Anatomia si fiziologia cavităţii bucale

Cavitatea bucala constituie prima porţiune a tubului digestiv. Se găseşte situată la partea inferioară a feţei, sub fosele nazale, deasupra muşchilor miohiodieni, înaintea faringelui. Este mărginită anterior de buze şi pe părţile laterale de obraji; are două orificii: unul anterior, de comunicare cu exteriorul, şi altul posterior prin care se deschide în faringe. Orificiul anterior se numeşte orificiul bucal; cel posterior, situat între vestibulul faringian şi gură se numeşte istmul buco-faringian.

Cavitatea bucală este împărţită prin arcadele alveolo-dentare în două compartimente: vestibulul bucal şi cavitatea bucală propriu-zisă.

A. Vestibulul bucal (vestibulum oris) este un spaţiu în formă de potcoavă, mărginit de arcadele alveolo-dentare pe de-o parte, de buze şi obraji pe cealaltă parte. Are doi pereţi: unul exterior, musculo-cutanat, celălalt interior, osteo-dentar. La locul de întâlnire dintre cei doi pereţi mucoasa se reflectă formând şanţul vestibular gingivo-labial superior, respectiv interior. Ambele şanţuri vestibulare prezintă pe linia mediană câte o plică a mucoasei numită frenul buzei.

Prin şantul vestibular superior se pătrunde în trepanarea sinusului maxilar.

În stare de ocluzie a arcadelor dentare, vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-zisă prin spaţiile interdentare şi prin spaţiul retromolar. Când maxilarele sunt strâns apropiate (ca în trismus sau anchiloză) se poate pătrunde cu o sondă în cavitatea bucală prin spaţiul retromolar, pentru a hrăni bolnavul cu alimente lichide.

B. Cavitatea bucală

Pereţii cavităţii bucale sunt în număr de şase tapetaţi pe faţa lor profundă de mucoasa bucală, care trece fară să se întrerupă de pe un perete pe altul. Ea are caractere şi denumiri diferite, în raport cu peretele la nivelul căruia se găseşte ( ex. mucoasa labiaIă, palatină, geniană etc.)

Componentele esenţiale ale mucoasei bucale sunt reprezentate de un epiteliu de înveliş şi chorion. Epiteliul este de tip pavimentos stratificat necheratinizat. Celulele epiteliale sunt hormono-dependente; modificările lor în decursul ciclului ovarian sunt decelabile şi pot fi urmărite citologic pe celulele care se descuamează în mod normal.

Peretele anterior: buzele

Buzele sunt două formatiuni musculo-membranoase, care alcătuiesc peretele anterior, mobil al cavităţii. Ele au un foarte mare rol estetic, în definirea fizionomiei şi participă la mimică. După situaţia lor distingem o buză superioară si una inferioară. Fiecare buză prezintă o faţă anterioară sau cutanată, o faţă posterioară sau mucoasă, o margine aderentă, o margine liberă, două extremităţi-dreaptă şi stângă. În constituţia buzelor intră patru straturi: pielea, stratul muscular, stratul glandular şi mucoasa.

Pielea, groasă, rezistentă şi foarte aderentă de fasciculele subiacente este înzestrată cu peri, glande sebacee şi sudoripare. Este sediul foliculitelor, eczemelor şi altor boli de piele.

Stratul muscular, de fapt musculo-conjunctiv, formează un fel de schelet al buzelor. Este constituit de orbicularul gurii în cea mai mare parte, şi din ceilalţi muşchi pieloşi ai buzelor.

Stratul glandular este format din numeroase glande labiale care se pot palpa dacă se plimbă degetul pe partea posterioară a buzelor. Sunt glande acinoase (mucoase şi seroase) al căror canal se deschide la suprafaţa liberă a mucoasei.

Stratul mucos. Mucoasa buzelor este groasă şi se continuă cu cea a obrajiilor şi gingiilor. Se continuă de asemenea cu zona de tranziţie a roşului buzelor. Ea are un aspect neregulat din cauza glandelor subiacente şi o culoare roşie-palidă sau roşie-cenuşie.

Vase şi nervi.

Arterele buzelor provin în cea mai mare parte din cele patru artere labiale (facială). Ele se anastomozează în plin canal, formând un cerc situat spre marginea liberă a buzelor, între stratul muscular şi cel glandular. Arcurile arteriale sunt deci mai apropiate de faţa profundă a

buzelor, fapt de mare importanţă în suturarea plăgilor acestora.

Venele se comportă la fel ca arterele şi se varsă în cea mai mare parte în vena facială. Anastomozele acesteia cu vena oftalmică şi cu plexurile pterigoidiene explică posibilitatea propragării unei tromboflebite la sinusurile endocraniene.

Limfaticele pleacă din două reţele, una cutanată, alta mucoasă. Reţelele limfatice comunică între ele.

Nervii motori provin din facial. Inervaţia senzitivă, bogată, este sub dependenţa trigemenului, prin ramuri labiale superioare şi ramuri labiale inferiore ale nervului mentonier pentru buza inferioară.

Peretii laterali: obrajii

Obrajii închid cavitatea bucală pe părtile laterale. Topografic ei depăşesc cavitatea bucală alcătuind regiunea geniană. Fiecare obraz are o formă patrulateră, prezintă două feţe şi patru margini.

Faţa externă sau cutanată variază ca aspect; prezintă peri (barbă), glande sebacee şi sudoripare. Capilarele pielii reacţionează uşor la emoţii (roşeaţă, paloare) sau în stările febrile.

Faţa internă aderă în partea sa periferică de oasele feţei (maxilă şi mandibuIă). Partea sa centrală, care răspunde vestibulului bucal este tapetată de mucoasă. Aceasta se reflectă de pe maxilare pe formaţiunile musculo-conjunctive ale obrajilor, formând şanţurile vestibulare. Mucoasa are o culoare roşiatică datorită reţelei capilare subiacente. În anemii, culoarea devine albicioasă.

Marginea superioară corespunde marginii inferioare a orbitei; marginea inferioară corespunde marginii inferioare a mandibulei; marginea posterioară corespunde marginii anterioare a maseterului; marginea anterioară se continuă cu buzele.

În constituţia obrajilor intră patru straturi:

pielea

stratul celulo-grăsos al obrazului (bula grăsoasă Bichat)

stratul muscular format din muşchii pieloşi ai gurii, dintre care cel mai important este muşchiul buccinator

mucoasa care este intim legată de muşchiul buccinator

Vase şi nervi.

Arterele sunt numeroase. Cele mai importante sunt: artera bucală (ramură a maxilarei) şi transversa feţei (ramură a temporalei superficiale).

Venele se colectează în vena facială ( cele mai multe) şi în vena transversă a feţei.

Limfaticele se duc pe de-o parte la nodurile parotidiene, iar pe de altă parte la nodurile submandibulare.

Nervii motori provin din facial. În paralizia acestui nerv, faţa este deviată spre partea sănătoasă, obrazul şi buzele de partea lezată devin flasce şi se ridică în fiecare expiraţie; se zice că "că bolnavul îşi fumează pipa".

Peretele superior: palatul dur sau bolta palatină

Peretele superior, boltit, desparte cavitatea bucală de fosele nazale. Palatul dur se continuă fără o delimitare precisă, cu palatul moale sau vălul palatin.

Palatul dur prezintă pe toată întinderea sa, nişte ridicături sau papile, iar între ele, nişte depresiuni - foveole palatine- în care se deschid canalele excretoare ale glandelor.

În alcătuirea palatului dur intră trei straturi:

Stratul osos. Oasele care participă la alcătuirea palatului osos sunt procesele palatine ale maxilarelor si lamele orizontale ale palatinelor. Palatul osos este acoperit de un periost rezistent, foarte aderent la nivelul suturilor şi al proceselor alveolare ale maxilarelor.

Stratul glandular este format din glandele palatine care sunt mai dezvoltate în partea posterioară a bolţii.

Stratul mucos. Mucoasa palatină continuă gingiile. Ea este de culoare albă rozacee şi este caracterizată prin rezistenţa şi aderenţa ei de periost.

Vase şi nervi

Arterele provin din surse multiple. Cea mai importantă este palatina descendentă, ramură a maxilarei. Bolta palatină mai primeşte artera sfenopalatină, ramură din artera maxilară.

Venele urmează traiectul arterelor. Unele trec din canalul incisiv la venele mucoasei pituitare.

Limfaticele drenează limfa către nodurile jugulare laterale.

Nervii senzitivi sunt reprezentaţi prin nervul palatin mare (ce trece prin canalul palatin mare) şi nervii nazopalatini (ce trec prin canalul incisiv).

Peretele inferior sau planşeul cavităţii bucale

Este format dintr-o serie de părţi moi care închid spaţiul dintre două arcuri osoase: corpul mandibulei, în sus şi înainte, osul hioid, în jos şi înapoi.

Profund, în mijlocul părtilor moi care alcătuiesc planşeul, se evidenţiază diafragma gurii - o lamă musculară aproape orizontală - formată din cei doi muşchi miohioidieni. Deasupra diafragmei gurii se găseşte regiunea sublinguală; peste acestă regiune se aşează limba. Porţitmea anterioră a limbii este liberă, mobiIă, şi permite explorarea prin gură a regiunii sublinguale; porţiunea posterioară a limbii se uneşte, se confundă cu elementele planşeului bucal.

Limba este un organ musculo-membranos, de fonnă conică, foarte mobil, care participă la alcătuirea peretelui inferior al cavităţii bucale. Limba este formată din corp şi rădăcină. Separaţia dintre corp şi rădăcină o face un şanţ în formă de V, numit şanţul terminal situat la câţiva mm de V-ul lingual.

Rădăcina limbii este poţiunea dinapoia şanţului terminal. Prin rădăcină limba se fixează solid de organele din jur, mai ales de mandibulă şi hioid. Rădăcina limbii se continuă, prin extremitatea superioară, cu porţiunea bucală. Extremitatea ei inferioară este legată de epiglotă prin trei plice mucoase, plicele gloso-epiglotice .

Corpul limbii este porţiunea situată înaintea şantului terminal. Această porţiune se găseşte în cavitatea bucală şi de aceea este denumită segment bucal.

Corpul limbii prezintă două feţe, două margini, un vârf şi o bază:

faţa dorsală sau superioară prezintă un şanţ median foarte variabil ca aspect. La el vin şi se termină rândurile de papile ale limbii.

faţa inferioară este mai puţin întinsă decât cea superioară deoarece porţiunea ei posterioră este ascunsă în regiunea sublinguală. Prezintă pe linia mediană - râul limbii, iar mai în afară, dunga albastră a venelor profunde ale limbii.

marginile limbii corespund arcadelor dentare.

vârful este subţire şi ascuţit. Pe el se găseşte un şanţ vertical la nivelul căruia se unesc cele două şanţuri (superior şi inferior)

baza - la nivelul ei rădăcina se uneşte cu corpul.

Structura limbii

Limba are un schelet osteofibros, un conţinut muscular si o mucoasă învelitoare; este lipsită de submucoasă.

Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi din două formaţiuni fibroase: membrana hioglosiană şi septul lingual. În cadrul scheletului fibros, poate fi inclusă şi aponevroza limbii, care este de fapt o îngroşare şi condensare a laminei proprii a mucoasei linguale din regiunea ei dorsală.

Muşchii limbii după origine se împart în muşchii extrinseci - cu originea pe oasele sau pe organele învecinate, şi muşchii intrinseci, care se fixează cu ambele capete în interiorul limbii, pe septul lingual şi pe aponevroza limbii. Sunt formaţi din fibre striate.

o Muschii extrinseci

muşchiul genioglos este cel mai puternic muşchi al limbii. Muşchiul îşi ia punct fix pe mandibulă; contractându-se el acţionează asupra limbii şi a osului hioid. Contracţia simultană a tuturor fibrelor muşchiului ghemuieşte limba înpoia mandibulei şi o aplică pe planşeul bucal.

muşchiul hioglos este un muşchi lat si subţire, de formă patrulateră ; trage limba în jos şi înpoi.

muşchiul stiloglos este alungit si subţire, aşezat pe marginile limbii; duce limba în sus şi înapoi

muşchiul tonsiloglos - acţiunea lui este de ridicare a limbii

o Muşchii intrinseci

muşchiul longitudinal inferior - este lung şi subţire, bine individualizat pe partea inferioră a limbii. Este situat între hioglos şi genioglos.

muşchiul longitudinal superior - este nepereche; fibrele lui se amestecă cu cele ale hio- şi stiloglosului.

Actiunile celor doi muşchi longitudinali este de scurtare a limbii.

Muşchiul transvers ocupă toată masa limbii. El îngustează limba în sens transversal; aceasta se rotunjeşte; vârful se subţiază şi este proiectat în afara cavităţii bucale.

Muşchiul vertical - turteşte limba de sus în jos

Mucoasa linguală. Musculatura limbii este învelită de o mucoasă care se continuă cu mucoasa buco-faringiană. Mucoasa linguală prezintă papile, glande şi foliculii limfatici.

Papilele linguale sunt nişte proeminenţe vizibile cu lupa sau unele chiar cu ochiul liber. Unele au rol mecanic altele au rol tactil, iar altele în perceperea gustului. Receptorii specifici ai gustului sunt mugurii gustativi, aşezati mai ales în grosimea epiteliului papilelor valate şi foliate.

Papilele valate sau caliciforme sunt cele mai voluminoase, fiind vizibile cu ochiul liber. Numărul lor este de 7-12. Se găsesc situate exclusiv în partea posterioară a limbii, formând V-ul lingual. Papilele valate conţin muguri gustativi şi au funcţie gustativă.

Papilele fungiforme au fost comparate cu o ciupercă, fiind mai voluminoase la extremitatea lor liberă (cap) şi mai subţiri la extremitatea aderentă (pedicul). Au o culoare roşie şi nu ating l mm înălţime. Se găsesc pe faţa dorsală a limbii; la suprafaţa papilei se găsesc rari muguri gustativi, de aceea ele au un mai mult rol mecanic.

Papilele lentiforme sunt o varietate a papilelor fungiforme, de dimensiuni mai reduse şi mai puţin înalte.

Papilele filiforme - sunt de culoare albicioasă, de formă cilindrică sau conică, cu extremitatea liberă terminată într-un buchet de prelungiri filiforme. Se găsesc pe faţa dorsală a limbii, pe margini şi pe vârf. Aceste papile dau culoarea albicioasă a limbii şi aspectul ei catifelat. La nivelul lor se fac depozite (epitelii descuamate), culturi de ciuperci şi microbi.

Papilele foliate sunt alături de papilele valate, purtătoarele a numeroşi corpusculi gustativi. Sunt mai dezvoltate şi ca atare mai uşor vizibile pe partea posterioară a limbii.

Diferitele zone ale limbii nu sunt sensibile în mod egal la cele patru categorii de stimuli gustativi primari: acid, sărat, dulce şi amar. Faţa inferioară este insensibilă la acţiunea substanţelor sapide. Faţa dorsală în partea anterioară percepe acidul (foarte bine ),dulcele şi săratul (mai slab) şi nu percepe deloc amarul. Marginile percep acidul, dulcele şi săratul; în schimb baza e impresionată de amar.

Glandele linguale sunt de tip seros şi mucos. Ele formează trei grupe: posterior, situat înapoia şanţului terminal; marginal, la nivelul marginilor corpului limbii; anterior, pe faţa inferioară a vârfului limbii.

Foliculii linguali. Faţa faringiană a vârfului limbii este foarte neregulată. Ea este presărată cu proeminenţe emisferice vizibile cu ochiul liber, de 14 mm, formate din aglomerări de ţesut limfoid, numite foliculi linguali, care pătrund până în stratul superficial al laminei proprii. Totalitatea acestor foliculi alcătuiesc tonsila sau amigdala linguală care face parte din inelul limfatic al faringelui.

Vase şi nervi

Arterele limbii provin în primul rând din artera linguală, a cărei ramură terminală, artera profundă a limbii, este situată profund, aproape de faţa inferioară a limbii. În afară de artera linguală, limba mai este irigată şi de către artera palatină ascendentă şi faringiană ascendentă.

Venele limbii se strâng în vena linguală, care se varsă în vena jugulară internă.

Limfaticele sunt numeroase si pornesc dintr-o reţea mucoasă si alta musculară. Limfaticele limbii converg spre nodurile submentale, submandibulare şi spre întreg şiragul cervical profund dispus de-a lungul venei jugulare interne.

Nervii sunt motori şi senzitivi. Nervii motori provin din facial pentru stiloglos şi palatoglos, şi din hipoglos pentru toţi ceilalţi muşchi ai limbii. Nervii senzitivi sunt: nervul lingual (ramură din mandibular), glosofaringian şi laringeu superior (ramură a vagului).

Peretele posterior: vălul palatin

Vălul palatin sau palatul moale este o formaţiune musculo-membranoasă, care continuă înapoi şi în jos palatul dur şi formează peretele posterior al cavităţii bucale. El are un rol important în deglutiţie şi în mecanismul suptului. Are o formă neregulat-patrulateră, este mobil - el se ridică sau coboară.

Vălului palatin i se descriu următoarele elemente:

faţa bucală care este concavă şi priveşte în jos si înainte

fata nazală sau faringiană care corespunde faringelui şi nu poate fi văzută prin examenul direct, ci numai prin examenul rinoscopic cu oglinda.

marginea aderentă sau antero-superioară corespunde marginii posterioare a palatului dur , de care aderă.

marginile laterale corespunzătoare lamelor interne ale proceselor pterigoide si faringelui.

marginea liberă sau postero-inferioară priveşte în jos şi înapoi.

Structura

Aponevroza vălului palatin este o lamă fibroasă de formă patrulateră pe care se inseră muşchii şi care ocupă numai treimea antero-superioară.

Muşchii vălului palatin

o muşchiul uvulei sau palato-stafilinul este un muschi mic, subţire, situat de fiecare parte a liniei mediene.

o muschiul ridicător al vălului palatin sau peristafilinul intern, este un muşchi alungit şi răsfirat ca un evantai, situat sub mucoasa pe care o ridică intr-o plică: plica ridicătorului (torus levatorius)

o muşchiul tensor al vălului palatin sau peristafilin extern, are aproximativ forma literei L şi este alcătuit din două portiuni: una verticală mai lungă şi alta orizontală mai scurtă.

o muşchiul palato-glos este cuprins în arcul palatin anterior, al cărui schelet îl formează. Acţiunea lui este de ridicare a limbii şi coborâre a vălului.

o muşchiul palato-faringian sau faringo-stafilin se găseşte situat în arcul palatinal posterior.

Mucoasa înveleşte vălul palatin pe ambele feţe şi se continuă cu mucoasa regiunilor învecinate.

Stratul glandular. Pe faţa antero-inferioară a vălului, între mucoasă si aponevroză, există un strat gros de glande asemănător celui de pe bolta palatină (acinoase). Pe faţa postero-superioră a vălului între mucoasă şi muşchi se găseşte un strat de glande, însă mult mai slab reprezentat.

Vase şi nervi.

Arterele provin din: palatina descendentă, ramură a maxilarei si palatină ascendentă, ramură a facialei. La arcurile palatofaringiene, vin ramuri din faringiană ascendentă.

Venele formează două grupe. Cele superioare merg spre venele nazale şi apoi în plexul pterigoidian. Venele inferioare se îndreaptă spre venele linguale.

Limfaticele sunt tributare nodurilor cervicale laterale profunde.

Nervii. Sensibilitatea vălului este sub dependenţa trigemenului. Muşchiul tensor este inervat de mandibular. Ceilalţi muşchi sunt inervaţi prin ramurile faringiene ale vagului.

C. Anexele cavităţii bucale

1. Gingiile

Gingia este porţiunea modificată a mucoasei bucale, care acoperă procesele alveolare. Între dinţi gingia vestibulară se continuă cu cea orală. La nivelul dinţilor gingia formează un inel gingival, care aderă intim la gâtul acestora şi contribuie la fixarea lor , fapt important în extracţia dentară.

În spaţiul interdentar gingia este înaltă, mai groasă, constituind papila gingivală sau papila interdentară. Gingiile au o culoare roşiatică din cauza bogăţiei de vase. Se ştie că la extracţia dinţilor , gingiile sângerează abundent.

Gingia are structura mucoasei bucale; diferă prin faptul că ea este foarte groasă, consistentă şi foarte aderentă la periost. Este lipsită de glande.

Mucoasa bucală este constituită dintr-un epiteliu stratificat şi din lamina propie sau corion.

Epiteliul de pe faţa vestibuiară a gingiei este multistratificat, uşor cornificat, bogat în papile si se numeşte epiteliul marginal extern. Când ajunge în vecinătatea dinţiilor, epiteliul se reflectă brusc şi se îndreaptă în profunzime spre colul dintelui unde fuzionează cu smalţul dentar. Această linie de reflexie ascuţită constituie limbul gingival sau marginea gingivală. Porţiunea reflectată a epiteliului se numeşte epiteliu marginl intern; între el şi coroana dintelui se formează un şanţ circular - şanţul gingival, adânc de 11,5mm. În el se pot depozita resturi alimentare care descompunându-se pot duce la infecţii.

Vase şi nervi

Arterele sunt foarte bine reprezentate şi formează o arcadă arterială gingivală la care participă: arterele alveolare, infraorbitare, palatinale descendente şi sfenopalatina pentru gingia superioară; alveolara inferioară, submentala şi sublinguala pentru cea inferioară.

Venele merg, unele la plexul alveolar, altele la plexul pterigoidian; cele anterioare la vena facială şi linguală.

Limfaticele se îndreaptă spre nodurile submandibulare, submentale si apoi spre nodmile cervicale laterale profunde.

Nervii sunt senzitivi şi vasomotori. Gingia superioară este inervată de ramurile alveolare superioare provenite din nervul maxilar, iar gingia inferioară din alveolarul inferior.

2. Dinţii

Dinţii sunt organe dure, de culoare albicioasă, implantaţi în alveolele maxilarelor, având drept rol principal fărâmiţarea alimentelor în timpul masticaţiei. Dinţii au însă şi rol fonetic, în articularea sunetelor, contribuie la definirea fizionomiei, a figurii individuale.

Dentiţia omului este herodontă, adică este formată din dinţi de diferite forme şi cu funcţii diferite. Dinţii se împart în felul următor: incisivi, canini, premolari şi molari. Omul are două dentiţii. În prima dentiţie sunt 20 de dinţi, 10 pentru arcada superioară şi 10 pentru arcada inferioară; aceştia se numesc dinţi temporari sau de lapte. A doua dentiţie cuprinde un număr de 32 de dinţi; 16 pentru arcada superioară şi 16 pentru arcada inferioară. Aceştia se numesc dinţi permanenţi.

Dinţii sunt implantaţi în alveolele dentare, situate pe marginile libere ale proceselor alveolare ale maxilarelor. Alveolele sunt simple sau divizate (uniloculare sau multiloculare ) în functie de numărul rădăcinilor.

Dinţii sunt înşiraţi pe două rânduri numite arcade dentare, care nu trebuie confundate cu arcadele alveolare. În mod normal dinţii sunt implantaţi vertical. Molarii sunt însă uşor deviaţi, cei superiori vestibular iar cei inferiori oral. Există cazuri în care dinţii din faţă sunt proiectaţi înainte.

Devierile dentare sunt constante la indivizii cu tulburări în dezvoltarea maxilarelor, cum se întâmplă la copii cu vegetaţii adenoide. De asemenea, dinţii deviază la bătrânii cu atrofii maxilare şi la bolnavii cu plăgi ale maxilarelor.

Configuraţia exterioară a dinţilor permanenţi.

Fiecare dinte prezintă trei părţi: rădăcina, coroana si gâtul sau colul

Rădăcina are o culoare găbuie şi este portiunea prin care dintele se implantează în alveolă. Ea are formă conică, iar vârful se numeşte apex; acesta are un orificiu prin care pătrund vasele şi nervii în interiorul dintelui. Rădăcina este unică la dinţii frontali sau anteriori şi multiplă la dinţii laterali (pluriradiculari).

Rădăcina anatomică este partea dintelui care este acoperită de cement, iar rădăcina clinică este porţiunea lui ascunsă sau intraalveolară.

Coroana este porţiunea dintelui care apare liberă în cavitatea bucală. Ea are o culoare albă strălucitoare şi formă variabilă, în raport cu diferitele grupe dentare.

Coroana anatomică este porţiunea dintelui acoperită de smalţ, iar coroana clinică este porţiunea lui extraalveolară.

GâtuI - colul sau coletul este porţiunea dintre coroană şi rădăcină. El este în general mai bine delimitat spre coroană şi se continuă fără o linie de demarcaţie precisă spre rădăcină. Coletul anatomic este locul de joncţiune al smalţului cu cementul iar coletul clinic este porţiunea situată imediat în afara marginii alveolare fiind acoperit de gingie.

Când gâtul este descoperit şi deci lipsit de protecţia gingiei el poate deveni sediul cariilor. Tot la nivelul lui se depune tartrul dentar, provenit din precipitarea unor săruri sub acţiunea germenilor bucali.

Structura dinţilor

Dinţii au în structura lor două componente: una dură şi alta moale. Partea dură este formată din dentină, acoperită la nivelul coroanei de smalţ, iar la nivelul rădăcinii de cement. În interiorul părţii dure se găseşte săpată cavitatea dintelui în care este găzduită componenta moale sau pulpa dintelui.

Dentina sau ivoriul este o substanţă dură, de culoare albicioasă-gălbuie, în raport cu gradul de calcifiere. Ea este substanţa de bază din care este format dintele şi este foarte sensibilă; este mai puţin rezistentă decăt smalţul şi se uzează uşor cănd smalţul este distrus.

Smalţul acoperă dentina la nivelul coroanei într-un strat al cărui grosime variază între 0,5-2 mm în raport cu diferitele zone coronare: mai gros la nivelul cuspizilor, mai subţire în fosete şi şanţuri sau în vecinatatea coletului.

Smalţul are o culoare albă, albă-gălbuie sau albă-albăstruie.El este foarte dur si rezistent (cea mai dură structură din organism) dar este casant şi protejează dintele împotriva agenţilor fizici şi chimici, rezistă la abraziunea determinată de masticaţie.

Cementul acoperă dentina la nivelul colului şi rădăcinii anatomice. Este dispus într-o pătură relativ subţire, mai groasă la nivelul rădăcinii decât în dreptul colului. Principala lui funcţie este aceea de a fixa dintele în alveolă şi de a asigura ancorarea fibrelor ligamentului alveolar în dinte.

În interiorul dentinei se găseşte camera pulpară care se prelungeşte în interiorul rădăcinii prin canalele radiculare care sunt filiforme şi se deschid la exterior la nivelul apexului printr-un îngust orificiu apica1. Prin acest orificiu trec vasele şi nervii dintelui. Cavitatea dintelui este umplută de o formaţiune moale conjunctivo-mezenchimală, de aspect şi consistenţă gelatinoasă, de culoare roşiatică numită pulpa dintelui. Din punct de vedere topografic, pulpei i se disting trei zone: coronară, radiculară şi apicală.

Aparatul de susţinere şi fixare a dintelui sau parodonţiul

Dinţii sunt fixaţi în mod elastic pe maxilare printr-un sistem de fibre conjunctive, implantate pe de o parte în cement, iar pe de altă parte, în peretele alveolar şi în gingie. La menţinerea lor contribuie şi forma alveolelor care se adaptează perfect formei rădăcinilor . Din parodonţiu fac parte cementul, procesul alveolar, periodontul şi gingia. Cementul şi procesul alveolar constituie parodonţiul dur, iar periodontul şi gingia , parodonţiul moale.

Periodontul sau ligamentul alveolodentar suspendă dintele în alveolă, constituind principalul său element de fixare.

Vasele şi nervii dinţilor

Arterele dinţilor provin din artera maxilară şi trimit la nivelul rădăcinilor ramuri ce pătrund în canalul acestora.

Venele pleacă din capilarele pulpei dentare şi se varsă în plexul pterigoidian şi vena facială cele provenite de la arcada superioară; în alveolara inferioară şi de aici în plexul pterigoidian cele provenite de la arcada inferioară.

Limfaticele arcadei superioare ies prin gaura infraorbitară şi ajung la nodurile limfatice submandibulare şi apoi cervicale profunde. Limfaticele arcadei inferioare străbat canalul mandibulei şi se îndreaptă tot spre nodurile submandibulare şi cervicale laterale profunde.

Nervii. Sensibilitatea dintelui este sub dependenţa nervului trigemen care asigură si sensibilitatea feţei. Aceasta explică iradierea la faţă a durerilor determinate de o pulpită. Dinţii arcadei superioare sunt inervaţi de nervul maxilar prin ramurile alveolară superioară, iar cei ai arcadei inferioare de nervul mandibular prin alveolarul inferior.

3. Glandele salivare

In cavitatea bucală se deschid numeroase glande, al căror produs este saliva. După volumul lor, unele se numesc glande salivare mici, iar altele mari sau propriu-zise. Glandele salivare mari sunt aşezate în afara cavităţii bucale şi îşi varsă produsul în interiorul ei prin intermediul unor canale excretoare.

Glanda parotidă este cea mai voluminoasă glandă salivară situată sub meatul auditiv extern şi înapoia mandibulei, într-o excavaţie profundă numită fosa retromandibulară şi care, prin conţinutul

ei, devine loja parotidiană. Forma este neregulată fiind uneori globulară, alteori turtită, plată. Are o culoare cenuşie care în timpul activităţii devine roşiatică. Arterele ei provin din artera carotidă externă sau din ramurile ei. Venele pleacă din reţeaua capilară periacinoasă şi formează ramuri din ce în ce mai mari care se varsă în vena retromandibulară. Limfaticele se termină în nodurile parotidiene profunde şi de aici pornesc vase limfatice care se varsă în nodurile cervicale laterale, superficiale şi profunde. Inervaţia vasomotorie şi secretorie este asigurată de fibre vegetative, iar inervaţia senzitivă este dată de fibre din auriculotemporal şi din nervul auricular mare din plexul cervical.

Glanda submandibulară se găseşte situată sub planşeul bucal într-o lojă osteofibroasă formată de mandibulă şi fascia cervicală superficială. Are o formă foarte neregulată, i se descrie un corp şi o prelungire. Împreună, acestea formează o potcoavă, care înconjoară prin concavitatea ei muşchiul milohioidian. Culoarea glandei este cenuşie în repaus, ea devine roză cenuşie în timpul activităţii.

Ca si parotida, glanda submandibulară este o glandă tubuloacinoasă compusă (seromucoasă). Arterele ei provin din artera facială şi submentală.Venele se varsă în vena facială. Limfaticele se strâng în nodurile submandibulare care trimit apoi limfaticele lor la nodurile cervicale laterale profunde. Nervii provin din simpatic şi din lingual (parasimpatic ).

Glanda sublinguală este cea mai mică dintre glandele salivare mari şi se găseşte situată deasupra diafragmei bucale, în loja sublinguală. Are formă ovoidă cu axul mare paralel cu corpul mandibulei. Ea este formată dintr-o masă alungită în care deosebim o porţiune principală şi 15-20 lobuli accesorii. Are o culoare cenuşie, mai roşiatică în timpul funcţionării.

Glanda este găzduită în loja sublinguală având un canal excretor principal şi mai multe canale accesorii. Ductul sublingual mare sau canalul lui Bartholin este canalul porţiunii principale. Ductele accesorii, ductele sublinguale mici sau canalele lui Rivinus sunt multiple şi se deschid printr-o serie de orificii dispuse liniar de-a lungul plicei sublinguale.

Arterele provin din artera linguală şi sublinguală. Venele se varsă în vena profundă a limbii. Limfaticele se varsă în nodurile submandibulare. Nervii provin din simpatic şi lingual (parasimpatic ).

D. Fiziologia cavităţii bucale

Gura îndeplineşte multiple funcţii. Are rol în digestie, în respiraţie, permiţănd tercerea aerului; participă şi la efectuarea unor funcţii de relaţie: aici se găsesc receptorii gustului şi tot aici se petrec unele modificări importante ale sunetelor laringiene (nearticulate), contribuind prin aceaste la producerea sunetelor articulate ale vocii umane.

Buzele servesc la prehensiunea alimentelor, la masticaţie, la formarea bolului alimentar precum şi la sugere. Ele au un rol în articularea consoanelor labiale şi servesc ca organ de simţ (tact,durere,gust). Buzele participă la mimică şi au un foarte mare rol estetic.

Palatul dur are un important rol în articularea consoanelor şi în deglutiţie. Pe el se aplică vârful limbii şi astfel bolul alimentar este împins înapoi către faringe.

Limba este organul gustului. Ea are şi un rol digestiv foarte important, participând la masticaţie şi deglutiţie, iar la nou-născut la sugere.

Limba mai are şi un rol fonator în articularea consoanelor linguale.

Vălul palatin sau palatul moale este o formaţiune musculo-membranoasă care are un rol important în deglutiţie şi în mecanismul suptului.

Dinţii sunt organe dure având drept rol principal fărâmiţarea alimentelor în timpul masticaţiei. Dinţii au însă şi rol fonetic, în articulatrea sunetelor (consoanelor dentare ). Prezenţa dinţilor este necesară nu numai pentru actul masticaţiei. Masticaţia este punctul de plecare al unor reflexe care se repercută favorabil asupra functiilor întregului aparat digestiv. Dinţii fac parte din aparatul dento-maxilar, un ansamblu de organe care conlucrează