• Lucrarea a fost discutată în şedinţa Consiliului Ştiinţific al CSSAS
• Responsabilitatea privind conţinutul revine în totalitate autorilor
ISBN 973-663-505-2
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Anul 2006: evaluare strategică/ Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate.- Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007
ISBN 973-663-505-2
355. 45
3
CUPRINS
2006 - anul aşteptărilor neîmplinite .......................................5 Activitatea principalelor organizaţii internaţionale de securitate în anul 2006 .............................................................7 Realităţi şi tendinţe economice..............................................27 Actori internaţionali importanţi ...........................................37 Orientul Mijlociu şi Apropiat ...............................................45 Marea Neagră .........................................................................65 Republica Moldova ................................................................79 Balcanii de Vest ......................................................................91
4
5
2006 - anul aşteptărilor neîmplinite
2006 a fost anul consecinţelor evenimentelor declanşate în perioadele anterioare fără a se individualiza prin ceva specific. Cu excepţia războiului de vară din Liban, dintre armata israeliană şi gruparea Hezbollah sprijinită de Iran nu au mai apărut alte puncte fierbinţi. Dar acest conflict a complicat, într-o bună măsură, echilibrele şi aşa delicate din regiune.
Orientul Apropiat continuă să rămână zona cu cea mai mare influenţă asupra mediului de securitate globală şi cu cel mai consistent potenţial destabilizator. Conflictul, vechi de decenii, dintre palestinieni şi israelieni nu pare a fi adus ceva nou, dar a căpătat accente neîntâlnite încă după venirea la putere, prin alegeri, a unui curent politic radical palestinian şi după confruntările militare din Liban, nefavorabile Israelului. Acestei situaţii i s-a alăturat confruntarea tot mai evidentă între lumea musulmană şi SUA. Guvernul american este cel mai angajat politic, financiar şi militar pentru stabilizarea şi menţinerea echilibrelor în zonă, dar dificultăţile întâmpinate în Irak au continuat. Irakul a ajuns, practic, în situaţia unui război civil religios, iar lumea musulmană consideră că este provocat de prezenţa trupelor coaliţiei. Absenţa perspectivelor credibile a început să influenţeze comunităţile ale căror trupe sunt prezente acolo şi acest lucru se răsfrânge asupra politicilor interne. Alegerile parlamentare din SUA au fost dominate de subiectul irakian şi au relevat diminuarea suportului acordat de societatea americană pentru un război cu desfăşurări absolut neobişnuite.
Sancţiunile dictate de Consiliul de Securitate al ONU împotriva Iranului nu l-au făcut mai conciliant. Nici în acest caz nu se întrevede soluţia, iar anumite declaraţii sugerează că Iranul nu este departe de a realiza arma nucleară, dar nici de posibilitatea de a deveni subiect al unor sancţiuni violente.
După ultima lărgire din anii anteriori, NATO a intrat într-un proces de reaşezări interne şi de activizare în spaţiile
6
unde este implicat. Probabil că şi UE va intra într-un proces asemănător, simultan cu perfecţionarea politicii de vecinătate.
„Conflictele îngheţate” din Europa par a căpăta noi nuanţe după ce ONU se va pronunţa asupra viitorului provinciei Kosovo. Autorităţile de la Belgrad nu acceptă desprinderi teritoriale, cele la Priştina doresc doar independenţa şi refuză alte soluţii. Este încă o stare conflictuală care se va perpetua cel puţin în 2007 şi va preocupa ONU şi UE. Va fi folosită ca precedent pentru alte separatisme din spaţiul ex-iugoslav şi din bazinul Mării Negre, ori se va accepta ideea că fiecare conflict în parte reprezintă o situaţie izolată, cu propriile mecanisme şi surse de generare, care n-au nimic comun cu Kosovo? Iată o viitoare provocare serioasă pentru o UE lărgită şi pentru toţi ceilalţi actori europeni şi globali.
Africa continuă să rămână în afara priorităţilor marilor actori ai lumii. Summit-ul de la Beijing, unde s-au întâlnit preşedinţii unor state africane cu preşedintele chinez, evidenţiază interesul Chinei pentru acest continent, dar se pare că nu pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare, ci pentru resursele naturale ale Africii, de care economia chineză are atâta nevoie.
America de Sud este zona în care experienţa venezuelană a naţionalizărilor se extinde. În Ecuador, Bolivia, Nicaragua au fost aleşi, pe cale democratică, preşedinţi ale căror viziuni politice ar putea să răvăşească tradiţionala grădină din spate a SUA. Oricum, este continentul în care, pe viitor, este posibil să se producă lucruri interesante ce ar putea muta priorităţile marilor actori politici ai lumii spre el.
Dr. Nicolae DOLGHIN
7
Activitatea principalelor organizaţii internaţionale de securitate în anul 2006
Alexandra SARCINSCHI
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
ONU şi-a continuat în 2006 eforturile începute în anul anterior, anume intensificarea reformei întregului sistem.
În luna martie, Secretarul General al ONU a prezentat statelor membre raportul său referitor la gestionarea reformei, intitulat “Investing in the United Nations: For a Stronger Organization Worldwide” („Investind în Naţiunile Unite: pentru o organizaţie mai puternică oriunde în lume”). Spre deosebire de raportul din 2005 („În mai mare libertate: către dezvoltare, securitate şi drepturile omului pentru toţi”), ce stabileşte ca priorităţi organizaţionale eradicarea sărăciei, dezvoltarea, prevenirea conflictelor şi respectarea drepturilor omului, acest nou document accentuează importanţa recrutării, instruirii şi păstrării resursei umane, a procurării de bunuri şi servicii şi a gestionării fondurilor, ca elemente-cheie ale dezvoltării şi eficientizării organizaţiei.
Ideea de bază a acestui raport se referă la faptul că eforturile de reformare anterioare, deşi au generat unele îmbunătăţiri semnificative, au fost adresate, în cele mai multe cazuri, simptomelor, nu cauzelor funcţionării inadecvate a Organizaţiei, ceea ce a însemnat că nu s-a răspuns în totalitate nevoilor şi cerinţelor specifice mediului de securitate al acestui început de secol. De exemplu, la începutul anului 2006, ONU avea un buget pentru menţinerea păcii de peste 5 miliarde USD şi 80.000 de oameni în aceste misiuni, evoluând de la stadiul „organizator de conferinţe” în doar câteva locaţii din anumite ţări la cel de organizaţie cu un rol important în viaţa mai multor
8
popoare ce au nevoie de ajutor. Păstrarea şi dezvoltarea acestui rol depinde de reformarea a şase domenii interrelaţionate importante ale activităţii Organizaţiei: oameni, conducere, tehnologie informaţională şi de comunicaţii, servicii, guvernare şi investiţii pentru schimbare. Au fost elaborate 23 de propuneri ce vizează, în primul rând, alinierea personalului ONU la nevoile actuale, întrucât este acut resimţită lipsa anumitor aptitudini în rândul personalului selecţionat după criterii ce par a nu corespunde nevoilor reale ale Organizaţiei. De asemenea, este nevoie de reformarea structurii de conducere ce, în momentul redactării Raportului, nu putea face faţă operaţiilor extinse şi complexe coordonate de ONU. Astfel, este preconizată atât reorganizarea şi reevaluarea traseului ierarhic de raportare pentru peste 25 de departamente şi alte entităţi, cât şi redefinirea rolului Adjunctului Secretarului General, în sensul creşterii gradului de autoritate formală a acestuia.
O altă problemă cu care se confruntă ONU se referă la faptul că, în ciuda numeroaselor îmbunătăţiri aduse în ultimii ani infrastructurii informaţionale şi de comunicaţii, întregul sistem este încă fragmentat, învechit şi subfinanţat în comparaţie cu cel al organizaţiilor similare. Această situaţie se reflectă şi în evoluţia altor domenii, întrucât infrastructura de acest tip este esenţială pentru funcţionarea şi dezvoltarea unei organizaţii.
În acelaşi timp şi tot în comparaţie cu celelalte organizaţii, Secretariatul ONU funcţionează cu greutate şi nu este capabil să identifice noi modalităţi de relocare şi finanţare externă. Opinăm că, din acest motiv, Secretarul General a propus realizarea, până în aprilie 2007, a unei analize cost-beneficiu care să vizeze activitatea serviciilor administrative, precum şi a unui set de măsuri destinate îmbunătăţirii procedurilor de procurare de bunuri şi servicii pentru Organizaţie.
9
În domeniul bugetării şi finanţării, ONU s-a confruntat şi continuă să se confrunte cu problemele cauzate de un proces de bugetare greoi şi lipsit de o strategie care să îl ghideze. Cele peste 150 de fonduri separate şi 37 de conturi distincte destinate menţinerii păcii îşi suportă individual costurile şi se ocupă de propriile acorduri. Procesul de gestionare financiară este fragmentat, nefiind delegată autoritatea necesară centralizării tuturor activităţilor de acest tip. Legată de aceste probleme este şi cea a guvernării, întrucât sistemul actual nu furnizează statelor membre informaţiile şi instrumentele necesare îndeplinirii corecte a mandatelor şi gestionării eficiente a resurselor proprii. De aceea, este nevoie de noi principii care să ghideze relaţia dintre Secretariat şi Adunarea Generală referitoare la aspectele de conducere şi de bugetare, astfel încât întregul proces să devină strategic şi orientat spre rezultate.
În fine, unul dintre cele mai importante puncte de pe agenda reformei este cel referitor la investiţiile în schimbare, deoarece tot acest proces de transformare a managementului trebuie susţinut prin fonduri corespunzătoare, în special în etapele de început, ce vor defini cursul reformei.
Concomitent cu declanşarea reformei, ONU a continuat activitatea sa „tradiţională”, Consiliul de Securitate formulând peste 70 de rezoluţii, majoritatea referitoare la situaţia din Somalia, Irak, Republica Democrată Populară Coreea, Congo, Liban şi Afganistan, ţările care au creat majoritatea problemelor de securitate în anul 2006. De asemenea, una dintre aceste rezoluţii (Rezoluţia nr. 1691 din 22 iunie 2006) recomandă Adunării Generale admiterea Republicii Muntenegru ca nou membru al ONU, ca urmare a recunoaşterii divizării uniunii statale Serbia-Muntenegru.
În ceea ce priveşte componenta de operaţii multinaţionale, ONU a continuat în acest an 15 misiuni1 (UNMOGIP – India şi Pakistan, UNFICYP – Cipru, 1 Surse: http://www.un.org, http://www.mapn.ro
10
MINURSO – Sahara de Vest, UNOMIG – Georgia, UNMIK – Kosovo, MONUC – Rep. Democrată Congo, UNMEE – Etiopia şi Eritreea, UNMIL – Liberia, UNOB – Burundi, UNOCI – Coasta de Fildeş, MINUSTAH – Haiti, UNMIS – Sudan, UNDOF – Înălţimile Golan, UNFIL – Liban, UNTSO – Orientul Mijlociu) şi a început Misiunea Integrată a Naţiunilor Unite în Timorul de Est (UNMIT), destinată sprijinirii guvernului naţional în procesul de reconstrucţie a ţării.
În anul 2006, în aceste misiuni au participat 69.509 militari, 8.462 poliţişti, 2.725 observatori militari, 4.513 personal civil internaţional, 9.946 personal civil naţional, 1.852 voluntari ONU. În ceea ce priveşte aspectele financiare ale misiunilor, pentru perioada 1 iulie 2006 – 30 iunie 2007, Organizaţia dispune de aproximativ 4,75 miliarde USD2. Pentru perioada anterioară, 1 iulie 2005 – 30 iunie 2006, contribuţiile la bugetul ONU pentru menţinerea păcii au fost de peste 1,34 miliarde USD, iar printre cei mai generoşi contributori s-au numărat SUA, Japonia, Ucraina, China, Republica Coreeană, Argentina, Belarus, Franţa, Emiratele Arabe Unite şi Italia.
Un alt moment important în activitatea ONU din 2006 este constituit de numirea noului Secretar General de către Adunare Generală, la data de 3 octombrie 2006. Ban Ki-moon, diplomat coreean, va prelua această funcţie de la 1 ianuarie 2007. După cum a declarat, unul dintre punctele importante de pe agenda sa va fi continuarea reformei Organizaţiei. Însă sarcina sa este una deosebit de dificilă, întrucât numai o reformă profundă a sistemului de management al Organizaţiei poate crea un Secretariat al Naţiunilor Unite capabil să îşi realizeze în totalitate mandatul. De asemenea, este nevoie ca ONU să înveţe să folosească eficient resursele statelor membre şi să câştige încrederea întregii comunităţi internaţionale, ce a fost pusă la încercare atât de modul în care Organizaţia a reacţionat la provocările de securitate ale secolului XXI, cât şi 2 Sursă: http://www.un.org
11
ETAPA 3
ETAPA 2 ETAPA 4
ETAPA 1
de scandalurile în care aceasta a fost implicată în ultima perioadă („Petrol contra hrană”, renovarea costisitoare a locuinţei Secretarului General).
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Analiza evenimentelor anului 2006 este foarte importantă pentru înţelegerea direcţiei de evoluţie a NATO.
Încă de la sfârşitul lunii ianuarie, Secretarul General al Alianţei, Jaap de Hoop Scheffer, şi-a exprimat intenţia de a reînnoi angajamentul pe termen lung pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii în Afganistan, ca parte a Acordului (“Afghanistan Compact”) dintre comunitatea internaţională şi această ţară referitor la cooperarea în domeniul securităţii, al dezvoltării economice şi guvernării eficiente. În acest sens, evenimentele ulterioare au decis extinderea ariei de operaţii a ISAF către sud şi est, continuând etapele 1 şi 2 (Figura nr. 1).
Figura nr. 1: ISAF - Distribuţia în spaţiu a echipelor
de reconstrucţie a provinciilor afganeSursa: http://www.nato.int/docu/update/2006
12
Astfel, la 4 mai, Comandantul Corpului Aliat de Reacţie Rapidă al NATO, sub comandă britanică, a preluat comanda ISAF de la Corpul Rapid Desfăşurabil al NATO, condus de către Italia. Preluarea comenzii a însemnat şi startul procesului de extindere a rolului Alianţei în Afganistan, fiind stabilite următoarele scopuri: revizuirea planului operaţional al misiunii în sensul extinderii acesteia, organizarea mai multor echipe pentru reconstrucţia provinciilor, furnizarea de sprijin operaţional îmbunătăţit pentru Armata Naţională Afgană şi sprijin pentru guvernul afgan în dezarmarea grupurilor ilegale. Extinderea ISAF a fost programată pentru vara lui 2006, etapa a 3-a însemnând lărgirea ariei de operaţii cu 6 provincii (Day Kundi, Helmand, Kandahar, Nimroz, Uruzgan şi Zabul) şi a numărului de militari de la 9.000, în mai 2006, la aproximativ 15.000 în iulie. La 28 iulie, această decizie primeşte autorizaţia finală din partea Consiliului Nord-Atlantic (NAC), din acel moment, NATO asistând guvernul afgan în furnizarea securităţii pe aproximativ 75% din teritoriul ţării. De asemenea, NAC a decis ca, la 31 iulie, Alianţa să preia comanda a 4 echipe de reconstrucţie a provinciilor Helmand, Kandahar, Uruzgan, Zabul, sporind numărul echipelor conduse de NATO la 13.
Două luni mai târziu, NAC autorizează ISAF să îşi extindă aria de operaţii la 14 provincii în estul Afganistanului (etapa a 4-a) şi să preia comanda a încă 12 echipe de reconstrucţie, sporind numărul trupelor aflate sub comanda sa la 30.000.
Cu toate acestea, în Afganistan, anul 2006 a fost unul al dificultăţilor pentru Alianţă. Analizele au demonstrat că misiunii îi lipsesc 20% din resursele necesare, în condiţiile în care NATO are nevoie de forţe combatante care pot îndeplini şi sarcini de reconstrucţie mai ales în Afganistan. De asemenea, extinderea ISAF nu a fost fără probleme: în sud şi în est, talibanii erau deja regrupaţi, ceea ce a determinat ca preluarea controlului de către forţele aliate să producă pagube şi victime.
13
În ceea ce priveşte celelalte operaţii NATO, în 2006 au fost continuate 7 şi finalizată cea din Pakistan (11 octombrie 2005 - 1 februarie 2006), prin care Alianţa a furnizat sprijin pentru reducerea efectelor cutremurului din 8 octombrie 2005 (3.500 tone ajutoare aeropurtate, unităţi de genişti şi medici)3. De asemenea, la solicitarea Secretarului General al ONU, NATO a acceptat să studieze problema identificării unor opţiuni pentru o posibilă continuare a sprijinului acordat Uniunii Africane în Darfur, ce totuşi nu va presupune asumarea rolului de lider sau trimiterea unor trupe terestre în zona de conflict.
Un alt moment important în activitatea Alianţei în anul 2006 este constituit de întâlnirea de la Sofia (27 aprilie), în cadrul căreia miniştrii de externe decid întărirea şi extinderea NATO. Astfel, vor fi dezvoltate relaţiile tradiţionale cu ţările care au contribuit la operaţiile conduse de Alianţă şi se pregătesc pentru a se implica şi în Afganistan, precum Australia şi Noua Zeelandă, dar şi cu Japonia şi Coreea de Sud. Aceasta nu înseamnă că NATO va deveni o alianţă globală, ci o alianţă cu parteneri globali, ceea ce reflectă nevoia de dialog cu alte naţiuni, a unei entităţi ce îşi doreşte să operaţii peste tot în lume, atunci când este nevoie. În acest sens, unul dintre dezideratele Alianţei este acela de a fi capabilă să conducă simultan un număr mai mare de operaţii de mai mică amploare decât în trecut, însă fără a renunţa la capacitatea de a duce operaţii la scară mare, problemă discutată la Bruxelles de către miniştrii Apărării din ţările membre (8 iunie). Este aprobat „Ghidul ministerial pentru procesul de planificare a forţei”, al cărui scop este de a asigura eficienţa angajamentelor dintre NATO şi ceilalţi actori naţionali şi internaţionali. Planificarea apărării în Alianţă reprezintă un element fundamental al acordurilor prin care ţările membre beneficiază atât de avantajele politice şi militare, cât şi de resursele apărării colective pentru a-şi întări securitatea şi stabilitatea. 3 http://www.nato.int
14
Din punct de vedere organizaţional, cele mai importante modificări în structura Alianţei sunt crearea Comitetului de Ştiinţă pentru Pace şi Securitate şi a Centrului pentru Fuzionarea Informaţiilor în Sprijinul NATO. Crearea primului a fost aprobată de către Consiliul Nord-Atlantic la 28 iunie, înlocuind alte două comitete: Comitetul NATO pentru Ştiinţă şi Comitetul pentru Provocările Societăţii Moderne. Centrul pentru Fuzionarea Informaţiilor în Sprijinul NATO a fost deschis la 16 octombrie, cu scopul de a constitui o resursă importantă de informaţii pentru membrii şi partenerii NATO.
Referitor la extinderea propriu-zisă, tot la Sofia, s-a discutat situaţia celor trei ţări care fac parte din MAP (Albania, Croaţia şi Macedonia) şi a celor două care şi-au exprimat dorinţa de a adera la NATO, însă fără a fi membre MAP (Ucraina şi Georgia). În plus, în luna mai (19), Consiliul Nord-Atlantic a aprobat primul Plan individual de acţiune pentru parteneriat cu Republica Moldova, iar, la 21 septembrie, oferă Georgiei un Parteneriat intensificat, ce acoperă întreaga gamă de probleme politice, militare, financiare şi de securitate legate de un posibil statut de membru al Alianţei. De asemenea, la 16 octombrie, NATO şi Israel au finalizat simultan Programul individual de cooperare, aflat sub egida Dialogului Mediteranean, şi contribuţia acestei ţări la Active Endeavour. Tot în acest an, NATO şi-a manifestat şi intenţia de a promova o mai bună înţelegere reciprocă cu ţările invitate la Iniţiativa de cooperare de la Istanbul, în special cu ţările din zona Golfului (12 decembrie, Kuwait).
Cel mai important moment al anului a fost Summit-ul de la Riga, din 28-29 noiembrie. Aici, Alianţa a anunţat că este de acord să ofere pentru Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru „Programul de parteneriat pentru pace”, a lansat o Iniţiativă de cooperare în domeniul instruirii prin care oferă expertiză partenerilor din regiunea Mediteranei şi din Orientul Mijlociu şi a declarat că, la următorul summit, din 2008, va
15
invita să adere ţările care vor îndeplini standardele NATO. Cel mai important document adoptat la acest summit este „Ghidul politic cuprinzător” (“Comprehensive Political Guidance”), ce furnizează cadrul şi direcţiile politice pentru desfăşurarea procesului continuu de transformare a NATO, stabilind priorităţile Alianţei pentru următorii 10-15 ani. De asemenea, au fost stabilite şi principalele ameninţări la adresa Alianţei pentru această perioadă: terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă. În acest context, NATO va păstra abordarea securităţii stabilită prin Conceptul Strategic din anul 1999 şi va realiza următoarele sarcini de securitate: securitate, consultare, disuasiune şi apărare, gestionarea crizelor şi parteneriat, însă principalul scop al său va rămâne apărarea colectivă.
În ansamblu, în următorii 10-15 ani, Alianţa va trebui să-şi dezvolte:
- capacitatea de a conduce şi furniza sprijin operaţiilor expediţionare întrunite multinaţionale din zonele îndepărtate, cu sau fără sprijinul naţiunii-gazdă, şi de a le susţine pe perioade mari de timp;
- capacitatea de a adapta rapid şi eficient poziţiile forţei şi răspunsul militar la circumstanţele neprevăzute;
- capacitatea de a împiedica, distruge, apăra şi proteja împotriva terorismului populaţiile, teritoriul, infrastructura critică şi forţele Alianţei;
- capacitatea de a proteja sistemele de informaţii cu importanţă critică ale Alianţei de atacurile cibernetice;
- capacitatea de a conduce operaţii luând în considerare ameninţările constituite de armele de distrugere în masă, inclusiv capacitatea de a apăra forţele desfăşurate ale NATO de atacurile cu rachete;
- abilitatea de a purta operaţii în medii dificile din punct de vedere al condiţiilor geografice şi climaterice;
- abilitatea de a identifica, prin echipament şi proceduri potrivite, elementele ostile, inclusiv în zonele urbane, cu scopul
16
purtării unor operaţii care să reducă pierderile neintenţionate şi să protejeze propriile forţe;
- abilitatea şi flexibilitatea necesare ducerii operaţiilor în circumstanţe în care eforturile autorităţilor, instituţiilor şi naţiunilor implicate au nevoie de coordonare, pentru a atinge rezultatele dorite;
- capacitatea de a furniza sprijin militar operaţiilor de stabilizare şi eforturilor de reconstrucţie corespunzătoare fazelor desfăşurării unei crize;
- capacitatea de a desfăşura forţe interoperabile şi pot coopera cu forţele partenerilor Alianţei.
Aşadar, se doreşte ca forţele NATO să fie echilibrate, flexibile şi agile, pentru a fi capabile să ducă întreaga gamă de misiuni pentru care au fost construite, accentuând posibilitatea ca Alianţa să fie nevoită să desfăşoare un mare număr de operaţii de intensitate mai mică. Printre diversele cerinţe enumerate, acest ghid subliniază cea mai importantă prioritate a NATO, anume definitivarea unei forţe expediţionare întrunite, dar şi a capacităţii de a o desfăşura şi a o susţine în teatru.
În acest proces de transformare trebuie să se încadreze şi ţările care sunt candidate la statutul de membru al Alianţei. Acest deziderat poate fi realizat numai prin desfăşurarea unui alt proces, de această dată în sens dublu, de instruire, pe de o parte, a candidaţilor, iar, pe de altă parte, a membrilor NATO, în privinţa conceptelor şi eforturilor de transformare ce există şi se desfăşoară atât în cadrul, cât şi în afara Alianţei, pentru a putea asigura interoperabilitatea viitoarelor operaţii.
Uniunea Europeană (UE)
Anul 2006 a debutat cu preluarea preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene de către Austria, ale cărei obiective generale au fost: crearea de noi locuri de muncă în Europa, securizarea şi dezvoltarea modelului social european,
17
refacerea încrederii cetăţenilor europeni în proiectul european şi dezvoltarea Europei ca partener global puternic de încredere.
La mijlocul anului, preşedinţia rotativă a fost preluată de către Finlanda (1 iulie 2006). Problematica abordată de aceasta a vizat: viitorul UE din punctul de vedere al ratificării Tratatului Constituţional, extinderea Uniunii, îmbunătăţirea normelor pentru a favoriza competitivitatea şi dezvoltarea sustenabilă, sporirea transparenţei cu scopul creşterii încrederii cetăţenilor în UE etc.
În cursul preşedinţiei austriece, cel mai important moment a fost constituit de întrunirea la Bruxelles a Consiliului European din 15-16 iunie, unde a fost discutată problema Europei ca actor global, fiind stabilite punctele esenţiale de pe viitoarea agendă: reforma constituţională şi lărgirea. La momentul respectiv, 15 state membre au ratificat Tratatul Constituţional, două nu au putut realiza acest lucru, iar opt nu au finalizat procesul. Discuţiile contradictorii au continuat în 2006, ceea ce a determinat Consiliul European să ceară preşedinţiei ca, în cursul primului semestru al anului 2007, să îi prezinte un raport de evaluare a discuţiilor privitoare la Tratatul Constituţional şi de explorare a viitoarelor posibile evoluţii. Este programat ca raportul să fie examinat de către Consiliul European pentru a putea decide cum va fi continuat procesul de reformă constituţională, iar măsurile necesare vor fi luate cel târziu în al doilea semestru al anului 2008.
În ceea ce priveşte lărgirea, Raportul de monitorizare al Comisiei Europene, din mai 2006, a confirmat aderarea României şi a Bulgariei la 1 ianuarie 2007. Referitor la ţările candidate (Croaţia, Turcia, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei) şi la cele potenţiale candidate (Albania, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, Serbia), Comisia a analizat situaţia acestora şi a stabilit că se află pe un drum bun în ceea ce priveşte reformele democratice, cu câteva excepţii, cum ar fi, nerespectarea drepturilor populaţiei kurde din sud-estul Turciei,
18
întârzierea implementării depline a Acordului de la Ohrid în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, activitatea criminalităţii organizate în Albania, separarea administrativă a Serbiei de Muntenegru în iunie 2006 etc. Încurajările primite de aceste ţări din partea UE trebuie să ţină cont, totuşi, de faptul că viitoarele runde de lărgire sunt condiţionate de doi factori principali:
- păstrarea impulsului de consolidare şi aprofundare a integrării europene, prin asigurarea capacităţii de funcţionare a UE, aceasta în interesul actualilor şi viitorilor cetăţeni ai Uniunii;
- asigurarea faptului că ţările candidate sunt pregătite pentru a prelua obligaţiile ce decurg din statutul de membru şi vor îndeplini întregul set de condiţii pentru aderare.
Este nevoie de revizuirea capacităţii de integrare a Uniunii la toate stadiile importante ale procesului de accedere. Aceasta va ajuta statele membre să definească poziţia comună a UE în negocierile cu statele candidate şi să stabilească capitolele asupra cărora este necesară continuarea dezbaterilor. În acelaşi timp, UE trebuie să se asigure de faptul că lărgirea nu îi afectează propriul proces de dezvoltare instituţională, esenţial pentru o Uniune cu un număr de membri în creştere. Capacitatea Uniunii de a funcţiona eficient pe măsură ce se extinde are trei componente principale: instituţiile, politicile comune şi bugetul. Este important ca UE să se asigure, înainte de a decide un nou val de lărgire, că instituţiile sale continuă să fie eficiente, că politicile îşi ating scopurile şi că bugetul este pe măsura obiectivelor stabilite.
Este posibil ca rezultatul analizei tuturor acestor elemente să constituie motivul pentru care Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a cerut în luna octombrie 2006 suspendarea procesului de extindere a Uniunii. Cu toate acestea, două luni mai târziu, la o zi după ce NATO şi-a anunţat planurile de a invita Croaţia să adere în 2008,
19
Comisarul european pentru Extindere, Olli Rehn, a declarat că această ţară va intra în UE probabil înainte de anul 2010. Totuşi, în cazul Turciei, miniştrii de externe ai statelor din UE au votat la începutul lunii decembrie în favoarea suspendării a opt dintre cele 35 de capitole din dosarul aderării acestei ţări, în domenii privind transportul şi comerţul. Această măsură este urmare a refuzului autorităţilor de la Ankara de a ridica restricţiile impuse navelor cipriote privind accesul în porturile turceşti. Miniştrii au acceptat atât recomandarea Comisiei Europene privind suspendarea parţială a negocierilor de aderare, cât şi propunerea preşedinţiei UE privind verificarea atentă a îndeplinirii obligaţiilor de către Turcia în fiecare an până în 2009.
De asemenea, oficialii UE au afirmat că, în ceea ce priveşte Balcanii de Vest, viitorul acestei zone este strâns legat de Uniune (Declaraţia de la Salzburg, martie 2006). Acesta înseamnă că UE va continua să asiste ţările din Balcanii de Vest în procesul de reformă şi implementare a măsurilor stabilite de Comisia Europeană în documentul „Balcanii de Vest pe drumul spre UE: consolidarea stabilităţii şi sporirea prosperităţii” (ianuarie 2006).
Tot în zona politicii externe, UE a relansat anul trecut politica referitoare la dimensiunea sa nordică, în cadrul Summit-ului de la Helsinki (24 noiembrie). Au fost adoptate două noi documente – „Documentul-cadru referitor la Dimensiunea nordică” şi „Declaraţia politică referitoare la Dimensiunea nordică” -, ce înlocuiesc „Planul de acţiune referitor la Dimensiunea nordică II”. Noua politică va fi implementată de către UE, Rusia, Norvegia şi Islanda, constituind expresia regională a celor patru spaţii comune UE/Rusia, cu extindere la celelalte două ţări. Acestei Dimensiuni nordice i-au fost conferite două noi priorităţi geografice, Marea Baltică şi Marea Barent, alături de cele stabilite anterior – Kaliningrad şi zona arctică şi subarctică.
20
În ceea ce priveşte Politica de vecinătate, sfârşitul anului 2006, a adus adoptarea strategiei „Întărirea Politicii europene de vecinătate” (4 decembrie), document ce stabileşte atât punctele forte (integrare, reciprocitate, concreteţe şi folosire eficientă a fondurilor), cât şi cele slabe (slabă integrare comercială şi economică, gestionare deficitară a migraţiei şi mobilităţii, conflicte regionale) ale procesului de implementare a strategiilor anterioare.
Un alt aspect important al activităţii UE este cel al operaţiilor internaţionale. În 2006, Uniunea a finalizat prima operaţie de gestionare a crizelor iniţiată în anul 2003 în contextul PESC, anume EUPM (Misiunea Poliţienească în Bosnia şi Herţegovina), împreună cu alte cinci misiuni: EUPAT (Echipa poliţienească de consultanţă a UE în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei), EUSEC (Misiunea UE de reformare a sectorului de securitate în Republica Democrată Congo), EUPOL Kinshasa (Misiunea poliţienească a UE în Kinshasa), EUBAM Rafah (Misiunea UE de Asistenţă la graniţă în punctul de trecere Rafah, în Teritoriile Palestiniene) şi EUJUST-Lex (Misiunea integrată a UE pentru un stat de drept în Irak). În acelaşi timp, UE şi-a demonstrat capacitatea militară şi poliţienească prin continuarea a patru misiuni şi iniţierea altor două. Cele patru sunt: EUFOR – ALTHEA (Operaţia militară a UE în Bosnia şi Herţegovina), ce continuă misiunea SFOR; AMIS II (Asistenţa acordată de către UE Acordului umanitar de încetare a focului de la N’djamena, Sudan), acţiune de sprijin cu componentă civilă şi militară; EUPOL COPPS (Misiunea poliţienească a UE în Teritoriile Palestiniene), preconizată a se încheia în anul 2009 şi AMM (Misiunea de monitorizare a Aceh), ce monitorizează implementarea Acordului de pace dintre guvernul indonezian şi Mişcarea Aceh. În plus, în anul ce a trecut, UE a desfăşurat temporar forţe pentru a sprijini misiunea ONU (MONUC) pe timpul alegerilor din Republica Democrată Congo, din luna iunie – EUFOR (Forţa UE în
21
Republica Democrată Congo) şi a creat, la 10 aprilie (reformulare la 14 septembrie), cadrul necesar constituirii unei echipe de planificare a unei potenţiale operaţii UE de gestionare a crizelor în Kosovo – EUPT (Echipa UE de planificare), ceea ce reprezintă o dovadă a interesului acordat acestei provincii de către Uniune4.
Aşadar, în anul 2006, din ce în ce mai multe voci, inclusiv oficialii Consiliului European, au dorit să afirme sintagma „Europa – actor global”, consolidând prin aceasta opiniile ce consideră că însăşi extinderea Uniunii constituie un răspuns la provocările globalizării. Ca actor global, Europa ar trebui să fie capabilă să acţioneze oriunde în lume, în orice domeniu al vieţii sociale şi în orice moment pentru a rezolva problemele ce decurg din desfăşurarea procesului de globalizare. Totuşi, problemele semnalate dovedesc că Europa, nici măcar în forma sa instituţionalizată, nu dispune de asemenea resurse, statutul şi rolul său fiind mai bine ilustrate prin sintagma „Europa - actor globalizant”.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
În anul 2006, preşedinţia Consiliului Permanent al OSCE a revenit Belgiei, în persoana ministrului de Externe, Karel De Gucht. În această perioadă, activitatea organizaţiei nu a înregistrat evenimente deosebite, exceptând admiterea Muntenegrului (22 iunie) şi semnarea de către acesta a Actului final de la Helsinki (1 septembrie).
OSCE a continuat operaţiile internaţionale începute în anii anteriori, cu câteva modificări în structura lor5. Astfel, 4 Surse: http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=268&lang=EN&mode=g, http://www.mapn.ro 5 Surse: http://www.osce.org, http://www.mapn.ro
22
misiunea OSCE în Georgia a trecut de la faza de promovare a negocierilor între părţile conflictuale la instruirea personalului Pazei de Coastă. Misiunea OSCE în Moldova a continuat implementarea măsurilor pentru facilitarea aplanării politice a conflictului cu Transnistria. De asemenea, sunt menţinute şi Misiunea în Bosnia şi Herţegovina, al cărei scop este acela de a supraveghea implementarea Acordului de pace, Misiunea în Croaţia destinată sprijinirii procesului de consolidare a statului şi Misiunea în Kosovo (OMIK), ca sprijin în implementarea Rezoluţiei nr. 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la data de 10 iunie 1999.
Alături de aceste operaţii, Organizaţia a continuat activităţile sale „tradiţionale”, anume: promovarea dialogului politic; implementarea măsurilor de avertizare timpurie, prevenire a conflictelor, reabilitare post-conflict; controlul armamentelor; lupta împotriva terorismului, a extremismului şi a crimei organizate; promovarea instruirii poliţiei, a gestionării graniţelor, a statului de drept şi a controlului democratic asupra forţelor armate; cooperarea economică regională; promovarea toleranţei şi a nediscriminării; monitorizarea alegerilor; reconstrucţia instituţională şi promovarea bunei guvernări.
Cu toate acestea, OSCE nu a reuşit nici în acest an să amelioreze una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă: pierderea credibilităţii politice. În prezent, OSCE suferă de pe urma unei marginalizări politice cauzată de reducerea semnificativă a rolului său, simultan cu sporirea rolurilor unor organizaţii mult mai eficiente – NATO şi UE. În timp ce NATO poate furniza aşa-numita “hard security”, iar UE – ajutor economic şi financiar substanţial, OSCE nu a reuşit încă să îşi adapteze instrumentele de intervenţie la noile caracteristici ale mediului de securitate. În plus, rolul Organizaţiei a fost erodat într-o oarecare măsură şi de valurile de lărgire ale NATO şi UE, de dezvoltarea Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi de dezvoltarea capacităţii UE de
23
gestionare a crizelor, aspecte ce au câştigat din ce în ce mai multă importanţă în mediul de securitate european.
În ciuda acestor tendinţe negative, OSCE mai poate totuşi să spere la o contribuţie pentru securitatea Europei, însă doar în măsura în care va reuşi în anii ce urmează să finalizeze cu succes procesul de modernizare iniţiat la începutul acestui secol.
Comunitatea Statelor Independente (CSI)
Cu toate că, la Summit-ul de la Kazan, din 2005, anul 2006 a fost proclamat „anul CSI”, în decembrie împlinindu-se 15 ani de la crearea Comunităţii, evenimentele acestuia nu au creat atmosfera de sărbătoare specifice unui an aniversar.
În februarie 2006, Georgia s-a retras oficial din Consiliul Miniştrilor Apărării al CSI, declarând că a ales drumul spre aderarea la NATO şi nu poate face parte din două structuri militare. De asemenea, experţii noului guvern ucrainean s-au alăturat celor georgieni, la Tbilisi, pentru a discuta la începutul lunii mai, o posibilă retragere simultană a celor două state din CSI. Sancţiunile din partea Rusiei au apărut imediat, sub forma restricţiilor în relaţiile economice dintre aceste două ţări şi Federaţie (neîndeplinirea standardelor de import de către viţa de vie din Georgia şi vitele din Ucraina, “războiul gazelor”).
Renaşterea Comunităţii Economice Eurasiatice (CEE), în anul 2005, a dat noi speranţe implementării agendei spaţiului economic comun al CSI, cu sau fără participarea Ucrainei. Acesta a fost confirmată în august 2006, când a fost lansată uniunea vamală, formată iniţial din Belarus, Rusia şi Kazahstan, cărora li se vor mai alătura şi alţi membri ai CEE.
În ceea priveşte relaţia dintre Rusia şi Belarus, anul 2006 ar fi trebuit să definitiveze proiectul de Constituţie al Uniunii Statale, însă la 15 decembrie, întâlnirea preşedinţilor
24
celor două ţări în faţa Consiliului Suprem, a cărui existenţă este stabilită legal încă din anul 1999, când a fost semnat „Tratatul pentru formarea Uniunii Statale Rusia-Belarus”, a adus în discuţie dezacordurile dintre cele două părţi referitoare la crearea unui stat unificat, cu un spaţiu economic, vamal şi politic comun.
Continuarea proceselor de extindere UE şi NATO ar putea prejudicia viitorul CSI, întrucât tendinţa statelor membre este de a se orienta spre organizaţiile europene şi euro-atlantice, aşa cum au demonstrat evenimentele ultimilor ani.
GUAM
GUAM este una dintre organizaţiile regionale euro-asiatice care, în cursul anului 2006, a reuşit să îşi consolideze poziţia vis-à-vis de Federaţia Rusă. În cadrul Summit-ului de la Kiev (22-23 mai 2006), a fost decisă oficializarea Organizaţiei şi stabilirea priorităţilor. Primul punct de pe agenda Summit-ului, oficializarea Organizaţiei, s-a finalizat prin anunţul făcut de Ucraina şi Azerbaidjan de a îmbunătăţi relaţiile dintre membrii GUAM, redenumind organizaţia “GUAM – Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică”, cu sediul central la Kiev şi Secretar General – preşedintele azer, Ilham Aliyev. În acelaşi timp, au fost stabilite noile priorităţi ale Organizaţiei, cea mai importantă fiind soluţionarea conflictelor separatiste de pe teritoriile statelor membre. Ţările GUAM au formulat o poziţie comună faţă de aceste conflicte şi au cerut Adunării Generale a ONU să includă pe agenda celei de-a 61-a sesiuni subiectul referitor la „Conflictele de durată din spaţiul GUAM şi implicaţiile lor pentru pacea internaţională, securitate şi dezvoltare”, împotriva dorinţei Federaţiei Ruse.
În cadrul acestui Summit, reprezentanţii Georgiei, Ucrainei, Azerbaidjanului şi Republicii Moldova, au declarat că
25
GUAM se constituie într-o anticameră la NATO şi UE, toate statele componente având ca principal obiectiv integrarea euro-atlantică. Acesta nu înseamnă că Organizaţia doreşte să se substituie Comunităţii Statelor Independente şi nici că este îndreptată împotriva acesteia.
Renaşterea GUAM nu va avea, însă, un efect imediat, întrucât este nevoie de menţinerea pe termen lung a acestei agende reformatoare, corelată cu un înalt nivel de coerenţă a acţiunilor, în condiţiile dificile în care potenţialul de dezvoltare al statelor componente este diferit, interesele Federaţiei Ruse în zonă – încă active, iar mijloacele de coerciţie de care aceasta din urmă dispune – foarte puternice.
26
27
Realităţi şi tendinţe economice
Cristian BĂHNĂREANU
În lipsa unor şocuri majore, economia mondială a cunoscut, în anul 2006, o perioadă a unei relative creşteri. Creşterea economică globală a atins 5,1% în 2006 faţă de 4,9% în 2005. Totuşi, decalajul de dezvoltare dintre economiile avansate şi lumea a treia se menţine la cote alarmante – în prezent numărul celor care trăiesc cu mai puţin de 1 dolar pe zi este de 1,1 miliarde6. Şi în anul ce a trecut marile întruniri economice mondiale (de exemplu, Întâlnirea anuală a Forumului Economic Mondial, intitulată “The Creative Imperative”, 25-29 ianuarie) s-au axat pe căutarea de noi soluţii la provocările majore, economice şi sociale, ce preocupă lumea contemporană, precum: creşterea preţurilor resurselor energetice, emergenţa Chinei şi Indiei, impactul globalizării, comerţul mondial, sărăcia, încălzirea globală etc. Măsurile luate au vizat în special intervenţia în caz de dezastre, reducerea foametei, acţiuni anti-corupţie, finanţarea şi dezvoltarea parteneriatelor public-private.
Statele Unite ale Americii
Economia SUA a înregistrat în anul 2006 o creştere de 3,4%, cotă în uşoară scădere faţă de cea de anul trecut – 4,2%. Însă, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de la 42.000 USD la 44.000 USD la o populaţie de circa 300 milioane locuitori. Inflaţia (3,6%) şi rata şomajului (4,8%) s-au menţinut la niveluri mulţumitoare.
Cu toate că statisticile ne arată că SUA au fost depăşite de Uniunea Europeană în plan economic, măcar la nivelul PIB-ului, SUA rămân una dintre locomotivele economiei 6 François Bourguignon, Chief Economist and Senior Vice President, Development Economics, the World Bank
28
globale. Probleme presante sunt: deficitul bugetar imens de circa 5,6% din PIB pe fondul reducerii taxelor şi creşterii cheltuielilor, corvoada democratizării şi reconstrucţiei Irakului, scăderea economiilor populaţiei, preţurile încă mari ale petrolului ce tinde să afecteze profitul corporaţiilor.
Uniunea Europeană
Economia europeană a înregistrat în 2006 cel mai susţinut ritm de creştere de la începutul deceniului – 2,8%. Creşterea s-a datorat atât accelerării dezvoltării celor 10 economii care au aderat la Uniune în 2004, cât şi pe fondul liberalizării tot mai accentuate a comerţului. Cea mai dinamică şi competitivă economie din spaţiul UE s-a dovedit a fi cea a Danemarcei, ce a atins majoritatea obiectivelor Strategiei Lisabona. Germania, prin preluarea preşedinţiei UE, vizează, pe plan economic, formularea unui nou plan de acţiune în privinţa sistemului energetic al Uniunii, negocierea unui nou acord energetic cu Rusia şi iniţierea unui parteneriat economic transatlantic.
Evenimente importante în anul ce a trecut au fost: încheierea procesului de aderare al României şi Bulgariei, elaborarea proiectului „Strategiei Europene pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură”7, adoptarea monedei euro de Slovenia. Totuşi, problemele dependenţei energetice relativ mari de surse externe (50% în prezent cu tendinţe de creştere), ale îmbătrânirii populaţiei, deficitele bugetare din unele ţări europene mai mari de 3% din PIB, implementarea reformelor economice etc. rămân încă probleme majore pe agenda Uniunii.
Bugetul UE pentru anul 2007 (126,5 mld. euro) prevede majorarea cheltuielilor destinate stimulării creşterii economice şi subvenţii substanţiale în sectorul agricol. Cheltuielile au
7 European Commission, A European Strategy for Sustainable, Competitive and Secure Energy, 8 March 2006, http://ec.europa.eu/energy/green-paper-energy/doc/2006_03_08_gp_document_en.pdf.
29
crescut cu 3,2% peste nivelul aferent anului 2006 şi însumează 115,5 mld. euro, echivalentul a 0,99% din PIB-ul UE.
Situaţia PIB-ului şi a ratei de creştere ale principalelor
economii ale mapamondului 2005 2006 2007 (estimativ)
Stat/ regiune
PIB (mld. USD)
Rata de creştere
(%)
PIB (mld. USD)
Rata de creştere
(%)
PIB (mld. USD)
Rata de creştere
(%) Uniunea Europeană Germania Marea Britanie Franţa
Sursa: International Monetary Fund, World Economic Outlook Database, September 2006
Pe continentul asiatic au continuat şi în anul 2006
evoluţii contradictorii, pe de o parte expansiunea economică a Chinei, Japoniei, Indiei şi a tigrilor asiatici, iar, pe de altă parte, adâncirea problemei nucleare iraniene, agravarea disputelor Israel-Hezbollah sau sporirea instabilităţii din Irak.
În ciuda previziunilor, rata de creştere economică a Chinei a fost de circa 10%, nivel ce se va menţine şi în 2007. Doar o treime din economia Chinei este controlată direct de către stat. Exporturile au crescut cu 20,8%, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, iar importurile au sporit cu 18,4%. Cu toate acestea, a patra economie mondială este ameninţată de supraproducţie şi de o ineficienţă a investiţiilor
30
mult prea mari în anumite domenii. Măsurile luate în anul 2006, precum o politică monetară mai strictă, ce să se reflecte în restrângerea investiţiilor şi creditelor, fac parte din eforturile Guvernului de a face creşterea economică mai puţin dependentă de exporturi şi investiţii. Prin urmare, este de preferat o creştere mai moderată a economiei chineze decât boom-ul din prezent.
Economia Japoniei a înregistrat o bună rată de creştere de 2,7% şi se găseşte într-o etapă de stabilizare şi relansare. În mai 2006, Consiliul de Politică Economică şi Fiscală a dat publicităţii „Strategia Globalizării”8, în scopul îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a Japoniei. Documentul subliniază necesitatea accelerării reformelor interne pentru creşterea productivităţii şi utilizarea la maximum a bunurilor, serviciilor, capitalului, tehnologiei, informaţiilor şi resurselor umane de peste hotare. Pe termen lung, Japonia trebuie să reducă cheltuielile publice şi să gestioneze probleme precum declinul populaţiei şi scăderea forţei de muncă sau aprecierea yenului, ceea ce ar putea afecta exportatorii.
Deşi rata de creştere economică a Indiei rămâne una destul de mare (8,3% în 2006), economia este una predominant agrară. Reforma economică este făcută secvenţial şi fără hotărâre, datorită refuzului partidelor comuniste din coaliţia de la guvernare de a liberaliza pieţele. De asemenea, convertibilizarea rupiei rămâne un proiect utopic. Ratele mari ale şomajului şi sărăciei, lipsa infrastructurii, ineficienţa sectorului public de a asigura serviciile necesare rămân încă probleme presante. Probabil o reformă economică robustă ar face ca India să devină unul din motoarele economiei mondiale.
Rusia îşi menţine nivelul de creştere economică (6,5%),
atingând un PIB de circa 975 mld. USD. Preţurile mari ale
8 Randall S. Jones şi Taesik Yoon, Strenghtening the Integration of Japan in the World Economy to Benefit More Fully from Globalisation, în OECD, Economics Department Working Paper No. 526, 29 November 2006, p. 7.
31
resurselor energetice din ultimii ani au dus la încetinirea reformelor economice interne, la refuzul repetat al autorităţilor de la Moscova de a liberaliza piaţa energetică, menţinerea dependenţei economiei de exporturile energetice. Disputele privind preţul gazelor naturale atât cu Ucraina, cât şi cu Belarus, nu sunt altceva decât încercări ale Rusiei de a obţine poziţii cât mai avantajoase în relaţia cu UE şi de a-şi menţine influenţa economică în spaţiul CSI.
Provocările majore rămân: managementul macroeconomic, dependenţa de exporturile de materii prime şi de asistenţa financiară externă, investiţiile slabe în industria hi-tech, reforma administraţiei publice, reforma sistemului de sănătate, infrastructura energetică învechită etc. Bugetul pentru 2007 prevede 264 mld. USD venituri şi 207 mld. USD cheltuieli, rezultând un surplus de 57 mld9.
România
În anul 2006, finalizarea procesului de aderare şi acceptarea ca membru cu drepturi depline de la 1 ianuarie 2007 al Uniunii Europene a însemnat deschiderea unui nou capitol în drumul acesteia spre o societate democratică, pe deplin ancorată la valorile moderne. De asemenea, pe tot parcursul anului s-a simţit o îmbunătăţire semnificativă a indicatorilor economici, precum şi o întărire a monedei naţionale.
Creşterea economică de 7% a depăşit previziunile, în special datorită unei cereri interne robuste. Deficitul bugetar s-a situat sub 3% ca urmare a disciplinei fiscale din ultimii ani, a rezultatelor bune în restructurarea şi privatizarea întreprinderilor de stat şi a creşterii economice puternice. Exporturile realizate în perioada 1.I-31.X 2006 au fost de 21349,5 mil. euro. Valoarea exporturilor către ţările Uniunii Europene (UE-25) în perioada 1.I-31.X 2006, comparativ cu 9 Russia: Economic Report - October 2006, www.fco.gov.uk/Files/kfile/Economic%20Report%20(October).pdf.
32
perioada corespunzătoare din anul 2005, a crescut cu 16,1%. Importurile în perioada 1.I-31.X 2006 au însumat 32589,6 milioane euro. Valoarea importurilor provenite din ţările Uniunii Europene (UE-25) în perioada 1.I-31.X 2006, comparativ cu perioada corespunzătoare din anul 2005, a crescut cu 24,6%10. Cele mai dinamice sectoare ale economiei au fost serviciile bancare, domeniul farmaceutic, piaţa electronicelor şi electrocasnicelor, industria de automobile, construcţiile etc. Investiţiile străine au crescut de la 5,2 mld. euro în 2005 la 8 mld. euro în 2006. Pentru anul 2007, Guvernul prevede o creştere a investiţiilor străine de 10 mld. euro.
Privatizarea Băncii Comerciale Române reprezintă unul dintre succesele anului prin preluarea de către grupul austriac Erste Bank a 61,88% din acţiuni, transferul de proprietate realizându-se abia în ultima parte a lui 2006, deşi contractul de privatizare a fost semnat la sfârşitul anului trecut. De asemenea, indienii de la Ranbaxy au preluat Terapia Cluj-Napoca pentru 324 mil. USD. Privatizarea CEC a fost eşecul anului, oferta grecilor de la National Bank of Greece nefiind acceptată de statul român.
Resurse energetice Piaţa energetică mondială a înregistrat şi în anul 2006
evoluţii oarecum previzibile. Cei mai mari consumatori de petrol au rămas SUA (20,7 mil. barili/zi), China (6,9 mil. barili/zi) şi Uniunea Europeană. Începând cu intervenţia în Irak preţurile petrolului brut au înregistrat o creştere constantă de la 29,03 USD/baril în ianuarie 2003 la 35,16 în ianuarie 200511,
10 Institutul Naţional de Statistică, Comunicat de presă nr. 60 din 5 decembrie 2006 privind Comerţul exterior cu bunuri în luna octombrie şi perioada 1.I-31.X.2006, www.insse.ro. 11 Energy Information Administration, World Crude Oil Prices, www.eia.doe.gov/pub/oil_gas/petroleum/data_publications/ weekly_petroleum_status_report/current/pdf/table13.pdf.
33
datorită unui complex de factori daţi de sporirea cererii globale şi instabilitatea geopolitică. În anul ce a trecut (2006), ritmul de creştere al preţului mondial a fost destul de scăzut de la 55,12 în ianuarie şi 57,92 în decembrie.
Evenimentele majore ce au marcat piaţa energetică globală au fost: întreruperea temporară de către Rusia a livrărilor de gaze spre Ucraina, cauzată de neînţelegeri asupra preţului, a amplificat discuţiile în cadrul UE asupra securităţii energetice (ian. 2006); pentru prima oară în ultimii doi ani, OPEC decide reducerea cotei de producţie (fără Irak) cu 1,2 mil. barili/zi de la 28 mil. barili/zi (oct.); numeroase incidente şi atacuri asupra infrastructurii energetice în Nigeria; preşedintele Boliviei, Evo Morales, a semnat un decret ce impune renaţionalizarea industriei de gaze naturale (mai); începerea livrărilor pe noul oleoduct dintre Atasu (Kazahstan) şi Alashankou (China) (mai); conflictul dintre Israel şi militanţii Hezbollah din sudul Libanului (iul.-aug.); neînţelegeri privind preţul gazelor naturale între Rusia şi Belarus (dec.).
Principalele valute ale economiei mondiale Euro a continuat să câştige teren în faţa dolarului
american, paritatea crescând de la 1,21 în ianuarie la 1,32 în decembrie12. Împrumuturile guvernamentale excesive, consumul intern ridicat şi deficitul tot mai mare de cont curent au dus la slăbirea dolarului în raport cu celelalte valute (euro, yen). Mai mult, în primele două trimestre ale anului, OPEC-ul şi-a redus activele în dolari cu circa 5 miliarde, iar majoritatea noilor depozite bancare ale Rusiei sunt deţinute în euro13. Totodată, Guvernul iranian a cerut Băncii Centrale să transfere activele statului din dolari în euro şi să folosească valuta
12 2006 - American Dollars to 1 EURO, www.x-rates.com/d/USD/EUR/hist2006.html. 13 Petro Powers Drop the Dollar, în “The Top Ten Stories You Missed in 2006”, Foreign Policy, December 2006.
34
europeană în decontările externe ca răspuns la presiunile SUA de adoptare a unei rezoluţii ONU privind impunerea de sancţiuni Iranului. Pentru anul 2007, specialiştii prognozează o menţinere a trendului de apreciere a euro, mai ales că Banca Centrală Europeană va continua să ridice dobânda de referinţă, în timp ce FED-ul (Sistemul Bancar Central al SUA) va fi forţat să o reducă.
Ratele de schimb ale yuanului chinez au rămas constante pe tot parcursul anului 2006, circa 8 yuani la 1 USD şi 10 la 1 euro, stabilitate menţinută atât pe baza boom-ului economic prelungit, cât şi a politicilor guvernamentale de limitare a creşterii. Yen-ul japonez s-a menţinut constant în raport cu dolarul (circa 117 yeni la 1 dolar) şi s-a depreciat faţă de euro (de la 139 yeni la 1 euro în ian. la 154 yeni la 1 euro în dec.), ceea ce a ridicat competitivitatea exporturilor japoneze. Prin urmare, euro pare a deveni principală monedă de rezervă şi de referinţă a economiei mondiale.
Cheltuieli militare
Bugetele militare ale marilor actori ai lumii continuă să crească, tonul fiind dat de SUA. De exemplu, cheltuielile militare globale au scăzut de la 1.200 mld. USD în 1985 la circa 809 mld. USD în 199814, pentru ca apoi să aibă iar un trend ascendent ajungând, în 2006, peste nivelurile specifice Războiului Rece. Evoluţia ascendentă a cheltuielilor pare a avea motive reale precum profesionalizarea şi tehnologizarea armatelor, cercetarea şi dezvoltarea în domeniu şi lupta împotriva terorismului internaţional, însă nicio ţară nu doreşte ca decalajul faţă de SUA să se mărească, ci să fie cât mai pregătită pentru provocările prezente şi viitoare. Mediul de securitate al începutului de secol se prezintă destul de instabil: situaţia din Irak este departe de a fi clarificată, Iranul îşi 14 Anup Shah, High Military Expeditures in Some Places, November 9, 2006, www.globalissues.org/Geopolitics/ArmsTrade/Spending.asp.
35
continuă programul nuclear, iar Coreea de Nord îşi testează capabilităţile nucleare, teroriştii îşi mai arată din când în când „colţii”, unele state din Africa produc încă probleme locale şi regionale; disputele etnice şi religioase pot oricând să genereze în crize şi conflicte etc. Credem că se va menţine şi pe viitor tendinţa de creştere a fondurilor pentru apărare, puterea militară constituind încă un instrument indispensabil epocii actuale. În anul 2006, SUA au alocat 441,6 mld. USD, fonduri ce nu includ cheltuielile pentru operaţiile din Irak şi Afganistan (circa 50 mld. USD) şi cele legate de activităţile Homeland Security. Transformarea armatei SUA în una care să facă faţă cu succes provocărilor secolului XXI, lupta împotriva terorismului, relocarea bazelor militare americane în lume reprezintă câteva din priorităţile majore ale agendei militare. Pentru anul 2007, Departamentul Apărării SUA a cerut un buget de aproximativ 462,7 mld. USD15. Pe viitor, autorităţile SUA ar trebui să fie preocupate de cât de eficient sunt cheltuite aceste fonduri şi nu de sporirea cheltuielilor militare.
399.
1
420.
7
441.
6
27.4 38.6 46.9
31.2
34.6 45.0
20.4 31.6 43.9
0.0
50.0100.0
150.0
200.0250.0
300.0
350.0400.0
450.0
mld
. USD
SUA Rusia China Japonia
2004 2005 2006
Surse: SIPRI Database, Center for Arms Control
and Non-Proliferation, GlobalSecurity, CIA - The World Factbook 2006
15 Center for Arms Control and Non-Proliferation, The FY'07 Pentagon “Top Line” Request, February 6, 2006, www.armscontrolcenter.org/ archives/002238.php.
36
Alte ţări care alocă fonduri însemnate domeniului militar sunt: Rusia – 46,9 mld. USD, China – 45, Japonia – 43,9. Rusia şi China şi-au majorat cheltuielile de apărare de la an la an, probabil şi ca urmare a rezultatelor economice bune. Rusia se axează pe începerea implementării „Noului Program de Armament al Statului până în 2015”, atenţie mai mare acordată nevoilor forţelor navale şi aeriene, dezvoltarea de noi sisteme de arme, procurarea de noi echipamente etc. China este preocupată de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale militarilor, educaţie şi instrucţie, înzestrare, sporirea capacităţii de răspuns la urgenţe etc. Japonia şi-a redus bugetul militar pentru al cincilea an consecutiv, prioritatea fiind dezvoltarea capabilităţilor de apărare anti-rachetă.
România a planificat pentru anul 2006 un buget militar de 2,55 mld. USD, alocaţi în special continuării procesului de restructurare conform Strategiei de Transformare a Armatei României, modernizării înzestrării şi îndeplinirii misiunilor internaţionale asumate de ţara noastră.
În perioada următoare, economia mondială nu pare a da semne de slăbiciune în condiţiile în care economia americană pare să crească constant, cea europeană continuă să crească, iar expansiunea Chinei, Indiei şi a tigrilor asiatici este de neoprit. Prognozele pentru anul 2007 arată că:
• resursele energetice vor continua să constituie un element de dispută între marii actori ai lumii, iar preţurile petrolului vor rămâne destul de ridicate (60-65 USD/barilul);
• euro va continua să câştige teren în faţa dolarului, pe fondul intereselor SUA de a menţine dolarul slab;
• bugetul militar global va înregistra un total record de la sfârşitul Războiului Rece, iar SUA vor depăşi probabil bariera de 500 mld. USD cheltuieli pentru apărare;
• România va continua să aibă o creştere economică semnificativă, odată cu alocarea de fonduri pentru dezvoltare de către UE şi înmulţirea investiţiilor în ţara noastră.
37
Actori internaţionali importanţi
Mihai-Ştefan DINU
Dacă în anterioara noastră analiză dedicată unor actori internaţionali importanţi încheiam prin a acorda atenţie Chinei şi largei sale deschideri diplomatice, evenimentele de la sfârşitul anului 200516, şi mai departe ale întregului an 2006, ne-au motivat ca prezenta analiză să fie concentrată în continuare asupra Chinei şi a relaţiilor sale cu Rusia şi SUA.
Creşterea economică a Chinei, relaţiile foarte strânse dintre Moscova şi Beijing, pe de o parte, şi semieşecul SUA în Irak, ca şi al NATO în Afganistan, pe de altă parte, ne-au atras atenţia asupra importanţei evenimentelor din regiune în măsura în care ordinea mondială, multipolară în viziunea unor analişti, unipolară în viziunea altora, ar putea tinde către bipolarism, pe de o parte SUA, iar pe de altă parte Rusia şi China ca state-lider ale Grupului de la Shanghai (din care mai fac parte statele din Asia Centrală: Kazahstan, Uzbekistan, Kyrgystan şi Tadjikistan ce au statut de membri şi state precum India, Iran, Mongolia şi Pakistan care, în prezent, au statut de observatori, dar care şi-au exprimat interesul pentru a deveni membri deplini).
16 La sfârşitul lunii octombrie, Rusia şi China păreau aproape de formarea unei alianţe militare drept contrapondere la NATO, în cadrul întâlnirii celor şase membri ai Grupului Shanghai. Ideea unui bloc al marilor puteri estice aliate părea a avea susţinători la Moscova: „Este foarte important ca puterile regionale să demonstreze că pot rezolva problemele Eurasiei fără amestecul SUA”, declara Alexander Dugin, preşedintele Mişcării Internaţionale Eurasiatice, adăugând faptul că „pas cu pas vom construi o ordine mondială care să nu fie bazată pe hegemonia unipolară a SUA”- Fred Weir, Rusia, China looking to form a “NATO of the East?”, csmonitor.com, 26 octombrie 2005.
38
În anul care tocmai s-a încheiat, China a fost gazda celui de al V-lea summit al grupului de la Shanghai, declaraţiile reieşite din discuţii fiind larg mediatizate în China. Desfăşurat în luna iunie, summit-ul a fost organizat la nivel de şefi de state. Media au transmis declaraţii ale preşedinţilor Vladimir Putin şi Hu Jintao, încercând să găsească indicii pentru viitoarele direcţii ale Rusiei şi, în special, ale Chinei în cadrul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (OCS).
O rapidă privire asupra componenţei grupului de la Shanghai ne permite următoarele observaţii:
1. Organizaţia de Cooperare de la Shanghai are în componenţă Rusia, republicile central-asiatice ale fostei URSS şi China.
2. Membrii organizaţiei sunt state cu regimuri puternic centralizate.
3. Datorită legăturilor tradiţionale, în cazul unor dispute majore, balanţa ar fi puternic dezechilibrată, Rusia putând atrage mai repede de partea sa statele Central Asiatice.
4. Deşi Rusia şi China (după cum aminteam state-lider ale OCS) au creat un front comun pentru a se opune sancţiunilor dure pe care SUA ar fi dorit să le impună Coreei de Nord prin intermediul ONU, (poziţie pe care au adoptat-o şi în cazul sancţiunilor îndreptate asupra Iranului), Coreea nu face parte din organizaţie, nici măcar cu statutul de observator, aşa cum este cazul Iranului.
5. Atât Rusia, cât şi China sunt foste state rivale SUA, au interese majore în relaţiile cu acestea, iar India şi Pakistanul au parteneriate strategice cu SUA.
6. Rusia, China, India şi Pakistan sunt state ce deţin arme nucleare iar după ultimele estimări ale SUA,
39
Iranul şi-a construit capabilităţile pentru dezvoltarea armei nucleare.
În ceea ce priveşte transformarea OCS într-o contrapondere la NATO şi SUA, părerile sunt împărţite la fel ca şi semnalele celor două state-lider ale OCS, Rusia şi China. Dacă la reuniunea OCS din mai 2006 grupul dădea asigurări că iniţiativa sa nu a fost construită pentru a împiedica interesele SUA în regiune17, în noiembrie 2006 au apărut în media18 semnale despre discuţii privind acorduri de principiu pentru înfiinţarea unui NATO al Asiei care ar putea alinia trei superputeri militare: China, Rusia şi India şi s-ar dezvolta având la bază cooperarea în domeniul cercetării şi dezvoltării, cu puncte-cheie în viitoarele generaţii de stealth, comunicaţii şi capabilităţi de neutralizare.
Suntem de părere că, cel puţin în viitorul foarte apropiat, OCS nu se va putea transforma într-un aşa-zis NATO al Asiei pentru că:
1) OCS este o organizaţie de cooperare, în primul rând economică nu una construită în jurul unui tratat (cum este cazul NATO);
2) toate statele membre sunt interesate în a-şi dezvolta relaţiile cu SUA, iar o atitudine ostilă a acestora le-ar fi defavorabilă. OCS nu dispune de comandamente sau de forţe (aşa cum este cazul NATO);
3) carta OCS nu cuprinde puncte asupra formării unei alianţe militare, dar se au în vedere aspecte ce ţin de securitatea regională.
4) o alianţă militară ce ar avea ca state-lider Rusia şi China ar putea fi considerată o grupare anti-SUA,
17 www.chinadaily.com.cn/china/2006-05/31/content_604635.htm, accesat octombrie 2006. 18 www.indiadaily.com/editorial/14379.asp, accesat noiembrie 2006.
40
ceea ce ar face ca multe state asiatice să nu se alăture unei asemenea tip de alianţă.
În ceea ce priveşte China, un eveniment deosebit de important din punct de vedere al analizei noastre este apariţia, la sfârşitul lunii decembrie 2006, a Cartei Albe a Apărării19. Dintre punctele importante ale acesteia amintim aici:
− specificarea faptului că Armata de Eliberare a Poporului (Armata chineză) este forţa principală de apărare a graniţelor Chinei;
− China dispune de 18 Corpuri combinate de trupe mobile de luptă, dintre care 660.000 poliţie militară;
− Eforturile forţelor armate chineze sunt orientate în scopul îmbunătăţirii capabilităţilor operaţionale;
− În ultimii patru ani China a executat un număr de 16 exerciţii militare joint în colaborare cu 11 state, stabilind legături militare cu 150 de state şi având birouri de ataşaţi militari în 107 ţări, în China aflându-se, de asemenea, un număr de 85 de ataşaţi militari din alte ţări;
− În misiunile ONU de menţinere a păcii şi-au pierdut viaţa un număr de opt persoane;
− Consolidarea graniţelor şi a apărării maritime printr-un sistem unificat, eficient şi informatizat de apărare;
− Forţele chineze au fost reduse cu 200.000 între 2003 şi 2005, numărând în prezent 2,3 milioane;
− Prin restructurare, procentul de forţe navale, aeriene a crescut cu 3,8%, iar cel al forţelor terestre a fost micşorat cu 1,5%;
− Având în vedere viitorul spaţiu de luptă informatizat, forţele armate urmează îndeaproape tendinţele actuale privind operaţiile integrate joint, experimentând abordări noi în ceea ce priveşte integrarea unităţilor de luptă, a elementelor luptătoare.
Numită „Apărarea Naţională a Chinei în 2006”, această Cartă Albă este cea de-a cincea publicată de guvernul chinez din 1998 şi până astăzi şi încearcă să redea o imagine cât mai cuprinzătoare a apărării naţionale, acoperind mediul de securitate, politica de apărare naţională şi aspecte privind forţele Armate de Eliberare a Poporului (Armata chineză). „Apărarea naţională a Chinei furnizează garanţia pentru păstrarea securităţii şi unităţii Chinei şi pentru realizarea scopului sau de construire a unei societăţi prospere în întregul său”. Este precizat, de asemenea, faptul că, prin politica sa, China urmăreşte o strategie nucleară de auto-apărare. Se aminteşte, totodată, că eforturile pentru reforma armatei vor continua în special prin eforturi în domeniul cercetării ştiinţifice. Acest fapt nu ar trebui să mire, din moment ce cu aproximativ două luni în urmă, în octombrie, China lansa o altă Cartă Albă, privind aspecte asupra activităţilor spaţiale. Aceasta este al doilea document de acest tip, din 2000 până în prezent, şi este intitulată „Activităţile spaţiale ale Chinei în 2006”, având şi un titlu jubiliar, în 2006 împlinindu-se 50 de ani de la începuturile industriei spaţiale în China. Astfel, este confirmat interesul guvernului de la Beijing pentru obţinerea unui loc strategic în cucerirea spaţiului, alături de SUA şi Rusia, sau, ca să fim mai exacţi, rivalizând cu SUA, alături de Rusia20.
Deşi pare a deţine o poziţie puternică, atât în regiune prin propriile resurse, dar şi prin acordurile sale economice sau de cooperare cu state precum India, China sau Iran, Rusia nu se arată mulţumită şi doreşte să-şi întărească poziţia de forţă, atât în relaţiile sale cu SUA , ar şi cu UE. Dacă relaţia cu SUA a fost caracterizată, de mulţi analişti, mai mult una conflictuală decât una de camaraderie, aceasta a fost posibil datorită poziţiilor de forţă pe care s-a situat Rusia în acest an, în principal bazându-se pe imensele rezerve de resurse naturale, dar şi pe relaţiile amiabile pe care le are cu alte state bogate în resurse naturale 20 www.space.com/news/0609/-ap-rusia-moon.html
42
(Iranul). În aceste condiţii, Rusia se poate dovedi în perioada imediat următoare un rival puternic pentru SUA. Tendinţa de a rivaliza cu SUA devine şi mai evidentă dacă vom observa că, în ultimul an, Moscova a urmărit constant să-şi menţină relaţiile politice, economice sau militare cu state ale căror lideri sau guverne nu au fost întocmai în acord cu Washingtonul. Putem aminti aici Iranul, Siria, Venezuela şi Palestina. Deşi SUA depun eforturi de a izola Iranul în scopul de a renunţa la dezvoltarea tehnologiilor nucleare privind îmbogăţirea uraniului, Rusia a sprijinit în mod constant Teheranul, atât prin declaraţii şi manifestări de poziţie pro-Iran, alături de China în cadrul ONU (aprilie 2006), dar şi prin suport tehnic şi ştiinţific (tehnicieni şi cunoştinţe privind tehnologiile nucleare). Pe lângă directa sa implicare în programul nuclear iranian, Rusia este unul din furnizorii majori de echipamente militare pentru guvernul de la Teheran. În februarie 2006 Rusia a încuviinţat furnizarea către Iran a unui complex sistem de apărare anti-rachetă (Tor-M1), încuviinţare care nu a scăpat Washingtonului, fiind vehement criticată, în virtutea ideii că echipamentele furnizate ar ajuta Iranul să fie pregătit în cazul unui eventual atac militar al SUA.
În ceea ce priveşte relaţia cu Siria, Rusia a căzut de acord să sprijine dezvoltarea industriei de gaze şi petrol din Siria participând cu investiţii. În iunie 2006 au existat semnale ale mass-mediei ruseşti privind planul Moscovei de a înfiinţa baze navale în Siria21. Deşi negate oficial, aceste informaţii ar putea trăda dorinţa Rusiei de a juca un rol mai important în balanţa de forţe din Orientul Mijlociu, prin creşterea influenţei sale în regiune. Acest fapt nu este imposibil, având în vedere izolarea în care se află Siria încă de la începerea conflictului din
21 Ziarul rusesc Kommersant a publicat date despre intenţia Rusiei de a stabili baze navale în porturile siriene Tartus şi Latakia. Informaţiile au fost negate de către ministrul rus al apărării. ( pentru detalii asupra subiectului vezi http://www.kommersant.com/p678771/The_Syrian_Stake/ )
43
Irak. Având în vedere toate acestea putem concluziona că Rusia, pe lângă eforturile de dezvoltare a rolului său în Asia, este în căutarea unui rol important în Orientul Mijlociu, încercând să modereze rolul solid câştigat de SUA în sistemul relaţiilor internaţionale în care, cel puţin în ultimii ani, Orientul Mijlociu este un spaţiu strategic vital. Trebuie să menţionăm că aceasta ar putea fi, de altfel, una din strategiile Moscovei de a controla cât se poate de îndeaproape preţul energiei, ceea ce ar duce la influenţarea economiei SUA, dependentă energetic, la fel ca şi Europa, de resursele Rusiei şi cele aflate în Orientul Mijlociu.
Tendinţa Moscovei către acest tip de strategie poate fi trădată şi de recentele tensiuni pe care le-au cunoscut relaţiile sale cu Georgia. Aceste tensiuni ar putea fi interpretate ca o luptă pentru poziţionarea în jurul resurselor din Caucazul de Sud, luptă complexă cu elemente diverse dintre care amintim securitatea energetică, conflictele îngheţate şi înfiinţarea alianţelor pentru păstrarea securităţii energetice, având în vedere competiţia dintre SUA şi Rusia în spaţiul Caucazului şi al Mării Caspice, acesta fiind un coridor strategic din Asia Centrală către Europa, care pentru SUA ar putea fi un cap de pod pentru a controla şi a pune presiune asupra Iranului. De cealaltă parte, Rusia doreşte să-şi menţină autoritatea regională prin intermediul flotei caspice, dar această posibilitate este din ce în ce mai dificilă, influenţa SUA în regiune crescând, state precum Georgia şi Azerbaidjan fiind cunoscute pentru poziţia lor pro-occidentală.
În 2006, tensiunile dintre Georgia şi Rusia au cunoscut o escaladare la 27 septembrie, când patru ofiţeri ruşi au fost acuzaţi de spionaj. Drept urmare, Moscova şi-a retras diplomaţia din Tbilisi, avertizând, totodată, că ar putea amâna retragerea trupelor până în 2008, aşa cum se stabilise iniţial.
Aceste tensiuni au demonstrat faptul că Georgia e pe cale să devină un catalizator al concurenţei geopolitice dintre
44
Rusia şi SUA pentru obţinerea influenţei economice şi strategice în regiune. Suntem de părere că tensiunile vor rămâne la o cotă ridicată, în aceste condiţii fiind necesară intensificarea eforturilor pentru găsirea unor soluţii diplomatice care să rezolve situaţia din regiune.
Luând în considerare manifestările Rusiei pe scena internaţională în ultima perioadă, evoluţia cu trend pozitiv a Chinei, precum şi parteneriatul creat între aceste două state, superputeri regionale cu aspiraţii de a fi superputeri pe scena internaţională globală, putem concluziona că, deşi dorinţa de a fi o contrapondere pentru SUA le poate uni în demersurile lor, există totuşi posibilitatea ca interesele şi priorităţile naţionale să difere atât pentru Rusia, cât şi pentru China. Şi pentru că în perspectivele lor aspectele legate de SUA au un aspect dominant, atât din cauza percepţiilor diferite asupra SUA, cât şi a percepţiilor SUA despre fiecare dintre ele, acest fapt ar putea conta într-un mod hotărâtor pentru viitorul relaţiilor bilaterale.
45
Orientul Mijlociu şi Apropiat
Dr. Gheorghe VĂDUVA Anul 2006 nu a adus schimbări în bine în Orientul
Mijlociu. Dimpotrivă, problemele din această regiune conflictuală s-au acutizat faţă de cele din anul 2005, criza s-a intensificat, atingând, în câteva rânduri, faza conflictului armat deschis, a războiului extrem de violent, spulberând, practic, orice speranţă de a se pune capăt, în scurt timp ostilităţilor şi de a se ajunge la normalizarea situaţiei din zonă.
Toate cele patru focare de crize şi conflicte din zona Orientului Mijlociu şi a Orientului Apropiat (Afganistan, Iran, Irak şi Orientul Apropiat) s-au activat, mai ales în a doua jumătate a anului, creând probleme foarte grave care nu au fost încă nici pe departe soluţionate. Odată cu alegerile din Statele Unite şi venirea democraţilor la putere, ideea realizării Marelui Orient Mijlociu a fost lăsată în subsidiar, disputa americană purtându-se asupra oportunităţii continuării misiunilor militare în Irak şi chiar în Afganistan şi a manierei de retragere sau de diminuare a prezenţei americane aici. Schimbarea raportului de forţe din Congresul american a creat o situaţie nouă cu privire la soluţionarea crizei din Irak şi din Orientul Mijlociu. Pe de o parte, preşedintele George Bush cere continuarea acestor misiuni, până la soluţionarea problemelor majore şi pregătirea autorităţilor irakiene pentru a-şi asuma responsabilitatea menţinerii păcii şi normalizării situaţiei (el a afirmat că plecarea americanilor din Irak ar crea probleme mult mai grave atât pentru această ţară, cât şi pentru întreaga regiune) şi, pe de altă parte, democraţii vor încerca să diminueze această prezentă în zonele conflictuale, întrucât, în opinia lor, se repetă experienţa Vietnamului.
Se apreciază că, printre consecinţele alegerilor de la 7 noiembrie din Statele Unite s-ar situa şi următoarele:
46
diminuarea legitimităţii leadership-ului american, accentuarea recesiunii economice, impasul diplomatic în problemele din Irak, Iran şi Coreea de Nord.
În realitate, democraţii nu pot să ia măsuri substanţiale, întrucât, până în ianuarie 2007, guvernul este republican, iar în 2008 vor fi alegeri prezidenţiale. La ora actuală, are loc, în Statele Unite, o recesiune economică, o cădere a dolarului, iar acţiunile diplomatice şi cele militare cu privire la Afganistan, Irak, Iran şi Coreea de Nord se află în impas.
Consecinţele militare ale alegerilor americane din noiembrie sunt următoarele: consolidarea autonomiei de decizie a puterii militare şi anticiparea unei creşteri a cheltuielilor militare. În situaţia divizării politice între Congres şi Administraţie, rolul şi puterea de decizie ale generalilor în rezolvarea problemelor din Irak şi, în general, în politica de apărare sporesc. Se apreciază că schimbarea secretarului de stat de la Departamentul Apărării se datorează tocmai acestei situaţii. Dar politica privind Orientul Mijlociu, precum şi strategia de punere a ei în operă, se află în plină derulare şi nu se aşteaptă schimbări substanţiale în bine nici la finele anului 2006 şi nici la începutul anului 2007.
Afganistan
În anul 2006, situaţia din Afganistan s-a degradat semnificativ. În aproape toate zonele ţării, dar mai ales în sud şi sud-est, talibanii şi-au intensificat acţiunile tip gherilă, iar pierderile participanţilor la cele două misiuni, “Enduring Freedom“ (EF) şi ISAF, au crescut.
Operaţia EF este o operaţie militară de coaliţie internaţională lansată în octombrie 2001 împotriva terorismului pentru a asigura, împreună cu forţele afgane, securitate şi stabilitate în Afganistan. Este pentru prima dată în istorie când se încearcă aşa ceva.
47
La această operaţie participă trupe din mai bine de 20 de state, 19.000 fiind americani şi 3.100 ceilalţi.
În momentul de faţă, adică la finele anului 2006, Statele Unite şi forţele de coaliţie continuă să angajeze rămăşiţele forţelor talibane şi a altor extremişti şi să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale forţelor militare pakistaneze pentru asigurarea securităţii la frontiera pakistano-afgană. De altfel, recent, Pakistanul a declarat că-şi va mina frontiera cu Afganistanul.
Statele Unite şi forţele de coaliţie acţionează cu 14-23 echipe provinciale de reconstrucţie (PRT) în această ţară. Aceste echipe sprijină guvernul afgan, inclusiv în proiecte care ajută afganii să construiască drumuri, clădiri şi puţuri.
În timpul alegerilor prezidenţiale din 2004, ale celor naţionale parlamentare şi ale consiliilor locale din 2005, forţele coaliţiei şi cele afgane au asigurat securitatea acestor activităţi deosebit de importante pentru continuarea procesului de stabilizare a ţării.
Numai că reacţiile din interiorul Afganistanului, ţară constituită în teatru de război de trei sute de ani, sunt imprevizibile şi haotice. Departe de a se preda sau de a înceta ostilităţile, talibanii au reluat acţiunile tip gherilă, ridicând noi probleme în ceea ce priveşte securitatea regiunii. Această realitate a impus o schimbare fundamentală de optică, inclusiv la ţările europene NATO participante la misiunea ISAF.
De aceea, la sfârşitul lunii noiembrie 2006, reprezentanţii celor 37 de ţări care participă la Forţa Internaţională de Asistenţă şi Securitate (FIAS sau ISAF, folosind iniţialele din denumirea engleză a misiunii), constituită sub comandament NATO, s-au reunit la Riga, pentru două zile, între altele şi cu scopul de a stabili măsurile ce se cereau luate de urgenţă, întrucât, în această ţară, s-a declanşat cel mai intens val de violenţe din 2001, de când au fost înlăturaţi talibanii de
48
la putere.22 Problema Afganistanului a constituit prioritatea numărul unu a summit-ului de la Riga.
În 2006, până la sfârşitul lunii noiembrie, fuseseră ucişi în lupte în jur de 150 soldaţi ai misiunii ISAF. Această realitate face ca misiunea respectivă, creată în 1949, să fie cea mai sângeroasă. Talibanii acţionează prin ambuscade, atacuri prin surprindere, precum şi prin acţiuni sinucigaşe. Se pare că astfel de acţiuni sunt extinse în întregul Orient Mijlociu, în zonele conflictuale. Aliaţii au lăsat deoparte divergenţele lor privind aprecierea situaţiei şi a misiunilor din Afganistan, întrucât nu pot accepta ca o astfel de misiune să eşueze, ea fiind desfăşurată sub mandat ONU. În afară de aceasta, în cadrul acestei misiuni, este vorba şi de credibilitatea NATO, de imaginea Alianţei. De aceea, s-a ajuns la concluzia că „a contribui la instaurarea păcii şi stabilităţii în Afganistan reprezintă prioritatea esenţială a NATO“.
Este pentru prima dată când aliaţii decid să ridice, parţial, restricţiile privind utilizarea forţei ISAF. Până la această dată, toate încercările de unificare a celor două misiuni “Enduring Freedom“, care se prezintă ca o operaţie contrateroristă, deci ofensivă, împotriva talibanilor, şi ISAF, operaţie de asistenţă şi stabilizare, dar şi cu aspecte antiteroriste, au eşuat. Membrii europeni ai NATO nu au acceptat să ducă operaţii şi acţiuni contrateroriste.
Deşi cele două misiuni rămân distincte, noua degradare (fără precedent) a situaţiei23 a impus extinderea misiunii ISAF şi cu acţiuni de luptă contrateroriste.
Spre exemplu, trupele germane, staţionate în nordul ţării, regiune relativ calmă, nu puteau fi transferate în sud,
22http://fr.news.yahoo.com/29112006/290/l-afghanistan-est-la-priorite-essentielle-de-l-otan.html 23 Pierderile coaliţiei în Afganistan se ridică, în 2006, la 188 morţi (97 americani şi 91 din cadrul coaliţiei). În cei şase ani, din 2001 până în 2006, pierderile coaliţiei sunt de 513 morţi, dintre care 356 sunt americani.
49
pentru că mandatul dat de parlamentul german interzicea acest lucru.24
În urma summit-ului de la Riga, lucrurile s-au schimbat. Din cei 32.000 de militari desfăşuraţi pe teren, 26.000 vor fi mobili în caz de urgenţă, această stare fiind apreciată de un singur om, comandantului ISAF.
Jacques Chirac a sugerat să se creeze un „grup de contact“ privind Afganistanul, din care să facă parte ţările participante la misiunea ISAF, ţările vecine şi organizaţii internaţionale, cum ar fi Banca Mondială şi Uniunea Europeană, fiind consultate şi ţările contribuitoare, precum Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Propunerea franceză ilustrează determinarea Franţei de a face tot ce e posibil pentru a evita ca NATO să devină un fel de jandarm mondial.
Această propunere a fost acceptată. Totuşi, în opinia franceză, problemele grave rezultate
din degradarea situaţiei din Afganistan nu trebuie rezolvate prin trimiterea de noi trupe, ci prin consolidarea guvernului afgan. Deocamdată, însă, misiunea ISAF a fost consolidată. Avioane, elicoptere şi 2.000 de oameni suplimentează forţele ISAF în această delicată operaţie. ISAF dispune, de asemenea, de o rezervă formată din patru batalioane (trei americane şi unul polonez), desfăşurabile în caz de pericol. Bulgaria, Spania şi
24 Guvernul federal german a decis prelungirea participării Bundeswehr-ului la operaţia “Enduring Freedom“ şi după 15 noiembrie 2006, cu încă 12 luni. Această operaţie a început în noiembrie 2001, ca o reacţie la atacurile teroriste de la 11 septembrie. Germania are în cadrul acestei operaţii 2.800 soldaţi şi a hotărât reducerea contingentului său la 1.800. Baza operaţiei “Enduring Freedom“ este constituită din două rezoluţii ale CS al ONU. Totuşi, această operaţie, spre deosebire de operaţia ISAF, nu are mandat ONU. Bundeswehr-ul participă la această operaţie îndeosebi cu forţe navale. Misiunea acestor forţe este să supravegheze spaţiul maritim şi să asigure protecţia liniilor de legătură maritimă în regiunea Cornului Africii, având ca obiectiv să împiedice transportul de persoane şi de bunuri (arme, muniţii şi droguri) susceptibile de a susţine terorismul internaţional.
50
Macedonia îşi sporesc, la rândul lor, efectivele angajate în Afganistan, în timp ce România şi Olanda au ridicat restricţiile privind folosirea forţelor lor din teatru.
Participarea forţelor NATO la stabilizarea situaţiei din Afganistan reprezintă o consecinţă a extinderii acţiunilor Alianţei şi dincolo de arealul său, după modificarea, în mod corespunzător, a conceptului său strategic, operată la summit-ul din 1999 de la Washington.
Totuşi, nu toţi membrii sunt de acord cu o astfel de extindere. De unde şi reţinerea de până acum de a angaja acţiuni contrateroriste. O parte dintre membrii Alianţei, în frunte cu Franţa, consideră că NATO trebuie să rămână la prima sa vocaţie, aceea de securitate militară şi apărare. Ambiţia americană de a dezvolta o reţea de parteneriate cu o mulţime de ţări, din Australia până în Japonia, pentru a transforma NATO în alianţă politică, n-a fost aprobată la Riga.
Ideea americană era aceea că, după atentatele de la 11 septembrie, ar trebui creată o reţea de ţări hotărâte să combată „terorismul“, incluzând aici şi ţările care au trimis trupe în Afganistan, şi care trebuie să aibă un cuvânt de spus în deciziile operaţionale.
Chiar dacă aliaţii au declarat pe deplin operaţională Forţa de Răspuns a NATO (NRF) – un corp expediţionar format din 25.000 de oameni, destinat să devină un vârf de lance în modernizarea Alianţei –, subzistă încă diviziunile şi punctele de vedere divergente25.
25 Pentru Statele Unite, care au iniţiat conceptul NRF, şi pentru o parte dintre aliaţi, această Forţă de Răspuns trebuie să fie adesea utilizată pentru a asigura vizibilitate şi credibilitate Alianţei. Ea a fost, astfel, trimisă în Pakistan, în 2005, pentru a ajuta această ţară în urma cutremurului devastator care s-a produs aici. Această acţiune umanitară este cât se poate de interesantă, dar, spre exemplu, Parisul consideră că nu aceasta este vocaţia Alianţei. În opinia Franţei şi a altor ţări, Alianţa trebuie să rămână, înainte de toate, un instrument militar, misiunile umanitare revenind Uniunii Europene. Mai mult, se oferă Serbiei şi Bosniei accesul la Parteneriatul
51
NATO îşi reafirmă angajamentul său în Afganistan, extinzând chiar misiunea ISAF şi la acţiuni contrateroriste şi, în acelaşi timp, deschide porţile sale în vedere integrării în Alianţă a ţărilor din Balcanii de Vest26.
Afganistanul este o ţară săracă sau, în orice caz, sărăcită
şi secătuită de numeroasele războaie care s-au desfăşurat pe teritoriul ei. Importanţa ei strategică rezidă mai ales în faptul că, pe aici, trebuie să treacă, potrivit unor proiecte deja avansate, o linie de conducte care să transporte petrolul şi gazele naturale din Asia Centrală spre Oceanul Indian. De asemenea, această ţară (cu rol destul de important în ceea ce, odinioară, se numea foaierul perturbator) se cere stabilizată, ca o condiţie a stabilizării Orientului Mijlociu.
În acelaşi timp, trebuie subliniat faptul că Afganistanul, ţară încremenită în obiceiuri şi realităţi medievale, într-o conflictualitate ancestrală, este deosebit de sensibilă. Una dintre aceste sensibilităţi o reprezintă producţia de mac, materia primă pentru 90% din heroina care se vinde pe piaţa occidentală.
Dar traficul de droguri (producţia de materii prime pentru acest trafic) reprezintă în jur de o treime din economia afgană, care abia începe să înmugurească, la cinci ani după ce a fost răsturnat regimul integrist al talibanilor.
Eforturile pentru a eradica acest trafic nu sunt încununate de succes, după cum constată Banca Mondială. De
pentru Pace (un parteneriat al Alianţei), acesta fiind primul pas spre integrarea acestor ţări în NATO. Până la această dată, americanii condiţionaseră o astfel de perspectivă de obligaţia Belgradului de a coopera cu Tribunalul Penal Internaţional de la Haye pentru crimele de război comise în ex-Iugoslavia (TPIY). 26 În ceea ce priveşte extinderea NATO, summit-ul de la Riga, la care participă 26 de şefi de stat şi de guverne, a invitat Croaţia, Albania şi Macedonia să adere în 2008. În acelaşi timp, s-a propus Serbiei, Bosniei şi Herţegovinei şi Muntenegrului să participe la Parteneriatul pentru Pace, anticamera NATO.
52
altfel, acest trafic de droguri explică, în mare măsură, şi vigoarea reacţiilor talibane, care au făcut, din 2006, anul cel mai sângeros al acestui război, după răsturnarea lor de la putere. Ei s-au văzut ameninţaţi nu numai prin prezenţa celor două misiuni în Afganistan, ci şi prin politica şi strategia de eradicare a traficului de materie primă în vedere fabricării drogurilor şi de droguri.
De fapt, cultura de opiu se dezvoltă în provinciile cele mai dur lovite de aceste violenţe.
Autorii Raportului ONU şi Băncii Mondiale asupra situaţiei din Afganistan atrag atenţia asupra lipsei de discernământ în politica de eradicare a opiumului. Se riscă alimentarea sine die a insurecţiei, întrucât, prin această politică de distrugere a materiei prime pentru droguri, se lovesc în primul rând ţăranii cei mai săraci.
De aceea, orice strategie de luptă împotriva drogurilor trebuie să aibă obiective bine cumpătate, în general, modeste şi pe termen scurt, pentru a se evita agravarea situaţiei celor săraci şi recrudescenţa reacţiei violente. O astfel de politică de contracarare a traficului de droguri trebuie să-şi centreze eforturile pe termen lung.
Culturile de opiu nu cuprind decât 4% din teritoriul cultivabil afgan, iar seceta şi lipsa sistemelor de irigaţii afectează ţăranii din zonele cele mai aride ale ţării.
Ar trebui, potrivi acestor rapoarte, să se acţioneze mai degrabă asupra consumatorilor din ţările occidentale.
Există, de asemenea, şi unele programe pentru achiziţionarea producţiei de mac şi de canabis din Afganistan, de către firme respectabile, şi în alte scopuri decât cele ale fabricării de droguri.
Afganistanul este o ţară chinuită, o ţară sfâşiată. Ea se menţine, în frontierele actuale, printr-o minune şi prin lipsa de interes a vecinilor faţă de acest teritoriu. De aceea, cu greu poate fi abătută de la drumul ei spre nicăieri. Războiul nu a
53
rezolvat niciodată nimic în Afganistan. Pentru a se schimba câte ceva, vor fi necesare programe construite cu foarte multă grijă şi cu participarea principalelor forţe din această ţară şi din întreaga zonă. Violenţa va genera însă violenţă, iar talibanii şi extremiştii de aici nu se tem de ea, ci, dimpotrivă, o cultivă de sute de ani.
Irak
Intervenţia coaliţiei de forţe condusă de SUA în Irak a înlăturat regimul dictatorial al lui Saddam Hussein, a creat unele premise pentru normalizarea situaţiei în această ţară, dar lucrurile sunt mult mai complicate. Războiul înalt tehnologizat s-a încheiat, dar pacea întârzie, întrucât, în Irak, s-a declanşat un altfel de război, un război de gherilă, un război de atriţie (de uzură) care generează alte probleme (şi ele foarte grave), cum ar fi: proliferarea şi acutizarea conflictualităţii dintre arcul şiit şi sunniţi, declanşarea jihadului, nesiguranţa populaţiei, distrugerea economiei ţării, creşterea anomiei sociale, crearea pericolului de divizare şi iradierea lui în toată zona.
Tensiunile şi efectele de reţea ale unei conflictualităţi acute, specifice stării de haos din Irak vor mai continua – şi, din nefericire, poate că vor continua încă multă vreme –, există unele premise pentru normalizarea situaţiei de acolo, dintre care cele mai importante considerăm că ar putea fi găsite în:
- dorinţa şi voinţa populaţiei din Irak pentru încetarea ostilităţilor şi normalizarea situaţiei, dar în afara dominaţiei şi prezenţei americane27;
- interesul lumii arabe pentru reducerea conflictualităţii, prevenirea extinderii ei şi normalizarea situaţiei din zonă;
27 George Bush consideră că, dacă trupele americane vor părăsi Irakul, se va crea un haos şi mai mare, ceea ce poate fi foarte adevărat, întrucât conducerea de la Bagdad nu iese şi nu poate ieşi din zona verde.
54
- interesul Statelor Unite ale Americii şi al Uniunii Europene pentru reducerea conflictualităţii din Orientul Mijlociu şi pentru accesul normal la resursele energetice excepţionale şi ieftine care se găsesc în zonă;
- interesul comunităţii internaţionale de fi respectate valorile lumii arabe şi de a se asigura stabilitatea zonei;
- interesul ţărilor Ligii Arabe de a se soluţiona problemele grave care generează conflictualitate şi a se realiza un sistem de relaţii normale între ţările din zonă şi între acestea şi lumea întreagă;
- necesitatea protecţiei sistemelor de valori ale acestei civilizaţii arabe unice şi cu totul deosebite, care dă forţă şi consistenţă civilizaţiei universale;
- interesul fiecărei ţări din zonă sau din afara zonei de a participa la prevenirea războiului şi la crearea condiţiilor pentru propria sa dezvoltare.
Toate acestea s-ar putea constitui în premise ale unor soluţii pentru Irak. Realitatea este însă alta. Irakul se află de părea multă vreme în tot felul de războaie, iar anul 2006 a dus la intensificarea conflictualităţii interne, ce nu va putea fi rezolvată, din păcate, decât prin distrugerea acestei ţări, ceea ce va genera o reacţie în lanţ în tot Orientul Mijlociu.
Aprobarea Legii federalizării Irakului creează premise pentru divizarea ţării, iar acestea vor stimula populaţia kurdă din Turcia şi din Iran să-şi intensifice acţiunile pentru crearea statului kurd. Nu există premise pentru ieşirea din conflictualitatea fundamentalistă, iar zona va fi şi în continuare un fel de poligon de antrenament pentru mişcările fundamentaliste şi pentru militanţii extremişti islamici din întregul Orient Mijlociu.
55
Iran
Iranul este o ţară mare. Ea dispune, de asemenea, de o mare cantitate de petrol şi de gaze naturale, care-i asigură un rol important pe piaţa energetică. De aceea, programul său nuclear pare de neînţeles, dacă avem în vedere resursele energetice ale acestei ţări.
Şi totuşi, acest program există şi este pus în operă fără încetare. Se presupune că Iranul nu ar avea neapărată nevoie de energie nucleară în scopuri paşnice, ci, de fapt, n-ar urmări altceva decât să se doteze cu arma nucleară. Este doar o presupunere, pe care nici Agenţia Internaţională a Energiei Atomice, nici oficialităţile iraniene şi nici alte surse n-o confirmă cu certitudine.
Această practică de a nu crede în ceea ce spun oficialităţile din statele respective, de a suspecta pe toată lumea sau doar pe unii nu este conformă nici cu dreptul internaţional, nici cu o filozofie şi o fizionomie a relaţiilor internaţionale care ar trebui să asigure unitatea lumii şi nu divizarea şi fractalizarea ei.
Această perspectivă a programului nuclear iranian a continuat să creeze mare îngrijorare şi în anul 2006. Toate încercările făcute de Statele Unite, demonstraţiile de forţă făcute de Israel în Liban împotriva miliţiilor Hezbollah (miliţii care, după cum se bănuieşte, ar fi susţinute de Iran şi de Siria), negocierile cu Troica europeană (Franţa, Germania, Marea Britanie), presiunile şi avertismentele date de ONU n-au oprit şi, probabil, nu vor putea opri programul nuclear al Iranului.
S-a spus că un astfel de program constituie trei ameninţări majore:
împotriva Orientului Mijlociu; împotriva viitorului regimului de non-proliferare;
56
împotriva Europei, care se află în bătaia rachetelor iraniene.28
Acest program nu vizează, bineînţeles, Orientul Mijlociu. Iranul nu a atacat niciodată pe nimeni. Dar poate constitui un răspuns la înarmarea nucleară israeliană. Israelul trebuia să-şi dea seama, atunci când s-a dotat cu arma nucleară, că, nolens-volens, o parte dintre ţările arabe din zonă, mai devreme sau mai târziu, vor proceda în acelaşi fel. La urma urmei, la fel au procedat şi Pakistanul şi India şi deja faptul este împlinit. Înarmarea nucleară nu este o cale raţională şi eficientă de echilibrare a forţelor, dar reprezintă şi va reprezenta încă pentru multă vreme o modalitate de descurajare a unui posibil atac împotriva propriei ţări. Tratatul de neproliferare prevede, de asemenea, dezarmarea nucleară a celor cinci state înarmate nuclear „de drept“ (SUA, China, Rusia, Franţa, Marea Britanie), dar nimeni nu a ţinut vreodată seama şi de această prevedere.
Iranul nu are de ce să ameninţe Europa, întrucât Europa nu reprezintă un pericol pentru Iran. Programul nuclear iranian continuă, iar Rusia i-a livrat acestei ţări o mare parte din tehnologia necesară. În septembrie 2007, va intra în funcţiune prima centrală nucleară iraniană, cea de la Buchehr, construită împreună cu Rusia, în urma unui contract de un miliard de dolari, semnat în 1995.
Iată o modalitate de analiză realistă a situaţiei din Iran. Dar, ca de atâtea ori în istorie, se poate ca să nu se ţină seama de ea. Totuşi, dintr-un motiv sau altul, măsurile preconizate a se lua împotriva acestei ţări întârzie. Mai mult, în primăvara şi în vara acestui an, Iranul a efectuat o serie de aplicaţii militare, desigur, pentru a demonstra că, în cazul în care va fi atacat, se
28 Bruno Tertrais, în Le Monde, 13 aprilie 2006, răspunde la întrebarea: „Programul nuclear iranian reprezintă, oare, cu adevărat o ameninţare?”, citat de Bruno Guigue în dezbaterea „Les dessous de la crise iranienne“, http://www.temoignages.re/article.php3?id_article=15105
57
va apăra. Iranul a achiziţionat armament perfecţionat, între care şi faimoasele rachete 3M-82 (în denumirea NATO, SS-N-22)29, cu o precizie foarte mare în lupta navală şi o viteză remarcabilă împotriva cărora, se pare, nu există mijloace eficiente de apărare.
Această rachetă este considerată, la ora actuală, cea mai distrugătoare din lume, exportarea ei aducând Rusiei miliarde de dolari. Ea se află în dotarea Iranului, care ar putea s-o lanseze din terenul acoperit, muntos, care se află în zona Golfului, ceea ce ar putea-o face nedetectabilă în timp util, chiar şi de către avioanele AWACS. Precizia acestei rachete a fost observată de către sateliţi spion în timpul unor exerciţii desfăşurate în China pe nave-ţintă în mişcare.
Israelul a achiziţionat noi avioane de vânătoare-bombardament F-15 cu rază lungă de acţiune şi 5.000 de bombe americane, după toate probabilităţile, pentru lovirea Iranului. Israelul a anunţat că nu va permite Iranului să se înarmeze nuclear (există deja un precedent, când bombardierele israeliene au lovit preventiv o centrală nucleară irakiană). Serviciile americane au descoperit indicii ale prezenţei rachetelor SS-N-22 iraniene pe ţărmurile Golfului şi chiar a rachetelor SSN-nx26, o versiune mai rapidă a acestora, cu o viteză de 2,9 mach.
Tensiunile sunt foarte mari. Probabil că se vor face presiuni asupra Rusiei pentru a dezvălui codurile30 acestor rachete. În timpul războiului din Falkland (Malwine), francezii au dezvăluit codurile rachetelor Exocet date argentinienilor, iar britanicii s-au putut apăra împotriva lor.
29 SS-N-22 Sunburn (rază de soare): rachetă anti-navă, supersonică, cu bătaie medie denumită 3M-82. 30 Fiecare rachetă are un cod după care poate fi detectată.
58
Orientul Apropiat
Tensiunile şi realităţile din Orientul Apropiat trec drept
miezul problemei Orientului Mijlociu. Toate provocările şi pericolele, potrivit acestei viziuni, ar decurge din adversitatea Israel-palestinieni, ceea ce înseamnă, de fapt, Israel-Lumea arabă.
Fără a nega această perspectivă de evaluare a conflictualităţii din zonă – care este cât se poate de reală şi de acută –, trebuie să subliniem că există multe alte cauze ale continuării şi amplificării conflictelor din Orientul Apropiat şi, în general, din Orientul Mijlociu, printre cele mai importante continuând, şi în 2006, să se situeze următoarele:
accentuarea, şi în 2006, a interesului american pentru stabilizarea şi democratizarea zonei, pe de o parte, pentru facilitarea procesului de gestionare a acelor crize şi conflicte care îşi au sorgintea pe această falie strategică şi, pe de altă parte, pentru asigurarea unui acces nelimitat la resursele energetice de aici;
continuarea divizării excesive a lumii arabe şi activarea unor mişcări intolerante, îndeosebi pe arcul şiit;
susţinerea mişcării Hezbollah; dezvoltarea fundamentalismului islamic; bănuirea unora dintre statele din zonă că ar
susţine şi întreţine reţelele teroriste care acţionează în lumea occidentală şi că ar permite infiltrarea unor grupuri teroriste în Irak (Iran, Siria);
susţinerea statului Israel împotriva lumii arabe care nu-l recunoaşte şi nu-i respectă suveranitatea;
59
crearea, în Orientul Apropiat, pe pivot israelian, a unui suport pentru susţinerea unei eventuale acţiuni armate împotriva Iranului;
strivirea dreptului poporului palestinian la o ţară, pe de o parte, prin nerespectarea Foii de parcurs de către Israel şi, pe de altă parte, prin intensificarea acţiunilor teroriste împotriva Israelului;
venirea grupării Hamas la putere în cadrul Autorităţii Palestiniene;
situaţia de înapoiere a majorităţii ţărilor din zonă şi nevoia de acces la înalta tehnologie şi la tehnologia informaţiei.
Pe acest fond, în primăvară, Israelul a procedat la o retragere unilaterală din Fâşia Gaza, pentru ca, în etapa imediat următoare, sub pretextul răpirii a doi soldaţi, să declanşeze o ofensivă aero-terestră de mare amploare împotriva miliţiilor Hezbollah din sudul Libanului.
Acest război extrem de sângeros a produs un exod masiv de populaţie şi pierderi imense statului Liban. A fost o demonstraţie de forţă, foarte bine pregătită, în sensul acţiunilor-ripostă americane din Afganistan, din toamna anului 2001, în urma atacurilor de la 11 septembrie, dar efectele nu au fost cele scontate. Miliţiile Hezbollah au ripostat cu proiectile reactive, atingând inclusiv oraşul Haifa, iar în confruntările directe au produs pierderi însemnate forţelor israeliene.
În primăvară, în Liban a fost asasinat primul ministru, forţele siriene au fost nevoite să se retragă din această ţară, dar partidul Hezbollah, cu mare priză în Liban şi în lumea arabă, se consideră deja victorios în confruntarea cu armata israeliană.
Între timp, armata israeliană a continuat acţiunile ofensive în Fâşia Gaza şi în Cisiordania.
Conflictualitatea din această zonă are cel puţin două dimensiuni complementare:
60
a) Dimensiunea internă, care reliefează o mulţime de probleme încă nerezolvate, cum ar fi cele din zona Orientului Apropiat31, care au generat, generează şi regenerează mereu conflictul deschis şi de lungă durată dintre Israel şi palestinieni, la care participă activ miliţiile Hezbollah, tensiunile din zonele kurde, conflictele dintre arcul şiit şi sunniţi, nesiguranţa, problema apei, problema resurselor, modul de viaţă specific regiunii, neînţeles însă pe deplin de lumea occidentală, precum şi numeroase alte probleme existenţiale prezente aici de secole.
b) Dimensiunea externă, care constă, în principal, în interesul, crescut în 2006, pe care îl au diferite ţări şi centre de putere ale lumii nu numai pentru resursele energetice din regiune, ci şi pentru dominarea sau pentru stabilizarea zonei.
Printre cele mai importante caracteristici ale acestei zone ar putea fi situate şi următoarele:
1. Dimensiunile problematicii Orientului Mijlociu şi Apropiat ţin de dinamica sofisticată, complicată şi foarte complexă a intereselor actuale şi viitoare ale tuturor actorilor mai mari sau mai mici care sunt implicaţi, într-o formă sau alta, în această problematică a zonei.
2. Orientul Mijlociu şi Apropiat se confruntă cu toate tipurile de pericole şi ameninţări care există la ora actuală în lume, de la cele ce ţin de proliferarea armelor de distrugere în masă şi a mijloacelor CBRN, continuând cu cele teroriste, până la conflicte generate de extremismul politic şi religios şi de marile decalaje economice.
3. Există foarte multe puncte de vedere potrivit cărora aproape întreaga conflictualitate a Orientului Mijlociu rezidă în problema palestiniană. La o analiză atentă a evenimentelor
31 Orientul Apropiat, în accepţia noastră, este acea parte a Orientului Mijlociu, care cuprinde ţările din apropierea Mării Mediterane (îndeosebi Israel, Palestina, Liban, Iordania, Siria şi Turcia) şi care, într-o formă sau alta, au un rol important în geopolitica spaţiului mediteranean, în cel al regiunii Mării Negrei şi, extins, în cel eurasiatic.
61
grave din Orientul Apropiat – problema necesităţii întemeierii de jure şi de facto a statului palestinian, prin punerea în aplicare a foii de parcurs, atacurile de tot felul împotriva populaţiei statului Israel, atacul din luna august al armatei israeliene împotriva miliţiilor Hezbollah din sudul Libanului, cu consecinţe extrem de dureroase pentru Liban, problema accesului la resursele de apă etc. –, se ajunge la concluzia că evenimentele din acest spaţiu, chiar dacă sunt cele mai dinamice şi cele mai inflamante în ceea ce priveşte geopolitica zonei, fac parte dintr-un mănunchi de situaţii mult mai complexe, cu rădăcini, cauze, efecte şi interese planetare, unele venind de sute de ani, altele de dată foarte recentă. Există însă şi unele progrese: o stare durabilă de pace între Israel şi Iordania, negocierea unei mai bune securizări a frontierei între Egipt şi partea palestiniană împotriva traficului ilegal de arme prin tuneluri, cu noi forţe egiptene pe linia „Filadelfia“, aşa cum apreciază Israelul, evoluţii pozitive în ceea ce priveşte democratizarea societăţii în Liban etc. Există, în această zonă, foarte multe alte probleme care generează conflictualitate: problema apei, problemele generate de acţiunile unor organizaţii ale populaţiei kurde, îndeosebi în Irak şi în Turcia, problema fundamentalismului religios, decalajele economice, la care se adaugă cele ale lumii întregi, cum ar fi încălzirea planetei, decalajele din ce în ce mai mari dintre lumea bogată şi lumea săracă, dintre Nord şi Sud, care riscă să se transforme, chiar din 2007, în falii strategice, dezvoltarea fără precedent a terorismului, cea mai complexă şi mai surprinzătoare ameninţare la adresa păcii şi a securităţi zonei etc.
Toate acestea necesită un concept politic foarte flexibil, bine elaborat, bazat pe cunoaşterea detaliată a situaţiei şi a cauzelor ei şi, pornind de aici, pe negocieri, parteneriate şi foarte mult realism. Acest concept politic trebuie să fie pus în operă de o strategie multinaţională, constituită în primul rând la nivelul Lumii Arabe, ca entitate în diversitate, şi în
62
consonanţă cu nivelul NATO, al UE, al Grupului principalelor state industrializate (G8) şi al altor organizaţii şi organisme internaţionale, sub egida ONU. Fiecare ţară din zonă priveşte şi înţelege altfel, de regulă, în mod diferit şi rareori unitar, situaţia strategică, realităţile şi desfăşurările evenimentelor şi, ca atare, cu greu pot fi găsite atitudini comune şi căi acceptabile pentru toţi de soluţionare a diferendelor şi conflictelor.
Concluzii
1. Strategia Marelui Orient Mijlociu, elaborată de americani stagnează. Fiecare dintre cele patru puncte fierbinţi s-a activat la maximum în anul 2006, mai ales în cea de a doua parte a anului. Acţiunile din Afganistan sunt deosebit de periculoase, fapt pentru care, la summit-ul NATO de la Riga, s-a subliniat că misiunea din Afganistan constituie o prioritate (principală) pentru NATO. Începând cu finele acestui an, misiunea ISAF va desfăşura şi acţiuni contrateroriste. Acest lucru ar putea duce fie la diminuarea acţiunilor talibanilor şi a extremiştilor din zonă şi la stabilizarea relativă a mediului strategic din această parte a Orientului Mijlociu şi a sudului Asiei, fie la escaladarea situaţiei.
2. Deocamdată, situaţia confuză şi primejdioasă din Irak, activarea arcului şiit, problemele numeroase pe care le va genera aprobarea, în Parlamentul irakian, a legii federalizării, situaţia extrem de gravă din Orientul Apropiat, ca şi schimbarea raportului de forţe din Congresul american, în urma alegerilor din noiembrie, nu vor permite, cel puţin în primele luni ale anului 2007, escaladarea tensiunilor în zona iraniană a Golfului.
3. Probabil că, în Orientul Mijlociu, nu se va produce, cel puţin pe termen mediu, un conflict major, ci un reviriment major de reconciliere şi de soluţionare convenabilă şi de durată a acestor conflicte care durează de prea mult timp. Dar, cum Orientul Mijlociu este una dintre zonele cu cel mai înalt grad de
63
instabilitate şi cu cea mai redusă probabilitate ca evenimentele prevăzute să se şi realizeze, orice este posibil.
4. Multe dintre soluţiile concrete ale acestor probleme depind nu doar de modul în care se conjugă atitudinea preşedintelui ANP, Abbas (Abu Mazen), în faţa Hamasului, cea a conducerii Libanului faţă de Hezbollah şi cea a Israelului faţă de punerea în aplicare a foii de parcurs, cu evoluţia situaţiei din Irak, din Afganistan şi din Iran, ci şi de modul în care realităţile şi voinţa ţărilor din zonă se armonizează cu atitudinea Uniunii Europene, a Statelor Unite, a G8 şi a Ligii Arabe faţă de chestiunea generală şi specifică a Orientului Mijlociu şi, în context, a Orientului Apropiat. Soluţiile pentru astfel de probleme, deşi trebuie să poarte amprenta voinţei locale, regionale, au, totuşi, o amploare şi o conotaţie globală, privesc întreaga lume.
64
65
Marea Neagră
Dr. Grigore ALEXANDRESCU
1. Evoluţii politico-militare în zona Mării Negre
Spre deosebire de anul 2005, care a constituit perioada de afirmare şi propulsare a eşichierului Mării Negre în atenţia principalilor actori statali şi organizaţii internaţionale, anul 2006 fost marcat de lupta pentru accesul la resurse acestuia şi supremaţie regională.
Procesul de integrare al statelor de pe ţărmul vestic al Mării Negre a continuat. De la 01.01.2007, România şi Bulgaria sunt membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Acum, peste ţărmurile apusene ale vechiului Pontus Euxinus se calchiază două frontiere moderne: una a Alianţei Nord-Atlantice, care, pe parcursul ultimilor ani, a trecut printr-un proces de stabilizare, şi alta, a Uniunii Europene, care, deocamdată, îndeplineşte rolul de “next frontier”32, urmând să dobândească fermitatea securizării. Pentru aceasta se caută soluţii, se avansează ipoteze.
Uniunea Europeană continuă procesul de extindere şi îşi pregăteşte strategii şi forţe cu care să gestioneze securitatea continentului şi dincolo de graniţele ei. Nevoia de resurse energetice, fără de care dezvoltarea ei economică s-ar prăbuşi, o apropie tot mai mult de petrolul şi gazele naturale din estul Mării Negre. A fost conştientizat faptul că regiunea este importantă pentru securitatea energetică a UE, în special pentru rolul în creştere de zonă de tranzit a petrolului şi gazelor caspice. 32 Janush Bugajski, Regiunea Mării Negre – viitoarea frontieră a UE, http://www.news365.ro/ Janush_ Bugajski_Regiunea_ Mării_Negre_viitoarea_frontieră_a_UE
66
Aceasta, împreună cu activităţile asidue de pregătire pentru integrare a României şi Bulgariei, concomitent declanşarea negocierilor cu Turcia, au determinat Bruxellesul să acordate mai multă atenţie spaţiului pontic.
Deşi se promovează ideea că nu ar exista nicio strategie a UE pentru Marea Neagră, în ultimul timp se conturează următoarele macro-direcţii de acţiune: parteneriat strategic cu Rusia, politica europeană de vecinătate cu Ucraina, Moldova şi statele din Caucazul de sud, demararea negocierilor cu Turcia, concomitent cu rezolvarea raporturilor acesteia cu Cipru. Viitoarea preşedinţie germană, care intră în funcţie la 01.01.2007, îşi propune să adauge la toate cele de mai sus şi: „reexaminarea politicii europene de vecinătate” în scopul acordării unui statut special relaţiei cu statele din bazinul Mării Negre33.
Tot la nivel de perspectivă s-a aflat în 2006 şi identificarea un rol precis în zonă de către Alianţa Nord-Atlantică. Probabil că activităţile de realizare a unui sistem de securitate stabil la Marea Neagră, devenită frontieră a ei, a consumat mai multă energie şi resurse bugetare decât era aşteptat.
Din punct de vedere geostrategic această regiune este deosebit de importantă întrucât, împreună cu Marea Mediterană, poate constitui o „zonă de siguranţă” care să protejeze pilonul european al Alianţei de focarele de conflict din Maghreb, Orientul Apropiat şi Caucaz. Totodată, ţărmul vestic al Mării Negre oferă bune baze de proiecţie a forţei către teatrul din Afganistan, unde NATO conduce operaţiile de stabilizare şi post-conflict.
În SUA, eşichierul Mării Negre este perceput ca „un amestec de suprapuneri de civilizaţii şi sfere de influenţă care,
33 EU: German Presidency’s Focus on Central Asia, Black Sea, Russia, Radio Free Europe, 19.12.2006, http://www.rfel.org/featuresarticleprint/2006/12/27fd5568-a750-45db
67
din punct de vedere geopolitic, este deosebit de importantă datorită legăturilor ei culturale şi comerciale (licite şi ilicite), ideilor şi influenţei pe care le generează”34.
În cadrul Alianţei, sau, în mod independent, Statele Unite ale Americii, pe parcursul anului 2006, şi-au făcut tot mai cunoscut interesul faţă de bazinul Mării Negre. Personalităţi marcante ale vieţii publice americane de la tribuna Congresului SUA sau în cadrul unor activităţi ştiinţifice au reliefat necesitatea implicării mai active în geopolitica şi geostrategia regiunii.
Din această perspectivă, analiştii „solicită administraţiei Bush” să elaboreze „o strategie realistă necesară întăririi securităţii şi stabilităţii în bazinul Mării Negre”35.
În vederea elaborării acestei strategii teoreticienii americani recomandă:
• sporirea cooperării şi coordonarea acţiunilor cu statele membre ale UE;
• încurajarea reformelor democratice şi economice din zona Mării Negre;
• stimularea cooperării cu state non-NATO în cadrul Programului Parteneriat pentru Pace;
• sprijinirea României şi Bulgariei să preia conducerea organizaţiilor regionale, iar SUA li se recomandă să solicite statutul de membru sau observator al acestora;
• întărirea alianţei cu România şi Bulgaria şi acordarea de asistenţă militară, în pregătirea pentru intervenţie în situaţii de urgenţă şi sprijin cu tehnică adecvată;
34 Cf. Ariel Cohen, Ph.D., Conway Irwing, U.S. Strategy in the Black Sea Region, Backgrounder, No.1990/13 decembrie 2006, Washington, DC, p.1. 35 Martin Sieff, New US Black Sea Policy Urged, http://www.spacewar.com/reports/New_US-Black_sea_Policy_Urged_999.html
68
• intervenţia pe lângă Rusia să ridice sancţiunile economice împotriva Georgiei şi revitalizarea convorbirilor multilaterale privind găsirea unei soluţii pentru „conflictele îngheţate”;
• extinderea înţelegerilor bilaterale cu statele din bazinul Mării Negre în direcţia investirii capitalului american în infrastructura de transport a petrolului şi gazelor din zona Caspică în Europa36.
Factorul economic este cel care probabil va determina creşterea prezenţei americane în jurul Mării Negre şi a celei Caspice. Capitalul investit este mare, de aceea şi aşteptările sunt uriaşe. Este posibil ca SUA să includă strategia de dezvoltare energetică în dialogul transatlantic. Pe acest fundal, dezvoltarea coridorului energetic din Asia Centrală în Europa determină aprecierea regiunii Mării Negre ca inimă a acestui coridor.
Spargerea monopolului rusesc în acest domeniu şi apropierea fizică a bazelor militare americane ar putea afecta stabilitatea regiunii. Activarea parteneriatelor strategice dintre Rusia şi SUA, dintre NATO şi Rusia constituie doar una din soluţiile asigurării securităţii zonei.
În anul 2006 o nouă mare putere şi-a întărit prezenţa în zona Mării Negre – China. În afară de argumentul geopolitic al interesului manifestat de ea – foarte important pentru China, care este o mare putere, membru permanent în Consiliul de Securitate, cu responsabilităţi globale –, există argumentul politic şi cel economic. Marea Neagră face parte din coridorul energetic, iar China este unul dintre cei mai mari consumatori de resurse energetice. Aceste resurse, care se găsesc în Asia Centrală, în Marea Caspică, în Siberia şi chiar în Extremul
36 Ibidem.
69
Orient, pentru a fi exploatate în mod corespunzător, au nevoie ca şi regiunile limitrofe să fie stabile sau stabilizate.
Regiunea Mării Negre reprezintă un excelent partener comercial pentru China. Nu numai pentru că o astfel de relaţie este tradiţională, ci şi pentru că ea duce efectiv la consolidarea spaţiului eurasiatic. Ea se adaugă la parteneriatul strategic existent între China şi Rusia şi constituie o punte de legătură între cele trei mari entităţi economice şi geografice – China, Rusia şi Uniunea Europeană.
De asemenea, zona Mării Negre este o zonă de legătură între continentul asiatic şi cel european, iar China se află într-un parteneriat strategic cu Uniunea Europeană. Stabilizarea Asiei Centrale şi stabilitatea zonei Mării Negre pot facilita o relaţie directă, continentală, între China şi ţările Uniunii Europene, ceea ce ar fi foarte important pentru întregul spaţiu eurasiatic.
Pentru realizarea unui sistem de securitate regională sigur şi stabil actorii internaţionali din zona Mării Negre nu au acţionat întotdeauna întrunit. Numărul şi puterea celor implicaţi şi efortul material şi spiritual depus de aceştia nu au condus la rezultate pe măsură. Numărul mare de iniţiative regionale, summit-uri şi conferinţe a condus la diluarea intenţiilor şi disiparea forţelor. Regiunea, în ansamblul ei, se prezintă la sfârşitul anului 2006, eterogenă, măcinată de aproape întreaga gamă de riscuri, pericole şi ameninţări cunoscute, fapt ce o face destul de vulnerabilă şi anevoios predictibilă.
2. Evoluţii în plan economic
Anul 2006 a scos în evidenţă faptul că, din punct de vedere economic, principala atracţie a regiunii o constituie resursele energetice şi căile de transport ale acestora. Necesităţile crescânde de petrol şi gaze ale statelor europene puternic industrializate, concomitent cu cele ale industriilor în ascensiune din statele Orientului Îndepărtat şi Asia de Sud-Est
70
au transformat Zona Extinsă a Mării Negre într-un „tărâm al făgăduinţei”. Cu toate eforturile făcute pentru găsirea unei alternative plauzibile, regiunea Mării Negre a reprezentat şi în acest an calea aproape obligatorie de tranzit a mixtului energetic primar către marile economii vest-europene.
Mutarea frontierelor NATO şi UE pe ţărmurile Mării Negre cu întregul sistem de protecţie adiacent, inclusiv cea de natură economică, a determinat o creştere a securităţii şi stabilităţii subzonei vestice şi o diminuare a celeilalte. De fapt, unii analiştii consideră că aceste evenimente au transformat zona într-o nouă frontieră est-vest, sau o zonă-tampon între interesele euro-atlantice şi comunitare - pe de o parte şi cele ruseşti - de cealaltă parte, aducând-o în logica luptei pentru putere.
Pe măsură ce NATO şi UE se extind, Rusia s-a simţit singură şi ameninţată de un posibil nou salt al graniţelor celor două alianţe chiar la frontiera ei, diminuându-i până la anulare influenţa în bazinul Mării Negre. Pentru a apăra ce a mai rămas din fosta ei zonă de influenţă, Rusia a mizat totul pe arma energetică, declanşând crize după crize. Ucraina, Moldova, Georgia şi mai recent Belarus au cunoscut, rând pe rând, tactica negocierilor de tip: energie contra prerogative naţionale.
La rândul lor, statele din zonă şi UE sunt îngrijorate de faptul că Rusia ar putea aduna în jurul ei ţări exportatoare de gaze naturale în vederea constituirii unui cartel internaţional, similar OPEC-ului, dar în domeniul gazelor naturale. Îngrijorarea se justifică cel puţin din două puncte de vedere: în primul rând, acest „club al gazelor” ar putea imprima pieţei preţuri nejustificate, şi aşa destul de controversate la ora actuală; în al doilea rând, printre cei care pot fi aliaţii Moscovei se numără şi state care nu au o prea bună reputaţie: Iran, Libia, Algeria. Temerile europenilor constau în faptul că un astfel de cartel ar reprezenta atât o unealtă de presiune politică asupra
71
„Bătrânului Continent”, cât şi o cale de finanţare a acţiunilor teroriste din lume.
În anul 2006, producţia şi exportul de petrol şi gaze în Zona Extinsă a Mării Negre au crescut simţitor, iar beneficiile au fost pe măsură .
Fig.1.
Monopolul energetic al Federaţiei Ruse în zonă a
constituit atât o piedică pentru democratizarea şi deschiderea ei totală către Occident, cât şi un stimulent pentru găsirea de noi resurse şi stabilirea unor noi culoare de tranzit.
72
După criza „gazelor naturale” din primăvara anului 2006, preţul politic plătit de Europa pentru a folosi resurse de la un singur furnizor se anunţa prea mare. Nevoia diversificării surselor de aprovizionare a determinat concentrarea eforturilor investiţionale, atât în direcţia descoperirii şi exploatării de noi câmpuri (Turcia, Ucraina, România), cât şi în direcţia diversificării reţelei de transport a petrolului şi gazelor naturale.
Fig. 2. Rute de transport petrolier în Bazinul Mării Negre
Nume locaţie Ruta Capacitate
de transport
Lungime Costul
estimativ al investiţiei
Integrarea Adria-Drujba
Conducta de export rusească
Drujba, conectată la conducta Adria (sens de curgere
inversat) la terminalul din
Omisalj (Croaţia)
13.368,98 tone/zi în
primul an de operaţii
complete; creştere la 40.106,95
tone/zi
3.197,75 kilometri în total
20 milioane dolari pentru
a se moderniza
Adria, integrarea
conductelor şi schimbarea
sensurilor de curgere
existente
Conducta de petrol albanezo-macedoniano-bulgărească
(AMBO)
De la Burgas (Bulgaria) prin Macedonia la
Vlore (Albania) pe coasta adriatică
100.267,37 tone/zi
(poate fi extinsă la
133.689,83 de tone/zi
901,23 kilometri
850 milioane dolari până la 1,1 miliarde
dolari
Rusia + Grecia + Bulgaria
Burgas-Alexandropoulis
(Conducta de petrol Trans-
Balcanică)
De la Burgas la Alexandropoulis
(Grecia) pe coasta Mării Egee
Propus 80.213,9
tone/zi spre 106.951,87
tone/zi
286,46 kilometri
600 milioane dolari
73
Nume locaţie Ruta Capacitate
de transport
Lungime Costul
estimativ al investiţiei
Conducta Constanţa-
Trieste
De la Constanţa (România) prin
Ungaria, Slovenia şi/sau Croaţia la Trieste (Italia) pe
coasta Mării Adriatice. Omisalj (Croaţia) a fost de asemenea propus
ca terminal
40 milioane tone/an
1.375,98 kilometri
2,26 miliarde dolari
Linia Sud-Est Europeană
(SEEL)
De la Constanţa prin Pancevo (Iugoslavia) şi
Omisalj la Trieste. Omisalj a fost de asemenea propus
ca terminal
88.235,29 tone/zi
1.207 kilometri
800 milioane dolari
Conducta Odesa-Brody
De la Odesa (Ucraina) la
Brody (Ucraina), unindu-se cu
conducta sudică Drujba; opţional se întinde către linia Drujba de nord la Plotsk
(Polonia) şi/sau la Gdansk pe coasta
Mării Baltice
66.844,91 tone/zi
643,73 kilometri
de la Odesa la Brody
750 milioane dolari pentru conductă şi terminalul Pivdenny
* Mai puţin prin strâmtorile Bosfor, Dardanele Sursa: www.ela.doe.gov Pentru a evita creşterea necontrolată a preţurilor la
energie şi desele întreruperi ale livrărilor dinspre Rusia, se prevede apariţia unei strategii de securitate energetică europeană comună. Semnalările apărute în literatura de specialitate prezintă drept elemente principale ale Strategiei energetice comunitare: accesul direct la resursele de petrol şi gaze din bazinul Caspic şi asigurarea unui control european
74
asupra căilor de transport ale mixtului energetic. Obiectivele UE par a fi greu de realizat în condiţiile în care Moscova a refuzat să semneze Carta energetică, document care să definească cadrul relaţiilor din acest domeniu dintre Rusia şi Uniune, iar o schimbare a situaţiei nu se întrevede „într-un viitor apropiat”37, aşa cum apreciază directorul Institutului pentru Europa, preşedintele Consiliului pentru politică externă şi de apărare moscovit.
Trecând peste acest impediment, UE a reuşit să pună bazele unei „pieţe de energie comună”38, semnând, în luna noiembrie, o „Foaie de drum” în domeniul energetic cu guvernele statelor exportatoare de petrol şi gaze din jurul Mării Caspice şi Mării Negre. Au mai rămas de rezolvat problemele privind transportul mixtului energetic. Realităţile din teren evidenţiază că monopolul conductelor este deţinut de concerne, cu capital majoritar rusesc, care acţionează după bunul lor plac, menţinând riscul securităţii energetice a europenilor la cote ridicate.
„Securitatea energetică a devenit un subiect deosebit de important”39, aprecia secretarul general al NATO, în ajunul summit-ului Adunării Nord-Atlantice de la Riga. Ea a depăşit cadrul preocupărilor naţionale şi a trecut în cel internaţional. Atât UE, cât şi NATO au introdus în acest an în agendele de lucru strategii de protecţie a statelor membre de pericolele asociate aprovizionării cu hidrocarburi.
37 Serghei Karaganov, Acordul Rusia-UE nu va fi semnat mult timp, http//www.rusialazi.ro/print.php?a=externe2006121702.xml 38 EU, Caspian, Black Sea States Plan Common Energy Market, http://www.ens-newswire.com/ens/nov2006/2006/11/30/02.asp 39 NATO - ripostă la „arma energetică”, http//www.ziua.ro/displey.php?data=2006-11-29&id=211989
75
3. Acţiuni militare
Testul nuclear al Coreei de Nord şi programul de
îmbunătăţire a uraniului de către Iran au demonstrat lumii că în anul 2006 statele falimentare, alături de organizaţiile teroriste încearcă să se opună în forţă realizării unui sistem de securitate atotcuprinzător. Această stare de fapt a determinat ca laitmotivul acţiunilor militare comune în Bazinul Mării Negre să îl constituie contracararea acestor ameninţări.
Rusia, împreună cu NATO, în luna octombrie, au desfăşurat un exerciţiu comun consacrat apărării anti-rachetă. Executanţii au colaborat pentru respingerea unor posibile lovituri cu rachete lansate de către terorişti contra Europei sau Rusiei. Organizarea acestor exerciţii înseamnă că „în pofida mai multor contradicţii, pe plan strategic, Moscova continuă să coopereze cu NATO” în speranţa că „va avea acces la tehnologiile anti-rachetă de vârf”40. Mai mult, analiştii ruşi consideră că „implicarea Rusiei în sistemul anti-rachetă internaţional îi va permite să ceară partenerilor să renunţe la proiectele de extindere a apărării anti-rachetă în fostele ţări din Tratatul de la Varşovia”41.
Dacă în acest domeniu există o apropiere între Rusia şi NATO, dictată de interesele Moscovei, aceleaşi circumstanţe au determinat şi împotrivirea extinderii în Marea Neagră a activităţilor antiteroriste conduse de NATO în Marea Mediterană. Fiindu-i clară o degradare a supremaţiei navale ruseşti, Moscova a căutat, pe cale administrativă, să reducă prezenţa concurenţială a navelor sub pavilion NATO în acvatoriul Mării Negre. Pentru aceasta şi-a luat ca aliat Turcia, care, sub pretextul posibilei eroziuni a Convenţiei de la 40 Moscova continuă cooperarea cu NATO, http://www.rusialazi.ro/print.php?a=militar2006101701.xml 41 Idem.
76
Montreux (1936), şi a faptului că „statele riverane Mării Negre au capacitatea să desfăşoare acţiuni antiteroriste în cadrul Black Sea Harmony şi BlackSeaFor”42, nu este utilă şi nici recomandată extinderea Operaţiei Active Endeavour în Marea Neagră. În realitate, cele două state, probabil, nu doresc ca pătrunderea SUA, chiar şi în cadrul NATO, în regiunea Mării Negre şi în Caucaz să le afecteze interesele lor vitale. În mod similar s-a procedat şi în anul 2005 când Rusia a blocat cererea SUA de a obţine statutul de observator în cadrul Organizaţiei de Cooperare Economică a Mării Negre, iar Turcia nu a intervenit în sprijinul „aliatului strategic”.
Cooperarea militară dintre Moscova şi Ankara s-a amplificat în anul 2006. La sfârşitul lunii februarie a avut loc un exerciţiu naval comun, în Marea Neagră, comandantul Forţelor Navale ale Rusiei a efectuat o vizită în Turcia, iar cel al Turciei la Moscova. Nave militare sub pavilioanele celor două state şi-au făcut vizite reciproce. Rezultatele acestei relaţii avea să le reliefeze vicepremierul Rusiei şi ministru al apărării: „doar Rusia şi Turcia, state care au nave moderne, sunt demne de încredere în realizarea securităţii la Marea Neagră”43. Această atitudine de grandomanie a fost adoptată în relaţiile cu vecinii din bazinul Mării Negre pe tot parcursul anului.
Bazele ruseşti din regiune nu au fost lichidate. Mai mult, după conflictul „spionilor”, Rusia este pe cale să constituie două brigăzi montane motorizate la graniţa cu Georgia44.
SUA şi-au marcat din punct de vedere militar interesul pentru zonă prin prezenţa trupelor americane în bazele de la litoralul românesc. Guvernul SUA a cheltuit 34 milioane de
42 Igor Torbacov, Turkey Sides with Moscow over Black Sea Force, Eurasia Daily Monitor, 2006, nov, 17. 43 http://www.interfax.ru/e/B/28.html?id_issue=11592509 44 http://www.rusialazi.ro/print.php?a=externe2006092201.xml
77
dolari pentru amenajarea bazei de la Kogălniceanu45, pentru a cartirui cei 1500 de militari care vor fi redislocaţi, în principal, din Germania.
În concluzie, Marea Neagră se mişcă în direcţia configurării unei noi puteri. Actuala penetrare a SUA a unei regiuni dominate, până nu demult, de Rusia, substituie, totodată, şi incapacitatea UE de a se adapta rapid la noua configuraţie geopolitică a continentului şi oferă motivaţia schimbării centrilor de putere şi a câmpurilor energetice generate de aceştia în bazinul Mării Negre.
Probabil că, pe măsură ce prezenţa americană va fi mai semnificativă, guvernul SUA va fi interesat din ce în ce mai mult să asigure securitatea cetăţenilor săi şi funcţionarea în deplină siguranţă a plasamentelor realizate în zonă, aducând o contribuţie mai de substanţă la procesul de realizare a securităţii şi stabilităţii regiunii.
Rusia, dacă îşi va înţelege noul statut, va accepta, cu timpul, să-şi împartă fieful cu un jucător mult mai puternic şi mai simpatizat de populaţie, concurând, astfel, la realizarea şi păstrarea unui mediu de securitate propice dezvoltărilor viitoare. În caz contrar, Moscova riscă să se izoleze politic de restul Europei.
România va trebui să crească ritmul implicării în realizarea cooperării regionale, căutând să nu îşi disipeze forţele într-o multitudine de iniţiative mărunte, fără ecou printre co-regionali.
Este necesar ca ţara noastră să-şi folosească mai mult rolul care îi revine în noua arhitectură de securitate a NATO şi să-şi asume un rol principal în cadrul acţiunilor de orice fel ale UE care vizează zona Mării Negre.
45 U.S. to take control of military base in Romania, Arizona Daily Star, http:www.azstarnet.com/sn/159580
78
79
Republica Moldova
Dr. Petre DUŢU
I. Mediul de securitate
Starea mediului de securitate în anul 2006 şi posibilele lui tendinţe de evoluţie în anul 2007 sunt evidenţiate de schimbările produse în conţinutul şi natura componentelor sale: economică, politică, militară, socială şi diplomatică.
a. Componenta economică
Din punct de vedere economic, Republica Moldova, în 2006, nu a cunoscut schimbări semnificative faţă de anul anterior. Ea rămâne una dintre cele mai sărace ţări din Europa. Declinul producţiei industriale in Moldova în semestrul I al anului 2006, cu 6,7% faţă de anul 2005, este condiţionat direct de reducerea producţiei la întreprinderile vinicole. Producţia vinului s-a diminuat cu 46%, a băuturilor alcoolice distilate – cu 24%. După vinificatori au urmat ramurile conexe: industria hârtiei şi cartonului (inclusiv ambalajul pentru vinuri) şi-a diminuat volumul producţiei cu 12%, cea a sticlei – cu 8%, industria poligrafică – cu 7% (printre altele şi etichetele). Declinul a fost înregistrat şi în alte domenii, de altfel, ca şi creşterea producţiei46. Sursa citată prognozează o reducere a volumului producţiei industriale în acest an cu 10-15%. Dar declinul producţiei industriale nu va juca un rol mare în economie, deoarece în ţară nu există o industrie puternică, iar economia este susţinută de producţia de bunuri şi servicii, şi 46 Vezi Paradoxul moldovenesc – aşteptarea crizei este mai rea decât însăşi criza sau este un motor al economiei?, http://www.InfoMarket.MD
80
consumul determinat de creşterea transferurilor băneşti făcute de către cetăţenii moldoveni care lucrează peste hotare. Potrivit datelor Băncii Naţionale a Moldovei, în primul semestru al anului 2006, volumul transferurilor băneşti în Moldova de la persoanele fizice de peste hotare s-a majorat cu 55,74 milioane de dolari SUA sau cu 18,47% faţă de semestrul I al anului 2005. În 2005, volumul acestor transferuri prin intermediul băncilor comerciale a constituit 683 milioane de dolari SUA47. De asemenea, în primele luni ale lui 2006, cei plecaţi la muncă în afara ţării au trimis acasă 526,24 milioane de dolari SUA. Transferurile au fost efectuate prin intermediul sistemului bancar, inclusiv 377,99 milioane de dolari SUA prin sisteme de transfer rapid. Potrivit unor evaluări independente, remitenţele valutare pe căi oficiale ar putea să se cifreze, pe parcursul întregului an, la circa 800-900 milioane de dolari SUA48.
În realitate, cei plecaţi la muncă în străinătate trimit banii în ţară nu numai prin intermediul băncilor comerciale. În acest scop, sunt utilizate şi alte căi, cum ar fi, de exemplu, personalul din companiile turistice, şoferii şi conductorii.
În următorii trei ani, R. Moldova va obţine de la Fondul Monetar Internaţional (FMI) circa 118,2 milioane de dolari SUA, pentru implementarea Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei49.
Se cuvine menţionat faptul că, în 2006, volumul net al investiţiilor străine directe în Republica Moldova a avut cel mai scăzut nivel din ultimii ani. Astfel, volumul investiţiilor directe în economia Moldovei în semestrul I a atins 34,2 milioane de dolari SUA, ceea ce este cu 43,3 % mai puţin decât în primul
47 Ibidem. 48 Moldovenii care muncesc peste hotare au transferat acasă în opt luni peste jumătate de miliard de dolari, http://www.azi.md/news?ID=41502 49 Fondul Monetar Internaţional reia creditarea R. Moldova, http://www.azi.md/news?ID=39176
81
semestru al anului 200550, deşi guvernul ţării are elaborată „Strategia de atragere a investiţiilor şi promovare a exportului”. Principalele sectoare de plasament pentru investitorii străini au fost comunicaţiile, construcţiile şi asigurările. Investiţiile nerezidenţilor în capitalul social împreună cu venitul reinvestit au fost evaluate la circa 23,9 milioane dolari SUA, din care investiţiile sub formă de bunuri - 3,8 milioane de dolari SUA51. În acelaşi timp, Republica Moldova a luat măsuri de eşalonare a plăţii datoriei sale externe. În acest sens, Clubul Creditorilor de la Paris a acceptat concesionarea unor datorii externe ale R. Moldova, în valoare de 150 milioane de dolari SUA, în condiţii Houston terms52. Totodată, afirmă sursa citată, datoriile R. Moldova faţă de SUA au fost eşalonate pe termen de 20 de ani, iar faţă de Japonia şi Rusia - pe 15 ani. De asemenea, arieratele externe în suma de 50 milioane de dolari SUA pe care Moldova urma să le achite anterior în proporţie de 50%, până la adoptarea deciziei de concesionare de către Clubul de la Paris, acum au fost incluse în suma de 150 milioane de dolari SUA.
În concluzie, nu este de aşteptat o creştere economică reală în 2006 şi în anul următor în Republica Moldova.
b. Componenta politică
Alegerile parlamentare din martie 2005 au fost câştigate de Partidul Comuniştilor din Moldova. Prin urmare, acest partid are posibilitatea ca, pe parcursul celui de-al doilea mandat al său, să-şi pună în aplicare toate strategiile nefinalizate sau să iniţieze altele. Un prim pas are trebui să-l constituie întărirea demersurilor Republicii Moldova pentru integrarea sa în 50 Volumul investiţiilor directe în economia Moldovei în scădere, http://www.azi.md/news?ID=40683 51 Vezi Volumul net al investiţiilor străine directe este la cel mai jos nivel din ultimii ani, http://www.azi.md/news?ID=40426 52 Vezi Clubul Creditorilor de la Paris a concesionat pentru R. Moldova datorii externe in valoare de $150 mln, http://www.azi.md/
82
Uniunea Europeană. Este drept că printre obiectivele majore pentru perioada mandatului de guvernare se menţionează importanţa aprofundării integrării în Uniunea Europeană şi NATO, ceea ce „intensifică responsabilitatea ţării de aderare la valorile democrate şi normele internaţionale”53.
În documentul de parteneriat politic, adoptat, unanim, de deputaţii noului parlament al Republicii Moldova, în prima şedinţă, aceştia se declarau conştienţi de importanţa unei cooperări între putere şi opoziţie pentru atingerea obiectivelor majore pentru actualul mandat de guvernare. În particular, textul declaraţiei se referă la promovarea „consecventă şi ireversibilă” a obiectivului strategic de integrare europeană, soluţionarea pe cale paşnică şi democratică a conflictului din stânga Nistrului, precum şi eficienta funcţionare a instituţiilor democratice şi asigurarea drepturilor minorităţilor etnice. În cazul Republicii Moldova, care nu are un statut de ţară candidată şi nici nu are o clară promisiune din partea Uniunii Europene de obţinere în viitorul apropiat a posibilităţii de semnare a unui tratat de asociere, nu există o presiune directă asupra elitei politice de a se conforma standardelor de aderare la Uniunea Europeană54. Totuşi, comportamentul oficialilor de la Chişinău lasă impresia că au adoptat acest program pentru imagine publică pozitivă. Astfel, experţii organizaţiei “International Crisis Group”, cu sediul la Bruxelles, au elaborat recent un raport cu genericul „Viitorul incert al Moldovei”, în care afirmă că orientarea pro-occidentală a autorităţilor Republicii Moldova este una mai degrabă „oportunistă decât
53 Vezi Natalia TIMUS, Parteneriatul politic în Republica Moldova - un an de existenţă, http://www.azi.md/news?ID=38776, dr. Valeriu GHEORGHIU, Privire din interior (Planul de acţiuni Moldova-UE), http://europa.timpul.md/Article=5125 54 Ibidem.
83
bine înrădăcinată”55. În realitate, orientările Chişinăului rămân fidele concepţiei şi ideologiei comuniste56. În acest sens, se pot aminti, ca argumente, menţinerea ţării ca membru al GUAM (care acum se vrea a fi o organizaţie internaţională economică), dependenţa economică a Republicii Moldova de Federaţia Rusă (mai ales în plan energetic), măsurile sociale şi economice preconizate sau adoptate, relaţiile reci cu România.
În acelaşi timp, partidele şi-au revenit după alegerile parlamentare şi locale (din Chişinău) din 2005 şi au început să se regrupeze în vederea alegerilor locale generale din 2007 şi, într-o perspectivă mai îndepărtată, a alegerilor parlamentare din 2009. Cele mai active din acest punct de vedere sunt partidele de dreapta (îndeosebi Partidul Popular Creştin Democrat şi Partidul Social-Liberal) şi aceasta pentru că, prin votul lor, dat la 4 aprilie 2005, au asigurat realegerea lui Vladimir Voronin ca preşedinte al ţării, dar s-au deplasat spre centrul eşichierului politic, lăsând locul altor partide (Partidul European, Mişcarea „Acţiunea Europeană”, Partidul Umanist etc.). După alegerile parlamentare din 2005, unele partide (de exemplu, Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Liberal) au operat schimbări importante la statutul şi programul partidului în încercarea de a se întări atât ca echipă, cât şi ca număr de membri57. Potrivit sursei citate, regrupările de pe dreapta vor deruta şi mai mult segmentul limitat de electoratul democratic şi, în consecinţă, dreapta va fi deveni şi puţin relevantă din punct de vedere electoral. Principalii actori politici îşi îndreaptă atenţia spre centrul eşichierului politic. Spre centru tinde Partidul Comuniştilor, părăsind tot mai mult segmentul radical de 55 Vezi Orientarea pro-occidentală a autorităţilor Republicii Moldova este una mai degrabă „oportunistă decât bine înrădacinată”, http://www.azi.md/news?ID=40823 56 Vezi Gheorghe COJOCARU, Mai aproape Ziuganov, decât Europa, http://www. azi,md/comment?ID=37797 57 Vezi Igor VOLNIŢCHI, Partidele se regrupează. Ce va urma?, http://www.azi.md/news?ID=39024
84
stânga, spre centru se deplasează încetul cu încetul (împins de împrejurări) Partidul Popular Creştin Democrat. De asemenea, electoratului centrist se adresează şi Alianţa Moldova Noastră şi Partidul Popular Republican. Lor, pare să li se alăture formaţiunea politică înfiinţată de ex-premierul Dumitru Braghiş, care vine cu oferte noi pentru electorat, de tipul „Moldova – ţară competitivă” şi cu propuneri de reformare a politicii externe şi de soluţionare a problemei transnistrene.
c. Componenta militară
Aceasta este dominată de prezenţa diferendului transnitrean, conflict îngheţat între Republica Moldova şi auptoproclamata republică nistreană. Deşi, începând din 2005 la negocierile dintre cele două părţi implicate în conflict Moldova şi Transnistria-, pe lângă Ucraina, Rusia şi OSCE, s-au adăugat SUA şi Uniunea Europeană cu statut de observator, pe parcursul anului 2006 nu s-au înregistrat progrese vizibile în soluţionarea diferendumului. Dimpotrivă, administraţia regiunii transnistrene, fără a lua în considerare aprecierile unanime şi categorice ale comunităţii internaţionale, a organizat şi a desfăşurat pe data de 17 septembrie 2006 aşa-numitul „referendum consultativ” privind autodeterminarea politică a regiunii. Guvernul Republicii Moldova apreciază măsura respectivă ca o formă de torpilare a procesului de negocieri privind reintegrarea paşnică a ţării, şi, de asemenea, dorinţa de a conserva un regim autoritar şi criminal în regiunea transnistreană. Moldova declară că, la fel, ca şi comunitatea internaţională, nu recunoaşte rezultatele aşa-numitului referendum consultativ. şi consideră imposibilă abordarea acestei acţiuni în contextul soluţionării paşnice şi definitive a conflictului58. Rusia, prin unii oficiali, a recunoscut că a 58 Vezi Condamnarea referendumului din Transnistria, http://www.policom.moldova.org/arhive/rom, p.
85
organizat şi a finanţat aşa-zisul referendum din regiunea transnistreană59. Însă, comunitatea internaţională, care nu a recunoscut vreodată Transnistria, acum nu consideră ca valid referendumul, apreciind că întâi trebuie să se ajungă la o soluţionare politică împreună cu Chişinăul. Deci, referendumul nu are nicio valoare juridică. Totuşi, are valoare în plan politic, prin recunoaşterea de către unii oficiali ruşi a rezultatului referendumului.
La rândul său, Uniunea Europeană nu a recunoscut Republica Moldovenească Nistreană. De fapt, această entitate nu e recunoscută de nicio ţară din lume şi de aceea preşedintele în exerciţiu al OSCE a precizat că rezultatele referendumului consultativ organizat în această toamnă de regimul de la Tiraspol nu pot fi recunoscute pe plan internaţional. De altfel, OSCE a respins legalitatea referendumului din Transnistria privind independenţa şi aderarea la Federaţia Rusă. În prezent, procesul de negocieri este suspendat, Chişinăul şi Tiraspolul acuzându-se reciproc de impasul în care au ajuns negocierile.
De asemenea, executivul de la Bucureşti, în termeni duri, a condamnat acest referendum pe care l-a calificat drept o acţiune desfăşurată „cu ignorarea dreptului internaţional şi a dreptului constituţional al Republicii Moldova şi în absenţa tuturor condiţiilor pentru admiterea legitimităţii”60.
Dacă se acceptă rezultatele acestui referendum atunci pericolul dezmembrării Republicii Moldova este unul real. Pe de altă parte, acest lucru poate deschide „cutia Pandorei” în ceea ce priveşte „înflorirea separatismului” în toate regiunile din lume ce se confruntă cu asemenea tendinţe. În acest context, inclusiv Ucraina poate fi afectată. Aşa se explică
59 Rusia putinistă împotriva Republicii Moldova, http://www.azi.md/news?ID=41071 60 Vezi Condamnarea referendumului din Transnistria, http://www.policom.moldova.org/arhive/rom, p.2
86
poziţia critică a elitei ucrainene care a conştientizat că separatismul transnitrean este un pericol şi pentru Ucraina.
d. Componenta socială
În plan social, două par a fi problemele deosebite cu care Republica Moldova se confruntă. Prima este reprezentată de condiţiile de viaţă ale majorităţii populaţiei. Salariile din această ţară rămân cele mai mici din Europa. Retribuţia muncii în Moldova rămâne cea mai joasă din Europa, aici se plătesc, în medie 3,25 lei/ora (0,2 euro), iar decalajul dintre salariile conducătorilor şi angajaţilor, în unele cazuri, este deosebit de mare, arată un raport al Federaţiei Angajatorilor Europeni61.
Potrivit presei ruse, în cadrul raportului au fost examinate pieţele muncii din 48 de state europene, astfel fiind elaborat rating-ul salariului mediu pe 31 de specialităţi. Cel mai mare salariu este plătit, potrivit raportului, în Danemarca - circa 14 euro/oră. În România salariul constituie 6% din mărimea salariului în Danemarca, în Rusia - 5%, în Ucraina – 3%. Cetăţenii Moldovei au un salariu de 70 de ori mai mic decât cei danezi62.
În acelaşi timp, nici măsurile de protecţie socială nu sunt deosebite în Republica Moldova, dată fiind situaţia economică dificilă a ţării. Potrivit Barometrului socio-politic OMNIMAS, efectuat în februarie 2006, în Republica Moldova, pe plan social, există o situaţie cu mulţi oameni nemulţumiţi, dezamăgiţi de situaţia economică din ţară sau de posibila ei evoluţie şi persoane cu multă insatisfacţie legată de nivelul de trai, precum şi de
61 Salariile din Moldova rămân cele mai mici din Europa, http://www.azi.md/news?ID=41229 62 Ibidem.
87
aşteptările puţin optimiste legate de viaţa de zi cu zi pentru perioada următoare nefiind nici ele prea optimiste63.
Cea de a doua problemă cu care se confruntă în plan social R. Moldova este de natură demografică. În prezent, situaţia demografică în Republica Moldova se caracterizează prin tendinţe negative în mişcarea naturală a populaţiei. Procesul depopulării este condiţionat atât de scăderea naturală a numărului de locuitori ai ţării, cât şi de emigrarea lor. În ultimul deceniu, evoluţia populaţiei în Republica Moldova se caracterizează prin scăderea lentă a populaţiei - de la 4361,6 mii persoane în 1990 la 4218 mii persoane în 2003. Acest proces a fost condiţionat de natalitate, mortalitate şi emigraţie.
Natalitatea manifestă o acută tendinţă de scădere. Reducerea spectaculoasă a sporului natural, dezorganizarea social-economică în perioada de tranziţie, şomajul, nivelul scăzut de viaţă al populaţiei au contribuit la reducerea rapidă a sporului natural, care a atins valori surprinzătoare pentru Republica Moldova.
La rândul său, mortalitatea a cunoscut o creştere în ultimii ani. Ea se datorează înrăutăţirii bunăstării materiale a populaţiei, creşterii morbidităţii populaţiei, nivelului scăzut al asistenţei medicale, stresului psihologic.
Dar o problemă importantă pentru Republica Moldova o constituie migraţia (legală şi ilegală) a populaţiei. Conform, statisticii oficiale curente, în perioada 1997-2003 numărul de emigranţi a oscilat în limitele de 4,7-9,1 mii persoane anual. În realitate, numărul de emigranţi este cu mult mai mare. Astfel, conform datelor statistice oficiale, în afara ţării, ilegal muncesc peste 600 mii de persoane. Peste hotare pleacă, de regulă, cei mai buni muncitori, ingineri, savanţi, medici, specialişti de calificare înaltă. Provoacă îngrijorare emigrarea în masă a populaţiei tinere. Astfel, 70% din persoanele care au plecat la muncă peste hotarele republicii sunt în vârstă de 16-29 ani, iar 63 Barometru socio-politic OMNIMAS, http://www.azi.md/news?ID=38438.
88
circa 60-70% din ele sunt femei. Majoritatea femeilor sunt de vârstă reproductivă, fapt ce va avea consecinţe negative asupra stabilităţii familiei şi reproducerii populaţiei. Ca urmare a migraţiei, se deformează inevitabil şi structura, pe vârste şi sexe, a populaţiei, în special, a populaţiei rurale64.
e. Componenta diplomatică
Pe parcursul anului 2006, oficiali de la Chişinău au efectuat vizite în diferite state din lume. Semnificative sunt vizitele preşedintelui ţării la Bruxelles şi Moscova. Toate au urmărit, în esenţă, susţinerea intereselor Republicii Moldova de a se dezvolta economic şi social, pe baze democratice, păstrându-şi integritatea teritorială nealterată de separatism. Dacă vizita la Bruxelles a dorit să sublinieze dorinţa Republicii Moldova de apropiere, şi ulterior, de integrare în NATO şi Uniunea Europeană, cea efectuată la Moscova este posibil să arate că, de fapt, Chişinăul nu se rupe de trecut.
II. Tendinţe posibile în evoluţia mediului de securitate din R. Moldova, în anul 2007
Din punct de vedere economic, se pare că şi pe viitor „greul” vieţii de zi cu zi îl vor suporta tot cei care sunt plecaţi la muncă în afara hotarelor ţării. Astfel, potrivit estimărilor organismelor financiare internaţionale, transferurile bancare totale atât pe căi oficiale (prin sistemul bancar ar putea să oscileze între 800 şi 900 milioane de dolari SUA, faţă de 683 milioane de dolari SUA în 2005), cât şi pe căi neoficiale, se vor încadra în limita a 1,2-1,35 miliarde de dolari SUA65. Se poate 64 Republica Moldova se confruntă cu grave probleme de demografice, http://www.unmd/un_eg/mol/fără_Tabu/2005/fărătabu%20nr.5-2005 65 Vezi Transferurile de peste hotare vor atinge la sfârşitul anului cifra de 1 miliard 350 milioane dolari, http://www.azi.md/news?ID=41078
89
afirma, că şi în 2007, în Republica Moldova tot banii trimişi de către cei plecaţi la muncă în străinătate vor asigura cele necesare traiului majorităţii populaţiei. Altfel spus, nu este de aşteptat o „răsturnare” radicală a actualei situaţii economice a ţării.
Anul viitor, nu se întrevăd mutaţii spectaculoase pe scena politică din Republica Moldova. Şi în viitor, alegerile parlamentare şi locale le va câştiga, partidul sau coaliţia de partide, care va şti să atragă la vot cetăţenii plecaţi la muncă în străinătate.
Pe plan militar, şi anul viitor, dominant va fi tot conflictul transnistrean. Soluţiile propuse până acum nu îi satisfac pe toţi cei implicaţi. Practic, problemele regiunii transnistrene pot fi închise numai dacă vor fi găsite răspunsuri realiste, echilibrate, care să asigure tuturor cetăţenilor din această zonă a Republicii Moldova respectarea drepturilor fundamentale şi şansa de a-şi construi o viaţă prosperă.
Sub aspect social, deşi marea majoritate a populaţiei se confruntă cu probleme ce ţin de asigurarea unui loc de muncă, a accesului nestingherit la educaţie, sănătate şi protecţie socială nu se vor organiza acţiuni de protest împotriva autorităţilor publice centrale şi locale. Mai întâi, pentru că populaţia este învăţată să fie obedientă faţă de autorităţi şi, apoi, pentru că niciun partid politic sau o altă organizaţie (de sindicat sau aparţinând societăţii civile) nu-şi va asuma acest rol.
În domeniul diplomaţiei, se va constata o dezvoltare a declaraţiilor oficiale de interes major pentru integrarea europeană a ţării. Se speră că o astfel de atitudine este benefică, inclusiv în ceea ce priveşte soluţionarea adecvată (adică aşa cum Republica Moldova doreşte) a conflictului transnistrean. Dar, este posibil ca acestea să rămână simple declaraţii. Dependenţa economică de Rusia, mai ales în ceea ce priveşte energia, va dicta conduita Chişinăului faţă de aderarea la Uniunea Europeană şi de integrarea ţării în NATO.
90
Relaţiile cu România şi anul viitor se vor menţine la nivelul celor din 2006, când, deşi au fost declaraţii favorabile dezvoltării lor, la cel mai înalt nivel, în toate domeniile de activitate, în realitate, ele au rămas destul de formale şi reci. Motivul principal îl reprezintă aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, statut care impune acceptarea şi implementarea de către statul român a valorilor şi normelor democratice specifice acestei uniuni de state. Printre efectele imediate ale integrării României în Uniunea Europeană vor fi: introducerea vizei şi pentru cetăţenii din Republica Moldova; acordarea cetăţeniei române solicitanţilor, inclusiv persoanelor din Republica Moldova potrivit normelor europene; eliminarea unor facilităţi economice pe care le aveau societăţile comerciale din Republica Moldova în raporturile lor cu instituţii similare din România etc.
91
Balcanii de Vest
Mihai-Ştefan DINU Deja recunoscută pentru provocările existente, regiunea
Balcanilor de Vest a traversat o perioadă de un an relativ calmă caracterizată de desfăşurarea de referendumuri în Muntenegru şi Serbia şi, evident, încercările de soluţionare a problemei privind statutul provinciei Kosovo66. De aceea, analiza va fi concentrată în jurul Serbiei şi al provinciei Kosovo, considerându-le factori-cheie în ceea ce priveşte stabilitatea regiunii.
La începutul anului, în Muntenegru a fost organizat referendumul privitor la obţinerea independenţei faţă de Serbia. Voturile au fost exprimate în favoarea obţinerii independenţei, cei ce au votat pentru constituindu-se într-un procent de 55,5%, cu 0,5% mai mult decât limita minim necesară.
De cealaltă parte, în Serbia, în luna octombrie (28-29), motivul referendumului a fost votarea primei constituţii necomuniste din ultimii 60 de ani. Rezultatul acestui referendum a fost destul de strâns (similar cu cel din Muntenegru) 51,4% votând în favoarea noii constituţii.
Dacă referendumul ţinut în Muntenegru nu pare a aduce provocări majore acestei regiuni recunoscută pentru instabilitatea sa, în schimb, votarea noii constituţii sârbe ridică câteva aspecte majore, cel mai important fiind relaţionat priorităţii numărul unu în regiune şi anume statutul provinciei 66 Provincia Kosovo se află sub protectoratul ONU încă din iunie 1999, după campania aeriană NATO dusă împotriva forţelor lui S. Milosevic, Consiliul de securitate ONU a emis rezoluţia 1244 stabilind protectoratul său în Kosovo. În această rezoluţie se afirmă că provincia este, formal, o parte a Serbiei, dar că statutul său final va fi stabilit la o dată viitoare. Stabilitatea regională în Europa de sud-est depinde, în cele din urmă, de rezolvarea problemei statutului provinciei Kosovo, un proces lansat oficial de Consiliul de Securitate al ONU la sfârşitul lui 2005.
92
Kosovo. La fel ca în cazul proiectului constituţional european, şi de această dată preambulul unui act constituţional naşte controverse. În preambulul noii constituţii sârbe se afirmă că provincia Kosovo este o „parte inalienabilă a Serbiei”.
Însă ideea continuării suveranităţii sârbe se confruntă cu un obstacol evident: va fi dificil să se impună acest lucru unei populaţii care nu pare a agrea această soluţie. Din acest motiv era mai mult evident că provincia Kosovo va urma parcursul Muntenegrului, devenind un stat nou pe harta Europei. Dificultăţile sunt, însă, numeroase. Eşecul negocierilor directe de a obţine o soluţie de compromis a condus la luarea deciziei finale de către comunitatea internaţională, în care, deşi sprijinul pentru independenţa Kosovo este larg răspândit, nu este şi unanim.
Rusia, stat membru al Consiliului de Securitate ONU şi al Grupului de Contact, spune că va accepta numai o soluţie convenabilă pentru ambele părţi – aceleaşi două părţi, însă, care, în ultimele câteva luni, nu şi-au putut depăşi diferendele fundamentale. La sfârşitul lui noiembrie preşedintele Kosovo Agim Ceku a vizitat Moscova, în încercarea de a convinge oficialităţile ruse care, însă, au spus că Rusia va recunoaşte un Kosovo independent numai după recunoaşterea sa de către autorităţile de la Belgrad.
Pentru a se evita ameninţarea unui veto din partea Rusiei, ar fi de preferat ca ONU să evite folosirea cuvântului “independenţă”, dar să încerce alte căi pentru recunoaşterea internaţională a statului Kosovo. Acest lucru ar putea duce la probleme suplimentare. Viitorul provinciei Kosovo trebuie să se dezvolte într-un cadru UE, misiunea ONU actuală fiind înlocuită de una a UE. Însă, există diferende în cadrul blocului cu privire la problema suveranităţii. Grecia, spre exemplu, este aliată istorică a Serbiei. Aşa cum a făcut şi la Moscova, Ceku a făcut lobby pentru independenţă în timpul unei întâlniri din noiembrie cu ministrul de externe grec Dora Bakoyannis. Însă,
93
Bakoyannis a răspuns că susţine „o soluţie acceptabilă pentru ambele părţi şi care este în favoarea tuturor.”
Revenind asupra adoptării noii constituţii sârbe, e de aşteptat ca aceasta să aibă implicaţii pe plan intern şi extern. Ar fi o dovadă pentru electorat că actualul guvern a făcut tot ceea ce era necesar pentru a rezolva problema provinciei Kosovo. Pe plan extern, votarea noii constituţii ar putea fi folosită pentru a amâna decizia Grupului de Contact Balcani (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Rusia) până după alegerile de la începutul anului 2007, pentru a evita preluarea pe plan intern a puterii de către Partidul Radical67, acesta fiind un partid de factură ultranaţionalistă. Mai mult, nu trebuie ignorate încurajările guvernului sârb către liderii Republicii Srpska (Bosnia) de a organiza un referendum asupra separării acesteia de Bosnia-Herţegovina, entitate statală şi aşa fragilă, aflată deja în al 11-lea an de protectorat ONU. Un asemenea scenariu ar permite autorităţilor sârbe să declare că, în aceste condiţii, independenţa provinciei Kosovo nu ar conduce decât la destabilizarea regiunii, cu atât mai mult cu cât obţinerea independenţei fără stipularea unor termeni clari, aceasta ar avea implicaţii şi asupra altor regiuni aflate în vecinătatea Balcanilor.
Implicaţiile s-ar manifesta, în primul rând, asupra aşa-numitelor conflicte îngheţate, localizate în jurul Mării
67 Ultimele sondaje indică faptul că gruparea Preşedintelui Boris Tadic, Partidul Democrat (DS), se va plasa pe locul al doilea, în urma formaţiunii ultranaţionaliste Partidul Radical Sârb (SRS). Coaliţia formată în jurul Partidului Democrat din Serbia (DSS) al Primului Ministru Vojislav Kostunica se va plasa probabil pe locul trei, http://www.robert-schuman.org/anglais/oee/serbie/legislatives2007. Totodată, un raport redactat luna trecută de Grupul Internaţional de Criză a afirmat că o coaliţie de patru partide, condusă de Partidul Democrat Liberal (LDP), care nu este reprezentată în Parlament, este singura forţă din Serbia cu „o atitudine pro-europeană clară şi o politică realistă cu privire la Kosovo”. Liderul LDP, fostul vicepremier Cedomir Jovanovic, sprijină independenţa provinciei Kosovo.
94
Negre. Tocmai de aceea suntem de părere că o eventuală obţinere a independenţei a provinciei Kosovo ar trebui să se sprijine pe argumente solide.
Mişcările separatiste din Transnistria, Osetia şi Abhazia vor profita de fiecare similitudine, căutând precedente în cazul Kosovo. Astfel, pentru a preveni o avalanşă de declaraţii de independenţă trebuie argumentat convingător, specific situaţiei provinciei Kosovo, ţinându-se cont de contextul politic, condiţiile de apariţie a manifestărilor separatiste, compoziţia etnică şi progresele înregistrate pe calea democraţiei: considerând aceşti patru factori, trebuie spus că în ceea ce priveşte contextul politic Kosovo a constituit o unitate federală a Iugoslaviei, fiind o regiune autonomă, cu frontiere strict delimitate, dispunând de un guvern local şi instituţii ale statului similare celorlalte şase republici iugoslave. Astfel, separatismul Kosovar apare iniţial ca reacţie a represiunii statului de către una din republici (Serbia), printre acţiunile de represiune aflându-se negarea autonomiei provinciei şi tentativa de genocid îndreptată împotriva populaţiei de origine albaneză de către regimul Milosevic. În aceste condiţii, dorinţa de independenţă a provinciei părea justificată, pentru a se reuşi îndepărtarea presiunilor politice din partea Serbiei.
În ceea ce priveşte compoziţia etnică, peste 92% din populaţia actuală a provinciei este de etnie albaneză, ceea ce, în cazul unui referendum, ar favoriza obţinerea unui vot optând pentru independenţa provinciei.
Concentrându-ne asupra implicaţiilor pe care le-ar avea obţinerea independenţei de către Kosovo asupra Transnistriei, Osetiei şi Abhaziei şi ţinând cont de factorii enumeraţi anterior, specifici provinciei Kosovo, observăm că aceştia nu concordă68 în cazul conflictelor îngheţate din jurul Mării Negre.
68 Similitudini ar putea exista în cazul Ceceniei, însă este puţin probabil, cunoscând faptul că regimul de la Moscova este unul autoritar, ca această fostă republică sovietică să-şi dobândească independenţa.
95
De altfel, majoritatea semnalelor indică faptul că aceste conflicte îngheţate din jurul Mării Negre depind în mare măsură de atitudinea Moscovei, care influenţa guvernele cu o atitudine prooccidentală declarată.
În aceste condiţii, devine din ce în ce mai dificilă luarea unei decizii privind statutul provinciei Kosovo. Reprezentanţii ONU şi diplomaţii occidentali s-ar putea confrunta în acest caz cu o declarare unilaterală a independenţei de către liderii provinciei Kosovo69, ceea ce ar conduce la declanşarea unui lanţ de evenimente greu de stopat. Sârbii din nordul provinciei Kosovo şi-ar putea declara şi ei independenţa, în acelaşi timp, Serbia putându-şi lărgi campania sa împotriva recunoaşterii independenţei provinciei Kosovo.
Cu toate acestea, este de aşteptat, ca, în ciuda observaţiilor că UE nu se implică mai mult în rezolvarea situaţiei, ca odată cu venirea Germaniei la preşedinţia Uniunii lucrurile să cunoască o îmbunătăţire semnificativă, având în vedere declaraţiile cancelarului german Angela Merkel: „primul nostru interes este ca alegerile din Serbia din 21 ianuarie să consolideze tabăra democratică”, a declarat ea într-un interviu acordat cotidianului britanic Financial Times. „Serbia este cea mai importantă ţară din regiune. Fără o Serbie stabilă nu va fi pace aici”.
69 La 18 august 2006, preşedintele Boris Tadic îşi exprima îngrijorarea vizavi de recentele remarci ale liderilor albanezi din Kosovo privitoare la formarea unei Armate a Kosovo, atât preşedintele Fatmir Mediu, cât şi primul ministru Agim Ceku făcând referire la o asemenea posibilitate în ocazii separate într-o perioadă relativ scurtă de timp. Tadic declara că acest lucru ar fi inacceptabil şi foarte periculos, cerând comunităţii internaţionale să prevină o asemenea evoluţie, avertizând că ar putea destabiliza regiunea. În aceeaşi perioadă, liderul sârb din Kosovo, Oliver Ivanovic, a declarat, însă, că nu crede în posibilitatea înfiinţării unei armate, mai probabilă fiind formarea unei mici unităţi, cum ar fi o gardă de onoare cu 100-200 de membri. (Agenţia de ştiri Tanjug – 20.08.2006, http://www.tanjug.co.yu)
96
EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”
Lucrarea conţine 96 de pagini Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE Şoseaua Pandurilor, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti Telefon: (021) 319.56.49, Fax: (021) 319.55.93
![Nr. 1[74]/2020 - UNAp](https://static.documente.net/doc/80x56/6230dfce089a9e775f59f58e/nr-1742020-unap.jpg)
