Universitatea Petrol- Gaze, Ploieşti

Facultatea de Litere si Ştiinţe

Specializarea: Româna- Engleză

Grupa: 4055, An III

Disciplina: Direcţii ale criticii literare

O MOARTE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC

ANTON HOLBAN

Coordonator ştiinţific: Student:

Prof. Univ. Ion Bălu Drăgaică Ana Maria

Ploieşti, 2011

1

CUPRINS

1. INTRODUCERE……………………………………………………………………….…3

1.1.Romanul modern. Elemente conceptuale…………………………………..3

1.2. Reflexivitate şi subiectivism in romanele holbaniene…………………… .3

2. ROMANUL SUBIECTIV DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

2.1. Conceptul de roman

psihologic…………………………………………...…6

2.2. Particularităţile romanului O moarte care nu dovedeşte nimic:

2.2.1.Teme şi motive……………………………………. . .……… ………6.

2.2.2.Incipit şi final…………………………………………………………..8

2.2.3. Perspectiva narativă…………………………………………………...9

2.2.4 .Structură şi compoziţie………………………………………………10

2.2.5. Linii conflictuale……………………………………………………..12

2.2.6. Influenţe in roman……………………………………………………14

3. CONCLUZII …………………………………………………………………………….16

4. BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….17

2

Capitolul I. INTRODUCERE

1.1.Romanul modern. Elemente conceptuale.

Modernismul este tendinţa de ȋnoire in arta şi literatura secolului XX, ca o reacţie

ȋmpotriva tradiţionalismului prin impunerea unor noi principi de creaţie. O dovadă a acestui

curent este romanul subiectiv, analitic,care urmăreste un flux al conştiinţei. Ca specie literară ,

se dezvoltă jurnalul, eseul , colajul de scrisori, modalitatea de exprimare fiind relatarea

subiectivă la persoana I.

Autenticitatea este esenţa noului in creaţia literară modernă, constând ȋn ilustrarea

realităţii prin propria constiinţă.Un alt aspect al romanului modern este dat de substanţialitate,

adică de concepţia conform căreia literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii: iubire,

moarte, gelozie, cunoastere,, adevăr, acele categorii morale absolute. Luciditatea este trăsătura

esenţială a personajelor moderne: intelectuali analitici şi autointrospectivi. Naraţiunea la

persoana I foloseşte timpul subiectiv, care aduce in prezent gânduri, ȋndoieli, fapte trecute,

totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul inseamnă aşadar experienţa interioară.

Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere in jurul aceluiaşi obiect, aceluiaşi

concept, aceleiaşi norme morale.

Toate aceste trăsături se regăsesc in romanele lui Anton Holban. Ideea de iubire şi

moarte este reluată in cele mai neobişnuite ipostaze, naraţiunea făcându-se la persoana I.

Propria conştiinţă este cea care ilustrează toate contradicţiile şi declanşează conflictele.

Temele centrale dezbătute sunt legate de valorile morale ale vieţii.

1.2. Reflexivitate şi subiectivism in romanele holbaniene

Romancier si eseist român, Anton Holban dezvăluie in operele sale un univers al

confesiunii, care abundă in mărturii ale unor teme precum: iubire, moarte, mare, muzica…

Despre Anton Holban, critica literară romanească a scris enorm de mult. Practic nu

exista critic care să nu-şi fi exprimat opiniile legate de opera scriitorului menţionat. S-a

insistat de cele mai multe ori pe imaginea ficţională pe care Holban a proiectat-o către noi; în

special prin ciclul de romane “O moarte care nu dovedeşte nimic”, “Ioana” şi “Jocurile

3

Daniei”. În afara faptului că bibliografia critică legată de Anton Holban este impresionantă

cantitativ, am putea afirma aceleaşi lucruri şi despre calitatea ei.

“ Opera lui Anton Holban nu este ȋntinsă şi nici nu avea cum să fie. Citind ce-a lăsat,

observăm că, exceptând insemnările satirice, temele se repetă, << vibraţiile in adâncime >>

trec de la o naraţiune la alta.Dacă ar fi trăit mai mult, prozatorul ar fi continuat, probabil, in

acelaşi stil şi ar fi dat alte romane confesive, analitice, obsedate de ideea morţii, a geloziei

accumulative şi a singurataţii. O moarte care nu dovedeşte nimic (1931), Ioana (1934),

romanul postum Jocurile Daniei( 1971), in bună parte nuvelele cuprinse in volumul

Halucinaţii (1938) arată calitatea acestei analize şi puterea de invenţie intr-o naraţiune ȋn care

mişcarea epică propriu-zisă este minimă. Prozatorul urmăreste aceleaşi personaje ( un tânăr

intelectual, Sandu, indrăgostit şi bănuitor, spirit speculativ şi tiranic, obsedat de incertitudinile

sale, şi o femeie tânăra, Irina sau Ioana, inrobită in dragostea pentru tânărul fermecător si

despotic, incercând fără succes să se elibereze de un sentiment copleşitor) şi aceleasi

fantasme.Variaţiile tipologice in interiorul acestei scheme sunt minime. Eroii săi fac parte din

aceeaşi familie morală şi psihologică, n-au note distinctive memorabile, imposibil să-ţi

imaginezi, la lectură, cum arată Sandu, despotul Ioanei, in ciuda zecilor, sutelor de amănunte

pe care analistul le sporeşte, de la un fragment la altul.”1

Făcându-şi din Marcel Proust o sursă de inspiraţie, Anton Holban sondează adâncimile

sufletului uman, radiografiează chinurile geloziei şi işi surprinde eroii in relaţie cu două

coordinate: iubirea şi moartea. Scriitor modernist, dominat de un temperament romantic,

Holban are cultul autenticităţii si excelează in analiza psihologică.

Romanul O moarte care nu dovedeşte nimic este un roman complex, bine construit şi

mai aproape de teoriile autorului despre romanul modern. Este o confesiune in jurul unei

iubiri incerte şi a unei gelozii nefondate.Sandu, tânăr intelectual, reconstituie in memorie

legătura sa cu Irina, o colega de universitate nici frumoasa, nici urâtă, pătrunsă intr-o iubire

nesigură. Eroul o observă timp de cinci ani de zile, şi aflat acum la Paris, incearcă să inţeleagă

natura sentimentului său pentru aceea femeie, pe care nici nu poate să o părăsească, nici nu

poate să rămână lângă ea. Când femeia dispare Sandu intră in panică şi analizează

cauzalităţile acestui gest.Analizează fiecare amintire, neajungând la nicio concluzie.

Roman psiholog, analitic, in tradiţia romanului francez, romanului proustian,roman de

idei, opera O moarte care nu dovedeste nimic este suma unor analize neincheiate, o

1 Eugen Simion, Opere, vol. I, Studiu introductiv, note şi bibliografie de Elena Beram, Editura Fundaţiei

Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, p. XV

4

confesiune pe care naratorul o aduce in discuţie, o anulează pentru a o relua asemenea unui

viciu.

Ȋnsuşi autorul Anton Holban dezvăluie elementele esenţiale care au susţinut geneza

romanului: “ Ştii că a fost scrisă in 5 ani de zile? Ştii că fiecare rând l-am suferit! Ştii că toate

morţile sunt veritabile? Ştii că dintr-un caiet de 4 ori mai mare am tăiat trei sferturi? Căci să

nu-ţi faci iluzie tinereţea mea exterioară: singurătatea mea perfectă m-a făcut totdeauna mai

lucid asupra oamenilor şi asupra mea. N-a fost scris un rând făra o vibraţie sufleteasca, mereu

corespunzătoare(…) Unele critici asupra romanului O moarte care nu dovedeste nimic (…)

n-au vorbit despre obsesia morţii, care revine la fiecare pagină.”2

Astfel, putem spune ca romanul O moarte care nu dovedeste nimic este un roman de

dragoste, de analiză interioară, dar acest sentiment este privit din diferite unghiuri: o iubire

neimpărtăşită, o dragoste care duce la moarte .Iubirea şi moartea sunt aspecte complementare.

Se creează un spaţiu al continuităţii iubirii prin moarte.

Capitolul II. Romanul subiectiv de analiză psihologică

2 Anton Holban, Pseudojurnal , ediţie ingrijită de Ileana Corbea şi N. Florescu, prefaţă şi note de Nicolae Florescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.52

5

II. 1. Conceptul de roman psihologic

Romanul este o scrierea epică in proză, cu actiune complexă, de mare intindere,

desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată. Romanul

are o structură narativă amplă, organizată pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in

care se prezintă un numar mare de personaje, cu pondere diferită in structura epică.

(personajele principale, secundare, episodice).

Inspirându-se din operele franceze, proustiene, Anton Holban ȋsi va crea eroul

intelectual lucid, analitic şi introspectiv, care relatează prin intermediul memoriei ,povestea de

dragoste şi moarte pe care o trăieste alături de Irina.

II.2. Particularităţile romanului O moarte care nu dovedeşte nimic

II.2.1. Teme şi motive

Principalele teme, care oscilează precum valurile mării pe tot parcursul romanului,

sunt: iubirea, moartea, marea, muzica. Toate aceste teme apar ca un tot unitar, care se

completează intr-o perfectă armonie. Iubirea este exploatată la extrem, moartea apare drept o

proiecţie a iubirii neimpărtăşite, iar marea şi muzica sunt proiectate drept martore pe tot

parcursul romanului.

Ideea de iubire apare sub forma unor amintiri, asa cum insuşi naratorul incearcă să

redea: “ am căutat să analizez cu migălă paginile acestea (…)cine este ea, numai asta vreau să

ştiu”3. Iubirea poate fi aflată şi descrisă doar la desparţirea celor doi. Ajuns departe de Irina,

Sandu conturează sub forma unui jurnal toate momentele petrecute alături de tânăra fata şi

incearcă să caute semnificaţii celor petrecute. Aceasta iubire nu este prezentată drept o iubire

egală. In timp ce Irina trăia numai cu gândul la Sandu, căci” singură s-ar usca intocmai ca o

floare neudata”4, naratorul o privea cu un aer de uşoară superioritate. Dacă Sandu este un

tânăr intelectual, omul superior care caută in literatură o noua forma de existentă, Irina apare

drept o tânără fără personalitate, care nu are iniţiativă şi se lasă influenţată de ideile şi de

personalitatea celui iubit. Indiferenţa lui Sandu este conturată incă de la inceput: “ eu nu

iubeam, eram convins de asta.”5 Irina nu are personalitate, repetă comentariile lui Sandu, nu

are iniţiativa propriei păreri: “imi plăcea să discut cu ea literatură, sau artă chiar dacă nu făcea

3 Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 54

4 Ibidem ,p.155 Ibidem , p .46

6

decât să-mi repete părerile”.6 Cu toate acestea, ȋnsuşi naratorul afirmă in finalul romanului :

”aşa mică, a fost in stare de un gest mare!(…)pentru o clipă a fost măreaţă”.7

Tema iubirii este asociată cu suferinţă şi gelozie, ca o dragoste care duce la moarte.

Iubirea poate fi decât un pretext, un motiv pentru a pune in lumina adevărata preocupare a

autorului, şi anume: moartea: “ Singurul lucru ce mă preocupă cu adevărat este moartea sub

toate formele ei.”8

Moartea nu este inţeleasă ca un sfârşit absolut, ea este mai degrabă un ritual de trecere

spre o alta modalitate de existenţă. Imaginea morţii este asociată cu personajul feminin incă

de la inceputul romanului:” Irina se gândea deseori la moarte”8. Intreg romanul este construit

pe baza simetriei dintre moarte si iubire tradată. Incertitudinea lui Sandu in legătură cu

moartea Irinei sau dăruirea acesteia altui bărbat este marcată pe tot parcursul romanului:” nu

ştiu in cât timp m-aş consola dacă a murit şi in cât dacă m-a inşelat.”9 Anton Holban dezvolta

tema morţii din mai multe perspective. In primul rând el asociează moartea cu imaginea

Irinei: “ Irina n-ar putea intelege un astfel de moment(…)moartea ei nu ar putea fi decât

mediocră.”10. Fiind de părere că, pentru a gusta moartea e nevoie de un talent special şi că

oamenii speciali sunt rari, autorul prezintă moartea banală şi fără inţeles a unor personaje

cunoscute de către Sandu: omul mediocru- Bonbonel, vecina din târgul X, spălătoreasa

Dumitra. După ce subliniează faptul că , pentru Bonbonel moartea este neinţeleasă, el fiind

prea tânăr pentru a muri, naratorul compară moartea cu un loc de repaos, aşa cum este văzută

in opinia Dumitrei.

Deşi este conştient de incapacitatea Irinei de a avea o opinie, Sandu insistă să o

antreneze in discuţii complexe in legătură cu moarte, viaţă, natură, muzică. Astfel, se

gândeste că, vinovatul este el, pentru dorinţa lui de a o alătura unor lucruri pe care nu le

ȋnţelege. Moartea ii apărea ca un mister, in timp ce Sandu o inchipuia drept o fecioară

ȋmplinită, capabilă să ȋi inspire senzualitate. Muzica ȋi era complect necunoscută, iar natura nu

o sensibilizează. Ideea de moarte se amplifică atunci când naratorul realizează portretul

macabru al morţii Irinei:”cum va fi fost moartă?(…) Are genele mici şi probabil că ochii nu

puteau fi inchişi de tot şi s-o mai fi văzut vreo dâră de sticlă neacoperită. Părul trebuie să fi

fost ţepos pe carnea galbenă, iar gura crispată.”11

6 Ibidem. , p.197 Ibidem. , p. 978 Ibidem. , p.269 Ibidem. , p 3210 Ibidem, p 4511 Ibidem , p 69

7

Tema morţii apare in roman ca o caracteristică esenţială a vieţii. Ea nu poate fi decât o

alternativă la iubirea dintre cei doi. La un moment dat cele două enigme se suprapun: ar

prefera-o moartă sau măritată cu un altul? Pentru Sandu, Irina era o provocare de a se auto-

cunoaşte: “cinci ani am examinat-o? asta e dragoste?”12

II.2.2. Incipit şi final

Titlul romanului, O moarte care nu dovedeşte nimic, sugerează finalul tragic al operei.

Se marchează ȋncă din titlu ideea de moarte, care devine pe parcursul romanului un lait-motiv.

Finalul textului explică titlul. Moartea Irinei nu dovedeste nimic. Adevărul nu poate fi

cunoscut. Nu va ştii cu certitudine dacă a fost capabila de un gest măreţ. Sau poate a

lunecat…

Incipitul şi finalul sunt construite simetric. Dacă la inceputul romanului se conturează

ideea de iubire prin imaginei Irinei, finalul marchează ȋnceperea unei noi idile ( cu Colette),

pentru a uita femeia de care nu se poate despărţi. Află insă de moartea Irinei şi chinul

reȋncepu: o sinucidere, o proba simplă de iubire, sau un simplu accident? Finalul deschis este

marcat de ultima propozitie neterminată:” poate a lunecat…” Romanul poate continua in

imaginaţia cititorului. De-asemenea , moartea fetei nu pune capăt incertitudinii naratorului.

Probabil că, Sandu se va confrunta toata viaţa cu aceeastă nesiguranţă, motivul principal fiind

lipsa cunoaşterii de sine. Astfel, moartea Irinei nu a dovedit nimic. Titlul oarecum trădează

finalul romanului şi in principal tematică dezbătută.

Finalul dezvoltă motivul mării. Marea este martora suferinţelor lui Sandu.

Subconştientul personajului apare sub forma unor “accente elegiace”, care sugerează ideea de

accident: “poate a lunecat”. Toată caracterizarea naratorului cu privire la temeramentul Irinei

se năruie atunci când află vestea morţii fetei: “a fost convinsă că imi este de prisos şi

dispăruse.(…)preferase să-mi pară uşuratică numai să n-am remuşcări.(…) aşa mica a fost in

stare de un gest mare.”13 Moartea Irinei nu-i aduce certitudinea iubirii după care se

zbuciumase atât. Gândul că putuse să alunece şi să moară din accident il aruncă iar in

indoială.” Sandu ar fi preferat ca Irina să se fi sinucis decât să fi murit din accident. Nu-l

chinuia deci remuşcarea, ci nemulţumirea că nu fusese satisfăcut in nevoia lui de siguranţă şi

poate de orgoliu.”14

12 Ibidem. , p 7513 Ibidem. , p 9614 Eugen Lovinescu, Anton Holban, in Memorii, III , 1937, p.426

8

II.2.3. Perspectiva narativă.

Perspectiva naratorului subiectiv este una din condiţiile romanului modern. Prin

crearea unui personaj-narator care relateză la persoana I, se transpune portretul interior al

autorului, fapt ce duce la prelungirea existenţei dincolo de moarte. Astfel, prin Sandu, Holban

trăieste atât timp cât romanele ii sunt citite, el ȋsi prelungeste existenţa prin ȋntrebări, prin

situaţii conflictuale create de sentimente confuze. A scrie la persoana I presupune libertatea

confesiunii, a re-scrierii unor fragmente din schiţa unei vieţi, aşa cum in mare parte ea chiar

s-a desfaşurat. Totuşi cititorul nu trebuie să confunde personajul cu autorul romanului., chiar

dacă cele redate fac aluzie la o mărturie direct.

Aşadar, consideraţiile despre Sandu relevă apropierea dar şi distanţa faţă de

personaj,aceasta făcându-se doar până la o anumita limită: “ pe Sandu puteam să-l fac mai

complicat. Trăsăturile cele mai potrivnice puteau exista in el. Deoarece luciditatea joacă un

rol important, el işi va permite toate confesiunile. Sunt contradicţii, nu are nicio importanţă.

Nu trebuie să se creadă că autorul şi Sandu se suprapun perfect.(…) Autorul a rămas stăpân pe

destinele lui Sandu.”15 Acest temperament romantic , născut de a trăi prin muzică, de a depăşi

momentele dificile din viaţă ori de a le simţi şi mai adănc povara prin muzică simfonică se

contopeşte cu structura pe care o simte necesară romanelor sale, aşa cum temele unei simfonii

se succed in sunete prin care secundele visează şi curg lin: “ personal nu sunt in stare să

lungesc scenele.Observaţiile cele mai pline de sens le transcriu numai intr-o singură pagină.”16

Aşadar, personajul narator narează la persona I, pe baza memoriei involuntare şi a

introspecţiei toate amintirile sale legate de o iubire trecută şi in acelaşi timp prezentă.

Timpurile narării se suprapun , el alternând precum valurile mării. Nu există o oridine

cronologică a faptelor, ele sunt povestite aşa cum pesonajul principal, Sandu işi aminteşte. Nu

toate aspectele sunt reamintite, doar acele lucruri care au avut o importantă majoră in viaţa lui

şi care il vor ajuta să găsească răspunsuri.

“ Dacă emoţiile actorului dau impresia de autenticitate, ale eroului său sunt autentice;

dacă primul e capabil să incarneze cele mai diverse personaje, al doilea nu poate da viaţa

decât unuia singur: el insuşi; dacă cel dintâi permite să fie distribuit in diverse piese, cel din

urmă nu e in stare să joace decât intr-una: propria-i existenţă; dacă un actor poate fi inlocuit

cu altul, eroul-actor este imposibil de substituit.”17

15 Eugen Simion, Opere, vol.1, Editura Fundaţiei Nationale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, p.47016 Op, cit., p.47217 Mariana Văratic, Anton Holban şi personajul ca actor, Editura Eminescu, 1983, p.199

9

II.2.4 Structură şi compoziţie

Romanul este scris la persoana I, fiind o confesiune in jurul unei iubiri incerte şi a unei

gelozii nefondate. Sandu, tânăr intelectual, pasionat de literatură reconstituie in memoria sa

legătura cu Irina, o colegă de universitate, nici urâtă, nici frumoasă, prea docilă intr-o iubire,

pentru ea, nesigură. Eroul o observă timp de cinci ani de zile şi, aflat la Paris, incearcă să

inţeleagă natura sentimentului său pentru această tânără femeie pe care nici nu poate să o

părăsească, nici nu poate să rămână lângă ea. Este egoist, recunoaşte el insuşi, preţuieşte mai

mult singurătatea şi independenţa decât iubirea. Instabil in sentimente şi in idei, are despre

femei păreri schimbătoare. Pe Irina când o caută cu disperare afirmând că o iubeste, când ii

inspiră milă şi decide că locul său nu este lângă aceasta. Când femeia dispare, Sandu intră in

panică şi analizează cauzalităţile acestui gest, neajungând la nicio concluzie. Aflat la Paris,

Sandu aşteaptă plictisit, scrisorile Irinei, abandonată la Bucureşti. Scrisorile vin automat şi

eroul le citeşte fără interes. Când numai vin, intră in alertă, face presupuneri referitoare la

măritiş sau la moartea fetei, refăcând in plan mental cronologia unei gelozii anunţate.

Naratorul caută argumente noi, işi aduce aminte de ȋntâlnirile lor clandestine in camera

mizerabile de hotel, de momente vesele şi de melancoliile Irinei. Când află că Irina moare

căzând de pe o stâncă, eroul este dezamăgit: “ A stricat toată arhitectura presupunerilor mele”.

Romanul nu prezintă un fir narativ complex. Actiunea este diminuată, accentul căzând

pe trăirile interioare ale personajului principal. Astfel, timpul trecut alternează cu cel prezent,

ori de câte ori personajul işi aduce aminte de clipele petrecute. Frazele sunt reluate, in diverse

nuanţe, in toată confesiunea. Aceeaşi ideea este reluată sub alte forme in fiecare pagină. Nu

exista elemente negative sau pozitive. Toate aspectele sunt răstălmăcite, gândite şi analizate

din toate punctele de vedere. Reflecţiile sunt uneori compacte, ca niste mici eseuri in

interiorul prozei( de exemplu modul in care se oglindeşte ideea morţii in viaţa diferitelor

personaje), cu trimiteri la opera literare sau la muzică. Pasajele epice menite să infăţişeze

lumea din afară sunt rare şi inesenţiale: portrete sumare, destine modeste, intâmplări

nespectaculoase, reacţii in faţa morţii( Bonbonel, Segal, Boier Pandele, Spălătoareasa

Dumitra). Astfel de paranteze se incheie brusc şi rapid, naratorul revenind la tema sa iniţială,

şi anume, gelozia.

Sandu ţine un jurnal intim, pe care, din când in când il consultă pentru a-şi verifica

fantasmele. Sub forma unui astfel de jurnal este scris şi romanul nostru. Tocmai din acest

10

motiv, momentele subiectului sunt slab conturate. Romanul se deschide cu expoziţiunea, in

care naratorul prezintă plecarea acestuia la Paris. Se schiţează portretul Irinei şi se

preconizează prin remarcile personajului masculin, Sandu, conflictul ce urmează a fi

dezbătut.:” inainte de a te desparti de cineva drag, nu te pricepi să-I vorbeşti, tocmai pentru că

ai prea multe de spus.”18 Intriga ar putea fi reprezentată de lipsa scrisorilor Irinei. Faptul că,

Sandu numai primeste din partea fetei niciun semn de viaţa, declanşează multitudinea

confuziilor şi a intrebărilor ce se vor dezbate in universul constiinţei sale:”o neliniste brusca

mi-a alungat calmul”.19 Acum incep nelămuririle naratorului: dacă s-a măritat sau s-a sinucis?

Apar o serie de argumente care pot valida ambele teorii. Pentru acest lucru ,naratorul işi

reaminteste momente petrecute alături de persoana iubită şi incearcă să găsească o explicaţie

pentru fiecare gest al fetei. Desfăşurarea acţiunii prezintă toate momentele de incertitudine şi

confuzie sufletească prin care Sandu este nevoit să treacă pentru a putea găsi raspunsuri. El

meditează asupra unor concepte morale de viaţă, explică sentimentul morţii, importanţa vieţii,

iubirea de artă sau natură. Punctul culminant este conturat de moartea Irinei. Aflarea veştii că

aceasta este moartă dă naştere la alte incertitudini: dacă s-a sinucis? Deznodământul apare

brusc, acesta fiind creat de imaginea mării, care impreună cu sunetul calm al valurilor şi al

scoicilor ii şoptesc naratorului o posibilă explicaţie: poate a lunecat.Compoziţia romanului ar

părea deci foarte calculată, bazȃnduse pe procedeul clasic al inceputului, culminării şi

stingerii unei acţiuni

Romanul nu are propriu-zis o acţiune, ci se constituie din rememorările şi insemnările

de jurnal intim ale lui Sandu, care retrăieşte situaţii consumate anterior, ridicând vălul de pe

subconştientul stărilor de gelozie. Prin acest roman, Anton Holban nu a intenţionat să

construiască o intrigă linear, ci a inovat romanul românesc modern prin selectarea unor

aspecte definitorii ale psihologiei umane, relevând ipostaze ieşite din comun ale sentimentului

erotic.

II.2.5. Linii conflictuale

Fiind un roman de analiză psihologică, conflictele marchează planul uman interior.

Aşadar, Sandu va trece prin diferite ipostaze sufleteşti, ipostaze ce vor reflecta natura

sentimentelor sale. Practic, naratorul expune o serie de contradicţii, care au menirea să il ajute

să afle adevărul. Aceste conflicte sunt născute fie din gelozia extremă a acestuia, fie din

dorinţa de a-şi păstra libertatea. Personajele sunt construite dintr-o serie de incertitudini. Se

18 Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p..619 Ibidem, p.7

11

iubesc oare aceşti tineri intelectuali, care amestecă dragostea cu cărţile? Irina il iubeste cu

frică, dar totusi e fericită, şi câteodată se simte in nesiguranţă. Sandu o priveste ca pe un

“obiect ”, atunci când este trist o cheamă, când nu se simte singur o ignoră, ba chiar se

plictiseşte.

Un alt tip de conflict este dat chiar de personalităţile diferite ale celor doi. Irina il

aseamăna :” cu o apă care curge” datorită personalităţii sale tumultoase, iar lui Sandu nu ii

place caracterul static al fetei, linistea pe care o resimţea de fiecare data când il zărea.

Portretul fetei de la inceputul romanului este construit dintr-o serie de elemente

negative:” nu e frumoasă(…) nu e savantă(…) nu e bogată(…)dar e indragostită iar pentru

dragoste nu e nevoie de frumuseţe, minte, bani.”20, in timp ce Sandu o privea cu o uşoară

superioritate. In sufletul Irinei se creionau diverse conflicte legate de ideea morţii.

Nemulţumită de atenţia lui Sandu, de modul in care acesta o iubea sau nu, Irina tot timpul se

gândea la moarte: “ ştii cum aş vrea să mor eu, Sandule?(…) Eu o să mă omor.(…)nu o să mă

omor fiindcă nu ma laşi tu.”21 Toate aceste contradicţii ce se perindau prin mintea fetei erau

alimentate de indiferenţa iubitului şi de nestatornicia acestuia. Caracterizarea fetei nu se face

in funcţie de datele temperamentale, de poziţia social, sau de caracter ( aşa cum se urmărea in

romanele tradiţionale), ci in raport cu tipologia personajelor din literatură:” şi literatura e de

vină că nu ne impăcăm cu iubitele noastre.”22 Aceasta este asemănată fie cu Andromaca,

Berenice sau cu Esther, eroina biblică, fără ca naratorul să definească complet temperamentul

fetei. Aşa cum afirmă la inceputul romanului: “Irina e mai greu de definit.”23 Dilema

personajului- narrator continuă şi după moartea eroinei. Sandu va duce probabil mai departe

povara incertitudinii sale.

Insuşi naratorul este instabil ȋn gânduri, şi din acest motiv, in mintea sa se declanşează

mai multe conflicte:” cum? Să nu pot deduce ce ar fi in stare să facă Irina in lipsa mea?(…)

cum să ştiu adevărul asupra ei când nu ştiu adevărul asupra mea?(…) nu ştiu in cât timp m-aş

consola dacă a murit şi in cât dacă m-a inşelat.”24

Foarte tânăr, Sandu se consideră superior Irinei, şi o tratează in consecinţă. Nu are

doar pretenţia de a o educa in sensul gusturilor lui, ba mai mult se dovedeşte un educator

incapabil, cam crud şi indiferent. Egoismul masculin il determină să vadă in Irina o relaţie

banală, pe care nici nu poate să o rupă, nici n-o poate face interesantă.20 Ibidem, p.721 Ibidem, p. 2622 Ibidem ,p. 8423 Ibidem, p. 824 Ibidem, p.46

12

Practic, romanul este construit pe baza acestor conflicte interioare care nu ii dau pace

tânărului intelectual. Fiecare amintire declanşează in mintea naratorului o serie de explicaţii

pentru a putea intelege in sfârşit temperamentul Irinei. Dornic de cunoaştere, el simte nevoia

de a fi stăpân pe viaţa fetei şi de a o modela conform personalităţii sale. Astfel, el o iniţiează

in arta scrisului, a cititului, ii cultivă simţul pentru natura, Dumnezeu, muzică. Pe tot parcusul

romanului, Irina apare ca o tânără indragostită, care nu are iniţiativă proprie in relaţia sa cu

persoana iubită şi care repetă, ba chiar uneori nici nu asculta, sfaturile lui Sandu. Aşadar, nu

este capabilă de anumite sacrificii şi nu inţelege valoarea compromisului:” Dacă nu avea

calitaţi intelectuale, nu cred să fi fost in stare de instincte puternice.”25 Toate aceste teorii ale

naratorului se năruie in finalul romanului, atunci când află despre presupusa cădere a fetei de

pe o stâncă din Sinaia.

Prin portretul pe care insuşi naratorul şi-l face se descrie temperamentul său flexibil şi

plin de incertitudine: “sunt intotdeauna de o nervozitate extremă. Am ticuri. Intelectual sar tot

aşa de la un gând la altul.(…) Nu eram insă superficial, trăiam cu intensitate(…) Am o

memorie sentimentală impecabilă.”26 Aşa se poate explica şi modalitatea de narare a faptelor.

Nu există o ordine cronologică a evenimentelor. Ele sunt povestite aşa cum intelectualul le

realtează. O amintire declanşează alta şi fiecare gest alimentează setea de cunoştere şi de

control a naratorului. El insuşi doreste să se convingă că ii este bine şi fără iubirea Irinei, fie

ea moartă sau măritată.

Iubire sau nu, au fost momente când amândoi doreau să fie aproape: “ Nu e aşa că

suntem fericiţi?(…) Aş fi vrut să urlu: O să fim fericiţi!”27 Niciunul dintre cei doi nu sunt clar

definiţi ca şi caracter. Amândoi au momente de ezitare, de entuziasm sau de neputinţa in

legatură cu relaţia amoroasă a acestora. Nu există personaje pur-pozitive sau personaje pur-

negative. In funcţie de o anumită situaţie sau de capacitatea personajului receptor de a percepe

lumina şi umbra din gândurile sau tăcerile interlocutorului, cititorul ajunge să nu descopere

fragilitatea emoţională a celor doi.

Dacă in incipit Irina era doar o fată care il iubea pe Sandu, spre finalul romanului

aceasta capăta importanţa in inima băiatului, acesta ȋncepând să regrete momentele de

indiferenţă in care Irina era ca o inchisoare: “umilinte la tot pasul(…) nu eram niciodată

mulţumit de nimic(…) m-a durut că nu plânge destul, că nu se agaţă dureros de minte.”28 In

inima tânărului indecis se confruntau idei antagonice: să fie moartă sau in braţele altui bărbat?

25 Ibidem, p. 4226 Ibidem, p.4527 Ibidem, p. 7828 Ibidem, p. 82

13

Cuprins de o gelozie extremă, se vede in postura unui posibil ucigaş, căci au fost momente in

care i-a dorit moartea, doar să nu se refugieze in braţele altuia: “ ȋi doresc moartea. Sunt un

monstru.”29 Valurile de idei nu au continuitate; o idée este anihilată de alta imediat ce

naratorul găseste o soluţie. Inconsecvent in gândire, Sandu nu reuşte să explice o teorie şi s-o

susţină mai mult de o pagină. Plin de incertitudini, nu este convins de iubirea pe care o poartă

Irinei, lucru care declanşează alte conflicte interioare:” totuşi mă intreb dacă nu am minţit

plângând o iubită pierdută timp de atâtea pagini”30

II.2.6. Influenţe in roman

Prin O moarte care nu dovedeşte nimic, Anton Holban a indeplinit un rol esenţial in

evoluţia literaturii noastre din perioda interbelică, directionând romanul românesc spre o noua

structură şi o noua tematică. Cultivând romanul psihologic, autorul a promovat romanul de

introspecţie a vieţii interioare, aducând in prim plan trăirile subiective, imprevizibile ,

caracteristice unor structuri sufleteşti. Aşa cum afirmă in operele sale, Anton Holban a urmat

modelul francez şi in special cel al lui Marcel Proust.

In ceea ce priveşte interesul lui Anton Holban pentru opera lui Marcel Proust, este

cunoscut ciclul de eseuri de analiză critică In marginea operei lui Marcel Proust. Insă, aceste

influente sunt regăsite şi in romanele sale, implicit in O moarte care nu dovedeşte nimic.

Excelent cunoscător al literaturii franceze, căreia ii datorează partea cea mai bună a metodelor

sale psihologice, Anton Holban este obsedat de misterul personalitaţii omeneşti.

“Mă recitesc. Aşa găsesc de identice unele motive cu ale lui Proust, că mi se pare

inutilă această povestire, care nu poate fi decât o copie palidă a unui original magistral.” 31

Astfel măturiseste naratorul-scriitor sursa sa de inspiraţie, afirmând că opera sa nu se

va ridica niciodata la nivelul operelor lui Proust. Literatura este cea care furnizează informaţii

cu privire la caracterul Irinei, prin intermediul literaturii şi al cărţilor Sandu işi trăieşte viaţa.

La un moment dat, insăşi opera lui Proust devine vinovată pentru suferinţa lui odata cu

dispariţia Irinei: “ Proust ne imbracă in o haină care nu ni se potriveşte.”32

29 Ibidem, p. 6230 Ibidem, p. 8931 Ibidem, p. 5332 Ibidem, p. 54

14

Anton Holban şi-a manifestat admiratia nemijlocita pentru Racine şi Proust, acest

lucru reiesind şi din faptul ca teoretizarile despre literatura se sprijină pe opera celor doi

scriitori francezi. Pentru a putea înţelege viziunea pe care Holban o are despre literatura,

pentru a înţelege mai bine opera romanesca a acestuia, este necesara perceperea felului în care

scriitorul roman s-a raportat la cele două modele literare.

Capitolul III. CONCLUZII

Operă de remarcabilă analiză interioară, O moarte care nu dovedeşte nimic afirmă cele

mai personale ȋnsuşiri ale autorului Anton Holban. Realismul său psihologic vine din linia

analiştilor francezi, prin luciditate si nuanţă. Literatura lui Anton Holban nu este o etalare

directă a sentimentelor, ci o analizare a lor din poziţia omului rational. Scriitorul işi priveşte

sentimentele cu ochii minţii. El ȋşi obiectivizează inteligenţa prin sentimentele analizate.

Astfel, tema iubirii se ȋntemeiaza pe ideea de inteligenţa .

15

O moarte care nu dovedeşte nimic, prima scriere a autorului, nu este o analiză a

geloziei, ci a indeciziei erotice. Sandu nu ştie dacă o iubeşte pe Irina, de care e legat prin

puterea obişnuinţei, şi plecă la Paris ȋn speranţa că despărţirea va clarifica situaţia.

“ Romanele lui Holban nu sunt evocări ale trecutului, sau reconstituiri de fapte si

situaţii, ȋn care trecerea timpului să intervină cu tragica lui indiferenţă, să le asurzească

patetismul sau sa le dea alt sens. Romanele lui Holban sunt mai curȃnd colectii de notaţii, sunt

caiete de instantanee, de observaţii acute, dar agreate de factori externi şi in care arareori

ȋntălnim incursiuni intr-un trecut prea indepărtat. Dimensiunea temporală a lucrurilor nu este

exploată de analistul romȃn si nici chiar evocată. Nicicȃnd trecutul nu schimbă rezonanţa sau

semnificaţia sentimentelor, care ne sunt ȋnfăţişate cu predilecţie nu in nasterea, dezvoltarea şi

sfȃrşitul lor, ci in actualitatea lor acută.” 33

Aşadar, romanul O moarte care nu dovedeşte nimic este un roman subiectiv, de

analiză psihologică, ȋn care personajul- narator redă sub forma unui jurnal intim, idila sa de

dragoste. O noutate in opera sa o reprezintă asociera acestui sentiment cu ideea de moarte,

fapt evidenţiat ȋncă din titlu. Prin nararea la persoana I, autorul reuşeşte să creeze un univers

unic, plin de mister şi incertitudine. Astfel, sentimentul iubirii este pătat de urmele geloziei, a

nesiguranţei şi de consecinţele respectării valorilor umane şi morale.

Anton Holban rămȃne unul dintre prozatorii de seamă ai literaturii romȃne moderne,

prin crearea unor personaje complexe şi prin dezvoltarea unor teme specifice conştiintei

umane. Modalitatea de narare, perspectiva subiectivă a evenimentelor, dar şi conturarea unor

conflicte interioare de o mare ambiguitate, conferă romanului autenticism şi substanţialitate.

BIBLIOGRAFIE:

1. Holban, Anton, O moarte care nu dovedeşte nimic, Editura Eminescu, Bucureşti,

1974

33 Alexandru George, Epilog la Anton Holban, ȋn La sfȃrşitul lecturii, Editura Cartea Romȃnească, 1973, p.12916

2. Holban, Anton: Pseudojurnal (corespondenţã, acte, confesiuni), Minerva, Bucureşti,

1978

3. Ichim, Ofelia, Intre eros solitudine şi Brahms, Editura Alfa, Iaşi, 2003.

4. Simion, Eugen, Opere, vol I-II, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Stiinţă şi Artă,

Bucureşti, 2005

5. Văratic, Mariana , Anton Holban şi personajul ca actor, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1983

17