A N U L X V I I I - N o . 3 - 4 .

C U R I E R U L L I C E U L U I „SFINTH P E T R U Şl PAVEL"—PLOIEŞTI

Organ de publicitate al elevilor Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel"

Apare sub directa supraveghere şi îngrijire a D-lor Pro fe sor i :

Virgil Şerbănescu — Directorul Liceului şi M. Galiţa.

şi a unui comitet de elevi format d in :

Popescu N. Mircea clasa 8-a Literară Rădulescu Mihail Iliescu Matei Popescu Constantin Waissman Aurel

II n

CoinitejuljSocietăM^^ „I. L. CARAGIALE"

„ j . .. , ( Proi. Aurel Moşoiu. Preşedinţi de o n o a r e : l ,, _ . w , , . , , .

I Virgil Şerbănescu, Directorul Liceului.

Vice-Preşedinţi de o n o a r e : Profesor Mihail Galiţa

To\i domnii profesori sunt membrii de onoare.

Preşedinte ac t iv : Popescu N. Mircae Clasa 8-a Literară.

Bibl iotecar: Raşcu Paraschiv

Redacţia şi Administraţia: Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel. Ploieşti

M. S. R E G E L E С A R O L II.

Credinţă şi muncă pentru ţară şi rege.

C R E Z U L N O S T R U

Gred în Dumnezeu şi în 'Biserica străbunilor mei. Gred în Siegele Ş~ării, JJÎarele nostru Străjer, Gârmuitorul des-

finelor poporului român. Gred în muncă şi jertfă, închinăndu-mi întreaga mea fiinţă pentru

ridicarea şi propăşirea patriei. Gred în Straja Ş~ării, chezăşia unităţii neamului, hotarelor şi

sufletului românesc.

JTlunca nu este numai o cheltuială de energie fizică sau inte­lectuală ci şi o credinţă şi o disciplină.

С A R O L II.

Salutul nostru „Sănătate"

de dese ori fără a-i înţelege uneori ade­vărata lui valoare, întruneşte în s truc­tura sa un adevărat îndemn şi un elan nepotolit spre o viaţă călăuzită de prin­cipii sănătoase c e au de scop desvol-tarea , atât a forţei fizice câ t şi a celei intelectuale, în a ş a mod, încât între ele să ex is te o perfectă armonie. Pentru înde­plinirea aceste i cerinţi s'a creiat Străjeria c a r e după concepţia Marelui Străjer, nu este numai o şcoală ci o adevărată c r e ­dinţă ş i un avânt t ineresc c e tind să desvolte esenţa virtuţilor Românismului, nu fără o organizare bună, fără disci­plină şi metodă în execuţ ie şi mai ales doctrină sănătoasă în concepţie.

Puternicul impuls c e s'a infiltrat în m a ­sele tineretului a ajutat mult la îndeplini­r e a măreţului gând al Marelui Străjer , de a cre ia cu drag şi grijă generaţii c a r i t re ­buiesc s ă dea mâine pe adevăraţi i sluj­başi şi ostaşi ai Patr ie i ş i c a r e generaţii vor constitui după falanga cea m a r e a întregitorilor de neam, falanga c e a ne­învinsă a consolidării definitive a Ro­mâniei moderne.

Ce poate fi mai de preţ corpului de cât a c e a vigoare t inerească căpătată printr'o viaţă cumpătată în mijlocul frumuseţilor Ţării , f iecare contribuind în limita posi­bilităţilor personale la bunul m e r s al a c e ­stei mişcări t inereşti spre a arăta naţiuni­lor străine puterea de muncă şi creaţ ie a Poporului Român, Chiar în a c e a s t ă di­recţ ie Marele Străjer s p u n e : „grija şi solicitudinea pentru tinerimea noastră trebue să fie s tăruitoare şi neîncetată.

Să sădim în inimile ei, sentimentul da ­toriei c ă t r e Ţ a r ă ş i mai înainte de toate iubirea de Patr ie şi astfel muncind f ă r ă preget, muncind c u dragoste, vom fi aceia c a r e vom clădi o ţ a r ă nouă, o ţ a r ă puternică; o ţ a r ă c e nu va putea fi biruită pe nici unteren" .

A c e a s t a trebuie s ă ne fie nouă s t ră je -rilor, credinţa c a r e s ă ne conducă de azi înainte şi c a r e trebuie s ă fie idealul întregii noastre vieţi. Pentru aceas ta e necesar un entuziasm, ce numai cu aju­torul puterii sufletului poate hotărî v i c ­toria străjeriei , c e nu este o şcoală de car te c i şcoala vieţii unui neam întreg.

Străjeria doreşte s ă fortifice t ineretul Ţări i , a tât din punct de vedere m o r a l câ t ş i intelectual, urmând pilda vechi ­lor Greci şi a Romanilor c e aveau un principiu atât de cunoscut n o u ă : „ M e n s sana in corpore sano" rezumat de noi în simbolicul cuvânt „Sănătate" c e în­seamnă voioşie, vigoare, putere de m u n c ă şi mai a les dragoste de Ţ a r ă . Aces t cu­vânt c e capătă o valoare atât de p r e ­ţuită în vieaţa de toate zilele e numai un element reprezentativ al mişcări i con ­duse de Straja Ţări i . E a e s te o moş ie a vremurilor n o a s t r e când toţi ş i m i c şi mare , mai ales ce i tineri, simt nevoia unei munci închinată Patr ie i şi Nea­mului.

Astfel s'a dat Tineretului Român un nou crez, un nou avânt pentru binele Patriei , concret izat în semnificativul c u ­vânt „Sănătate!"

DINULESOU P. C O N S T . clasa 8-a Şt.

învierea Domnului Puţine zile ne mai despart de săptă­m â n a Sfintelor Patimi, de zilele când toţi creştinii îşi îndreaptă gândul că tre Acela c e cârmuieşte nevăzut lumea. Sun­tem în preajma zilelor când sărbătorim

cu o nespusă bucurie învierea Domnu-nultti nostru Isus Hristos , Ne apropiem de noaptea aceia Sfântă când preotul anunţă din uşa altarului preaslăvit, în­vierea Mântuitorului, învierea Aceluia c a r e încununat cu spini a dus pe umeri c r u c e a — simbolul suferinţei şi cheză­şia mântuirii — pe Golgota, învierea lui Hris tos c a r e a suferit cele mai mari chi­nuri pentru mântuirea neamului omenesc . E clipa când o vieaţă nouă începe; po­mii cu haina verde a frunzelor se îm­b r a c ă în podoaba albă a florilor, iar omul lepădându-se de păcate prin m ă r ­turisire, se pregăteşte să primească, cu sufletul curat ş i întărit, vestea c e a mare . In noaptea Sfântă, când sunetele melo­dioase ale clopotelor anunţă învierea

Domnului, uitând necazurile vieţii, ne apropiem cu evlavie de Altarul Sfânt c a să serbăm „ziua c a r e a făcut-o Dom­nul să ne bucurăm şi s ă ne veselim într'însa" Păşind pragul suntem cuprinşi de acelaş i gând, de aceeaş i dorinţă a înfrăţirii sufleteşti. Duşmănia, neînţele­gerile şi nepăsarea sunt înlăturate pen­tru a trăi clipe senine, clipe de mulţu­mire şi înălţare sufletească. Serbăm a-cum amintirea Sfintei învieri a Dătăto­rului de vieaţă osândit pe c r u c e a su­ferinţei.

Iar când preotul înconjurat de aureola lumânărilor c e ţinem în mâini, spune „Veniţi de luaţi lumină", pe feţele noa­stre luceşte bucuria. In acel moment clopotul răsunînd prelung anunţă tutu­rora m a r e a biruinţă. Vieaţa învingînd moartea, opera mântuirii s'a împlinit, căc i din morţi „Hristos a înviat."

M A R T I N E S C U N ICUL AE cl. 8-a Lit.

Comunităţile de muncă

I n literatura pedagogică mai veche nu rareori întâlnim lucrări care se preocupă de educarea unui singur copil. Sunt atât de cunoscute, de exemplu, opera lui John Locke „Câteva idei asupra educaţiei" şi „Emil" a lui J , J . Rousseau, traduse şi în româneşte. Astăzi, aceste preocupări nu mai sunt posibile. Educata şi mai ales învăţă­mântul se fac ,,în massă." Vremurile noastre cheamă la lumina culturii întreg poporul.

Un stat nu poate fi numit civilizat dacă cetăţenii săi nu sunt măcar toţi ştiutori de carte. Deaceia, mai în toate găsim introdusă obligativitatea învă­ţământului primar şi, ca o consecinţă, gratuitatea lui.

De educaţia şi învăţământul în massă —care se fac mai ales în şcoli—sunt legate multe binefaceri.

Se dă astfel posibilitatea descătu­şării energiilor creiatoare din toate straturile sociale. Şi aşa încă o mul­ţime de energii zac în pătura noastră ţărănească, zăgăzuite de stăvilarul stării economice, care face imposibilă valorificarea lor. Un capital imens se iroseşte neîntrebuinţat, fiindcă nu sunt mijloace suficiente care să permită şi selecţionarea inteligenţelor native, câte vor fi existând în acest mare rezer­vor de puteri sufleteşti ce se află în păturile noastre populare. Şi ce pierdere nemăsurată înseamnă pentru cultura Ţării şi pentru afir­marea noastră ca neam, această iro­sire a celei mai preţioase energii, ener­gia sufletească, cu care Dumnezeu a înzestrat din belşug poporul nostru !

Educaţia în massă la care participă indivizi din toate straturile sociale, integrează pe copii în comunitatea

„Educă şi instruieşte individual"

socială şi micşorează, dacă nu face chiar să dispară, deosebirile dintre clasele sociale. Rezultatele acestea nu sunt de dispreţuit. Ele au o mare importanţă, astăzi, când vrăşmăşiile dintre popoare cer o închegare a tuturor într'o unitate cât mai solidă. De educaţia în massă este legată însă şi o mare primejdie : uniformizarea şi nivelarea individualităţilor.

„Ea pune toate individualităţile pe aceiaşi linie orizontală. Ea condamnă tot ce se ridică deasupra acestei linii, ca şi tot ce nu ajunge la ea".

împăcarea individului cu colectivul, a libertăţii cu autoritatea este o pro­blemă greu de rezolvat şi în peda­gogie şi'n politică.

In şcoala secundară, noua lege a învăţământului din 4 Noembrie 1939 încearcă soluţionarea ei şi prin intro­ducerea comunităţilor de m un сă. „In fiecare clasă se vor înfiinţa co­munităţi de muncă, ţinându-se seama de aptitudinile şi înclinaţiile speciale ale elevilor". (Art. 32) .

Dacă organizarea societăţii moderne nu îngăduie privilegiul educaţiei pen­tru câţiva, educaţia în massă să fie făcută pe grupuri omogene, formate din şcolari cu însuşiri sufleteşti ase­mănătoare.

„Pe măsură ce şcolarul îşi îmbo­găţeşte mintea şi sufletul prin învă­ţământ el va manifesta din ce în ce mai pronunţat, interesul pentru un anumit grup de materii şi deprin­deri " — constată instrucţiunile ce în­soţesc programele analitice din 1933. . . Liceul nu trebue să distrugă acest interes ci să-1 pună în slujba scopu­rilor ce urmăreşte, organizînd pentru diferite materii comunităţi de muncă,

în care elevii oferiţi voluntar, vor lucra sub conducerea profesorului, completînd, aprobînd şi intensificînd cunoştiinţele dobândite în orele de studii....

Mai ales în clasele superioare, lec­ţiile pot să profite din munca şcola­rilor organizaţi în comunităţi, după înclinări şi aptitudini. Un grup de elevi cu înclinări spre o anumită ma­terie de învăţământ pot să lucreze în comun sub conducerea profesoru­lui respectiv, adâncind şi lărgind cu­noştinţele câştigate în orele de clasă...

Şcoala secundară a avut şi până acum asemenea comunităţi de muncă. La Liceul nostru există şi acum so­cietatea de lectură „I. L. Caragiale" a elevilor dela secţia literară şi so­cietatea ştiinţifică „Spiru Haret" a celor dela secţia ştiinţifică.

Aceste „societăţi" trebuiesc însă generalizate pentru toate materiile de învăţământ, fiecare elev înrolându-se liber in una sau mai multe comuni­tăţi. Comunităţile de muncă se pot organiza în legătură cu toate obiec­tele de învăţământ, fie separat, fie în grupuri de obiecte înrudite. Nu vom arăta programul de lucru pen­tru fiecare obiect în parte. Comuni­tatea elevilor îl va fixa după inte­resul şi nevoile ei. Vom da numai un exemplu, două. Elevii care dove­desc o înclinare şi o dragoste deo­sebită pentru limbile clasice, fie ei

cât de puţini, pot forma o comuni­tate de muncă pentru a aprofunda cunoştiinţele lor despre autorii trataţi în clasă, citind în original din ope­rele lor şi interpretînd pe cele citite.

Ştiinţele naturale oferă posibilităţi multiple pentru constituirea acestor comunităţi. Se poate înjgheba şi în­griji o grădină botanică, se pot face colecţii personale sau pentru şcoală, se pot organiza excursii pentru cu­noaşterea faunei şi florei Ţării noa­stre, etc. La fel pentru toate cele­lalte obiecte.

Elevii sunt liberi să se înscrie la la oricare şi chiar la mai multe. Ho-tărîrea lor trebuie însă să fie sinceră şi dictată numai de înclinarea, pre­ferinţa şi dragostea ce o simt pentru un anumit fel de muncă. In acest caz nu va fi cu putinţă, ca o clasă întreagă să se înscrie le comunitatea de muncă organizată, de exemplu, pentru limba franceză, sau elevi din clasa Il-a să-şi exprime dorinţa de a lucra în domeniul sociologiei şi al economiei politice

,,Odată hotărâţi, liberi să lucreze într'o anumită comunitate, elevii vor fi supraveghiaţi şi chiar constrânşi de profesorul îndrumător să lucreze se­rios, ordonat şi sistematic".

Prof. VIRGIL ŞERBÂNESCU Directorul Liceului

Formarea personalităţii tinerimei şcolare prin lectura viefii oamenilor mari ai istoriei universale

de G. M. Pelrescu-Sara, profesor.

Prin oameni i mar i ai i s tor ic i nu numai c ă s 'au înfăptuit toate progresele poli­t ice, intelectuale şi mater ia le ale uma­nităţii, dar exemplul vieţei lor a fost şcoala permanentă , la ca re s 'a format dealungul veacur i lor sufletul generaţi i lor , a căror succes iune neîntreruptă cons t i -tue viaţa naţiunilor.

Astfe l sufletul lumei ant ice greco-ro-mane, dela ca re moş ten im e lemente le fundamentale a le civilizaţiunei noastre» s 'a făurit la şcoa la vechi lor eroi, a le căror minuni de vitejie le cântă î l iada lui O m e r : iutele Achi le , care pune рг fugă armate întregi, sau Diomed cel fără teamă, ca re cu grozave lovituri r ăneş te şi e gata să omoare pe zeul M a t t e ş i nu dă înapoi decât atunci când Jup i t e r îi t răsneş te de t re i ori înainte. Glor ia dela Maraton, dela Termopi le ş i dela Sa la -mina, nu se cuvine atât lui Miltiade, lui Leonida sau lui Temis toc le , câ t şcoale i uriaşi lor eroi omerici , la c a r e ei şi-au câştigat inimi mar i ş i v î r toase Sufletul e ro ic medieval s'a format la ş c o a l a l e ­gendarului Roland, a cărui că lcă tură voinică a lăs it până azi urme adânci în s tânci le dure a le Pir inei lor ş i a le cărui lovituri de sabie au lăsa t tăeturi în coas te le munţilor ce lor mai înalţi. Su ­fletul e ro ic hispano-portughez, a căru i sabie nu s 'a temut n ic i de valurile fu­r ioase ale oceanului, s 'a format la şcoala lui Cid, luptătorul cu Maurii , şi a lui V a s c o de Gama, ce l cântat de Camoens , pe ca re nu-1 turburau nici furtunile tur­bate, c e a m e s t e c a u oceanul cu s te le le cerului. Sufletul, întreprinzător în pace şi e ro ic în răsboi , al popoarelor lumii civilizate de azi s 'a făurit la ş coa l a ma­relui Napoleon Bonapar te , pentru ca re

toiul e ra posibil , idolul de azi al A m e ­r icani lor iubitori de întreprinderi şi con-strucţiuni fantast ice.

Umani ta tea şi-a făurit în toate t im­puri le sufletul ei m a r e nu numai l a şcoa la mar i lor răsboinici , ci tot atât de mult la şcoa la mari lor crea tor i ai poe­ziei, şt i inţelor şi ar telor . în t reaga cul ­tură ant ică î ş i are isvorul ei adânc în Omer , regele poesiei omeneşti , precum întreaga Renaş t e re , temel ia cul turei mo­derne, îşi a re isvorul în Divina Comedie a lui Dante , singura producţiune poetică ca re poate s ta alături de poesia omer ică .

Ceeace am cons ta ta t până aici la ge-neraţ iuni ş i popoare întregi, ni s e des-vălue mai p rec i s din viaţa mari lor per­sonali tăţ i i s tor ice . Alexandru Macedón şi-a făurit sufletul s ău extraordinar prin admiraţ iunea sa înfocată pentru mare le şi nebiruitul Achi le . luliu Caesa r ş i - a făurit sufletul său, nu mai puţin ext ra­ordinar, pr in admiraţ iunea pentru ma­re le Alexandru . După C a e s a r ş i Alexan­dru şi-au format personal i ta tea toţi m o ­narhi i lumei până la Napoleon III, îm­păratul F ran ţe i . Ş i până azi î n c ă influ­enţa ce lor doi giganţi antici s e întreză­r e ş t e în personal i ta tea şi manifestăr i le mar i lor conducători de naţiuni.

A c e e a ş î i l ia ţ iuae de geniali tate r ă s a r e cu putere ş i în is tor ia noas t ră naţ ională . Mărea ţa personal i ta te a regelui Deceba l , duşman neîmpăcat al Romani lor , se in s ­pi ră vădit, în avântul său răsboin ic , c e îngri jorase până la spa imă R o m a domi­natoare a lumei, din marea personal i ­ta te a lui Anibal, pe ca re 1-a imitat până ş i în tragicul sfârşi t , pe care ş i 1-a dat singur. S e cunoaş te cu preciziune că Mihai Viteazul ş i -a format mare le

s ă u suflet, imens rezervor de energie şi vitejie românească , după neîntrecutul suflet al lui A lexandra Macedón şi după sufletul vrednicului său discipol Ştefan cel M a r e al Moldovei, imitându-i dea-proape, cu egală însufleţire, pe amândoi. Matei Basarab , elevul lui Mi hai Viteazul, pentru c a r e până la adânci bătrâneţe avea cuvinte înfocate, amestecate c u la­crimi, s'a format după marele său mo­del. L a marele Carol I, înţeleptul co ­mandant al răsboiului Neatârnărei , c o ­vârşeşte afinitatea cu mare le Ştefan al Moldovei, având ambii domnii egale c a durată, ambii pierzând Chilia şi Cetatea Albă, compensându-se ambii prin alte succese . L a Ferdinand I afinitatea su­fletească merge cu Mihai Viteazul, d e ­stinul fericindu-1 a real iza c e e a c e nu s e putuse la 1600 şi a vedea Nepot ş i viitor U r m a ş la Tron cu numele m a r e ­lui voevod al unităţii naţionale. A c e e a ş durată scur tă a domniei, c a şi la Mihai Viteazul. In persoana Majestăţei Sale Regelui Carol П se întrunesc armoni-zându-se, aşa cum s a u prevestit din c o ­pilărie, calităţile nemuritoare ale ce lor doi vechi străjeri ai neamului : Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare .

Cunoaşterea vieţei oamenilor celebri ai istoriei formează nu numai naţiunile ş i pe marii lor conducători, cum am vă­zut până aici, ci e a întăreşte şi înalţă mai mult decât orice sufletul or icărui tânăr. A c e a s t ă cunoaştere creş te în t â ­n ă r dorinţa de a se distinge între s e ­menii săi , îl ambiţionează să-şi desvolte cât mai mult puterile fizice, intelectuale ş i morale , ce-1 ţin sus în lupta vieţei şi-i dă putinţa a-şi cunoaşte din vreme a p ­titudinile, spre a-şi alege o car ieră m e -r i toasă în viaţă şi corespunzătoare firei sale.

Dealtăparte cunoaşterea vieţei oame­nilor mar i face, prin imitaţiune, pe tânăr capabil de fapte mari , atât pentru binele şi folosul său, cât şi al societăţei şi Patr ie i . Succesele marilor căpitani ai

omenirii se explică în bună parte prin aceea c ă soldaţii lor, cunoscându-le viaţa şi purtarea personală în luptă, prin imi­taţie aU devenit, capabili de fapte de bravură egale cu ale lor. A ş a înţelegem cum Napoleon a putut spune, c ă or icare din soldaţii săi poartă în raniţă basto­nul de mareşal . Tot a ş a înţelegem cum Alexandru Macedón a putut spune des­pre unul din ostaşii săi, ce-1 însoţea, c ă şi el e tot Alexandru. Marile isbânzi sunt opera deopotrivă a tuturor compo­nenţilor unei armate , c e s e identifică cu comandantul , iar nu numai opera genialităţii acestuia. Chiar în timp de pace , organizarea şi pregătirea naţiunei, deşi porneşte de sus, trebue s ă gă­s e a s c ă în f iecare o inimă pornită spre iniţiativă în sensul îndrumărilor ce pri­meşte . In România de azi, a Majestăţii Sale Regelui Carol II, tot Românul t r e ­bue s ă fie un Carol II, însufleţit, ca şi Marele Rege pe c a r e ni L -a dăruit Pro ­videnţa în aces te timpuri critice, numai de voinţa nestrămutată a întăririi P a ­triei. Atunci România v a fi tare ca F r a n ţ a lui Napoleon, în c a r e tot francezul era un Napoleon, şi c a Macedonia lui Ale­xandru , în c a r e tot macedoneanul e r a un Alexandru.

Ce puteri noi dau omului legăturile cu oamenii m a r i ! De câţiva ani doar trăim sub îndrumarea sănătoasă a Ma­relui nostru Rege şi vedem cu ochii c ă ţara este alta, înzecit mai puternică şi f iecare dintre noi valorăm înzecit mai mult c a înainte. Tot astfel e s te şi tână­rul c a r e citeşte vieţile oamenilor mari . Parafrazând vechiul psalm, c a r e spune: „Feric i t bărbatul , c a r é nu se adună cu răii, cu stricaţi i şi cu cei c e cri t ică şi batjocoresc toate," putem spune; „Fer i ­cit tânărul căruia îi p lace s ă tră iască în societatea marilor genii ale omenirei." După cum contactul cu oamenii de ni­mic ne degradează şi ne face incapabili a lucra ceva, însoţirea prin lectură cu oamenii mar i e „apa vie," c a r e ne

des leagă sufletul de or ice neputinţă ş i ne face capabi l i a lucra ş i a c r e a în toate ramuri le de activitate, pentru c a r e simţim încl inări ş i îndemânare . Chiar lectura unei opere l i terare de valoare» es te ca un fel de „ia-ţi patul tău şi umblă," căc i ne dă şi nouă putinţa de a formula judecă ţ i proprii şi a le e x ­pr ima în a ş a fel, c a s ă fie în ţe lese de alţi i .

Fe r ic i t e naţiunile, în mijlocul că ro ra s é ivesc oameni mari . Pr in ei, e le s e înalţă la o civil izaţie superioară. Mai ferici te când ele se învredn icesc să- i cunoască ş i să-i urmeze cu c r e ­dinţă. Din a c e s t punct de vedere no­bila gintă latină, din ca re facem par te şi noi Români i , se poate cu drept cu­vânt numi ţar ina binecuvântată , în c a r e au răsăr i t c e i mai mar i oameni ai is toriei :

Caesar , ce i mai mare mili tar ş i om politic după A l e x a n d r u ; N a p o l e o n , cea mai mare personal i ta te act ivă din e ra c r e ş t i n ă ; Columb, Magellan, V a s c o de Gama, ce i mai mar i de scope r i t o r i ; ce î mai mar i oameni de şti inţă : Pasteur* ca re pr in descoper i r ea microbi lor ş i -a câşt igat titlul etern de ce l ma i mare bi­nefăcător al omenirei suferinde,— Curie şi Marconi , descoper i to r i i radiului ş i radiofoniei ; ce i mai mar i poe ţ i : Dante» singurul c a r e poate s ta alături de Omer , Horaţiu ce l mai m a r e poet l i r ic , M o -l iére, ce l ma i mare sc r i to r de c o m e d i i ; ce i mai mar i ar t iş t i p l a s t i c i : Da Vinci , Miche l Angelo, Rafae l , Tiziano ; ce i mai armonic i muzicanţi , în frunte cu V e r d i ; şi ce l mai m a r e cântăreţ , Carusso.

Pr in a c e s t e s te le de întâia măr ime, cum ş i prin puzderia altora, c a r e de ca re mai scântee toare , ginta lat ină a vărsa t neconteni t lumini asupra ce lor la l te ginţi, mari i ei maeşt r i fiind şcoa la lumii. L a ei t iner imea română e datoare să s e îndrepte de preferinţă, spre a-şi lua lu­mina minţi i ş i că ldura inimei, cu ca re la rândul ei să lumineze ş i să încă l ­zească vi i toarele cărăr i ale neamului .

Alexandru cel Mare Macedón.

Mai înainte de a răsăr i pe cerul c i ­vilizaţiei universale giganticele cons te la ­tului lat ine, antica r a s ă t raco-e lenă a născu t din genunile geniului e i un m a r e luceafăr , c a r e a luminat ş i a a t r as ta in ic că t re farmecul său infinit nu numai n e s ­fârş i te le valur i de popoare a le lumei păgâne, îndrumându-le contra ba rba r i e i as ia t ice , dar tot s p r e el au călători t , luminându-se rânduri-rânduri , valuri le de popoare a le lumei creş t ine , în luptă cu aceeaş i ba rbar ie .

Până azi nimeni alt nu a putut cap ­tiva fantezia omenire i întregi c a tânărul Alexandru Macedón, fiul regelui F i l ip , Niciodată un suflet a tâ t de mare nu ş i -a făcut să laş într 'un corp omenesc . Nic io­dată natura nu a onorat făptura umană, cum a onoraí -о în Alexandru . Pr in e l ea a vrut s ă dovedească că toată nă ­dejdea es te t iner imea. Pr in moar tea lui t impurie, e a a vrut s ă arate c ă odată c u t inereţea p iere avântul , piere en tus ias -mul, p iere ideea ş i forţa c rea toare de lucruri noi ş i mari . Locu l lor îl apucă nesăbui tul ş i odiosul ca lcul egoist ş i vanitatea s tearpă , a că ro ra gri j e e s te de a surpa tot c e s 'a clădi t prin puterea ge­niului tânăr şi ch ia r , unde prind de ves te , a distruge creaţ iunea, înainte c a ea s ă poată lua fi inţă.

Colosala operă înfăptuită de tânărul Alexandru fu fărâmiţată şi în m a r e par te r is ipi tă de general i i să i , dar m a ­re le om a continuat s ă t r ă i a scă în c e i ce şi-au format personal i ta tea după m o ­delul lui şi i-au imitat opera. P r ima m a r e creaţ iune, prin exemplu, a lui Alexandru , a fost Iuliu Caesar , c a r e la început plân­gea c ă la vârs ta lui Alexandru nu a fă­cut n imic ş i ca re mai târziu prin voinţă ş i victori i continue, supuse întreaga lume romană . A doua m a r e c rea ţ iune a lexan­drină fu Augustus, ca re începu ca ş i Alexandru ca r ie ra de general ism la 21 ani, real izând prin lupte imperiul uni-

versal . Alexandru trăeş te pe rând în toţi împăraţii Romei şi Bizanţului, c e au luptat în As ia cu Perşii , cu Arabi i ş i cu Turcii . Trăeş t e în Carol cel Mare , în Cruciaţi , în luptătorii de toate naţiu­nile contra Arabilor şi Turcilor, t răeş te în Ludovic X I V regele „soare," în Carol X I I al Suediei, c a r e dormea cu Alexan­dria sub căpătâi , a ş a precum Alexandru făcuse cu Iliada. Trăeş t e în Napoleon« c a r e merge c a şi A lexandru întâi în Egipt, apoi în Rusia, c a de acolo s ă t r e a c ă în India; care , dupăce se înco­ronează la R o m a împărat al Apusului* îş i a r a t ă gândul de a se încorona în Constantinopol împărat al Orientului, a ş a precum Alexandru, după c e supu­s e s e Orientul, organiza din Babilon c u ­cer i rea Cartaginei şi a întregului Apus. Influenţei lui Alexandru sunt de atr i ­buit cuvintele lui Napoleon: „Să m e r ­gem spre Răsărit . Tot ce este mare , de acolo ne-a venit." *)

In istoria noastră naţională A lexandru cel M a r e trăeşte în Mircea cel Bătrân , c a r e c u oşti puţine înfruntă pe Baiazid la Rovine, în Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare , c a r e înfruntară cu puţintei oameni pe Mahomed II, cuceritorul Constantino-poluiui. Trăeş t e în Mihai Viteazul, c a r e cu puţină oas te sparse pe Sin an P a ş a la Căiugăreni. T r ă e ş t e în Matei Basarab , trăeşte în sfârşit în Carol I şi Ferdinand I, c a r e , prin marile fapte de arme dela Plevna şi Mărăşeşt i , au reînviat pe Ştef ap cel M a r e şi Mihai Viteazul, creaţiuni su­blime ale lui A lexandru cel Mare . T r ă ­e ş t e azi în Majestatea Sa Regele Carol II ş i în Marele Voevod Mihai.

Iată titlurile eterne de recunoştinţă din partea poporului român ale marelui om, primul „mare" al istoriei univer­sale, r ă m a s până azi infinit mai m a r e de câ t toţi marii , unic şi fără seamăn pe lume. Merită deci s ă încep cu el

Ц „Ii faut aller vers l'Orlent. Tout ce qui est grand, aous est venu de lâ".

vieţile oamenilor mari , pe c a r e le proec-tez pentru revista elevilor liceului din Ploeşt i . încep cu el cu atât mai mult, c u cât cei ce s'au ocupat în timpul nos­tru cu oamenii mari în istorie, l-au scăpat din vederé. înainte de a începe viaţa lui, ţin să arăt c ă cultul lui Ale­xandru cel M a r e la Români nu provine din cărt ic ica populară Alexandria , cum se crede azi. E l se întemeiază pe o t r a -diţiune s trăveche , coborânu dela s t r ă ­moşii Trac i , c a r e au participat la expe­diţia lui Alexandru în Asia .

Alexandru cel Mare a fost fiul lui Filip II, regele Macedoniei, c a r e credea c ă se trage din Hercule şi al Olimpiei, c a r e credea c ă se trage din Achile. Deci ambii părinţi credeau în forţă şi vitejie.

S'a născut la 356 înainte de Hristos şi a murit în v â r s t ă de 33 ani la Babilon, deasupra golfului Pers ic . S'a urcat pe tron în v â r s t ă de 20 ani. L a v â r s t a de 22 ani a trecut în Asia. A cuceri t în 3 ani Asia Mică, Egiptul şi Pers ia . Apoi a supus ţările vecine cu Pers ia spre China şi India. L a vârs ta de 29 ani a intrat în India, unde a stat doi ani. A trecut fluviul Indus în faţa inamicului şi a supus acolo regatele lui Taxi l şi Por . Moartea 1-a surprins puţin dupăce s e întorsese din India, îu timp c e stu­dia şi dădea ordine pentru expediţiunea proectată de el în Arabia, Africa de nord (Carta gena), Spania, F r a n ţ a ş i Ita­lia de azi, c a de acolo să t reacă în M a ­cedonia, completând astfel imperiul uni­versal .

Ca băiat era robust, bine legat în muşchi, scurt şi gros. Ară ta m a i puţin voinic de cât era . Corpul său s e mişca ex traor ­dinar de uşor, mai ales în alergări. Mersul său obicinuit era foarte iute. Ţinea capul aplecat spre umărul drept. Părul îl avea auriu şi ondulat, c a al Majestăţii Sale Regelui Carol II. Pieliţa albă, obrajii şi pieptul rumene, nasul acvilin, adecă încovoiat c a ciocul vul-turu lui, aşaprecum 1-a avut marele nos-

t ru rege Carol I . Uitătura insp i ra r e s ­pect şi t emere . Ochiul s tâng e ra albastru, ce l drept negru. V o r b e a ta re şi în mâ­nie vocea lui era îngrozitoare, ca odi­nioară a lui Carol ce l M a r e .

L u c r a mult, nu obosea nic iodată ş i dormea epureşte . Când îl t răgea la somn, se lungea ţ inând în mână, pes te margi­nea patului, o bi lă de argint deasupra unui l ighean. Cum aţipea puţin, b i la îi scăpa şi la sgomotul ei î ş i r evenea şi s e aşeza ia r la lucru. Credea în muncă. In cu lmea gloriei spunea : „imperiul meu îl datorez muncei mele " Studia dinainte, cu o răbdare nemaipomenită , prevăzând în ce le mai mic i amănunte, lucruri le pe c a r e le întreprindea, asigurându-le astfel deplina reuşi tă . Ii p lăcea foarte mult să fie lăudat, î n să numai pentru meri t ade­vărat şi fapte demne.

Ţ inea foarte mult la mama Iui Olimpia. In neînţelegerile i v i t e î n t r e e a ş i Fi l ip II , A l e x a n d r u e ra de partea ei, pentru ca re lucru odată era s ă fie omorât de tatăl său. L a p l eca rea în As i a m a m a sa îi dădu gri j e s ă nu facă ceva , c a r e să- i m ic şo reze numele. P e când se găsea în culmea gloriei în Asia , el spu­nea : „Să ştiţi, c ă cea mai mare răsp la tă pe ca re o pot trage din munca şi vic­tori i le mele , es te ca m a m a mea, după moartea ei, s ă fie t recută în rândul zei­lor . De voi fi în viaţă când va muri ea, voi face eu aces t lucru. De voi muri mai înainte, să ţineţi minte s ă executa ţ i a ce s t ordin al meu."

Părinţ i i puseră l u i Alexandru ce i mai vest i ţ i profesori . In t re ei doi filo­s o f i : Aristotel , c a r e îl povăţui s ă facă pe supuşii să i fericiţ i şi să lepede mâ­nia, şi Kal l i s tene , care- i predă is tor ia . Alexandru îi scârb i pe amândoi, dove-dindu-i v ic leni ş i invidioşi. Avu doi pro-profesori de muzică, dintre ca re T imo-teu îl încânta prin o muzică îmbărbă-tătoare, care-1 făcea s ă a lerge la arme, caş icând ar fi fost luptă afară. P l e c a r e a lui în As i a se făcu în urale le poporului,

însoţinda-1 dinapoi Timoteu cu cântatul din flaut, Anax imene din Lampsac , î l învăţă cum să ţie d iscursur i . Asedi ind Alexandru ceta tea Lampsac , care e r a de par tea Perş i lor , eş i Anax imene să - i c e a r ă e r ta rea ce tă ţ i i . „Nu-ţi voi face, ce-mi cer i" , îl în tâmpină Alexandru . „Cer dărâmarea cetăţ i i" , z i se oratorul. Alexandru, prins cu vorba, c ru ţă cetatea .

Profesorul care formă pe Alexandru fu I eonida, care-1 convinse s ă ia de model pe nebiruitul erou Achi l le , a ş a cum e înţăţ işat de Omer în Iliada. T o a t ă viaţa, Alexandru ţ inu sub căpătâi s a b i a şi I l iada. Aducându-i-se înt re prăzi le luate dela Pe r ş i o lădiţă de aur, bătută cu pietre scumpe, z i s e : „In ea voi p ă s ­tra Il iada şi Od i seea lui Omer ." Din Odiseea el câşt igă îndrăsnea la de a s t ră ­bate ţări, spre ca re abia gândul cutează s ă ne poarte. Poezia şi muzica putură să desvolte închipuirea lui Alexandru , făurindu-i un suflet mare , capabi l de fapte его i ce şi nobile. In afară de pro­fesori i numiţi mai sus , cur tea regală macedoneană dădea ospital i tate tuturor mari lor artişti ş i învăţaţi a i timpului, cu ca re băiatul făcea cunoşt inţă . Impe­riul său putu astfel să fie un imperiu cultural, prin care e l sădi civilizaţia e l enă în As ia .

Alexandru se perfecţ iona de copil ş i în educaţiunea fizică. La concursur i le de a lergăr i cu piciorul, cu calul , cu c a ­rul cu două roate şi la c e l e de lupte at le t ice şi box , eşea totdeauna primul, în t reba t de ce nu s e duce s ă concureze ai la jocur i le dela Olimpia, unde se adu­nau Grec i i din toată lumea, r ă s p u n s e : „M-aş duce, dacă a r part icipa la con­cursur i numai regi ." Băiatul făcea pla­nuri cu regi . Nici ta tă l său nu era în s t a r e s ă facă, ce putea el. Când Fil ip r e ­fuza s ă cumpere un ca l m a r e ş i plin de foc, pe c a r e nu putuse să-1 înca lece , băia tul Alexandru z i s e :

— „Ce păcat faci c ă nu-1 e i ! "

— „Nu văzuşi c ă nu se lasă să umblu c u el ? Cine vrei să-1 încalece, copile ?"

— „Eu, tăticule !" Alexandru săr i pe cal, c a r e începu

să svâr le cu picioarele dinapoi drept în s lava cerului. Apoi, simţindu-se strunit de o mână ageră, se aşternu întins pe fugă nebună, sperând să poată s c ă p a de povara din spate. Târziu reveni pur­tând în sbor copilul, care-1 opri în faţa lui Fiiip. Filip z i se :

„Fătul meu, Macedonia mea e prea mică pentru t ine!"

Calul Bucefal sluji pe Alexandru până în India, unde muri într'o luptă. Numai Alexandru îl putuse încăleca.

Când era de 6 ani şi că lca pé şapte , A lexandru începuse să facă planuri pen­tru cucer i rea Asiei. E l căuta cu stăruinţă s ă cunoască dela refugiaţii persani câ te zile d e drum sunt din Macedonia până în Pers ia , c e fel de a r m e şi cai au sol­daţii perşi , câ t e de curagios regele p e r s şi câ tă a r m a t ă are .

L a 15 ani tatăl său îi încredinţa co­manda a trei expediţiuni mi l i tare: una în T r a c i a (Bulgaria), alta în Grecia şi alta la Bizanţ (Constantinopol). P e toate trei , el le împlini frumos. Se vede din a c e a s t a cât de mult înalţă pe tinerii vrednici încrederea c e li se arată . E a le c r e ş t e inima şi-i întăreşte pentru viitor.

L a 1 6 ani Filip dete lui Alexandru comanda unei aripi a armatei , în m a r e a bătălie dela Cheronea, prin c a r e supuse pe Grec i . Alexandru lovi ş i s fărâmă, c u un m a r e ş i neoprit avânt, batalionul sfânt teban, c e a mai bună a r m a t ă a a c e ­lor timpuri. Soldaţii tebani, juraţi s ă în­vingă sau să moară, nu dădură nici un pas înapoi. E i s e a p ă r a r ă cu toată tăr ia şi cu tot sufletul până la moarte, căzând până la unul. Nici o putere din lume, nu e r a în s tare s ă reziste tânărului Alexandru.

„Tată l meu, spuse el soldaţilor, c â ş ­tigă toate bătăliile şi m ă tem, c ă nu-mi

va mai lăsa de făcut nimic mare , mie de unul singur, cu voi,"

L a douăzeci de ani urmă la tron. „Macedoneni, vorbi el armatei , a r ă -

taţi-mi aceeaş vitejie şi p lăcere , c a ta ­tălui meu. V ă scutesc de toate, afară de serviciul militar."

Demostene aţâţa pe Grec i să se r ă s ­coale contra „copilului."

„ A m să-i a r ă t lui Demostene la el a-casă , în Atena, c ă m'am ,făcut mare ," fură cuvintele lui Alexandru.

In câ teva luni el supuse Feninsula Balcanică răscu la tă şi G r e c i a i se în­chină, când îl văzu venind c a o furtună, încărcat de victorii nenumărate . E l t r e c u marea cu 30.000 viteji buni pedeştri şi 4500 călăraş i , pătrunse cu ei în ţ a r a persă, pe c a r e o supuse cu urgie de iuţime, spulberând, cu dumnezeiasca lui stăruinţă de vitejie, în bătălia dela Gra-nic 100.000, în c e a dela I s sus 600.000 şi în c e a dela Arbele 1.000.000 de Perşi, aşternând câmpurile de luptă cu sute de mii de înviersunaţi duşmani morţi.

L a Gordium i se aduse un jug, legat de oiştea carului cu nod, căruia nu i s e vedeau capetele. Din bătrâni se auzise, c ă cel c e va deslega nodul, va cucer i lumea. Alexandru tăe nodul cu sabia, arătând c ă împărăţia lumei se dobân­deşte prin sabie.

L a plecarea din patrie, el împărţise întregul său avut amicilor săi.

„Pentru tine nu mai păstrezi n imic?" întrebară ei.

„Ba da, răspunse Alexandru. Credinţa în mine şi siguranţa de cele c e voi în­deplini," arătând astfel c ă sufletul e mai presus de bunuri.

Credinţa în sine îl făcea pe Alexan­dru să se închipue c ă dă mâna cu uria­şul Hercule, EI z icea: „Mă voi face rege al întregului pământ. Numele meu nu va fi uitat, cât va fi lumea". Mai zicea: „Aveţi încredere în mine. Zeii, c a să înving eu, schimbă şi destinul, pe c a r é nimic nu-1 poate clinti." Spre a hrăni

ş i mări aceas tă credinţă, a t â t î n e î c â t ş i î n ai săi, ordona oracole lor să- i prezică: „Fiule , eş t i neînvins . F iu le , vei fi ne învins Nu­mai ţie îţi vor da zeii victoria ." D u ş ­mani i î i s p u n e a u : „De-ar fi corpul tău mare , cât te crez i tu, lumea întreagă nu l-ar încape . Cu o mână ar copleş i Răsăr i tu l , cu alta Apusul şi a r ajunge până în locuri le , unde soa re l e merge s ă s e cu l ce . "

Dela ce l mai mic până la ce l mai mare , oameni i s e făuresc neconteni t singuri, du­pă părerea ce - ş i fac despre ei şi după c r e ­dinţa ce au în aceas t ă părere . Cum spune poporul : „Mare tragi, mare ajungi," Cre ­dinţa în s ine şi în va loarea sa, t r e cea la Alexandru dincolo de margini le făp-turei omeneşt i . D e aceea el a fost, din ce l mai depărtat trecut şi va rămâne până în ce l mai depărtat viitor, ce l mai m a r e dintre oameni . A c e a s t ă credinţă i-a înmiit puter i le şi, 1-a făcut să fie totdeauna învingător şi niciodată învins. E a 1-a r idicat la fapte mai presus de fire, ş i i-a dat forţa de a înălţa, prin înf lăcărarea exemplului său, pe toţi soldaţii să i , făcându-i capabi l i de ace leaş i fapte mari ca ş i el . Pu­teri le c rescu te , ce- i veneau dela toţi ai săi , puneau în bra ţe le sa le fulgerele lui Jup i te r , a şa precum l-au pictat, în templul lor, locuitorii din E fe s .

Ca ş i în u rma sa Anibai , ce l mai vech i general c a r e 1-a imitat până în ce le mai mic i amănunte, a cărui campanie în Italia nu es te decât real izarea proectului e x -pediţiunei s a l e neîndepiinite, Alexandru

î ş i a p r i n d e a trupa eş ind la luptă în fruntea ei ş i împărţ ind cu f i eca re nu numai bucuri i le , ci ş i l ipsurile ş i suferinţele. L a în toarcerea din India, s t răbă tând pust ietăţ i le dintre Indus ş i Arabia , t recu prin deser tur i a rză toare , unde la nespuse obose l i se adăogau c h i ­nur i le se te i . Un soldat îi aduse în c a s c a de a ramă puţină apă, dintr 'un s ă r a c ochiu de isvor .

„Au toţi ceeace-mi întinzi mie ? " în­t r ebă Alexandru .

„Abia pentru t ine am găsi t ," r ă spunse soldatul .

Alexandru nu duse la gură apa . Chiar armele lui, afară de coi f şi c a s c ă ,

e rau ace leaş i , pe c a r e le purtau ş i c ă ­lăraş i i săi, Coiful s ă u e ra ornat cu mar i pene a lbe c e cădeau în dreapta ş i în stânga, în felul ce lu i pe care- i poar tă Majes ta tea S a R e g e l e Carol I I la so lem­nităţi şi pr imirea defilărilor, reprezentat pe monedele de 50 lei. Casca sa de fer l ucea ca argintul şi avea gâtarul î n c ă r ­cat de piet re pre ţ ioase . O lance , un scu t acoperi t cu piele lucioasă, o sabie ageră de meta l unor şi un pieptar de pânză dublă, toate ţinute mai cura te şi ma i luc ioase decât a le orcul altuia, îl apărau la fel ş i ch ia r mai puţin decât a le lor pe ceilalţ i .

Continuare şi sfârşit, cuprinzând descrierea lui Ale­xandra şi a armatei sale în cursul bătăliilor etc., în broşura „Alexandru cel Mare. Însemnătatea lui pen­tru omenire şi pentru Români," ce va apare în curând.

G. P E T R E S C U - S A V A

„ О enigma şi un miracol istoric: Poporul Roman."

Deşi acesta este titlul unei opere a domnului Gheorghe I. Brătianu, recent apăruta în istoriografia românească/ şi care constitue şt cel mai de seamă isvor a l expunerii de faţă , el pune o problemă mult mai vastă spre a putea fi cuprinsă într'o singură lucrare.

C ă c i cum, când şt unde a luat naştere poporul Român, precum şî faptul existen= ţiei lui cu toate greutăţile pe care Ie=a înfruntat în decurs de secolí, a preocupat şi v a mat preocupa încă pe istorici şi pe toţi cei iubitori de adevăr.

Şi aceasta fiindcă în legătură cu sus Sisa problemă s a u ridicat discuţiuni de mare importanţă, care privesc însăşi drep= turile noastre asupra teritoriului pe care azi îl stăpânim.

D a r dacă originile poporului Roman par o enigmă, iar existenţă lut un mister, e tocmai din cauză că duşmanii noştri au găsit mai convenabil să înfăţişeze astfel lucrurile decât să recunoască anumite stări de fapt, care e drept că încă nu pot fi bazate pe documente sigure, dar care apar mat evident apropiate de a= devăr, însă nu convin ţelului lor spre a le recunoaşte.

Şi acest lucru a fost posibil din cauza negurei ce domneşte asupra trecutului nostru istoric, timp de aproape o mie de ani , dela început până la închegarea în forme politice mai puternice.

A fost să se împlinească cuvintele ros= tite de Л4. Kogălniceanu într'o lecţie de deschidere a Academie i din Iaşi; „ N e = avînd istoric, fiecare popor duşman ne= ar putea zice : „Or ig inea ta este n e c u ­noscută, Numele tău nu=ţi aparţine, mai puţin Pământul pe care t răeşt i / '

D a r să vedem ce ni se contestă şi l a ce concluzii putem noi ajunge urmînd firul strâns al logicei, fără a fi inHuen= taţ i de vreo tendinţă.

Ceiace ni se tăgădueşte în primul rând

şi unanim, adică de toţi duşmanii, este continuitatea noastră pe pământul Daciei , care însă nu se neagă a fi locaşul unde au trăit strămoşii.

Iar temeiul pe care se sprij'inâ această afirmaţie este faptul evacuărei Daciei de către împăratul Aurel ian la anul 2 7 1 , sub presiunea năvălirii barbarilor, martori fiind scrierile lui Vopiscus şi Eutropius, istorici romani, care se- potrivesc în a spune că s'au retras din Dac i a , din or= dinul împăratului, a tâ t armatele, cat şt cetăţenii din oraşe şi din provincie. A = ceştia trecuţi peste Dunăre, au fost aşezaţi în Aloesia A4ijlocie, ce se întindea în dreptul Olteniei şi puţin a Banatului de astăzi şt care luă numele de D a c i a , sau Dac i a Aure l i ană .

A i c i , după părerile istoricilor unguri, rezumate în ultimul timp de d. Tamás , într'o lucrare a sa, D a c i a fiind complect părăsită, trebueşte căutat leagănul de formare a l Românilor, care abia mai târziu şi asta după venirea şt ocuparea de către Unguri a Transilvaniei, au tn= ceput a emigra întorcându=se în locurile de unde plecaseră a l tăda tă străbunii lor.

A c e a s t ă a doua emigrare însă, nu mai este baza tă pe nici un document, dar după istoricii unguri trebue acceptată căci altfel nu s'ar explica prezenta Românilor în Transilvania.

Se mai adaugă apoi în sprijnul afir= maţiei că Românii s'au format numai în Sudul Dunării , de unde au emigrat mat târziu spre N o r d şi argumentul unităţii limbii româneşti, care nu cunoaşte adânci deosebiri dialectale, lucru care după pă= rerea lor, dovedeşte că leagănul poporului Român a fost numai un teritoriu mărginit, în Balcani.

N u insistăm asupra faptului că Ia rândul lor istorici sârbi şi bulgari ca C. Jirecek şi P. A4utafciev găsesc şi ei ar= gumente prin care caută să dovedească

că nu putea fi aici leagănul Românilor, deoarece n'ar fi posibil ca mai multe popoare să se formele în acelaş timp în acelaş Ioc şi că Slavii au venit aici în secolul a l V W ea iar Bulgarii începând din secolul următor.

A r fi să admitem un fenomen de ge= neraţie spontanee cu privire l a Români şi apoi că Românii au existat tot timpuţ în Peninsula Balcanică avem date mai sigure. — D e fapt nici nu ni se contestă acest lucru. — Se vorbeşte astfel de multe ori despre V l a h i i din Balcan i , şi apoi avem imperiul Româno Bulgar din secolul al XII=lea .

C â t despre continuitatea Românilor pe teritoriul Daciei noi să privim şi altfel problema.

Se împune mai întâi o întrebare: întru cât mărturiile lăsate de Vopiscus şi Eu t ro -pius corespund cu real i ta tea?

Fără îndoială, împăratul Aure l ian v a fi dat ordin să se retragă a rmata şi po= pulaţia din D a c i a , dar a fost acest lucru întru totul posibil?

Credem că nu=şi aceasta din mat multe motive. A l a i întâiu nu vedem ce interes a r fi avut populaţia săracă şi în special cea din provincie, ca să părăsească Dac ia . Desigur că nu din dorinţa de a urma pe perceptorul roman.

Se ştie apoi cât de strânsă e legătura, mai cu seamă între omul simplu dela ţară şi locurile în care a vă^ut lumina 3íleí, în care trăeşte, careul hrănesc şi de care se leagă a tâ tea amintiri, fie bune fie rele şi unde se află îngropaţi moşii şi strămoşii lui.

Să ne gândim apoi că nici barbarii nu se purtau rău cu populaţia săracă, care se supunea dând cuceritorului o dijmă din puţinul ei avut , asigurîndu=şi astfel liniştea.

D e altfel pare foarte puţin probabil,

ca Go ţ i i să fi acceptat a lua în stăpâ~ nire spre a o apăra , în calitate de aliaţi a i Romanilor, o provincie cu totul lipsită de populaţie.

Privind apoi pe har tă reiese destul de evident că întinderea Daciei Aurel iene e mult prea mică spre a putea cuprinde întreaga populaţie a unei provincii de mărimea Daciei Traiane.

A l a i avem şi un argument în legătură cu limba, care a rc un caracter romanic mai accentuat tocmai în Transilvania şt Banat , unde găsim cuvinte de origine pur latină c a : nea, păcurar (păstor), june, curcchi (var^ă) , moare (cearnă) etc., ce în al te provincii au fost înlocuite cu cuvinte de origine străină. E şi firesc, căci Tran=* silvania şi Banatul prin aşezarea lor geo= grafică au fost mai ferite de contactul cu populaţiile străine şi în special cu Slavii.

însăşi numirile geografice s'au păstrat mai curate aici ca : Tisa (latineşte Tíscía), Someş (Samos) Crişul (Crís ía) /Viureş ( M a r i s ) A m p o i ( A m p e l u m ) , Ol tul ( A l u t a ) etc. Dece n'au nume ungureşti d a c ă Ungurii au găsit aici o ţ a ră pustie ?

Şi în sfârşit, a admite evacuarea com= pletă a Daciei , înseamnă a nesocoti istoria, căci ea nu ne dă niciun exemplu, în decursul veacurilor, din care să reiasă că e posibil ca „ în t reaga" populaţie a unei ţări să=şi părăsească teritoriul, mat ales când era bogat ca al Daciei , pen= tru a se supune ordinului unui coman= dant, sau chiar sub ameninţarea unei invazii.

Iar dacă legiunile au fost retrase din D a c i a , nu se poate presupune că din acel moment Dunărea a format un hotar de netrecut, contactul cu fosta provincie fiind astfel cu totul întrerupt.

A v e m în această privinţă mărturii încă din cele mai vechi timpuri. Astfel sub

urmaşii Iui Aure l ian р а з а Dunării а fost reorganizată.

A p o i împăratul Constantin cel A la r e a supus populaţiile din Aluntenia , O l t en ia şi Bana t 7 a întărit cetăţile depe malurile Dunării şi a reaşezat capetele de pod pe malul stâng al ei, încât s'a putut mândri că a cucerit a doua oară Dac ia / reînoind isprăvile Iui Traian.

Schimburi de populaţii s'au făcut în numeroase rânduri dintr'o parte în a l t a a Dunări i , cauzate mai ales de barbari , care , în invaziile lor prin Peninsula Bal= canică/ luau şi populaţie pe care o adu­ceau cu ei în Nordul Dunării.

Astfel avem mărturia lui Aienandru, istoric roman, care spune că la anul 578 când A v a r i i aliaţi cu Romanii din Cons= tantinopol au pătruns în Munten ia pen= tru a a t a c a pe Slavi/ ei au găsit aici prizonieri romani ridicaţi de către Slavi în cursul expediţiilor lor în Balcani.

A p o i în secolul a l VI I= lea . Ac te l e Sf. Dumitru din Tesalonic menţionează sta= bílírea în Panonia a unei întregi popu= laţii ridicate de A v a r i din peninsula Balcanică.

Interesantă este mărturia geografului anonim care făcând la începutul secolului al X I V = I e a o descriere a Europei de răsărit/ cu scopul ca să servească de ori= entare unei cruciate proiectate de Ca ro l de Va lo i s / menţionează în Peninsula Bal= can ică : //între M a c e d orna. A c h aia si Tesalonic/ marele popor al V lah i lo r , care fuseseră a l tăda tă păstori a i Romanilor şi pe care Ungurii îi alungaseră din păşu<= nile l o r / '

Aces te mutări de populaţii dintr'o parte în a l ta , diferitele legături comerciale, precum şi transhumanta, explică destul de lămurit unitatea limbii româneşti, a= dusă cum am văzut ca argument po= trivnic.

D e altfel că Românii erau în Transil= vania Ia venirea Ungurilor ne=o dove= deşte şi Cronica lui Nestor scrisă la Kiev

către anul llOO care afirmă lămurit că , ,/înaintea invaziunilor Ungurilor, în ultimii ani ai secolului al IX=lea , V l a h i i cuce= riseră pe Slavii din Panonia şi din re° giunile învecinate."

Şi mai avem un isvor foarte neplăcut Ungurilor, ce merg până a=l contesta, anume notarul anonim al regelui Bella al IV=tea care cunoaşte existenţa Româ= nilor în Transilvania în timpul cuceririi Ungurilor.

Sunt apoi scrieri ungureşti vechi de aproape o mie de ani care pomenesc lo= calităţi şi nume de persoane curat româ= neşti, din Transilvania şi Banat .

Din cele expuse până acum, reiese des­tul de temeinic continuitatea Românilor şi pe pământul Daciei .

Deci , la întrebarea unde şi când a luat naştere poporul Român, noi putem răs= punde cu tărie, că el s'a format de o parte şi de a l ta a Dunării , a tâ t Ia N o r d cât şi la Sud, între secolii al III=lea şi a l X = I e a după Cristos, cu alte cuvinte în= ainte de venirea Ungurilor în Transil= vania ceíace e dovedit în plus şi de faptul că toate cuvintele împrumutate dela ei/ nu au mai suferit transformări morfologice/ limba noastră fiind atunci deplin formată.

Iar dacă cineva ar întreba dece o lipsă aşa de mare de documente din acele vremuri/ care să pomenească mai amă= nuntit de Români/ am răspunde: tocmai fiindcă în acel timp poporul Român era în formare, iar un popor în formare, ne= având conştiinţă naţională, nu se poate opune cu toate forţele sale duşmanului, a trăgând astfel atenţ ia asupra sa.

A p o i locurile în care s'a format au fost prea frământate de năvăliri şi alte evenimente istorice spre a putea fi bine cunoscute de puţinii oameni ce au scris pe atunci, aşa că numele întrebuinţate de ei spre a desemna popoare, sunt mai mult geografice, adică se referă mai mult la teritoriu decât Ia populaţie şi privesc, cum e şi firesc, elementul cuceritor ce

exercita asupra teritoriului o dominaţie sau o influenţă politică.

Astfel sub numele de G o ţ i , Pecengi sau Cumani se înţelegea întreaga populaţie ce locuia pe pământul stăpânit de ei.

Si în sfârşit să ne mai gândim că Evul M e d iu e o epocă plină de necunoscut nu numai pentru noi, ci şi pentru vecinii

noştri/ care nici ei nu cunosc mai mult din acea vreme, ca de altfel mai toate popoarele. Evul Alediu fiind epoca cea mai întunecată din trecutul isoric a l în= tregii omeniri.

P o p e s c u N. Mircea CI. 8-a Lt.

Lucian Blaga

Qricât ne-am strădui, folosind orice mij­loace critice, „creaţiunea" de orice fel ar fi ea rămâne pentru noi un miracol.

Sainte-Beuve susţine cu tărie studiul cri­tic şi paralel al operii şi-al autorului, arătînd că sensul adevărat al operei şi explicarea ei totală pot depinde uneori de un detaliu bio­grafic trecut cu vederea. Critica modernă ne arată că metoda aceasta este cât se poate de rodnică. Desigur, încă multe probleme se vor rezolva cu timpul pentru fiecare creator în parte, dar socotim că cel pufin până azi nu s'a putut decât sesiza, sub diferite forme, „momentul creaţiei " Ce este acesta ? Teo­ria valorilor ne învaţă că ceiace pregăteşte creaţiunea este ciocnirea continuă şi aprigă ce se dă între lumea exterioară, obiectivă — mediul extern — şi lumea interioară, subiec­tivă — mediul intern şi sensibilizat ce a-parţine artistului. Imagini, fapte, gesturi, gân­duri din afară, vin în sufletul artistului, sunt epurate de tot ceeace este strident, da tot ce ar putea fi neverosimil şi se fixează in cele din urmă într'un cadru definitiv, ori­ginal, personaL Când forţa creatoare latentă îşi răsfrânge unghiul ei de lumină asupra acestei lumi interne, definitive, sensibilizate de lungi preocupări spirituale, atunci acest tot capătă vieaţă şi, într'un colorit puternic evadează din închisoarea lui de până aci,

se exteriorizează. Momentul acesta în care valorile subiective, definitivate redevin obiec­tive datorită forţei creatoare, este „momentul creator." El se caracterizează deci, din câte am văzut până aci, printro vitalitate fără seamăn care nu cunoaşte limite sau obsta­cole, care duce totul cu ea El subînţelege totdeodată o dematerializare totală, ridicarea într'o sferă de abstracţiune spirituală, căci numai la acest grad de tensiune sufletească-uţnană creaţiunea poate avea loc. Ei bine, după cum forţa creatoare diferă ca intensi­tate, după cum totalitatea de elemente su­biective este mai aproape de „eu," de per­sonalitate sau nu şi momentul creaţiunii va­riază în ceiace priveşte producerea, intensi­tatea şi durata lui, Deci, spirit sau forţă creatoare, forţă creatoare sau geniu, elemen­tul acesta latent, dar luminos în cea mai mare parte a existenţei sale rămîne impon­derabil. El este atât desprins de fiziologie, el este atât de metafizic, dacă se poate spune, încât, nu poate fi îngrădit de nicio sistemă, de nicio metodă programatică.

Rămânem la părerea că „momentul crea­ţiei" nu poate fi prăgătit, anticipat, ci că ei este spontan, universal, metafizic. Socotim că nenumărate exemple din toate timpurile, literaturile, artele ar veni în sprijinul afir­maţiei noastre. Iată însă unul edificator :

Ideia unui metod de lucru care ar putea pune momentul creaţiunii la discreţia poetu­lui a preocupat şi pe simbolişti. Baudelaire a fost încredinţat că soluţia fusese găsită de marele poet englez Edgar Allan Роё. îndrăgostit de proza şi de versul acestuia, Baudelaire a tradus în limba franceza atât „Povestirile-sale-fantastice" romanul „Aven­turile lui Artúr Gordon Рут," versuri şi lucrarea s i filosofică „Eureka , cât şi „Fi­lozofia Compoziţiei,u o lucrare nu prea vastă, în care, Роё, caută să arate că urmărind un plan amănunţit, strict necesar şi dinainte făurit, se poate ajunge la „stîrnirea" mo­mentului creator — pe deoparte — iar pe de alta, la realizarea raţională a tuturor efec­telor dorite de artist şi propuse cu mult înainte. Ca exemplu Роё dă creaţiunea celui mai reuşit poem al său „Corbul" şi ne a-rată cum fiecare accent a fost gândit, cam fiecare rimă a fost pregătită şi chiar cum leit-motivul - acel „nevermore" rostit de corb -a fost ales ca fiind cel mai onomatopeic şi cel mai semnificativ.

Până aci totul este clar, surprinzător de clar. Dar să ţinem seama йе faptul că, pen­tru aflarea adevărului s'ou făcut numeroase şi amănunţite cercetări, care au dus la con­cluzia următoare: Роё nu se conformase metodului său de lucru El creiase „Corbul" cu totul în alte condiţiuni, disparat• în momente de inspiraţie, fără premeditarea creaţiunii şi că abia mai târziu i-a dat o formă definitivă!

Noi rămânem deci cu încredere la păre­rea noastră, că momentul creaţiunii nu poate fi calculat, prevăzut, că el dematerializează pe artist, îl ridică în infinit, îl scoate de sub posibilităţile noastre de observaţiune, epuizând toate sforţările de raţionalizare în acest sens.

„Esteticianul francez, Alain, referindu-se la creaţiunile muzicale scrie:

„Se spune adesea că Chopin a celebrat în „poloneze" sau în "valsuri" nenorocirile patriei sale sau chinurile propriei sale inimi. Dar muzicianul scapă acestor consideraţiuni literare prin acea modestie în acţiune care

este sufletul muzicii. Artiştii se fac servitori ai muzicii şi nu mai exprimă atunci alt lu­cru decât natura umană purificată".

(Esthetique)

Dar putem extinde aceste ultime conside­raţiuni asupra artiştilor în genere. Ne e per­mis să facem aceasta, căci ni se pare că, artele, ca scop şi ca moment al creaţiunii, nu se deosebesc între dânsele decât prin mijloacele deosebite de realizare. Şi atunci poetul, ca şi pictorul sau sculptorul, „nu ex­primă alt lucru decât natura umană puri­ficată", adică păstrînd legăturile fundamen­tale, atavice între Om, Cer şi Pământ.

Prin jiceasta, operele de artă născute prin miracolul momentului creator se integrează anulînd pe autor, în armonia umană uni­versală.

II

Aceste câteva consideraţiuni estetice sunt necesare oridecăteori este vorba să se ana­lizeze o operă poetică. Uneori, smulgerea aceasta din trup pentru a putea ridica spi­ritul la o treaptă cât mai înaltă de crea-ţiune, ne transpune întro lume nouă, de fapt ascunsă în fiecare dintre noi, dar pe care nimeni no cunoaşte, lumea în care le­găturile omului cu natura şi cu Dumnezeu revin pe prim plan, obsedindu-ne şi neliniş-tindu-ne.

Şi d-l Lucian Blaga este poetul acestei obsesii, acestei nelinişti, poetul „neliniştii me­tafizice." Iar ultimile cărţi lirice „In marea trecere", „La cumpăna apelor" şi „Lauda Somnului" ni-l arată ca atare.

Socotim că cercetarea volumului „Lauda Somnului" este suficientă pentru a ne putea face o noţiune clară asupra poeziei d-lui Lucian Blaga, în general, dar cu tot speci­ficul ei, însăşi dispoziţia poemelor în volum ne ajută la parcurgerea gradată a cercetării ce ne propunem s'o facem.

III

La început, poetul priveşte vieaţa, realitateaţ

fără teamă, căci e convins că ea ii va ade­veri toate speranţele, toate iluziile, că viaţa

nu poate decât să-i confirme ideile sale. Deşi cu fiecare pas nou făcut în calea sa poetul întâmpină o nouă desamăgire, el nu poate, nu vrea să creadă că totul na fost decât vis, fum, închipuire. Deaceia vieaţa îi e din ce în ce mai grea. totul e amărăciune, dar nu se dă încă învins.

Cu cuvinte stinse'n gură Am cântat şi mai cânt marea trecere Somnul lumii. îngerii de ceară. De ре-un umăr pe altul, Tăcând, îmi trec steaua ca o povară.

(Biograf ie)

Dela o vreme deci, el nu face altceva, nu poate face altceva, decât să constate cu du­rere prăbuşirea visului său. In locul visului şi-al idealului care erau stăpânii vieţii sale1

stăpîneşte întunericul gîndurilor. Viaţa pa" triarhală a pierit de mult, iar omul viind să se apropie de Dumnezeu se depărtează de Dinsul.

Păianjeni mulţi au umplut apa vie. Odată vor putrezi şi îngerii sub glie, Ţărîna va seca poveştile Din trupul trist.

(Paradi s in d e s t r ă m a r e )

Dar gândul morţii nu-l poate stăpîni cu totul. Poetul goneşte pesimismul din suflet. Revolta isbucneşte. Ca oricine altul s'a sbă-tut, a strigat; dar minunile nu se'mplinesc Unde e secretul, ce suflu dumnezeesc stăpî-neşte pe Creatori, dacă ei „calcă peste ape" cu aceleaşi vorbe simple cu care noi nu putem face altceva decât să ne tînguim ?

Cu toată creatura Mi-am ridicat în vânturi rănile Şi-am aşteptat: oh, nicio minune nu

[se'mplineşte, Nu se'mplineşte, nu se'mplineşte!

Şi totuşi cu cuvinte simple ca ale noastre S'au făcut lumea, stihiile, ziua şi focul. Cu picioare ca ale noastre Isus a umblat peste ape.

(Tr i s te ţe metaf iz ic i )

Din cele de plnă aci, am putut reţine

faptul că între natura poetului şi vieaţa reală a avut loc o ciocnire puternică, vecină cu moartea, din care poetul a ieşit cu capul plecat, dar trăind. Tot dispreţul, tot sarcas­mul său, se'ndreaptă spre rătăcirea veacului în care trăieşte. In veacul acesta sufletul, trupul chiar se prăbuşesc în desinteresare. Maşina, robotul, sunt pe primul plan şi di­formează hidos starea naturală, dumnezeiască a lucrurilor, Prin aceasta poezia d-lui Lucian Blaga capătă o notă nouă de vie actualitate. E un salt al omului spre nebunie, căci el ignoreeză de-acum frumuseţile naturii, vieaţa însăşi.

Umblă maşinile subpământene. In văzduh, [peste turnuri,

Intercontinentale svonuri electrice. f i a # f # • * •

Dar sus, la o mie de metri înălţime, spre [răsărit,

Stele-şi spun poveşti prin cetini de brazi, Şi'n miez de noapte, ritul mistreţilor Deschide izvoarele.

(Veac)

Iată deci. că vieaţa aşa cum e, a fost în­ţeleasă şi trăită adânc de poet, dar mai mult ideologic, neputînd părăsi speranţa că mitul său va reînvia. Aceasta l-a împiedicat să se lase pătruns cu adevărat de seva vieţi/. Regretul vine tocmai de acolo, că fugind de himere, trezirea e tîrzie :

Vieţii nu i-am rămas dator niciun gând Dar i-am rămas dator viaţa toată.

( F u m căzut)

Şi atunci, îl cuprind treptat umbrele unei nopţi fantastice, în care formele capătă vieaţa, în care întunericul şi lumina se contopesc, se unesc în fel şi chip, dînd suflu şi celor neînsufleţite. Un somn ciudat pune stăpînire pe firea toată, un somn în care ideea de spaţiu şi timp se pierde când totul este una, când visul este identic cu realitatea. Fră­mântat de legăturile atavice cu un trecut, pe care, cam deodată, nu-l poate decât simţi, dar pe care la urmă îl va judeca, şi cuprins

de melancolie dureroasă îi va putea desco­peri frumuseţile, poetul scrie :

Noaptea-i întreagă. Dănţuiesc stele'n [iarbă.

Se retrag în pădure şi'n peşteri potecile. Gornicul nu mai vorbeşte. Buhe sure se aşează ca urne pe brazi.

şi mai departe:

In somn sîngele meu, ca un val, Se trage din mine înapoi în părinţi. (Somn)

Ce lume admirabilă se desfăşoară acum ochilor poetului! Şi pe aceasta oamenii o socotesc moartă, cu desăvârşire moartă, su­părătoare chiar, când în ea putem of Ia pacea deplină a trupurilor, a gândurilor şi-a su­fletelor noastre ! In lumea aceasta a aduce­rilor aminte şi-a minunilor făptuite vrea să vieţuiască poetul. In fine s'a regăsit pe sine însuşi şUşi va apăra tezaurul fermecat cu patimă. Ii e teamă că primejdia îl pîndeşte de pretutindeni, că o veste nouă ar putea spulbera, ca o suflare de vînt, tot ce se sprijină pe un eşafodaj atât de fragil. El nu vrea să afle nimic nou; poate că'n dosul farmecelor acestora se ascunde tot masca hîdă a râului şi-a morţii. In somnul acesta divin el se adresează gîndului:

Inalţă-te fără sfârşit, Dar să nu ne descoperi ce vezi! . . .

( P a s ă r e a sfântă)

încă un pas şi suntem în plin basm, în-tr'un basm mitologic în care totul are duh, coloare, unde fiece lucru vorbeşte pe limba sa într'o armonie divină, în care, paradoxal, zeii sunt mai întâiu de toate oameni . . . . Iată pe Sfânta Fecioară adorminda-şi Prun­cul ca oricare mamă, îngrijorată de orice sgomot care ar putea tulbura somnul senin al Copilului. Poetul se simte atât de aproape de Ea, încât i se adresează deadreptul:

A mustrare clipind, Te superi doar Când îngerii trîntesc prea tare uşile, Venind sau ieşind. (Bibl ică)

Există deci o apropiere definitivă între Om, Natură şi Dumnezeu. Toate versurile de aci în colo sunt făcute pentru a slăvi vieaţa, vieaţa dintr'un ram, dintr'o piatră, dintr'un animal, dintr'o stea, dintr'un greere. O umbră trece prin spaţiu ? Poetul o sesi­zează, o prinde, îi dă viaţă printr'o perso­nificare în plasticitatea unui vers. Din toate se desprinde o tendinţă dominantă către unitatea ideală, deplină, în care sufletul capătă, deşi e unul şi acelaşi, forme variate de existenţă. Şi chiar dacă aceste forme va­riate se pierd uneori în subtilitatea unei imagini, fiecare dintre ele păstrează o latură constantă de profundă umanitate. Abundînd ţn imagini, poezia d-lui Lucian Blaga are în coloritul ei ceva obsedant până la urmă, care sfărîmă hotarul dintre vis şi aevea, dintre basm şi realitate :

Mocnind sub copaci, Dumnezeu se face [mai mic,

Să aibă loc ciupercile roşii. Sub scut de stânci, undeva,

Un balaur cu ochii întorşi spre steaua polară

Visează lapte albastru furat din stâni. (In munţi)

Gânduri la început confuze, simbolice, de­vin deadreptul limpezi dacă le căutăm des-legarea în noi înşine. E un raport de echi­libru continuu care se păstrează între om şi restul lumii.

într'o singură zi mugurii şi iarba au crescut Repede ca ungiile şi părul morţilor.

sau

Cu fluere, greeri umblă Până'n preajma sicrielor, Şi-acolo mor. (Echinocţ iu)

Pornind deci dela imagine şi simbol;

Pe uliţi subţire'naltă Ploaia umblă pe catalige.

(Oraş vechiu)

sau Duhul muşchiului umed Umblă prin văgăuni. ( în munţ i )

sau Pe turn, între semnele ceasului gânditor Timpul stă : o vrabie umblă pe arătător.

(Drumur i )

se ajunge ia viziune:

Vântul a dat în pădure Să rupă crengi şi coarne de cerbi. Clopotele — sau poate sicriile — Cântă sub iarbă cu miile . . . .

(Peisaj transcendent)

In cântecul acesta sublim, poetul e con­ştient de el însuşi, de menirea lui printre oameni. El simte o mare greutate apăsîndu-i umerii şi-şi închipuie că glasul lui a răsunat zadarnic printre semeni. Aruncând o privire în jar vede zădărnicia lucrurilor. Durerea îi pecetlueşte un zâmbet amar pe baze.

Ce sămânţă rí a fost în deşert aruncată ? Ce lumină na fost în zadar cântată?

(Cit ire în pa lmă)

se'ntreabă poetul. Nu ne mai rămâne decât uitarea de

tot, resemnarea în somn şi tăcerea în ispă­şire. Când ne vom putea refugia în chipul acesta în noi înşine, pentrucă în fiecare din­tre noi stă binele, isbăvirea. sămânţa lui Dumnezeu, care dincolo de trup nu mai are nevoie de întregire, atunci Cerul va fi mai aproape de noi. Poate moartea ne va arăta aceasta. Dar până atunci să ne căutăm pa­cea în deplinul somn metafizic.

Aşează-ţi în cruce Gândul şi mâinile Stele curgînd Ne spală ţarinile.

(Noapte ecstat ică)

Iată rezumată sublim, în patra versuri

doar, toată concepţia de viaţă a d-lui Lucian Blaga.

Versul poeziei sale este un sprijin viu întru obţinerea efectului total. Spre deosebire de versul d^lai Minulescu, care, de cele mai multe ori, nu aduce nimic nou faţă de for­mele „clasice" de versificaţie, decât fărâmi­ţarea frazei în părţi componente, disparate, versul d-lui Lucian Blaga nu poate fi tota­lizat, refăcut in formele iniţiale, din care s'ar ti fragmentat. El are un ritm şi o tor­siune specifică, bine modelate în raport cu •deea sau imaginea ce o îmbracă.

Poezia d-lui Lucian Blaga isbeşte prin ori­ginalitatea formei, prin varietatea coloritului, prin misticismul ideii, prin forţa imaginaţiei şi-a viziunii poetice.

D-l Mario Roques, profesor şi director de studii la „Şcoala Practică de înalte Studii" din Paris, specializat în limbele române şi romanice, a tipărit o vastă antologie „La poesie roumaine contemporaine", în care d-l Lucian Blaga ocupă un loc de frunte. Cu desăvârşit succes, d-l Prof. Mario Roques traduce acolo câteva poeme reprezentative ale poetului ce ne preocupa, cum ar fi: „Le Chene" sau „Crepuscule d'automne."

Recepţia la Academie a d-lui Lucian Blaga nu este deci decât recunoaşterea unanimă, şi definitivă a unei mari forţe creatoare de valori durabile, pe tărîmul unéi arte pure.

In concluzie, poezia d-lui Lucian Blaga este un imn înălţat „ţarinii" cu chemările ei atavice, abisale, eterne si totdeodată o satiră subtilă adusă sforţărilor omeneşti de a se deslipi de pamînt, când totul e una cu dînsul, când toate sunt în el şi prin el.

Walssman I. Aurel clasa 8-a Literară

MOARTEA FILOZOFULUI SEIUECA T r a d u c e r e «lupă T a c i t

Nero îşi sporeşte cruzimile prin omorîrea consulului desemnat, Plautius Lateranus, care urmă într'un chip atât de fulgerător, încât nu i se îngădui nici să-şi îmbrăţişeze copiii, nici să-şi aleagă felul morţii.

Târît la locul destinat supliciilor sclavilor aproape de poarta Esquilină fu omorît de tribunul Statius, păs-

8. DAnBC'ANU.

trînd însă tăcerea cu aceiaşi resem­nare până la urmă şi necerându-i so­coteală (tribunului) pentru complici­tatea sa în această conjuraţie.

Urmează omorîrea lui A n n a c u s Seneca, atât de plăcută împăratului nu pentru că descoperise în sfârşit o mărturie a conjuraţiei sale, ci fiindcă putea să împlinească acum prin sabie, ceeace nu putuse isbuti prin otravă, încă mai demult.

Natalis singur amintise de numele lui Seneca mărginindu-se la a arăta că dânsul a fost trimes la filosof spre a-1 vizita pe când era bolnav, totdeo­dată spre a se plânge din partea lui Piso fiindcă refuza să-1 primească la dânsul, deşi ar fi trebuit să-şi întărească prie­tenia prin întrevederi repetate.

S'a poruncit apoi unui tribun din garda pretoriană. Gavius Silvanus să raporteze această depoziţie a lui Seneca şi totodată să-1 întiebe dacă recunoaşte vorbele pe care le-a schim­bat Natalis cu dânsul. Fie din întâm­plare, fie din prevedere, Seneca s'a îndreptat spre Campania, poposind la una din vilele sale, la patru mile cale de Roma.

Pe când noaptea cobora pe nesim­ţite, plutoane numeroase, alături de tribun, încercuiesc casa filosofului înaintîndu-i-se porunca împăratului în timp ce lua masa cu soţia sa Pau­lina şi alţi doi prieteni.

La întrebările tribunului, el recu-

noscu vizita lui Natalis, cel trimes de Piso pe care refuza mai întotdeauna să-1 primească, folosind ca scuză, când o rea dispoziţie, când nevoia repau­sului. Mai spuse Seneca apoi că în­suşi felul său de a fi nu l-ar fi putut împinge la linguşiri faţă de Piso, lucru de care se convinsese şi Nero isbin-du-se de multe ori mai degrabă de curajul său decât de slugărnicii,

In timp ce tribunul veni să înfăţi­şeze împăratului cele spuse de Seneca, tocmai se găsea la sfat alături de Poppea şi Tigellinus, sfătuitorii săi la cele mai neînchipuite cruzimi.

Aflând dela tribun că Seneca n'a trădat nici cel mai mic semn de ne­linişte aflînd care îi va fi soarta, îl trimete din nou la casa filosofului; de data aceasta cu ordinul prin care se hotărîse moartea...

Neînspăimântat de sfârşitul care i se apropia, Seneca cere tablele testa­mentului, spre a le completa.

Centurionul opunându-se a c e s t e i dorinţi, filosoful se întoarce către prie­tenii care îi erau de faţă, arătându-le că împrejurările îl împiedică a le a-duce mulţumiri pentru serviciile lor altfel, decât lăsându-le drept moşte­nire icoana vieţii sale, singurul şi cel mai preţios bun ce-i rămăsese.

Cândva, aducându-şi aminte de lipsa ei de prihană, vor dobândi cinstea unei prietenii statornice.

In timp ce lacrimile se prelingeau <lin ochii tuturor, Seneca, aci pe un ton mai autoritar, aci cu vorba blîndă, cerea prietenilor tărie sufletească, a-mintindu-le cugetările lor împotriva loviturilor soartei şi poveţele înţelepte pe care le pătrunseseră odinioară. Dar, spuse mai departe Seneca, cui a rămas necunoscută cruzimea împă­ratului ?

Lui, ucigaşul mamei şi fratelui său, «e-i mai rămânea acum, decât să

omoare şi pe îndrumătorul primilor paşi ai tinereţii sale?

După ce adresă aceste cuvinte celor din jurul său, îşi îmbrăţişa soţia şi înfricoşîndu-se prea puţin faţă de pri­mejdia momentului ce avea să vină, ceru soţiei să-şi înfrîneze durerea şi să uite pe veci pe soţul său, mân-

fl оАювъеяни -*ш UT

gâindu-se numai la gândul că vieaţa sa întreagă a fost închinată virtuţii. Dar Paulina soţia sa ceru să aibă a-ceiaşi soartă ca şi soţul său, să fie ucisă. Seneca neopunîndu-se hotă-rîrii soţiei sale, pe care se temea să o lase pradă nedreptăţilor ce aveau să urmeze după moartea sa, îi spuse: ,,Ţi-am arătat mijloacele prin care să-ţi uşurezi vieaţa. Dar fiindcă tu preferi gloria morţii, alături de mine pierind, moartea ta va fi mai glorioasă." Cu acelaşi pumnal îşi tăiară apoi vinele braţelor. Seneca, deoarece corpul său îmbătrânit şi slăbit de o hrană ne­îmbelşugată lăsa să se scurgă sângele încet, îşi tăie în cele din urmă şi vinele picioarelor. Sdrobit de dureri grozave,

pentru a d u doborî tăria sufletească a soţiei sale prin durerea sa şi ca nu cumva să arate vreo slăbiciune la ve­derea chinurilor Paulinei, o sfătui să treacă în altă cameră, iar el, cu aju­torul elocinţei care nu-1 părăsise chiar şi în ultimele momente, dictă secre­tarilor un discurs.

In cele din urmă, văzînd că sîn-gele scurgîndu-se aşa de încet îi în-

tîrzie moartea, el rugă pe Statius Annacus care îi fusese multă vreme prieten să-i aducă otrava pregătită încă de mult... Corpul său fu ars fără nici o pompă, după cum poruncise în testamentul făcut încă de pe când era bogat şi puternic.

Conslantinescu Adrian clas 8-a Lt,

O D A LUI HORAŢ4U

Roraţiu creiază la Roma prin — odele sale — un nou gen literar. El introduce în literatura latină poezia eoliană a lui Alceu, Sapho, Anacreon şi uneori a lui Pindar. Dela ei a îm­prumutat structura şi fondul celor mai frumoase ode. Totuşi. Horaţiu, rămâne un poet original prin arta cu care a ştiut să-şi apropie frumuseţile altora şi să le adapteze trebuinţelor sale.

Un alt merit al poetului stă în cre-ierea acelei versificaţii proprii pentru oda latină. Odele sale formează mi­nunatele poezii lucrate cu multă artă, eu un simţ literar ales şi cu o per­fecţiune a formei greu de egalat. Vinul, traiul bun, plăcutele grădini, micile cascade din Tivoli, tinerii sclavi în­conjuraţi de trandafiri, iubirea pentru Lydia, scurte reflexii asupra scurgerii vieţii precum şi îndemnurile prieteni­lor lui şi chiar ale lui însuşi pentru a profita de ora prezentă, alcătuiesc temele obişnuite ale acestor poezii.

In afară de inspiraţiile de origine greacă, Horaţiu găseşte motive de inspiraţie în virtuţile poporului Roman. El arată în odele sale atît binefacerile

cât şi virtuţile antice: dreptatea, cin­stea, religiozitatea şi curajul cetăţea­nului. Şi astfel Horaţiu contribuie — prin poezia sa - alături de Augustus, la opera de regenerare a moravurilor romane. Dar cel mai important izvor de inspiraţie il găseşte în ideile filo­sofice ale doctrinei filosofului grec Epicur precum şi în idealurile stoicis­mului :

Doctrina lui Epicur se ocupă de problema fericirii omului. După el măsura lucrurilor e dată de plăcerile permanente, la care ajungem atunci când avem o linişte şi-o mulţumire sufletească. Plăcerea pe care trebue s'o alegem din sfera ce nu depinde de poftele momentane constitue vir­tutea prin care ajungem la fericire. Stoicismul spune că pentru a fi fericit trebue să trăeşti conform naturii — „naturam sequi" — conform raţiunii absolute. Deci pentru a ajunge la binele suprem trebue să eviţi turburările su­fleteşti, lăsîndu-te puţin impresionat de manifestările mediului înconjurător.

Horaţiu se arată împotriva celor ce rîvnesc la onoruri obţinute prin votul poporului. In oda„Ad. Maecenatem"

rîde pe socoteala acelora ce se cre­deau înălţaţi până la zei, dacă mul­ţimea uşuraticilor cetăţeni îi ridica prin cele trei magistraturi:

...Hune, si mobilium turba Quiritium Certat tergeminis tollere honoribus;...

Dar în altă parte Horaţiu spune : Virtutea, străluceşte de o lumină ne­prihănită, nepăsătoare în faţa înfrân­gerii ; ea nici nu ia şi nici nu pără­seşte fasciile după bunul plac al po­porului. Deschinzînd cerul e r o i l o r vrednici de nemurire, se avântă pe un drum neîncercat de alţii şi în sboru-i grăbit, dispreţueşte norodul şi noroiul pământului:

Virtus, recludens immeritis mari Coelum, negata tentat iter via, Coetusque vulgares et udam Spernit humum fugiente penna.

Oda 2-a с. III.-a

Mulţimea nu este numai neprice­pută când îşi alege demnitarii, ci le porunceşte răul, le cere lacruri dău­nătoare :

„ Justum et tenacem propositi virum Non civium ardor pravajubentium"...1)

Oda lll-a cartea III.-a

Virtutea însă nefiind de acord cu mulţimea, îl scoate din rândul ferici­ţilor pe Phraate, cuceritorul tronului lui Cirus şi învaţă poporul să nu se ia după svonuri falşe, ea neatribuind sceptrul, diadema sigură şi slava ne­pieritoare de cât celui ce priveşte cu nepăsare grămezile de aur. (Ad. Cris-pum Sallustium).

Dar mulţimea incultă neştiutoare şi trufaşă pretinde să stăpânească vieaţa politică şi chiar manifestările spirituale.

Horaţiu un încetează de a mustra pe cei bogaţi. De aceea biciuieşte

1) Nici furia cetăţenilor care li porunceşte rău), smulge (nu-1 clatinăl din ho ărîrea sa pe bărbatul drept şi slatornio în gândurile sale.

foarte mult pofta de bani precum ş setea nestinsă de a clădi până şi în largul mării. Căutând să reînvieze şi să înfrumuseţeze vremurile vechi, când virtuţile romane nu începuseră să slă­bească, el nu uită să amintească pil­dele lui Romulus şi ale lui Catone :

Non ita Romuli Prescriptum et intonsi Catonis Auspiciis, veterumque norma.

In timpurile acelea averea cetăţea­nului era mică, a statului era mare, iar legile nu îngăduiau să dispreţuieşti bordeiele răspândite pretutindeni, ci porunceau înfrumuseţarea oraşelor cu cheltuiala publică şi templele zeilor cu marmoră nouă. (oda XV cartea II).

Horaţiu duce atât de departe acest gând al înfrânării, încât după ce laudă vieaţa Sciţilor, ajunge să suspine şi după timpurile când Roma, ureînd greu treptele măririi sale nu voia sa ştie ce este aurul:

Aurum irrepertum, et sic melius situm

Cum terra celat, spernere fortior Quam cogere humános în usus Omne sacrum rapiente dextra.*)

(Ad. Augustum C. III)'

Iar tineretului roman, Horaţiu se adresează astfel :

Angustam amice pauperiem pati Robustus acri miliţia puer...

adică, tânărul oţelit în miliţia grea să înveţe a răbda asprimea sărăciei, să urmărească, cu lancea-i temută pe trufaşii Părţi şi să trăiască în mijlocul primejdiilor sub cerul liber.

In oda cu tendinţă patriotică şi ins­pirată din Alceu, „Ad. Rempublicam" Horaţiu compară statul cu o corabie

1) Mai puternică era Roma prin dispreţuirea au­rului atcuns intr'un lo- , unde bine or fi să rămână întotdeauna decât să-1 bdune jefuind altarele cu o mână lacomă.

pe care valurile o vor smulge în mare ajungând astfel jucăria vânturilor dacă nu va lua seama :

O navis referent în mare te novi Fluctus.

Am arătat mai sus că Horaţiu gă­seşte în ideile filosofice ale lui Epicur motive de inspiraţie pe care le va transpune în odele lui. Printre acele ode în care se observă doctrina epi-cureistă sunt „Ad Thaliarchum" şi „Ad Leuconoem".

In prima, Horaţiu slăveşte între­buinţarea cumpătată a vinului, con-damnînd însă excesul generator de nebunie, proclamă că e drept şi bine a se distra între prieteni în cursul unei sărbători de unde sunt isgonite necazurile şi neorînduelile. Această odă e adresată unui personagiu ima­ginar, al cărui nume e ales cu scopul de a evoca figura unui om fericit şi tânăr (Taliarhos=regele ospăţului). Cu tot peisagiul iernii oda e străbătută de un dor aprins de vieaţă, este o îmbiere prietenoasă de a trăi vieaţa în toată plenitudinea ei, e un îndemn de e uita amărăciunea grijilor ce frîng elanurile şi macină bucuriile.

Horaţiu începe prin a ne schiţa un colţ din natură:

Vides ut alta stet ni ve candidum Soracte, nec iam sustineant onus.

care serveşte de motiv pentru a arăta plăcerea pe care o simţi când retras în faţa unei vetre în care ard butucii, sorbi aroma unui vin generator de bună dispoziţie şi laşi celelalte griji pe seama zeilor, care au domolit vân­turile ce se luptau cu valurile mării deslănţuite. Fereşte-te a turbura se­ninul cugetelor noastre cu întrebări asupra celor ce vor fi mâine, iar orice

clipă în scurgerea nesfârşită a timpu­lui socoteşte-o ca un dar al soartei. Tânăr şi până ce bătrânţea nu-ţi va încărunţi părul nu dispreţui dragostea şi dansul.

Permitte divis cetera,

Quid sit futurum cras, fuge quae-[rere et

Quem fors dierum cumque dabit, [lucro Appone...

Şi în oda „AdLeuconoem" se ob­servă aceeaşi doctrină epicureistă: nu te gîndi la ziua de mâine, ci pro­fită de cea de azi". Oda este adre­sată unei femei şi e în legătură cu superstiţiile orientale, credinţa în astro­logie, ce făcea la Roma progrese mai ales printre femei.

„Nu ţi-e îngăduit, o Leuconoe, să cunoşti sfârşitul rânduit de zei zilelor mele şi alor tale, nici să te încerci în socotelile vracilor Babiloniei. Bu-cură-te de ziua de azi şi nu te încrede în cea de mâine."

Tu ne quaesieris, scire nefas, quem mihi quem tibi

Finem Di dederint, Leuconoe; nec Babylonios tentaris numeros.

(Ad Leuconoem С. Li

Prin minunatele sale ode a căror artă e pururi prezentă şi care pentru noi, este expresia cea mai fericită a geniului latin făcut din armonie, cum­pătare şi discreţie, Horaţiu a fermecat atât pe contemporanii lui care ştiau să preţuiască f r u m o s u l desăvârşit în artă precum şi dealungul secolelor timp de 2 0 0 0 de ani pe cei ce au cetit şi au gustat farmecul uşor, dar pătrunzător ce se desprinde din ele.

Martinescu C. Niculae Clasa 8-a Li.

E P I G R A M E . Traduse după Marţial.

/

Fost-ai medic Diaule, Iar acuma cioclu eşti; Ceiace făceai ca medic Şi ca cioclu împlineşti.

II Philo jură: „Niciodată Eu acasă n'am cinat." El renunţă a lua masa Când la altul nu-i chemat.

III Povestesc „câţiva" că Cinna Rânduri scrie 'n contra mea: Pe cei ce n'au versuri bune Nu-i cunosc decât „câţiva".

IV După moarte, toată-averea Ai promis că-mi dărueşti. înţelept de eşti, chiar lesne Ce doresc, tu bănuieşti.

Constantinescu Adrian CI. 8-a. Lt.

* * *

La vremuri de'ntristare fii bărbat şi cu neclintit curaj; dar mai învaţă să strîngi bine pînzele când le umflă un vînt prea prielnic.

Horaţiu Ode II. 10. 21-24.

„Ga întro amforă de sgură „Bumina'n cerut pat, descreşte; „O stea senoătuie'n oefurä, „SPe jos, o floare s ofileşte V

3n nori, acoperituf soare SJlai stinse ftacuri împleteşte ; Sncet, înoinsa-i rază moare; „Eumina'n cerut paf, descreşte".

SRspecte triste sau vioaie STmöracä tainica natură; Gad picurii fucioşi de ploaie „Ga întro amforă de sgură".

Şi, în tăcerea nopţii rece 0 fiinţă părăsită'n ura Jşi lasă sufletul să plece: „O stea se'noăfuie'n oetură".

Jn timp ce'n „Z/nioersuf" mare Planeta noastră se'nvîrteşte, Ge simte „£f" când un om moare ? —„Pe jos, o floare s'ofileşte".

„Pe jos, o floare s'ofileşte, „O stea se'noătuien oetură, „ßumina'n cerut pat, descreşte „Ga întro amforă de sgurăl"

Dâmboianu A. Benedict Cl. 8-a Lt.

.BAUDELAIRE"

F L E U R S DU MAL „ B U F N I T E L E "

Cp. LXVII)

И

S O N E T

TR A D U С E R E :

Ca zei străini, sub stîîpul ce le-ascunde, Stau bufniţe tăcute'n rînd. Şi par pătrunse-acum de-un gînd Pupilele aprinse şi rotunde,..,..

i îl

• Ki

iii

îi/

pânan ceasul umbrelor cernite In nemişcare-aşa vor sta, Pînă ce soarele s'o da învins, întunecimilor grăbite.

Şi elenvaţă penţelept, Că'n lume, să se teamă-i drept De sgomot şi mişcare,

Dar beat de-o umbra n sbor mereu Pedeapsa lui e mare; Căci omul schimbă locul său!

Walssman I. Aurel Clasa 8-a literară

T Ä I N H F U L G I L O R

Oare dincoto, peste perdeaua de fum SRzurut ceru tui en ftoare Şi-şi scutură petatefe pe drum ? Ori, zeii cern nevinovăţie Să o înece pe stradă noroiut Sau să aştearnă câmpiife, pustie l

Suftetut a purces a-mi fi o întrebare fPrin spuza norifor. Spre cerut rugilor 3lm văzut taina futgitor. JJVam urcat, sus, Jntfo mansardă obosită de frig.

Dar cerut păstra în neguri reci cfíinuf. Лт curmat din obraz fierbinţeala ochitor Gu pumnut oânâi, încleştat, Slpoi mam fuat ta Harţă, pieptiş, cu

[destinul....

2)e atunci am scrutat adîncurife, pas cu pas, Лт urcat toate înălţimile, Dar desamăgirea mansardei mi-a rămas. ikzi, schimnic în Hruba suftetutui SPrivesc iar vălmăşagul nerod Şi rîd cu rîsuf ce fui ce nu ştie să rîdă..,.

Popescu N. Aurelian Clasa 8-a Literară

POEZIEI

Ce Prometeu, în vremuri pierdute n adâncime, Te-a smuls, o, Poezie, din casa Zeilor, Si, înfruniînd lumina, trufaşa lui micime Cu pasul lui, în goană, pe scara norilor,

Te-a coborît pe glia în gol rătăcitoare, — Şi-apoi, la ţărm de ape cu unde înspumate, Ţi-a ridicat din trupuri şi suflete altare, Ca valurile mării la fel de sbuciumate...!!

Căci, Sfântă Poezie, ce-avem din astă lume Mai bun şi mai temeinic decât e fiinţa ta?... Din munţii de zăpadă la marea cea de spume Prinosuri de iubire popoarele ţi-or da.

Din leagăn în morminte ne duci-şi'n orice clipă. In murmur de izvoare şi foşnete de ramuri, Un scut făcînd uitării din alba ta aripă, Ne chemi, cu şoapte line, bătîndu-ne în geamuri.

La tine-i mângâierea, în tine e speranţa In alte vremi mai sfinte, în alt destin mai bun. Ce sfântă ţi-e menirea, ce mare cutezanţa! Cât tu trăieşti, pe lume, nici Zeii nu apun!

Acel ce te urmează, rănit de spinii căii, Zîmbeşte - şi-a lui frunte la cer privind mereu, Nu se'nspăimîntan neguri de adâncimea văii, Cu pas umil, dar sigur, urând spre Dumnezeu.

Când cupa mi-este plină de dor şi suferinţă De dorul altor ţărmuri — durerea unui gînd— Stăpân fiindu-mi regretul şi glasul de căinţă, Visez la ceasu'n care vom fi cu toţi pământ....

Şi-atunci, o resemnare adâncă şi senină In suflet se coboară în ritmul tău divin; Un suflu ce mângâie, învaţă şi alină, Căci fiinţa ţi-e stăpână ре-un cer de veci senin!

Eternă Poezie, ne ţii legaţi de vieaţa, Ne ţii aprinsa n suflet „lumina de apoi" ! Din orice înserare făcând o dimineaţă, Ridici, aevea, îngeri infamului noroiul

Mantorc învins de răul ce lumea stăpîneşte, Te chem acum, cum păsări în Iar guri călătoare Cerşesc din sbor pământul. Vin , noaptea se iveşte Cu zări fără de stele şi ceruri muritoare....

Waissman I. Aurel Clasa 8-a Literară

m

Ion Eliade Rădulescu îndrumătorul culturii noastre naţionale

din prima fum. a sec. XlX^lea.

In secolul trecut, un fapt de cea mai mare însemnătate pentru istoria poporului nostru, a fost mişcarea cul­turală. Tot timpul scurs dela revoluţia lui Tudor Vladimirescu până la Uni­rea Principatelor a rămas ca o epocă de necontenită frământare şi creaţie spirituală românească, ce a influenţat adânc literatura noastră.

întreaga acţiune a fost însufleţită de două idei principale: una, ideea naţională a propăşirii şi a unităţii ro­mâneşti, ca limbă, ca literatură şi chiar ca formă politică, iar alta, ideea ridi­cării celor de jos şi a chemării la o vieaţă mai bună a mulţimii necăjite şi asuprite.

In Ţara Românească, rolul prin­cipal în această direcţie, 1-a ocupat Ion Eliade Rădulescu. Originar din Târgovişte, fiul unui mic ofiţer de poliţie, Eliade învaţă mai întâi greceşte cu un meditator, trece la înaltă şcoală grecească dela Schitul Măgureanu şi în cele din urmă la şcoala lui Gh. Lazăr din Bucureşti. Ajunge ajutorul lui Lazăr (1820), iar după potolirea revoluţiei lui Vladimirescu şi plecarea lui Lazăr în Ardeal, Eliade ocupă catedra aces­tuia. In urmă, el ia parte activă la luptele politice, activează în fruntea revoluţiei dela 1848 şi redactează manifestul guvernului provizoriu (Pro­clamaţia dela Islaz). Proscris după aceea, fuge la Paris şi publică diferite articole despre stările politice din Prin­cipate, pentru a-şi face astfel cunos­cută ţara. După 11 ani de vieaţa în mijlocul străinilor, Eliade se întoarce în patrie, unde continuă să scrie până la 1872 când moare.

Opera lui este vastă. Până la el nimeni nu scrisese atât de mult şi de felurit. Eliade s'a manifestat în toate ramurile de activitate culturală ale tim­pului, pe care 1-a stăpînit cu puternica sa personalitate. Graţie spiritului şi vioiciunii sale, el s'a identificat cu aspiraţiile superioare de ordin naţional şi cultural ale neamului său într'atât, încât a fost chiar sufletul noilor miş­cări şi îndrumătorul spiritului public,

Fiind continuatorul şcoalei naţionale a lui Gh. Lazăr, Eliade devine sufletul şi apărătorul ei. El combate preten­ţiile profesorilor de şcoală grecească ce susţineau că nu se pot preda ştiin­ţele înalte, ideile şi sentimentele alese decât în limbă cultă. Astfel, în „ Grama­tica românească "(1828) el căută pe de o parte să fixeze prin reguli corectitu­dinea scrisului şi a vorbirii, iar pe de alta să mlădieze şi să îmbogăţească limba spre a face din ea un adevărat instrument de cultură. In ceeace pri­veşte problema neologismelor, Eliade socoteşte că toate cuvintele trebue să fie luate fie din limba latină fie din cele romanice, dar numai în cazul când cuvântul corespunzător nu se găseşte în limba română. Pe lângă aceasta, cuvântul nu trebue primit decât când e îmbrăcat în haina naţională şi e apropiat de spiritul limbii. In studiul „Paralelism între dialectele român şi italian (sau forma şi gramatica acestor două dialecte)". Eliade arată asemăna­rea limbii române cu cea italiană şi propune apropierea de aceasta din urmă, prin introducerea în l i m b a noastră a cuvintelor italiene. Alfabetul cirilic este simplificat redueîndu-se

numai la 28 de litere, fiind eliminate atât accentele cât şi spiritele care complicau scrisul, ortografia rămînînd fonetică.

Mai târziu Eliade poate să-şi înde­plinească şi visul de a da ţării sale o gazetă românească şi, ajutat fiind de „boierul Dinicu Golescu, publică la 8 Aprilie 1829 ,,Curierul românesc". Prin el se dădeau informaţii din ga­zetele Europei şi ştiri din ţară, ştiri comerciale şi literare. In urmă, se mai adaogă un supliment „Curierul de ambe sexe", care acordă o primire binevoi­toare scriitorilor timpului. La acest ziar au debutat şi s'au desvoltat o sumedenie de scriitori, între care şi Vasile Cârlova, care, dacă n'arfifost „Curierul" lui Eliade, astăzi poate n'ar fi existat.

Altă realizare a fost teatrul. La 1833, I. Eliade Rădulescu împreună cu C. Aristia, P. Poenaru, I. Voines-cu şi I. Câmpineanu. pune la cale înfiinţarea „Societăţii filarmonice" din Bucureşti. Pe lângă ea, pentru for­marea de artişti necesari, se înfiinţează o şcoală, vocală, de „declamaţie şi literatură", pusă sub conducerea di­rectă a lui Eliade. Eliade era şi pro­fesor de literatură teatrală, iar Aristia de declamaţie. După şease luni, se ţinu primul examen, iar elevii reprezen-tară cu succes ,,Mohamed" de Voltaire şi „Amphtryon" de Moliere. In legă­tură cu această activitate şi ca să in­formeze publicul despre „Societatea filarmonică", Eliade scoate în 1835 ..Gazeta Teatrului Naţional".

Intre timp funcţiona „Societatea li­terară", având ca membrii peN. Vă-cărescu, Dinu Golescu, Câmpineanu, Cârlova şi alţi boieri ai timpului. In acest cerc citeşte Eliade primele sale traduceri din Lamartine, deschizînd prin entuziasmul provocat şirul tra­ducerilor din capodoperile apusene. Redate în româneşte, cele mai însem­

nate opere ale Apusului se fac cu­noscute publicului, căruia îi formează gustul literar. Forţa creatoare a poe­ţilor e mărită prin îndreptarea lor spre romantismul francez ce transpiră în operele lui Gr. Alexandrescu ori Dimitrie Bolintineanu.

In ceeace priveşte opera literară a lui Eliade, proza e activă, impresio­nistă, uneori violentă şi cu un vioiu spirit de observaţie. Stilul e plin de avînt liric şi de imagini avîntate. In această direcţie mai însemnate sunt: „Suvenirile şi impresiile unui proscris" date lor, cu virtuţile primitive ale Românilor. „Echilibrul între antiteze", poate cea mai de seamă operă a lui Eliade, e o încercare de sistem filo­zofic bazată pe teorii asupra trecu­tului, amintiri despre evenimente mari, caracterizări de persoane şi povestiri autobiografice. Ca poet, el încercase să scrie sub influenţa curentului ne­ogrecesc, ce inspirase şi pe primii Văcăreşti. Mai târziu cade sub influ­enţa romantismului francez, dîndu-ne: „O noapte pe ruinile Târgoviştei" care e inferioară poeziei cu acelaş nume a lui Cârlova. Dar cea mai bună po­ezie a lui Eliade e balada „Sbură-torul", care cuprinde primul pastel izbutit din literatura noastră. Fabulele sunt scrise uşor şi fără concentrare, cuprinzînd nu defecte şi slăbiciuni generale omeneşti ci numai aluzii la vieaţa politică din acel timp, neavînd decât o însemnătate istorică.

Dar dacă din acest punct de vedere lucrările lui nu reprezintă o mare va­loare, limba însă capătă o însemnă-late deosebită. Gândul că trebue o limbă literară unică pentru toţi fiii aceluiaşi neam, îl face să lupte pen­tru cultivarea ei, redînd-o ca un mijloc superior de expresie, ce poate să răspundă cerinţelor culturii moderne. Cultivarea ei trebue făcută mi prin imitaţie ci potrivit spiritului şi firii

comune tuturor Românilor. Printr'o astfel de limbă literară unică, Eliade voia să creîeze şi o literatură româ­nească, care să îmbrăţişeze pe toţi cei de un neam cu el, indiferent de graniţele politice ce-i despart.

Activitatea lui I. Eliade Rădulescu, e asemănătoare cu activitatea desfă­şurată de Gh. Lazăr - în Muntenia şi şi Gh. Asachi în Moldova, dar în mai mare măsură şi cu mai mare talent a putut el ca într'o vieată de muncă neobosită, să dea noui drumuri şi noui îndemnuri pe terenul cultural.

Deşi uneori împrejurările i-au fost vitrege şi ajutoarele necesare i-au lipsit, Eliade a reuşit totuşi să creieze un mare curent cultural, ramificat în toate manifestările de literatură, teatru, istorie şi artă, încurajînd şi desvoltînd o pleiadă întreagă de scriitori ce-au dat o deosebită strălucire spiritului nostru. Astfel, Eliade rămîne nu atât ca scriitor de talent, cât drept cel mai mare animator al secolului trecut.

Rădulescu Sp. MIhal CI. 8-a Lit,

Doamna de Stael

T/n spirit ales, entuziast,- o imaginaţie continuu turburată, a g i t a t ă ; o inteligenţă vie, sclipitoare, de un cosmopolitism a= proape exagerat, rezumînd într'insa as= pectele cele mai caracteristice ale civili= naţiei şi culturii, întreg secolului al 18=lea, facultatea de a naşte şi formula idei din cele mai ingenioase, cucerind astfel un însemnat număr de adepţi, de admiratori şi iniţiatori,- o inimă înflăcărată din care ţîşneşte un nesecat isvor de pasiune, o sete perpetuă de fericire, de milă, de ură contra chinurilor sau despotismului, de revoltă contra tuturor constrîngerilor şi limitelor impuse semenilor săi,- rezumînd, expresia cea mai caracteristică a unei individualităţi mult evidenţiate, ce nu se sfieşte a se da în lături nici chiar sub ameninţarea cea mai rigidă a marilor obstacole întîlnite în cursul ascensiunilor sale către idealul imaginat, o «mondenă» spirituală şi seducătoare, ia tă ce trebue să vedem în persoana Doamnei de Stael —,

femeie celebră, a cărui geniu, alături de cel a l marelui Chateaubr iand, a revolu= ţionat întreaga civilizaţie şi literatură fran­ceză din timpul său.

Intr 'adevăr, D o a m n a de Stael, este a= ceia care a furnizat o bună parte a pa= trímoníuluí de idei politice, literare şi morale pe cari s a sprijinit şi a trăit ro= mantismul francez. Germaine Necke r , născută Ia Paris în 17ÓÓ, încă de mic copil a dat la iveală inteligenţa cu care natura a tnzestrat=o din belşug. C ă c i

dela vârsta a tâ t de fragedă de 11 ani ia parte la reuniunile celebre date în sa= Ionul distins al mamei sale «Suzanne Curchod» , unde luau parte asiduă toate celebrităţile epocii, ca Rayna l , Suard, Gr imm, Buffon, Alarmontel , L a Harpe etc. A c i s'au desvoltat inteligenţa precoce şi imaginaţia mult exa l ta tă a copilului şi a tinerei fete, inteligenţă a cărei roade aveau curând să iasă la lumină,- întra= devăr, între vârsta de 11-15 ani , a

compus încercări de portrete literare şi chiar elegii formulate după gustut aca= demic al literaturilor din timpul său. C e poate fi mai surprinzător decât , ca la 15 ani să comenteze «L'Esprit des lois» şi să adreseze scrisori anonime pline de elogii, persoanelor celebre. L a £o ani a dat la lumină un studiu destul de savant pentru vârsta sa, asupra Iui J . J . Rousseau, precum si mai multe nuvele -. Л/íírza, A d e = laide şi Theodore Pauline, care au apă= rut succesiv, nuvele ce s au bucurat de mare succes. In 178Ó compune o dramă în versuri «Sophie» sau — «Les sentiments secrets» — unde, pe alocuri versificaţia este destul de bună, respectînd îndeajuns formele adevăratei poezii. S'a căsătorit cu baronul de Stael=HoIstein, ambasado= rul Suediei Ia Paris. După o şedere de trei ani , lângă ta tăl său la Coppet , în 1799 revine Ia Paris unde începe, dela da ta aceasta , să exercite o serioasă in= fluenţă asupra societăţii. D a r cum adesea mulţumirea este de foarte scurtă durată, evenimente triste vin s'o turbure adînc. Salonul său literar începu să fie suspectat de Bonaparte, întristare, care deveni în curând adevăra tă mare durere prin pier= derea în 18o2 a soţului său.

A n u l următor se duce să viziteze Ge r= mania — călătorie — sub imboldul căreia făcu să apară , opera sa de importanţă capitală « D e Г А П е т а д п е » , în care tra= tează cu o măestrie surprinzătoare în studii extrem de documentate despre în= treaga civilizaţie şi cultură a acestei ţări. Portretele literare ale marilor scriitori ger= mani, Schiller, G o e t h e , Klopstock etc., precum şi critici minuţioase asupra lui Lessing, Scklegel, etc., aveau să=i asigure locul de cinste printre scriitorii mari con= temporani, s'o facă mult apreciată şi ad= mirată de toţi literaţii străini. Şi din nou bucuria avea să=i fie umbrită pe alocuri de intervenţia poliţiei imperiale franceze, căci, imediat, în momentul apariţiei stu= diului — « D e L 'Al Iemagne» - din ordinul mpăratului Napoleon, ediţia franceză fu

distrusă, autoarea fiind în acelaş timp forţată să părăsească teritoriul francez. Deacum înainte, este continuu suprave= gheată în decursul călătoriilor întreprinse în Petersburg, Suedia şi Ang l i a până la moartea sa — în 1817 — adânc resimţită în toate marile cercuri literare franceze şi străine.

Intr'adevăr, prodigioasă a fost opera literară a acestei femei celebre, care nu s'a sfiit o clipă să trateze cele mai grele probleme în studii literare. L a s la o parte romanele sale «Delphine» şi «Cor inne» , care şi ele s'au bucurat de mare succes, pentru a pune pe primul plan lucrările şi studiile de o importanţă c a p i t a l ă « D e l a litterature» ( l 8 o o ) în care a redat — cum singură afirmă — raporturile strânse ce existau între literatură şi societate, anali= ZÎnd cu minuţiozitate cauzele morale şi politice cari modifică spiritul literaturii ,-«Considerations sur Ia Revolution fran= caise» publicat de baronul de Stael, « D i x années d'exil», etc.

Ceiace a contribuit Ia imensul succes obţinut în prodigioasa=i activitate l i terară şi mai mult, la dragostea neţîrmuită a contemporanilor săi, a fost caracterul şi spiritul său a tâ t de subtil. Llnicu=i gînd ce avea foarte adesea să=i descreţească fruntea, era în permanenţă acela de a se perfecţiona, îmbogăţindu=şi continuu bagajul de cunoştinţe din cele mai alese, de a se cultiva, şi mai presus de toa te , de a vedea această perfecţiune, reflectată într'un suflet care se strădue să înţeleagă adevăra ta ei natură. Şi mai de ad= mirat în caracterul ei, este faptul că desele desacorduri dintre idealul său visat şi rea= IiZările sale, nu vor sfârşi decât prin a i= întări mai mult díspozítííle=í creiatoare. E a nu a fost făcută pentru singurătate,-nu poate da curs gândirilor sale frumoase decât acolo, în lume, dinaintea unui au= ditoriu căruia îi desvălue gândurile şi sentimentele sale sub forma cea mai plă~ cută, aceia a «convorbirilor ( a causeriilor) cu subiecte din cele mai variate posibil.

Se pare că şi=a luat drept devină a ac= tivităţei sale pe tărîm cultural — « a vorbi înseamnă a trăi» — Ceiace e demn de remarcat în evoluţia doctrinei sale literare, este caracterul cosmopolit a l literaturii acestei femei de geniu.

Intr 'adevăr, cu o imparţialitate remar= cabi lă , a notat şi redat în studiile sale, caracterele distinctive ale fiecărui popor vizitat şi studiat. U n exemplu al afirma= ţiei acesteia, îl poate servi însuşi roma= nul — «Corinne» — căruia, pe drept cuvânt t s'ar putea acorda caracterul de roman internaţional: englezul, italianul, france= ^ul, sunt acolo definiţi în caracterele exacte. Şi dacă în descrierile sale nu trădează sentimentul naturii, Doamna de Stael ne= fiind înzestrată cu temperamentul de ar= tistă, în scKimb, ceeace vine de umple golul acesta iluzoriu, sunt amintirile isto= rice, datele precise ale civilizaţiei popoa= relor descrise — studii care prezintă un deosebit interes, mai ales pentru cei care vor să se instruiască, în nenumăratele domenii ale suszisei civilizaţii.

Şi acum să ne oprim o clipă, gîndind la ideile politice şi religia acestei femei celebre, idei ce vin să aducă, notă şi ma i personală, de interesul cel mai viu, activităţii sale. In politică D o a m n a de Stael a fost o liberală convinsă, care a debutat prin dragostea sa neţărmurită pentru .Monarhia Engleză. D a r curînd Benjamin Constant a convertit^o către Republica Statelor Unite . Deacum ea avea să judece evenimentele din punct de ve= dere a l amorului său propriu, să adopte regimul care i=ar permite să vorbească în mod liber, fără nici cea mai neînsem= n a t ă constrângere. In cursul regalităţii parlamentare, sub Directorat, sub Con= sulat, încearcă să=şt realizeze visul acesta de a=şi atrage Ia dânsa căminul şi cen= trul întregii acţiuni guvernamentale. In direcţia aceasta , s'ar putea afirma cu t o a t ă certitudinea că Doamna de Stael este mama liberalismului parlamentar şi doctrinar.

Şi dacă ne gândim iar Ia factorul de= terminant a l acestui liberalism a tâ t de pronunţat,- apoi trebue să afirmăm tot cu aceiaşi certitudine că , în liberalismul acesta a fost inspirată de neştirbita sa dragoste pentru umanitate, de o aprigă dorinţă de libertate, dreptate şi egalitate, de o bunătate de suflet neţîrmurită. A c e i cari ar voi să studieze natura idei= lor politice cari au animat=o, este suficient să aprofundeze într'o oarecare măsură opera sa capitală «Considera= tions sur la Revolution Francaise». E i bine, toate ideile sale politice susţinute cu a t â t a vehemenţă, aveau să întâmpine curând un mare obstacol — 18 brumar — , căci pe scena politică a noului regim, nu era nici un loc acordat femeilor. Deacum începe lupta fără întrerupere timp de 15 ani , cu Bonaparte, luptă Ia care nu în= ţelege să renunţe; nici în urma avertis= meniului dat de ministrul poliţiei «Pouche»,-drept consecinţă, trebui să se supună ne= plăcerilor exilului, neplăceri pe cari le=a suportat cu mare bărbăţie şi cu foarte mare folos, aşa cum le=am expus mai sus. Şi dacă forţată de regimul sever impus de Napoleon, a trebuit să călătorească foarte des, apoi printre marile foloase ce a avut de tras, în afara studiului a tâ t de complex ce a întreprins asupra dife= ritclor popoare străine vizitate a t â t de des, studii cari au format subiectele a t â t de variate ale nenumăratelor sale scrieri, trebue să evidenţiem şi bucuria proprie cauzată de şederea sa la castelul din Coppet , unde avea continuu posibilitatea să dea curs liber părerilor sale politice şi literare. Intr 'adevăr aici dorinţa sa vie de — «causerii» — avea să fie pe deplin satisfăcută în sensul că cele mai de seamă personalităţi literare şi politice aveau s'o înconjoare foarte adesea. Printre cele mai obişnuite trebue să remarcăm pe Benja= min Constant , ^v4lhem de Schlegel, ba= ronul de Balk, Л/Iatthieu de Aiontmoren** ey prinţul Auguste de Prusse, etc. per** soane cu care se putea întreţine asupra

celor mai variate teme, probleme, gândiri. Şi dacă intelectul avea să fie astfel a tâ t de satisfăcut, apoi norii deşi ce încreţeau frunţile continuu îngândurate, trebuiau din nou să fie alungaţi de rasele btne= făcătoare ale unet veselii sănătoase.

Intr 'adevăr, disertaţiilor a tâ t de va= riate le urma drept divertisment, repre= ^entarea tragediilor sau a dramelor ca= valereşti ale lui Vol ta i r e «%aíre Ta= ncrede» a t â t de mult preferate de Doam= na de Stael, sau chiar piese compuse de c a însăşi, ori de prietenii săi literaţi, în scopul acesta. Se înţelege dela sine influ= enţa enormă exercitată de această femee de geniu, influenţă adâncă şi durabilă. Ceíace e de remarcat este faptul că în istorie, D o a m n a de Stael a transformat teoria enciclopedică a perfecţiunei, intro= ducându=i clementul moral şi entuziasmul.

— „ C e i a c e admirăm în oamenii cele= brii - spune ea — nu este altceva decât virtutea sub forma gloiei». Influenţa exer= c i ta tă în critică a fost şi mai pnternîcă încă. E a pare că într'o anumită măsură a întrecut, în sensul să a compIetat=o pe aceia exercitată de Chateaubriand. .Astfel a întărit şi mai mult decât el, îndemnul dat scriitorilor de a căuta să descopere, să pună în lumină principiile sociale ale literaturii. C u noile sale idei formulate, Doamna de Stael a contribuit într'o foarte mare măsură să distrugă, de am putea spune astfel, dogmatismul clasic şi să=i substitue studiul operei con= siderate în mediul său în raport cu mul= ţiplele condiţii care au provocat=o. O d a t ă •cu dînsa, sensul rel&tiviteiţu şi al istori=

cului vine de se stabileşte în critică. Şi pentru a încheia, putem afirma cu toa tă certitudinea că D o a m n a de Stael este o desăvârşită propagatoare a cosmopolitis= mului literar.

întreaga metodă pe care a urmărit=o pentru a ne face cunoscută şi iubită în acelaşi timp, G e r m a n i a lut G o e t h e şi Schiller, precum şi toate celelalte ţări străine pe cari Ie=a cunoscut şi le=a stu= diat în peregrinările sale nenumărate, o regăsim în prefeţele romanticilor, în «L,i= teratura engleză» a Iui Tomas, în Roma= nul rusesc» al lut A4, de Vogüe .

Este bine deasemenea să încheiem evi= denţiind şi darul său, talentul său de scriitoare. Stilul Doamnei de Stael este acela a l unei continue conversaţiunî, mult animate, susţinut în permanenţă de un entuziasm mult pronunţat. Or ice lucrare a Doamnei de Stael se ceteşte cu un tn= teres viu, cu mare plăcere. A v e m , adesea, în lecturile sale, impresia unei limbi ele= gante, poetice, sigură de ea însăşi. Stilul său l=am putea astfel considera mai mult stilul unui publicist, care însă e mult atră= gător, prin caracterul enunţat mai sus.

A ş a dar opera acestei femei de geniu prin noutatea adusă în formularea doc= trinelor şi a tuturor problemelor literare, sociale şi morale, i=a asigurat un loc de cinste printre marii scriitori francezi în= cununîndu=i fruntea cu un nimb dc glorie ce i=a acordat dealungul veacurilor, ce= Iebritatea !

Burchi Crăciun Florin cl, 8-a Lii.

Inaugurarea curentului artistic

Activitatea lui Titu Maiorescu îmbră-ţişească epoca din a doua jumătate a secolului al 19-lea. In acest timp, poezia şi proza românească urcă trepte de simţire şi gândire superioară, atin­gând opera de artă.

In prima jumătate a secolului al 19-lea, Kogălniceanu încurajează şi îndrumează talentele de seamă, spre a trata în româneşte întâmplări, în-şirări de evenimente, înspirîndu-se din vieaţa noastră naţională. După ce îndrumările sale îşi dăduseră roadele, dînd la iveală talente de seamă ca C. Negruzzi şi V. Alecsandri, au a-părut o mulţime de scriitori mediocrii dar pretenţioşi, care, subt pretextul inspiraţiei naţionale şi a unui patrio­tism rău înţeles, dădeau la iveală o literatură plină de exagerări şi lipsită de înţeles.

Ori, atunci, era necesară o reacţiune. Se simţia nevoia unei selecţionări a tot ce se scrisese până la 1860.

Cel ce atrage atenţia publicului cititor asupra talentelor ce se iveau este T. Maiorescu. După ce îşi câştigase un nume bazat pe o cultură serioasă filosofico-literară în Germania şi în Franţa, T. Maiorescu vine la Iaşi, unde este înconjurat şi de îndrumă­torii Ţării dar şi de scriitorii de ta­lent, care puteau să contribue cu ceva temeinic pe ogorul productiv al lite­relor româneşti.

La început n'a fost vorba de sta­bilirea criteriilor felului de a se scrie, ci de întâlniri între diferitele perso­nalităţi de seamă, cu scopul de a se ceti pe îndelete lucrările fiecăruia, urmărindu-se nota de originalitate. In felul acesta se înjghebează o alcătuire,

în literatura româna

o societate de câteva personalităţi, care dela 1864 e cunoscută subt nu­mele de „Junimea literară".

Personalităţi ca V. Pogor, P. Carp, Botnărescu, T. Rosetti, C. Negruzzi. Alecsandri pun bazele acestei socie­tăţi, în întrunirile săptămânale pe căre­ia aveau, ei citeau din opera origi­nală a vreunui membru, sau desbă-teau probleme culturale şi literare. Ca urmare a acestor discuţii se sta­bileşte să se urmărească, pe cât e posibil, frumosul în poezie şi adevărul în ştiinţă. Se analizează opera în com­paraţie cu alte serieri de aceeaşi na­tură şi dacă nu se îndeplineşte con­diţia frumosului şi a redării acestei fru­museţi în cuvinte alese şi înţelese de toţi, atunci acea scriere trebue înlă­turată, neavând sorţi de trai. Dela început avem deaface cu o selecţie în tot ce se scrie. Erau multe scrieri ca şi mulţi scriitori, însă nota per­sonalităţii întrevăzută în vreuna din ele trebuia înlăturată, neavînd precă­dere decât acea notă comună, care ne face să ne regăsim sufleteşte fie­care din noi. Dacă e poezie, poetul să creeze din reprezentri stări sufle­teşti îmbrăcate într'o ideologie de aşa natură, încât, atunci când o citim să provoace în noi aceeaşi stare sufle­tească pe care a simţit-o poetul în momentul concepţiei. Aici vor fi a-preciate Cântecele de vitejie „Doinele şi Lăcrămioarele" lui V. Alecsandri. Aici va fi apreciată prima poezie a lui Eminescu „Venere şi Madonă", scrisă la vârsta de 17 ani, la Viena. Aici vor fi apreciaţi, admirabilul po­vestitor moldovean Ion Creangă, sen­timentalul şi romanticul nuvelist Nico-

lae Gane, I. L. Caragiale, B. Ştefă-nescu-Delavrancea etc. Organul acestei societăţi este revista „Convorbiri lite­rare,"1 care apare în Martie 1867. Aici vom întâlni primele poezii ale lui Petrino. Depărăţeanu, V. Alecsandri, Iacob Negruzzi şi mai presus de toate chipul temeinic de pătrundere şi fineţe al criticii româneşti în selecţionarea operelor privite prin prisma obiectivi­tătii, întâmplarea a făcut ca să treacă prin acest purgatoriu talentele noastre de seamă, care au avut răsunet nu numai în literatura românească ci şi peste graniţă. De acum literatura ro­mânească e a noastră, e naţională şi totdeodată raţională.

Toate principiile teoretice bazate pe o judecată sănătoasă în aprecierea operei de artă, sunt expuse în criti-cile lui Maiorescu, publicate mai târziu în trei volume.

Unii îi atribuiau prea mult dogma­tism şi adăogau, că felul de a privi al lui Maiorescu, aluneca pe altă

pantă, a unui naţionalism ce împiedica superioarele creaţiuni. Naţionalism în marginile adevărului, iată un principiu al lui şi care singur nearată că el nu poate fi acoperit cu reproşul de cos­mopolitism, cum au făcut-o adver­sarii săi. El a stabilit principiul artei pure, al artei pentru artă, a cerut condiţiunea impersonalităţii la baza creaţiunii artistice, adică scriitorul să fie absent în opera sa, să uite în acel moment orice interes personal. La un fond adevărat o formă perfectă, iată suprema sa lege şi legea artei eterne.

In rezumat, T. Maiorescu a selec­ţionat talentele, a trezit înţelegerea pentru spiritul critic, a format gustul artistic. In acest sens critica sa a fost constructivă. Dar a fost şi una dis­tructivă, calmînd avîntul ce-şi luase tânărul nostru popor şi picurînd neîncredere şi scepticism în forţele noastre creatoare

Iliescu A. Halei Cl. 8-a I.t.

SBUCIUMUL UNEI VIEŢI: Зеап-Jqques Rousseau

V J ' a u scurs mai bine de două sute de ani de •când s'a născut cel mai complex şi mai para= doxal scriitor al literaturii francele din secolul XVI IWea : J e a n Jaques Rousseau.

Opera acestui vagabond de geniu este tot -atât de vastă ca şi imaginaţia sa. Din multiplele sale preocupări, (muzicant/ sociolog/ romancier/ pedagog/ moralist)/ se desprinde o singură idee : acea a luptei sale contra societăţii şi moralei contimporane. Deci cu toată pluritatea faţe= telor/ opera sa poate fi redusă la o formulă ce reprezintă însăşi qumtesenţa întregi sale vieţi : J . J . Rousseau este un " răzvrătit", şi nu un "răzvrătit paşnic» cum îl întitulează Faguet/ ci

-unul sălbatic, notărît/ neiertător.

J ean Jaques Rousseau clădeşte o concepţie so= cială pe baza dictonului său: «omul s'a născut liber şi el e pretutindeni în lanţuri» şi susţine acest sistem politic sprijinit [ fiind pe argumentul său capital: «omul s'a născut bun şi societatea l=a făcut rău».

întemeiat pe aceste idei el doreşte nimicirea societăţii actuale şi întoarcerea Ia natură. J . J . Rousseau urmăreşte vindecarea omului îmbolnăvit de traiul dus în organizaţia socială modernă/ organizaţie fatidică şi falşă pe care el doreşte s'o sfărîme.

El demonstrează că/ nimic bun nu a dat so= cietatea omului: artele sunt stricătoare de mora= vuri; societatea prin legile ei nedreptăţeşte pe

omr îl supără/ îl face rău şi l a ş ; şcoala trans= flormă fondul sufletesc/ aduce ta acelaşi nivel va= lorile/ distrugînd cu totul personalitatea indivi= d u l u i ; suveranitatea poporului este înlocuită prin= tr'o monarhie absolută/ care creiaşă stări de lu= cruri în folosul ei şi nesocoteşte interesele tuturora. Acestea erau ideile cu care J . J . Rousseau vine în Paris în 1 7 4 0 . «Oraşul Lumină» la această dată reuşise prin atmosfera lui proprie de mo= ravuri şi idei/ să cucerească pe un Voltaire/ pe un Grimm.

Aci şi în această atmosferă face Rousseau să răsune glasul naturii în care el a trăit a tâ ta vreme. Bine înţeles, Voltaire/ Grimm precum şi enciclopediştii au făcut o rea primire ideilor lui J . J . Roussau.

Din această ceartă a profitat autorul «Con= tractului social»/ care a reuşit să=şi sistematicele ideile/ să le concentreze în jurul unui principiu central, nu atât dintr'un spirit del disciplină/ cât din necesităţi de polemică. Astfel J e a n Jaques Rousseau dintr'un romancier sensibil/ de un ro­mantism fără margini/ devine un teoretician/ cu idei clare/ sistematizate.

Dar căutînd mereu temeiuri logice tuturor cre= dinţelor sale bazate pe elemente afective/ J . J . Rousseau şi=a împins gândirea până la marginea sofismului.

Astfel ne explicăm cum în faţa populaţiei luxoase şi rafinate a Parisului/ ideile lui Rousseau au fost oarecum înăbuşite de însăşi artificiile sis= ternului său de argumentare. Acest proces/ această luptă între r o m a n şi sistem/ între imaginaţie şi raţiune este nota caracteristică a întregii sale opere/ iar izbânda uneia asupra alteia repre= Zintă însuşi caracterul operii citite.

Astfel câteodată izbîndeşte romanul/ de pildă: «Noua Helo'ise/ «Contractul social.» In alte daţi sistemul/ cum găsim în : «Emile», şi «Discurs a= supra inegalităţii dintre oameni».

Dar fie că ceiace scrie J . J . Rousseau se inte-grează în cadrul imaginaţiei sau al raţiunii/ ceiace domină opera Iui/ este sufletul/ pas'iunea/ suflul romantic.

Aceste sunt însuşirile Operei în general şi care au făcut ca tot ce a scris Rousseau — adesea paradoxal/ absurd şi falş din punct de vedere al concepţiunii sociale — să fie primit cu elogii şi entuziasm chiar/ într'un timp dominat de o filo= sofie rece şi raţionalism lipsit de suflet.

Reiese din cele de mai sus că Rousseau mai mult a simţit decât a judecat/ că geniul lui Rousseau stă mai mult în inima lui decât în creerul său.

Datorită acestui caracter/ tot ce a scris Rou= sseau a prins în societatea contimporană lui/

prin forma clară şi limpede/ prin pasiunea cu care era redat.

Opera lui/ este baza Revoluţiei pentrucă pri= mul preconizează «distrugerea vechii monarhii şi ridicarea suveranităţii poporului».

Dar opera unui scriitor este oglinda fidelă a vieţii sale. Opera şi omul care a compus=o nu se pot separa; căci alcătuiesc un tot şi cercetând una separat de al ta , am înfăptui o muncă lipsită de interes/ ea fiind incompletă.

A r fi fost o imposibilitate cercetarea vieţii lui Rousseau/ avînd în vedere peregrinările şi peri" peţiile ei/ dacă el însuşi nu ar fi lăsat «L,es Confessions»/ «un roman trăit»/ după cum spune Faguet. »L,es Confessions» nu sunt un amestec de frumos şi adevăr ca oglinda vieţii lui Goethe : «Dichtung und Wahrhei t»/ nici o simplă poezie religioasă ca «Memoriile Sf. Augustin».

«L,es Confessions» sunt o dezvăluire a tuturor întâmplărilor/ a tuturor suferinţelor şi bucuriilor/ a tot ce a frământat şi cugetat acest spirit răZ" vrătit.

«Confesiunile» sunt izvorul de lumină/ fără de care opera lui J . J . Rousseau rămâne acoperită sub vălul neînţelegerii. Fără acest volum nu putem concepe cum acelaşi spirit a elaborat idei a tâ t de contradictorii. Necitind «Confesiunile» opera lui Rousseau ne apare abruptă/ o farsă. Vom cerceta viaţa lui povestită de el însuşi:

J . J . Rousseau s'a născut la 'Geneva în 1 7 1 2 . Tatăl său/ anume/ Isaac Rosseau un francez pro" testant şi mama sa Susanne născută Bernhard au lăsat unicului lor copil: «o inimă simţitoare; ea/ spune Rousseau despre inima sa/ făcuse ferici^ rea lor şi tot ea făcu toate nenorocirile vieţii mele».

D a o odată cu apariţia fiului pe lume/ mama îşi pierdu viaţa. Lipsit de ocrotirea şi îngrijirea mamei/ J . J . Rousseau deveni suferind şi infirm. Numai mulţumită surorii tatălui său rămase el în vieaţă.

Primii ani îi petrecu pe lângă tatăl său. In= văţă să citească/ sa scrie şi primele cărţi citite fură romanele rămase dela mama sa.

Tatăl său ii călăuzea nu cu interes putitv după cum el singur o mărturiseşte :

z/In curând interesul pentru aceste lecturi fu z/atât de viu/ încât citeam fără întrerupere rînd z/pe rînd şi petreceam nopţi întregi în acest fel".

z/Nu puteam să ne despărţim niciodată decât /Да sfârşitul volumului. Câteodată , auzind di= z/mineaţa rândunelele, zicea ruşinat: Hai să ne //culcăm : eu sunt mai copil decât tinel In scurt ,/timp căpătai prin această primejdioasă metodă z/nu numai o extremă uşurinţă şi la citire şi la //înţelegere/ dar şi o pricepere unică la vârsta z/mea. N'aveam nicio idee despre lucruri/ în //timp ce toate sentimentele 'mi=erau cunoscute.

„Nu concepusem nimic : simţeam totul. Aceste //emoţiuni bifare îmi dădură asupra vieţii Ome= z/neşti noţiuni confuze şi romantice/ de care ex= z/perienţa şi cugetarea nu m'au putut vindeca //niciodată pe deplin/'

Pe această cale a reuşit Rouneau să=şi acu= muleze o cultură primejdiasă pentru un copil. Din fericire el găseşte in casa bunicului său Bern= hard/ o colecţie de volume clasice/ care=i disci e

plineaşă oarecum imaginaţia şi=I îndreaptă/ bine înţeles copilăreşte/ după un Brutus şt Caesar.

Dar întâmplări nefericite despart pe copil de tată/ care trebue să părăsească neapărat Geneva.

Jean J . Rousseau este trimis Ia Bossey/ la pastorul Lambercier.

Din cauza neînţelegerilor familiare, micul Jean Jaques fu readus la Geneva/ la bunicul Bernhard. Aci mai pierdu trei ani trăind în mare libertate şi învăţînd puţin din Geometria lui Euclide.

Cum trebuia să í se dea o meserie, fu anga= jat de un meşter gravor ca ucenic. V i a ţ a dusă de J . J . Rousseau la acest meşter brutal şi rău= tacios devine un iad şi e nevoit să fugă.

După numeroase peripeţii/ ajunge la Confignon unde pastorul Pontveree se hotărăşte să=I treacă la catolicism. Pentru aceasta este trimis la d=na Warens la Annecy, o convertită de curând/ care încuraja pe prozeliţi.

O epocă nouă începe acum în viaţa lui J . J . Rousseau. Tânăr de l ó ani, sub ocrotirea d=nei Warens urmează cursurile seminarului ca= techumenilor din Turin/unde spiritul său limpede şi deschis nu se împacă deloc cu spiritul călu= găresc/ ipocrit/ nici cu dogmele neînţelese care trebuiau asimilate. Din această cauză, după un an J . J . Rouseau părăseşte seminarul ducând cu el numai impresia unei munci nerăsplătite. De altfel el nici nu a putut fi botezat. Sărac, flă= mând, viitorul autor al "Contractului social" ră= tăceşte prin oraş. Iată=l ajutînd gravorilor cu puţinele lui cunoştinţe căpătate depe urma unei învăţături neterminate.

Iată=l lacheu la d=na Vercellts apoi după moartea acesteia/ la Turin/ cu aceiaşi meserie.

Fugit şi de aci/ după şase săptămâni de drum şi de necazuri/ soseşte la Annecy la d=na ^X^arens/ care=l primeşte bucuroasă. II ajută să se facă preot/ dar nu reuşeşte. încearcă să=i facă plăcută mujica, aduce profesori vestiţi pentru acest lucru/ dar totul este Zadarnic.

Din cauza unei certe iscate între ei/ iată=I pe Jean JaqueS/ făcând pe interpretul pe lângă un arhimandrit grec. L,a L&ussane dă lecţii de mujică fără să ştie mai mult ca elevii săi.

Sătul de mizerie şi hoinăreală/ mai ales des= gustat de aspectul Parisului pe care=l vede acum, Rousseau se întoarce Ia d=na Warens.

Aceasta îi face rost de o slujbă pe care pa= sionatul vagabond o părăseşte repede.

L,a Chambery se ocupă cu muzica şi face chiar progrese. Din cauza unei boli de piept, pâră» seşte Chambery şi se statorniceşte Ia Charmettes. In aerul curat şi liniştea dela Charmettes/ el in = ventează un nou sistem de notaţiune muzicală. Părăsit de d=na Warens/ revine la Paris pentru a=şi prezenta sistemul Academiei. încetul cu în= cetul cunoaşte lumea şi viaţa Parisului şi obţine un post de secretar la legaţia din Veneţia. Dar părăseşte repede acest post.

In 1 7 4 9 A c a d emia din Dijon pune această întrebare, care va răsturna din temelie viaţa lui Rousseau : «Progresul ştiinţelor şi al artelor a contribuit Ia coruperea sau la purificarea mora= vurilor ?»

Atunci el scrise acel vestit «Răspuns» prin care condamna artele şi ştiinţele şi care-i aduse şi laude şi injurii deopotrivă. Totuşi/ el însuşi se contrazice prin jucărea vodevilului său «Vrăji= torul din sat».

L,a o a doua întrebare a Academiei din Dijon el răspunse prin al său «Discurs asupra incgali= taţii dintre oameni»/ care fu primit cu multă re» Zcrvă de cercurile contimporane. Nu se descu= rajeaza şi scrie mai departe. Primeşte în dar o vilă liniştită la Montmorency unde compune cea mai mare parte a operei sale : «Ea nouvelle Heloîse»/ «Contractul social»/ «Emile» şi «Proiet de pace universală». Sfârşitul exilului său votun= tar dela Ermittage=ul din Montmorency/ fu în~ ceputul unei epoci tulburi şi frământate.

Intâiu enciclopediştii/ apoi membrii guvernului se răsculară contra ideilor radicale ale lui Rous= seau şi obţinură un decret de expulzare din Franţa. Se adăposteşte pentru puţin timp la du» cele de Luxemburg/ apoi pleacă Ia Geneva.

Nici patria sa nu-l primeşte şi nuDşi poate găsi odihnă decât în orăşelul Iverdun unde scrie duioasele «Scrisori din munţi». Retras la Motiers TraverS/ în linişte poate să mediteze asupra ingra** titudinei contimporanilor săi.

După ţece ani dela acest eveniment/ Reusseau muri chinuit/ pe pământul Franţei.

Niciunul din eroii romanelor sale/ care i=au îndulcit vieaţa, nu au fost lângă el pentru a=i mângîia ultimele clipe

Waissblatt В. Leon cl. 8-a Lt.

FARMECUL MEUSEI--LIEGE.

Fluviul, o eşarfă luminoasă, plină de măreţie, desavirşeşte graţia acestei cetăţi sub cerul albastru ce ascunde atâtea taine greu de definit: e mica Franţă a Meusei, cum o defineşte Michelet.

Vizitatorul ce-şi îndrumează paşii printre Ardeni întrezăreşte, Liege-ul într'o câmpie întinsă, din înălţimea colinelor dela Beaufay, privire uşor nuanţată, străjuită de tristeţea ve­chiului fort.

Dar, dacă el a urmărit romantica şi însufleţită vale a Vesdrei ori Ourthe, uimirea îi va deschide sufletul deabia pe puntea Fragué aruncată artistic asupra râului, în zarea căruia, fruntea minunată a muntelui Boverie mar­chează linia orizontului cu ciudate desemnuri,

Cheiuri bătrâne, plînsetul clopote­lor tainicelor biserici, tristeţea valu­rilor şi florile îndoliate ale solului vor copleşi privirea sub seninătatea tur­nului roman, Saint-Gilles.

Nimic nu poate fi o izbucnire du­reroasă în acest ansamblu de culori, unde munca neîncetată se îmbină în dor de viaţă fără o umbră de ne­linişte.

O legătură minunată cu greu des­coperită sub alte ceruri: poezie, gin­găşie, voie bună.,..

Iată dece ţara Meusei a ştiut, prin secoli, să păstreze influenţe germanice,

. pe când din Sud a primit lumina. Spiritul de libertate, aminteşte şi

azi rezistenţa îndîrjită în contra cu­ceritorilor.

Din această ciocnire se naşte acea supleţe a spiritului care caracterizează pe orice locuitor al Liege-ului şi îl face deopotrivă revoltat, sceptic, en­tuziast, liniştit.

Oraşul, clădit prin sine insuşi în-tr'un spirit de împăciuire, nu a cu­noscut alţi întemeietori decât pe Notger şi Velbriick.

Dealungul celor trei insule în zarea colinei Saint-Lambert, el s'a impus disputînd teren fluviului şi strecurîn-du-se grăbit dealungul colinelor.

Minele de cărbuni din apropiere, au orientat mişcarea de toate zilele, în timp ce chemarea naturii plină de farmec, clădea dealungul malurilor împădurite.

Privit, din înălţimea citadelei Sainte-Walburge, cu acoperişuri întunecate, grădini fermecătoare, argintul ondulat al fluviului, oferă o perspectivă ge­neroasă.

Din bulevardul circular, mărginit de bastioane semeţe, mergînd dela Est la Nord, panorama Liege lui se oferă vizitatorului în toată frumuse­ţea ei.

De aici se pot vedea cartierele „Burenville, Saint-Laurent şi Sainte-Marguerite" îndreptate în centrul ora­şului printre mulţimea acoperişurilor şi a grădinilor, pe când, în fund, câmpia vine cu amintirea bunei în­voiri şi a liniştei.

Privirea se pierde în spre turnul dela „Cointe", pădurea nu mai este decât o urmă din gloria apusă.

In sus, spre cer. Munţii „Saint-Til-man" vestesc încă înîsngerate amin­tiri din marele răsboiu.

Mai departe, e confluenţa Meusei cu Ourthe sub coloritul seninătăţii a-dumbrite de nouri, în care munca se confundă cu legenda,

Címpia e dominată de colinele în­depărtate ale „marilor Ardeni."

In jurul cetăţii, biserica „Oblat" cu turnurile sale şi cetăţuia din „Char-

treuse" mărginesc hotarele Viséei şi Argenteau-luí.

Ce întocmire ciudată cu păşuni, drumeaguri, poduri, grădini, uzine, păduri!

Priveliştea iluviului, scăldată de lu­mină, e în cele din urmă prinsă de împrejurimile citadelei.

Farmecul Liege-ului retrăieşte în bătrînele acoperişuri, pe terasele gră­dinilor şi în monumentele majestoase ale Castelului.

De aici vă vor copleşi cîntece, murmure, chemări şi armonia vreunei viori, toate într'un amestec de ne-descris deasupra căruia îşi întinde stăpînirea vîntul.

Liege e leagăn de inimi generoase, valoroşi artişti şi poeţi.

Din turnul fortăreţii Pery vor im­presiona armonia liniilor atâtor grădini.

Urcuşul minunat, străbătut de trepte în spre Bueren, ori tainica potecă ce se întinde de-alungul zidurilor caste­lului, „Minime", poartă paşii către Pala­tul Prinţilor Episcopi, artistic prin grădinile sale şi motivele unei arhi­tecturi pline de spirit.

Dar nu numai trecutul ci şi pre­zentul impresionează, căci Liege este un Paris mai mic, prin mişcarea şi plăcerile sale. Un Valon este vesel, cu pas sprinten şi hotărît ce pare că păstrează dela strămoşii săi trăsături de vioiciune şi ironie; e mîndru dar prietenos. In Liege, legile ospitalităţii sunt consfinţite prin încredere.

Privit astfel, el este un meridional vioi, înflăcărat,

Din centrul oraşului, la întîmplare, impresii şi decoruri prin straja privirii.

Bulevardele mărturisesc vechimea mare al Meusei.

Cartierul din Sud destăinue pros­peritatea industriei.

In jurul statuii lui Peron, simbolul libertăţi, trecutul renaşte gingaş.

Apoi tîrgul „Batte" cu pînzele flu-turînd sub vîntul Meusei. Hanurile şi muzeele din „Féronstree," casa Curtius şi printre toate, cheiuri lungi cuprind prietenos veselia marinarilor.

Vin la rind cartierul de Nord şi al Sfintei Marguerite ce aduc din timpul vechilor „bourguri medievale" ser­bările lor mistice.

Academia, Conservatorul, Univer­sitatea şi celelalte şcoli superioare au adus Liege-ului o consacre universală.

In fiecare colţ al acestui oraş de farmec viata niciodată nu-şi pierde surîsul şi încrederea; e veşnic tu­multoasă, romantică, înfrigurată de ploi apăsătoare sau scăldată în razele soarelui, purtînd stăruitor armonia peste artişti, soldaţi, oameni de ştiinţă cu toţii horticultori.

Astfel, adeveresc spusele poetului, că ei în fundul sufletului îngrijesc o floare delicată.

Liege şi Meusa se revarsă în par­fumul acestei flori numită după do­rinţă, ideal, gingăşie, iubire....

S A N - M A R I N A Clasa 6-a B.

V A L E A O L T U L U I (Continuare)

Pornirăm mai departe. Satul Lasa rc t se asurzitor. Bravii aduşi din munte şi trans= profila în vale cu casele Iui albe şi rísí= formaţi în buşteni de imense fierăstraie, pite pe clinele văii. In sus, pe valea lină erau căraţi de vagonete repezi în vadul în care murmura un parîiaş, se găsea o Oltului, ce curgea liniştit în va!ca=i a= fabrică de cherestea ce făcea un sgomot dîncă. El învinsese măreţia munţilor şi

mândru se avân ta în depresiunea Titeşti. A c u m curgea, iar sălciile pletoase ce=l mărgineau aruncau pe oglinda apei um= brele lor întunecoase. Din Ioc în loc apele Iui leneşe înconjurau, ca un brîu liniştit de argint ostrove, în care răsunau talan= gele vitelor ce păşteau răsleţe în iarba înaltă. Plutele treceau ca nişte insule.

O plută este făcută din mai multe rînduri de buşteni legaţi cap la cap prin funii de carpen răsucit. I n fa ţa , pe un lemn transversal e cârma o lopată mare, iar la spate două lopeţi ce erau mânuite de oameni vânj'oşi. Pe plută se mai gă= sesc resturi uscate de brad, «ţăcălii» numite în Ol ten ia , cu cari seara, când trag la mal spre a se odífmí, plutaşii îşi prepară h rana lor ce constă de obicei din tradi= ţ ionala mămăligă cu peşte sărat.

Drumul pietros, urmînd cursul Oltului, trece pe lângă poiene, pâlcuri de fagi şi mai ales, holde de grâu. Trecurăm repede Rîul Vadu lu i şi ajunserăm seara la Câ i= nem. L a intrare în târgugor întâlnirăm satul cit roţi şi sdrenţe al unei şatre ţigâ= neşti. Parcă mergeau nu spre oraş, ci spre amurgul, in care presimţeai iscălisura lui Rembrandt. E ra o seară, în care luna îşi cernea podoabele=i de aur, peste târgul aproape adormit. Poposirăm Ia o rudă a mea , care ne primi cu mare bunăvoinţă. După masa sărăcăcioasă de seară ne culcarăm în „pa tu l " (hambar) , căci vqiam să gustăm frumuseţile vieţii de ţa ră în t oa t ă intensitatea lor. In depărtare ră= suna cornul vreunui pădurar singuratic, ce caută să alunge urîtul. Obosiţi de drum adormirăm repede, iar a doua %i de dimineaţă soarele era Ia o aruncătură de praştie pe cer. Plecarăm. Pe drum femeile grăbite duceau în „ban i ţ e " aşezate pe cap, prânzul secerătorilor. L a capătul târgului, un pod vechi de lemn, în ale cărui apărători Oltul bătea cu furie, unea cele două maluri. In depărtare, N e = goiul apărea în transparenţa sării ca o umbră imensificată pe cer a Iui Negru=

V o d ă . L a amiazi ajunserăm în oraşul Brezoi, dominat de sgomotul funicula= relor. Intr 'adevăr podoabele munţilor, bă= trînii pini, sunt tăiaţi şi făcuţi scânduri, pentru a fi trimise acolo unde acestea lipseau. Pinii ce secole dearîndul au stră= juit aici trebue acum să<=şi plece fruntea sub ascuţişul securi, iar vietăţile sălbatice să=şi caute aiurea un refugiu mai ospi= talier. A p a Lotrului îşi încovoaie unda sub greutatea buştenilor. N e oprim puţin atraşi de parcul oraşului, ale cărui alei sunt adânc tăiate în marea de brazi. După aceia ne îndreptăm spre Coz i a , in= trînd iarăş într'o regiune sălbatică de munte. Deoparte Ol tu l ce=şi fărmîntă apele, strîns de brîul stâncos al muntelui, iar de cealaltă zidul muntelui în care şoseaua a fost sculptată. Drumul e în= tortochiat şi urmează defileul apei.

In depărtare se aureau sunînd trist clopotele mănăstirii Stănişoara. După puţin mers ajunserăm Ia vMănăstirea Coz ia , aşe= ? a t ă chiar pe malul Oltului, care se luptă cu stâncile ce fac un meterez din zidurile vechi şi înverzite de umezeală ale mă= năstirii. U n drum îngrijit se desface din şosea şi conduce spre interiorul curţii, în care se află şi chiliile joase ale. călugă= rilor. Furăm primiţi părinteşte iar cu un călugăr bâtrîn vizitarăm mănăstirea. O înfiorare pricinuită de atmosfera tainică ce plutea ne cuprinse pe toţi , când in= trarăm în Sfântul locaş. Lumina pătrun= dea palidă şi dulce, întocmai ca şi surîsul aproape stins al sfinţilor pictaţi, prin nişte ferestre mici,străpungînd întunericul. A l â n a slabă şi ofilită a bătrînului călugăr ne a ră t ă o zugrăveală ce reprezenta un ca= vaier în armură medievală. L ra Alircea.

Frumuseţea feţei şi înfăţişarea mîndră făceau o puternică impresie. Ală tur i de el se afla fiul său, deosebit de ta tă nu= mai prin înălţime şi vârstă. Ţineau în mână o miniatură a ctitoriei lor. Intr'un colţ sub o candelă de argint a cărei lu= mină pâlpîia, se afla mormîntul măreţului

voevod. Era săpat în piatră, iar lespedea grea avea sculptat pe ea vulturul Ţării Româneşti înconjurat cu o ghirlandă de flori. U n murmur surd răsbătea prin li= nişte până Ia noi. Era Oltul ce părea că

voeşte să ne povestească măreţia şi fap= tele Iui M i r c e a şi ale poporului său, cu care se'nfrăţise.

Raşcu Paraschiv CI 8-a Lt.

1%кШ ШАС В Ш Ш 9 -11699

O u n t trei secole de când s'a născut la Ferté-Milon în Champagne J e a n Racine , mare le reprezentant al clasicismului francez din vremea lui Ludovic XLV-lea Prin él l i teratura şi teatrul francez au câştigat gloria pe c a r e o stăpînesc cu ace iaş i intensitate până în ziua de astăzi.

J e a n Racine a avut o copilărie amă-rîtă, rătnînînd orfan dela vârsta de 4 ani. când moare tatăl său, c a r e era pro­curor. Din 1641 este crescut de bunica sa , Marie des Moulins şi internat în co­legiul Beauvais. Aici învaţă dela 1651 până în Oct. 1655 când părăseş te Beau­vais şi întră la „l'école de Granges" la Port-Royal, în mănăst irea de aici. A-ceastă mănăst ire dela porţile Parisului era foarte cunoscută atât pentru mora­vurile religioase ce ex is tau printre cei refugiaţi aici. cât şi pentru doctrina teo­logică ce luase naştere, doctrină numită „jansénisme". împrejurul acestei mănăs ­tiri s'au re tras în primele decenii ale sec . XVII- lea un mare număr de per­soane, „Ies solitaires de Port-Royal"-

A d m i s în aceas tă şcoală Racine stu­diază pe marii tragici ai Eladei, mode­lele lui de mai târziu. In „Pet i tes -Ecoles de Port-Royal" învaţă sub directivele -cunoscutului profesor de greacă L a n c e -lot şi ale latinistului Nicole.

După puţin timp trece la Paris la „college d 'Harcourt" studiind un an lo­gica şi filosofia. Apoi îşi face debutul J i t e r a r prin „Nymphe de la Seine", odă

făcută cu ocazia căsătoriei regelui şi c a r e îi aduce prima răsplată de 100 lu­dovici.

Un timp oarecare Racine locuieşte la vecinul său Vitard, intendentul ducelui de Luynes. Aici începe s ă cunoască lumea, să frecventeze diferite saloane unde întîlneşte mar i personalităţi con­timporane.

Plecând în Provence , la Uzes, la un­chiul său, canonicul Sconin, unde s p e r a să devină preot, Rac ine leagă o priete­nie strînsă cu Boileau, mare le teoreti­c ian al literaturii franceze. In s c u r t ă vreme compune: „Ode sur la convales-cence du Roi" primind un premiu de 600 livre, şi apoi, L a Renoméé a u x muses", ode c a r e îi aduc favoarea lui Ludovic XIV, devenind poet oficial al curţii regale.

Rac ine inaugurează car iera sa teatra lă scri ind „Thébaide" — „Les F r e r e s enne-mis" —, în 1664, piesă jucată de o tru­pă a lui Moliere, la Palatul Regal. Apoi „Alexandre" jucată la „Hotel de Bour-gogne". Insă din diferite motive Rac ine se supără cu Moliere şi rupe relaţiile cu Port-Royal .

Acum începe o serie de riposte la a d r e s a ideilor adversari lor săi, mai c u seamă contra lui Nicole, unul dintre s a ­vanţii dela Port-Royal — c a r e se ridi­c a s e contra reprezentaţii lor teatrale, so-cotindu-le „otrăvuri publice nu pentru corp, ci pentru suflet".

Plin de ambiţie, nu se dă învins, c i continuă opera sa. Astfel, în interval de

trei ani s c r i e : Andromaque, Britanicus , Bérenice , Bajazét, toate tragedii şi sin­gura comedie „ L e s Plaideurs".

In urma succese lor avute este admis la Academia F r a n c e z ă c a s u c c e s o r al lui L a Mothe L e Vayen în 1673. Urmea­ză apoi cu „Iphigenie en Aulide" o nouă tragedie, după c a r e este numit vistiernic al Franţe i îu timpul guvernării finanţe­lor de c ă t r e Moulin,

Una din cele mai bune tragedii „Phe-dre" este primită cu răcea lă de public. In urma acestui eşec, abandonează tea­trul.

In acelaşi timp este numit împreună cu Boileau, istoriograf al regelui Ludo­vic XIV-lea. După aceasta se căsătoreşte c u Catherine de Romanet .

Ia 1683 regele îl ia, c a şi pe Boileau în campania dela Gand şi Ipres , apoi în Alsac ia şi Luxemburg. In timpul acesta , autorul atâtor tragedii. îndeplineşte ro­lul de reporter de război, scri ind zi de zi scr isori de pe câmpul de luptă, de unde le trimetea abatelui Renandol c a r e le publica în „Gazeta" sa . Când se afla în regiunea Luxemburgului alături de mareşalul Vauban a s cr i s reportagii în­tregi cu privire la fortificaţiile militare. E l spunea de multe ori „ E mai greu să afli adevărul de cât să-1 scri i",

Racine era în strînse relaţiuni de prie­tenie cu Boileau de c a r e nu şi-a uitat nici în timpul cât îşi făcea slujba de „reporter" pe front, adresându-i mai multe scrisori asupra mersului luptelor. In colaborare cu Rac ine a s c r i s Boileau „Istoria Regelui Ludovic XIV- lea şi r â s -boaiele purtate de acesta".

După aceste evenimente din viaţa sa* el trăieşte re tras de l iteratură, ocupîn-du-se la curtea regală şi dînd educaţie copiilor săi .

In 168S M-me de Maintenon c a r e conducea institutul dela Saint-Cyr unde erau fiicele nobililor, îl roagă pe Rac ine

s ă scrie un subiect pios şi moral , o piesă c a r e s ă poată fi jucată de elevele dela Saint-Cyr. Rac ine compune „ E s t h e r " subiect luat din Scriptură, c a r e a avut un imens succes . După re intrarea lui în lumea teatrală este numit gentilhom ordinar al regelui. Tot pentru colegiul Saint-Cyr scr ie ultima sa tragedie „A-thalie" jucată la Versailles. Succesul aceste i opere este redus şi primit de­favorabil, iar crit ice a s p r e se ridică din toate părţile contra lui.

Rac ine se retrage din nou ш mijlocul familiei sale, devenind tată celui de al şaptelea copil, Louis, c a r e va scr ie şi el două p o e m e : „La Grâce" şi „La Religion", Apoi începe lucrarea istorică „l'Abrégé de l'histoire de Port-Royal", Câţiva ani pe trece la Par i s şi în aces t timp pierde şi favoarea regelui. întristat de eveni­mentele ultimilor ani J e a n Rac ine moare la 21 Aprilie 1699, fiind înmormântat la P o r t - R o y a l ; apoi rămăşiţe le sale sunt transportate cu fast la Saint-Etienne du Mont.

In afară de piesele de teatru, Rac ine a lăsat câteva fragmente istorice, epi­grame, patru poezii „Cantiques spiri-tuels" şi mai multe scr i sor i adresa te prietenilor şi fiilor săi, In aces te s c r i ­sori s e vede caracterul nobil şi delicat al marelui scriitor. In toate, stilul es te foarte elegant, plin de bun gust şi de reverenţele caracter is t ice epocei sale.

Criticul şi romancierul francez Sten­dhal scr ie în „Racine et Shakespeare": „Racine a dat marchizilor dela curtea lui Ludovic X I V o pictură a pasiunilor, t emperată prin „l 'extreme dignité", c a r e atunci era la modă şi c a r e făcea c a un duce din 1670, printre isbucnirile cele mai calde ale dragostei părinteşti, s ă nu uite să cheme pe fiul său „domnule".

Rac ine a lua subiectul multor opere din piesele antice ale lui Virgil, Euripide ş. a. din istorii ş i legende greceşti ş i romane. E l a reînviat arta de odinioară

sub forma c l a s i că a epocei sale. In opera sa, tendinţa analizei psihologice s e îmbină cu cea rel igioasă şi morală.

Acţ iuni le sunt simple, dar forma es te colorată de însăş i sufletul său, E I spu­ne „Toute l ' invention consis te â faire quelque chose de r ien". Tot el scr ie despre p iesa B e r e n i c e „simple, soutenue de la violence des pass ions , de la beauté des sent iments et de 1' é iégance de l e x p r e s s i o n " .

Ia r P ie r re J a n e t în „Les Pas s ions et les Carac te res dans la l i t terature de X V I I - e m e s iec le" , vorbeş te despre opera lui R a c i n e : „Aucune invention externe , aucune combinaison materiel le , aucune surpr ise , iout dans i 'âme, rien que dans l 'âme ; c 'es t une mervei l le d'art drama-tique",

Analizînd psihicul din Andromaque, Nisard sc r i e „Tout ce qu'il у ä de dé-vouement dans l 'épouse, de t«ndresse

dans la mere , R a c i n e en a doué Andro­maque" .

în toate p i e se l e sa l e domneşte ade­vărul, a ş a cum a s c r i s el într 'o prefa ţă : „parce qu' i l n'y a que le vra isemblance qui touche dans la tragedie". Aceas t a e s t e iluzia verosimilului ş i -a vieţii în ac ţ iune. Pe rsonag i i l e sa le sunt privite în lumina real i tă ţ i i , aşa cum sunt, a şa cum t ră iesc , susţinînd un joc viu al pa­siunilor lor. R a c i n e e pictorul inimii femenine. E l t ra tează pasiunile, iubirea ambiţia, religiozitatea, zugrăveşte amo­rul ca pe o forţă irezist ibilă, provocînd durere celuia ce-1 s imte . Iar Vol ta i re spune despre sti lul lui R a c i n e „Beau, subl ime, admirabi le" , t rei cuvinte ce ascund întreaga formulă a operei ma­relui scr i i tor francez din epoca de aur a lui Ludovic X I V - l e a .

Eşianu i. Theodor с/. 6-a 3.

Pagina Ştiinţifică R A D I O D I F U Z I U N E A

a .paratul de radio a ajuns astăzi unul dintre lucrurile necesare vieţii civilizate pe care o trăim. Fiecare amator radiofonist poate să prindă emisiuni pe întreaga gamă a lungimi­lor de undă. Radiofonia este, putem zice, una dintre minunile tehnice ale secolului nostru şi gândul la măiestria întocmirii şi funcţionării radio-difuziunii constitue o ade­vărată desfătare pentru cei care pătrund misterul undelor Hertziene şi al mişcării electronilor. Domeniul radiofoniei este vast ; studii asupra acestor fenomene ocupă sute de volume, cari nici nu pot fi cetite, în în­tregime, vreodată de un om. In rîndurile care urmează, vom arăta numai principial tehnica emisiunilor şi recepţiilor de ladio.

Materia şi energia sunt elementele con­stitutive ale Universului, materia fiind, în general, prezentarea sub deosebite forme rezultate din combinarea celor 92 corpuri simple cunoscute. Fiecare corp simplu e format din molecule, fiecare moleculă e for­mată din atomi şi fiecare atom e format dintr'un nucleu numit „proton" şi o serie de „electroni" care sunt într'o mişcare con­tinuă în jurul acestuia. Protonul e încărcat cu electricitate pozitivă, electronii cu elec­tricitate negativă. Numărul de electroni pre­cum şi aranjarea lor în jurul protonului, fixează caracteristica fizică a corpului in comp oziţia căruia, acesta intră. Prin urmare, electronul este elementul de bază al mate­riei, al energiei, al vieţii deci al existenţei Universului. Cu ajutorul lui s'a realizat transmiterea prin unde a cântecului şi a vorbei, deoarece prin cele două mişcări ale

electronilor se produc unde electro-magne-tice cu o viteză de propagare ca aceia a luminii (în jurul lui 300.000 km. s e c ) . Pre­zenţa acestor unde a dovedit-o în 1864 en­glezul Maxwell iar Thomson le-a descoperit şi în natură. H. Hertz le-a produs prima dată în laborator, apoi francezul Branly şi mai târziu Marconi le-au întrebuinţat practic. Marconi este ccela care a întrebu­inţat primul, antena de radio făcând prima comunicare „fără fir" în 1897 la dis­tanţa de 100 m , iar apoi peste canalul Mânecii, din Anglia ш Franţa.

In 1906, dupăce Fleming descoperise lampa cu electrozi, americanul Lee van Farest construeşte lampa cu trei electrozi (filament, placă, grilă) care este inima radifoniei. Pri­mul post de emisiune se construeşte în 1915 la Pittsburg, jar în Europa s'a construit în 1921 la Paris (Le Tour Eiffel.)

Lampa de radio are trei electrozi : fila­mentul, placa şi grila. Filamentul este acela care încălzit cu o tensiune de 2-6 volţi, emite electonii; placa este aceia care atrage electronii, iar grila este elementul care re­gulează bombardamentul de electoni dela filament la placă. Iată cum se face emisi­unea de radio:

In studio-ul postului emiţător se cântă sau se vorbeşte în faţa microfonului; membra­na acestuia vibrează, făcînd să varieze in­tensitatea unui curent ce circulă prin bobi­nele microfonului. Curentul acesta, destul de slab, este trecut printr'un amplificatar cu lămpi cu trei electrozi, care întăreşte, fără să modifice, vibraţiile acestui curent. Ampli­ficat astfel, curentul e trecut într'un aparat

modulatar care-1 transformă în curenţi de înaltă frecvenţă care se răspîndesc în spaţiu prin antena de emisiune a postului.

Aparatul de recepţie transformă în vibra-ţiuni energia radiată în spaţiu la emisiune şi prinsă de antena receptoare. Aici, feno­menele se petrec în sens invers. Oscilaţiile de înaltă frecvenţă venite prin unde e lec­tromagnetice din spaţiu se transformă în vibraţiuni electrice ordinare, cari fac să vi­breze în conformitate membrana difuzorului aparatului. Receptorii de radio mai au unul sau două etaje de înaltă frecvenţa care amplifică ceiace prinde antena, un etaj de detecţie şi unul sau două etaje de am­plificare de joasă frecvenţă, care măresc de câteva mii de ori energia defectată ce tre­buie să facă să vibreze membrana difuzorului.

Progresele radiofoniei au mers cu paşi mari fără să se fi reuşit să se realizeze eli­minarea paraziţilor atmosferici, atât de su­părători la ascultarea emisiunilor îndepăr­tate. In timpurile din urmă, s'a încercat să se facă nişte antene anti-parazite care să anihileze acţiunea paraziţilor atmosferici şi rezultatele au fost destul de bune, îndepăr­tarea sigură a acestora este de a asculta posturile pe unde cât mai scurte.

Se poate, ca în curând şi acest inconve­nient să fie anulat şi să putem spune că aparatul de radio a ajuns la perfecţiune, Fiindcă nimeni nu poate şti ce aduce ideia, ştiinţa care merge mână 'n mână cu lucru­rile practice.

V a s i l e s c u N. Oheorghe Ci P-a. Şi.

O precizare asupra lui „Zero absolut"

Acest subiect а format un timp foarte îndelungat, preocuparea oame­nilor de ştiinţă, care au căutat să de­monstreze proprietăţile lui, Voi arăta punctele mai importante, ale acestei probleme, care sunt mai puţin cunos­cute de elevi.

Fenomenele în general sunt însoţite de căldură. Multă vreme nu s'a cu­noscut cauza şi variaţiunile stării de răcire sau de încălzire ale unui corp. Abia mai târziu s'a văzut că acest lucru se datoreşte mişcării particule­lor care intră în formarea corpului. Din variaţia acestei mişcări rezultă starea de încălzire a unui corp, Când mişcarea acestor particule încetează, corpul ajunge la treapta cea mai de jos de răcire; adică acel corp nu mai are deloc căldură. Un corp adus în această stare, spunem că se gă­seşte la zero absolut.

In urma studiilor amănunţite în termodinamică a lordului Kelvin s'a adoptat pentru zero absolut cifra de 273° . La această cifră particulele ma­teriale, prin a căror mişcare se naşte călduras se vor opri. Implicit vor dis­

pare, deci, odată cu aceasta şi celelalte manifestări ale materiei, cum ar fi: coeziune, afinitate, precum şi celelalte. Dar dispărând toate aceste forţe, nu se poate prevede ce va deveni ma­teria. Mulţi dintre fizicieni, conside­rau 273° ca o limită inaccesibilă, era simplu punct de reper pentru calcule; pe când alţii presupuneau că la a-ceastă limită materia va dispare.

Totuşi, dacă am admite că ia o anumită temperatură ar dispare, coe­ziunea, afinitatea, combinarea, descom­punerea şi toate celelalte manifestări ale materiei, cunoscute sub numele generic de manifestări ale energiei moleculare, este greu de presupus că ar putea dispare şi acel imens izvor de energie, energia intra-atomică. Căci pentru a anula această considerabilă rezervă este necesară o forţă (canti­tate de energie) mult superioară ce-leia de care am putea dispune. Dacă totuşi printr'un mijloc oarecare s a r putea tulbura echilibrul interior ne­ştiut atât de bine de energia întra-atomică, acel corp se va dematerializa devenind ether. ş a r a f i a n A Ş O T

CLASA S-A ŞT.

4 9

C I N E M A T O G R A F Vb S O N O R ŞI V O R B I T O R

In mod obişnuit, se crede că cinemato­graful sonor nu este altceva decât o feri­cită îmbinare între film şi fonograf. In rea­litate însă, acest sistem nu a putut da roa­de, deoarece nu s'a putut ajunge la o sin­cronizare perfectă a celor două mecanisme, întâmplîndu-se adesea ca articulaţiile bu­zelor actorilor să nu corespundă cuvintelor rostite.

Filmul sonor se realizează de fapt pe alte baze. Imaginile sonore sunt, ca să în­trebuinţăm un termen impropiu, fotografiate pe o bandă, — pe marginea peliculei cine­matografice, astfel încât, între sgomotele şi cuvintele care însoţesc acţiunea şi scenele reprezentate există o perfectă concordantă.

Principiul pe care se bazează această „fotografiere" a sunetelor, porneşte dela principiul telefonului. La acesta, vibraţia sonoră producea variatiuni în fluxul electric al circuitului, iar variatiunile electrice erau retransformate în energie sonoră la celălalt capăt al firului.

Introducînd în circuit un galvanometru prevăzut cu un ac oscilator, care să înre­gistreze trecerea curentului, devierea acelui ac ar fi în raport cu fluxul electric transmis,

Dat fiind însă că frecventa vibratiunilor sonore într'o secundă este foarte mare, acul galvanometrului nu le putea înregistra cu fidelitate. Trebuia căutat un aparat a cărui inerţie să fie pe cât se poate mai mică, dacă nu chiar nulă.

O metodă este aceea a oscilografului, un galvanometru perfecţionat, în sensul că acul este suspendat cu ajutorul a două fire. Intre aceste fire e aşezată o oglindă foarte mică oglinda care va înregistra îndeaproape va­riatiunile fluxului electric imprimate de vi-braţiunile sonore. Lăsînd o rază de lumină să atingă suprafaţa oglinzii, ea se va re­flecta şi va putea fi cu uşurinţă prinsă pe marginea pelicului filmului.

Astfel, odată cu filmarea acţiunii, are loc

şi o înregistrare fotografică a muzicii, vor­belor sau sgomotelor. Această înregistrare are o formă dantelată şi este cunoscută sub numele de procedeu de densitate variabilă. Mai mult folosit este aşa numitul procedeu cu densitate constantă. Acesta constă din faptul că vibraţiile sonore, transmise şi am­plificate cu microfoane şi amplificatoare cât mai perfecte trec printr'un bec special con­struit, cu inerţie foarte mică. El proectează sunetele pe marginea peliculei fotografice în acelaşi mod ca şi la primă metodă. Succesiunea de fotografii ale imaginilor so­nore nu mai apare însă acum sub forma de bandă dantelată, ci sub o bandă de in­tensităţi diferite, după intensitatea vibratiu­nilor sonore.

# *

Acestea sunt aşa dar principiile pe care se bazează înregistrarea sunetelor, fotogra­fierea lor. In mod evident, am neglijat toate amănuntele aparatelor folosite pentru a arăta numai ce era cu adevărat important.

O altă problemă ridică acum modul de reproducere a eunetelor, fotografiate prin procedeele de mai sus.

Nu este suficientă pentru aceasta repeta­rea operaţiei în sens invers, adică trecerea din nou a unei raze de lumină prin banda imprimată, astfel încât să se reconstituiască energia sonoră. Procedeul nu este aşa dar nevezibil.

Acest inconvenient a fost înlăturat prin intermediul aşa numitei celule cu seleniu. Aceasta constă în principiu dintr'o bucată de seleniu, corp simplu, metal bun condu­cător de electricitate deci, introdus în cir­cuitul unui telefon electric. Variatiunile cu­rentului datorite vibratiunilor sonore trec cu uşurinţă, prin el şi sunt retransformate în energie sonoră. Dacă luminăm cu un fascicol de raze luminoase bucata de sele­niu, constatăm că şi intensitatea curentului este mărită. Mai mult chiar, aceasta se mă-

reşte proportional cu intensitatea fascicolu­lui de lumină îndreptat asupra seleniului. Odată acest lucru constatat, apare cu uşu­rinţă modul de transformare în energie so­noră a sunetelor înregistrate pe marginea peliculei filmului. Aşezăm uo bec cu lumină constantă în dosul bandei sunetelor şi in­tensitatea acesteia fiind diferită, curentul ce trece prin bucata de seleniu va suferi mo­dificări, astfel că printr'o amplificare con­venabilă, se poate reproduce succesiunea de sunete fotografiate.

Mai există şi alte mijloace de. sonorizare, dintre care mai bun pare a fi cel cu celula fotoelectrică. Ea provine dintr'o serie de experienţe făcute de învăţatul Hertz, asu­pra fenomenelor cunoscute apoi sub numele de „Efectul Hertz" Hertz a observat că în­tre polii unui excitator electric, cuprins în circuitul bobinei Ruhmkorff, scânteia elec­trică se produce cu mult mai uşor dacă se lasă să cadă, pe tijele excitatorului. un fascicol de lumină.

Mai mult, înlesnirea trecerii curentului depinde numai de luminarea polului nega­tiv, iar această înlesnire este proporţională cu coloarea luminei proectate : roşie, verde, galbenă etc. Acest fenomen este explicat mulţumită teoriei electronilor. Curentul elec­tric nefiind decât scurgerea unei cantităţi de electroni dela catod la anod, această scurgere e intensificată prin luminarea po­lului negativ, astfel încât curentul se scur­ge cu mult mai uşor.

Un astfel de aparat este celula fotoelec­trică. Luăm un tub care să conţină un gaz la o anumită presiune, cu doi electrozi, dintre care cel negativ e mai sensibil la efectul Hertz. Putem sensibiliza şi mai mult acest pol, învelindu-1 cu un strat subţire

de sodiu sau potasiu, metale foarte propice efectului Hertz. Izbit, de radiaţiunile lumi­noase polul negativ aruncă o cantitate de electroni cu mult mai mare decât în mod obişnuit.

Introducînd această celulă fotoelectrică în circuitul microfonului şi aranjînd ca asu­pra polului negativ să acţioneze cu vibraţii luminoase fascicolul de lumină care traver­sează banda imprimată a filmului, vom realiza acelaşi efect ca în cazul seleniului cu deosebirea că, de astă dată, efectul va fi mai puiernic.

In rezumat, putem spune că cinematogra­ful sonor este compus din două faze: 1. otografierea sunetului şi 2. restituirea lui.

Fotografierea se face cu ajutorul unui galvanometru ingenios modificat. Energia sonoră are înrîuire asupra ftuxului electric al unui circuit, care este imprimat pe banda filmului.

Astfel, se realizează o perfectă concor­danţă între film ca acţiune şi sunetele înso­ţitoare.

Restituirea sunetelor se face mulţumită observaţiei că, sub influenta intensitătei lu­minoase, anumite corpuri sau aparate ca celula cu seleniu sau cea fotoelectrică, re­dau cu mai mare intensitate curentul e lec-ric, transformat apoi în energie sonoră.

Fascicolul de lumină care influenţează sele-niul sau polul negativ al celulei fotoelectri-ce, trece prin banda luminoasă înregistrată pe marginea peliculei cinematografice.

Pe baza acestor principii, expuse în mod sumar : fotografierea sunetului şi restituirea ui, se bazează aşa dar mecanismului cine­matografului sonor şi vorbitor.

L A Z Á R LUCIAN clasa 8-a Şt.

„AMÂNDOI"

RECENZIE: L I V I U R E B R E A N U

0 perele unui scriitor urmează In majori-tatea cazurilor o evoluţie ascendentă, care ajunge la un moment dat la punctul său

culmint printr'o operă de definitivă con­sacrare a forţei lui de creaţie.

Se întâmplă astfel ca producţiunile apă­rute după această operă de quintesentâ, aş­teptate cu o legitimă înfrigurare, departe de a se păstra pe linia stabilită, să fie sub nivelul produc{iunilor anterioare şi scriitorul să se menţină cu greu în gustul publicului cetitor, în ciuda unei celebrităţi câştigate cu multă trudă.

Nu acesta este şi cazul ultimului roman al d-lui Liviu Rebreanu,

«Amândoi" este incontestabil o operă perfectă din toate punctele de vedere. Prin pianul său nou, prin puternicul relief al personagiilor şi mai ales prin realismul său adânc omenesc, romanul marelui scriitor se aşează la loc de frunte în literatura noas­tră modernă. „Amândoi" este o operă cu totul deosebită de cele anterioare ale d-lui Rebreanu şi, această deosebire constă mai ales în faptul că, pentru prima oară domnia sa renunţă să aprofundeze latura psiholo­gică, evitînd рз cât posibil considerentele de ordin social şi concluziile de ordin mo­ral, mentinîndu-se în cadrul strict al nara­ţiunii.

Dar tocmai felul în care a ştiut să reali­zeze epicul şi să dozeze acţiunea romanu­lui, care în multe locuri ar fi riscat să cadă în banal, scoate cu atît mai mult în evi­dentă, talentul scriitoricesc al d-lui Rebreanu care atinge în această ultimă lucrare, ade­vărata maturitate de exprimare. . De data aceasta domnia-sa şi-a ales drept cadru al acţiunii un oraş şters de provincie a cărui, prăfuită existenţă e turburată din toropeala în care se complace de o crimă care iese din comun. E vorba de dublul asasinat săvârşit asupra soţilor Dăniloiu din Piteşti. Şi acest asasinat va servi ca punct

(Ed . Socec . Martie 1940)

de plecare pentru întâmplările ce se vor succeda de aci înainte, într'un ritm verti­ginos culminînd cu descoperirea făptuitoru­lui printr'o adevărată lovitură de teatru.

împrejurările acestea cari vin să limpe­zească pînă în cele din urmă, misterul de nepătruns ce planează asupra acestei crime, constituiesc în sine subiectul romanului. Cu toate acestea, accentul nu cade exclusiv asupra elementului pur senzaţional cum am fi ispitiţi să credem la început

Faptul că autorul crimei va fi persona­giul cel mai puţin bănuit, nu ne va pro­duce acea surpriză pe care o încercăm de obiceiu în urma lecturii unui roman poliţist.

Acest straniu personaj, servitoarea Solo-mia, care se detaşează din primele file ale romanului ca o fiinţa cu totul aparte, deşi mascat de aparente şi împrejurări, face să se nască în mintea cetitorului o bănuială vagă care la sfârşit se va transforma în certitudine. Şi această suspiciune se naşte mai ales din prăpastia ce se cască între caracterul paradoxal şi totuşi profund ome­nesc al Solomiei deoparte şi ceilalţi eroi ai romanului, exemplare tipice ale conformis­mului placid şi burghez al urbei provinciale.

Credem că nu exagerăm dacă vom spune că Solomia eroina principală a romanului, reprezintă unul din cele mai complexe tipuri din literatura noastră. Ea este singura fiinţă care trăieşte intens, spontan, reacţionînd aşa cum o îndemnă instinctele ei primitive în izbitor contract cu platitudinea morală a celorlalţi, incapabili de a săvârşi acţiuni mari. Solomia e o fată dela tară şi tocmai aci s'ar putea obiecta cinismul oarecum ne­justificat la o fiinţă simplă in aparentă, cu care săvîrşeşte monstruosul asasinat. Ea suferă adine în sufletul ei şi duce spiritul de jertfă pînă la o totală abnegaţie, atunci când vine de bună voie să ispăşească fapta-i necugetată săvârşită tot sub impulsul instinc­tului ei neînfrînat. Tăria cu care ştie să în-

frunte judecata oamenilor şi felul cum dă socoteală propriei ei conştiinţe, atunci când acceptă sinuciderea ca singura cale de mîntuire, ne covîrşesc prin intensitatea lor dramatică. Toate acestea au drept efect totala lipsă de interes ce o prezintă cu timpul ceilalţi eroi ai dramei, care se men­ţin în meschina lor existenţă viciată prin diformările deprinderilor profesionale. Spiru Dăniloiu — fratele victimei — şi Aretia — sora lor—care fără a vărsa măcar o lacrimă pentru cei morţi, aşteaptă în schimb partea de moştenire ce li se cuvine, judecătorul Dolga tip mediocru cu veleităţi de mare crimina­list, poliţaiul Ploscaru, Dică Secuianu şi Romulus Dedulescu, tineri intelectuali, fără profesie, din aşa zisa „societate înaltă" a Piteştilor, toţi laolaltă nu prezintă nimic excepţional. Monstruozitatea crimei sale nu-i

mai provoacă Solomiei teama de pedeapsa justiţiei, ci o îndeamnă să-şi descarce su­fletul în faţa judecătorului spre a nu fi pe­depsit cumva un nevinovat în locul ei. După mărturisirea crimei făptuite, ea nu prevede cele ce o aşteaptă şi întreabă cu o naivi­tate neprefăcută,

—„Eu pot să plec, domnule judecător"? Şi, însfîrşit. convinsă de inutilitatea existen­ţei sale se sinucide, cu tăria sufletească pe care i-o dă conştiinţa datoriei împlinite.

Hotărît, locul Salomiei în literatura noas­tră rămîne alături de cele mai desăvîrşite creiaţiuni epice, din câte cunoaştem până azi.

In concluzie, ultimul roman al d-lui R e -breanu e o carte de înaltă ţinută literară, care se urmăreşte cu un interes crescînd până la ultima filă.

Popescu C. Constantin CL 8-a Lit.

(5? c5? 6?

Vn gest înălţător Ч/raşul nostru a avut din nou ocazia, luna trecută, să aplaude pe valorosul actor al primei noastre scene, pe maestrul Ion Manolescu, care într'o creiaţie aşa cum numai el poate realiza a ştiut să ne ofere un spectacol de înaltă ţinută artistică.

Cum era şi de aşteptat, marele actor a cules binemeritatele aplauze ale unei săli pline până la refuz. Adînc emoţionat de călduroasa şi entuziasta manifestare a publicului ploieştean, marele actor a adresat cuvintele sale de mulţumire pentru felul în care i-a fost apreciată munca pe tărîmulj artei. Maestrul a amintit deasemeni faptul că, el însuşi fiu al

Ploieştului, a urmat cu ani în urmă, cursurile liceului „Sf. Petru şi Pavel" care a dat Ţării atâţia oameni de valoare, atâtea mari personalităţi în toate domeniile vieţii noastre publice.

In amintirea acelor vremuri, valo­rosul nostru concetăţean, a ţinut să doneze suma de cinci mii de lei unui elev al liceului, sărac şi merituos.

E un gest înălţător care nu se putea să treacă fără să trezească un ecou în sufletele noastre, pe care ne-am grăbit sâ-1 menţionăm aci, în paginile revistei, cu sinceră emoţie.

Popescu C. Constantin CI. 8-a Lt.

C U V I N T E Î N C R U C I Ş A T E de Antonescu Mihail , cl. VII-a С

1 2 3 4 5 7 8 & 1 0 I I 1 1 2

2 И 1 3 • 1 4 • в 5 И 1 1 R В BIB 7 • • 8 В • 9 1 • в 1

1U и • 1 1 1 • 1 2 я

O R I Z O N T A L :

1), Motonavă. 2). Care a pierit. 3), C e ­tate in Dalmaţia. Nume. 4) . Oraş în Rusia. Oficiul Naţional, 5) . A se ivi. Dependentă. 6). Rîu francez; i=a. Tot una cu a înainta. 7). Două litere dintr'o măsură. Oraş Româ­nesc. 8). Prins de un otgon. Ogor întins, 9), Notă. Pronume lat. Pronume rom. 10. Tija ancorei. Prind. 11). Coteţ, mold. S e c ­ţiune de psalmi. 12). Revelaţie. Comună Jud. Ilfov,

V E R T I C A L : 1). Vas de răsboiu. Uneltă. 2 ) . Biserica

română la 1885. 3). Partea sudică a Brita-niei Mari. Arbust. 4) . Un fel de mazăre. Rîu în America de Sud. Pasăre. 5 ) . E scă­pată de profetul Daniil, Fără milă. 6). S ă ­racă măsură. Ceva nehotărât. 7), Apropiate în pronunţie. Rîu în România. 8). Bastiment de navigat. Vârstă. Staţiune balneară prese. 9). Caracter de rebel. Putere. 10 Nume fe-menin. Repetire repede. Clubul sportiv Ancora. 11). Poftim dublu. Trândav. 12). A pîndi. Nume strigat.

P Ă T R A T Oraş în România.

Agitaţie confuză.

Apă sărată.

Igumen.

Asistă ca martoră. Mold. Plantă în America.

Intr'adins,

Privitor la Dionysus,

Coş de prins peşte.

Râu în Rusia.

Taxat la bursă.

V e r t i c a l l a f e l .

и

Pagina veselă

Д п е р d o i e m i l i t a r e

— Cum se poate să n'ai barbă, când tat'tău are una lungă d'un stân-jen? întreabă căpitanul pe un tânăr venit la recrutare.

— Apoi, să vedeţi cum stă lucrul, domnule căpitan, eu seamăn mai mult cu mama.

* Un sergent major dintr'un regi­

ment de cavalerie explică: — Când mergi la atac, pleci capul,

strîngi genunchii şi coastele şi înco-voi spinarea, pentru ca să formezi cu calul unul şi acelaş dobitoc.

*

Un căpitan vine într'o zi la D-l Colonel. Acasă găseşte ordonanţa.

— Ţicule. acasă-i don colonel ? — Ba e la baie. — O să-1 aştept. — Poftiţi, să trăiţi. Trece un ceas, trec două, trei,

colonelul nu se mai întoarce. Căpi-

de Dâmboianu Benedict Si Burchi Crăciun Florin

Clasa 8-a Lt.

tanul, pierzînd răbdarea, chiamă ordo" nanţa.

— La ce baie-i dus mă, de nu se mai întoarce?

— La Constanţa, să trăiţi! _ ? I

Sergentul major către miliţieni: Dacă cumva fiind necăjit am să vă fac boi sau măgari, să nu vă supăraţi şi să nu reclamaţi; trebuie să vă aduceţi aminte că suntem camarazi!

* * *

Don sergent e la instrucţie, Se exe­cută un exerciţiu de marş. Soldaţii, odată cu mişcările, trebuie să nu­mere : unu-doi, unu-doi...

Un ţigan număra: unu - doi - trei, unu-doi-trei!

N'auzi ţigane? Unu-doi, unu-doi! Ce tot strigi trei ?

— Să trăiţi, don sirgent, mai bine să prisosească decât să fie mai puţin.

— V e z i d i r e g ă ? D e a s t ă d a l ă n a n » m a i p i e r d u i u m b r e l a !

Ai d r e p t a t e ; n u m a i c ă a « i d i m i ­n e a ţ ă a i p l e c a t d e a c a s ă c u bas tonul . . .

— Ce fac i ? 1 r e b u i a > а - ш ! s c o ţ i m ă s e a u a d in fund.

— R ă b d a r e , a j u n g e m si a c o l o ! (După R.)

(după. C. F . 33)

— 4*e e s t e a s t a ? — E u n s o c l u si u n fotol iu , D o m n u l e .

Noi a ş t e p t ă m c a s ă fie u n o m c e l e b r u în c o m u n ă , p e n t r u a-i p u t e a a ş e z a a c o l o S , a , e î a - (după C. F . 33)

„Cartea Românească" ŞTEFANESCU & ARDELEANU

LIBRĂRIE — TIPOGRAFIE P L O I E Ş T I