4. APARATUL DIGESTIV

4. 1. Noţiuni generale

În regnul animal şi vegetal, acţiunea de viaţă, cu multiplele ei forme sub care se prezintă este caracteristică până acum pentru planeta noastră. Apariţia vieţii pe pământ poate fi apreciată cu multe milioane de ani în urmă. De la cele mai simple vieţuitoare unicelulare şi până la cele mai complicate organisme de astăzi (mamiferele superioare şi omul), în compoziţia lor a existat şi există o serie de elemente chimice, sub formă de combinaţii din care nu lipsesc niciodată albuminele. Engels spunea că “viaţa este însăşi modul de viaţă al albuminoidelor”. Organismele preiau din mediul extern albumine sub diferite forme şi le prelucrează după specificul lor. Transformările pe care le suferă în organism albuminele şi alte substanţe luate din mediul înconjurător poartă denumirea de metabolism. Metabolismul se prezintă sub două aspecte, ca o medalie cu două feţe: anabolismul şi catabolismul. Anabolismul sau asimilaţia reprezintă transformarea substanţelor introduse în organism în elemente specifice acelui organism. Catabolismul sau dezasimilaţia reprezintă faza în care substanţele asimilate sunt folosite pentru a crea energia necesară desfăşurării şi întreţinerii vieţii.

Metabolismul, cu cele două aspecte ale sale se realizează cu ajutorul aparatelor “de import” şi “de export” a materiei. Prin aparat de import a materiei înţelegem aparatul digestiv şi aparatul respirator, prin care organismele introduc în corpul lor alimente, nutreţuri şi aer din mediul înconjurător, necesare întreţinerii şi desfăşurării vieţii.

Aparatul digestiv este deci un aparat de import a materiei, cu ajutorul căruia organismul preia din mediul extern alimentele şi nutreţurile pe care le prelucrează, transformându-le în substanţe asimilabile, iar resturile care nu pot fi folosite sunt eliminate în mediul extern.

Ca orice aparat, aparatul digestiv este format dintr-o succesiune de organe, care încep cu cavitatea bucală şi se termină prin anus. Principalele segmente din care este alcătuit aparatul digestiv sunt: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros, la care se adaugă glandele salivare, ficatul şi pancreasul, considerate glande anexe.

Aparatul digestiv la om şi la toate speciile de animale este format din aceleiaşi organe, dar diferă foarte mult de la specie la specie, fiind influenţat de felul de viaţă şi de alimentaţie. Astfel, carnivorele au cel mai scurt tub digestiv (se foloseşte adeseori expresia “tub digestiv” în loc de “aparat digestiv” mai cu seamă începând cu stomacul). Rumegătoarele au cel mai lung şi mai complicat tub digestiv. Restul speciilor, animalele omnivore (porcul, de exemplu) se situează pe o linie de mijloc. Calul este un animal ierbivor ca şi boul, oaia, capra, dar nerumegător, iar iepurele, un rozător. Aceste două specii au aparatul digestiv foarte lung, cu unele compartimente foarte dezvoltate. Omul prezintă un aparat digestiv tip de omnivor (fig.52).

91

Fig. 52. – Aparatul digestiv la om – vedere de ansamblu(după Gh. M. Constantinescu 1976)

1 – cavitatea bucală; 2 – limba; 3 – faringele; 4 – esofagul; 5 – stomacul; 6 – duodenul; 7 – jejunul; 8 – ileonul; 9 – cecul; 10 – apendicele cecal; 11 – colonul ascendent; 12 – colonul descendent; 13 – rectul; 14 – ficatul; 15 – vezica biliară; 16 –

pancreasul; 17 – splina.

S-a găsit şi explicaţia acestor mari diferenţe: carnivorele consumă carne şi produse de origine animală, nutreţuri concentrate în materii nutritive, care sunt repede asimilate; prin urmare, felul lor de hrănire nu cere un aparat digestiv complicat, ci unul foarte simplu. Din contră, ierbivorele consumă cantităţi de zeci de kilograme de nutreţuri pe zi, care sunt mult mai puţin concentrate în materii hrănitoare şi necesită un timp mai îndelungat de contact cu sucurile din stomac şi intestine pînă să fie asimilate. Astfel, tubul digestiv este mult mai lung şi mai dezvoltat la ierbivore decât la carnivore; în plus, la ierbivorele rumegătoare stomacul are patru compartimente, din care unul are o capacitate de peste 100 litri, iar la ierbivorele nerumegătoare, prima porţiune a intestinului gros are şi ea o capacitate asemănătoare.

Se pare că la ierbivorele rumegătoare, care sunt recunoscute drept animale cu foarte slabe posibilităţi de apărare (numai masculii se servesc de coarne cu care se apără), explicaţia dezvoltării exagerate a tubului digestiv este legată tocmai de felul lor de viaţă. Cu mii şi zeci de mii de ani în urmă, singurul mijloc de apărare a acestor animale (care erau sălbatice) era fuga; dar nici prin fugă nu erau capabile să scape de urmărirea animalelor carnivore care le atacau. Şi atunci, ingerau cu mare iuţeală o cantitate enormă de nutreţ pe care se duceau apoi să o asimileze la adăpostul pădurii sau în alte locuri ferite; în felul acesta, primul compartiment al stomacului ţinea loc de magazie de hrană şi s-a dezvoltat pînă la capacitatea de peste 100 litri. Hrana acumulată în acest rezervor (care se numeşte rumen) era din nou adusă în cavitatea bucală, mestecată foarte încet şi din nou înghiţită; de data aceasta, hrana trece prin toate segmentele tubului digestiv.

92

4. 2. Structura aparatului digestiv

Tubul digestiv este forte diferit de la segment la segment, în ce priveşte structura şi funcţia. Astfel, cavitatea bucală, în care se găsesc limba şi dinţii ca organe specifice realizează mestecarea şi înghiţirea alimentelor şi nutreţurilor. Stomacul are rol şi de rezervor de hrană, dar contribuie şi la una din fazele digestiei.

Indiferent de locul pe care îl ocupă în aparatul digestiv, toate organele sunt căptuşite cu un înveliş moale sau aspru la pipăit, numit mucoasă. În afara mucoasei, în structura organului intră unul sau mai multe straturi musculare, striate sau netede. Numai în cavitatea abdominală şi pelvină (iar esofagul şi în cavitatea toracică), organele digestive prezintă un al treilea strat, o foiţă subţire numită seroasă.

Mucoasa nu este altceva decât un epiteliu care se sprijină pe un strat de ţesut conjunctiv şi pe muşchi şi care poate lua diferite aspecte: astfel, în tot lungul aparatului digestiv prediafragmatic, mucoasa prezintă la suprafaţă un epiteliu simplu pavimentos, care poate fi cornificat la unele specii; în aparatul digestiv postdiafragmatic mucoasa prezintă un epiteliu simplu prismatic. Şi forma pe care o poate îmbrăca mucoasa diferă de la segment la segment: în cavitatea bucală, pe suprafaţa limbii, în stomac şi intestine mucoasa prezintă prelungiri de forma unor firişoare, a unor ciupercuţe, cu multe ramificaţii, etc, care au rolul lor bine definit. În plus, în mucoasa stomacală şi intestinală întâlnim glande care secretă sucuri ce ajută la digestie.

Musculatura numită şi musculoasa are structură striată la organele prediafragmatice: muşchii netezi sunt situaţi pe mai multe straturi, din care cel intern este aşezat în benzi circulare, iar cel extern în benzi longitudinale (fig. 52 bis).

Fig. 52 bis – Schema structurii tubului digestiv(după R. Palicica şi V. Enciu 1993)

1 – tunica mucoasă; 2 – vilozităţile intestinale; 3 – epiteliul; 4 – musculatura mucoasei; 5 – submucoasa; 6 – stratul muscular circular; 7 – stratul muscular longitudinal; 8 – seroasa; 9 – plăcile Peyer (conglomerat de formaţiuni

limfoide); 10 – foliculii limfatici solitari; 11 – mezenter; 12 – A. V. N.

93

Seroasa înveleşte organele postdiafragmatice (şi esofagul în trecerea lui prin cavitatea toracică) la exterior şi poartă denumirea de seroasă viscerală; ea provine din seroasa care căptuşeşte cavităţile respective şi care poartă, la rândul ei, denumirea de seroasă parietală. Comunicarea dintre cele două categorii de seroasă se face prin ligamente (fig.53).

Fig. 53. – Continuitatea dintre seroasa vescerală şi parietală din cavitatea abdominală(după Gh. M. Constantinescu 1976)

4. 3. Segmentele tubului digestiv

Aparatul digestiv poate fi sistematizat pe baza a două criterii: anatomic şi fiziologic.

Din punct de vedere anatomic, deosebim organe prediafragmatice şi organe postdiafragmatice, situate înaintea şi respectiv înapoia diafragmei.

Din punct de vedere fiziologic, organele prediafragmatice intră în categoria porţiunii ingestive a aparatului digestiv prin care alimentele şi nutreţurile sunt introduse în primele segmente ale aparatului digestiv. Organele postdiafragmatice se împart în două categorii: stomacul şi intestinele până la rect formează porţiunea digestivă, unde are loc adevărata digestie, iar rectul şi anusul formează porţiunea ejectivă a aparatului digestiv, prin care materiile fecale, deşeurile rămase după digestie şi care nu mai pot fi folosite sunt eliminate în exterior.

Indiferent cum le clasificăm, organele care alcătuiesc aparatul digestiv sunt următoarele:

Cavitatea bucală în care sunt situate limba şi dinţii şi care comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, se continuă cu faringele, apoi cu esofagul; în cavitatea bucală se deschid canalele unor glande, numite glandele salivare, al căror produs, saliva, ajută la actul digestiei.

94

Stomacul este un organ cavitar care urmează imediat după esofag (esofagul se deschide în stomac printr-un orificiu numit cardia) şi se continuă cu primul segment al intestinului subţire (duodenul). Există mamifere cu un singur stomac şi se numesc monogastrice (calul, carnasierele, rozătoarele şi omul); animalele cu mai multe stomacuri se numesc poligastrice (rumegătoarele posedă trei prestomacuri cu rol mecanic – rumenul, reţeaua şi foiosul – şi un stomac glandular – cheagul; păsările prezintă un stomac glandular urmat de un stomac muscular); există şi animale al căror stomac face trecerea de la monogastrice la poligastrice (porcul) şi care prezintă un început de compartimentare.

Intestinul subţire, format din duoden, jejun şi ileon este foarte asemănător la om şi la toate speciile de mamifere domestice; duodenul şi ileonul sunt porţiuni foarte scurte, faţă de jejun care reprezintă segmentul cel mai lung al intestinului subţire. Duodenul este directa continuare a stomacului la nivelul pilorului, iar ileonul se termină deschizându-se în cerc. În intestinul subţire (duoden) se deschid canalele de excreţie a celor două organe anexe, ficatul şi pancreasul.

Intestinul gros cuprinde şi el trei segmente principale: cec, colon şi rect, care se deosebesc fundamental de la specie la specie. Cele mai mari variaţii le prezintă însă colonul, pe care îl putem sistematiza în colon ascendent, colon transvers şi colon descendent. La rumegătoare, colonul ascendent se rulează pe el însuşi în plan vertical şi poartă astfel numele de colon spiralat .La porc, acelaşi colon ascendent se rulează pe el însuşi în trei etaje, atrăgându-şi denumirea de colon helicoidal. La cal, colonul ascendent este format din patru porţiuni a câte 1 m lungime fiecare.

4. 3. 1. Cavitatea orală

Cavitatea orală este primul segment al aparatului digestiv, care comunică cu mediul exterior prin orificiul bucal, delimitat de buze şi se continuă cu al doilea segment al aparatului digestiv, faringele.

La cavitatea orală studiem pereţii cavităţii şi organele situate în cavitatea bucală (limba şi dinţii), ca şi organele anexe reprezentate prin glandele salivare.

Intrarea în cavitatea orală este delimitată de două buze; baza antomică a acestora este formată dintr-un muşchi circular acoperit de piele şi căptuşit de mucoasă. Pielea se continuă cu mucoasa în dreptul marginilor prin care buzele vin în contact una cu alta. Buzele se întâlnesc în cele două comisuri (colţurile gurii).

Buzele au rolul de a face prehensiunea hranei (introducerea hranei în cavitatea bucală) şi mai servesc şi la pipăit.

Ieşirea din cavitatea orală este reprezentată prin deschiderea buco-faringiană.

Plafonul cavităţii orale este în majoritatea lui osos şi se numeşte bolta palatină osoasă; aceasta este formată din porţiuni ale oaselor incisive, maxilare şi palatine. Bolta palatină osoasă este căptuşită de mucoasă care prezintă numai la mamiferele domestice o serie de creste transversale cu rol mecanic (nu lasă bolul alimentar să iasă din cavitatea bucală, orientându-l spre deschiderea buco-faringiană).

95

Bolta palatină osoasă este continuată spre faringe cu o membrană căptuşită cu mucoasă şi care se numeşte văl palatin. Vălul palatin vine în atingere cu laringele (prin epiglotă) şi este ridicat numai de bolul alimentar în trecerea lui din cavitatea orală spre faringe, sau când animalul respiră pe gură; numai calul nu poate respira prin cavitatea orală datorită contactului foarte strâns dintre vălul palatin şi epiglotă. La om, vălul palatin este prevăzut pe linia mediană cu o porţiune liberă (omuşorul sau lueta).

Planşeul cavităţii orale este reprezentat de cele două porţiuni orizontale ale mandibulei, pe care se inseră muşchii ce susţin limba.

Pereţii laterali ai cavităţii orale sunt reprezentaţi de obraji (muşchiul buccinator şi maseter acoperiţi de piele şi căptuşiţi de mucoasă).

4. 3. 1. 1. Limba

Limba este un organ musculos care se sprijină pe planşeul cavităţii orale. Baza are un schelet osos reprezentat prin aparatul hioidian; vârful este liber şi mobil, cu rol în prehensiune şi masticaţia hranei. Pe suprafaţa sa limba este acoperită de mucoasă, prevăzută la rândul ei cu o serie de ridicături numite papile: filiforme, ca nişte mici firişoare, răspândite pe corpul limbii; fungiforme, mici ciupercuţe, împrăştiate printre papilele filiforme; caliciforme, ca nişte ciupercuţe înfundate în grosimea mucoasei şi situate pe faţa dorsală a bazei limbii; foliate, formate din câteva cute mici ale mucoasei şi situate pe marginile laterale ale bazei limbii.

La mamiferele domestice limba are unele caractere specifice care o deosebesc prin forma sa şi papilele de pe suprafaţa mucoasei (fig.54).

Fig. 54. – Limba în seria animală(după Gh. M. Constantinescu 1976)

96

Forma porţiunii libere este rotunjită la cal, carnasiere şi iepure; la rumegătoare şi la porc este ascuţită; în plus, la rumegătoare, pe faţa dorsală se observă un cordon fibros. La om, limba este foarte lată şi scurtă, datorită reducerii craniului visceral faţă de mamiferele domestice; pe faţa sa dorsală prezintă un şanţ longitudinal.

Papilele filiforme se găsesc la toate speciile: la rumegătoare şi la pisică, aceste papile sunt cornificate la vârf, în timp ce la celelalte animale şi la om sunt foarte moi la pipăit.

Papilele fungiforme nu lipsesc de la nici o specie.

Papilele caliciforme, în schimb, se găsesc în număr de două la cal, porc şi iepure; la rumegătoare papilele caliciforme sunt dispuse pe două rânduri în formă de “V” cu deschiderea spre înainte, câte 10-30 papile pe fiecare latură a “V”-ului; la carnasiere sunt aşezate cîte 2-6 papile, pe două rânduri. La om se întâlnesc 7-12 papile caliciforme dispuse în “V”.

Papile foliate nu prezintă decât calul, porcul, carnasierele şi omul, câte una pe fiecare parte (tabelul nr.1).

97

98

4. 3. 1. 2. Dinţii

Dinţii sunt organe de prehensiune, rupere şi masticaţie a hranei. Ei au consistenţă dură, asemănătoare osului şi sunt situaţi în cavitatea orală.

Dinţii au un loc fix de apariţie şi dezvoltare, pe arcadele dentare, în alveolele oaselor incisiv, maxilar şi mandibular: arcada dentară superioară şi arcada dentară inferioară.

După formă şi aşezare se disting trei categorii de dinţi:- incisivii, dinţi de apucat şi rupt, aşezaţi la nivelul deschiderii bucale;- caninii sau colţii, dinţii de rupt, aşezaţi lateral faţă de incisivi;- molarii sau măselele, dinţi de mestecat, situaţi pe părţile laterale ale cavităţii

bucale.

Structura dinţilor. Formaţiunile care intră în constituţia dintelui sunt: dentina, smalţul şi cementul (fig.55).

Fig. 55. – Structura dintelui(după Gh. M. Constantinescu 1976)

Dentina este elementul de bază al dintelui, în interiorul căruia se găseşte săpat un canal, denumit canal dentar sau cornet dentar intern; în el este adăpostită pulpa dentară, un ţesut conjunctiv cu vase şi nervi.

99

Smalţul este învelişul exterior de la nivelul porţiunii libere a dintelui, porţiune care poartă denumirea de coroană.

Cementul este stratul de protecţie exterioară a dintelui la nivelul porţiunii implantate în alveolă, adică a rădăcinii dintelui.

Conformaţia dinţilor. Dinţii prezintă trei porţiuni distincte, de formă şi denumire deosebite: rădăcina, gâtul şi coroana dentară.

Rădăcina este porţiunea implantată în alveolă, de care se prinde foarte puternic cu ajutorul ligamentului alveolo-dentar.

Gâtul este porţiunea de legătură a rădăcinii cu coroana la nivelul la care dintele iese din alveolă.

Coroana este porţiunea liberă a dintelui, scobită de cornetul dentar extern. Prin coroană dintele este organ activ şi face contactul cu suprafaţa de masticaţie a dintelui de pe arcada corespunzătoare.

Dezvoltarea şi creşterea dinţilor. Sub raportul apariţiei lor, dinţii sunt de trei categorii: dinţi de lapte, de înlocuire şi dinţi permanenţi.

Dinţii de lapte apar la vârsta alăptării şi după un anumit timp, care diferă de la specie la specie, sunt înlocuiţi.

Dinţii de înlocuire sunt aceia care iau locul dinţilor de lapte.Dinţii permanenţi apar o singură dată în viaţă; în cazul în care din diferite motive

ei cad sau sunt extraşi din gingii, nu cresc alţii la loc.În viaţa omului şi a animalelor deosebim o dentiţie de lapte şi o dentiţie

permanentă. Dentiţia de lapte este alcătuită din toţi dinţii de lapte şi din dinţii permanenţi (unii dinţi permanenţi apar chiar la vârsta alăptării). Dentiţia permanentă este formată din dinţi permanenţi şi din dinţi de înlocuire.

Înainte de a apărea în cavitatea orală, dinţii sunt înglobaţi în arcadele dentare sub formă de muguri dentari, care se dezvoltă treptat şi în funcţie de specie îşi fac apariţia la o anumită vârstă.

Arcadele dentare sunt acoperite de mucoasa cavităţii orale, care poartă denumirea de gingie. Gingia trece pe deasupra alveolelor dentare, înainte de apariţia dinţilor. În momentul în care aceştia ajung la nivelul marginii arcadelor, ei sparg gingia (erup) şi cresc până când dinţii de pe arcada superioară fac contact cu cei de pe arcada inferioară. În timpul vieţii omului sau animalului dinţii cresc continuu, dar datorită tocirii permanente prin masticaţie, dau impresia că rămân la proporţiile iniţiale.

După formă, categorii de dinţi, număr şi alte caracteristici, animalele pot fi împărţite în mai multe grupuri:

- cu dinţi cu aspect asemănător, monofiodonte (nici unul din mamiferele noastre domestice); din această grupă fac parte şerpii);

- cu mai multe categorii de dinţi, heterodonte – incisivi, canini, molari (toate mamiferele);

- cu dinţii arcadei maxilare asemănători celor de pe arcada mandibulară, izodonte (toate mamiferele cu excepţia rumegătoarelor);

- cu dinţii maxilari deosebiţi de cei mandibulari, anizodonte (rumegătoarele);- cu dinţi care au coroană lungă şi creştere prelungită în timp, hypsilodonte (calul,

rumegătoarele);- cu dinţi care au coroana scurtă şi creştere rapidă, bunodonte (porcul,

carnasierele);- cu dinţi care au coroana dentară mamelonată , brahiodonte (porcul,

carnasierele);

100

- animale la care molarii au suprafaţa de tocire săpată de adâncituri de diferite dimensiuni şi forme, selenodonte (calul, rumegătoarele, rozătoarele);

- animale cu dentiţia de lapte deosebită de cea permanentă, difiodonte (toate mamiferele cu excepţia rozătoarelor);

- animale cu dentiţia de lapte identică cu cea permanentă, monofiodonte (rozătoarele).

Dentiţia la mamifere. La cal, incisivii sunt în număr de 6 pe fiecare arcadă dentară. Cei 2 din mijloc se numesc cleşti, următorii doi - mijlocaşi, iar ultimii dintre ei, cei laterali - lăturaşi.

La mânz, incisivii de lapte au formă de lopăţică. Incisivii de înlocuire nu prezintă gât, ci coroana este în directă continuare cu rădăcina. Pe suprafaţa de tocire se observă cornetul dentar extern, care mai poartă denumirea de mişună şi diferă ca formă şi raporturi cu vârsta animalului; este unul din caracterele importante de apreciere a vârstei animalului (fig.56).

101

Fig. 56. – Dentiţia incisivă în seria animală(după Gh. M. Constantinescu 1976)

Caninii sunt în număr de doi pe fiecare arcadă dentară, dar numai la mascul; la iapă caninii lipsesc. Ei au formă de con.

Molarii sunt în număr de 12 pe fiecare arcadă. Pe fiecare parte a arcadei superioare sau inferioare sunt câte şase molari; dintre aceştia primii trei se numesc premolari. Forma molarilor este prismatică, iar coroana sa continuă fără delimitare cu rădăcina, fiind lipsiţi de gât.

La bou, spre deosebire de cal, liposesc incisivii de pe arcada superioară, fiind înlocuiţi de o placă fibro-cartilaginoasă.

Incisivii sunt în număr de opt, pe placa dentară sau bureletul dentar, boul având în plus faţă de cal încă doi mijlocaşi; astfel, bovinele prezintă 2 cleşti, 2 prim-mijlocaşi, 2 mijlocaşi secunzi şi 2 lăturaşi.

Incisivii de lapte sunt foarte mici, ca nişte lopăţele, cu gâtul foarte strangulat.Incisivii de înlocuire sunt mult mai laţi. Prezintă numai două feţe şi un contur, ca

o margine tăioasă. Nu mai are cornetul dentar extern ca la cal. Incisivii sunt mobili în alveole la orice vârstă, datorită faptului că ligamentele alveolo-dentare sunt lungi, iar fixarea rădăcinii în alveolă nu este atât de puternică. Deci mişcarea incisivilor în alveole la bovine nu este un caracter legat de vârstă, ci de specie.

Caninii lipsesc.Molarii sunt în număr de 12 pentru fiecare arcadă, din care câte 3 sunt premolari.

Se aseamănă cu cei de la cal.La oaie dentiţia este foarte asemănătoare cu cea de la rumegătorul mare, păstrând

proporţia de mărime. Coroana incisivilor este mai lungă decât la bou, iar cementul este de obicei colorat în negru.

La porc incisivii sunt în număr de 6 pe fiecare arcadă. Ei se deosebesc mult unul de altul, atât ca formă sau dimensiuni, cât şi ca poziţie. Porcul prezintă cleşti, mijlocaşi şi lăturaşi.

Caninii sunt în număr de 2 pe fiecare arcadă. La mascul sunt extrem de puternici şi dezvoltaţi, caractere ce se accentuează cu vârsta; au forma prismatică şi sunt recurbaţi mult în afară şi înapoi.

Molarii sunt în număr de 14 pe fiecare arcadă, câte 4 premolari şi 3 molari propriu-zişi de fiecare parte.

La câine, incisivii, în număr de 6 pe fiecare arcadă, au coroana trilobotă, de forma unui trifoi cu trei foi.

Caninii sunt câte 2 pe fiecare arcadă şi au o formă conică.Molarii sunt în număr de 12 pe arcada superioară şi 14 pe cea inferioară. Pe

fiecare parte a arcadelor se găseşte câte un molar mai voluminos decât ceilalţi, care poartă denumirea de măsea carnasieră.

Toţi molarii sunt mamelonaţi.La pisică dinţii sunt asemănători cu cei de la câine.La iepure se înregistrează aceeaşi dentiţie de lapte ca şi cea permanentă.Incisivii superiori sunt aşezaţi pe două rânduri, unul înapoia celuilalt. Sunt foarte

curbaţi spre înapoi.

102

Caninii lipsesc.Molarii au pe suprafaţa de tocire creste transversale.La om sunt câte 4 incisivi pe fiecare arcadă; sunt forte asemănători între ei.Caninii sunt în număr de 2 pe fiacare arcadă, mai puternici şi mai groşi decât

incisivii.Molarii sunt câte 10 pe fiecare arcadă, dintre care 4 sunt premolari; sunt

plurituberculari şi foarte puternici.

Formula dentară. Formula dentară definitivă, reprezentată prin dentiţia permanentă este la mamifere următoarea:

Calul 40 dinţi (la masculi)

Boul 32 dinţi

Oaia 32 dinţi

Porcul 44 dinţi

Câinele 42 dinţi

Pisica 30 dinţi

Iepurele 28 dinţi

Omul 32 dinţi

(1 = incisivi; c = canini; p = premolari; m = molari)

4. 3. 1. 3. Glandele salivare

Glandele salivare sunt organe anexe ale aparatului digestiv prediafragmatic (fig.57).

103

Fig. 57. – Glandele salivare la cal (după Gh.M. Constantinescu 1976)

Sunt glande holocrine situate la limita dintre cap şi gât şi în regiunea mandibulară; canalele lor de excreţie se deschid în cavitatea orală. Glandele salivare elaborează un produs incolor, numit salivă, care are rolul de a efectua prima digestie chimică asupra hranei. Hrana îmbibată cu salivă, după ce a suferit acţiunea de masticaţie este transformată în boluri alimentare.

Acinii glandulari care formează glandele pot fi grupaţi în lobuli diseminaţi sau concentraţi în glande voluminoase.

Glandele diseminate sunt situate pe faţa internă a buzelor, sub mucoasă (glandele labiale), sub mucoasa linguală (glandele linguale), pe feţele interne ale obrajilor, sub mucoasă (glandele molare) şi sub mucoasa vălului palatin (glandele palatine).

Glandele grupate sunt în număr de trei: glanda parotidă, glanda mandibulară şi glanda sublinguală.

Glanda parotidă este o glandă de tip seros, situată sub baza urechii şi între aripa atlasului şi ramura recurbată a mandibulei. La porc este foarte dezvoltată, putând ajunge până la intrarea pieptului. Canalul de excreţie unic (canalul lui Stenon) se deschide în cavitatea bucală în dreptul primilor premolari superiori.

Glanda mandibulară este situată sub parotidă şi mai anterior. Prezintă un singur canal de excreţie (canalul lui Wharton) care se deschide pe planşeul cavităţii bucale.

Glanda sublinguală prezintă o porţiune posterioară cu mai multe canale (canalele lui Rivinius) şi o porţiune anterioară cu un singur canal (canalul lui Bartholin) care se deschide pe planşeul cavităţii bucale. Calul şi iepurele prezintă numai porţiunea posterioară a glandei. Celelalte mamifere şi omul prezintă ambele porţiuni.

104

4. 3. 2. Faringele

Faringele este un conduct musculo-membranos situat la răspântia căilor respiratorii şi digestive. Porţiunea anterioară (prefaringele) aparţine aparatului respirator, în timp ce porţiunea posterioară (postfaringele) este comună aparatului respirator şi digestiv.

În faringe se deschid anterior - cavităţile nazale (deasupra) şi cavitatea bucală (dedesubt), posterior - esofagul (deasupra) şi laringele (dedesubt), iar lateral - trompele lui Eustache prin care faringele stabileşte legătura cu urechea medie (fig.58).

Fig. 58. – Faringele la cal (după Gh.M. Constantinescu 1976)

4. 3. 3. Esofagul

105

Esofagul este un conduct musculo-mucos care face legătura între farige şi stomac. Parcurge toată regiunea cervicală fiind situat deasupra traheei, sub coloana vertebrală,. intră apoi în cavitatea toracică, fiind cuprins între cei doi pulmoni, deasupra treheei şi cordului, apoi perforează diafragma şi pătrunde în cavitatea abdominală, deschizându-se în stomac printr-un orificiu denumit cardia.

Mucoasa prezintă cute longitudinale care se întind, se netezesc la trecerea bolului alimentar spre stomac. Musculoasa este de tip striat în prima jumătate şi de tip neted în jumătatea a doua.

Din loc în loc, esofagul prezintă dilataţii diferite de la specie la specie.

4. 3. 4. Cavitatea abdominală şi pelvină

Aparatul digestiv postdiafragmatic este adăpostit în cavitatea abdominală şi pelvină.

Cavitatea abdominală la mamiferele domestice este delimitată anterior de diafragmă, posterior se continuă cu cavitatea pelvină, plafonul este format din vertebrele lombare, planşeul din musculatura abdominală inferioară, iar pereţii laterali din hipocondru şi musculatura abdominală latero-ventrală.

Diafragma, a cărei porţiune musculară este dispusă periferic, iar aponevroza central (centrul frenic) este perforată de trei orificii: în ordine de sus în jos, orificiul aortic, orificiul esofagian şi orificiul venei cave caudale.

La exterior, podeaua cavităţii abdominale poate fi împărţită în mai multe zone (fig.59).

106

Fig. 59. – Regiunile abdominale inferioare la cal (după Gh. M. Constantinescu 1976)

- regiunea xifoidiană, în dreptul apendicelui xifoidian;- regiunea ombilicală, în jurul cicatricei ombilicale;- regiunea prepubiană, pe linia mediană, înaintea marginii anterioare a

pubisului;- regiunile ingvinale, simetrice, de o parte şi de alta a regiunii precedente şi de

jur împrejurul inelelor ingvinale inferioare.

Pereţii laterali ai cavităţii abdominale pot fi sistematizaţi la exterior în următoarele regiuni (fig.60):

107

Fig.60. – Regiunile abdominale laterale (după Gh. M. Constantinescu 1976)

- regiunea hipocondrului, care conturează arcul cartilaginos al coastelor asternale;

- regiunea flancului, care are ca bază anatomică muşchiul oblic intern al abdomenului, poate fi la rândul ei împărţită în trei subregiuni:

a). scobitura sau golul flancului, situată dorsal; b). coarda flancului, care reprezintă inseţia muşchiului oblic intern al abdomenului pe hipocondru;

c). teşitura sau panta flancului, situată ventral.

Cavitatea pelvină este delimitată de oasele bazinului, osul sacrum, ligamentele sacro-sciatice şi masa musculară din regiunea crupei; cavitatea pelvină adăposteşte porţiunea terminală a aparatului digestiv, vezica urinară şi unele organe ale aparatului genital.

Cavitatea abdominală şi pelvină sunt căptuşite de o fibroasă (fascia abdominală) şi de o seroasă care se numeşte peritoneu şi din care derivă ligamentele care suspendă sau fixează organele. Peritoneul care căptuşeşte cavitatea poartă numele de peritoneu parietal, în timp ce foiţa care înconjoară organele poartă denumirea de peritoneu visceral. Ligamentele fac trecerea de la peritoneul parietal la cel visceral, putând lua o serie de denumiri în funcţie de lungimea lor şi de organele pe care le fixează sau le suspendă (ligamente, mezentere, epiploane).

La om, marea deosebire faţă de celelalte mamifere o constituie faptul că staţiunea bipedă modifică rapoartele organelor cu pereţii cavităţilor şi implică dispariţia regiunii flancului, în accepţiunea în care am găsit-o la celelalte mamifere, adică subîmpărţită în trei subregiuni. În plus, sternul de la om nefiind prevăzut cu apendice xifoidian, nu se poate vorbi despre o regiune xifoidiană.

4. 3. 5. Stomacul

4. 3. 5. 1. Stomacul la monogastrice

La animalele monogastrice stomacul este situat în cavitatea abdominală imediat înapoia ficatului şi deplasat spre stânga faţă de linia mediană; în stânga se învecinează cu splina, în dreapta şi înapoia lui cu masa intestinală, iar deasupra cu pancreasul.

Este un organ cavitar, recurbat şi cu două extremităţi strangulate care reprezintă trecerea de la esofag la stomac – cardia - , în partea stângă şi trecerea de la stomac la

108

intestinul subţire – pilorul – în partea dreaptă. Prezintă două feţe, anterioară şi posterioară, două curburi, mică şi mare şi două extremităţi, stângă şi dreaptă. Porţiunea din jurul cardiei poartă denumirea de regiune cardială, porţiunea din jurul pilorului poartă denumirea de regiune pilorică, iar porţiunea din dreptul marii curburi, regiune fundică.

În structura stomacului deosebim trei straturi: mucoasa, musculoasa şi seroasa.

Mucoasa din jumătatea stângă a stomacului este foarte diferită de mucoasa din jumătatea dreaptă. În general mucoasa prezintă cute înzestrate cu glande care secretă sucuri gastrice. Mucoasa somacală prezintă patru zone: esofagiană, cardială (cardică), fundică şi pilorică (fig.61).

Fig. 61. – Mucoasa stomacală la animalele monogastrice(după Gh. M. Constantinescu 1976)

Musculoasa este repartizată pe trei straturi: din profunzime către suprafaţă un strat de fibre oblice, un strat cu fibre circulare şi un strat cu fibre longitudinale.

Seroasa derivă din peritoneu.

La cal stomacul este recurbat pe el însuşi, prezentând la nivelul cardiei o particularitate a mucoasei: aceasta formează două clape cu deschiderea spre stomac, care nu dau posibilitate conţinutului gastric să se înapoieze în esofag. Astfel, calul nu poate vomita (este singurul animal cu această însuşire).

La porc, în partea stângă a stomacului se observă o dilataţie care clasifică porcul într-o categorie aparte, făcând trecerea de la animalele monogastrice la cele poligastrice.

La carnasiere stomacul are formă de pară, cu baza în partea stângă şi vârful în partea dreaptă.

109

La iepure stomacul este enorm faţă de celelalte organe din cavitatea abdominală şi are particularitatea că esofagul se deschide la mijlocul micii curburi şi nu în partea stângă, ca la celelalte specii.

La om stomacul are forma literei “J”, cu o faţă anterioară, orientată spre dreapta şi acoperită de ficat şi în contact cu diafragma şi cu o faţă posterioară care vine în contact cu pancreasul, rinichiul stâng şi splina. Mica curbură este orientată spre dreapta, marea curbură spre stânga.

4. 3. 5. 2. Stomacul la poligastrice

Rumegătoarele mari şi mici prezintă patru compartimente gastrice: rumen, reţea, foios şi cheag. Primele trei au un rol de rezervoare alimentare şi rolul mecanic de a fărâmiţa nutreţul, pe care astfel preparat, îl preia cheagul care are rolul de a efectua digestia chimică. Rumenul, reţeaua şi foiosul mai poartă denumirea de prestomacuri (fig.62).

Fig. 62. – Stomacul la rumegătoarele mari (după V. Gheţie şi colab. 1967)

a – saccus ruminis dorsalis; b – saccus ruminis ventralis; c – saccus caecus rumunis caudodorsalis; e – reticulum; f – omasum s. psalterium; g – abomasum; h – oesophagus; i – sulcus coronarius caudexter; j – extremitas caudalis; l – sulcus coronarius caudalis ventralis; m – sulcus coronarius caudalis dorsalis; n – sulcus atriorumi-nalis; o – curvatura dorsalis; p – curvatura ventralis.

Rumenul

Cu o capacitate de peste 100 l, rumenul se prezintă ca un rezervor alungit, la care distingem două feţe, două margini şi două extremităţi. Cele două feţe, stângă şi dreaptă sunt parcurse pe toată lungimea lor de câte un şanţ care le împarte în câte un sac dorsal şi un sac ventral. Şanţurile împart şi extremitatea caudală a rumenului în două jumătăţi suprapuse, denumite vezicule conice. Marginile, dorsală şi ventrală sunt rotunjite şi convexe. Extremitatea cranială a rumenului se continuă cu reţeaua.

Mucoasa prezintă o serie de reliefuri sub forma unor papile.Musculoasa este formată din două straturi, circular în interior şi longitudinal în

exterior. În interiorul organului, corespunzător celor două şanţuri longitudinale, muşchii se aglomerează în două benzi care se continuă şi la nivelul extremităţilor, formând aşa-numiţii

110

pilieri ai rumenului. Seroasa dă naştere la două ligamente extrem de dezvoltate, numite epiploane, care pornesc din cele două şanţuri longitudinale de pe faţa rumenului, ligamente care cuprind între foiţele lor o serie de organe situate în cavitatea abdominală.

De la locul de deschidere a esofagului în rumen, porneşte pe plafonul acestuia, îndreptându-se către reţea şi foios, un jgheab cu deschidere ventrală, numit jgheabul esofagian. Acesta poate sta deschis sau se poate închide în funcţie de calitatea alimentaţiei. În anumite condiţii fiziologice sau provocate, jgheabul se poate transforma în conduct. Jgheabul esofagian joacă un rol important în digestie şi la sugar şi la adult. La sugar, laptele supt sau băut în înghiţituri mici (alăptarea la biberon), trece direct din esofag în cheag pentru a suferi acţiunea de digerare din partea labfermentului; băut în înghiţituri mari, lacome (alăptarea la găleată), laptele cade în rumen şi reţea şi până să ajungă în cheag provoacă indigestie. În primul caz jgheabul s-a transformat în conduct prin apropierea marginilor sale, iar în al doilea caz a rămas deschis. La adult înghiţiturile de apă cad în rumen şi reţea şi stropesc conţinutul ruminal; dar apa poate ajunge şi direct în cheag, dacă dizolvăm în ea anumite medicamente a căror acţiune trebuie să se manifeste în cheag.

Reţeaua

Este directa continuare a extremităţii craniale a rumenului; are o formă aproximativ sferică şi se sprijină pe diafragmă şi apendicele xifoid, continuându-se în dreapta cu foiosul (fig.62).

Mucoasa reţelei este compartimentată ca fagurii de miere în mici cămăruţe ai căror pereţi au înălţimea de 0,5-1 cm.

Cu rumenul comunică printr-o deschidere largă, iar cu foiosul printr-un orificiu strâmt.

Foiosul

Are şi el formă aproximativ sferică, fiind situat în dreapta reţelei. Cominică cu cheagul printr-un orificiu situat în partea dreaptă (fig.62).

Mucoasa se prezintă sub forma unor lame de dimensiuni variate care alternează între ele, putând fi sistematizate în lame de ordinul I, II, III şi IV.

Cheagul

Este compartimentul gastric în care are loc digestia chimică. Este situat înapoia foiosului şi în dreapta rumenului. Are o formă alungită, subţiindu-se treptat către polir.

Mucoasa cheagului este cutată şi prevăzută cu o serie de glande care secretă sucurile gastrice.

Musculoasa ultimelor trei compartimente gastrice de la rumegătoare este dispusă pe două straturi, circular intern şi longitudinal extern, uniforme, fără să mai fie aglomerate ca la rumen.

Seroasa aceloraşi compartimente este comună cu cea a rumenului.

4. 3. 6. Intestinul

111

În succesiunea organelor aparatului digestiv postdiafragmatic, după stomac urmează intestinul. Organ tubular, care suferă mari modificări de la segment la segment, intestinul începe de la pilor şi se termină cu anusul.

Lungimea şi calibrul intestinului variază cu specia şi cu felul alimentaţiei.Intestinul poate fi sistematizat în intestin subţire şi intestin gros. Intestinul subţire

este format din: duoden, jejun şi ileon, iar intestinul gros este format din: cec, colon şi rect.

4. 3. 6. 1. Intestinul subţire

Cele trei segmente ale intestinului subţire se deosebesc între ele numai prin ligamentele care le susţin. Astfel, întregul intestin subţire are aspectul unui tub cilindric cu multe îndoituri, care poartă denumirea de anse intestinale.

Duodenul începe de la polir şi se întinde până la originea ligamentului numit marele mezenter, care suspendă jejunul. Fixarea lui în cavitatea abdominală se face prin ligamente scurte. În duoden se deschid canalul hepatic care transportă bila secretată de ficat şi canalul (unul sau două) pancreatic, care transportă sucul pancreatic.

Jejunul este cel mai lung segment al intestinului subţire.El este suspendat de plafonul cavităţii abdominale prin intermediul marelui mezenter.

Ileonul este cel mai redus segment al intestinului subţire. Delimitarea faţă de jejun este făcută prin ligamentul ileocecal, care uneşte ileonul de cec. Ileonul se deschide în cec printr-o cută a mucoasei numită valvulă ileo-cecală.

În structura intestinului subţire deosebim cele trei straturi: mucoasa, musculoasa şi seroasa.

Mucoasa este prevăzută cu o mulţime de mici ridicături de dimensiuni microscopice, numite vilozităţi intestinale. La baza vilozităţilor se deschid glandele intestinale.

Musculoasa este formată din două straturi, circular intern şi logitudinal extern.Seroasa derivă din peritoneu.În seria mamiferelor se remarcă numai diferenţa de poziţie şi de raport cu

diferitele organe, de la segment la segment.

4. 3. 6. 2. Intestinul gros

Dacă între conformaţia exterioară şi structura intestinului subţire sunt foarte mari asemănări, la intestinul gros, cecul, colonul şi rectul diferă în mod substanţial în cadrul aceleiaşi specii, dar şi de la specie la specie (fig.63).

112

Fig. 63. – Intestinul gros în seria animală(după Gh. M. Constantinescu 1976)

În afara îndoiturilor pe care le formează (ca şi la intestinul subţire), intestinul prezintă din loc în loc umflături de diferite dimensiuni, numite boseluri. Boselurile se datoresc fibrelor musculare longitudinale care se aglomerează în benzi pe toată lungimea organului; benzile musculare scurtează lungimea intestinului, formând din loc în loc umflături specifice, care au rolul de a mări suprafaţa de contact a mucoasei cu materialul alimentar, într-un volum redus.

Cecul are originea la nivelul deschiderii ileo-cecale şi comunică cu colonul prin orificiul ceco-colic. Este suspendat de un ligament puternic.

Colonul poate fi sistematizat în colon ascendent, colon transvers şi colon descendent, care îşi justifică denumirea numai la carnasiere şi la om. Fiecare porţiune prezintă ligamente specifice.

Rectul este ultima porţiune a intestinului gros şi a aparatului digestiv, plasat în cavitatea pelvină, sub osul sacrum, dar deasupra aparatului uro-genital. Rectul este suspendat prin mezorect, un ligament scurt şi puternic.

Rectul se deschide la exterior prin anus.Din structura intestinului gros lipsesc vilozităţile intestinale. În schimb, fibrele

musculare ale rectului se aglomerează spre anus, formând sfincterul anal intern şi muşchiul recto-coccigian. Anusul mai este însă prevăzut cu un sfincter extern format din fibre musculare striate.

În seria mamiferelor se observă mari diferenţe pentru acelaşi segment al intestinului gros.

113

4. 3. 6. 2. 1. Intestinul gros la cal

Cecul, cu o capacitate până la 100 l are forma unei virgule enorme, la care deosebim: cârja, situată dorsal, urmată de acoperişul cecului, care se termină printr-un vârf. Cârja şi corpul cecului ocupă tot flancul drept, vârful îndreptându-se spre apendicele xifoidian. În întregime cecul este recurbat, prezentând convexitatea posterior. Între cârjă şi corp se află cele două deschideri: ceo-colică şi ileo-cecală, marcată fiecare prin câte o valvulă; valvula ileo-cecală este îndreptată spre cec, iar valvula ceco-colică spre colon, în aşa fel încât conţinutul intestinal urmează un singur sens. Fibrele musculare longitudinale se aglomerează în patru benzi care dau naştere la un mare număr de boseluri. Seroasa formează un ligament ceco-colic şi un ligament ileo-cecal (fig.64).

Fig. 64. – Intestinul gros de cal(după V. Gheţie şi colab. 1967)

a – corpus caeci; a ' – caput caeci; a'' – apex caeci; b – flexura diaphragmatica ventralis; c – flexura pelvina; d – flexura diaphragmatica dorsalis; e – colon descendens; I – colon ventrale dextrum; II – colon ventrale sinistrum; III – colon dorsale sinistrum; IV – colon dorsale dextrum

Colonul are o lungime de aproximativ 4 m, fiind cel mai lung segment al intestinului gros.

a). Colonul ascendent este curbat pe el însuşi de trei ori, prezentând astfel patru anse numerotate I, II, III, IV. Ansa I porneşte de la cec spre apendicele xifoid, sprijinindu-se pe planşeul cavităţii abdominale; deasupra apendicelui xifoid formează o curbă spre stânga (curbura xifoidiană) şi ea continuă cu ansa a II-a. Ansa a II-a se îndreaptă paralel cu ansa I-a spre intrarea în cavitatea pelvină, unde formează o curbură de jos în sus (curbura pelvină) şi se continuă cu ansa a III-a. Ansa a III-a se situează deasupra ansei a II-a pe care o urmăreşte până deasupra curburii xifoidiene; aici se curbează spre dreapta şi formează curbura frenică,

114

de unde porneşte ansa a IV-a. Ansa a IV-a este plasată deasupra ansei I-a, pe care o urmăreşte până în apropierea cârjei cecale, de unde se continuă cu colonul transvers.

Ansa a III-a este singura care nu prezintă boseluri şi este cea mai redusă în volum; celelalte anse prezintă 3-4 benzi musculare longitudinale şi numeroase boseluri.

Ansa I şi IV, II şi III sunt unite între ele prin ligamente scurte.b). Colonul transvers este continuarea directă a colonului ascendent, pe faţa

stângă a cârjei cecului. Lumenul lui este brusc redus, iar benzile musculare longitudinale şi boselurile au dispărut.

c). Colonul descendent este şi mai mult redus în volum, dar prezintă boseluri foarte dese. Topografic este situat în scobitura flancului stâng.

Rectul este lipsit de benzi musculare longitudinale şi de boseluri. Este suspendat în cavitatea pelvină prin mezorect.

4. 3. 6. 2. 2. Intestinul gros la rumegătoare.

Cecul are forma unui cilindru gros, înfundat la capătul caudal, fiind lipsit de benzi musculare şi boseluri (fig.65).

Fig. 65. – Intestinul gros de rumegătoare(după V. Gheţie şi colab. 1967)

a – caecum; b – colon ascendens s. sigmoideum; c – colon descendens, ansa spiralis; d – rectum

Colonul începe printr-o porţiune îndoită în formă de “S” şi denumită colon sigmoid, după care urmează colonul spiralat, alcătuit din rotirea de trei ori în sens concentric şi excentric (răsucit şi dezrăsucit) în plan vertical a unor anse numite anse neboselate. Colonul transvers şi descendent nu prezintă nici ele boseluri.

Rectul nu prezintă nimic particular.

115

4. 3. 6. 2. 3. Intestinul gros la porc

Cecul este asemănător cu cel de rumegător, dar este prevăzut cu boseluri.

Colonul începe printr-o masă intestinală răsucită de trei ori în trei planuri suprapuse, în sens concentric (cu boseluri) şi în sens excentric (fără boseluri), alcătuind colonul helicoidal. Celelalte două porţiuni ale colonului şi rectul nu prezintă particularităţi (fig.66).

Fig. 66. – Intestinul gros la porc (după V. Gheţie şi colab.1967)

a – caecum; b – ileum; c – colon, ansa spiralis (colon helicoidal); d - rectum

4. 3. 6. 2. 4. Intestinul gros la carnasiere

Cecul este uşor răsucit şi foarte scurt. Nu prezintă boseluri.

116

Colonul îşi merită sistematizarea în ascendent, transvers şi descendent, fiind foarte asemănător cu cel de la om. Înainte de a se continua cu rectul formează o curbură care poartă numele de colon sigmoid. Întreg colonul nu prezintă boseluri (fig.67).

Rectul este foarte scurt.

Fig. 67. – Tubul digestiv postdiafragmatic la câine(după V. Gheţie şi colab. 1976)

a – gaster; b – pars descens duodeni; c – pars ascendens duodeni; d – jejunum; e – caecum; f – colon ascendens; g – colon transversum; h – colon descendens; I – rectum; j – pancreas;

l – mesojejunum; m – lig. rectoduodenale; n – omentum.

4. 3. 6. 2. 5. Intestinul gros la rozătoare

Cecul este boselat şi enorm dezvoltat faţă de capacitatea cavităţii abdominale, încolăcindu-se de trei ori. La capătul înfundat al cecului este plasat un organ limfoid de câţiva centimetri lungime, de grosimea unui creion, numit apendicele cecal.

Colonul ascendent are o porţiune boselată şi o porţiune neboselată. Colonul transvers întrece în lungime colonul descendent.

Rectul nu prezintă nimic particular.

117

4. 3. 6. 2. 6. Intestinul gros la om

Cecul este un redus rezervor sferoid, prevăzut cu boseluri şi cu apendicele cecal.

Colonul este asemănător ca sistematizare cu cel de la carnasiere, cu două deosebiri:

- colonul transvers prezintă pe totaă lungimea sa o curbură orientată ventral (invers ca la carnasiere);

- colonul este în întregime boselat.

Rectul are suprafaţa netedă, ca la toate celelalte mamifere.

4. 3. 6. 3. Glandele anexe ale intestinului

Toate mamiferele prezintă în cavitatea abdominală două glande anexe, ficatul şi pancreasul, care îşi elimină produsele de excreţie în duoden. Produsul de excreţie, bila, la ficat şi sucul pancreatic la pancreas intervin în procesul de digestie de la nivelul intestinului subţire.

4. 3. 6. 3. 1. Ficatul

Forma ficatului. Ficatul îmbracă o formă diferită de la specie la specie. În general este un organ turtit mult în sens cranio-caudal, cu două feţe şi un contur.

La mamiferele domestice, faţa cranială este convexă. Pe suprafaţa ei prezintă o singură adâncitură în care se angajează vena cavă în trecerea sa spre diafragm.

Faţa caudală, uşor convexă, prezintă pe suprafaţă o adâncitură oblică de sus în jos, de la dreapta la stânga, hilul hepatic, care adăposteşte vase, nervi şi ganglioni limfatici şi o adâncitură verticală sau uşor oblică, ce adăposteşte vezica biliară (la mamiferele cu vezică biliară).

Conturul prezintă pe marginea dorsală o uşoară scobitură care susţine esofagul în traiectul său dinapoia diafragmei şi până la cardia. Pe marginea ventrală a conturului se observă o serie de adâncituri sau incizuri, care împart ficatul în mai mulţi lobi, diferiţi ca număr de la specie la specie; lobii diferă de asemenea ca formă şi aşezare. La mamiferele cu număr maxim de lobi se pot distinge: un lob drept, un lob pătrat şi un lob stâng, lobii drept şi stâng fiind împărţiţi la rândul lor în lobi propriu-zişi şi lobi intermediari. În afara acestor lobi, ficatul tuturor mamiferelor mai prezintă un lob, denumit lobul caudat (fig.68).

118

Fig. 68. – Schema ficatului la mamiferele domestice(după V. Gheţie şi colab. 1967)

A – rumegătoare mari; B – rumegătoare mici; C – cal; D – porc; E – câine; F – pisică; a – lobus sinister lateralis; a' – lobus sinister medialis; b – lobus dexter lateralis; b' – lobus dexter medialis; c – lobus quadratus; d' – processus caudatus; e – vesica

fellea; f – porta hepatis; g – lig. teres

Vezica biliară este rezervorul de bilă care colectează acest produs al ficatului venit prin canalele biliare, canalul hepatic şi canalul cistic; din vezica biliară bila este vărsată în intestinul subţire, în duoden, prin canalul coledoc.

Unele animale, cum sunt calul şi porumbelul nu prezintă vezică biliară.

Localizarea ficatului. La toate animalele domestice ficatul este aşezat în cavitatea abdominală, în contact intim cu faţa caudală, concavă, a diafragmei. Faţa caudală a ficatului vine în contact cu pancreasul, stomacul şi duodenul, iar lobul caudat susţine rinichiul drept, ca o cupă.

119

La om faţa superioară vine în contact cu diafragmul. Faţa inferioară se sprijină pe colon, duoden, rinichiul drept şi stomac.

Structura ţesutului hepatic. Structura interioară a ficatului cuprinde un ţesut propriu, ţesutul hepatic şi o reţea de natură conjunctivă, care împarte ţesutul hepatic într-o serie de lobi şi lobuli. Ţesutul conjunctiv care deliminează lobii şi lobulii se condensează într-o capsulă fibroasă care îmbracă organul de jur împrejur, delimitând la exterior ţesutul hepatic.

În dreptul hilului capsula trimite în interior o serie de pereţi despărţitori de origine conjunctivă care măresc lobulii hepatici; la porc se observă cu ochiul liber aceşti pereţi despărţitori începând cu vârsta de o lună, întrucât de la această vârstă ţesutul conjunctiv începe să fie bogat reprezentat. Lobulii au formă de prisme hexagonale încadrate perfect de ţesutul conjunctiv.

Lobulii hapatici sunt alcătuiţi din grupe suprapuse de celule hepatice care formează cordoane celulare, canalicule biliare şi capilare sangvine. În mijlocul fiecărui lobul este situată o venă centrolobulară, în jurul căreia cordoanele de celule şi capilarele sangvine sunt orientate radiar.

Celula hepatică, elementul constructiv de bază prezintă unul, doi sau trei nuclei. Fiecare celulă hepatică este în raport atât cu capilarele sangvine, cât şi cu canalele biliare.

Produsul de excreţie, bila, este condusă printr-un sistem de canale de la lobulul hepatic până la vezica biliară. Primele canale care iau naştere între două şiruri de celule hepatice din componenţa lobului hepatic se numesc canalicule biliare, sau canale bilifere. Toate canaliculele biliare se strâng în canalul hepatic. După un traiect oarecare canalul hepatic trimite o ramură spre vezica biliară: este canalul cistic. Continuarea canalului poartă denumirea de canal coledoc ; acesta se deschide în duoden, la nivelul papilei duodenale.

Ficatul prezintă două feluri de circulaţii: o circulaţie funcţională prin care vena portă aduce sânge încărcat cu materii nutritive care vor fi metabolizate în ficat şi o circulaţie de hrănire a ficatului, prin sângele adus de artera hepatică.

Diferenţele ficatului în seria mamiferelor. În seria mamiferelor ficatul prezintă diferenţe specifice, atât în ceea ce priveşte lobulaţia, cât şi în privinţa prezenţei sau absenţei vezicii biliare sau a raportului dintre lobi şi vezica biliară (fig.68).

La cal ficatul se caracterizează prin următoarele: - prezintă lob stâng, intermediar stâng, pătrat, drept şi caudat;- nu prezintă vezică biliară şi nici canal cistic;- scizurile dintre lobi nu sunt prea adânci.Seroasa viscerală formează ligamente pentru difragmă, pereţii cavităţii

abdominale, stomac şi duoden.Boul prezintă următoarele caracteristici ale ficatului:- prezintă lob stâng, pătrat, drept şi caudat;- lobul caudat este strangulat, porţiunea dreaptă depăşind mult conturul ficatului;- lobul drept este foarte înalt faţă de cel stâng, iar ficatul pare din această cauză

triunghiular;- scizurile interlobare aproape nici nu se observă;- vezica biliară este oblică în jos şi spre dreapta, depăşind cu mult conturul

ficatului; este situată între lobul pătrat şi lobul drept.Oaia are câteva caractere aparte ale ficatului, prin care acesta se deosebeşte de al

boului:- lobul pătrat este triunghiular, din care cauză marginea ventrală a ficatului nu mai

este dreaptă, ci dinţată;- porţiunea dreaptă a lobului caudat nu depăşeşte conturul ficatului;

120

- vezica biliară este oblică în sens invers ca la bou, anume de sus în jos şi de la dreapta la stânga.

La porc ficatul se caracterizeară în primul rând prin aceea că ţesutul conjunctiv perilobular este foarte bine evidenţiat după vârsta de o lună şi apare ca un desen pe suprafaţa ficatului.

Alte elemente prin care se diferenţiază de ficatul celorlalte specii sunt:- prezintă lob stâng, intermediar stâng, pătrat, intermediar drept şi drept; de

asemenea, lob caudat;- lobul pătrat este triunghiular şi foarte mic;- vezica biliară, situată între lobul pătrat şi lobul intermediar drept este orientată

oblic în jos şi spre stânga şi nu ajunge la conturul ficatului;- scizurile dintre lobi sunt adânci.Lipsesc ligamentele pentru pereţii cavităţii abdominale.Carnasierele au ficatul caracterizat astfel:- prezintă lob stâng, intermediar stâng, pătrat, intermediar drept şi drept, de

asemenea lob caudat;- lobul caudat prezintă cele două porţiuni distincte, despărţite printr-o strangulare

şi depăşeşte conturul ficatului;- lobul pătrat are forma pătrată;- scizurile dintre lobi sunt extrem de adânci, până aproape de hil;- vezica biliară nu ajunge la nivelul marginii ventrale a ficatului.La pisică, spre deosebire de câine, canalul cistic este flexuos.Iepurele prezintă următoarele particularităţi:- prezintă lob stâng, pătrat, drept şi caudat;- lobul caudat este foarte voluminos şi bine evidenţiat în cele două porţiuni;- conturul are o mulţime de mici scizuri;- în totalitate, organul are un contur aproximativ rotund;- canalul cistic este drept, iar vezica biliară orientată spre dreapta.La om ficatul prezintă următoarele caractere:- prezintă lob stâng, pătrat, drept şi caudat;- faţa inferioară este prevăzută cu două şanţuri sagitale unite printr-un şanţ

transversal;- şanţul trasvers desparte lobul pătrat de lobul caudat;- vezica biliară depăşeşte foarte puţin conturul ficatului.

4. 3. 6. 3. 2. Pancreasul

Pancreasul are o formă deosebită în seria mamiferelor, de la un aspect alungit, până la forma literei “U”. În general i se poate distinge un corp şi doi lobi (stâng şi drept); corpul este situat în contact cu duodenul, lobul stâng este coada pancreasului, iar lobul drept ia contact de obicei cu ficatul.

Pancreasul este o glandă amficrină situată în cavitatea abdominală în contact cu duodenul, ficatul, stomacul, colonul ascendent, vena portă şi alte organe, cu diferenţe de la specie la specie.

În structura pancreasului se pot distinge cu ochiul liber lobi şi lobuli (fig.69).

121

Fig. 69. – Pancreasul la animalele domestice(după V. Gheţie şi colab. 1967)

A – cal; B – bou; C – porc;a – pancreas (corpus); b – lobus sinister; c – lobus dexter; d – ductus pancreaticus accesorius; d' – papilla

duodeni accesoria; e – ductus pancreaticus; f – ductus choledochus; g – anulus venae portae; h – papilla duodeni et diverticulum duodeni; i – pars cranialis duodeni

La exterior organul este îmbrăcat într-o capsulă conjunctivă care trimite în interior pereţi despărţitori ce separă ţesutul propriu în lobuli. Histologic se observă acini de tip seros, care secretă sucul pancreatic. Din loc în loc, celulele se adună în grupuri, în aşa-numitele insule celulare sau insulele lui Langerhans, care secretă hormonii insulină şi glucagon. Aceştia sunt preluaţi imediat de sânge, în timp ce sucul pancreatic se scurge în duoden. Insulele lui Langerhans sunt reprezentate prin două categorii de celule α şi β; celulele α secretă glucagonul, iar celulele β secretă insulina. Legătura dintre pancreas şi duoden se face printr-un canal ce se întâlneşte la toate mamiferele – canalul pancreatic principal – care se deschide împreună sau alături de canalul coledoc; la unele specii există un al doilea canal, - canalul pancreatic secundar.

122