A N U L J A

1 9 4 7 — M A R I A 1

r 20000 lei

«:•_•_«_•__ noştri S U M A R U L - N U M Ă R U L U I 4 Prietenii noştri, tipografii, au aşezat deja în pagini nu­

mărul de faţă al „Carpaţilor" şi cu greu găsim în ultimul moment un loc pentiu şirele aceste. Ne gândeam, şi am fi dorit, să nu fim nicicând obligaţi să le scriem,

A b e a după trei luni dela fixarea costului abonamentu­lui, toate socotelile noastre s'au năruit. Nici nu mai ştim de de câte zeci de ori s'au urcat toate preţurile la baza costu­lui de editare (hârtie, tipografie, clişee, poştă etc) dela în­ceputul anului acestuia. Vedem, că o gazetă de două pagini care atunci costa 200 Lei, azi e 5000 Lei. Vedem, pentru noi — cu toată urcarea de abonament dela 1 Ianuarie 1947, cu tot devotamentul abonaţilor noştri — apusul.

Să facem un nou apel la spiritul de jertfă şi la ataşa­mentul cititorilor noştri? Dacă am fi comercianţi am face-o cu uşurinţă Ca prieteni ai vânătorilor şi pescarilor noştri, ne este foarte greu!

După aproape cincisprezece ani de apariţie regulată care au trecut prin multe greutăţi ce nu au fost nicicând etalate, — dupăce s'a stabilit între „Carpaţii" si lumea vâ­nătorilor noştri o intimă şi rodnică legătură — să rupem noi firul ? Ne pare o imposibilitate sufletească.

Cumpăna e grea şi e dureroasă. O punem în mâna cititorilor noştri A lor e revista, ei

să judece asupra soartei ei. Dar ce calculaţi e nouă să facem ? Noi nu putem majora

preţul de pe o zi pe alta. cum fac publicaţiunile care se în­temeiază pe vânzare cu numărul. Aproape toţi cititorii noş­tri sunt abonaţi - - deci ar trebui să ne angajăm pe un timp de un an. Cum o putem face aceasia, când majorarea de preţuri pe care le plătim noi vin pe neaşteptate, şi repetat? Chiar pentru ziua de azi, alcătuirea unui buget cu aspect de seriozitate este greu: Cât să fie majorarea de acum? Singuri ne speriem de sumele mari, — şi se ridică de altă parte stafia deficitului mai mare decât îl pot suporta mij­loacele noastre. Totuşi trebue să trecem peste această grea încercare pentru noi:

Costul „Carpaţilor" pe an : Lei 200.000 Un număr: „ 20.000

In urmare: Abonaţii noştri, care au plătit integral abo­namentul pe 1947 (Lei 48.000) urmează să ne mai trimită Lei 152.000, cei cei au plătit mai puţin, diferenţa până la 200000.

Celor ce vor renunţa la abonament, le vom restitui din abonamentul plătit 2/3 părţi, resp. suma plătită, care întrece Lei 16.000, minus spesele de mandatare.

Repetăm, ceeace am scris şi cu prilejul ultimei majorări: înţelegem situaţia iubiţilor noştri camarazi. înţelegem că s'ar despărţi greu de revista lor. De aceea îi încurajăm, să eli-mineze din motivele hotărârii lor gândul tristeţei pe care ne-o cauzează N O U Ă orice despărţire. Sperăm, că despărţi' rile impuse de împrejurări vor fi trecătoare.

Ii rugăm deci pe toţi abonaţii noştri, care nu mai sunt în situaţia a face faţă noului cost al revistei, să ne ia-cunoştiinţeze despre aceasta prin o cartă poştală, N E Î N T Â R ­Z I A T , pentru a putea regula la timp tirajul numărului de 15 Maiu. Pe cei dela care nu vom fi primit această înştiin­ţare până la 5 Maiu, îi vom considera, că au acceptat noul abonament.

Pe cei ce au putut rămâne abonaţi, îi rugăm cu toată insistenţa, să ne trimită fără întârziere diferenţa de cost.

Dacă renunţările ar fi atât de numeroase, încât „Car­paţii" ar rămâne fără minimul de cetitori necesar şi raţio­nal — vom cobora steagul. Nu-1 vom arde şi nu-1 vom în­gropa, ci-1 vom aşeza lângă inima noastră, ca s ă i desfăşu­răm iarăşi, frumos şi curat, atunci, când îi va veni vremea.

. .Cu tristeţe am scris aceste şire; ne-am ridicat de pe suflet o piatră de moară.

Viaţa „Carpaţilor" e în mâna cetitorilor. „ C A R P A Ţ I I "

vânătoare—pescuit - chinologie Cluj, str. Regina Măria Nr . 1

cartuşe pentru „Mauser" calibrul 8X5? mm. Adresa: ioan Hanciu, Radnn, jud. Arad.

Ru^am pe toţi abonaţii noştri, care ne scriu aşteptând un răspuns dela noi, să ataşeze scrisorii lor ,^ mărcile poştale sau carta poştală trebuitoarei

Pag. Nemo : Urogallus — — — — _ _ _ _ _ — _ _ 65—66 August Spiess: Câte ceva despre răpitoare în captivitate 66—68 C. R. B.: Animalele In credinţele şi medicina populară

la n o i - - — _ _ 69—71 f Petru A. Popovici: Vânătoarea de ursi — — — — 71—73 Din literatura străină: H. Martiner Batten: Kerak — 74 — 75 Discuţii:— — — — — — — — — — — — — — 75 — 78

Robert Murat > Vânătoarea trebue să fie a vână­torilor şi orice imixiune străină este in­oportună.

„C" : „Federaţia vânătorilor şi ocrotirilor de cerbi". G. d'Albon : Despre tirul de noapte.

Din munţi şi din câmpii — — — — — — — — — 78—80 Nemo: In capitala înzăpezită. Tr. N.: A m hrănit paseri. Ioachivn Th. Puntea: Păţania unui lup obraznic.

Cârti şi reviste: — — — — — — — — — - — — 81—83 Ştiri mărunte — - — • — — — — _ _ _ g2—III

Âbonamenful „Carpi•£ii**

Pe un an Lei 200.000 Pe V 8 an Lei 100.000 Preţul unui număr . . . Lei 20.000

visf* e la

Publicitatea i „Cavj_ di

T a r i f : Pentru abonaţi cuvântul . Pentru neabonati cuvântul

•lt«__ !

Lei 1000 Lei 2000

Cumpăt pvepelicai gnffon Brack (sârmos) un an, puţin dresat, — doi ani bine dresat sânge curat fără defecte. Adresaţi Florea Brunescu, str. Griviţei Nr. 85 Câmpina.

Vând revista „ C a r p a ţ i i " colecţia complectă, Lei 1.000.000. Arhitect Ciortan, Schitul Maicilor Nr. 7, Bucureşti.

pentru răspuns. „ C A R P A Ţ 1 %

Recompensă L e i 3 .000 .000 plătesc celui ce prin in formaţiuni precise mă va ajuta să regăsesc următoarele obiecte, ce mi s'au furat în primăvara anului 1946:

1. Armă de vânătoare, cal. 16, ţevi duble, nebasculantâ, închizător francez, hamerless, curea de pânză.

2. Armă cal. 16, ţevi damast, cu cocoaşe (ţevi adjustate la un pat dela altă armă).

3. Maşină de scris „Mignon", litere fixate pe ru mobil; uzată.

Cundie v Petru, notar com. Nandra, jud. Turda

C A R P A T I II V Â N Ă T O A R E / PESCUIT / CHINOLOGIE Apare la 15 a flecarei luni / Preţul unul număr 20000 lei / Abonamentul pe un an DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTORi

200,000 lei, / pelumătate an 100,000 lei. Redacţia şl administraţia D I O N E L POP

Ciul, «trăda Regina Marla Nr . 1 (Rea- special Trib. Ou/, No. » A N U L X V // No. 4 // A P R I L I E 1 9 4 7

UROGALLUS Pasăre a pădurii seculare. In numele ci răsună svo-

nul tainic al vremilor adânci, ţi pare să iţi aducă peste veacuri vuet de muget de Bour.

Neamul lui s'a ridicat din dumbrăvile de jos, de odi­nioară, in împărăţia muntelui, atunci când pacea acelor crânguri vesele a fost tulburată tot mai mult de nişte fiinţe noui, care au deschis ochiuri de pământ robit subt plug, şi cu foc şi săcure, au strâns pădurea cu frunză lată în hotare înguste. Singurătatea şi Pacea s'au ridicat lot mai sus, spre vârful munţilor, şi Pasărea Singurătăţilor s'a ridicat şi ea deodată cu ele.

Iepurele a găsit sălaş bun în holde şi hrană nouă şi zămoasă chiar în preajma aşezărilor noui; el a rămas pe vechile locuri. Căprioara şi-a găsit scut şi în pădurile îm­puţinate, şi a început să iasă noaptea bucuros în semă­năturile fragede. Chiar cerbul şi-a lăsat ariergarda în Ţa-ra-de-jos, rupând pe furiş din ierburile noui şi dulci aduse de om. Urogallus — Cocoşul-cel-negru — nu s'a putut po­trivi ordnduelilor lumii celei noui, care a pornit din şe-surile întinse, şi s'a strecurat tot mai sus, pe văile râuri­lor şi ale păraelor.

Aşa a rămas, în făptură şi în fire, cum era el în veacurile, când se frământa pământul în luptă cu chingile de gheţari, când strămoşii vietăţilor de azi şi alte fiinţe, care azi nu mai sunt, îşi trăiau anii neprinşi în zodiace omeneşti, într'o lume tânără din secolele de secole ale Fa-cerei.

Fiarele cele mari şi cu dinţi ca iataganele, s'au stins, lăsându-ne doar prin peşteri, ca Cioclovina, ciolanele lor petrificate, îngropate ca din batjocură în gunoiu de li­lieci. Bourul şesurilor a fost supus jugului. Zimbrul a tre­buit să-şi aplece capul miţos şi mândru, şi să ne lase chi­pul lui doar în Stemă. Zăganul de mai trece, singuratec, din an în an, pe deasupra sălaşelor lui vechi, fără să mai găsească în . ele lumea lui. Ursul mai stărue să-şi batjocurească strămoşii, puterea şi colţii lui ageri, adunând afine şi smeură şi ouă de. furnici, — şi e prigonit de moarte, dacă îndrăz­neşte să-şi înfigă ghiarele în grea-băn de bou şi să-şi mai aducă a-minte de dulceaţa sângelui cald.

Cocoşul muntelui a rămas a-celaşi. Negru, ca umbra veşnică a pădurei de brad neîncepută; pe piept ru pantera de aramă verde-vineţie a luptătorului; încălţat cu vdrzobi de piepteni care să-l poar­te pedeasupra zăpezilor; cu cioc încovoiat, ca de vultur, armă straş­nică, de apărare şi de atac.

El nu vrea să vadă om aple­cat deasupra plugului şi nici lăr­gime arsă de soare. Doar câteoda­tă, când trece in sbor grăbit peste vre-o luncă, — din munte în mun­te —, se miră de aşezări străine, în jurul cărora, vara, umblă turme şi oameni, fiinţe străine şi tulbură­toare. A lui e taina şi sfânta pără­sire a pădurii seculare, şi el se sfieşte, parcă, să le pângărească nici chiar în zilele volburelor ne­bune ale dragostei. Nu-şi strigă patima în cântec care să răsu­

ne peste munţi, îşi are el locurile lui, din strămoşi, unde revine în prag de primăvară, şi tainic, discret, ca intr'un loc sfinţit îşi joacă danţul dragostei şi îşi grun-gureşte versul. Pare că nici nu joacă nici nu cântă pentru alţii, — ci ca să se încânte el singur, caun pustnic, care la o zi anumită şi mare, vine la un paraclis uitat şi se înalţă pe aripi âe ceremonial străvechiu spre Putere şi Fiinţă, care este şi Alfa şi Omega a toate.

Dar Fiara cea mare îl ajunge câteodată şi aici. După o lege mare fapta aceasta a omului e cuprinsă şi ea în porunca singurătăţilor şi a tainei. Aici nu e holcă de bătă-iaşi şi spaimă de glas de câine. In noapte, lapidând a-proape toate mijloacele vremilor noui, singur, omul — vânător se coboară la starea de primitivitate de odinioară. Ca o altă vietate sălbatecă a munelui, se apropie, ascultă, stă nemişcat, adunat subt cetina unui brad cu crengile pană în pământ. Pădurea în jurul lui e plină de mistere; şopteşte în adierea boarei; prin ea trec păreri de paşi furişaţi; trezeşte temeri vagi de necunoscute primejdii care aleşuesc în umbrele dinprejur. Omul e singur, bizuit nu­mai în puterile lui şi in iscusinţa lui. S'a prins în luptă cu viaţa primitivă, aşa cum o făceau îndepărtaţii lui pă­rinţi; e una cu muntele, e al aceluia, al legilor lui, al tainelor lui.

Urechea a prins cadenţa toacei de fildeş. Vânătorul se ridică din locul lui de pândă, şi întocmai ca râsul şi ca jderul se furişează spre pradă. Un pas... încă un pas... tăcut, neauzit; se opreşte încremenit, porneşte iar în scur­tele clipe ale şueratului abea auzit, când cocoşul jertfeşte dragostei refrenul de extas al imnului său. Tresare, când îl zăreşte pe cloamba bradului: siluetă scrisă pe un cer ce palizeşte. Cu coada răsfirată, cu gâtul gros înălţat, cu bărbia burzulită... Cocoşul îşi netezeşte penele, rămâne

nemişcat, cu luare aminte: ascultă şi el. Nu e oare vre-un duşman prin apropiere?... Vânătorul nu-şi mişcă nici ochii, ar vrea să nici nu mei răsufle. Oare îl vede cocoşul? IC luptă dreaptă între sălbăticiu­ne şi sălbăticiune. Care e mai vred­nic? Care are ochi mai ageri, care îşi stăpâneşte mai bine şi îşi pune mai deplin în lucrare simţurile?... Cocoşul se suceşte pe creangă, pă­şeşte dealungul ei în paşi ţapeni, işi învoită coada, îşi umflă penele: ..Colop • • . Colop . . ."

Bubuitul armei e finalul bru­tal, de sacrilegiu. Vraja vremilor trecute se sfărâmă într'o clipă. A biruit blăstămata alcătuie a omu­lui, ceea care închide în ţevile de fier putei-e străină, şi trimite moar­tea din depărtare. Cel ce ridică pa­sărea moartă, simte în bucuria iz-bândei fierea părerii de rău, că s'a întors din lumile cele îndepărtate, din care îşi trage dulceaţa patimei df vânător, în lumea maşinilor şi a puştii. Cocoşul şi-a închis ochii subt luniţele de carmin aprins, mai roşii decât picătura de sânge care s'a coborât şi lăcrimează tn vârful ciocului. El nu a înfrânt legea ve-rlir; el a adus cu sine din ceaţă de vremi şi făptură, şi fire, şi cântec

fi sfârşit năpraznic. El a rămas credincios legilor tării lui: împărăţia Bradului.

Printre împânzirea cetinilor vine alt cântec- „Colop... colop... colop..1' S'a vindecat într'o clipită în firul vieţii neamului, lipsa celui, pe care vânătorul îl coboară de a-cum în Lumea-de-jos.

Urogallus, pasărea pădurilor străvechi... Cataclismele Lumei-de-jos au trecut peste el fără să-l atingă. Cerbii şi căprioarele, iepurii, fazanii şi potârnichile şi-au subţiat rândurile, când în tară şi în lume a venit zodia războiului şi a răutăţilor. Nici desfrâul braconierilor nu l-a atins. Pe el nu-l prigoneşte braconier pornit după carne şi după dobândă. Cei ce, chiar fără dreptăţi scrise, se urcă în îm­părăţia lui, o fac din patimă vdnătorească, şi sunt atât de puţini, încât nu încrestează multe răboaje în arborele vieţii lui. Neamul lui a încălecat, neschimbat, veacuri şi milenii, zeci şi sute de generaţii c!e oameni, buni şi răi, focuri şi apt, foamete şi războaie. Alte vietăţi au pătimit. Pe el l-a apărat singurătatea şi puterea pădurilor de brad.

Urogallus! Când, jos, se va încreţi frunza fragedă a fagului şi

va fi cât unghia degetului, şi în anul acesta, îl va, chema un glas uitat şi se va apropia de locurile de dem.ult.

Aproape de creastă, pe pieptul muntelui dinspre Ră­sărit, e o făşie de loc, anumit. Ochiul şi înţelegerea slabă a omului nu desprinde nimic deosebit în această postată mică. E pădure veche, asemenea pădurii vechi, care se întinde peste încă zece şi o sută de asemenea creste. Aici n'a ajuns securea. Aici brazii mor de bătrâneţe şi îi do­boară viscolul, când le-a sosit sorocul. Aici pădurea se pri­meneşte după legile ei. Din sămânţa picurată de sus se alege una la mie care dă frunzuţă; dintre acele lugere,' unul la sută ajunge brăduştean; dintre brădui rar se ri­dică ici-colo unu, şi se înalţă spre lumina de sus, prinsă avid de cei bătrâni. Aşteaptă zeci de ani până cade la pământ bătrânul de lângă el, îi ia locul, şi seamănă alte ploi de seminţe în pământul gras.

Şi în anul acesta cocoşul cel negru va veni la locul de bătae. Nu va mai găsi însă pădurea care se credea veşnică. Doar câţiva brazi betegi mai stau în picioare, cei pe care securea nu s'a învrednicit să-i tae. Ceilalţi au coborît pe râu, buşteni măsuraţi în clupă, marfă cântă­rită în bani. Aici sunt numai crengile uscate împrăştiate pe jos, buturugi rămase după dintele fierăstrăului. Şi jur de jur până departe, pieptul muntelui e ^espuiat.

Porunca ce îl leagă de locuri moştenite e atât de as­pră, încât cocoşul îşi joacă tot aici dragostele. Intre bu­turugi, pe pământ, urcdndu-se în crucea slabă a bradului beteag, care se îngânjoae subt povara lui. Joacă o dimi­neaţă, mai joacă una, apoi părăseşte şi caută alte bătăi din pădurea încheiată, unde-l aşteaptă stăpâni mânioşi şi porniţi pe bătae . . .

Aproape de un veac, omul a pornit, nebun şi flămând, războiu împotriva codrilor noştri de brad. A tăiat cărări şi drumuri pe unde numai jivinele îşi găseau potecă. Au venit din ţări depărtate alte neamuri de oameni, care a-veau meşteşugul uciderii pădurii. Aceştia au adus unelte noui,- securi repezi, ţapine care întorc buşteanul cum în­torci un păruştean. Au învăţat pe oameni locului să în­tindă scocuri pe care alunecă buştenii până la râu; au prins râul în brâne de opusturi, ca apa slobozită deodată să poată coborî în spinare câte o pădure întreagă.

Ce a săvârşit omenimea în zeci de veacuri, distru­gând pădurile de jos, acum se desăvârşeşte în pas nă­prasnic în munţi, în codrii bradului.

Urogallus! Intr'un deceniu-două vom avea numai sfârticdturi de '

pădure de brad. In altele câteva — dacă nu e'oprit pră­pădul — munţii noştri vor fi stânci golaşe, arse de soare, pălmuite de vânturi, măturate de torenţi. In aceia lume nici tu nu vei mai putea trăi, şi vei merge pe drumul Bou­rului şi al Zimbrului.

Urogallus, Urogallus! Dacă voi ajunge în anul acesta zilele când tu te a-

duni la locurile tale de cântec, şi împiedecări grele nu mi se vor ridica în cale, voi urca iarăşi cărarea muntelui, până la tine. Dar puşca mea va rămâne mută. Voi vrea numai să revăd doi prieteni dragi, care sunt sortiţi parcă să dispară din Ţara Românească: tu şi pădurea întinsă, seculară, de brad.

Ce tristă va fi Ţara Românească fără codri de brad! Ce sărăcită va fi viaţa iubitorilor de natură, nepoţi ai noştri, fără tine, Urogallus!

Fierăstraele tae nesăturate pădurea, pe râuri curg buştenii ca o a doua apă. Dealungul şi dealatul munţilor bufnesc securile. Fiecare bufnitură distruge cât a distrus un veac în lupta ta cu nefiinţa, Urogallus al Carpaţilor româneşti!

NEMO

CÂTE CEVA DESPRE RĂPITOARE IN CAPTIVITATE

Fiind un vechiu amator al răpitoarelor cu pene şi a celor cu patru picioare, am lăsat să mi se con­struiască în grădina casei mele trei voliere mari şi una mai mică, în care câteodată aveam 10—15 acvile şi vultani, pe care i-am putut scoate cu ocaziunea călătoriilor mele pe care le-am făcut în diferite re­giuni ale ţării noastre frumoase, în calitate de direc­tor al Vânătorilor Regale. Intenţiunea mea era să ţin puii în captivitate, până vor ajunge să îşi aibă deplin desvoltat penajul şi vor fi pe deplin crescuţi.

Rând pe rând âm eliberat aceşti prisonieri, după ce i-am inelat. Pe unii, în mod excepţional, ca d. e. Vultanul sur (Gyps Fulvus) şi Vultanul negru (Vul­tur Monachus) i-am ţinut timp mai îndelungat, până au ouat şi au scos pui în prinsoare, dându-mi oca-ziune să-i observ şi să-i studiez. Aşa am făcut şi cu câteva Acvile (Acvila Imperială Aquila heliaca, Activai de stâncă — Aquila chrysaetos şi Codalbul — Haliaeetus albidlla). In volierele largi şi-au putut desvoîta şi păstra pe deplin puterea de sbor. Ca să le rămână în special acvilelor îndeletnicirea de a ataca şi lovi, adeseori am introdus în voliere pisici,

de: col. i. r. AUGUST SPIESS f. Director al Vânătorilor Regale

iepuri de casă, cioare vii. Şi aceste ocaziuni mi-au îngăduit să fac observaţiuni interesante, şi în aceeaş vreme erau o pregătire a prisonierilor pentru viaţa în libertate, care îi aştepta.

In Dobrogea am avut prilej să văd Turcii vânând cu şoimi apoi, am fost invitat şi la o vânătoare cu şoim, în o ţară din Apus, unde s'a încercat învierea acestui sport. M'am decis atunci, să cresc- în voliera cea mică şi şoimi şi porumbari, cu gândul, ca poate să încerc să îi dresez pentru vânătoare. Trebue să spun dela început, că prea puţină bucurie am avut cu aceşti pensionari ai mei.

Şoimul Dunărean (Falco cherrug cherrug) s'a dovedit fără nici o încredere, şi îndată ce a avut ocaziune, a sburat fără să se mai întoarcă. Acvila Pitică (Hieraaetus pennatus pennatus) mi-a dat mult de lucru şi multe scârbe din cauza că e extrem de alegător în mâncare. Cei mai resistenţi între aceste răpitoare mici erau Porumbarii (Accipiter gentilis gentilis). Astur Palumbarius L., deşi dacă mânca car­ne care nu era cu totul proaspătă prezenta simpto-me de otrăvire, până la urmă nu suferea prea mult

In afara celor amintite mai sus, nu am ţinut în captivitate decât Buha mare (Bubo Bubo Bubo L.)i deoarece celelalte paseri răpitoare sunt în aşa mare număr în România, încât avem destule ocaziuni să le observ şi în deplina lor libertate, mai ales la cui­burile lor. Simpaticul Vindereu Roşu (Falco Tinnun-culus Tinnunculus L.) cuibăreşte an de an în un po­rumbar, pe care l-am aşezat subt streşina grajdului din curtea mea, şi m'a interesat mai ales să constat, ce animale mici aduc bătrânii hrană puilor lor.

In decursul carierei mele de vânător, — care se întinde dealungul alor 67 de ani — am putut aduna foarte bogate experienţe cu privire la posibilităţile de a ţine şi a hrăni în captivitate diferitele sălbătă-ciuni, şi în special a celor răpitoare. Tatăl meu, care era un mare vânător şi amator de animale, m'a în­credinţat, pe când eram încă copil, să îngrijesc ani­malele pe care le ţinea pe lângă casă. Oricine iubeşte animalele, va înţelege uşor, că pe mine mă atrăgea mai puţin matematica şi latina, pe care o buchisam în şcoala slovenă din Carintia, — unde tatăl meu era ofiţer — decât animalele îmblânzite date în grija mea: ciori domestice, acel pitpalac îmblânzit, care venea să prindă muşte de pe masa la care mâneam şi ne înveselea cu cântecul lui, chiar un pescăruş (Alcedo Ispida) complet blând.

Scopul rândurilor mele de acum este, ca să fiu de ajutor acelora, care nu au putut aduna destulă experienţă cu privire la îngrijirea sălbătăciunilor în captivitate. Experienţa mea e destul de vastă, şi acum când o am, pot constata, că nici cei mai mari iubitori ai animalelor, fără a experia singuri sau a învăţa dela alţii, nu ştiu cum să îngrijească sălbă-tăciunile, aşa, încât să rămână în viaţă şi în deplină sănătate.

Câtă vreme am fost ofiţer activ aveam la dis­poziţie 2—3 ordonanţe, — apoi în cei 17 ani de ac­tivitate ca Director al Vânătorilor Regale aveam doui vânători, care îmi stăteau la îndemână în îngrijirea animalelor, pe care le ţineam în volierele amintite.

Sau perindat în aceste voliere: Vultan negru (Vultur Monachus); Vultan sur (Gyps Fulvus); Acvilă de piatră (Aquila Chrysaetos); Acvilă imperială (Aquila Heliaca); Acvilă de stepă (Aquila Nipalensis Orientalis); Codalb (Haliaetus Albicilla); Hoitar (Neophron perenopterus); Acvilă pitică (Hieraaetus pennatus); Porumbar (Astur Polumbarius); Şoim Dunărean (Falco cherrug); Corbi, din vreme în vreme. Celelalte răpitoare, mai mici, nu m'au interesat

atât de mult, din motivele deja arătate. In cei 45 de ani, cât am ţinut în volierele mele

paseri răpitoare, nicicând nu mi-a murit vre-o acvilă sau vre-un vultan. In schimb destul de des mi-au pierit şoimi şi porumbari, în special am pierdut multe acvile pitice.

Aceasta din urmă se găseşte în România mai ales în regiunile de stepă, unde găseşte mâncarea ei de predilecţie, popândăul, pe care îl prinde căzând asupra lui, sau apucându-1 din zbor năpraznic. Ca să pot avea câteva exemplare din această pasere cu pente atât de frumoase, a trebuit să merg în

A u t o r u l i n t r e p r i e t en i i lu i .

Moldova şi in regiunile sudice ale Dunării, unde cui­bărea, — şi acolo destul de rar.

Puii de Acvilă pitică, pe care îi aduceam de aco­lo, având în vedere că eram multă vreme pe drumuri, îi dădeam în grija personalului meu, cu speciale re­comandări. Când mă întorceam acasă prima mea în­trebare era: ,,Ce fac aquilele pitice?" Aproape tot­deauna răspunsul era unul amar. De obiceiu, după cum mi se raporta, începeau să se umfle guşile aces­tor pui, apoi se întăreau, ca piatra. După scurt timp nu mai puteau să stea pe picioare, şi mureau în spasme puternice. In timpul acestei boale, le picura din cio­curi un Hchid galben, ca puroiul.

Deoarece, când mi s'a întâmplat aceasta cu pri­mii doui pui de acvilă pitică, nu cunoşteam aceste curioase simptome, am consultat un medic veterinar. Diagnoza a fost una foarte vagă: intoxicare cu car­ne, pesta găinilor, cholera găinilor, etc.

In acelaş an am adus doui pui de acvilă pitică, pe care i-am hrănit eu singur, cu cea mai mare gri­jă. A urmat exact aceiaşi experienţă. Puii, care aveau deja penele aproape complet crescute, într'o bună zi nu se mai ţineau pe picioare, s'au răsturnat întinzându-şi rigide picioarele, au pierit. Cauza a fost, că carnea, care mi s'a adus pe seama paserilor mele, era alterată în urma căldurilor mari de August.

Părerile referitoare la hrana ce trebue să se dea paserilor răpitoare sunt foarte diferite. Să arăt eu, care sunt experienţele mele proprii, în care mă pot încrede.

Am avut odată un codalb, pe care l-am ţinut şa­se ani, începând de când l-am luat din cuib, cu pene abea mijite, negre-cafenii, până a devenit un exem­plar frumos, pe deplin desvoltat. L-am inelat şi am

voit să-1 eliberez. Aveam să merg, în chestiuni de serviciu, în Balta Brăilei, şi m'am hotărît să dau acolo libertăţii paserea mea. Ajuns în Brăila, deoa­rece mai aveam treabă în oraş încă două zile, am predat codalbul administratorului pescăriilor de aco­lo, ca să-1 aşeze într'un coteţ încăpător, unde pasă­rea îşi va putea odihni truda călătoriei şi îşi va putea pune în ordine penajul. Jupânesei i s'a poruncit să hrănească ocdalbul cu peşti proaspeţi. Când după două zile am plecat în drumul meu cu luntrea şi am scos din coteţ codalbul, jupâneasa mi-a spus, că pa­sărea trebue să fie bolnavă, deoarece tot timpul cât a stat acolo, nu a voit să mănânce nimic.

— Ce i-ai dat să mănânce? am întrebat-O. Aşa, cum ţi-am poruncit, adecă peşti proaspeţi?

— Peşti nu i-am putut da, — recunoscu cinstit femeea. Ni s'au adus foarte puţini ,şi pe aceia a tre­buit să-i dau pelicanilor îmblânziţi, din curte. In schimb codalbului i-am cumpărat din piaţă. . . sa­lată verde. Nici nu s'a atins de ea . . .

Adeseori mi s'au adus buhe mari din Dobrogea. Deşi oamenii care au scos din cuib puii, puteau să observe resturile de animale din jurul lor, aproape totdeauna s'au prezentat la mine, arătându-mi şi „merindea" pe care au luat-o pe drum, hrană puilor, care era . . . mămăligă.

Aş putea înşira multe exemple a unor asemenea greşeli de hrănire. Aşa, mulţi încearcă să crească pui de dropie. Aproape nu reuşeşte nimenea. Cauza: in loc să le dea verdeţuri, insecte şi larve, — de ca­re au neapărat nevoe, — li se dă ca mâncare boabe de grâu, pe care nu le pot mistui în epoca lor de creştere. In vremea, când cresc oasele, penele, hra­na trebueşte să conţină substanţele necesare creşte­rii acelora. Puii deşi mărişori, luaţi din cuib şi hră­niţi neraţional, devin curând rachHici, încât nici nu se pot ţine pe picioare. Aceasta se întâmplă dacă puii de răpitoare primesc ca mâncare numai carne curată, fără oase, sau plămâni şi ficaţi. Toate pase­rile răpitoare, care prind animale vii, — fie acele şi numai şopârle, şoareci, lăcuste, gândaci, — tre-buesc să primească în hrană şi oase, pene, peri, din care guşa selecţionează ce e trebuitor, iar materile netrebnice sunt eliminate în formă de cocoloşi.

Tot asemenea trebuesc hrănite şi pisicile săl­batece şi râşii din captivitate. Tocmai de aceea rar se întâmplă să poată rămâne în viaţă ani mai mulţi. Se mai adaugă hranei nepotrivite şi efectele rele ale vieţii fără multă mişcare, împrejurare, care omoară mai ales râşii, care în libertate fac necontenit călă- . torii lungi. Amândouă aceste feline sunt obişnuite să mănânce pradă doborîtă de ei şi numai în mare nevoe de hrană se încumetă să atingă vre-un hoit proaspăt, sau, iarna, carne conservată prin înghe­ţare. In legătură cu aceasta îmi vine în minte un caz întâmplat în apropiere de castelul de vânătoare re­gal dela Poiana Iţcani, din Bucovina. Paznicul Wes-sely reuşise să prindă trei pui de râs. Neavând carne proaspătă, le-a dat să mănânce din carnea dubioasă a unei ciute sfârtecată de lupi. Urmarea a fost, că ; doi dintre puii de râs, care au mâncat din ea, s'au îmbolnăvit intoxicaţi, unul a murit în crampe îngro­zitoare, cu toate că H s'a dat din belşug lapte cu rom, iar celalalat a bolit îndelungat.

Din cele ce preced se poate vedea, că toate ră­pitoarele, care îşi prind singure prada — animale cu

sânge cald —, trebue să aibă în captivitate pe lângă un spaţiu larg în care să facă mişcare, numai hrană proaspătă, asemănătoare cu aceea pe care o iau în libertate.

îmi vine în minte, că în grădina zoologică din Skansen, lângă Stokholm, am văzut o remisă ideală pentru râşi. înaltă, largă, avea în mijlocul ei un ste­jar mare, cu multe crengi. In acea remisă trăiau nu mai puţin de 18 râşi. Unii se jucau pe jos, alţii se că-ţărau sau se odihneau pe crengile copacului. Aveau loc larg, care le permitea să facă multă mişcare.

Aceeaşi experienţă, pe care am făcut-o acasă cu mâţele sălbatece şi cu râşii, mi s'a repetat şi cu ocaziunea expediţiilor mele de vânătoare din Africa de Est, — de data aceasta cu lei şi cu leoparzi. Am vânat aceste feline şi la hoit. Nici nu s'au atins de hoiturile de bivoli, de pe care am jupuit pielea. In urmă conducătorul meu indigen m'a sfătuit să las în piele hoitul de bivol, de zebră etc., deoarece jupuit, se alterează prea curând în căldura mare de acolo, şi nu e luat de răpitoarele la care râvneam. Aşa am făcut, şi deja în prima noapte am avut rezultatul: am împuşcat doui lei, frumoşi, cu coamă splendidă.

Cu mult mai uşor e să ţii în captivitate jderi, canideele, şi înainte de toate urşii omnivori. Urşii, dacă nu au fructe sau iarbă fragedă, — hrana pe care o preferă între toate, — mănâncă bucuros orice carne, proaspătă sau stricată. Cu multă plăcere se ospătează din hoitul cel mai puturos, şi adună de asemenea cu deliciu şi viermii, care s'au prăsit în acesta. Urşii şi lupii, care au o viaţă cu multă miş­care şi nelinişte, sunt chinuiţi de o foame neadormită.

împrejurările în care am ajuns, — pensionar, — au făcut să fiu nevoit să pun punct pasiunei mele de a ţine animale sălbatece în captivitate şi de a le ob­serva deaproape. Nu am nici personalul, care să-mi procure şi să-mi aducă carnea de cal, — devenită şi aceasta rară şi scumpă.

Am redat libertate acvilelor şi vultanilor mei. Pe ursuleţul ,,Petzi", care dormea în pat cu copiii mei, l-am predat gradinei zoologice din Sibiu. Acum e un urs enorm, capital. . .

Témpora mutantur . . . !

C o d a l b ataci l iş l(a.

ANIMALELE IN CREDINŢELE SI MEDICINA POPULARA LA NOI de: C. R. B.

Din noianul de credinţe, superstiţii şi ciudate practici populare la ce cu gândul nu gândeşti, des­prindem câteva în legătură cu animalele. Publica­ţiile noastre de folklor sunt pline cu astfel de infor-maţiuni, iar neobositul nostru cercetător al limbii, d. I. A . Candrea, a strâns şi tălmăcit tot o© se leagă de boli şi leacuri, în cunoscutul volum Folklorul me­dical român (Edit. Casa Şcoalelor,, 1944), care ne va fi îndreptar. E o operă de bază pentru cine vrea nu numai să cunoască, dar să şi aibă explicaţia multor superstiţii şi practici — dela leac la vrajă şi dela descântec la influenţa corpurilor cereşti.

E interesant de constatat cum multe credinţe, superstiţii şi practici sunt identice la o mulţime de popoare răspândite peste întreg pământul, sau, din potrivă, sunt cantonate în anume regiuni. Şi e de ase­meni foarte minunat să constaţi cum cutare practică consemnată, acum aproape 2000 ani, de Plinius, în Naluralis historUAe, se regăseşte neschimbată în me­moria babei Vişa din cine ştie ce sat din România de azi. Interesant este şi mecanismul simplist, naiv — ori, din potrivă — diabolic, — care stă la obârşia acestor ciudăţenii, uneori înmărmuritoare, răspândi­te peste largul pământului. Astfel, oa să exemplifi­căm în parte: pentrucă iepuroaică e foarte puioasă, sterilitatea se va vindeca cu matcă de iepuroaică; sau pentrucă babiţa (pelicanul) are guşă, untura de babîţă va fi leac celor bolnavi de gât; ori pentrucă pojarul se manifestă cu pete roşii, leacurile vor cu­prinde şi ele neapărat ceva roşu: rachiu cu cârmâz sau petec de postav roşu — pe când la ,,buba-nea-gră" va apare o pisică neagră; iar insolaţiile („soare-sec") se vindecă cu floarea-soarelui, etc. Nu putem, se înţelege, intra în amănunte, de găsit în lucrările de specialitate. In cele ce urmează nu facem, cum am spus, decât să înşiruim câteva spicuiri cu pri­vire! la animale.

Aflăm astfel, cu îndreptăţită mirare: Contra surzeniei e bună „fierea de iepure cu

lapte de muiere". Femeia însărcinată să se ungă cu grăsime de iepure pe tot trupul ca să nască uşor, căci ,,cum sare iepurele, aşa va sări copilul din fe­meie". Cu matca de iepuroaică se vindecă sterili­tatea. Cu sânge de iepure, amestecat cu rachiu de drojdie, se unge pe locul bolnav cel ce pătimeşte de brâncă (erizipel). Pentru „înnăduşeală" (emfizem pulmonar) se recomandă să se bea sângele cald din inimă de iepure împuşcat. Pielea proaspătă de ie­pure presărată cu piper şi stropită cu vin sau rachiu, se pune la junghiu — sau se unge pielea cu seu şi se pune la piept la cine suferă de piept. Untura de iepure e foarte bună la răni, Vedem dar că bravul nostru urechiat ocupă un loc destul de însemnat în te­rapeutica populară.

Părul de urs purtat ca amulet te apără de fri­că. Mai neaşteptat e că acelaş efect l-ar avea şi ochii de şoarece, care, în plus, feresc şi de deochiu. Din potrivă, pentru sperietură trebue să te afumi cu păr de lup. Cine mănâncă carne de vită încolţită de lup va face buboaie, care se pot vindeca însă cu

colţi de lup arşi şi pisaţi. Dacă cauţi vitele pierdute, mâncând, ţi le mânâncă lupul. Cu privire la lup, să se ştie că nu e bine să-i spui numele adevărat, de teamă să nu se ivească sau să facă pagubă; de aceea trebue pomenit numai cu câte un termen general ori cu un epitet măgulitor sau de ocară: dânsul, pădu­rarul, hoţul, fratele Mihai, dihanie, spurcatul, etc. Să se mai ştie şi că sub chip de lup apare de multe ori Necuratul sau alte numeroase duhuri rele.

Muşcătura de nevăstuică e considerată ca mor­tală, de unde şi acest fel de leac . . , nerealizabil: „nu­mai atunci scapă omul, dacă numără o baniţă de păcat". Iată însă şi un leac mai optimist: cel muş­cat de nevăstuică să se spele cu apa scursă peste o piele de nevăstuică, întinsă şi uscată pe un crăcan de lemn, cu.partea cărnoasă în afară. La fel de pri­mejdioasă e şi muşcătura de cârcâiac (Scolopendră): are leac omul numai dacă-1 leagănă, în leagăn de mătase, 9 fraţi din 9 sate. Totuşi, şi aci, este un leac mai puţin greu de împlinit: muşcătura acestei gângănii (are 20 perechi picioare şi deci 40 picioa­re) se uşurează dacă faci aşa: să te strângi bine în susul muşcăturii, ca să nu se împrăştie veninul în tot trupul, şi să te legene 40 de inşi cu câte o mână, în-tr'o pătură, ori de nu, apoi 20 de inşi cu amândouă mâinile, că te uşurezi. Pentru viespe şi ţânţar e cu mult mai simplu şi la îndemâna oricui: scuipi în pal­me şi te freci cu scuipatul, dar cu deosebirea că, pen­tru ţânţar, trebue să adăogi şi formula: „Ptiu, cal blestembat"! Regretăm să nu fi cunoscut acest leac simplu pe când ne chinuiau ţânţarii în baltă, la paze de raţe!

Pentrucă am pomenit de baltă, să-i explorăm puţin fauna. Locul de frunte îl deţine, fără îndoială, broasca, O broască purtată la gât trei zile lecueşte de friguri. Purtată în sân ca amulet îi apără de înnec pe cei ce merg pentru prima oară la scăldat. Dacă te freci pe tot trupul cu ouă de broască pri­măvara, nu te mai prind frigurile vara. Broasca frip­tă de vie se pune la gât pentru lecuirea gâlcilor (umflătură numită „broască" în -popor). Cu grăsi­me de broască se unge omul cu dureri la încheieturi. Dar nu numai broasca, dar şi brotăcelul nu e de le­pădat: brotăcelul ucis în rachiu şi purtat la gât în-tr'o legăturică lecueşte şi el de friguri. Tot pentru acelaşi/scop: când vezi întâiul brotăcel să-1 săruţi pe pântec de trei ori şi nu te vor scutura frigurile peste an; sau, primăvara, când vezi brotăcel în iar­bă, să-1 ied şi să-i scuipi de trei ori în gură, apoi~ să-i dai drumul — la fel cum se practica în Franţa, iar acum 19 secole, Plinius preciza: „Inima unei broaşte purtată ca amulet micşorează intensitatea frigurilor, tot astfel şi untdelemnul în oare sau fiert măruntaele ei; dar cel mai bun leac contra friguri­lor e să porţi, atârnate ca amulete, broaşte cărora li s'au tăiat degetele, sau ficatul ori inima unui bro­tăcel într'o pânză cenuşie". Mai eroic ni se pare în­să acest leac, căruia i se poate totuşi prefera chiar amăreala chininei: iei trei broaşte râioase şi se pun în rachiu; după ce mor rachiul se bea, iar broaştele

se aruncă zicând: „Din vânt au venit frigurile, în vânt să se ducă". La un buboi ce nu vrea să spargă, o broască frântă de vie în două şi aplicată pe buboi va aduce efectul dorit. Să mai adăogăm că, pe de o parte, broasca e considerată oa un element ce puri­fică apa (un puţ care nare nici o broască e semn că nare apă bună), iar pe de altă parte e socotită, la noi ca şi la multe popoare, ca o creatură a diavolu­lui şi o unealtă a vrăjitoarelor, purtătoare de far­mece, de vrajbă sau boale. De aceea şi numele broaş­tei e „tabu" şi nu trebue pronunţat, înlocuindu-1 cu epitete măgulitoare. De pildă: ,,Să nu-i zici broaspă niciodată, ci să-i zici cal". In ziua de AlexH (17 Martie), cu deosebire, să nu le zici pe nume ci iepe. In unele locuri li se spun, respectiv, domni şi doam­ne, sau cucoane, ori „de cele cu. patru picioare".

Pescarii vor afl cu o mare mirare, dar şi o le­gitimă mândrie, că unii din peştii lor obişnuiţi pot vindeca gălbinarea (icter). Iată surprinzătorul pro-oedeu: „Găseşti un lighean de alamă galbenă, în ca­re să-ţi poţi vedea faţa; prinde trei ştiuci vii, ţine-le în apă rece, curată, ca să nu moară; apoi vino cu faţa deasupra ligheanului: un alt om prinde o ştiu-că din cele trei şi o ţine deasupra ligheanului, aşa ca să poată căuta îi? ochii bolnavului: asemenea se fa­ce şi cu celelalte două şi boala va dispare". Să adăo­găm că „după câtva timp ştiuca va îngălbeni ca şo-franul şi va muri". O variantă: Dacă un om care are gălbinare va pune o mreană într'un lighean de ara­mă cu apă şi se va uita drept în ochii ei, multă vre­me, se vindecă nu mult după aceea. Să adăogăm şi aci că mreana aceea devine „atât de veninoasă, că numai decât trebue să se îngroape în pământ, ca să nu se atingă cineva cu mâna de dânsa, căci afangân-du-se. îndată se înveninează". Sunteţi deci preve­niţi. Dar n'am isprăvit încă» cu peştii. Linul, de pil­dă, spintecat de viu şî bătut cu o muche, ca să se sfărâme oasele, se leagă la locul bolnav de „rast" (cachecţiel şî se lasă acolo o zi şi o noapte; iar pen­tru durerile de pântece sau stomac se presară linul despicat cu spirt şi cu afion şi se aplică pe pântece. Copiii care mănâncă peşte înainte de a vorbi rămân muţi. De asemeni femeia îngreunată să nu mănânce cap de peşte, căci nu vorbeşte copilul curând; de altfel, în general, nu-i bine să mănânce în această stare peşte sau melci, căci îi va fi copilul mucos sau bălos. In schimb, e bine să mănânce omul peşte în ajun de Crăciun, căci nu-1 va scutura frigurile peste an, Anthraxul fdalac, băşică-rea) se vindecă cu bă­şică d<> peste. Fierea de crap e leac pentru friguri (malariei: Linul are mai multe întrebuinţări veteri­nare; -Mihalţul e bun la ochi, ficatul ar fi afrodisiac iar icrele purgative. In fine, ca să nu-ţi curtfă sântfe din nas, să nu mănânci peste Vinerea. Racii, pisaţi de vii, se aplică pe buric şi şale, unde stau 24 cea­suri, ca să tragă vătămătura.

Untura de babiţă (pelicani se bea călduţă pen­tru durere de gât cu răguşeală şi se freacă gâtul cu ea.

Când prunul cocostârc pe oare-I vei vedea pri­măvara va fi pe jos, te vor durea picioarele peste an; dar dacă-1 vezi sburând, vei fi sprinten la pi­cioare şî în toate.

Să mai vedem si altfel de lighioane. Cu sânge din roadă de şopârlă se ung negii care se fac pe mâini. Coarnele acelui gândac mare care se cheamă

rădaşcă (Lucanus cervus) purtate la cheotoare sau înşirate pe aţă apără de multe şi disparate neca­zuri: de durere de cap, curgere de sânge din naş, uşurează surzenia, ba fac şi să . . . nu te muşte câi­nii. Purtate în păr, îl fac frumos. Cine poartă pi­cioare de rădaşcă în buzunar va drumări bine şi să­nătos. Purtate la cheotoare mai apără şi de trăsnet. Bolnavul de ochi, să poarte licurici la ei; iar orhjul se va vindeca dacă . . . va prinde 9 licurici. Copilul în a cărei scalda se pune trup de licurici se va fa­ce om luminat la minte. Până şi ploşniţa are neaştep­tate virtuţi: se prinde o ploşniţă, se freacă cu de­getele şi, cu sângele ei, se unge ulciorul sau albeaţa de la ochi, care — aflaţi — „îndată se vindecă de parcă n'ar fi fost". Şi încă ceva: dacă are cineva bătaie de inimă, să-şi pună 9 ploşniţe pe piept şi-i va trece, căci bătaia inimii va trece la ploşniţe, Şi cu acest prilej, încă o minunat de simplă reţetă: da­că vrei să n'ai pureci în casă, să nu le zici pe nume în Martie, Găsim că ciobanii de pe la stânele unde ne adăpostim uneori, ar putea să aplice acest per-cept şi să se abţină să vorbească de „ei" în Mar­tie! Dar pe cât se vede, această lună e de mare în­semnătate, căci nici şarpe nu trebue să rosteşti în Martie — şi cu deosebire la Alexii (17 Martie) — dacă nu vrei să-ţi iasă toată vara şerpi în cale. Iată câte ceva şi despre şerpi: Ca şî pentru alte animale primejdioase, nu-i bine să-i spui pe nume; li se spun deci „peşti sau gângănii", uneori „curea" sau ,,Va_ sile" sau „de cei lungi", sau „să nu se mai vadă". Ca să fi ferit de boale să porţi la tine un cap de şar­pe ucis în Martie. Bolnavul de epilepsie se trece de trei ori printr'un şarpe despicat în două, de la cap la coadă, fără a fi despărţit de tot. Tot pentru ace­eaşi boală se dă să se bea zeama în care a fiert un şarpe viu. (Acest leac grozav face parte din acelea numeroase şi înspăimântătoare practici prin care se „spurcă bolnavul", cu scopul de a desgusta demo­nul boalei şi să-1 determine deci să părăsească bol­navul; fiind toate cu deosebire de scârboase, nu ne vom opri asupra lor). Iată în schimb un leac destul de simplu pentru muşcătură de şarpe: când cineva e muşcat de şarpe, dacă apucă a bea apă mai înainte de a găsi şarpele apa, se vindecă de muşcătură. Muşcătura se mai vindecă — bine înţeles! — şi prin numeroase descântece „de muşcătură de şarpe". Să adăogăm că sunt şi descântece ca să oprească şar­pele în loc. In fine, ca să terminăm cu şarpele, să se ştie că şarpele poate intra şi în om. In astfel de ca­zuri regretabile trebue să se prindă o barză, s'o taie. să i se scoată inima, să se fiarbă bine şi să bea omul această zeamă . . .

Pentrucă veni vorba despre păsări: Femeia în­greunată să nu mănânce aripi de pasăre, căci copi­lul ce se va naşte va da din mâini şi din picioare, ne­contenit, parcă ar vrea să sboare. Creanga pe care a cântat cucul se pune în lăutoarea fetelor ca să fie dragi la lume. Capul de cuc purtat în sân de fete, mai ales când merg la joc, le face dorite şi aşteptate cum e şi cucul. Tot capul de cuc pus în vioară de către lăutari face să fie ascultaţi cu drag. Se spurcă omul (îi miroase gura) dacă aude cucul sau pupăza pe nemâncate. Cel ce aude dimineaţa, pe nemâncate, un grangur când cântă întâiaş dată, se umple de gălbinare şi peste tot anul rămâne galben la faţă. Cine mănâncă carne de privighetoare îşi pierde şom-

nul; ca să nu te prindă somnul într'o noapte să mă­nânci inimă de privighitoare. Dacă umbli cu pui de rândunică faci pistrui şi alunele pe faţă. Copilului ca­re e destul de mare dar nu poate vorbi i se face ciu­lama de pui de vrabie care scoate pui pentru prima oară: cum mănâncă, îi merge gura ca clopotul. Cine în ziua de Crăciun mănâncă carne de vrabie va fi. uşor la muncă vara. Răstignirea unei coţofene pe pereţii grajdului fereşte vitele de Necuratul, Un uliu împuşcat şi răstignit pe poarta casei sau uşa graj­dului apără casnicii şi vitele de toate relele. Sânge­le de rândunică, amestecat în băutura cuiva, îl vin­decă de beţie. Sângele de coţofană se dă de băut celor ce suferă de „năduşeală" (emfizem pulmonar). Pentru friguri se taie capul unei vrăbii şi se lasă să curgă câteva picături de sânge pe o bucată de za­hăr, care se mănâncă. Sângele de porumbel are mul­tiple întrebuinţări, ce se regăsesc la multe popoare; de pildă: se spintecă de viu un porumbel şi se bea sângele sau i se înghite inima, când suferă cineva de oftică sau de bătaie de inimă; porumbeii spintecaţi de vii se recomandă ca leac contra tifosului; negii se vindecă jrecândju-i cu sânge de porumbel; la fel umflăturile ce se formează sub pielea pleoapelor sau a obrajilor; contra albeţii se picură de două ori sea­ra în ochi sânge de porumbel; pentru pistrui se taie un porumbel în momentul când' iese popa cu în­vierea şi se dă cu sângele păsării peste obraz; când copii au „fras" (boală caracterizată prin crampe şi convulsiuni) se spintecă de vii doi porumbei şi se leagă, plini de sânge la tălpile copiilor — în totul la fel, şi pentru aceiaşi boală, ca. . . în Bavaria! Ca să terminăm cu păsările să aruncăm o privire şi asupra orătăniilor de curte. Cocoşul, gâina, puiul mai ales negri, au o mulţime de întrebuinţări, spintecaţi de vii şi aplicaţi, ca şi porumbeii, pe diverse răni sau felu­rite locuri bolnave (piept, scrântituri, e t c ) . Răţoiul neapărat negru — nu se lasă mai pe jos: sângele lui se bea în rachiu pentru gălbinare; se bea cald pen­tru a opri vărsăturile de sânge; în vin sau în lapte este un antidot contra otrăvurilor. Chiar ouăle de curcă au un rol: vindecă, în anumit fel, de pistrui.

Dar nici liliacul de noapte, nici ariciul, nici câr­tiţa, şi mai ales furnicile n'au fost uitate. Astfel, e bine să porţi la tine aripă de liliac, pentrucă aduce noroc în dragoste. Ariciul, tăiat de viu şi pus fier­binte pe umflătura zisă „ariciu" la cai sau vite, o vindecă. Furnicile au efecte mai complexe: ca să

nu-ţi înnăduşească mâinile să umbli cu mâna peste furnici; ca să nu te doară mijlocul, când vezi pri­mul muşuroiu de furnici să te dai peste cap peste ele; când un copil e leneş e Ibine să-i dai aripi de furnică; pentru reumatism se freacă locul dureros cu spirt de furnici sau cu apa în care a fiert uri fur­nicar întreg, cu tot ce cuprinde; furnicile trec dacă se spală cu apă fiartă cu leuştean şi furnici. Dar să nu uităm cârtiţa: orice umflătură de natură scrofu-loasă („cârtiţă") se vindecă învârtind împrejurul umflăturilor unul din picioarele dinapoi ale unei câr­tiţe omorîtă între degete, la spate, fără s'o priveşti; buboaiele se vindecă făcând 9 gogoloaşe de pământ dintr'un muşuroi de cârtiţă şi ocolind buboiul cu fiecare de 9 ori, după care se lasă gogoloaşele pe muşuroiu. Dar djacă te uiţi la cârtiţă ai să ai boală de ochi.

Ar fi prea lung să însemnăm toate superstiţiile legate de câini şi pisici. Pomenim numai câteva: Fe­meia îngreunată să nu lovească în câine sau mâţă, că va face copilul păros; să nu încalece copilul pe câine că nu va creşte mare; dacă o femeie se laie 9 Vineri la rând şi aruncă apa pe un câine rău, îi moare bărbatul (ar fi o temă de roman poliţist sen-saţională!); când fulgeră, tună şi trăsneşte, să alungi din casă câinele şi pisica, deoarece în ele se ascun­de dracul de frica lui Sf. Ilie, care umblă să trăs­nească dracii după însărcinarea dată de Dumnezeu; celui ce nu-i alungă îi trăsneşte casa; e bine, în schimb, să ţii la casă un câine sau pisică neagră pen­trucă te păzeşte de farmece; dacă o pisică sau un câine trece pe sub masa mortului sau trece peste el, aceasta după îngropare se face strigoi.

Cât d'esf -e căpăţâna de cal mort înfiptă în pa­rul gardului, se ştie că apără casa de boale, de Iele şi de tot felul de uneltiri diavoleşti. (La Romani tre­buia să fie căpăţâna de iapă, ca să le apexe câmpul de omizi şi gândaci). Dar mai puţin cunoscut este de sigur unul din foloasele măgarului: aflaţi: cine are tuse măgărească, să sărute un măgar sub coadă, că-i trece. După acest ultim şi inedit leac credem că ne putem opri. Nu însă fără a atrage atenţia asu-ora ceva ce priveşte direct vânătorul. Şi anume: Nevasta unui vânător, spun Huţulii din Bucovina, nu trebue să toarcă nici odată în vreme ce bărbatul ei mănâncă, căci şi vânatul şe va învârti şi va fugi din calea vânătorului. „Paznicii să vegheze" deci . . .

VÂNĂTOAREA DE URSI de: t PETRU A. POPOVICI

Ca vânătorul să fie bun, şi în special la vânat mare, se cer unele norme de urmat, cari neapărat trebuesc respectate. Prima poruncă e: „să vezi şi să judeci". Prin vedere şi judecată vei putea de multe ori, să deslegi situaţiile cele mai încurcate, dar pentru a ,pune în practică văzul şi auzul îţi trebue multă sârguinţă şi vocaţie.

Zăpada, ploaia bruma, îţi dau posibilitatea să citeşti ca într'o carte deschisă toate secretele vâna­tului, pe care le poţi deslega din urmele lui. La faţa locului urmele îţi vor deslega secretul celor auzite sau văzute dela distanţă. Aceasta este „ştiinţa ur­

melor" pe care dacă nu o cunoşti nu vei fi niciodată vânător. Vânătorii cari vânează numai la .goană şi nu se interesează în mod special de vânat, sunt cel mult nişte „puşcaşi".

Dela vânător se cere să cunoască terenul şi o-biceiul fiecărui vânat în toate împrejurările, să ştie să-şi aleagă locurile de observaţie, locul unde vâ­natul se ţine de preferinţă. Locul odată ales, obser­vaţiile se vor face în tot timpul anului, ca atunci când se deschide vânătoarea, să fim deplin lămuriţi.

In timpul împerecherii fiecare sălbătăciune îşi are chemarea sa. Ursul este în mârâială; ea pre-

merge ursitului. Cerbul boancăne, lupii au urlatul; râsul şi pisica sălbatecă au miorlăitul, mistreţii au grohăitul etc. Mai dau şi alte tonuri, cari le trădea­ză. Aşa e tonul speriatului, al mâniei, semnalul a-tenţiei, al pericolului, al siguranţei, al foamei (la tineri).

Aceste tonuri sunt o limbă specială a sălbătă-ciunilor, care este bine înţeleasă de ele. (Dacă mi-o ajuta Dumnezeu să am timpul necesar, voi desvolta odată mai pe larg modul lor de a se înţelege între ele, precum şi înţelegerea tonurilor altor animale).

Animalele sălbatice se înţeleg prin aceste tonuri perfect. Acest limbaj este legat de lupta pentru exis­tenţă a speciilor, după experienţa moştenită şi tre­cută din neam în neam, fenomen pe care îl numim instinct.

Aceste fenomene se observă mai bine la sâlbâ-tăciunile, cari trăesc in grupuri sau se asociază fiind ameninţate de vre-un pericol. Primejdia este obser­vată de indivizii mai bătrâni, adecă cu mai multă experienţă, cari dau semnalul adunării şi al pără­sirii ţinutului în care nu sunt în siguranţă.

Acest fapt l'am observat foarte des la lupi, când li se pune otravă şi cad câţiva; la căprioare, când râşii intră într'un ţinut al lor; la mistreţi, când lupi; bat pădurile ţinutului lor. Toate aceste sălbătăciuni revin să-şi continue traiul pe meleagurile lor, du-păce pericolul a trecut.

Indivizii mai bătrâni spionează terenul şi dau a-vizul de reîntoarcere.

Ursul, „Regele pădurilor noastre", iese din ca­drul jivinelor obişnuite. El îşi are caracteristicele sale. Urşii mai bătrâni prevăd vremea grea care vi­ne, iar urşii mai tineri, ţin bătaia urşilor conducători, spre locul bârloagelor. Ur«ul trăeşte de Ia etatea de doi ani singur, fără tovărăşie; îşi caută singur hrana şi siguranţa. Ursoaica are în grija ei puii.

Ursul nu trăeşte pe lângă ursoaică, decât până ce ursoaia este gravidă; nu caută să o apere în prij-mejdie, ci fiecare caută să se salveze însuşi. Ursul

-v . . tffif

Ursu l se a p r o p i e d e ho i t c u m a r e gr i fe

este stăpân pe sine şi mândru; la pericol nu cere ajutorul szmenilor prin nici un mârâit sau alt ton. El îşi duce greul singur, este cavaler, atacă din faţă şi este mai agresiv noaptea. Ursoaica insă, mai ales dacă este mai bătrână, îşi apără puii cu orice risc. Acest risc este relativ, căci ea caută mai mult să te­rorizeze, să înspăimânte.

Vânătorul de urşi trebue să aibă nervi sănătoşi, experienţă, prezenţă de spirit şi să atace imediat. La vânătoare pe teren acoperit, ursul trebue aşteptat pâ­nă se apropie (,,că doar nu te mănâncă!").

La sărit, tragi în el când cade din săritură şi pe cât se poate să cauţi să-i dai lovitura în urma spetei. Cu armele ghintuite de astăzi cred că orice lovitură chiar şi mai rău plasată, dacă ai câini şi oameni care se pricep la urmă şi sânge, — bineînţe­les să nu cruţi truda şi să ai răbdare — vei ajunge Ja bune rezultate. După lovitură rămâi liniştit şi fără teamă; şi acest lucru să-1 faci la orice vânat, oricât de neimportant ar fi el, fiindcă de multe ori îl de-dezorientează ecoul şi îţi vine, în contra aşteptării, in ţeava puştii.

Vânatului mare, dacă mai mişcă după lovitură, aplică-i o a doua sau a treia lovitură într'un loc bine ales, mai cu seamă, dacă nu cunoşti semne rezultate din lovitura dată întâi.

Ca să ilustrez necesitatea acestor focuri, voi des­crie două cazuri, unul al notarului T. cu un urs, şi un caz al meu cu un mistreţ solitar.

La o vânătoare cu goană, notarului T i-a eşit un urs bun. Ursul la prima lovitură de glonţ, a căzut ca trăznit. Bucuria bine înţeles, era mare doar lovitura a fost atât de precis aplicată, şi cu un efort atât de minunat la un animal atât de voinic care se dă cam greu la o singură lovitură, oricât ar fi glontele glonte. Veni vecinul; felicitări şi elogii. Eroul, radios, oferi ţigări, se încinseră discuţii în jurul evenimentului. Gonaşii s'au apropiat cu gălăgie. Vânătorul fericit şi-a mai aruncat odată ochii triumfător asupra mă­

reţul adversar căzut. Dar ce să vezi? Ursul s'a ri­dicat şi a plecat, ca şi când ar fi zis: destul m'am odihnit! Vânătorii s'au repezit după arme, pe cari le sprijiniseră de un brad. Ursul, cu tot jin­dul vânătorilor, nu s'a mai oprit şi dus a fost pentru tot­deauna.

La o vânătoare de mis­treţi din muntele Runcu, co­muna Râşnov, jud. Braşov doi câini ai mei aduceau un solitar spre pusoarea unde mă postasem. La un moment dat mistreţul şi-a ridicat râ­tul. M'a prins in nas, m'a sim­ţit, dar două gloanţe au por­nit şi mistreţul {s'a prăvălii şi în goana lui, a rupt brăduş-canii peste care se năruise.

Mai lângă mine se afla un vânător dela ţară care se pricepea la jugănit, (se ştie că la vieri mistreţi, fuduliile tre-

buc imediat scoase, căci de nu, carnea va avea un miros neplăcut).

Omul meu pune puşca jos, îşi secate briceagul să se apuce de lucru. Când colo: se scoală dihania şi du-te măă . . . trece pe lângă alt vânător, cu ca­rabină şi gloanţe vechi, cari nu au luat foc şi dus a fost! Mistreţul avea sânge, dar nu era lucru mare. Câinii l-au dus.. . mai ştiu eu unde, şi s'au întors rupţi de oboseală, după câteva ore. Ce şi-ar fi gân­dit ei nu ştiu, căci de astea nu au mai văzut.

Vânătoarea de urşi se face: la pândă, la goană, cu câini şi la viziuină.

Vânătoarea la pândă se face la trecătoare şi la momeală. Vânătoarea la goană se face cu gonaci, sau şi cu câini. Vânătoarea cu câini se face dela mână, sau cu conducători de câini. Vânătoarea la vizuină se face „la atacat" (ataci bârlogul) sau „la mişcat", ocupând schimbul, după cum e terenul. Vâ-" nătoarea la pândă în schimb este una din cele mai frumoase şi cu bune rezultate, mai ales toamna, căci ursul îşi ţine poteca şi anume partea finală din a-propierea terenului, unde îşi caută odihna de zi. Ca o astfel de vânătoare să «reuşească, vânătorul trebue să fie om întreg şi cu multă răbdare. Vânatul trebue ferit, să nu faci urmă peste poteca lui; căci cât te-a simţit, îşi părăseşte schimbul.

Liniştea să fie ca în mormânt, căci ursul are un auz extraordinar. La fiecare pârâiaş, drumeag sau luminiş el se opreşte să se convingă că este în sigu­ranţă. Locul pândei trebue bine ales, ca să poţi pla­sa două gloanţe, căci un urs bun le suferă.

Prin anul 1913, pe toamnă, am bătut pădurea comunei R. în urma unui urs, cu gonaci, cu câini, ba la pândă, şi când credeai că acuma nu-ţi mai scapă, îl auzeai cum o rupe înapoi printre câini, printre go­naci dar la puşcă i,nu-l prindeai. începură ploile, ba ninsoarea, se lăsă frigul şi dus a fost spre bârlo­gul din munţii Bucegi.

In anul viitor, 1914, pe primăvară, iată-1 iarăşi pe plaiurile din hotarul împărăţiei lui.

Ce să facem, cum s'o dregem, să-i dăm de hac? Numai ce auzim pe câte un vânător mai bătrân: „ăsta-i vrăjit dă-1 în mama dracului".

Intr'o zi hoinăream prin nişte văi din fundul hotarului. Pe o poeniţă, am dat de un băeţaş, care păzea nişte oi.

— Bună ziua. — Bună să-ţi fie inima băiete. — Da'unde mergi Domnule? — Ei, unde? la biserică! —• La biserică, cu puşca în spate! Şi-apoi p'ai-

cea nu-i nici o biserică. — Şi tu, mă vezi cu puşca în spate, şi mă în­

trebi unde mă duc; apoi, la aşa cap aşa căciulă. — Da, Domnule, aşa-i vorba pe la noi. —• Da de mult eşti pe aici cu oile? — Ia de-o săptămână! — Şi nu ai simţit tu pe plaiurile astea nici o

gadină. Nu s'a dat vreuna la oi? — De dat nu s'a dat, dar în capul poenii de sus,.,

umblă un urs de-mi sperie oile. Era pe la ora 3 după masă şi m'am repezit, să

văd de minunea de care îmi vorbi ciobănaşul. A m găsit schimbul. Nenea Gheorghe m'a ajuns din ur­mă şi am făcut un loc de pază la întâmplare.

Ne-am aşezat la pază şi în timpul când se în­gâna ziua cu noaptea, am auzit şi zărit: ursul s'a dus. Dis de dimineaţă m'am aşezat la loc, doar de-o veni, căci după urme îşi cam ţinea poteca. Am ră­mas în pază. A m aşteptat până se făcuse bine zi'uă. Era pe la 7, Nimic. Timpul trecea greu şi era frig.

„Vine", auzii pe nenea Gheorghe pâsâind. Şi încet desluşii un fâsâit şi troznet de crăci

rupte! II văd; o negreaţă. Cu pas liniştit şi majes-tos, sigur de el şi de puterea lui ese pe poeniţă, a-dulmecând. Ceva par'că nu-i plăcea.

Un chiuit îl ţintui pe loc. Cu capul ridicat spre vale par'că ar vrea să audă ce spune ciobănaşul.

Puşca a sunat şi ursul s'a învârtit vrând să apu­ce cu dinţii locul unde-1 pălise glonţul. Morăe — morăe tuşind; al doilea glonţ îl ţintueşte pe loc, se apleacă, rostogolindu-se la vale, până lângă o tufă unde s'a oprit pentru totdeauna.

Ciobanul chiuie, chiuie; ştia el ceva, căci tătâ-nesău era din vânători vechi şi multe a mai auzit, din gura lui.

Era un urs, de 7—8 ani, ne-a costat multă tru­dă dar l-am răpus.

— Asta-i fermecatu, Domnule, bată-1 necu-ratu . . .

A fost o pândă bună, cu mult noroc, dar am fost oameni.

Muşte iarna

După sărbătorile Crăciunului din această iarnă, au urmat prin părţile Moldovei, zile la rând şi chiar săptămâni la rând, neguri, până la pământ, zi şi noapte.

Fenomenul nu ni s'a părut aşa de grozav, pen-trucă, neguri au mai fost şi 'n alţi ani, deşi nu aşa groase şi atât de stăruitoare, dar ceea ce a constitut un adevărat fenomen, a fost că, în timpul, acestor neguri, au curs din ceruri, miliarde şi miliarde de miliarde ,de muşte mici şi negre.

După Bobotează mai ales, căderea lor a deve­nit aproape generală. Căleai în zăpadă, şi când te uitai în urmă, golul lăsat de încălţăminte, se îne-grea de aceste muşte.

Mărimea lor a fost cam a unui purice; culoarea neagră şi la atingerea lor, fie cu degetul fie cu un beţişor, săreau în* sus exact ca purecii.

De unde au venit? De sub zăpadă? Din pătu­rile superioare? Mă rog, când toate făpturile la o aşa vreme, stau zgribulite ca vai de ele, pe sub coa­ja copacilor (vorbind de muşte) şi aşteaptă căldu­ra cât de cât a soarelui, cum de acestea şi-au gă­sit tocmai acuma, timp de hârjoană, pe un frig de nu s'a mai pomenit?

De notat că au căzut, cam o săptămână, zi la zi, de s'au minunat şi bătrânii, care nu au apucat aşa fenomen.

Uneori, după ploaie, vara, sunt milioane de bros­cuţe, care nici te mai tae capul de unde au mai ie­şit. Bătrânii zic că: Plouă cu aceste broscuţe. Oare nu cumva, acuma, a nins cu muşte? Cei care au mai observat, să confirme şi cei care se pricep, să lămu­rească aceasta. Dumitru Aniţei

H. MORTIMER BATTEN: Din marg inea z idur i lor vechi şi sure ale castelului,

turbaría verde coboară până în lac în undulări dulci. L a ­cul are pururea apă cafea-cu-lapte, mul ţumi tă bătrânului crap. care se tăvăleşte şi sapă neîncetat în nomolul lui. Dincolo de lac locuri sălbatece, în u lmi i cărora cuibăresc ciorile, din v remur i atât de îndepărtate, încât sunt dincolo de memor i a oamenilor . E o cetate de cuiburi, cum nu este alta atât de mare cât e tara, şi p r i m ă v a r a se adună la ea cior i le cu mi i le . Unele din ele r ă m â n acolo peste întreg anul; în t impul ierni i înse cele ma i mul te preferă să trea­că pe celalal t clin al vă i i , în scutul păduri i de lárice.

Oameni i din castel au vorbi t mul tă v reme despre glasul curios al uneia dintre ciori, care a rămas acolo statornică. L ' au auzit toată iarna, m a i ales în zori şi în amurg , uneori toată ziua chiar. Era un „Ker-ak , Ker -ak" curios, cu totul diferit de croncănitul obişnuit, pe care î l cunoaştem cu toţii. Intr 'o zi iarăşi a veni t în vorbă curio­zitatea acelui glas, devenit atât de obişnuit, încât nu m a i avea de ce să stârnească comentari i . Oameni i din castel au început să discute, dacă oare o singură pasăre e răs­punzătoare pentru acel glas, sau doar el e dat de diferiţi indiviz i , ca o parte naturală a vocabularului ciori lor. Ga ta se lămurească lucrul l 'au t r imis pe paznicul moşiei , să vadă; ia r constatarea lui a fost precisă: „Glasul acela — spune omul — e al unui cioroi foarte bătrân — unul d in vâ tav i i clanului. Când glăsueşte acest cioroi, î i cunosc toţi vorba, ştiu, că e dela el".

„Dec i e o singură cioară care face aşa? întrebă una dint re doamne.

„ S e prea poate să fie aşa, doamnă. Da r se poate ca doui sau trei dintre căpitanii neamului să aibă acelaş g las . . .

Aceasta lămur i chestiunea, până la un anume punct, dar m a i era şi alt punct... Oare glasul acela e ra m a i ră­guşit şi frânt în mi j loc din pricina, că pasărea era bă­t rână şi răguşită de bătrâneţe, sau glasul curios a fost adoptat intenţionat, ca tot poporul să cunoască, că e gla­sul căpitanului?

Chestiunea aceasta a cam surprins pe paznic, dar i-a făcut faţă bărbăteşte. Pasărea ţ ipa în felul acesta f i indcă era bătrână şi avea vocea frântă, fă ră să m a i fie în stare să str ige ca celelalte ciori . F i i n d ea foarte bătrână şi deici foarte înţeleaptă, e no rma l să fi devenit căpetenia ciori­lor. Totdeauna paserile cele bătrâne conduc stolurile. Şi e le totdeauna au glasuri curioase. Na tu ra îşi atinge 1 ţe­luri le prin mi j loace aşa de s imple!

Toate aceste constatări ale paznicului erau foarte isteţe şi logice, dar s'a întâmplat , ca ele să fie fără de miez. Că pasărea cu glasul straniu era o pasăre foarte bătrână, putea să fie adevărat , — dar de sigur, că ea nu era conducătorul cioroimei . De ar m a i fi trăit o sută de ani, n 'ar fi urcat scara până la aceea demnitate, deoarece nu numai că nu era în stare să conducă, dar nu era în stare să fie cel puţin condusă.

N u pot să spun, dacă oare o boală sau în u rma unei răni r i a fost, că Kerak a fost legat de gl ie , l ipsi t de pute­ri le infinite care erau pe bună dreptate moştenirea lui-Poa te aşa, schilod, a ieşit din ou; poate a t ră i t în cetatea de cuiburi m a i mul ţ i ani dearânduL până ce croncănitul lui curios a fost distins de atenţiunea oamenilor . Da r sunt sigur de un lucru: că el s ingur şi-a adoptat acel glas stra­niu, şi încă pentru un mot iv foarte minunat . Şi el putea să croncănească asemenea oricărei alte ciori, dar acel ,.Ker-ak, Ker-ak" era m a i poruncitor, m a i pătrunzător, şi era ştiut de tot norodul negru, ce însemna.

Deşi Ke rak era cu desăvârşire neputincios să sboare, cu aripele lui pe care nu le deschidea decât de jumătate , putea să se mişte clin creangă în creangă cu o iuţeală uimitoare . Putea, de pildă, să coboare din vârful cel m a i înal t al celui m a i înalt ulm, într 'o clipă, până la marg i ­nea lăcuţului, ca să bee apă. A p o i câte un hop uşor, din picioare, îl r idica în vârful tufei verz i de ulm, deacolo în crengile unui lavr ice rătezat, p r in furca unui frasin, şi după o clipă sau două era sus în careva dintre vârfur i le scăldate în soare, unde î i plăcea să stea. Venea şi mergea peste scări le şi podeţele de crengi favori te , pe care şi le alesese de mult ; avea el cărări le lui pr in coroana copa-

•*) Din volumul „ D r a m a s of the w i l d folk".

* \ DIN L I T E R A T U R A S T R Ă I N Ă

cilor, cum şi le au pe ale lor veveri ţele, sau colo jos pe pământul verde iepuri i de vizuină.

I n mi j locul dumbrăvi i creştea un acăţar mare cu trunchiu scorburos, cu crengi le dese şi încâlcite, şi de aici tipa m a i ales Kerak , deşi nu prea era văzut în acest bun adăpost. V a r a frunzele î i ţ ineau destulă umbră; dar iarna i-ar fi mers foarte rău lui K e r a k dacă nu avea acest acă­ţar. Deoarece cu crengile lui dese şi spinoase şi în borta lui îl apăra nu numai de duşmani, ci şi de viscole şi ploi . Când vântul sufla aspru, K e r a k şedea acolo călduţ şi mul­ţumit, cu penele înfoiate. Când gerul crâpa copacii, el se aşeza linişti t la locşorul lui şi r ămânea acolo fără nici o frică. Ştia, că hrana lui îi v a veni . Dacă în ţară se va m a i găsi o bucăţică de hrană pentru neamul ciorilor, ştia. că el, inval idul , nu va mur i de foame. Când auzea K e r a k pas de om, sau observa deasupra săgetarea vre-unui duş­m a n aripat, îndată se cufunda în cetatea lui de spini, alu­necând în jos ca şi când nici nu ar at inge crengile. Aşa isteţ era în a se ascunde, atât de atent şi repede în mi ş ­cări, când se apropria vre-un om, încât nici nu ştiau cei ce umblau pe acolo, că între ciori se găseşte şi una oloagă.

A v â n d în vedere toate aceste împrejurăr i , socot, că Kerak s'ar fi putut hrăni cu mare uşurinţă. I n jurul cio-răr ie i în pădure se deschideau m a i mul te poeniţe, pe care nu le aeroeitau celelalte ciori, care î i stăteau lui la înde­mână şi unde s'ar fi găsi t hrană destulă pentru el. Da r Kerak nu-şi agonisea s ingur nici o fărâmitură . T r ă i a cu totui din truda celorlalte ciori, era al intatul întregei colo­nii. Toate ciorile îi cunoaşteau acel ţipet, şi K e r a k nu a-vea să'l repete de m a l mul te ori, înzadar. I n zori i zilei, când ciorile se răspândeau în toate direcţiunile, începea şi el să strige. Când trecea vre-o cioară pedeasupra lui g la­sul, „Ker -ak , ker-ak" se r idica peste toată l a rma de cron-câneală, şi f iecare cioară, care aducea ceva în cioc, se co­bora lângă el. Al te le , auzindu-1, se grăbeau să plece, ca să v ină cu bunătăţi, deoarece K e r a k ţipa întruna, până cc nu m a i eră în stare să înghiţească nici o bucăţică mai mult . Vocea î i devenea tot m a i subţire şi m a i înăbuşită, cu cât se perindau m a i multe ciori să-i lapede hrană în cio­cul deschis, în vreme-oe K e r a k t remura din ar ipi şi scotea tonuri absurde plângătoare , asemănătoare cu cele ale pui­lor golaşi din cuiburi. '

Nu-mi pot da seama de ce î l iubeau ciorile, aşa cum îl iubeau. Se poate, că în v remea lui, a fost un cioroi de frunte; s" poate că în via ţa lui a făcut ceva, ce a fost spre mare le bine al comunităţ i i ; se poate că el şi-a pier­dut putinţă de a zbura, făcând o faptă eroică. Dar e cert, că era alintatul neamului, deoarece or icare comunitate trebue să-şi aibă omul ei sărac, trebue să aibă un obiect al carităţii , t a r pretutindenea, unde e cari tate ,se găseşte şi însul, care să o exploateze spre folosul lui. Aceşt ia nu sunt totdeauna impostori , ci ind iv iz i cu ochii în patru, care ştiu să facă un folos din o nenorocire.

Intr 'o zi, c iorăria era în m a r e fierbere. Locui tor i i din castel erau tocmai la masă, când au fost a la rmaţ i de str igăte desperate de „Ker-ak , Ker-ak!" E r a o oră neobiş­nuită pentru aceste apeluri, f i indcă ele de obiceiu veneau în amurg, ca să fie auzite pr in visăr i le cu ochii deschişi, sau când oameni i se trezeau pentru o nouă zi . I n afară de aceasta, ţ ipătul acum era şi m a i strident şi m a i înzis-tent, şi părea, că denotă o m a r e pr imejdie . Ridicându-se dela masă, fami l ia a fost mar tora unei scene curioase.

Desigur K e r a k a fost pândi t l ângă locul unde venea să bee apă, f i indcă acum, îndepărtat dela cărarea pe care umbla iei de obiceiu, venea în sări turi m a r i peste pelusa verde, spre casa de locuit, ia r în urmele lui se avânta o mâţă sălbatecă pestriţă, enormă, sbârlită. N u era o ade­văra tă mâ ţ ă sălbatecă, ci una renegată de om, care săi-batăcindu-şi firea, a luat şi înfăţişarea sălbătăciunei. Cioa­ra făcea cele m a i mar i sforţări, ca să scape, dar era în afară de îndoială, că era pierdută, dacă nu se în tâmpla vre-o minune.

. Minunea s'a produs, însă, fi indcă răspunzând acelui str igăt desperat, deodată aerul s'a umplu t de ciori. A u veni t în şiruri şi în nouri şi K e r a k a fost acoperit în o ceaţă de aripi. In clipa următoare mâ ţa a fost văzută gră-

•bindu-se să ajungă i a r subt scutul pădurei , în câlcâe cu o armată învolburată, ia r când după câteva minute s'a l impezi t aerul nici Ke rak nu m a i putea fi văzut n ică i r i :

.•s'a grăbi t şi el spre adăpostul lui din acăţar. Dar toată z i u a aceia a fost m a r e agi taţ ie în cetatea de ciori şi de­sele „Ker -ak , Ker-ak!" arătau, că şi eroul nostru avea m u l t e şi însemnate lucruri de povestit.

» • * •

L a castelul vechiu s'au schimbat lucruri le, dupăcum .-s'au schimbat pe rând aproape la toate castelele vechi. Stă­p â n u l a încărunţi t fără zi le; a încărunţi t şi paznicul. Adeseor i au vorbi t aceştia doui, pre lung şi serios, ce să facă cum să dreagă şi în curând bătrânul paznic s'a dus în treaba lui, ia r stăpânul a rămas să-şi poarte singur

ipovara. . , I n p r imăva ra următoare iarba a crescut sălbateca in

luminişul frumos dintre castel şi lăcuşor, în afară de o f rânghie îngustă, îngri j i tă , tocmai lângă casă. Gardur i le v i i au fost încâlcite, nepieptănate, şi glasul subţire şi mic al mizer ie i a început să se audă ven ind din o m i e de as-

•cunzişuri. încă un an, şi moşia a schimbat stăpânul. „ W a l t e r " , zise noul stăpân — până atunci paznicul

reveni t era cunoscut sub numele de B r i g g s — „ c u m ai putea împuşca pasărea, cu glasul acela infernal?

„Da , Domnule, o pot împuşca" răspunse omul ,.,E .aici de mul tă vreme, dar o pot împuşca, dacă doriţ i să o Jmpuşci".

I.

Vânătoarea trebue să fie a vânătorilor şi orice imixiune străină este inoportună

Odată cu p romulgarea legei N o . 904 din Septemvrie 1946 unele persoane socotesc, că s'a tranşat definit iv ches­tiunea arendărei dreptului de vânătoare din păduri le sta­tului, că s'a restabilit înţelegerea şi l iniştea şi că în aceas­tă atmosferă de pace nu m a i este locul la nici o discu-ţiune. »

Eu cred d in potr ivă, că abea acum se va deschide -discuţiunea cu temei, cane anterior a fost negli jată , pen­tru statornicirea înţeleaptă a unei soluţiuni, care să se

.sprijine pe interesul general al vânătoarei , ia r nu pe in­teresul unilateral al unei organiza ţ iuni în tangentă cu vânătoarea, în care ambiţ ia a f igurat ca element pr incipal .

De la început contest premiza, că vânatu l înpreună cu lemnul, iarba, seminţele, etc. formează o unitate eco-aiomică, f i ind un produs al pădurii , pentru că vânatul nu f.ste un produs al pădurii. Vâna tu l este numai un locatar al păduri i şi în cele m a i mul te cazuri numai temporar , dar nic idecum un produs. Lemnu l şi seminţele sunt un produs al păduri i . E le nu ar exista şi nu s'ar putea re­colta, dacă nu ar fi pădurea, sunt de' esenţa păduri i . Da r vânatul, produs al regnului animal , nu este de esenţa pă­durii, poate trăi şi chiar trăeşte cea m a i mare parte din t imp în afară de pădure, care-i serveşte de adăpost, şi de refugiu. Capsul ar putea m a i curând, să formuleze pre­tenţii asupra minelor , care s'ar descoperi în per imetrul păduri i , sau asupra zăcăminte lor de petrol, dar nu asupra vânatului . Pen t ru vâna t termenul de produs al păduri i

•este cu totul nepotr ivi t . Sub acest rapor t nu se poate susţine, că vânatul for­

mează o unitate economică, înpreună cu lemnul, iarba, •seminţele, etc. decât privindu-1 pr in p r i zma intereselor comerciale ale Capsului, dar nu pr in acea a intereselor generale ale vânătoarei .

Din punct de vedere vână to resc vânatul de toate spe­ciile, de pe întregul cuprins al ţării , formează o s ingură şi indivizibi lă unitate economică, pentru p romovarea că­reia toţi vânător i i din toate colţurile ţării , de orice ca­tegorie şi din orice organiza ţ ie ar face parte, sunt datori să se unească şi să colaboreze necondiţionat, pentru ca această unitate economică să ocupe locul de frunte î n economia generală a ţării . N u pot concepe şi nici nu pot • crede, că adminis t ra ţ ia si lvică s'a desinteresat de vână­toare şi de obligaţi i le ei impuse de lege pentru paza şi protecţia vânatului, din cauză că â găsi t umi l i tor fap­tul, de a fi tratată ca or ice par t icular şi a plăt i arenzi pen­tru propr i i le ei păduri . Aceasta a r însemna o grevă, care nu putea fi făcută de vânător i , ci de oameni l ipsiţ i de

^sentimentul vânătoresc, care pentru satisfacerea unui or-

„Impuşcă-o!" — a fost răspunsul scurt. Aşa, K e r a k a fost împuşcat, şi pe când se prăbuşea

spre pământ, o mie de camarazi — colonişti ai lui s'au ridicat în aripi, ro t ind şi avântându-se, şi ump lând dum­brava bătrână cu un aşa tumult de ţipete, încât paznicul a simţit, ca şi când ar trebui să v ină asupra lui o pe­deapsă pentru fapta ce a săvârşit-o. A u venit de departe alte ciori şi ia r altele, pânăce întreg cerul e ra negru de ele. Pă reau că vor acoperi lumina, aşa deasă era umbra lor şi niciodată nu a m a i văzut paznicul o aşa f rămân­tare în neamul din ulmi. A r idicat dela pămân t c ioara moar tă . Se vedea că e tare bătrână, dar batrăneţa nu a şters nici un reflex din ogl inda penelor ei. Simţind, că a făcut un lucru de nimic , din care nu poate să iase nici un bine pentru oameni sau pentru paseri, a aruncat cioa­ra moar tă în o tufă de spini, şi a plecat cu capul în piept.

Şi aşa se sfârşeşte povestea lui Kerak . E numai o jumătate de poveste, o rază de lumină singuratecă, un sfârşit de poveste trist, şi simţi, că trebue să se fi în tâm­plat, ceva, oarecând, pentru care K e r a k era atât de iubit de neamul lui.

A ş a se în tâmplă cu toate t ragedi i le din v ia ţa anima­lelor sălbatece. N o i nu putem povesti decât puţin; un incident, o observaţie, -— şi cortina cade. Cea dintâi sce­nă, sau cea de pe urmă, totdeauna lipseşte.

D I S C U Ţ I I goliu nejustificat cu nimic, s'au îndurat, să sacrifice to­tul, rezumându-se a se menţine pe l inia fr ic ţ iuni lor din­tre organele si lvice şi cele vânătoreşti .

Aceas ta poate fi adusă ca o explicaţie, dar eu nu cred în sinceritatea ei, pentru că nu vreau să j ignesc adminis­traţia silvică.

Desinteresarea din partea unora din personalul s i lv ic din exterior, se datoreşte unei apatii, care va dura şi în vii tor, dacă nu v a fi scuturată energie şi se m a i datoreşte şi faptului, că acele elemente sau nu erau oameni in imoş i şi conştiincioşi, sau erau atât de aglomeraţ i de lucrăr i de birou sau de teren, încât nu se m a i puteau ocupa şi de protecţia vânatului . Aşa încât pentru prest igiul instituţiei, r ămân în credinţa, că s'a inventat o explicaţ ie , care nu corespunde cu realitatea.

N u vreau să j ignesc pe n imeni şi cu atât m a i puţin pe anumite persoane, către care se îndreaptă s impat ia şi respectul meu în cel ma i înal t grad, dar aparenţele sunt, că dispoziţia din Legea pentru organizarea Casei Pădur i ­lor a fost rezultatul luptei dintre două organizaţ i i de stat, care la u rmă s'au înţeles şi au procedat ca doi concu­renţi la o licitaţie, care după înţelegerea făcută în afară, au întrat în sala de l ici taţ i i cu o ofertă bine t icluită şi au obţinut adjudecarea dorită, i a r noi vânător i i din toată ţara, formând o organizaţ ie de câteva zeci ăe> m i i de oa­meni , în frunte cu „Uniunea Generală a Vână to r i lo r" nu a m ştiut n imic , nu a m fost consultaţi, nu ne-am spus cu­vântul şi fiind puşi în faţa unui fapt înplinit , să nu a v e m altceva de făcut, decât să ne a ră tăm satisfăcuţi şi cu zâmbetul pe buze să ziaem: In fine am întrat pe drumul înţelegerei*).

î m i place a crede, că a fost o farsă, care cred că nu va dura mult . N u se poate admite, că o leg i ferare de ase­menea importanţă, care interesează vână tor imea din toată tara, să fie făcută numai de reprezentanţi i inst i tuţ i i lor speciale sau de organele lo r de conducere, unele interesate în cauză, fără nici o opoziţ ie şi fără contradictor. Ea tre­buia făcută cu concursul şi adeziunea întregei vână to r imi . A ic i nu este vorba de o dispoziţie de serviciu interior, v i ­zând comoditatea sau bunul mers al serviciului, ci éste vorba" de o modi f i ca re fundamentală a rapor tur i lor dintre serviciu şi poporul vânătoresc, care nu i se poate impune fără rezerve.

Din observaţiunile făcute de revista „Carpaţ i i" , rezul­tă vicisi tudinele sistemului de arendare acordat Capsului, desvoltând tema Cum se v o r face arendările. C r e d ' c ă ar fi cazul să se anal izeze şi temele: Ce se va arenda şi Cui se va arenda-

Să nu se uite, că acel care arendează şi stabileşte condiţiile este însăşi persoana interesată în cauză şi că

* ) N . R. Eroare. După cum a m scris, D. E. V . nu a fost consultată în prealabil .

această persoană a colaborat la legiferare, direct sau in­direct, aşa că l>ino spune autorul art icolului din revista Carnaţi i sub titlul: Un nou regim de arendare în pădurile statului, că ,.o procedare ca acea care s'a urmat în cazul „ d e faţă, nu e de natură, să adune într 'un mănunehiu „efor tur i le pentru tămăduidea relelor şi asigurarea unei desvoltări fericite, ci învrăjbeşte, destramă, provoacă ani-„moz i tă ţ i şi dir i jează atenţiunea şi eforturile pe l inia am­biţiilor şi intereselor personale şi lasă să moa ră sau să „lâncezească elanul şi munca pentru real izarea ţintelor „ m a r i .

Oare la acest rezultat doresc protagonişt i i Capsului să se ajungă? Chestiunea aceasta trebuia să provoace a-larniă între vânător i şi pentru liniştirea spiri telor ni se sugerează un paleat iv: „Vână to r imea are interesul, ca în „f iecare silvicultor, începând-de la inginer şi până, la pă-„durar , să găsească un vânător binevoi tor" .

E foarte frumos din punct de vedere camaraderesc, dar eu doresc ca în pădurar să găsesc un paznic conştiin­cios, nu un vânător, care să 'mi condiţioneze bunăvoinţa de dreptul de arendare. In raportur i le dintre oameni civi­l izaţi , această bunăvoinţă trebue să se manifeste în m o d reflex, dar din experienţa vieţei reflectând asupra situa­ţiei de faţă, sunt convins că, acolo unde nu se vor des-vol ta legături de prietenie, în major i ta tea cazuri lor şeful de ocol va deveni un mic satrap.

Capsul promite, că va real iza gospodăr i i vânătoreşti , care să servească de model, că va produce mater ia l de colonizare, că va crea terenuri în scop de propagandă na­ţională- e tc Dar c ine i împedică să real izeze asemenea o-pere frumoase? Nimeni . Să le realizez© şi va bine meri ta de la patrie şi de la întreaga vânător ime.

Pent ru aceasta i se vor putea atribui terenurile ne­cesare, în m o d gratuit , subvenţii, etc. ca o recunoaştere oficială a capacităţi i sale, îşi va putea asigura fonduri din propriul său buget şi în acest caz, nu va m a i putea găsi, că este tratat ca orice par t icular şi pus în situaţia umil i toare, de a plăti arenzi pentru propr i i le sale păduri. Da r nu- Capsul pune condiţiuni. Cere, ca m a i întâi să i se dea arendări le şi p r in aceasta se pune în postura unui co­pil alintat şi încăpăţînat, cane nu vrea să facă cea ce-i spune mama,, până ce m a i întâi nu-i pune jucăr ia în mână. îna in te de a fi făcut ceva, mărturis ind, că a stat cu braţele încrucişate, cu conştiinţa că pentru a realiza ceva, va trebui să facă sacrificii , se gândeşte la câştig şi la crearea de venituri pentru Casa Pădur i lor . P o a t e v a real iza venituri din specula cu arendăr i le în detr imentul vână tor i lo r şi implic i t în detrimentul vânatului , dar nu din vânzarea pieselor sau din comercial izarea vânatului , căci din asemenea venituri nu va realiza decât o inf imă parte din cheltueli. Ven i t din vâna t are numai omul dela ţară, care sare pârleazul şi împuşcă epurele în dosul ca­sei fără nici o cheltuială, dar nu cult ivatorul care este nevoit a face investi ţ i i şi cheltueli cu gospodărirea tere­nului şi întreţinerea personalului special. Fă ră asemenea cheltueli nu se poate real iza nimic, iar Capsul să nu con­teze prea mul t pe pădurar i i săi, căci aceştia au suficiente -atribuţiuni, dacă vor să-şi facă datoria.

Chestia pr incipală este, că vânatul din toată ţara fo rmând o singură şi indiviz ib i lă unitatea economică, tre­bue să fie adminis trat de un singur for, care actualmente este Direcţia Economiei Vânatului , care să aibă în mâna sa conducerea şi coordonarea tuturor intereselor vână­toreşti şi nu este permis, ca arendarea, vânatului din pă­durile statului, să fie disociată de celelalte interese.

P r i n aceasta se micşorează importanţa şi indepen­denţa Direcţiei Economiei Vânatului . Ret ragerea sau re­ducerea unora din atribuţiunile acestei Direcţiuni, este un pas spre mormântu l independenţei sale.

Acesta este lucrul, care ne preocupă şi ne îngri jeşte m a i mult.

Astăzi a trecut la Caps arenda vânatului din pădu­ri le statului. Cea ce a fost m a i greu s'a făcut. Mâine Co-misiuni le judeţene vor arenda terenurile de câmp. Paridul exercită acest drept asupra bălţi lor, iar Direcţiei noastre îi rămâne să îndrumeze, să coordoneze activi tatea cinege­tică şi să controleze (fără sancţiuni ef icace) , activitatea unor organe independente.

Pent ru noi vânător i i deprinşi cu mişcarea şi cu ac­t ivi tatea în plin, ni se pare nenatural şi r idicol , ca Direc­ţiunea noastră să se reducă la aceste vag i şi platonice a-tribuţiuni, de domeniu teoretic şi biurocratic, bune pen­tru a forma o secţiune de cercetări într 'o instituţie mare ,

cum trebue să fie Direcţ ia Economiei Vânatului . Aşa cum. s'a pornit, în scurt t imp Direcţiunea perzând din impor­tanţă, va perde şi independenţa şi nu este greu de pre­supus, cine o va absorbi şi subordona.

Or acest lucru vo im să-1 p reven im şi teă-1 împedicăm-Direcţiunea Economiei Vânatului nu are dreptul să-şi

destrame formaţiunea şi să-şi micşoreze raza de acţiune. Trebue să tindă la real izarea unui p rog ram m a i vast, care-să dir i jeze în toate direcţiunile activitatea vânătorească şi .pentru aceasta trebue să se transforme în Casa Autonomă a Vânătoarei, care va fi o rgan puternic, cu prestigiu m ă ­rit, cu un Consiliu Superior al Vânătoare i şi cu indepen­denta necesară, care să-i permită să realizeze* tot cea ce-I incumbă menirea ei.

Trebue să se pornească de la principiul , că vânatul este al ţării , al statului, l ă rg ind pr incipiul care s'a adop­tat pentru terenurile de câmp şi administraţ ia Casei V â ­nătoarei să se întindă asupra tuturor proprietăţ i lor sta­tului, nu numai asupra pădur i lor statului, ci şi asupra păduri lor şi terenuri lor aparţ inând diferitelor instituţiuni publice, Ministere, etc-, şi asupra bălţilor. Conducerea să fie alcătuită din persoane pregătite, la care un m a r e aport îl v o r putea aduce inginer i i silvici, care vor vo i să se devoteze cauzei şi renunţând la spiritul de castă, să luc-creze pentru adevărata noastră Casă, unde vânătoarea, va fi un principal, ia r nu un accesoriu ca la Casa Pădur i lor .

Casa Autonomă a Vânătoare i va avea un local p ro­priu cu statut şi va fi scutită de umilinţele Direcţiei Eco­nomiei Vânatului , fugărită din colţ în colţ şi ameninţată să rămăe fără local sau ghemuită în câteva cămăruţe.

Cred că va fi foarte uşor, ca din contribuţia vână­torilor, din subvenţii şi. din donaţii, să se s trângă capita­lul necesar, pentru achiziţ ionarea unui imobil , care să. fie amenaja t corespunzător scopului şi în caro să fie ins­talată şi Uniunea Generală a Vânător i lor .

Este imper ios necesar, să se convoace un congres ge­neral al vânător i lor din toată ţara, la care să. se discute chestiunea în toate amănuntele şi a se lua hotărâri , ca re să salveze cauza vânătorească. Uniunea Generală ar putea-şi ar trebui să j a ini ţ iat ivă.

Să luptănf pentru Casa noastră şi să nu u i tăm nici: un moment , că vânătoarea trebue să fie a vânător i lor ş i -

că orice imix iune străină este inoportună. R O B E R T M U R A T - I a ş i .

II.

„Federaţia vânătorilor şi ocrotitorilor de cerbi"

Aşa, sau cam aşa, se va numi asociaţia de vânători , care urmează să iee fiinţă î n scopul ocrotir i i celui ma i de-seamă şi m a i nobil vânat al ţăr i i noastre, cerbul. Modelul îl avem în asociaţia s imilară pentru ocrotirea caprei ne­gre. Para le la e dată şi pr in împrejurarea, că atunci, când. s'a înfiinţat Federaţ ia pentru ocrotirea caprei negre, acest vâna t se găsea perfect în situaţia de azi a cerbului româ­nesc: în pl in desastru. Să sperăm, că noua formaţiune va avea şi acelaş splendid resultat, pe care chiar după câţ iva, ani Ta putut prezenta modelul .

Se va mai înfiinţa şi o asociaţie pentru salvarea La.-cului-roşu din Ciuc, pr imejdui t să dispară, prin înnamol i -rc, deodată cu splendizii salmonizi , pe care îi cuprinde. Poa t e se va găsi un grup de pescari sportivi, care să-şi pună de scop al eforturilor comune salvarea lostriţei d in Bistri ţa şi replantarea ei în apele din care a pierit.

Iată un curs norocos al evoluţiei vieţ i i noastre cine­getice! F i indcă aceste tovarăşi i se încheagă în jurul unui scop cu totul idealist, şi au ca putere de coeziune şi de acţiune ceva m a i puternic decât meschinul interes sau sar-băda datorie: dragostea pentru o oarecare alcătuire a Na-turei, pr imejduită .

Birour i le de stat au legi , au registre şi condice, au funcţionari care nu lipsesc o clipă dela slujbă, au con­troale şi inspecţii. Dar aproape din tot locul lipseşte pa­siunea creatoare. Munca funcţionarului este efortul pe care îl dă el în schimbul salarului. Ra r i sunt cei ce trec peste hotarele îndator i r i lor acestei convenţiuni. Ra r i sunt cei ce duc din birou acasă o preocupare, o frământare, , căreia să-i m a i jertfească t imp, energie, încordare a min­tii, şi din care să se revarse asupra problemelor slujbei, lui un progres .

Creatoare o ini ţ ia t iva part iculară. Ea scoate la supra­faţă si angajează în acţiune elementele mai destoinice, si mai ales, pc cele, care se pasionează în muncă spre un anume scop.

Lăsate vânătoarea şi pescuitul sportiv esclusiv în seama organelor de stat. in curând am avea simple birouri de înregistrare şi t ipicară rcsolvire de „hârt i i" , şi un re­g im de poliţ ie vânătorească. „ U . G. V. R." a fost creată tocmai pentru a angaja iniţ iat iva particulară, n vânăto­rilor, în o activitate ambiţioasă, care să oomplecteze ine­vitabila r igiditate a oficial i tăţ i i . Dacă U . G. V . R. nu ¡1 reuşit decât în mică măsură să îndeplinească rolul care i s'a dat. socotim, că mot ivul principal îl găs im în împre­jurarea, că acest rol a fost prea prolix, prea î n g r e u n a i iar asociaţia a alunecat rând pe rând spre un birocrat ism pedant şi strâmt.

De altă parte, societăţile de vânătoare şi de pescuit sportiv, în mod firesc privesc vânătoarea ca obiectiv prin­cipal, şi numai prin o lungă educare ajung unele din ele să acorde capitolului „ocro t i re" atenţiunea şi mi j loacele cuvenite. Interesul lor şi de altfel e l imitat la teronelc lor de vânătoare, iar puterile în proporţ ie cu relat iv micul număr al membr i lor .

P e lângă aceste trei feluri de organizaţ iuni , cele de stat. U. G. V. R. şi societăţile de vânătoare şi de pescuit sportiv, trebueşte să fie create şi alte organizaţ iuni , din iniţiativă part iculară. în jurul câte unei probleme cinege­tice speciale. Din marea mul ţ ime a vânător i lor si pesca­rilor sportivi se aleg cei pe care îi interesează cu deosebire o anume problemă şi pun umăr la umăr, ca să o soluţio­neze. Aici întră în joc, cu toată libertatea şi v igoarea pa­siunea, care propulsează şi face posibile jertfe de energie şi de bani.

O specializată închegare a vânători lor , în jurul unor probleme cinegetice de ordin general, — a celor care au deosebit interes şi a t ragere fată de aceste —• este calea cea bună de urmat. O mână de oameni au salvat capra neagră a Românie i . F i indcă aveau ambiţia şi pasiunea să realizeze. O altă mână de oameni se v o r ocuna de soarta Lacului Roşu d. e- şi suntem siguri, că având sprijinul moral şi mater ia l v o r avea satisfacţia succesului.

De aceia salutăm cu toată căldura ideea înfiinţării Federaţiei care' va act iva pentru vindecarea desastrului în care se găsesc cerbii noştri. Din marea masă a vânător i ­lor diri.iuiţi de D. E. V . si închegaţi în U . G. V . R. se vor alege cei ce au putinţa şi însufleţirea să-şi dedice puterile acestui scop pe cât de special, pe atât de mare interes ob-^fe-;c. N u ne îndoim, că oficialitatea îi va da concursul, fără de care putinţele de realizare ar fi mult scăzute.

„C".

III.

Despre tirul de noapte In „Carpaţ i i " Noemvr ie—Decemvr ie 1946, s'a publi­

cat la Capitolul „Căr ţ i -Revis te" extrase din alte reviste. Remarcăm unul lung. din „Revis ta Pădur i lo r" (No . 5—8 1-'MV) interesant din punct de vedere vânătoresc, însă să-mi fie iertat dacă nu sunt de aceiaşi părere cu autorul, când voiu susţine următoarele:

Intr 'adevăr. vânătoarea urşilor trebue practicată cât mai corect, conform legi i vânatului , dar. dacă admitem vânarea lor la hoit, găsesc că f s te absolut indispensabil ca cel care trage noaptea să aibe instalat la puşcă o lan­ternă destul de puternică, pe care s'o poată aprinde în mo­mentul în care vrea să tragă. Această lanternă fi ind de­parte de a fi comparată cu faruri le automobilului, care orbesc iepurii pe şosea şi-i poţi pr inde chiar fără armă: ea trebue să servească numai pentru a ajuta vânătorul să poată plasa glonţul său în corpul ursului acolo unde trebue, ca să cadă pe loc. Mai serveşte ca vânătorul să vadă în ce urs trage, dacă nu este o ursoaică cu pui, sau un urs prea tânăr.

Este, cred. după părerea mea. m i i vânătoreşte a se trage cu astfel de lanterne la sigur, decât a se schilodi un urs care este un vânat frumos şi rar, sau a se împuşca Unul care trebuia cruţat, şi toate acestea din cauza întu­nericului!

Cred că regulamentele vânătoreşti nu trebuesc exa­gerate, ci aplicate practic şi corect în acelaş t imp.

Lucien Place

Ul t imu l drum. . .

IV.

„Oaspeţi de iarnă" Cu câteva zile înainte de a pr imi numărul de Febru­

arie al reviste „Carpaţ i i" , am aflat dela un braconier dela l l i l i ţa din jud. Iaşi, că prin pădurea de acolo au trecut la începutul lunii mai multe cârduri de câte şapte până la douăzeci de paseri străine „de care n 'am mai văzut" şi „care mănâncă la vâsc".

Din descrierea făcută de braconier am înţeles că era vorba de mătăsari, pe cari îi cunoşteam de mult. M 'am gândit atunci să fac o comunicare la revistă, dar cum nu cunoşteam pici numele românesc, nici pe cel latinesc al păsării menţionate, n 'am făcut-o.

Mi-aduc aminte că foarte do demult, pe câpd eram încă un băieţandru, în t impul unei ierni grele, am intâl nit la Cuci, în judeţul Roman , un oârdişor de mătăsari şi am împuşcat trei din ei. Cum nu ştiam ce sunt, tata mi-a spus numele lor ş t i in ţ i f ic dar nu l-am reţinut; si mi-a istorisit că în Austria poporul le numeşte „Pechvoge l " . 1 dică pasăre de calamitate (ghinion) fiindcă prin apari ţ ia lor. prevestesc viscole şi geruri mar i . ba chiar şi epidemii grele pe pr imăvară .

In Ianuarie 1909, când era o iarnă relativ blândă, am revăzut mătăsari , tot în judeţul R o m a n şi tatăl meu nii-a spus că desigur t impul se va înăspri. In t r 'adevăr în pr ima săptămână a lunii Februarie , a fost un viscol extraordi­nar care a blocat toate căile de comunicaţ ie şi Ia 9 Fe­bruarie, trebuind să mă duc la Bucureşti să dau examen de inginer hotarnic, drumul dela Cuci la gara Roman care obişnuit se făcea cu sania în două ore şi jumătate, l-am făcut cu mare greutate în nouă ore.

Discutând cu d l ma io r Henr i Baliff articolul din ..Carpaţii". D-sa mi-a spus că a avut două din aceste pa­sări, împăia te : una împuşcată de D-lui şi una de regre­tatul D-sale părinte, generalul E m e s t Baliff. Că una a fost donată Muzeului Domeni i lor Coroanei, iar a doua o

are încă. Mi-a şi arătat-o. Dar în ce .ha l , sărmana! Nu­mai inscripţia de pe eticheta pusă de maistrul care o na­turalizase se mai vedea clar: Mătăsar, Ampe l i s garrulus, Bombyci l la garrula syloipar idae 1924, şi pe etichetă scris de generalul : „a se ocroti f i ind f. rar".

Maioru l a păstrat cu sfinţenie exemplarul împăiat , pană la o v reme când a trebuit să ple..ce la războiu şi famil ia în refugiu. Şi se vede treaba că cei cari au veni t în loc de au ocupat căminul părintesc, nu erau nici vânători , nici ornitologi . A v e a u alte ocupaţiuni ma i se­rioase şi„ m a i civil izate, căci au colecţionat alte feluri de obiecte despreţuind sărmana pasăre pe care au arun­cat-o într 'un colţ de cameră, unde a fost regăsită de maior , ciufulită şi stricată de mol i i

Cu aceasta ocazie am căutat să ne mai documen­tăm de pr in cărţile cari au m a i fost salvate din bogata biblioteca a generalului şi cari sunt încă foarte numeroa­se. Şi văzând multele sublinieri şi adnotări făcute de mâ­na lui, am rămas uimit de cât a putut ceti acest om. A m găsit şi asupra mătăsarului scrisuri şi însemnări cari — cred eu — că ar interesa pe mulţ i din cetitorii „Carpaţ i -lor" şi le rezumez mai jos:

Coada de mătasă (cum se numeşte pe diferite l imbi mătăsarul) trăieşte răspândit în Scandinavia , în nordul Rusiei, în nordul Siberiei şi în Amer ica de Nord . In cen­trul Europei şi pela noi, nu vine decât rar, ca oaspete de

iarnă. In regiuni le lui de baştină, unde e sedentar, trăieş­te de preferinţă în păduri de răşinoase, cu sol mlăşt inos şi subarboret de mesteacăn. Mătăsarul e o pasere liniş­tită şi sboară puţin, preferând să se mute de pe creangă pe c reangă ' în căutarea mâncăr i i , cu ajutorul lăbuţelor, chiar când trebuie să stea cu capul în jos pentru a at inge boaba jinduită. Dar când sboară, sborul său e rapid şi susţinut. Femeiuşcă cloceşte pe 5—7 ouă roşii-verzui-al-băstrui-cenuşii, pătate. Mătăsarul trăieşte bine în capti­vitate, dar îi trebuie o cuşcă mare . Cu temperamentul său liniştit nu se sbate niciodată în cuşca şi penele îi rămân, dacă e bine nutrit, intacte, frumoase, lucioase şi străluci­toare, întreţ inerea mătăsar i lor în captivitate nu prezintă prea mar i greutăţi , întrucât mănâncă cu plăcere şi le pri­eşte m a i toate boabele de tufari de pădure şi ornamentali , smeură, mure, boabe de vâsc, pere şi mere tocate, precum şi carne crudă tocată. Mătăsar i i beau şi se scaldă mult, deci e de îngr i ja t că în cuşcă să aibă întotdeauna apă proaspătă din belşug. Se zice că dintre mătăsar i i captivi, unii au atins vârsta de 8 ani, ceea ce ar putea fi posibil, numai când aceşti oaspeţi străini, veniţ i din N o r d sunt adăpostiţi în vo l i e r e -mar i .

Mătăsar i i nu cântă, se cheamă între ei cu hărnicie, prin cir ipi t şi t r i luri acompaniate de mişcări le în sus şi în jos ale moţului de pe cap.

G. (TAlbon — Iaşi.

In capitala înzăpezită

Viforniţa din 18 Februarie m'a prins în Bucu­reşti, şi mi-a încuiat toate drumurile spre căminul meu din Ardeal. Vrând-nevrând, am mai rămas câ­teva zile în Capitală, şi am putut vedea din plin — şi pe pielea mea — ce însemnează un oraş mare în desăvârşită decadenţă a serviciilor comunale. Dar asemenea chestiuni nu sunt de competinţa „Carpa-ţilor". Aici îşi vor găsi un locşor câteva imagini cu caracter special, din tristul tablou cu atâtea feţe.

* * *

Mă lupt cu nămeţii, venind spre centru, dealun-gul „Dorobanţilor". Vântul mă plesneşte în faţă şi îmi înţeapă în obraji milioane de ace de ghiaţă. Du­pă colţul străzii, stă pitit, şi când ies la larg, hain, mă izbeşte dela spate. Cu greu mă ţin pe picioare, mai ales, că a avut grije acelaş blăstămat vânt să altereze pe jos strat gros de zăpadă, şi goluri, cu vecfiea ghiaţă, lustruită de zăpadă uscată, purta­tă de uriaşa mătură.

Tramvae nu hurue, maşini nu clacsonează, vi­zitii nu sudue. Oamenii înaintează cu greu, pe pâr­tii înguste, mohorâţi, cu capul adunat între umeri, cu fălcile încleştate.

„ Ţ e c L . ţec!... ţecL." Asta-i ciocănitoare! Ce să poată căuta o ciocă­

nitoare în mijlocul Bucureştilor, şi pe o vreme ca asta?

„Tec... ţec... ţec!" Mă opresc, caut în direcţia glasului, care se re­

petă cu insistenţă. Iată-o! O ciocănitoare pestriţă,

negru cu alb. (Nu sunt destul de priceput, şi nici mo­mentul nu era potrivit să determin ce anume „Dryo-bates" era). Stătea lipită de o creangă a arborelui plantat pe marginea trotuarului, şi ţăcănea, întruna, încăpăţînat, strident...

Aproape de copac, răzimat cu spatele de zidul unei case, zăcea adunat ghem un om. Capelă mili­tară scâlciată, palton militar. De subt el se întin­dea un picior, încălţat în bocanc spart. Celalat pi­cior era un ciung de o şchioapă. Omul stătea căzut subt zid. Lângă el cârjele. Pe piept avea prinsă o hârite, pe care scria ceva, în creion, cu litere de ne­citit. Un invalid.

Vântul aducea zăpadă, şi o aşeza lângă forma nemişcată. Ridicase deja ziduleţ, care ajungea până în dreptul umărului celui chircit la pământ.

Deasupra ciocănitoarea ţipa fără încetare. Coincidenţe, de sigur, numai coincidenţe! Dar mi-a trecut, aşa, prin minte, că crivăţul s'ar

putea să aibă şi el o inimă caldă, — chiar mai cal­dă decât a oamenilor, — şi zideşte scut pe seama celui lăpădat de semenii lui. Şi mi s'a părut, că cio­cănitoarea a venit anumit, trimisă din o pădure în­depărtată, ca să ţipe în graiul ei deasupra omului părăsit, şi să aducă aminte trecătorilor ceva ce se chiamă omenie.

Coincidenţe, de sigur, numai coincidenţe. Şi gân­duri de om scos din fire de biciuirea viscolului...

Lângă Biserica Rusească, pe Strada Ion Ghica, s'a primenit gunoiul pe grămada veche şi impună-

toarc. Peste zăpada proaspătă au aruncat alte co-şărci de gunoaie. .

Un câine flămând caută prin ele cu hărnicie. îşi vâră botul printre hârtii şi coji, scotoceşte cu laba. Se vede, că mai şi găseşte câte ceva.

Pe gardul de fier din vecini s'a lăsat o cioară neagră. îndată saltă şi vine şi ea la masa proaspătă, îşi vâră şi ea ciocul lung, scormoneşte cu el; gă­seşte şi ea. Uneori ciocul e chiar lângă botul câine­lui, —' se ating. Poate dau să desgroape şi să apuce aceeaşi bucată de hrană. Câinele ar putea să o go­nească. Se pare însă, că sunt prieteni buni şi vechi, Cioara 1-a ciupit odată de ureche, şi deşi şi-a bur­zului penele din creştet, pare că a fost mai mult o glumă, şi câinele lăţos nu s'a supărat. Şi între ani­male se leagă prietenii bune; mai ales între cele năcăjite.

De sus, de pe coperişul blocului a pornit o pos­tată de zăpadă. A fâsâit uşor în clipa când a ple­cat, apoi nu s'a auzit decât bufnitura surdă. Câinele a sărit şi a fost acoperit numai de o puzderie de ză­padă uşoară. Cioara a rămas subt greutatea cea ma­re. Am văzut o labă neagră ieşind din zăpada că­zută. S'a sgârcit de câteva ori, apoi şi-a întins ghia-răle, şi a rămas aşa.

Câinele s'a apropiat cu băgare de seamă şi a adulmecat. A râcăit şi a scos cioara moartă. A miro­sit-o atent, a sucit-o cu laba, a mirosit-o iar. A pri­vit-o prelung, când cu un ochiu, când cu celalat.

Apoi s'a aşezat pe burtă cu pasărea între la­bele dinainte.

Am auzit cum au trosnit scurt şi sec oasele din capul ciorii.

. * • » Lângă un stâlp de felinar din Bulevardul Bră-

tianu, stau în bătaia vântului doui câini. Unul negru, mare, cu păr lăţos, celalalt pipernicit, cu blană al­bă murdărită de fumul oraşului şi de mizerie. (Mi­zeria şi curăţenia nu fac casă bună!) Stau lângă olal-tă, pe coadă, şi privesc atent în direcţia „statuei". Aşa era de evident, că aceşti doui ticăloşi aşteaptă ceva, încât m'am oprit şi eu subt scutul unei porţi să văd ce ar putea să aştepte.

N'au trecut decât câteva minute, până au săltat câinii, au pornit veseli spre locul pe care îl ţineau în ochi, şi au început să joace în jurul unei doamne. Doamnă tânără, îmbrăcată îngrijit.

S'a oprit doamna, câinii i s'au aşezat în faţă. Alăturea, cuminţi, cu boturile în sus. Doamna a scos din poşetă un pachet învelit în hârtie de ziar, 1-a desfăcut şi a aruncat pe zăpadă hrana. Câinele cel alb a început să o apuce lacom. Cel negru îşi aştep-ta^JHnişţit şi cu încredere partea lui, din alt pachet. A primit-o şi el.

Doamna şi-a scuturat mâinile prinse în mânuşi­ţe fine, a privit o clipă câinii care ciuguleau cele din urmă miezuri risipite, apoi a plecat, adunând între creţele dese ale blanei de astrahan şiruri de fulgi mici şi strălucitori.

Pe zăpadă nu a mai rămas nici o firimitură ne­găsită. Câinii s'au despărţit, a plecat fiecare din ei spre locurile unde ştia că mai poate trage nădejde.

Fără îndoială, că între doamna cu blană de as­trahan şi mănuşi fine, şi între javrele acele ticăloa­se era o înţelegere. Cu loc şi oră fixată. O înţelege­re născută din repeţirea unei fapte bune, zile, poate

săptămâni dearândul. Şi, de asemenea, o bună în­ţelegere între cei doui câini, care aveau în comun numai această,.. întreprindere.

* * *

Asta nu s'a întâmplat pe strada biciuită de vis­col ci în sufrageria caldă şi la masa unui cunoscut, oare a avut buna inspiraţie să-mi varieze o leacă re­gimul de fasole şi praz impus de restaurante.

— Frumoasă aventură are prietenul N. — îl cunoşti de sigur! Au plecat vre-o patru inşi la vâ­nătoare, şi s'au înzăpezit pe acolo. Nevasa sa e gata să moară de grija lui...

— Cum? La ce fel de vânătoare? Avem 19 Fe­bruarie.,.

— La iepuri... N . mi-a promis şi mie unul, dacă aduce mai mulţi...

A fost singura dată când am 'binecuvântat vis­colul, şi am dorit foarte fierbinte să mai turbe câ­teva zile. Şi să înzăpezească toate drumurile... cel puţin pentru o săptămână...

Nemo A m hrănit paseri

îndemnat de articolul apărut în „Carpaţiii" No. 1/1947 ,am încercat să fac şi eu o hrănitoare de pa­seri. Cu totul rudimentar. Au trecut de atunci vre-o patru săptămâni şi pot constata, că într'adevăr am avut bucurie cu păsările „mele". A m făcut chiar câ­teva observaţiuni, care pot fi considerate, cred, in­teresante.

In o cutie de hârtie tare, atârnată de creanga unui pom, am pus o mână de grâu slab. Au năpădit indată vrăbiile, — dar, cum se aşezau pe marginea cutiei şi aceasta începea să se balanseze în sfoara de care era' atârnată, îndată sburau speriate. După câ­teva încercări şi spaime, una a îndrăsnit şi s'a aşezat, lată, în mijlocul cutiei, pe grâu. A văzut, că nu e pră-oădul lumii şi a început să înfulece grăunţele. Nu le-au trebuit argumente altele, celorlalte vrăbii şi au dat buzna. Cutia era plină de pasări, cari se fră­mântau, se băteau, se certau. In mai puţin de un ceas delà această năvală, s'a restabilit pacea — fiindcă se terminase grâul . . .

Am mai pus de câteva ori în cutie hrană pentru vrăbii; grâu, miezuri de pâine măturate de pe masă, resturi de mămăligă. Au venit la această masă înoită numai vrăbii. Apoi au venit ninsorile, şi au umplut de zăpadă cutia, scoţându-o din uz. La anul dacă voi trăi, fac una cu acoperiş şi straşină . . .

Apoi am atârnat cu o sfoară de vre-o 25 cm, o bucată de slănină; dincolo de altă cracă am atârnat, tot cu o sfoară lungă sertăraşul unei cutii de chi-brite -— umplut cu grăsime de porc. Vântul mişca aceste podoabe ale copacului de lângă fereastra mea. Totuşi, în mai puţin de un sfert de ceas, un piţiguş cu capul negru a găsit comoara. îndată s'a atârnat cu lăbuţele de bucata de slănină, stând cu spatele la vale, şi a început să ciugulească. A trecut apoi la „felul 2", s'a prins de marginea cutioarei de chibrite, şi nu i-a păsat, că aceasta a început să se învârtească repede şi să se balanseze puternic. A ciupărat din unsoare, apoi a săltat pe o crenguţă, şi-a curăţit do­cul şi a1 cules de pe degete resturile rămase acolo, îndată au venit şi alţi pîţigoi. Se perîndeau la oele două bunătăţi, aşteptând răbdători cei supranume-

80 CARPAŢI1 -:- 1947. No. 4.

rari, ca să le vină rândul. Nici o bătae intre piţigoii mari, cu capul negru. In schimb, când apărea pe scenă un piţiguş mic, cu capul albastru, îndată i se făcea loc. Ca un crăişor venea, şi oricât de mic era, se supuneau ceilalţi — cu toate că se pare că ceilalţi erau mai mari şi mai tari.

Vrăbiile nu se puteau apropia de aceste alese mâncări. Nu puteau fi ajunse decât de căţărătorii piţiguşi! In'r'o zi, venind acasă, văd, că vrăbiile au pus stăpânire pe slănină. Cum bătea vântul şi o le­găna, o aducea aproape de o crenguţă, pe care se postară două vrăbii. Se întindeau cu capul, şi în cli­na potrivită, haţ!, o prindeau si o trăgeau la ele. Repede smulgeau ce puteau, slănina scăpa apoi, se balansa iar, şi vrăbiile dupăce au înghiţit ceea ce apucaseră, işi întindeau iarăşi capete, şi haţ!

Am mutat sfoara cu slănina pe altă creangă, mai ferită de altele. Deci am stricat socoteala vrăbiilor. (Nu mai apuca de ele nici un piţiguş la slănină!).

După alte câteva zile, iată comedia! 0 vrabie atârnată de slănină. Stătea oarecum călăreşte pe ea, si infulica. S'a învăţat lacoma să se prindă de pen­dulă, şi o făcea fără de nici o frică. Apoi s'au învă­ţat şi altele, luând în stăpânire slănina. Totuşi de cu­tioara cu untură niciuna nu s'au putut atârna, rămâ­nând aceea definitiv a piţiguşilor

Dar ce scandal între vrăbii! Şi un lucru curios: s'au învăţat să se acaţe şi să mănânce din slănină rrai mu'te vrăbii, — dar nici un singur vrăbioi. Aceş-t'a stăteau înfoiaţi şi gălăgioşi pe crengile dimprejur, fără să îndrăznească unul să facă gimnastica, pe care o făceau vrăbioarele. Mai proşti, mai fricoşi, mai ne. indemânateci?

In bătaia vrăbiilor odată s'a sfârşit slănina, şi o bucată bunişoară a căzut la pământ. Intre vrăbiile care şi-o disputau, a apărut şi mierla neagră care iernează în grădina mea, şi a început să ciocănească şi ea, cu evidentă plăcere. Slănina era un bun suro­gat, pentru delicioşii viermi, după care mai are să aştepte vre-o două-trei luni!

Intr'adevăr, această „instalaţiune" de hrănire a

l u p u l adus la l a c u l c r i m e i .

paserilor mi-a dat şi imi dă minute de plăcută dis­tracţie, privind de după fereastă ce se întâmplă pe acolo . . .

Tr. N.

Păţania unui lup obraznic

Era in ajunul Bobotezei anul trecut. In zorii zilei am fost trezit de tânguielile soţiei unui vecin de peste drum. Alergai să văd ce năpastă ii ajunse­se în ajun de praznic, şi tabloul ce mi se înfăţişa era intr'adevăr jalnic şi revoltător în acelaş timp. In poecioara unde seara omul îşi închisese cu grije ce­le patru oiţe, trei zăceau moarte cu beregata sfâr-iecată, iar una dispăruse; singurul supravieţuitor un miel de abia o săptămână care rămase teafăr şi ca­re mai încerca să sugă dela mama-i ce mai păstra groaza morţii în ochii sleiţi deschişi.

Lupul — căci el făcuse isprava — dispăruse cu una din oi pe gaura făcută în acoperişul de paie, la înălţime de IV2 m.

Fără multă convingere mai mult din indignare am luat urma lupului — care fusese singur —, în­soţit de doi gonaşi obişnuiţi. Ospăţul îl făcuse aba la 200 m. în fundul grădinii, nu rămăsese din oaie decât bucăţi de piele jupuită.

Sf. Hubert a hotărît ca acest criminal care făcu­se neagră Bobotează unui om sărac, să-şi ispăşească fapta încă în acea zi. După cale de un ceas urma ne-a condus la o peşteră numită ,,Sub-piatră" ce a-vea pe o parte o tăietură deasă perie, iar în faţă un perete de piatră înalt de patru metri care se pre­lungeşte făcând imposibilă eşirea pe partea aceea. Am înconjurat locul şi spre surprinderea şi bucuria noastră lupul nu obosise a merge mai departe, ră­mase aici.

Am trimis oamenii să facă goana şi m'am pos­tat în locul unde moartea mai trimisese multe li­ghioane. Pe aici avea să intre şi acest lup în. . . ,,gura lupului". La primele strigăte ale gonaşilor pe poteca de sub stan galopă spre mine o vulpe care

trece fără să mă observe. Inima'mi svâc-nea. Câteva momente în urmă apare şi cel aşteptat. Venea în fugă mare. N'am avut răbdare să-1 aştept aproape. Ii trimisei pri­mul glonţ la patruzeci de paşi; a căzut sco­ţând un urle răguşit, dar s'a ridicat oferin-du-mi spata unde îl pocnii din a doua ţea­va tot cu glonţ. A îmbrâncit din nou fără a se mai scula. Mărturisesc că o mai mare bucurie nu m'a stăpânit decât poate la că­derea primului meu vânat.

Era un lup excepţional de mare şi foar­te bătrân, deducând după caninii ce-i a-vea roşi.

L-am dus aşa cum era iar in curtea ve­cinului, unde în scurt timp s'a adunat lume multă să vadă îndrăsneţul criminal, după cum arată alăturata fotografie,

îşi meritase soarta.

Ioachim Th. Pantea, plugar Agrij—Sălaj.

C A R P A f II -:• 194?, No. 4. 61

1111 iLUJ ̂ ^̂ ^̂ ^̂ H I n m t nrrn r ! n f rrrf r i ţi ŢŢţf \

Dr. M. Băcecu: Peştii, aşa cum ii vede ţăranul pescar român *(Nr. 3/1946 din coleţia „Monograph i a " publicată de Institutul de cercetări piscicole al R o m â n i e i ) .

O lucrare de cel ma i viu interes pentru oricine poar­tă interes nu numai peştilor noştri, dar şi l imbi i noastre, căci acest studiu este m a i ales de etnozoologie.

Autorul şi-a împărţ i t lucrarea în 3 părţi : în pr ima dă un catalog alfabetic a circa 700 numir i populare a peş­t i lor din apele noastre, cu corespondentul lor ştiinţific. Când vom spune că aproape 500 din aceste denumir i sunt inedite, necitate încă nici în l i teratura ichtiologică, nici în dicţionare, se va înţelege numai decât ce valoroasă co­moară a scos la iveală lunga trudă a autorului. In partea 2-a găs im mult ip le observaţii , discuţii, descrieri, etc. pri­vind unele specii ma i interesante sub raportul etnografic, zoogeograf ic sau economic. S:e lămuresc aci, atât pentru cetitorul profan, cât şi pentru specialişti, nenumărate no­ţiuni, cunoştinţe, aspecte în legătură cu peştii, pe lângă precizări care pun capăt unor confuziuni. In partea 3-a găs im o listă de nume de peşti nedeterminaţi , adică cărora nu s'a putut stabili încă la ce anume specii se referă. Lu­crarea se sfârşeşte cu consideraţiuni generale, planşe ex­plicat ive şi o bogată bibliografie.

Insis tăm că lucrarea nu e numai o s implă înşiruire de numiri , uscată şi scrisă heirmetic pentru savanţi. Din potrivă, e vie, de un interes susţinut şi aducătoare pentru oricine de nenumărate cunoştinţe noui şi interesante. Să adăugăm că pr in studiul terminologiei locale autorul a pu­tut să lărgească cunoştinţele noastre despre ar ia de răs-p-ândire a unor specii de peşti, şi — m a i mul t — să sta­bilească chiar prezenţa câtorva peşti cu totul noui pentru fauna Românie i .

Se desprinde apoi, în m o d cu totul clar, mare le loc ce îl ocupă peştii în preocuparea ţăranului nostru. Ţăra­nul nostru, care e un excelent botanist, se arată şi un ichtiolog de frunte. In adevăr, credem că e un record mon­dial varietatea de numir i date peştilor de R o m â n i : peste 1000 de nume pentru cele 175 specii t ră ind în apele noas­tre! Acest fapt dovedeşte o foarte amănunţi tă cunoaştere, observaţie, contact cu aceşti peşti. Nume le ce le dă sunt o probă evidentă că cunoaşte atât b io logia fiecărei specii, cât şi migra ţ iun i le sezoniere a unor specii. Autorul scoate clar în evidenţă noţiunea de „ţăran-pescar" —. acele multe mi l ioane de săteni care exploatează pe cont propr iu şi pentru nevoi le lor, apele din preajmă, în vir tutea unui ancestral obiceiu al pământului , fără să se sinchisească de legi şi permise — şi din păcate — nici de mi j loace le sau răst impuri le devastatoare pentru această bogăţie.

Repetăm, o lucrare de cel ma i viu interes.

„Revista vânătorilor" (Nr . 12, anul 1946). în ţe legem în­târzierea cu care poate apare revista soră, şi desi­gur, că şi cit i torii ei v o r găsi v inovatul : hârtia. N e bu­curăm, totuşi că o p r i m i m şi cu întârziere, aducând fie­care număr al revistei, de un t imp încoace, mater ia l tot ma i var ia t şi m a i interesant. Povest i rea Maestrului Sa-doveanu pe care o reproduce revista ne dărueşte o scenă de „vânătoare de- lupi în veacuri vechi", „ î n tinereţa lu­mi i" . Oameni noui au venit, pe malul Şiretului, care a,-veau meşteşug tainic, de a topi şi a fierbe a r amă şi a făuri a rme nouă, „ î n ascuţişul cărora fulgera soarele". „Moşul cel pleşuv" care îşi avea, cu seminţia lui, aşeza­rea l a gura părăului A lb , îl călăuzeşte pe nepoţelul fra­ged de lângă oi, să izbească cu lancea hoţul de lup, care a dat să între în ţarcul oilor. O măias t ră evocare a unor v remi „peste care au viscoli t nisipuri şi pulberi". Dl Lu-ciien P lace descrie organizarea vânător i lor în judeţul R o ­man, de odinioară, şi o pune în faţa cu cea ce e azi. Com­paraţia nu e în folosul celei de acum. In locul camara­deriei şi corectităţii , pare-se că societăţile de vânătoare de acum, cu sutele lor de membri , să fi pierdut în mare mă­sură aceste două condiţii ale prosperi tăţ i i şi uti l i tăţi i so­cietăţilor de vânătoare. Da r poate să f ie . numai o părere personal, Influenţată de veşnicul mi ra j al „ v r e m i l o r bune de demult", deşi acele „ v r e m i bune" se plasează în amin­tir i le autorului abea cu dou-trei decenii în urmă, — „ P o ­

mul de Crăciun al unui vânător" de Alex. Cazaban, dă cit i tori lor în plăcută şi uşoară lectură o scenă dela ţară. A m socoti, că pasărea de care pomeneşte în istorisire, nu va fi fost un „bot gros de soiul celor cu pieptul roşu a-prins", ci un căldăraş. Aceşt ia şi nu bot-groşii au pieptul roşu. Observaţie, de sigur, care nu strică întru n imic plă­cerea de a citi acea povestire. R e m a r c ă m între art icolele tehnice vânătoreşt i pe al D-lui Ing. Crăsnaru „ C u m con­fecţionăm muni ţ ia de vânătoare". Savuroase amint i r i îm­binate cu sfaturi, ale bătrânului „ U n Moldovan" .

Organizarea vânătoarei şi a protecţiei naturei în Statele-Unite. I n t r u n recent număr al revistei „Saint-Huber t" (Dec. 1946), semnate de Doctorul A . Jeannin, găs im unele foarte interesante date, referi toare la modul de organiza­re, a vânătoarei şi a protecţiei naturei în Statele-Unite ale Americe i . Spicuim din ele cele le urmează.

Servici i le americane, care dir i jează şi controlează vâ­nătoarea, apoi organizarea protecţiei naturei, au ajuns la o perfecţiune, care nu se poate compara cu nici una din cele existente în alte state. Aceste organizaţ iuni şi servi­cii sunt de două feluri: federale, adecă a căror autoritate se întinde asupra tuturor statelor din Uniune, şi depărta mentale, propri i fiecărui stat din -aceea. N e interesează numai cele federale.

Servic i i le federale, cărora le sunt încredinţate vână­toarea şi protecţia naturei sunt: a) Fish and W i l d l i f e Ser­vice, b) Nat iona l P a r k Service şi c) Nat iona l Fores t ry Siervice. Cea dintâi interesează m a i mult pe vânător i . Cea de a doua se ocupă cu organizarea parcur i lor naţionale, a treia cu pădurile, având şi aceasta contingenţă cu pro­blemele de vânătoare şi protecţie a naturei. Impor tanţa serviciului parcur i lor naţ ionale se învederează dacă cu­noaştem, că în U . S. A . sunt 27 asemenea parcuri , cu o întindere totală de 9.000.000 hectare şi care în 1941 — ul­t imul an de pace pentru U. S. A . — au fost cercetate die 8.000.000 excursionişti şi turişti. Domeniul si lvic al statu­lui, în care se face o organizată protecţie a sălbătăciuni-lor se înt inde pe o avere totală de peste 60.000.000 hectare.

„ F i s h and W i l d l i f e Serv ice" are ca scop: înmul ţ i rea peştilor 1 şi a vânatului ; lupta împot r iva cauzelor care pro­duc diminuarea stocului de peşti şi de vânat ; diesvoltarea cunoştinţelor biologice referi toare la peşti şi sălbătăciuni; perfecţionarea întrebuinţări i pentru scopurile omului, a peştilor şi a sălbătăciunilor.

Pent ru ajungerea acestor scopuri serviciul are la dis­poziţ ie un mare număr de funcţionari, înte care nume­roşi titraţi, specialişti zoologi . Acţ iunea servicului e di­rectă şi indirectă. Direct acţionează prin laboratoarele de cercetări biologice, p r in staţiunile sale de experimentare, rezervele şi refugii le amenajate pentru protecţia animale­lor. Indirect, pr in sfaturile pe care le, dă tuturor organiza-ţ iunilor cinegetice.

Câteva exemple vor ilustra activitatea organizaţ ie i „ F i s h and W i l d l f i e Service ' (,„F. & W . & " ) .

De prezent F. & W . S. are şi conduce 275 refugii pen­tru animalele sălbatece, cuprinzând acele aproape 7.600.000 hectare. Dintre aceste, 188 refugii sunt destinate pentru ob­servarea paseri lor acvatice migra toare , 45 pentu celelalte paseri, 16 pentru fauna m a r e şi 25 pentru alte scopuri speciale. înt inderea fiecărui din aceste refugii este foarte variată . Sunt unele, care au numai câte Va sute sau câte­va mi i de hectare, altele în schimb o înt indere mana A ş a de ex. „ G a m e R a n g e " din Nevada se înt inde pe 890.000 hec-atre. Toate refugii le sunt păzite sever de paznici speciali.

Vână toarea şi pescuitul sunt cele m a i populare spor­turi în U . S. A . I n 1945 au fost eliberate 8.190.901 permise de vânătoare, aducând în taxe tezaurului statului 15.512.242 Dollari . Dacă ar fi să se considere însă venitul public, care der ivă din vânat, suma ar fi însutită, considerând spesele de transport, echipament, muniţ i i , benzină, etc.

In 1930 stocul de paseri acuatice interesând vânătoa­rea era într 'o situaţie precară în A m e r i c a de Nord . Ex­tinderea terenelor cultivate a adus cu sine drenarea unor m a r i înt inderi înainte mlăştinoase, şi deci distrugerea lo­curilor de cuibărit . Perspect iva de a vedea gol i tă ţara de

vânatul acvatic , cel m a i preţuit de sport ivi i americani , a declanşat o acţiune de stat de mare anvergură, în sensul pe care îl preconizase încă în 1915 E. W . Nelson, şeful de atunci a organizaţ iei „Bio log ica l Survey" . P e lângă legi ­le de protecţiune care au fost aduse;, statul a cumpărat vaste înt inderi de .terene mocirloase, apoi altele, care au fost drenate, şi pe care statul le-a readus în starea lor pr imi t ivă . In afară de aceasta a amenajat terene speciale pentru nidif icarea paseri lor de apă. U n caz tipic a fost în­fiinţarea refugiului dela râul Souris, unde a fost înălţat un baraj enorm, pentru a tăuşi apele şi a crea o vastă re­giune de baltă, plantată, şi cu arbori, potr ivi ţ i necesităţi­lor biologice ale paserilor. Unele cifre ne vor da impresia grandoare i acestei opere de creare de noul locuri de ni-dificare pentru fauna acvatică. Tota lu l terenelor amena­jate de nou pentru acest scop face 3.000.000 hectare. Chel-tuelile anuale se urcă la 1.000.000 dollari .

Rezultatele nu au întârziat a se vedea. In 1930 se eva­lua numărul raţelor, gâştelor, a lebedelor etc. sălbatece în toată întinderea U . S. A . la cifra de 30.000.000. In ur­m a măsur i lor amintite, evaluarea din 1944 dădea cifra de 125.000.000 cu toată vânătoarea destul de intensă.

Un asemănător rezultat a dat protecţia focelor, în special a celor purtătoare de blană, şi protecţia mar i lo r mamife re mar ine . In 1910 numărul focelor — însemnat vâ­nat comercial — era evaluat la 130.000 piese. A z i acest număr este de circa 3.000.000. Cu toată rezerva cu care se face vânanea acestora, statul amer ican percepe în taxe du­pă blănuri le recoltate peste un jumătate de mi l ion Dol­lari . Acest rezultat a fost obţinut pr in rezervaţ iuni le crea­te, dintre care s ingur cea din Insulele Alieutine are o în­tindere de 1.250.000 hectare.

Asemănătoare măsuri de protecţie au fost instituite şi pentru sălbătăciunile mar i . In 1915 efectivul cerbilor v i rgmien i era cam 3.000.000. In 1941 cifra era dublă. In­tre anii 1937 şi 1941 creşterea a fost de 30%, şi această proporţ ie de creştere se menţ ine şi azi. Cerbii W a p i t i la începutul veacului acestuia at ingeau cifra de 1.000.000. La 1910 numărul lor scăzuse până la 60.000. A z i s'a r idicat până la 240.000. Anti lo-caprele din 7 state, în care se gă­sesc au crescut în număr în felul următor: în 1920 erau 20.000; în 1937 erau 102.000 i a r în 1941 au ajuns la 157.000. Cazul b izoni lor e şi m a i caracteristic. Iată cifrele impre­sionante: I n 1870 5.500.000 bizoni; I n 1889 541 bizoni; I n 1895 800 bizoni; I n 1933 4.404 bizoni In 1941 5.200 bizoni.

Evident că vânătoarea încă a beneficiat de măr i rea numărului vânatului mare . Ia tă câteva exemple arătând recentele recolte:

In 1942 au fost împuşcaţi lega l 490.496 cerbi v i rg i -nieni, 6.719 urşi negri , antilo-capre 9.459. Tota lu l vânatu­lui m a r e împuşcat legal în acel an (1942), se cifrează la 640.755 piese.

„ F . & W . S." are deasemenea o vastă act ivi tate ştiin­ţifică, în special cercetări biologice. Lupta împot r iva ani­male lor stricăcioase deasemenea e una din preocupări le serviciului . D. e. a descoperit şi a pus în circulaţie un mi j loc excelent pentru combaterea şobolanilor, numi t „1080", cu bază de fluor-acetat de sodiu. In anii din ur­m ă a întreprins o ma re acţiune pentru combaterea vulpi­lor şi a coyoţilor, dăunători ai vânatului mic şi purtători ai virusului rabic. O pleiadă de tehnicieni se ocupă de controlul şi repopularea cu peşti a apelor, scrumbii, so­moni , păst răvi etc. Controlează pescuitul de mare în spe­cial pe l i toralul din Alasca, — a instituit colonii de creş­tere a stridiilor.

In câteva staţiuni face experimente asupra efectului păşunatului asupra diferi telor plante. Pent ru a conserva specia de bovide, pe care o aveau p r imi i coloni din A m e ­rica ( „ longhorn" ) , în rezervaţ iunea dela W i c h i t a creşte o ciradă de asemenea animale, azi stinse de altfel.

I n fine, a angajat o înt reagă a rmată de vânător i pro­fesionişti, care pr ind animale sălbatece din regiuni le cu a-bundenţă, pentru scopuri de colonizare.

Menţ ionăm aici o măsură legislat ivă, care a contri­buit mul t la combaterea braconajului . In U. S. A . este cu desăvârşire interzis să se aducă pe piaţă, spre vindere, vânat, de orice fel- P e piaţă ajunge exclusiv vânat crescut în crescătorii, şi care e marca t piesă de piesă.

Pen t ru publicul american, cercetarea parcur i lor na­ţionale e una din plăcer i le cele m a i mar i , şi acest „spor t" câştigă an de an tot m a i mul ţ i aderenţi. Şi din acest m o ­

tiv, statul e pe cale să înfiinţeze noui asemenea parcuri în special în Alaska şi în H a w a i .

A m reprodus aceste date şi informaţiuni , care de si­gur vor interesa pe citi torii „Carpaţ i lor" . Da r ele, pentru noi, au şi o altă însemnătate. N u v o i m să comparăm — am fi de râs — înt inderi le şi resursele din U . S. A . şi cele ale ţărişoarei noastre, şi deci nici posibili tatea de reali­zare a unei poliţei de conservare a faunei şi în general a comori lor naturale. Ceea ce putem compara, şi putem să luăm ca exemplu, este interesul, pe care îl are statul faţă de aceste probleme, de conservare a unui bun, şi a unor frumuseţi, cu care a înzestrat Dumnezeu ţara, şi care nu pot rezista spiritului hrăpăreţ, materialist , care este o ecrescenţă a civi l izaţ iei moderne, fără a avea efectiva pro­tecţie a celei ma i înalte personalităţi mora le : statul.

„Cea mai îngrozi toare privelişte este puterea civil iza­ţiei, l ipsită de sentimentul mi le i " (Macau lay ) — este o a-xiomă, care se potriveşte perfect şi în surda luptă a na-turei impot r iva nesătuilor.

Dacă ţara noastră, nu ar fi grădina de raiu. care este, ci o insulă stâncoasă, pierdută în intdndere de ocean, — încă ar trebui ca cei ce o stăpânesc, să aibă un gând, ş i -mai ales o faptă, în ajutorul na turei atacate.

Reali tatea este, că la noi o mână de oameni se zbat, cu glasuri în pustie, ca să mişte înţelepciunea şi senti­mentele dir igui tor i lor în favorul menţ iner i i acelor comori naturale. Intr 'o v reme mijieau zori, dar geana lor s'a închis curând.

Să nu luăm altă p i ldă decât „ P a r c u l Naţ iona l al Ră-tezatului". Mişcare generoasă, studii, hotărâri , chiar şi legi şi decizii ministeriale, —• apoi balta desinteresării şi a uitării .

Dar nu suntem din cei care desperăm, când e vorba de soarta unei idei nobile. N e m a i aducem aminte de o vorbă bătrână (Xenophon, Epiktet) , „Minuna tă e Natura şi plină de mi l ă faţă de făpturi le ei" . Cu toată aroganta înăl­ţare peste celelalte făpturi, omul tot creaţiunea şi partea Nature i este. Şi Natura cea mi los t ivă şi pentru sălbătă-ciuni, gâze şi f lori , îl va îndemna şi pe om, să săvârşeas­că mila , care e de esenţa ei.

N .

In Mon. Of. N r . 69 din 24 Mar t i e 1947 a apărut deri­ziunea Ministerului Agr icu l tur i i şi Domeni i lor Nr . 443 clin 18. I I I . 1947 referi toare la „permiterea păşunatului v i ­telor în păduri.

Ar t . 3 prevede, că este a se rezerva o cotă de Vt din ar-boretele prevăzut la Ar t . 2 pentru ocrotirea vânatului .

A t r a g e m atenţiunea vânători lor , pe care îi intere­sează această chestiune, asupra deciziunei acesteia.

#«#

După o goană dintr 'un splendid teren de munte din hotarul Făgâraş-Sibiu, dialog:

— Dar oare de ce nu a ieşit o gadină? — Pă i , domnule, —în anul acesta pe terenul în care

vânăm s'au m a i făcut şapte goane . . . înainte cu 3 ani, în acelaş teren, la p r i m a - g o a n ă din

singura zi de vânătoare a ieşit: un cerb, un urs şi o capră neagră... T e m p i passati!

V. M., Sibiu.

â Din ini ţ ia t iva D-lui Ing. Aure l M . Comşia, directorul

Economiei Vânatului , se proiectează înfi inţarea unei „ F e ­deraţii a vână tor i lo r şi ocroti tori lor de cerbi", după m o ­delul celei existente pentru caprele negre. P r i m a întrunire se proiectează pentru luna Mai-

# * #

In Sibiu am observat în ziua de 27 Febr. p r ima pere­che de grauri , pr imul porumbel sălbatec la 2 Mart ie , i a r codobatura în 5 Mar t ie .

Dr. R. Popovici. jj, j t w w w

CARPAŢlI 1947. No. 4

Epocele de vânătoare pe anul vânătoresc mj—1948 au fost fixate prin decizia minis ter ia la N r . ¿¿¿¿111)17 apă­rută în M . O. Nr . 65 din 19. I I I - 1947 î n modul următor:

Iepurii, 1 Oct. — 31 Ian. Jderii, 1. N o v . — 30 Apr . Cocoşii de munte. 1 Apr . — l o Mai . Ieruncile, 1 Sept. — 30 Nov . Potdrnichile, 16 Sept, — 30 Nov . Fazanii (cocoşi), 1 Oct. — 15 Ian. Prepeliţele şi cărsten, 16 Aug . — 30 Nov . Porumbeii, turturele, cocoşarii. 1 Aug . — 31 N o v . Sitarii, 16 Sept. — 30 Apr . Cocorii, 1 Sept. — 30 Apr . Spurcam, 1 Oct. — 30 Nov . Becaţinele şi dublele, 1 Aug . — 30 Apr . Raţele mari şi gâştele cenuşii, 16 Aug . — 25 Mart . Celelalte specii de vânat de apă, 16 Aug . — 31 Mar t . Se pot vâna numai cu autorizaţie specială: Cerbii ( tauri) , 16 Aug . —- 31 Dec. Cerbii lopăiari ( taur i ) , 16 Aug . — 31 Dec. Căpriorii ( ţapi) , 16 Ma i — 31 Oct. Cuitele de cerbi comuni şi cerbi lopăiar i şi viţeii lor,

căprioarele şi iezii lor, 1 N o v . — 31 Ian. Caprele negre (ţapi şi capre) , precum şi iezii lor, 1

Sept. — 30 Nov . Muflonii (berbecii şi oi le) , precum si miei i lor, 1 Aug .

— 30 Nov . Urşii, 1 Mar t . — 15 Ian. Paşii, tot anul. Dropioii, 10 Apr . — 15 Mai . Lebedele, pelicanii, • stârci lopăiari, egretele, 1 Sept.

_ 31 Mart . Toate aceste autorizaţii , se vor putea obţine numai

dela Inspectoratul de vânătoare al Judeţului în care se găseşte terenul.

Oprit a se vâna: 1. Ursoaicele cu pui şi puii de urs; găini le de. dropii,

găini le de munte, cocoşii şi găini le de mesteacăn. 2. Păsă r i l e cântătoare şi insectioase; ciuhurezii, stri-

gile, cucuvaele, ciufii. 3. Speciile rare sau în dispariţie, ca: zăgani i (Gypae-

tas barbatus), acvilele (Aqui la Chrisaetos), vâl tani i hoitari (Vultur monachus şi Gyps fulvus), bufniţele mar i şi corbii.

Se pot vâna tot anul: Mistreţi i , lupii, vulpile, pisici le sălbatece, vidrelei,

nurcile, dihorii , bursucii, iepuri i de vizuină, precum şi ca­tegorii le de păsăr i neprevăzute în permisul de vânătoare-

Dispoziţii generale. Este cu desăvârşire opri tă vânătoarea cu ogari . V â ­

nătoarea cu copoii este permisă numai în baza autorizaţiei speciale, eliberată de Inspectoratul de vânătoare judeţean.

Ouăle pasăr i lor a căror vânătoare este interzisă par­ţial sau total, nu pot fi adunate sau distruse. Se pot adu­na ouă de fazani sau potârnichi, dacă este în interesul gospodăriei vânatului . In scopul propor ţ ionăr i i sexelor:, inspectorul de vânătoare judeţean poate încuviinţa — dela caz la caz — împuşcarea cocoşilor de fazani până la 1 Mart ie , prin autorizaţie specială. Cei ce au crescătorii de fazani pe terenul lor de vânătoare, sunt obligaţi a cere autorizaţie de împuşcare pentru fazani dela I . V. J. Per ­misele pentru a vâna în Delta Dunări i , p recum şi în băl­ţile nearendate ale statului, se el iberează de D. E. V . şi inspectorii de vânătoare din oraşele ' Brăi la , Galaţi şi Tul­cea.

( N . Red. In M . O. prin o Inadvertenţă se vorbeşte de anul vânătoresc 1946—1947. Este evident, că e vorba despre 1947—1948).

jr, ^ w ÎS?

In toate cercurile vânătoreşti . cu deosebire, a produs o adâncă impresiune, t ragica moar te a P r imu lu i Preşe­dinte al Tr ibunalului I l fov Gheorghe Doicin şi a inspec­torului dela „ Incoop" Berceanu, întâmplată în ziua de 13 Mar t ie în Delta Dunări i . După relatări le unui part icipant la aceia escursiune vânătorească, şi el scăpat ca pr in mi­nune din nenorocire, lucruri le s'au în tâmplat în felul ur­mător :

U n grup de vânători bucureşteni a plecat Miercur i 12 Mar t ie la Tulcea pentru o part idă de vânătoare la raţe. In 13 Mar t ie s'au înbarcat la Tulcea într 'un vaporaş, cu care au traversat braţul Sf. Gheorghe, până la Murigt i iol . A i c i au trecut, de pe vapor în luntri. In una dintre luntri, în cea mai mare au luat loc, cu bagajele lor şapte dintre vână-

\

tori. Din o negl igenţă a barcagiului , a fost deslegată numai una dintre cele două funii, cu care era legată barca cea mare de vaporaş, aşa, că curentul apei, a luat barca, a răsucit-o şi a izbit-o de vaporaş, sfărămându-i câteva scân­duri. Barca s'a răsturnat, căzând în apă toţi cei care. se găseau în ea. Gh. Doicin, şi Berceanu, aveau armele tre­cute pe după gâ t şi ma i aveau şi genti le p l ine de cartuşe. S-au dus imedia t la fund, fără a m a i fi văzuţi măca r o clipă. Cu mare greutate au fost salvaţi ceilalţi, unii din ei, care se prinseră de barca răsturnată, la opt km. în jos de locul nenorociri i . In zilele de Viner i şi Sâmbătă s'a încercat, zadarnic, găsirea cadavrelor celor doui neno­rociţi vânători . N u s'a găsi t decât una din armele lor, la o distanţă de doui km.

Gheorghe Doicin a fost unul din membri i comisiei interimare, din fruntea „ U . G. V. R."

*#»

Federaţia Protectorilor şi Vânătorilor de Capre Neg­re din România.

I N V I T A R E

In conformitate cu art. 9 din Statute, cu onoare V ă convocam la adunarea g-lă ordinară, care se va ţine în zilele de 24 şi 25 Ma i 1947 la Prefectura Judeţului Braşov, în p r ima zi se v a ţ ine adunarea g-lă propriu zisă d imi­neaţa la orele 9 şi 30, ia r în a doua zi diferi te conferinţe, referate de interes vânătoresc.

In cazul că nu se va întruni numărul de membr i i prevăzuţi de Statute, adunarea se va ţine cu orice număr de membr i prezenţi un ceas m a i târziu în acelaş loc.

O R D I N E A DE Z I :

1. Cuvântarea de deschidere şi darea, de seama a pre­şedintelui.

2. Cetirea procesului verbal al adunări i g-le ante­rioare.

3. Rapor tul cenzorilor pentru gestiunea pe anul 1946— 1947, descărcarea comitetului.

4. Stabil irea cifrei recoltei 1947, pe judeţe, pentru fiecare mas iv muntos în parte.

5. Modif icarea Statutelor. 6. Aprobarea bugetului pe 1947/48. 7. Propuner i . Societăţile de Vână toare sunt rugate, a comunica pre­

zenta „ I n v i t a r e " tuturor membr i lo r vânător i de capre negre.

Preşedinte: Secretar s-ral: Dr. Valeriu Ne grilă. Ing. Otto Witting.

Pr in decizia Nr . 378 din 6 Mar t i e 1947 ( M . Of. Nr . 63. 1947) s'a reveni t asupra numir i i D-lui ing. Th . Mărăşeşcu în funcţiunea de inspector de vânătoare al jud. Tulcea, „pentru lipsă de activitate şi negligenţă".

U n vânător demn de toată încrederea mi-a spus că a văzut în ziua de 15 Februar ie 1947 în apropiere de gara Lehl iu ( I a lomi ţa ) 3 lebede şi câţ iva porumbei popeşti, tre­când pe sus.

Lucien Place # # *

Suntem informaţi , că la Ministerul de Domeni i se intenţionează să se stabilească arenda minimală a tere-nelor de vânătoare la L e i 500.— la hectar. Suma de 500 lei în sine e azi un băgatei. Dar înmulţ i tă cu numă­rul hectarelor pe care le reprezintă obişnuita înt indere a terenelor, a jungem la mi l ioane şi mil ioane. Dacă se ade­vereşte acest lucru şi se va executa, societăţile şi bunii vânători vor trebui să renunţe, şi terenele vor a junge pe mâna celor ce apreciază terenele după preţul, cu care v o r vinde iepuri i exploataţi cu nemiluita. Or nu aceasta e si­tuaţia spre care trefoueşte să se tindă!

# # # .

A încetat din viaţă, în vârstă de 52 ani, la 21 Febru­arie 1947 Dr. Aure l Ciortea, fost asistent universitar, medic pr imar , şi preşedinte al societăţii de vânătoare „Vul tu ru l" din Baia Mare . Vână tor imea din regiunea Baia M a r e

84 C A R P A f H -:- 1947. No. 4.

pierde în el un bun camarad şi înţelept îndrumător, a că­rui memor ie o va păstra.

In toamna trecută Ia o goană în regiunea Sălişte (Sibiu) a fost împuşcat un râs. N imenea nu se aştepta la râs în o pădure situată atât de jos, pe unde nicicând înainte nu a fost văzută această sâlbătăciune.

-,«- V.' VT'

După obiceiul pământului , s tăm cu mâin i le în sân până e pr imejd ia la uşe, sau nu facem nimic până nie fri­ge la degete. Atunci ne dăm peste cap, — şi, evident, nu i sprăv im nimic. Acest obiceiu e o rămăşi ţă a v remi lo r vechi patr iarhale, când nu aveai decât să întinzi mâna şi dădeai de bunătăţi le pământului , sau apoi, legat die ne­controlatele zodii, trebuia să te laşi în vo ia sorţii.

A m încheiat cu chiu cu va i sezonul de vânătoare. A m atârnat puşca şi necazuri le vânătoreşti , şi ne vedem de alte treburi. Abea colo la toamnă ne v o m trezi, că iar „ s t ăm prost", şi v o m da din perete în perete — fără de nici un rezultat. Sunt câteva probleme, care interesează foarte de aproape pe vânător i noştri. I n faţa lor, ei, unu câte unu, sunt cu totul neputincioşi. Ele însă pot fi rezol-vi te cel puţin în o măsură bună de D. E. V . şi Uniunei, în folosul tuturor celor pe care î i cârmuesc şi îi ocrotesc-Iată-le:

1. L ipsa de cartuşe şi specula cu cele puţine de pe piaţă.

2. L ipsa otrăvi i pentru combaterea lupilor. 3. L ipsa curselor de prins răpitoare. In u l t imii doui-trei ani nu s'a făcut n imic pentru a

veni în ajutorul vânător i lor în aceste lipsuri. Consecinţa a fost o meniaipomenită exploatare a lor, şi apoi înmulţ i­rea enormă a lupilor, heavând paznici i din ţară nici un g r a m de strichnină, şi nici curse trebuitoare.

Cine poate să facă o acţiune serioasă pentru acope­rirea la t imp a acestor lipsuri, decât cele două instituţii pomeni te m a i sus? (Cele două? Da r oare m a i există „ U 1

niunea", care de când a fost dizolvată conducerea ei le<-gală, aleasă, parcă a intrat în pământ!) .

R u g ă m D. E. V. , — şi şi „Uniunea" , să iee în mână acum, şi nu în Septemvrie, aceste chestiuni şi să caute a le rezolvi . Şi cartuşe şi o t ravă şi curse pot fi procurate — în ţară sau în străinătate —, şi cu preţuri omeneşti!

„C" • * *

Suntem informaţi , că U . G. V. R. va edita o carte a Dlui C A . V . Popescu referi tor la câinii scotocitori. Car­tea va avea cam 200 pagin i şi va trata, din punct de ve­dere vânătoresc, sistematic acest gen de câine prea puţin cunoscut şi ut i l izat la noi. Aşteptăm cu mul t interes apa­riţia acestei lucrări , care va umple un gol în l i teratura noastră vânătorească şi v a fi un preţios îndreptar şi im­bold pentru vânător i i noştri.

M. Jţ. Jfr

Cu 1 Februar ie am pus capăt vânătoarei pe anul a-cesta, noi cei dela câmpie. Care am avut norocul, să scă­păm cu armele neplesnite, le-am pus frumos în cui şi aşteptăm ca urg ia v remur i lo r să treacă m a i repede, ,când, sperăm să se găsească iar din belşug, şi capse şi alice şi de toate, aşa cum au fost.

P â n ă una alta, a m întrebuinţat tot ce poate lua foc şi pocni, complectând l ipsa dată de C. A . M „ care la unii s'a soldat cu 0 (zero) cutii de pulbere.

Iepuri , din cauza ierni i prea grele, nu s'au prea îm­puşcat; şi nici vulpi le nu au prea umplut catalogul vâ­nătorului, în acest sezon.

Cel puţin la noi în Moldova , unde zăpada a ajuns cea mai mare grosime, vânatul a cam huzurit.

Po l i ţ i a nu şi-a putut face datoria, tot din acejaş mo­tiv, la care se m a i adaugă şi complecta nepăsare, aşa că braconieri i , au fost lăsaţi în vo ia lor.

Din a rmele braconier i lor au şuerat gloanţe mi l i ta re de a rmă şi de pistol; ziua ca şi noaptea şi vânător i i în re­gulă n'au putut zice nici cârc!

In aşa împrejurăr i , e dela sine înţeles, ce va fi la anul vi i tor . V o m avea un contigent şi m a i m i c de vânat ; poli ţ ia credem că nu v a fi m a i acătări i ; mater ia le le nu ni se vor da, aşa cum nu ni s'o dat nici anul acesta iar

pe deasupra, v o m m a i avea un stăpân, în casa noastră: C.A.P.S.-ul. N u ştim oe va fi, dar semne rele se arată.

Dumitru Aniţei ^fe $r

Societatea de pescuit „ P r e j m e r " a arendat dela Dl Els din P r e j m e r instalaţi i le de clocitorie şi crescătorie de păstrăvi din acea comună. I n toamna trecută au fost mulse cam 200.000 icre. Societatea are de vânzare cea 80—100.000 puteţi în luna Mart ie . Pre ţu l v a fi aproxima­tiv 100 Le i bucata. Societatea intenţ ionează să mărească instalaţiunile până la o capacitate de 1.000.000 icre pe an. Anunţăm aceste cu bucurie, creindu-se un însemnat m i j ­loc pentru repopularea apelor noastre de munte.

••• Cupoanele mandate lor poştale, ce ne sosesc, adese­

ori cuprind lucruri care impresionează. Iată, ce ne scrie vechiul nostru abonat N . Andreiu, pensionar din Oravi ţa :

„ T r i m i t suma de 9500 L e i achitarea restanţei de abo­nament, pentru fiul meu L iv iu , care până în prezent nu s'a întors din captivitate. V ă rog a t r imi te şi pe anul în curs revista Dv. Mă voi trudi din m i c a m e a pensie să vă t r imit câte 4000 lei lunar, până la complecta achitare a abonamentului pe a. a".

Câtă delicată atenţiune faţă de fiul iubit, care se va întoarce curând acasă! Să-şi găsească, pe lângă atâţia oa­meni şi lucruri pe care nu le-a m a i văzut de atâţia ani, — şi prietenul bun: „Carpaţ i i" .

R u g ă m pe abonatul nostru să nu rupă nimic din pensioara lui. T r i m i t e m revista, şi v o m pr imi abonamen­tul, când se va întoarce L i v i u !

«#»

N u putem să renunţăm, să dăm prilej şi ci t i tori lor noştri să aibă câteva clipe de veselie, cetind una dintre ce­le m a i g igant ice „ ra ţe" pe care le-a creat fantezia unui reporter gazetăresc.

In numărul de 30 Ian. 1947 al unui cotidian din Cluj a apărut următorul articol. înti tulat -,Un sat din Judeţul Cluj terorizat de o gorilă".

„ S e spune despre gazetar i că înt ind coarda fanteziei până la refuz, astfel că şi atunci când relatează un fapt care iese cu totul din comun, nu m a i sunt crezuţi. Veţ i crede sau nu, dar astăzi vă inv i t ăm la un ospăţ pe cât de senzaţional, pe atât de adevărat .

Zi le le trecute, o gor i l ă dornică de libertate şi de a-venturi , a evadat din caravana unui circ şi coborând în gara Dezmir , s'a îndreptat în spre locali tatea Sânicoara, unde a provocat pr in apari ţ ia ei, o panică idescriptibilă pr intre săteni. P r i m i t ă cu furci şi sape — nu cu aplauze cum era obişnuită când apărea în manejul circului — go­ri la la început mira tă , apoi din ce în ce mai furioasă, a început să ameninţe pe toţi aceia care încercau să se a-propie de ea. S'a încins, între gor i la fugară şi sătenii din Sânicoara, o luptă în toată regula care s'a terminat cu fuga animalului .

După pr imirea puţin cordială făcută de sătenii Sâ-niooarei, gor i la s'a aciuat în locali tatea vecină, la Dezmir , unde a început să facă o serie de v iz i te nocturne pe l a di­ferite gospodări i , punând în stare de a la rmă întreg satul. Interesant în această chestiune este faptul că pe când cu bărbaţi i gor i la se poartă pe picior de răsboiu, în schimb cu femeile dă semne de adevărată afecţiune, salutându-le cu ţipete binevoitoare. Ba gur i le rele spun că a şi pus ochii pe o tânără ţărancă din sat.

Deoarece toate încercări le făcute de locuitori pentru prinderea gori lei , care le provoacă panică şi alte diferite încurcături, au rămas zadarnice, s'au organiza t adevărate potere. To t satul a fost mobi l izat pentru lupta dusă îm­potr iva animalului care le provoacă nopţi de veghe-

Din informaţ iuni le pe care le deţinem, a fost lansat un premiu de 10,000.000 lei pentru pr inderea gori le i .

U n tânăr sătean tentat de valorsul premiu, a reuşit îmbrăcat în travesti — cu haine femeieşti —• să se apropie de animal , dar a fost în cele din u rmă descoperit şi şi-a p r imi t cuvenita ripostă.

Puteţ i încerca şi dv. dacă staţi rău cu finanţele. Poa­te veţi m a i norocoşi"...

Rep.

Locţi i torul Ivanciuc Const. din Com. Bâ r l ad a fost condamnat pentru faptul de braconaj la 20.000 lei amendă şi 5000 le i onorar de avocat.

To t asemenea locuitorul Radu Vasi le din Com. Glă-vâneşt i jud. Tecuci la 10.000 lei amendă. 10.000 lei despă­gubir i c ivi le şi 5000 lei cheltueli de avocat.

V̂, s'* 1', www

Ţ i n e m să V ă comunicăm că în ziua de 7. I I I . 1947, a m văzut pr imul cârd de gâşte sălbatice, t recând pe dea­supra oraşului Turda-

Faptul ne surprinde cu atât m a i mul t că dupăcât ş t im noi, încă nu ar fi t impul ca aceşti oaspeţi, soli ai pr imăver i i , să se reîntoarcă.

In cârd erau aproximat iv 50—60 gâşte. Lungu şi Popp.

* # A m văzut toată iarna graur i pe la cârduri le de oi

din regiunea Cerna-Vodă. V. Moldovan, Cerna-Vodă.

* * #

Dl Prof. univ. Ştefan Pasca a fost numit Inspector de vănâtoare al Judeţului Cluj . Sa lu tăm cu toată căldura această numire, şi l e g ă m de ea cele m a i bune speranţe. D-sa primeşte o moştenire grea, f i ind Inspectoratul Clu­jului complect desorganizat de incuria fostului inspector. Dl Prof. Pasca va avea întregul concurs al vânător i lor şi al societăţilor de vânătoare din Cluj, dornici să activeze spre progresul cauzei noastre vânătoreşti . V r e m să m a i amint im, că Dl Prof . Pasca e unul dintre cei m a i price­puţi şi m a i iscusiţi pescari sport ivi ai noştri, şi deci şi în mate r ia reorganizăr i i acestui sport în cuprinsul Judeţului lor, pescarii clujului v o r avea un conducător distins.

Suntem informaţi , că proiectul nouei L e g i a Vână ­toarei este deplin redactat şi revizui t de Consiliul Leg i s ­lativ. Este foarte probabil , că el v a fi prezentat par lamen­tului în sesiunea care începe la 21 Apr i l i e .

Codobaturele sunt migra toare . Rev in la noi deodată cu sitarii, ca apoli, toamna, deoadată să nu mai vedem aceste paseri cu silueta sveltâ şi 'elegantă.

Astă iarnă, pr in Ianuarie, de câteva ori am văzut lângă pârăul din apropierea casei mele de pădurar, o co­dobatură de munte, de ceea cu pântecele galben, (Motac i l la sulphurea). Stătea şi se legăna în pic ioarele ca două sâr­me, ma i sburatăcea cu sborul ei în unde. A m observat-o destul de lung. V o i a m să văd, ce poate să mănânce aceas­tă pasere insectivoră, iarna. N u a m reuşit să m ă lămu­resc, î m i aduceam aminte, cum vedem noi va ra codoba­turele a lergând sau sburând după gâze, cum le pr ind de isteţ, una după cealaltă. Iernat ica mea nu avea masă în­tinsă, săraca de ea!

De sigur, din oarecare cauză nu a putut să iee şi ea drumul spre sud şi a trebuit să înfrunte i a rna noastră grea. Până pe la sfârşitul lui I anuar ie am văzut-o î n v ia ­ţă. Poa te de atunci s'a tras la înâ l ţ ime m a i mică, spre vale. Să sperez, că a răzbit până în p r imăvară !

Sică B.

w1

Cu ocazia Adunăr i i Generale a Soc. de Vână toa re ,,Ciacuşul" din Braşov» ţinută în ziua de 30 M a r t i e a. c , Dl Baculea Arcad ie a fost ales ca Preşedinte ai acestei Societăţi, în locul D-lui Dr. S. Suciu, demisionat şi procla­ma t Preşedinte de onoare. T o t cu această, ocazie, a fost ales ca membru în Consiliul de Adm-ţ ie Dl L t . Colonel Rusu Alexandru, care a p r imi t şi delegaţ ia de a îndepl ini funcţia de Vice-Preşedinte al aceste Societăţi.

-V- »V. .Y' w -/r w-

Adunarea generală din 30 Mar t ie 1947 a societăţi de vânătoare „Ciacuşul" din Braşov a stabilit pentru anul 1947/1948 următorul buget la cheltueli:

Art . 1. — P la ta arenzi lor pentru terenurile de vână­toare, L e i 5,000.000.

Ar t . 2. — P a z a vânatului : salari i şi echipament pen­tru paznici , L e i 50,000.000.

Ar t . 3. — Ocrotirea şi hrana vânatului Le i 14,000.000. Ar t . 4- — Cheltueli de administraţie, L e i 15,000.000. Ar t . 5. — F o n d de rezervă, Le i 5,000.000. Âr t . 6. — Cheltueli diverse şi neprevăzute, L e i 3,000.000. Art . 7. — P a z a şi amenajarea „Secţ ie i de Cerbi" L e i

20,000.000. Total L e i 112,000.000. Acest buget e ogl inda mental i tă ţ i i şi a străduinţelor

acestei distinse societăţi de vânătoare, întemeiată în 1922 şi având o neîntrecut de frumoasă activitate. Din totalul de 112,000.000 lei nu m a i puţin de 84,000.000, sunt distinate pentru scopuri de ocrotire şi pază a vânatului , deci 83%! N u putem să nu re l evăm fondul special pentru paza şi ocrotirea cerbilor, — problemă pe care a atacat-o cea din-tâe această societate, dar care trebue să formeze preocu­parea cea m a i urgentă şi m a i de căpetenie a tuturor or­ganizaţ i i lor noastre vânătoreşti , de conducere. E foarte verosimil , că în mij locul nestabili taţii noastre monetare cifrele bugetului de m a i sus v o r fi modificate. Da r v a ră­mâne proporţ ia între singuratecele capitole şi aceasta e lucrul principal , îndreptându-se eforturi le colective în pre­cumpănitoare măsură spre ţeluri le nobile ale ocrotirei i vâ­natului. U r ă m „Ciucaşului" satisfacţia real izăr i i ţ intelor spre care tinde!

5. I I I . A m văzut p r imi i porumbei popeşti la Doi P e r i (50 minute pe jos dela capătul l iniei de t ramvai la N i c o -l ine) Iaşi-

9. I I I . A m văzut nagâţ i pe şesul Bahluiului între Iaşi şi Toimeşti.

5. Dl A g a p i , un camarad al nostru de vânătoare a tras în gâşte-, fără rezultat practic.

9. I I I . A m văzut mul ţ i graur i aproape de Tomeşt i , jud. Iaşi.

12. I I I . A m văzut vreo 50 mătăsar i în oraşul Iaşi, (prin grăd in i ) .

20. I I I . Mătăsar i i nu plecase căci am văzut la M i r o ­si ava.

17. I I I . A m văzut o broască eşind din pământ la o v ie de la Hl incea (circa 6 km. dela ma rg ine oraşului) jud. Iaşi . Omătul (zăpada) s'a topit foarte bine fără se pro­voace inundaţi i . P e coaste se ara. In pădure şi pr in hâr­toape pe câmp, se m a i văd pâlcuri de zăpadă.

20. I I I . A fulgerat şi a tunat. 22. I I I . N i s'au semalat berze.

Ma io r H . Bal l i f şi Ing. G. d 'Albon. 25. I I I . A z i a m fost la Goruni (15 km. depărtare de

Iaş i ) pe jos. I n drum am văzut 2 codobature, ceia ce m 'a încredinţat că sitarii trebue să fi venit în regiune. L a faţa locului am fost informaţ i că's veniţ i de vreno 10 zile. E r a m 7 vânător i cu 2 câini (Aşa a m ajuns noi, după râz-boiu, să v â n ă m 3—4 cu un singur câine. Şi acela!...). S'au împuşcat în total 24 de sitari (se zice că s'au m a i pierdut vre-o 3, dar 24 erau la ciuchinări) . D in cei 24 unul sin­gur s'a împuşcat la pânda de seară; dar s'au văzut mulţ i .

Scurmătură foarte puţină în pădure cu toate că s'au văzut şi foarte mul te mier le . Aceasta ne face să credem că atât si tari i cât şi mier le le sunt venite de curând la Gorun. Ing. G. d 'Al&on-Iaşi.

In Decemvrie 1938 a fost găsită, în năvoadele pesca­r i lor de pe coasta Afr ice i de Sud, o specie de peşte pe care savanţi i o considerau stinsă de 50 mi l ioane de ani. L a ve ­derea interesantului supravieţuitor, un eminent învăţa t englez a exclamat: „ E ca şi când un Dinosaur v iu ar a-pare deodată"! U n articol descriptiv, însoţit de o fotogra­fie, a fost publicat ca supliment la Illustrated London News din 11 Mar t i e 1939.

Peştele avea o lung ime de peste 1,52 metr i , şi face parte din grupa Coelacanthe. A fost numit Latimeria cha-lumnae.

Coelacanthele erau un tip izolat al unui Ordin, ac­tualmente reprezentate numai pr in unii peşti din Afr ica , A m e r i c a de Sud şi Austral ia . Fosi le din p r imi i reprezen­tanţi ai acestei fami l i i au fost găsite în devonianul supe :

r ior (vechime 300 mi l ioane an i ) . Aceşti peşti erau comuni în epoca triasului şi permianului , apoi s'au împuţinat trep­tat în epoca cretacerului (vechime 50_ mi l ioane an i ) , epo­că dela care au fost consideraţi ca stinşi.

Societatea Naţională pt. Reprezentanţe S. A . R.

Bucureşti III, Piaţa Lascăr Catargiu 7 Tel. 2-04-03

I

SECŢIA V Â N Ă T O A R E :

Cartuşe pline cal. 12—16—20, calitate excepţională.

Tuburi goale, toate calibrele.

Cartuşe cu glonţ pt. arme de vânătoare.

Cartuşe Longrifle 22 mm.

Cartuşe Flobert 9 mm., cu alice şi cu glonţ.

Capse, bure, cartonaşe.

Arme de vânătoare, de ocazie.

Accesorii de vânătoare.

V Â N D carabină Manlicher - Schönauer

cal. 8.56 în perfectă stare, tir f.

bun, cu 20 cartuşe originale Si»

noxid. Preţul 7 milioane. Adresa

) . Houser, P. Unirii 38, Sighişoara

Către colaboratorii noştri

V I I In vederea eventualitâţif, că în urma lip­sei de hârtie să fim nevoiţi a reduce tre­cător numărul paginilor noastre. Rugăm pe colaboratorii noştrii, să reducă pe cât posibil întinderea articolelor ce ni-le trimit. Astfel vom putea mai bine asi­gura publicarea articolelor fără întârzieri mari şi în aceiaş vreme vom putea da cetitorilor un material variat.

„ C A R P A Ţ I l "

A R M U N I R . .

Sediul: Calea Victorie Nr. 33— Tel. 5,74,91 Magazinul: Bdul Carol I Nr.5 - Tel. 5,20,84

Sport ~ Vânătoare Foto-Cinema

Articole pentru toate sporturile

Tuburi şi cartuşe de vânătoare

A r m e cu aer comprî* mat „Diana"

Secţia Foto-Cinema : asortata cu ultemele modele de aparate şi material foto-cinematografic. Executa în condiţii optime orice lucrări

de amatori.

Publicitatea revistei C A R P A T I I "

Atragem atenţiunea cititorilor noştri asupra bunelor servicii pe care le poate face revista prin publicitatea ei. Mai ales azi, când obişnuitele is-voare de aprovizionare au secat, şi când de altă parte mulţi vânători do­resc să schimbe sau să-şi diminueze stocul de materiale de vânătoare, cel mai bun, poate singurul mijloc de a ajunge în legătură cu partenerul, e publicitatea din revistele de speciali­tate. Am stabilit următorul tarif (mult subt cele adoptate de alte publicaţiuni):

Pentru abonaţi cuvântul 500 lei Pentru neabonaţi cuvântul 1000 le-

Pentru a putea apare în ziua de 15 a fiecărei luni, comenzile de inserate trebueşte să ne sosească cel mai târ­ziu la 5 a lunei.

„CARPAŢJI" Cluj, str. Regina Măria 1