Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile)

1

Cine aduce bucurie casei? Oas-petele binevenit. Cine aduce şi

mai mare bucurie casei? Un prieten al casei. Cine aduce cea mai mare bucurie casei? Gospodarul care se întoarce acasă, după o lipsă înde-lungată. Fericite mâinile care L-au primit pe Domnul nostru Iisus ca pe Oaspetele binevenit! Fericite buzele care L-au întâmpinat pe El ca pe un Prieten! Fericite sufl etele care s-au închinat Lui ca Gospo-dar, cu o cântare de bun venit! Dar unii nu-L cunoşteau pe El, nici nu-L primeau pe El, ci au luat pie-tre în mâinile lor ca să le arunce în El şi cu sufl etele lor cele muritoa-re au pus la cale moartea trupului Lui. Oriunde Se arăta El – Dum-nezeu în trup omenesc – oamenii se despărţeau de-a dreapta şi de-a stânga Lui, aşa cum se vor despărţi ei când va veni El în ziua cea de pe urmă a istoriei lumii acesteia.

Pericopa Evanghelică de astăzi arată două împrejurări în care se spune lămurit despre această des-părţire a oamenilor privitor la sim-ţămintele lor faţă de Domnul. Mai întâi, la cina din satul Betania, se afl au, pe de o parte, Apostolii, îm-preună cu Lazăr care fusese învi-at din morţi, şi surorile acestuia, Marta şi Maria, care Îl aveau pe Domnul ca oaspete; şi, pe de altă parte, se afl a vânzătorul Iuda care s-a răzvrătit atunci când Maria a uns capul Domnului cu mir. În cea de-a doua împrejurare, se afl au, pe de o parte, oamenii care I-au făcut o primire triumfătoare la intrarea Domnului în Ierusalim; şi, pe de altă parte, se afl au fariseii, cărtura-rii şi înalţii preoţi, care au pus la cale nu numai uciderea lui Hris-tos, ci şi a prietenului Său, Lazăr.

În ziua care a urmat după cina din Betania, Domnul a pornit spre Ie-rusalim, spre cetatea care ucidea proorocii… În timpul Paştilor mulţime nenumărată de oameni era adunată la Ierusalim, pentru a se apropia de Dumnezeu. În felul acesta, în această zi, ei au avut cu adevărat o simţire a apropierii tai-nice a lui Dumnezeu şi au văzut în Domnul Iisus pe îndelung aştepta-tul Împărat din casa lui David. De aceea, când cobora Domnul de pe Muntele Măslinilor, aceşti oameni suiau ca să-L întâmpine. Unii îşi aşterneau veşmintele pe cale, îna-intea Lui, alţi tăiau ramuri de fi nic şi împodobeau cu ele drumul şi cu toţii strigau cu bucurie întâmpi-nându-L: “Osana! Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!”

„Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”

Dar credinţa oamenilor stârnea fri-ca fariseilor; şi această bucurie le-a adus lor mânie. De aceea unii fari-sei I-au spus lui Hristos ca să-i stă-pânească pe ei ca să nu mai strige în felul acela. Dar blândul Hristos, care Îşi cunoştea puterea Sa fără margini, le-a răspuns: “Zic vouă: Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Acesta este răspunsul Împăratului împăraţilor, îmbrăcat precum omul cel sărac şi călărind pe un asin: Și Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: “Nu te teme, fi ica Sionu-lui! Iată Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei.” … De ce nu a mers Domnul călare pe asină, ci pe mânzul pe care nu călărise încă nimeni? Pentru că asina nu se lăsa nici călărită, nici condusă. Asina semnifi că poporul iudeu şi mân-

zul semnifi că neamurile păgâne. Israelul Îl va prigoni pe Hristos şi păgânii Îl vor primi. Și în vreme ce fumul jertfelor se ridica deasupra Templului lui Solomon; în vreme ce cărturarii se sfădeau cu pute-re, cu privire la tablele Legii celei vechi a lui Moise; în vreme ce pre-oţii, mărindu-se, făceau pregătiri pentru sărbătoare, oamenii um-blau râvnitori după minuni şi după Săvârşitorul acelor minuni. Și va-luri mari de oameni îşi întorseseră spatele către Templul lui Solomon din Ierusalim şi îşi îndreptaseră faţa către Muntele Măslinilor, de unde venea Făcătorul de Minuni.

Sufl etul nostru Îl caută pe Izbăvitorul păcatului şi al morţii

O, oare când ne vom îndepărta duhurile de lucrăturile înfumurate dar neputincioase ale lumii aceste-ia şi le vom întoarce către Muntele cel ceresc, către Împăratul Hristos? Sufl etul nostru Îl caută pe Izbăvi-torul păcatului şi al morţii. Hristos este acest Izbăvitor. Sufl etele noas-tre sunt fl ămânde şi însetate de Împăratul smerit dar întru putere mare: smerit întru puterea Sa, dar puternic întru smerenia Sa, sufl e-tele noastre Îl caută pe Împăratul care este prietenul fi ecăruia dintre noi, pe Împăratul a cărui împărăţie nu are margini şi a cărui dragoste pentru oameni nu se poate măsu-ra. Acesta este Împăratul, Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, noi toţi strigăm către El: “Osana! Osa-na!” Lui să-I aducem slavă şi laudă, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt – Treimea cea de o fi inţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Sf. Nicolae Velimirovici, Predici

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

1, N

r. 5

/ 5 a

prili

e 20

15

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Liturghia - Adevărata Masă de Paşte

Adevărata (şi unica) masă de Paşti este Liturghia. Dar, câţi ră-

mân la Liturghie trei ore în noaptea aceasta şi nu pleacă imediat după ce iau lumină, grăbindu-se să ajun-gă la mâncarea materială, eventual îmbuibare păcătoasă? Mielul pascal (şi adevărata Lumină de Paşte) este Hristos, Paştele nostru, Mielul cel ce ridică păcatele lumii. Deci, Mielul pe care Îl mănâncă la masa pasca-lă creştinii este Sfânta Împărtăşanie primită la Masa Altarului, în cadrul Sfi ntei şi Dumnezeieştii Liturghii, de către cei ce s-au pregătit prin post, mărturisirea păcatelor, rugă-ciune, fapte bune. Nu mâncărurile de carne de miel, nu ouăle, nu pasca (plăcinta cu brânză frumos ornată cu semnul Sf. Cruci), nu sarmale-le (cele de Crăciun) ne aduc harul mântuirii. Dacă îl aduceau ele, nu mai trebuia să se întrupeze Dumne-zeu în Fiul Fecioarei, să propovădu-iască Adevărul, să moară pe Cruce şi să învieze a treia zi.

Împărtăşindu-ne, sărbatorim Paştele şi Învierea

Din acest motiv, Sfi nţii Părinţi şi însuşi textul Sf. Liturghii afi rmă ca-tegoric faptul că cel care se împărtă-şeşte sărbătoreşte Paştele şi Învierea de câte ori se împărtăşeşte cu Tru-pul şi Sângele lui Hristos cel Înviat.

Iar masa DE DUPĂ Dumneze-iasca Liturghie este o prelungi-re comunitară şi comunională, agapică (adică expresie a iubirii frăţeşti) a mesei euharistice,

duhovniceşti, a Sfi ntei Mese a ospăţului duhovnicesc al

Stăpânului, mâncându-se prima dată din bu-

catele de dulce, comunitar, DUPĂ ce au fost binecuvântate de preot la sfârşitul Liturghiei. Atenţie, prepa-ratele de carne nu se aduc în biseri-că, ci sunt binecuvântate în pridvor. Singura carne şi singurul sânge care poate exista în biserică este Trupul şi Sângele lui Hristos.

Lumânarea aprinsă - un simbol

De asemenea, Lumina de Învie-re este harul dumnezeiesc necreat, împărtăşibil fi rii umane prin fi rea umană înviată şi îndumnezeită a lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Căci de aceea S-a întrupat Dumnezeu, ca să îndumnezeiască pe om prin unirea neîmpărţită şi nedespărţi-tă, neamestecată şi neschimbată dintre fi rea Dumnezeiască şi cea omenească în Hristos. Iar noi ne putem îndumnezei numai şi nu-mai de credem, ne botezăm întru moartea şi Învierea Sa, lucrăm cele ale mântuirii şi ne împărtăşim din fi rea Sa omenească îndumnezeită. Pentru aceasta S-a întrupat, a mu-rit şi a Înviat. Iar fără aceasta, nu există îndumnezeire şi mântuire, căci dacă exista, El nu mai murea pe Cruce, nu mai Învia, nu se mai înălţa la Cer (cu fi rea umană) şi nu mai trimitea pe Duhul Sfânt la cincizeci de zile după Înviere. Fap-tul că purtăm lumânări aprinse este doar un simbol şi o binecuvântare, nu însăşi împărtăşirea de sfi nţenie. Deci, încă o dată, cei ce nu stau la Liturghie şi nu se împărtăşesc de roadele Învierii, prin Trupul Înviat, nu sărbătoresc deplin Paştele şi În-vierea… Cât despre bucăţica de pâine bi-necuvântată, numită “paşte”, ea este

anafură, adică pâine rămasă din prescurile din care s-a scos buca-ta ce este prefăcută în Trupul lui Hristos la Liturghie (bucată numită Agneţ, de la latinescul “agnus”, care înseamnă miel – apropos de Mielul Pascal). În noaptea de Paşte anafu-ra este stropită cu aghiasmă mare (şi vin) şi se rosteşte o binecuvân-tare specială asupra ei. Însă acest lucru nu ţine loc de Sfânta Împărtă-şanie, ci este doar o mângâiere du-hovnicească, expresie a dorinţei de comuniune deplină, a dorinţei de a se împărtăşi cândva cu Trupul lui Hristos, dată celor ce sunt opriţi de la Sf. Împărtăşanie din cauza anu-mitor păcate (între care şi propria nepăsare faţă de Sf. Împărtăşanie – pe care, dacă am dori-o cu adevă-rat, nu am mai face păcate grele şi ne-am îndrepta viaţa).

Oamenii preferă simboluri, metafore şi alegorii ale mântuirii

Prin urmare, în chip fi resc, acest “paşte” se dă la sfârşitul Dumne-zeieştii Liturghii, ca întotdeauna anafura. Din păcate, însă, oamenii preferă doar simboluri, metafore şi alegorii ale mântuirii, şi nu însăşi hrana tare şi reală (despre faptul că ai noştri alergau după “paşte”, dar nu se Împărtăşeau, se plânge şi un ierarh străin, Neofi t Cretanul venit în Ţara Românească în se-colul XVIII – deci, problema este veche… şi, dacă ajută Domnul, vom reveni asupra ei cândva). Nu vor să-şi dea inima lui Dumnezeu şi visează la o mântuire ieft ină (pe bani sau fără), la o reţetă exterioa-ră şi formală, care să nu-i implice fi inţial, pe viaţă. Dar Hristos strigă neîncetat în biserici, prin Evanghe-lie şi Sf. Liturghie, în conştiinţele noastre: “Foc am venit să arunc pe pământ, şi cât aş vrea să fi e acum aprins!” (Luca 12, 49). Haideţi, deci, să dăm foc dumnezeiesc exis-tenţei noastre, haideţi să omorâm moartea şi păcatul din noi! Știm că aceasta nu o putem face singuri, ci numai de la Hristos, prin Hristos, cu Hristos, spre Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat, Cel fără de mamă din Tată, şi fără de tată din mamă. Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruin-du-le! Amin!

Marian Maricaru

Acum doi ani, în această perioa-dă a anului, în Postul Paştelui,

intram în Biserică. Doream să mă împac cu Dumnezeu, să-L aflu, să-I vorbesc altfel decât o făcusem până atunci.

În anul 2011, familia mea cunoş-tea suferința. În luna noiembrie, tatăl meu a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia a rămas cu un handicap motor, iar cumnatul meu, în vârstă de 38 de ani, fusese diagnosticat cu cancer şi începea lupta cu boala. Mi-am spus că e prea mult şi greu şi că prea nemiloasă-i viața, dar, în ace-laşi timp speram că există un rost în tot ceea ce se întâmplă. Astfel, am început să-mi pun întrebări despre viață, despre moarte şi des-pre Cel ce are toate răspunsurile.

Într-o zi, o prietenă, ştiindu-mi durerea, mi-a sugerat să merg la Biserica Sfântul Nicolae - biserica la care ea, împreună cu familia ei, mergeau în fiecare duminică - şi să încerc să stau de vorbă cu pă-rintele Visarion Alexa, duhovni-cul ei. Începuse să încolțească în inima mea dorința de a-mi găsi duhovnic, însă nu simțeam că se va întâmpla foarte curând. Mer-geam duminical la câte o biserică, cu băiețelul meu, la împărtăşit, dar nu ştiam ce se petrece la Sfân-ta Liturghie, de ce ne spovedim, de ce avem nevoie de duhovnic, de ce rugăciunea spusă alături de alți oameni aduce mai mult folos.

Am realizat că Domnul bate discret la uşa sufletului meu

Sunt kinetoterapeut pediatru şi, prin prisma meseriei mele, pătrund în fiecare zi în universul bebeluşilor, al copiilor şi al părin-ților deopotrivă, iar acest lucru îmi oferă minunata posibilitate să interacționez, să comunic cu mul-te persoane. Îmi amintesc că în perioada aceea începuse să-mi fie drag să vorbesc despre Dumnezeu şi parcă discuțiile mergeau firesc într-acolo. Astfel, la foarte puțin timp de la momentul la care pri-etena mea mă chemase la biserica Sfântul Nicolae, am cunoscut un om, mămica unui copilaş cu care lucram, la capătul celălalt al Bucu-

reştiului. Un om drag, care într-o zi m-a întrebat, aşa cum o făcuse şi prietena mea, dacă nu aş vrea să stau de vorbă cu duhovnicul ei, să vin, împreună cu familia mea, la biserica la care merg şi ei, spunân-du-mi cu lacrimi în ochi că acolo totul este altfel. Zâmbesc şi acum când îmi amintesc cum i-am spus, în neştiința mea: „Ei bine, da, cred că vreau, dar nu voi străbate Bucu-reştiul pentru asta!” Ea mi-a răs-puns blând: „Nu e nevoie! E lângă tine, în Militari, biserica Sfântul Nicolae.” În clipa aceea am realizat că este vorba de aceeaşi biserică, de acelaşi duhovnic, că Domnul bate discret la uşa sufletului meu şi că această coincidență este doar felul Său de a rămâne anonim.

Moartea unui om drag nu înseamnă sfârşitul

M-am dus într-o zi, intrând în bi-sericuță cu altă trăire decât aveam până atunci. L-am întâlnit pe pă-rintele Visarion şi după ce am stat de vorbă cu dumnealui, am simțit că-mi doresc să revin, că acela era începutul unei noi etape a vieții mele. Peste câteva zile, împărtă-şindu-i cumnatului meu trăirea primei mele spovedanii şi-a dorit să vină şi el, să încerce să înțelea-gă astfel rostul suferinței. În scurt timp, dintr-un om certat cu Dum-nezeu, pentru care Dumnezeu era nemilosul, a devenit unul care-şi dorea să se hrănească cu El la fi-ecare Liturghie, nădăjduind… A trecut în Veşnicie în iulie 2013, iar moartea a pus capăt suferinței lui şi a deschis ochii sufletelor noas-tre. Am înțeles atunci că moartea unui om drag nu înseamnă sfârşi-tul, ci că ea poate da vieții un alt

sens, o altă direcție, că moartea îți poate aduce spe-ranța că-n Veşnicie, din mila Domnului, ne vom reîntâlni într-o zi.

Spovedindu-ne, ne amintim că nu suntem singuri

În aceşti doi ani, ajutați fiind de părintele Visarion, am înțe-les că Biserica, prin Tainele Sale, prin fiecare bătaie de clopot ce anunță Sfânta Liturghie, ne chea-mă să-L căutăm, să-L primim şi să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Astfel, spovedindu-ne, ne amin-tim de fiecare dată că nu suntem singuri, că Bunul ne ascultă şi ne iartă cu dragoste fiecare neputință omenească, iar Împărtăşania ne este dată ca hrană pentru suflet, ca medicament pentru omul ce a realizat şi crede că doar Aceasta îl ridică din deznădejde şi-l face viu. Am aflat că doar pomelnicul dat la Altar şi lumânările aprinse nu vindecă sufletul, ci doar alină pen-tru puțin timp, psihicul.

Păşesc şi astăzi, alături de cei dragi ai mei, cu nădejde, pragul bi-sericuței noastre, locul în care am realizat că viața e atât de scurtă, că omul e ca o corabie, plutind în valurile vieții şi că fără duhovnic, cârmaciul ei, valurile îi pot schim-ba atât de uşor direcția, răpindu-i credința şi nădejdea că există Veş-nicia, că moartea nu pune capăt vieții, ci doar început…

Simona Ciumacencu

Cum am ajuns în biserică

3

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

Denii

Întoarce-te de nicăieri, bunică, spre piscul înse-ratelor smerenii. În lumea asta jalnică şi mică, să

mergem iar, ca oarecând, la Denii.

Leagă-ţi năframa, podul se ridică. Desferecăm anastasimatare. În lumea asta jalnică şi mică, deo-

dată vine Săptămâna Mare.

Se-afumă ziua, soarele apune. În candelă se gată untdelemnul, ca-n Pilda cu Fecioarele Nebune.

Prinţul Privirii ne arată semnul.

O iau tăcut în urma dumitale, să nu mă rătăcesc. Să nu se vadă: la oiştea nevredniciei mele, am înhămat

credinţă şi tăgadă.

Și-abia aştept să trecem înc-o veghe, în lumea asta strâmtă şi peltică, înfăşurată-n purpură şi zeghe. Să

mergem iar la Denii. Hai, bunică…

de Lelia MunteanuLuni, 6 Aprilie (Lunea Mare) 18:00 - Denie

Marţi, 7 Aprilie (Marţea Mare) 18:00 – Denie

Miercuri, 8 Aprilie (Miercurea Mare)18:00 – Denie

Joi, 9 Aprilie (Joia Mare) 8:30 Sfânta Liturghie - Spălarea picioarelor 18:00 - Denia celor 12 Evanghelii

Vineri, 10 Aprilie (Vinerea Mare)10:00 - Vecernie - Scoaterea Sfântului Epitaf 18:00 - Denia Prohodului Domnului

Sâmbătă, 11 Aprilie (Sâmbăta Mare)8:30 - Sfânta Liturghie

Sâmbătă, 11 Aprilie (Sfi ntele Paşti)23:30 - Sfânta Liturghie - Învierea Domnului

Programul Liturgic al Săptămânii Mari

Din Duminica Floriilor, care de-schide Săptămîna Patimilor,

până în Duminica Tomei (numită în popor şi “Paştele cel mic”), care încheie Săptămîna Luminată, creştinătatea trăieşte toiul tim-

pului pascal. (“Ciclul pascal” se întinde, altminteri, până la Rusalii.) Dacă săptămîna de după Înviere, purtând pecetea luminii, este una de binecuvântată bucurie, cea din-tre Florii şi Înviere, purtând pecetea întunericului, este una de cernită reculegere şi de compătimire cu Hristos. Ea se cheamă Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, când seară de seară, din Duminica Floriilor şi până în Vinerea Mare, au loc în biserici slujbele numite Denii, în care se face pomenire de-spre toate prin câte a trecut Iisus, de la sosirea Sa în Ierusalim şi până la moartea Sa pe cruce. Numele aces-tor slujbe de seară provine din lim-ba slavonă, unde denie are înţelesul de “veghe” sau “priveghere”.

Auzind că Învăţătorul este gata să urce la Ierusalim şi ştiind că mai marii cetăţii Îi puseseră gând rău, proprii Lui ucenici s-au codit să-L urmeze într-acolo. Iată însă că Toma Geamănul (Didymos), unul

dintre cei 12, îi îmbărbătează şi pe ceilalţi, zicând: „Să mergem şi noi şi să murim cu El!” (Ioan 11, 16). Drumul Patimilor începe cu in-trarea Domnului în Ierusalim, când poporul care peste câteva zile Îi va cere moartea („Să fi e răstignit!... Sîngele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” – Matei 27, 23 şi 25) Îl întâmpină acum cu ramuri de fi n-ic şi cu osanale (de unde proverbul: „Cine-ţi strigă azi Osana, mâine te va răstigni!”). Prima denie pascală se ţine chiar în seara zilei de Florii. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii Îl însoţesc pe Iisus ca şi când ar fi ei înşişi martori direcţi la ultimele zile ale vieţii Lui pământeşti, pătimind cu El în duh şi murind simbolic păcatului, ca să fi e cu adevărat vrednici de bucu-ria Învierii. Anul acesta s-a reluat, după 6 decenii, frumoasa tradiţie a procesiunii de Florii pe străzile Capitalei.

Răzvan Codrescu, Ghid Pascal Ed. Bucureşti 2009

Îndrumar pentru Săptămâna Mare