+ All Categories
Home > Documents > Anatomia Si Fiziologia Urechii

Anatomia Si Fiziologia Urechii

Date post: 26-Nov-2015
Category:
Upload: vailet92
View: 495 times
Download: 6 times
Share this document with a friend
46
ANATOMIA SI FIZIOLOGIA URECHII Din punct de vedere anatomic, urechea este împartita în doua mari componente: Urechea periferica alcatuita din: A) urechea externa (pavilionul si conductul auditiv extern) B) urechea medie (cutia timpanului, trompa lui Eustachio si mastoida) C) urechea interna (labirintul osos si membranos) Urechea centrala formata din caile si centrii acustici si vestibulari. Urechea externa a) Pavilionul urechii este situat între apofiza mastoida si articulatia temporomandibulara. În 4/5 superioara prezinta o serie de reliefuri caracteristice, care difera de la individ la individ si care sunt determinate de scheletul fibrocartilaginos de sustinere. Aceste reliefuri sunt: helix, antehelix, tragus, antitragus, incizura intertragiana, foseta naviculara sau scafoida si conca. Ele au semnificatia amprentelor digitale, servind în medicina legala la identificarea indivizilor. În 1/5 inferioara exista lobul auricular, moale, rotunjit si format din grasime. La exterior pavilionul este acoperit de tegumente, care se continua cu cele din jur (fata, gât, craniu). b) Conductul auditiv extern continua pavilionul, în profunzime pâna la timpan, începând printr-un orificiu numit meat auditiv extern. Conductul auditiv extern este sinuos, turtit antero-posterior si prezinta o dubla concavitate, care priveste în sus si înainte, la sugar si în jos si înapoi, la copil si adult. În 1/3 externa are o structura fibrocartilaginoasa si este acoperit cu piele bogata în glande sebacee, ceruminoase si foliculi pilosi. În 2/3 interna, conductul este osos, în alcatuirea sa intrând: scuama temporalului- în sus,
Transcript

ANATOMIA SI FIZIOLOGIA URECHII

Din punct de vedere anatomic, urechea este mpartita n doua mari componente: Urechea periferica alcatuita din: A) urechea externa (pavilionul si conductul auditiv extern) B) urechea medie (cutia timpanului, trompa lui Eustachio si mastoida) C) urechea interna (labirintul osos si membranos) Urechea centrala formata din caile si centrii acustici si vestibulari. Urechea externa a) Pavilionul urechii este situat ntre apofiza mastoida si articulatia temporomandibulara. n 4/5 superioara prezinta o serie de reliefuri caracteristice, care difera de la individ la individ si care sunt determinate de scheletul fibrocartilaginos de sustinere. Aceste reliefuri sunt: helix, antehelix, tragus, antitragus, incizura intertragiana, foseta naviculara sau scafoida si conca. Ele au semnificatia amprentelor digitale, servind n medicina legala la identificarea indivizilor. n 1/5 inferioara exista lobul auricular, moale, rotunjit si format din grasime. La exterior pavilionul este acoperit de tegumente, care se continua cu cele din jur (fata, gt, craniu). b) Conductul auditiv extern continua pavilionul, n profunzime pna la timpan, ncepnd printr-un orificiu numit meat auditiv extern. Conductul auditiv extern este sinuos, turtit antero-posterior si prezinta o dubla concavitate, care priveste n sus si nainte, la sugar si n jos si napoi, la copil si adult. n 1/3 externa are o structura fibrocartilaginoasa si este acoperit cu piele bogata n glande sebacee, ceruminoase si foliculi pilosi. n 2/3 interna, conductul este osos, n alcatuirea sa intrnd: scuama temporalului- n sus, mastoida-napoi si osul timpanal-n jos si nainte. ntre cele doua portiuni exista o ngustare numita istm. Conductul se nvecineaza cu cutia craniana-n sus, cu parotida-n jos, cu mastoida napoi si cu articulatia temporo-mandibulara - nainte. Urechea medie Urechea medie este interpusa ntre urechea externa si cea interna, fiind sapata n portiunea petro-mastoidiana a osului temporal. Cutia timpanului este o cavitate acrata, de forma unei lentile biconcave, care prezinta trei etaje suprapuse:

-etajul superior- atica sau epitimpanul -etajul mijlociu- atrium sau mezotimpanul -etajul inferior-hipotimpanul sau recesul hipotimpanic, care se afla sub nivelul conductului auditiv extern. Epitimpanul este compartimentat n mai multe camarute, numite pungile lui Prussack, Troeltch si Kretschmann, datorita prezentei la acest nivel a oscioarelor si a ligamentelor lor. De accea, supuratia aticei (aticita sau epitimpanita), este mai favorizata la cronicizare si complicatii. Cutia timpanului are sase pereti: -Peretele extern sau timpanic este reprezentat la nivelul atriumului de prs tensa a timpanului, iar la nivelul aticei de peretele osos al lojetei si sub el de membrana lui Schrapnell (prs flaccida a membranei timpanului); prs tensa este o membrana fibroasa, elastica si rezistenta, de forma rotunda si ndreptata oblic, de sus n jos si din afara nauntru (cu att mai oblic, cu ct vrsta este mai mica) si care este alcatuita din trei straturi: un strat extern, superficial, epidermic, continuare a pielii conductului; altul intern, mucos sau epitelial (mucoasa casei timpanului) si un strat intermediar, fibros, fomat din fibre conjunctive, radiare si circulare. La periferie stratul intermediar se ngroasa, formnd bureletul inelar al lui Gerlach, prin care membrana timpanica se insera pe margiea inferioara a osului timpanal, ntr-un sant (sulcus timpanicus). n partea antero-superioara, unde osul timpanal lipseste (incizura lui Rivinius), bureletul lui Gerlach formeaza ligamentele timpano-maleolare anterioare si posterioare, care se nsera pe baza scurtei apofize a ciocanului, deasupra acestora se gaseste prs flaccida sau membrana lui Schrapnell, care este lipsita de stratul fibros, intermediar si deci are o rezistenta mai mica. -Peretele intern sau labirintic prezinta o proeminenta centrala (promontoriu), care corespunde primului tur de spira al nucleului, deasupra si napoia promontoriului se afla fereastra ovala, iar sub aceasta, fereastra rotunda. Deasupra ferestrei ovale se gaseste canalul lui Fallope, cu nervul facial si deasupra acestuia, canalul semicircular extern. -Peretele superior, cerebral sau tegmen timpani este subtire, uneori dehiscent si separa cutia timpanului de endocraniu. -Peretele inferior sau jugular vine n raport cu golful venei jugulare, fiind si deseori dehiscent. -Peretele anterior sau tuba - carotidian prezinta n partea superioara orificiul tubar, iar deasupra acestuia se afla canalul muschiului ciocanului, iar dedesupt canalul carotidei interne. -Peretele posterior sau mastoidian stabileste, n partea superioara, legatura dintre atice si antrul mastoidian printr-un canal (aditus ad antrum); sub acesta exista o proeminenta osoasa (piramida), pe care se nsera tendonul muschiului scaritei. Continutul cutiei timpanului este format din lantul osicular, ligamentele osiculare si muschii osiculari. Tot acest ansamblu constituie sistemul timpano -osicular cu rol n transmisia undelor sonore, de la urechea externa la urechea interna. Lantul osicular este alcatuit din ciocan, nicovala, scarita si se ntinde de la timpan la fereastra ovala, fiind acoperit de mucoasa casei. Ciocanul, cel mai extern, este inclus n prs tensa a membranei timpanice, iar scarita cel mai intern, este inclavata n fereastra ovala, prin palatina si cu ajutorul unui ligament inelar. Nicovala este interpusa ntre capul ciocanului si capul scaritei. Articulatiile dintre oscioare se solidarizeaza ntre ele, permitnd buna lor functionare. Articulatiile dintre ciocan si nicovala se anchilozeaza din primii ani de viata, formnd un bloc unic ciocan -nicovala, n schimb, articulatia dintre nicovala si scarita ramne mobila tot restul vietii, fiind functionala. Ligamentele osiculare sunt n numar de patru: trei pentru ciocan (ligamentul suspensor sau superior, ligamentul extern ce se ntinde ca un evantai la marginea inferioara a zidului atical si ligamentul anterior fixat pe scurta apofiza a ciocanului) si unul singur pentru nicovala- posterior. Muschii osiculari sunt: muschiul ciocanului care se prinde pe fata interna a mnerului, apropiindu-l de peretele intern al casei (este inervat de trigemen) si muschiul scaritei pe care l trage napoi si nafara (este inervat de facial). Trompa lui Eustachio sau tuba este un conduct care leaga casuta timpanului cu rinofaringele. Prezinta doua segmente tronconice, turtite transversal si opuse prin vrf: un segment postero-extern osos, mai mic (protimpan) si altul antero-intern, mai mare, sau segment fibrocartilaginos, care se deschide n timpanul deglutitiei, sub actiunea muschilor peristafilini, care se insera n jurul sau, spre deosebire de trompa fibrocartilaginoasa, cu rol fundamental n patologia urechii medii, trompa osoasa sau prototimpanul exercita doar un rol pasiv n aerarea casei timpanului, avnd pereti rigizi, nefunctionali. Locul de unire al celor doua segmente este mai ngustat si se numeste istm. Trompa este captusita de o mucoasa cu epiteliu ciliat, n continuitate cu mucoasa casei si a rinofaringelui. Mastoida este un masiv osos al osului temporal, de forma triunghiulara, cu vrf inferior, situata napoia conductului auditiv extern. La exterior prezinta pereti formati din os compact (tablele mastoide), ntre care se gasesc celule pneumatice, veritabile funduri de sac aerice ale cutiei timpanice. Sistemul pneumatic mastoidian nu are nici un rol n fiziologia auzului, mastoidectomia neproducnd surditate. Dintre celulele mastoidiene, una este constanta, mai mare (antrul mastoidian) si comunica cu casa timanului printr-un mic canal (aditus ad antrum). Structural, mastioda este denumita diferit n functie de volumul si numarul celulelor pneumatice. Cnd celulele sunt mari si numeroase, mastoida se numeste pneumatica; atunci cnd sunt mici este vorba de mastoida diploica, iar cnd celulele sunt aproape diparute, mastoida este eburnata sau scleroasa. n peretele anterior al mastiodei se afla portiunea a treia a apeductului lui Fallope cu segmentul vertical al nervului facial, iar n partea posterioara a peretelui intern exista amprenta sinusului venos lateral. Peretele extern situat sub tegumente, este peretele chirurgical de abordare a mastoidei.

.Urechea interna Urechea interna contine aparatul cohlear, destinat auzului si aparatul vestibular, destinat echilibrului, organe senzoriale situate n cavitati membranoase (labirint membranos), la rndul lor asezate n cavitati osoase de forme, directii si dimensiuni diferite (labirint osos). n labirintul osos circula perilimfa, lichid care scalda spatiul dintre labirintul membranos si cel osos, de unde si denumirea de labirint perilimfatic, iar n labirintul membranos se gaseste un alt lichid endolimfa, care i da numele de labirint endolimfatic. Labirintul membranos -endolimfatic este alcatuit dintr-un sistem de cavitati nchise, care comunica ntre ele prin canale. Exista o camaruta anterioara sau sacula si o alta posterioara sau utricula, ambele fiind situate n vestibulul osos, anterior acestor doua camarute se afla melcul membranos sau cohleea, care comunica cu sacula prin canalul Hensen, iar posterior trei canale semicirculare, care comunica cu utricula. Din sacula si utricula pornesc doua canale, care conflueaza n canalul endolimfatic care se termina printr-o dilatatie ascunsa ntr-o dedublare a durei mater (sacul endolimfatic). Peretele labirintului membranos este subtire, fragil si format din doua tunici: o tunica periferica, conjunctiva si o tunica interna epiteliala, diferentiata pe alocuri n portiuni senzoriale. n structura stratului epitelial exista celule de sustinere, celule neurosenzoriale ciliate si o membrana extracelulara n raport intim cu cilii celulelor senzoriale. Zonele neurosenzoriale difera cu fiecare cavitate a labirintului membranos. n sacula si utricula sunt petele sau maculele acustice, ale caror celule ciliate sunt acoperite cu membrane otolitice, numite lapili pentru utricula si sagite pentru sacula. n extremitatile dilatate ale canalelor semicirculare (ampule) exista crestele acustice sau ampulare, al caror epiteliu senzorial este acoperit cu o formatie gelatinoasa numita cupula. Canalele semicirculare sunt orientate n cele trei planuri ale spatiului. n cohlee sau melc, epiteliul senzorial este situat n organul lui Corti, asezat pe membrana bazilara, n canalul cohlear delimitat de membrana lui Reissner si stria vasculara. Organul lui Corti este format din celule senzoriale auditive si din celule de sustinere ale Deiters si Claudius. Deasupra acestor celule se afla membrana tectoria, care intra n contact cu celulele auditive, n momentul trecerii undei sonore. Labirintul osos - perilimfatic cuprinde: -o cavitate centrala, vestibulara, care comunica cu cutia timpanului prin fereastra ovala si cu conductul auditv intern prin mai multe orificii. -trei canale semicirculare (extern, superior si posterior) situate n afara si napoia vestibulului si care comunica cu vestibulul. -un canal cohlear sau melcul, rasucit de doua ori si jumatate n jurul unui ax central numit columela si care comunica cu partea anterioara a vestibulului si cu casa timpanului prin fereastra rotunda. ntregul labirint (membranos si osos) este nconjurat de o carcasa osoasa cu structura speciala, derivata din cartilaj, fara zone periferice de crestere, care nu poate fi nlocuita prin os cu structura haversiana si al carei volum maxim este dobndit n luna a cincea de viata intrauterina (capsula otica). Aceasta capsula rezistenta apara organul auzului si echilibrului si se afla situata n piramida pietroasa (stnca) a osului temporal. Urechea interna constituie locul de origine aparenta a nervului cranian perechea a VIII-a, care este format din doua ramuri: nervul vestibular, care provine din maculele otolitice si din crestele acustice ampulare si nervul auditiv, care se formeaza n organul lui Corti.

Ambele ramuri se unesc, strabat conductul auditiv intern, apoi unghiul ponto-cerebelos si patrund n bulb prin santul bulboprotuberantial. Ele reprezinta, de fapt, elemente anatomice ale urechii centrale, cu alte cuvinte, caile si centrii acustici si vestibulari, a caror complexitate depaseste cazul unei prezentari sumare. De retinut ca axonii centrali acustici se gasesc n cmpurile corticale auditive din lobul insulei si din prima circumvolutie temporala a lui Henschl si ca pentru caile vestibulare exista o serie de nuclei bulboprotuberantiali vestibulari n strnse legaturi cu maduva spinarii, cu cerebelul, cu nucleii musculaturii globilor oculari, cu nucleii bulbari ai vagului si care explica manifestarile sindromului vestibular. Vascularizatia urechii se face diferentiat pentru fiecare segment anatomic. Pentru urechea externa, arterele provin din artera auriculara posterioara si artera temporala superficiala, ramuri din carotida externa, iar venele, satelite ale arterelor, se termina n venele jugulare externa si interna. Limfaticele se varsa n trei grupe ganglionare: ganglionii parotidieni, subauriculari si mastoidieni sau retroauriculari. Pentru urechea mijlocie, arterele emana din ramura auriculara a arterei maxilare interne, artera stilomastoidiana din auriculara posterioara, artera timpanica inferioara din faringiana ascendenta, artera timpanica anterioara din maxilara interna, artera timpanica superioara din meningeea mijlocie, toate ramuri din teritoriul carotidei externe si artera caroticotimpanica, ramura din carotida interna. Venele, analoge ale arterelor, ajung n plexul pterigoidian si sinusul pietros superior. Pentru urechea interna, artera auditiva interna, ramura a arterei cerebeloase anteroinferioare, iriga ntregul labirint membranos prin trei ramuri: artera vestibulra, vestibulocohleara si cohleara. Venele sfrsesc n sinusul venos lateral. Limfaticele se ndreapta spre spatiile subarahnoidiene, n parte sau dreneaza prin intermediul limfaticelor cutiei timpanului, de-a lungul trompei lui Eustachio, n ganglionii rinofaringelui.

Inervatia urechii este si ea diferentiata. Nervii senzitivi ai urechii externe emana din auriculo-temporal (ramura din mandibular) si din ramura auriculara a vagului, care explica reflexul de tuse care apare n timpul explorarii conductului. Urechea medie primeste sensibilitatea din nervul lui Jacobson (ramura din glosofaringian) si nervul caroticotimpanic (ramura a plexului carotidian). Nervii motori asigura mobilitatea muschilor urechii externe prin facial si a muschilor oscioarelor prin trigemen (pentru muschiul ciocanului) si prin facial (pentru muschiul scaritei). .Fiziologia urechii

Functia auditiva. Urechea este destinata captarii sunetelor din mediul exterior si transmiteerii acestora sistemului nervos central. Sunetul este o unda de presiune care se transmite longitudinal prin mediu (aer). Sunetele pe care omul le aude au patru caracteristici: naltimea (frecventa), intensitatea, timbrul si durata. Frecventa se masoara n Herzi (Hz), cmpul auditiv uman se ntinde de la 16 Hz pna la 20.000 Hz, mpartit n octave (16, 32, 64, 125, 250, 500, 1000, 2000, 4000, 8000 si 16.000 Hz). Intensitatea se masoara n unitati fiziologice denumite decibeli (dB), fiecare reprezintand o crestere de intensitate pe care o ureche normala o sesizeaza. Raportul dintre marimea fizica (bar) si cea fiziologica este logaritmic. Cmpul auditiv urca pna la aproximativ 120 dB, peste care senzatia auditiva este dureroasa si daunatoare. Timbrul si durata au importanta redusa la nivelul de notiuni de fiziologie. Semnificatia sunetelor pentru om este diferita. Ele se pot clasifica n zgomot de fond (care ne ofera senzatia apartenentei la mediu), semnale (telefonul, pasii altor persoane, claxonul etc.) si sunete cu semnificatie intelectuala (muzica, cuvintele).

Sunetele parcurg conductul auditiv extern si pun n vibratie membrana timpanica. Pentru ca aceasta sa vibreze, este nevoie ca de ambele parti ale ei sa fie o presiune egala, iar pastrarea acestei situatii este n sarcina trompei lui Eustachio, care se deschide cu fiecare deglutitie, cascat sau la suflatul nasului cu presiune (manevra Valsalva). De la membrana, sunetul ajunge, prin lantul de osisoare, la lichidele urechii interne, pe care le pune n vibratie.

Daca sunetul ar fi oferit direct acestor lichide, s-ar produce o pierdere de 999, adica 45 dB, care reprezinta impedanta urechii interne. Diferenta de dimensiuni ntre membrana timpanica si talpa scaritei (10/10 mm fata de 3/1,5 mm), sistemul de osisoare care actioneaza ca o prghie, precum si defazarea sunetului ntre fereastra ovala si cea rotunda, fac ca aceasta pierdere sa fie recuperata. n urechea interna, membrana bazilara este cea care preia vibratiile, le transmite la organul lui Corti si, n ultima instanta, cilii celulelor ciliate sufera ndoiri, fiind mpinsi spre membrana tectoria. La nivelul cililor apare un curent de tip piezoelectric, care va excita celulele neurosenzoriale. Acestea transmit impulsul fibrelor nervului cochlear, impuls care se va deplasa prin releele centrilor si pe caile nervoase pna la cortexul cerebral. Att celulele organului lui Corti, ct si fiecare celula nervoasa de pe traseu vor codifica semnalul, decodificarea sa urmnd a fi facuta la nivel cortical, unde se realizeaza perceptia informatiei sonore. Cu ajutorul ariilor de asociatie, mesajul sonor este analizat, recunoscut si interpretat.

Functia vestibulara se realizeaza cu ajutorul aparatului vestibular, care este sensibil la pozitia si la miscarile capului n spatiu. Miscarile sesizate de aparatul vestibular sunt numai cele accelerate sau decelerate. Macula utriculei informeza despre pozitia n rectitudine a capului sau capul atrnat n jos, capul cu fata n sus sau n jos, precum si miscarea accelerata n sens vertical n sus, n jos, nainte sau napoi. Macula sacculei receptioneaza pozitia de decubit lateral si micarile n sens lateral. Miscarile de rotatie sunt captate de canalele semicirculare. Informatiile vestibulare ajung n trunchiul cerebral si intra n sistemul de echilibru al organismului, alaturi de sensibilitatea proprioceptiva profunda si de vaz. Rolul de integrare i revine cerebelului. Informatiile vestibulare actioneaza, sub controlul cerebelului, pentru modificarea tonusului muscular si pentru reflexele de postura, prin intermediul fasciculului vestibulo-spinal. La fel sunt controlate si miscarile globilor oculari. Desi oricare om normal stie n ce pozitie se afla capul sau si ce miscari sufera, aceasta senzatie este subconstienta. .Caile si conducerea nervoasa a informatiei acustice

La nivelul organului Corti, miscarea vibratorie sonora (fenomen fizic, mecanic) este transformata n energie nervoasa printr-un fenomen bioelectric. Totodata, membrana bazilara reprezinta analizatorul mecanic de frecventa periferic. Deci, urechea interna este un analizator de frecventa si un transductor. Proprietatile de analizator, se datoreaza transformarii miscarilor periodice ale scaritei n miscari aperiodice care actioneaza asupra membranei bazilare sub forma unei unde calatoare. Astfel se constituie o miscare sau o deplasare a rampei medii care nainteaza de-a lungul ei, pna la helicotrema. Lungimea de unda a deplasarii este cu att mai mica, cu ct se apropie de helicotrema, n schimb, amplitudinea ei devine mai mare. Deplasarea maxima dintre membrana tectoria si membrana bazilara, provocata de unda calatoare, se afla n puncte diferite pentru fiecare frecventa. Pentru frecventele joase, amplitudinea maxima este mai aproape de helicotrema, iar pentru frecventele nalte este mai aproape de fereastra ovala (platina scaritei). La punctul de maxima aplitudine se realizeaza stimularea celulelor auditive. Astfel se obtine prima analiza a sunetelor n functie de frecventa stimulului (teoria undei calatoare a lui Bekesy sau teoria dispersiei). Ipoteza undei calatoare este, pna la un punct asemanatoare cu teoria rezonantei a lui Helmholtz, dupa care fiecare punct al membranei bazilare corespunde unei frecvente specifice, conform structurii anatomice care poseda fibre diferentiate pentru fiecare tonalitate n parte. Proprietatile de transductor ale urechii interne apartin celulelor auditive ciliate. Acestea sunt stimulate prin deplasarile verticale ale membranei bazilare, care mping polul superior celular catre membrana tectoria, unde are loc deformarea cililor. Torsiunea ciliara provoaca o degajare de energie biologica, prin transformarea energiei mecanice n energie sau influx nervos. Influxul nervos este apoi condus, sub forma potentialului de actiune, pe caile acustice, pna la centrii corticali, unde se transforma n constiinta sonora. Influxul nervos parcurge trei relee pentru a ajunge la cortexul temporal. Primul releu se ntinde de la baza celulelor auditive ciliate, pna la nucleii cohleari bulbari (nucleul dorsal si ventral) si este reprezentat de nervul cohlear. Al doilea releu este constituit de neuronul bulbo-talamics are un aspect heterogen, prezentnd fibre scurte sau lungi, directe sau ncrucisate, care se ntind de la nucleii bulbari la corpii geniculati interni. Ultimul releu leaga corpii geniculati interni de cortexul temporal.

Aria auditiva la om este situata n partea mijlocie a primei circumvolutiuni temporale, n lungul versantului sau silvian (circumvolutia lui Henschl). La acest nivel, neuronii corticali sunt asezati n ordinea frecventelor, realiznd o adevarata harta sonora sau localizare fonala, numita tonotipie. Rezulta ca urechea contribuie la realizrea auzului prin trei aparate: aparatul de transmisie, format din urechea externa, urechea medie, ferestrele si lichidele labirintice; aparatul de receptie reprezentat de organul lui Corti, nervul acustic si caile nervoase superioare si aparatul de perceptie, constituit din centrul cortical.

SINDROMUL VESTIBULAR

.Definitie: Sindromul vestibular sau boala Meniere este o tulburare a urechii interne, care poate afecta auzul si echilibrul ntr-un grad variabil. Boala se caracterizeaza prin episoade de vertij si tinitus si pierderea progresiva a auzului, de obicei, ntr-o singura ureche. Boala poarta numele medicului francez Prosper Meniere, care a descris primul boala n anul 1861.

Clasificarea propusa n 1995 cuprinde urmatoarele categorii de boala Meniere: Confirmata: triada clinica plus confirmare histopatologica (post mortem) .Sigura: cel putin 2 crize de vertij cu o durata mai mare sau egala de 20 minute hipoacuzie neurosenzoriala (confirmata prin cel putin o audiograma) acufene sau plenitudine aurala absenta altor cauze .Probabila: Un episod de vertij Hipoacuzie neurosenzoriala Acufene sau plenitudine aurala .Posibila: Crize de vertij fara hipoacuzie Sau hipoacuzie cu senzatie de dezechilibru, fara rotatie 2.3.Hipoacuzia n boala Meniere a fost clasificata n 4 stadii (media pragurilor auditive pe 500, 1000, 2000 si 3000 Hz): Stadiul 1:? 25 dB Stadiul 2: 26-40 dB Stadiul 3: 41-70 dB Stadiul 4: > 70 dB. Patogenia Sindromului Vestibular

Au fost emise de-a lungul timpului mai multe ipoteze, cauza nefiind nca cunoscuta:

. Teoria rupturii membranei labirintice Rupturi sau fistule ale membranei dintre spatiul perilimfatic si cel endolimfatic, fapt ce ar conduce la un dezechilibru ionic ntre cele 2 compartimente. Teoria mecanica Hiperpresiunea endolimfei ar produce o alterare a sensibilitatii vibratorii a membranei bazilare acolo unde ea este cea mai vulnerabila, si anume la nivelul apexului (aceasta ar explica hipoacuzia fluctuanta pe frecvente joase la debutul bolii), iar pe masura ce membrana bazilara devine tot mai putin elastica si este afectata pe ntregul tur al cohleei, apare hipoacuzia n platou nonfluctuanta. Ipoteza alergica Reactiile alergice, prin eliberarea de mediatori ai inflamatiei, ar determina o acumulare a acestora n sacul endolimfatic si altereaza astfel functia sa de resorbtie. Ipoteza imunologica Ar fi implicat un mecanism autoimun, cu aparitia unor autoanticorpi n endolimfa si serul pacientilor mpotriva colagenului de tip II, anticorpi anticohlee etc. 2.4.5. Ipoteza virala Un virus care ar ajunge n urechea interna prin fereastra rotunda sau pe cale hematogena ar putea avea efecte directe imunologice, inflamatorii si tulburari ale microcirculatiei. Au fost incriminati citomegalovirusul, virusul herpes simplex.

Stanga: otolite normale Dreapta: otolite la un pacient cu Sindrom Vestibular

.Epidemiologia

Sindromul Vestibular debuteaza de obicei n jurul vrstei de 50 de ani, dar poate fi ntlnit si la tineri sau vrstnici. Afectiunea este mai des ntlnita la femei cu vrste cuprinse ntre 30 si 50 de ani. Este o afectiune caracterizata prin vertij recurent asociat cu tinitus si surditate de perceptie si evolueaza cu crize de vertij rotatoriu paroxistic.

.Fiziopatologie

Alterarea functiei auditive are loc n urma lezarii acestor aparate si se traduce prin: scaderea auzului, vjituri (acufene), hiperacuzie si paracuzie.

Scaderea auzului este denumita prin termeni diferiti. Prin hipoacuzie se ntelege scaderea partiala, ntr-un grad oarecare, a auzului. Prin cofoza se admite pierderea totala a acuitatii auditive, unilaterala sau bilaterala, iar prin surditate se defineste, ca termen general, orice fel de pierdere de auz, partiala sau totala. Dupa sediul leziunilor, care le determina, surditatile se mpart n trei categorii: surditate de transmisie, surditate de perceptie si surditate mixta.

Vjieturile sau acufenele (tinitus) sunt zgomote auriculare sau senzatii sonore, care nu si au originea n vreun sunet exterior. Ele sunt percepute de bolnav n mod diferit, sub forma de fluieraturi, tiuituri, suieraturi, zgomote de motor, jet de abur. Exista acufene obiective auzite si de anturaj sau de examinator si care au ca origine, fie cauze musculare (spasme ale muschilor peristafilini, spasme ale musculaturii periauriculare), fie cauze

16

vasculare (anevrisme sau malformatii arterio-venoase, tumori de glomus jugular), fie cauze articulare (cracmente n articulatia temporo-mandibulara). Acufenele subiective sunt zgomote auzite numai de pacient si sunt cele mai frecvente, fiind ntlnite n toate afectiunile auriculare. Acufenele din bolile urechii externe si medii au un caracter grav si monoton, pe cnd cele din maladiile urechii interne si cele ale nervului acustic-neurinom sunt de tonalitate nalta, muzicala.

Echlibrul sau functia vestibulara este o functie complexa a mezencefalului, la care aparatul vestibular (labirintul posterior) participa alaturi de alte elemente informationale. Prin urmare, este cu totul impropiu ca urechea interna sa fie considerata aparat al echilibrului.

Labirintul este doar o componenta n cadrul unui mecanism complex, care asigura simtul statochinetic, adica tonusul postural, atitudinea si miscarile corpului, cu alte cuvinte functia de echilibru. Trei sisteme informationale concura la mentinerea echilibrului: vederea, sensibilitatea proprioceptiva superficiala-cutanata, profunda (tendoane, muschii, articulatii) si apartul vestibular. Informatiile culese de aceste trei sisteme sunt integrate, n mod constient, n sistemul nervos central, mai precis n trunchiul cerebral, de unde iau nastere impulsuri centrifuge, sub forma unor rectii motorii, ca miscari, contractii si relaxari musculare. Aparatul vestibular, n acest context, genereaza o activitate permanenta, chiar n repaus, care este modulata dupa cea mai mica miscare, prin interactiunea cu structurile anatomice amintite.

Trebuie subliniata simetria functiei vestibulare n stare normala. Cele doua labirinte posterioare actioneaza ca doua jumatati separate, care emit potentiale de actiune egale, constante si simetrice si care sunt nsumate, ca un tot, n centrul de integrare mezencefalic. Tocmai aceasta simetrie justifica tonusul postural si echilibrul. Ori de cte ori potentialele de actiune labirintice sunt modificate numai de o parte, starea de echilibru este alterata. Organele receptoare vestibulare sunt sensibile la schimbari de miscare (acceleratie, deceleratie), modificari de pozitie ale capului, gravitatie si vibratii. Toti acesti excitanti mecanici sunt transformati la nivelul maculelor si crestelor acustice, n potentiale de actiune electrice, care ajung la sistemul nervos central, unde alaturi de celelalte potentiale vizuale, proprioceptive si senzitive, iau parte la mentinerea orientarii spatiale. Cerebelul contribuie la mentinerea posturii si echilibrului prin folosirea acestor informatii n vederea coordonarii miscarilor.

Stimulii fiziologici ai aparatului vestibular, reprezentati de acceleratia si deceleratia unghiulara si lineara, exista canalele semicirculare, pe de o parte si sacula si utricula, pe de alta parte. Canalele semicirculare ndeplinesc functia cinetica, adica nregistreaza miscarile corpului si capului n spatiu, avnd sub dependenta lor miscarile rotatorii. Excitantul lor fiziologic este acceleratia unghiulara, exprimata n grade/secunda, care impresioneaza crestele ampulare prin curentii endolimfatici pe care i genereaza. ntruct cele trei canale semicirculare din fiecare ureche, sunt situate n cele trei planuri ale spatiului, se ntelege ca sunt astfel percepute toate miscarile, din toate sensurile. n acest fel, canalele semicirculare participa la miscarile corpului si mai cu seama ale capului, n stare normala si contribuie la efectuarea anumitor gesturi sau atitudini.

La baza fiziologiei canalelor semicirculare sta miscarea curentilor endolimfatici, care asculta de legile lui Ewald si Flourens, conform carora miscarea excitatorie este data de curentul ampulipet, pentru canalele semicirculare orizontale, si de cel ampulifug, pentru canalele verticale, iar mistagmusul se produce ntotdeauna n planul canalului excitat. Utricula si sacula exercita functia statica, prima avnd sub dependenta sa nclinarea n plan sagital a capului si tonusul muschilor extensori si flexori, pe cnd sacula are sub dependenta ei miscarile laterale ale capului si tonusul muschilor abductori si adductori. Excitantul lor fiziologic este acceleratia liniara, exprimata n m/sec si care este imprimata de pozitia capului n spatiu.

Acceleratia liniara sau gravitationala stimuleaza otolitele, care actioneaza asupra celulelor senzoriale de la nivelul maculelor. Prin greutatea lor, otolitele produc o tractiune asupra cililor receptori din macule, la fiecare schimbare de pozitie a capului. Functia aparatului otolitic permite, deci, identificarea pozitiei individului n orice moment, indiferent daca este verticala sau orizontala, si redresarea capului dupa schimbarea pozitiei corpului (reflex de redresare labirintic), precum si asigurarea unui tonus muscular al corpului, n functie de pozitia capului (reflexe tonice labirintice).

Sistemul vestibular are un rol important n controlul posturii, care se realizeaza prin integrarea complexa a informatiilor exteroceptive, vizuale si vestibulare. Miscarile capului, prin contractiile muschilor membrelor si gtului, pe care le genereaza, readuc capul la pozitia anterioara sau la cea normala. Aparatul otolitic restabileste pozitia normala a capului n raport cu verticala.

Dereglarea analizatorului vestibular sau a unor elemente ale complexului functional legat de echilibru, declanseaza bolnavului o suferinta caracterictica, denumita sindrom vestibular. Un asemenea sindrom produce: verij sau ameteala (falsa senzatie de deplasare), tulburari de echilibru si fenomene vegetative (greturi, varsaturi, transpiratii). Vertijul apare fie prin informatii senzoriale anormale vizuale, proprioceptive sau vestibulare, deci prin leziuni ale cailor aferente, centripete, fie prin defectiuni de integrare centrala. Tulburarile de echilibru reflecta dezordini neuro-musculare secundare unor leziuni ale cailor aferente, centrifuge, motorii. Ele pot exista si separat, fara vertij. Aceste tulburari subiective sunt nsotite de urmatoarele manifestari obiective: nistagmus orizontal-rotator, care bate de partea bolnava, cnd labirintul este iritat, sau de partea sanatoasa, cnd labirintul este distrus; devierii segmentare ale membrelor superioare si inferioare si instabilitatea bolnavului (proba Romberg).

Dupa sediul leziunilor de-a lungul cailor vestibulare se vorbeste de: sindroame vestibulare periferice, cnd este alterat labirintul posterior din urechea interna n urma unor infectii (otite labirintice), intoxicatii endo sau exogene ale labirintului, traumatisme (fracturi de stnca, tulburari vasculare si vasomotorii ale urechii interne (raul de mare, de avion, de transport), modificari ale lichidelor labirintic (hidropsul labirintic din maladia lui Meniere), sindroame vestibulare radiculare sau tronculare, unde nervul vestibular este lezat prin inflamatii (nevrita sau neuronita vestibulara), intoxicatii, fracturi de stnca si tumori ale unghiului ponto-cerebelos (neurinom acustic), sindroame vestibulare centrale, cnd sunt afectate structurile creierului, nucleii vestibulari si conexiunile lor prin leziuni degenerative, vasculare, de scleroza sau prin prezenta unor tumori.

n ceea ce priveste mecanismele de producere ale leziunilor aparatului vestibular, predomina modificarile lichidelor endolabirintice, pe de o parte si tulburari de irigatie ale labirintului membranos, pe de alta parte. Hidropsul labirintic sta la baza fiziopatologiei bolii Meniere si sta n ectazia labirintului membranos prin hipersecretie de endolimfa si ruperea echilibrului tensional dintre endolimfa si perilimfa. Cresterea tensiunilor lichidelor labirintice, produce atrofia vaselor sangvine, subtierea striei vasculare si a membranei tectoria, precum si modificari degenerative ale elementelor senzoriale. Cauza hidropsiziei nu este perfect elucidata. Ea ar fi atribuita unor perturbari ale metabolismului sodiului si potasiului, unui dezechilibru vasomotor, cresterii permeabilitatii capilare sau unei toxiinfectii labirintice. Tulburarile vasculare produc, n ultima instanta, asupra celulelor neuro-senzoriale labirintice, leziuni ischemice, prin anoxie.

Ischemia urechii interne poate fi realizata pe multiple cai. ngustarea vaselor labirintice si a trunchiului vertebro-bazilar (din care emana aceste vase) este ntlnita la hipertensivi si arteroscleroza prin procese de ateromatoza. Insuficienta cardiaca este o alta cauza de ischemie labirintica, la fel ca si anomaliile si bolile sngelui. Anomaliile arteriale ale vaselor de la gt si craniu, ca si compresiunile extrinseci ale acestora, prin variatii anatomice congenitale sau prin leziuni osoase ale coloanei cervicale vertebrale (spondiloza, osteofitoza) contribuie la instalarea insuficientei vertebro-bazilare, sursa de ischemizare a labirintelor.

Un alt mecanism este spasmul vascular al arterei auditive sau al ramurilor ei.

. Simptomatologie: A) Simptome subiective - ameteala (vertij); Greata - varsaturi; B) Simptome obiective -nistagmusul, care se cerceteaza cernd bolnavului sa priveasca lateral, n sus si n jos; -deviatii tonice, adica deplasari ale capului, trunchiului si membrelor n directia vestibulului lezat; se cerceteaza prin: proba Romberg (bolnavul n picioare si pierde echilibrul la nchiderea ochilor), proba mersului n stea" (bolnavul, legat la ochi si lasat sa mearga 5-6 pasi nainte si napoi, deviaza de la directia initiala, descriind aproximativ o stea) si proba bratelor ntinse.

2.8. Formele clinice: 2.8.1. Sindromul vestibular periferic este produs de leziuni traumatice si inflamatorii ale urechii interne, dnd ameteli violente, nistagmus de partea opusa leziunii si surditate sau hipoacuzie; 2.8.2.Sindromul vestibular central este produs prin leziuni vasculare infectioase sau tumori la nivelul nucleilor si cailor vestibulare centrale. Semnele subiective sunt nesistematizate, apar semne de suferinta ale formatiunii vecine, iar compensarea simptomelor se face greu si tardiv; sindromul Meniere se caracterizeaza prin crize repetate de vertj, cu mari tulburari de echilibru, nsotite de greata, varsaturi si anxietate, urmate de surditate la nivelul urechii bolnave, cu determinism labirintic, dominat de triada:

1. Vertij 2. Tinitus 3. Surditate Se manifesta sub forma de crize care survin brusc, n plina sanatate, brutal si cu manifestari vegetative foarte accentuate. Tulburarile sunt determinate de suferinte acute ale canalelor semicirculare, elementul de baza fiind hidropizia labirintului, care poate fi determinata de tulburari circulatorii, mai frecvent ischemice.

Sdr. Menieriform: crize vertiginoase fara severitatea si brutalitatea celor din boala Meniere, fara tinitus sau hipoacuzie.

Apar n traumatisme, afectiuni vasculare, neurolabirintite toxice, boli generale (DZ, distiroidii, HTA), afectiuni infectioase, hemoragii si tromboze ale arterei labirintice, insuficienta vertebro-bazilara.

Diagnostic pozitiv. Diagnosticul pozitiv este un rafinament clinic ce presupune mijloace exploratorii sau tehnologie de explorare moderna si o atitutine eclectica terapeutica. n general, sindromul vestibular beneficiaza de explorari multiple si de colaborare interdisciplinara, dar trebuie mentionat ca precizarea diagnosticului de forma clinica se face prin examenul clinic vestibular ntr-o modalitate destul de grosiera.

Interpretarea afectiunilor vestibulare, a investigatiilor si a terapiei lor necesita un simt clinic deosebit.

Din motive medico-legale, numai examenul clinic este insuficient iar obiectivarea suferintei vestibulare necesita explorari complementare si mai ales colaborari interdisciplinare.

Testele diagnostice

Se efectueaza mai nti bilantul audiologic: audiometria tonala, otoemisiunile acustice, impedansmetria si, dupa caz (atunci cnd se suspicioneaza o patologie retrocohleara -neurinomul de acustic) potentialele evocate auditive. Urmeaza apoi testele de vestibulometrie (electrocohleografia, VEMP-potentialele evocate miogenice n stadiul de debut al bolii, posturografia dinamica computerizata).

Audiometria tonala La debutul bolii Meniere apare o hipoacuzie neurosenzoriala pe frecvente joase, fluctuanta. Auzul poate reveni la normal sau ameliora ntre crizele de vertij.

Cu timpul, sunt afectate si frecventele nalte, hipoacuzia devenind n platou si constanta. Cofoza (surditatea totala) survine extrem de rar.

. Testul cu glicerol Acesta se bazeaza pe faptul ca diureticele osmotice pot reduce presiunea lichidului cefalorahidian, si implicit pe cea a lichidului endolimfatic.

Dupa ingestia de glicerol, curba auzului pe audiometria tonala se amelioreaza cu cel putin 10 % pe cel putin 2 frecvente (acesta e considerat test pozitiv).

Testul e pozitiv la 47-60 % din pacientii cu Meniere, fiind deseori negativ n stadiile de debut sau cele finale ale bolii.

Electrocohleografia Specificitatea acestui test este de aprox. 95%, n timp ce sensibilitatea variaza de la 57 la 77%.

Este un examen electrofiziologic care nregistreaza potentialele electrice ale celulelor ciliate din urechea interna si ale fibrelor nervoase ce formeaza capatul cohlear al nervului auditiv, ca raspuns la o stimulare sonora. Aceasta activitate electrica este nregistrata cu ajutorul unui electrod juxtatimpanal sau uneori transtimpanal.

Interpretarea testului se bazeaza pe raportul amplitudinilor SP/AP. SP (potentialul de sumatie) apare ca rezultat al unei polarizari particulare a celulelor ciliate indusa de

deplasarile non liniare ale membranei bazilare, ca raspuns la o stimulare sonora de intensitate nalta. AP (potentialul de actiune global al nervului auditiv) apare dupa SP si formeaza componenta principala a undei I a potentialelor evocate auditive.

Raportul SP/AP n metoda cu electrod juxtatimpanal are valori considerate patologice peste 0,4. n hidropsul endolimfatic creste amplitudinea SP (asadar si raportul SP/AP), fapt explicat prin urmatorul mecanism: deformarile structurilor compartimentului endolimfatic (membrana bazilara si membrana Reissner) induse de dezechilibrul presional, antreneaza pierderea acuplarii celulelor ciliate cu membrana tectoria.

Asocierea EcoG cu testul la glicerol determina o scadere a amplitudinii SP n boala Meniere, pe cnd la subiectii normali nu apare nici o modificare. Aceasta asociere a testelor ar avea o mare valoare prognostica pentru chirurgia de decompresie a sacului endolimfatic.

2.10.4. Potentialele evocate vestibulare miogenice (VEMP) Acest test este controversat referitor la utilitatea sa pentru diagnosticul bolii Meniere, datorita rezultatelor foarte variabile, nsa poate fi folositor pentru monitorizarea rezultatelor terapiei cu gentamicina injectata intratimpanic (amplitudinile VEMP sunt reduse n aceasta situatie). La debutul bolii, amplitudinile VEMP pot fi crescute datorita dilatarii saculei. n stadiile avansate undele dispar de obicei.

Investigatiile radiologice Momentan nu s-au dovedit a fi utile pentru confirmarea diagnosticului. CT-ul este indicat n cazul decompresiei chirurgicale a sacului endolimfatic pentru a furniza niste detalii anatomice necesare chirurgului. RMN-ul se practica uneori cnd trebuie exclus un neurinom de acustic sau alta tumora de unghi pontocerebelos.

22

2.10.6. Teste autoimune Aceste teste cu costuri ridicate sunt indicate n formele suspecte a fi de cauza autoimuna, cum ar fi boala Meniere bilaterala cu agravare progresiva, care nu raspunde la medicatia conventionala si se amelioreaza sub corticoterapie, sau formele asociate cu boli de colagen preexistente.

Aceste teste cuprind: PCR, imunoglobuline serice, complement C1Q, factor antinuclear ANA, auto anticorpi mpotriva urechii interne (de ex. Anticorpi anticohlee sau antiHSP70), autoanticorpi tiroidieni.

2.11. Diagnosticul diferential. Rare cauze de vertij includ: accident vascular cerebral, scleroza multipla sau o tumora care afecteaza nervii care leaga urechea medie de creier. Totusi, aceste boli prezinta si alte simptome cum ar fi dificultati de vedere sau vorbire si ar trebui de fiecare data sa fie consultati de medic.

Vertijul poate apare uneori dupa un traumatism cranian. n cazul unor accidente este necesar consultul medical de urgenta.

Se face cu urmatoarele afectiuni:

I. Sindroamele otologice Hipoacuzia

Acufenele

Otalgia

II. Sindromul Vestibular Periferic III. Malformatiile Urechii IV Traumatismele Urechii V. Afectiuni Inflamatorii Si Parazitare Ale Urechii VI. Sindrom Pseudovestibular Bulbar VII Sindrom Cerebelor VIII. A.V.C Ischemic Si Hemoragic Cerebelos IX. Hematom Intracerebelos X. Tumori Cerebeloase XI Traumatismele Craniocerebrale XII Neuropatia Nervului Acustico-Vestibular 23

2.12.Complicatiile

Episoade imprevizibila de vertij sunt de obicei constituie cea mai debilitanta problema din Sindromul vestibular. Aceste episoade forteaza pacientul sa intrerupa activitatea fiind imobilizat mai multe ore, aceasta cauzandu-i stres emotional si limitarea activitatii

Vertijul poate creste, de asemenea, riscul de:

Caderi (alpinism, munca la inaltime) Accidente n timpul conducerii unui vehicul sau folosirea utilajelor grele Depresie sau anxietate n relatie cu boala pierderea permanenta a auzului bilateral sau pe partea afectata Incapacitatea de a merge din cauza vertij incontrolabil Lipsa autonomiei 2.13. Conduita de urgenta Se aplica n cazul atacurilor vertiginoase -Cu 30 de minute pna la o ora naintea crizei, semne vestitoare, ca o senzatie de ureche plina, permit subiectului sa opreasca orice activitate care poate deveni periculoasa pe timpul crizei. Acesta are impresia ca se nvrteste sau ca totul se nvrteste n jurul lui: el trebuie sa se aseze la orizontala. Acestui vertij i se asociaza transpiratii, o stare de rau, greturi si varsaturi, dureri de cap si o senzatie de bzituri n ureche.

Acuitatea auditiva scade, mai ales cea pentru frecventele grave. Criza dureaza mai multe ore si epuizeaza subiectul bolnav. Frecventa acestor crize este imprevizibila. Dupa 1015 ani, crizele de vertij se estompeaza, dar functia auditiva este atunci foarte alterata. Medicamentele folosite n timpul unui atac pentru a reduce vertijul, greata si varsaturile include Diazepam (Valium), promethazina (Phnergan), dimenhydrinate (Formula originala dramamina) si hidroclorura de meclizina (Antivert).

2.14. Prevenire Urmatoarele tehnici de auto-ajutor pot ameliora sau preveni simptomele de vertij: dormitul cu capul usor ridicat pe 2 sau mai multe perne dimineata, se recomanda ca pacientul sa se ridice usor din pat si sa stea la marginea patului cteva minute nainte de a se ridica n picioare 24

evitarea aplecarii pentru a ridica lucruri evitarea ntinderii gtului (spre exemplu, pentru a lua un obiect aflat pe un raft mai sus) miscari delicate si usoare cnd pacientul se afla pe scaunul dentistului, la frizer sau n timpul unor activitati n care capul este la orizontala sau gtul este n extensie.

2.15. Tratament Deoarece nu s-a descoperit nca o metoda de vindecare pentru maladia Meniere, tratamentul are n vedere ameliorarea simptomelor si echilibrarea impactului psihologic al afectiunii. Interventiile chirurgicale sunt rezervate cazurilor foarte grave, ca ultim resort.

Tratamentul este: -medicamentos; -chirurgical -conservator -de recuperare -igieno-dietetic

25

2.15.1. Tratamentul medicamentos contine: Tratamente care vizeaza reducerea presiunii n urechea interna: antihistaminice, anticolinergice, steroizi, si diuretice Aciclovir. Antihistaminicele antiemetice, cum ar fi meclizine si dimenhydrinate 26

Antiemetice, cum ar fi trimethobenzamide. medicamente antivertigo/antianxietate, cum ar fi betahistinei si diazepam. Remedii naturale din plante, cum ar fi radacina de ghimbir. Pe lnga repausul la pat, tratamentul medicamentos se bazeaza pe diazepam, promethazina, meclizina, dieta redusa n sodiu, diuretice, agenti deshidratanti.

2.15.2. Tratament chirurgical Un tratament mai agresiv l reprezinta chirurgia pentru a scadea presiunea din urechea interna sau de a distruge urechea interna sau nervul vestibular, astfel nct impulsurile legate de echilibru nu se mai transmit catre creier. Cei cu aceasta afectiune nu au voie sa consume cafea, tutun, sare, alcool.

Tehnicile chirurgicale pentru Sindromul Vestibular includ neurectomia vestibulara (care implica sectiunea nervilor care merg la partea tinnd de echilibru a urechii interne) si labirintectomia sau ndepartarea labirintului. Aceste procedee drastice, care afecteaza serios echilibrul si distrug complet aparatul auditiv, sunt n general rezervate pacientilor cu vertij sever. Prin interventia pe sacul endolimfatic, medicul ncearca sa pastreze att echilibrul, ct si auzul prin drenarea urechii interne sau instalarea n labirint de mici valve sau sunturi, pentru micsorarea presiunii. Rezultatele sunt, de obicei, bune dupa primul an, dar unii pacienti raporteaza reaparitia ametelii mai trziu.

Pentru cei 20-40% din pacienti ce nu raspund la masurile conservatoare, un specilaist poate recomanda o labirintectomie chimica , ce distruge tesutul vestibular prin injectarea la nivelul urechii a unui antibiotic aminoglicozidic (gentamicina). Un tratament mai agresiv l reprezinta chirurgia pentru a scadea presiunea din urechea interna (desi mai putin folosita acum dect n trecut) sau de a distruge urechea interna sau nervul vestibular, astfel nct impulsurile legate de echilibru nu se mai transmit catre creier.

Indicatiile chirurgiei de sac endolimfatic:

Atacuri de vertij invalidante care nu raspund la tratament medical Auz suficient de bun (sub 60 dB) si fluctuant Avantajele asupra altor metode ablative:

Este o metoda chirurgicala nondistructiva, adica se conserva auzul Prezinta un risc minim de complicatii 27

Refacerea pacientului dupa operatie este foarte rapida (1-2 zile de spitalizare) Rata de control a vertijului este de 60-90%.

Tehnica chirurgicala:

Se practica sub anestezie generala Abordul este printr-o incizie in spatele urechii Se frezeaza mastoida (osul din spatele urechii) si se evidentiaza sacul endolimfatic Se creeaza un sunt prin intermediul unei lame de silastic introdusa in sac. 2.15.3. Tratamentul conservator O terapie conservatoare nou-introdusa foloseste un dispozitiv ce emite o serie de pulsatii aeriene de joasa presiune ce au rolul de a disloca fluidele din urechea interna. Folosirea acestui dispozitiv a fost recent aprobata de FDA (US Food and Drug Administration) si este evaluata prin teste clinice n SUA.

Repozitionarea particulelor Manevrele de repozitionare a particulelor reprezinta o componenta a tratamentului VPPB (Vertijul paroxistic pozitional benign).

VPPB este cauzat de scaderea functionalitatii otocitelor din urechea interna. Otocitele contin cristale de carbonat de calciu ce au un rol esential in mecanismul de mentinere al echilibrului. In VPPB, aceste cristale capata un grad de mobilitate anormal in urechea interna. Atunci cand individul se aseaza brusc intr-o pozitie decliva, otolitii (cristalele de carbonat de Ca) stimuleaza in mod anormal urechea interna. Rezultatul este aparitia unei senzatii de vertij, brusc si intens.

Manevrele de pozitionare ale particulelor constau intr-o serie de miscari ale organismului ce modifca pozitiile otolitilor astfel incat sa nu cauzeze simptome. Aceste manevre sunt foarte eficiente si nu necesita decat cateva minute pentru a fi realizate.

2.15.4. Tratament de recuperare Pentru cazurile cronice ale maladiei Meniere, se recomanda un osteopat sau chiropractician pentru ajustari ale capului, mandibulei, gtului si partii inferioare a spatelui, adresate unor restrictii ale miscarilor care pot afecta urechea interna. Pentru cazurile acute de ameteala, un reflexolog poate sugera masarea zonei urechii.

28

Terapia de reabilitare vestibulara este uneori folosita pentru a contracara pierderea de echilibru ce poate afecta unii oameni ntre atacuri. Scopul ei este de a reantrena creierul sa proceseze informatiile referitoare la echilibru. Uneori, subiectul este indemnat sa urmeze o psihoterapie antidepresiva

La reevaluarea dupa 3 luni, in functie de simptomatologia pacientului, auzul restant si testul electrocohleografic, se discuta oportunitatea decompresiei sacului endolimfatic.

2.15.5.Tratamentul igieno-dietetic

Un regim pentru sindromul vestibular, ce pune accentul pe o dieta echilibrata cu mese la intervale regulate, cu scaderea aportului de sare si carbohidrati si un aport crescut de lichide realizeaza o mbunatatire semnificativa la multi pacienti.

Prima masura este modificarea dietei pacientului (restrictia sodata, evitarea cafeinei si alcoolului) pentru a scade retentia de fluide in corp si eventual asocierea betahistinei.

2.16.Educatia pentru sanatate

2.16.1.Masuri de profilaxie primara:

masuri pentru fortificarea organismului prin sport si activitati n aer liber asigurarea unui mediu curat nepoluat cu praf, substante chimice n orase si la locul de munca umezirea aerului din ncaperi, saloane si locuinte asigurarea unei temperaturi constante de 16-18 grade n ncaperi evitarea substantelor iritante ale cailor respiratorii superioare: alcool, tutun, condimente folosirea aspiratoarelor de praf, ventilatoarelor si mastilor de protectie la locurile de munca, cu praf si pulberi folosirea de casti pentru amortizarea zgomotelor puternice si trepidatiilor (cazangii, lacatusi, telefoniste) efectuarea de controale periodice ale auzului 29

2.16.2.Masuri de profilaxie secundara

depistarea tuturor mbolnavirilor acute ale nasului, gtului, urechii si tratarea lor corecta pentru prevenirea cronicizarii si a unor infirmitati: surditate, tulburari de fonatie si respiratorii. tratarea corecta a rinofaringitelor sugarului pentru prevenirea otitelor reeducarea vorbirii, auzului la persoanele cu suferinte ale urechii 2.16.3.Masuri de profilaxie tertiara

ndrumarea persoanelor cu surditate medie pentru protezare auditiva educarea pacientilor purtatori de proteza cum sa o utilizeze pentru a se adapta progrsiv la mediul sonor educarea anturajului pentru a sustine psihic pacientul cu hipoacuzie examinarea periodica a hipoacuzicului pentru a aprecia din timp accidentele surditatii si necesitatea schimbarii protezei 30


Recommended