Date post: | 03-Jan-2016 |
Category: |
Documents |
Upload: | marian-costin-radulescu |
View: | 602 times |
Download: | 4 times |
Anatomia şi fiziologia cavităţii bucale
Cavitatea bucală (cavum oris) reprezintă primul segment al tractului
digestiv, prin intermediul căruia alimentele sunt preparate pentru digestie şi
ingerate. În acelaşi timp, cavitatea bucală constituie camera rezonatoare pentru
sunetele emise de corzile vocale şi participă la respiraţie.
Raporturile cavităţii bucale
- anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, delimitat superior şi
inferior de buze, unite în părţile laterale prin intermediul comisurilor labiale.
- posterior comunică cu orofaringele prin istmul orofaringian, delimitat în
părţile laterale de arcadele palatoglose, superior de palatul moale şi inferior de
„V”-ul lingual ce desparte zona orală a limbii (2/3 anterioare) de cea faringiana
(1/3 posterioară).
- superior este despărţită de cavitatea nazală prin intermediul palatului.
- inferior este delimitata de structuri musculare, precum muşchii
milohioidieni, geniohioidieni şi limba.
- lateral cavitatea este închisă de obraji, a căror pereţi sunt constituiţi în cea
mai mare parte de muşchii buccinatori.
Anatomia cavităţii bucale
Cavitatea bucală este compartimentată de arcadele dentare în:
- Vestibul bucal (vestibulum oris) Vestibulul bucal este compartimentul
anterior al cavităţii bucale, are forma de potcoavă şi este cuprins între buze şi
suprafeţele profunde ale obrajilor pe plan extern şi arcade dentare şi gingii pe plan
intern. De sus până jos, vestibulul este limitat de reflexia mucoasei de la nivelul
buzelor şi obrajilor până la nivelul gingiilor ce acoperă arcurile alveolodentare
superioare şi inferioare respective, formând şanţurile gingivo-labiale superioare şi
inferioare. Anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal delimitat de buze.
Posterior, în timpul ocluziei dentare, vestibulul comunică cu cavitatea bucală
propriu-zisa printr-o apertură determinată de arcadele alveolodentare începând cu
cel de-al treilea molar, numită spaţiul retromolar şi prin spaţiile interdentare.
Pereţii laterali ai vestibulului sunt constituiţi din obraji, ce cuprind muşchii
buccinator captusiţi de mucoasa cavităţii bucale. Ductul glandei parotide, canalul
Stenon se deschide printr-o papilă mică la nivelul celui de-al doilea molar superior.
- Cavitatea bucală propriu-zisă (cavum oris proprium) Cavitatea bucală
propriu-zisă reprezintă comaprtimentul posterior. În faţă şi lateral este marginită de
arcadele alveolodentare, iar posterior comunică cu faringele printr-o apertură
constrictivă, anume istmul faringian. Plafonul este format din palatul dur şi moale,
iar cea mai mare parte a planşeului este reprezentat de limbă, căreia i se alatură
mucoasa reflectată din partea laterală şi inferioară a limbii până la gingia ce
captuşeşte faţa internă a mandibulei. Cavitatea bucală propriu-zisă primeşte
secreţia salivară de la glandele sublinguale şi submandibulare.
Cavitatea bucală (schema)
Mucoasa cavităţii bucale
Cuprinde:
- Mucoasa masticatorie cu epiteliu pavimentos stratificat keratinizat pentru
palat dur şi parakeratinizat pentru gingii.
- Mucoasa de acoperire cu epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat gros,
în restul cavităţii, ce se descuamează şi se înnoieşte o data la 12 zile.
Buzele (labia oris)
Formează regiunea labială a cavităţii bucale, sunt în număr de două,
superioară şi inferioară şi inconjoară orificiul bucal. Buzele sunt formaţiuni
musculo-membranoase, captuşite la exterior de tegument şi la interior de mucoasa
cavităţii bucale şi prezintă un rol important în fizionomie.
Vasele sangvine formează o reţea bogată mai aproape de suprafaţă în cazul
tegumentului subţire, ca urmare este identificată prezenţa vermilionului, linia de
tranziţie între tegumentul gros al feţei şi cel subţire care se suprapune cu marginile
buzelor şi se continuă cu mucoasa orală până la suprafeţele profunde ale buzelor.
Buza superioară prezintă pe linie mediană un şanţ superficial vertical pe suprafaţa
sa externă, numit şanţ subnazal sau filtru, care se continua cu o proeminenţă, spre
faţa internă numită tuberculul buzei superioare. Filtrul împreună cu cele două
creste de piele pe care le desparte sunt formate embriologic prin fuziunea
proceselor mediale nazale. Pe suprafaţa internă a ambelor buze, frenul median
labial conectează buza respectivă cu gingia adiacentă.
Buzele încadrează muşchiul orbicular al gurii (orbicularis oris), ramuri
nervoase motorii din nervul facial şi senzitive din nervii infraorbital şi mentonier,
ramuri ce provin din maxilar şi mandibular, reţea vasculară şi glandele labiale.
Obrajii (buccae)
Constituie pereţii laterali ai cavităţii bucale şi fac parte din regiunea geniană
a feţei. În cazul copiilor sau la persoanele grase, faţa externă a obrajilor este
proeminent convexă, deprimându-se la indivizii bătrâni şi cei slabi. Faţa internă
este captuşită de mucoasa orală. Între cele doua feţe, stratigrafia obrajilor cuprinde
ţesut adipos, areolar, strat muscular format în cea mai mare parte din fibrele
muşchiului buccinator, glande molare, reţea vasculară reprezentată de artera
bucală, provenită din artera maxilară, artera transversă a feţei, ram provenit din
artera temporală şi vene care ajung în vena facială. În continuare se mai gasesc
vase limfatice şi ramuri nervoase motorii din facial şi senzitive din nervii bucali
infraorbitali proveniţi din nervul trigemen.
Dinţii şi gingiile
Dinţii (dentes) sunt ataşaţi în cavităţi mici, numite alveole săpate în două
arcuri osoase crescute inferior pe mandibulă şi superior pe maxilarul superior,
numite arcuri alveolodentare.
Gingiile (gingivae) sunt regiuni specializate ale mucoasei orale masticatorii
care înconjoară dinţii şi acoperă zonele adiacente ale osului alveolar. Gingiile sunt
formate din epiteliu pavimentos stratificat keratinizat şi prezintă şanţul gingival, în
forma de „V”, la baza dintelui de care este ataşată prin epiteliul joncţional ce
formează smalţul. Şanţul gingival împreună cu smalţul şi ţesutul conjunctiv de
susţinere aferent formează complexul dentoparodontal.
Diferitele tipuri de dinţi se disting din punct de vedere al poziţiei, morfologic
şi funcţional.
La adulţi, în cavitatea orală se găsesc 32 de dinţi, 16 pe arcul superior şi 16
pe cel inferior. Pe fiecare parte, stânga şi dreapta, de pe ambele arcuri, maxilar
superior şi mandibular se găsesc câte 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari şi 3 molari.
Incisivii (dentes incisivi) sunt „dinţii din faţă”, câte unul central şi unul
lateral pentru fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Aceştia au o singură
radacină, iar coroana lor este subţire, utilă în tăierea alimentelor în bucăţi.
Caninii (dentes canini) sunt poziţionaţi lateral de incisivi, câte unul pe
fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Aceştia sunt cei mai lungi dinţi din
cavitatea orală, coroana lor este unicuspidă şi sunt întrebuinţaţi la procesarea fizică
iniţială mai amplă a alimentelor precum carnea, fructe sau legume proaspete.
Premolarii (dentes praemolares) continuă arcul dentar de la canini, prezenţi
în număr de 2 pe fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Premolarii au coroana
bicuspidă cu un vârf spre obraji şi unul către regiunea linguală, pentru maxilarul
inferior şi regiunea palatină, pentru maxilarul superior. Toţi premolarii au câte o
rădăcina, în afară de primul premolar de pe maxilarul superior care prezintă două
rădăcini. În masticaţie premolarii sunt utilizaţi în special pentru marunţitul
alimentelor.
Ultimii dinţi ai arcului dentar sunt molarii (dentes molares), câte 3 pentru
fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Primul molar apare la varsta de 6 ani,
iar cel de-al doilea în jurul varstei de 12 ani. Cel de-al treilea molar este cunoscut
ca „maseaua de minte” şi se definitivează la persoanele cu vârsta între 17 şi 25 de
ani. Molarii de pe maxilarul inferior au două rădăcini, în timp ce molarii de pe
maxilarul superior au trei rădăcini. Coroanele prezintă între 3 şi 5 cuspe, prin
intermediul cărora în procesul masticaţiei, molarii deservesc la măcinarea
alimentelor.
Plafonul cavităţii orale (palatul)
Este constituit din palat (palatum), ce cuprinde 2 părţi, anterioară
determinată de palatul dur şi posterioară de palatul moale. Palatul dur (palatum
durum) separă cavitatea orală de cea nazală şi este reprezentat de o placă osoasă
captuşită superior şi inferior de mucoase. Palatul moale (palatum molle) continuă
posterior palatul dur şi acţionează similar unei valve care se poate deprima pentru a
contribui la închiderea istmului orofaringian sau se poate eleva pentru a separa
nazofaringele de orofaringe.
Limba
Limba (lingua) este principalul organ de simţ al gustului, având importanţă
majoră şi în vorbire. De asemenea intervine în procesele de masticaţie şi deglutiţie.
Limba este o structură musculară ce face parte din elementele planşeului cavităţii
orale, iar extremitatea posterioară a acesteia intră în alcătuirea peretelui anterior al
orofaringelui.
Partea anterioară a limbii este reprezentată de apexul limbii (apex linguae),
de formă triunghiulară cu vârful orientat anterior, poziţionat imediat posterior de
dinţii incisivi. Rădăcina limbii (radix linguae) este ataşată la mandibulă şi hioid.
2/3 anterioare reprezintă partea orală a limbii orientată orizontal. Partea dorsală
(dorsum linguae) sau 1/3 posterioară a limbii se curbează inferior şi devine
orientată predominant în plan vertical. Suprafeţele orale şi faringiene sunt
despărţite de sulcus terminalis, şanţul terminal în forma de „V”, ce formează
marginea inferioară a istmului orofaringian între cavităţile orale şi faringiene. La
nivelul vârfului „V”-ului lingual se găseşte o mică depresiune, foramen cecum, ce
reprezintă vestigiul canalului tireoglos. La unele persoane acest canal persistă şi
face conexiunea între limba şi glanda tiroidă.
Suprafaţa superioară a limbii este acoperită de papilele gustative, cu
diferite forme şi dimensiuni:
- Papilele filiforme au formă de con şi se întâlnesc sub forma unor proiecţii
ale mucoasei cu vârful ramificat predominant în 2/3 anterioare ale limbii. Papilele
filiforme nu conţin muguri gustativi.
- Papilele fungiforme au forma de ciuperca, mai mari, însă mai puţin
numeroase decât cele filiforme şi sunt aşezate înaintea „V”-ului lingual,
concentrate în special pe marginile limbii.
- Papilele circumvalate sunt cele mai mari, de forma cilindrică şi se găsesc
în număr de 8-12 înaintea „V”-ului lingual. Acestea nu sunt proeminente spre
deosebire de celelalte, fiind învaginate în mucoasa linguală. Între ele, la exterior
sunt delimitate de şanţuri circulare acoperite de epiteliu ce conţine muguri
gustativi.
- Papilele foliate se prezintă sub forma unor pliuri lineare aşezate
perpendicular preponderent în regiunile posterioare ale marginilor limbii.
În general, papilele măresc aria de contact între suprafaţa limbii şi conţinutul
cavităţii orale, având toate muguri gustativi, cu excepţia celor filiforme.
Faţa inferioară a limbii (facies inferiori linguae) nu prezintă papile ci doar
câteva repliuri ale mucoasei linguale. Frâul limbii (frenulum linguale) continuă
mucoasa ce acoperă planşeul cavităţii orale şi se suprapune cu marginea inferioară
a septului mediosagital care separă pe plan intern partea dreaptă de cea stangă a
limbii. De fiecare parte a frenului limbii se gaseşte câte o venă sublinguală, venă
ranină, iar lateral de aceasta se observă câte o creastă numita plica fimbriată.
Mucoasa ce acoperă suprafaţa faringiană a limbii prezintă un contur neregelulat
datorită prezenţei nodulilor limfoizi de la nivelul submucoasei. Aceşti noduli sunt
asociaţi cu amigdalele linguale. Pe suprafaţa faringiană nu există papile gustative.
Muşchii limbii. În cea mai mare masură limba este alcatuită din muşchi
intrinseci şi extrinseci. Limba este compartimentată de septul mediosagital format
din ţestut conjunctiv într-o jumatate stangă şi dreaptă, motiv pentru care toţi
muşchii sunt pereche de-o parte şi de alta a septului.
Muşchii intrinseci se găsesc la interior reprezentaţi de longitudinal
superior şi inferior, transvers şi verticali. Aceştia sunt responsabili cu modificarea
formei limbii prin:
- alungirea şi scurtarea limbii;
- rasucirea apexului şi marginilor;
- aplatizarea şi ondularea suprafeţei.
Colaborând în perechi sau solitari, muşchii intrinseci ai limbii contribuie la
realizarea mişcărilor asociate de precizie necesare în vorbire, masticaţie şi
deglutiţie.
Muşchii extrinseci ajung la limbă de pe structurile învecinate acesteia, iar
cei mai importanţi pe fiecare parte sunt muşchii genioglosi, hioglosi, stiloglosi şi
palatoglosi.
Muşchii geniogloşi se intind sub forma unui evantai pe fiecare parte a
septului mediosagital aducând o contribuţie semnificativă la structura limbii.
Inserţia de origine se face pe tuberozitatea mentoniera superiora a spinei de pe fata
posterioară a simfizei mandibulare, imediat superior de originea muşchilor
geniohioidieni de pe tuberculii mentonieri inferiori. De la acest nivel de origine,
fibrele musculare parcurg un traiect postero-superior, cele mai multe inserandu-se
distal pe osul hioid, pentru ca celelalte să se alature muşchilor intrinseci.
Muschii genioglosi deprimă partea centrală a limbii şi sunt implicaţi în mişcările
de scoatere din cavitatea orală a părţii anterioare a limbii prin orificiul bucal.
Inervaţia este realizată prin intermediul nervului hipoglos. Din punct de vedere
clinic, funcţionalitatea nervului hipoglos poate fi testată prin solicitarea
pacientului „să scoată limba afară”. În cazul în care nervii sunt funcţionali limba
iese din cavitatea orală uniform în raport cu linia mediana, iar în caz contrar
varful limbii va indica partea în care nervul nu functionează la parametri normali.
Muschii hiogloşi sunt de formă patrulateră, subţiri, poziţionaţi lateral de
muşchii genioglosi. Fiecare muşchi hioglos îşi are inserţia de origine pe marele
corn şi zonele adiacente de pe corpul osului hioid. La origine, fibrele musculare se
găsesc lateral de muşchii mijlocii contrictori ai faringelui după care urmează un
traiect anterior şi superior prin trigonul format de constrictorii superiori, mijlocii şi
milohioidieni pentru a se insera ulterior pe suprafata laterală a limbii între
geniohioid lateral şi stiloglos medial.
Muşchiul hioglos prin acţiunea sa deprimă limba şi este inervat de nervul
hipoglos. Hioglosul reprezintă un reper important pentru planşeul cavităţii bucale,
printre fibrele acestuia artera linguală, provenită din artera carotidă externă,
ajungând la nivelul limbii. De asemenea, la limbă ajung de pe faţa externă a
muşchiului hioglos, nervii hipoglos şi lingual, ram din nervul mandibular.
Muşchii stilogloşi au inserţia de origine pe faţa anterioară a procesului
stiloid de pe osul temporal şi pe ligamentul stilomandibular. De la acest nivel,
fiecare muşchi trece inferior şi medial prin trigonul format de constrictorii mijlocii,
superiori şi milohioidieni pentru a ajunge pe faţa laterală a limbii unde se îmbină
cu marginea superioară a hioglosului precum şi cu muşchii intrinseci. Stilogloşii
intervin în acţiunea de retracţie a limbii, tragând superior extremitatea posterioară a
limbii. La fel ca ceilalti muşchi extrinseci şi stilogloşii sunt inervaţi de nervul
hipoglos.
Muşchii palatogloşi au fost descrişi ca muşchi ai palatului moale, aceştia
realizând legătura palatului cu limba, inserându-se distal pe faţa laterală a limbii.
Prin activitatea întreprinsă de fibrele musculare de a eleva extremitatea posterioară
a limbii concomitent cu coborârea palatului moale este facilitată inchiderea
istmului orofaringian, separând astfel cavitatea orală de orofaringe.
Spre deosebire de ceilalti muşchi extrinseci ai limbii, muşchii palatogloşi sunt
inervaţi de nervul vag.
Vascularizaţia arterială a limbii
Principala sursă de vascularizaţie arterială a limbii este artera linguală.
De fiecare parte, artera linguală se desprinde din artera carotidă externă la
nivelul vârfului cornului mare al osului hioid. De la origine formează o curba
ascendentă după care se onduleaza descendent şi înainte pentru a pătrunde în
profunzimea muşchiului hioglos, însoţind muşchiul prin apertura descrisă de
marginile milohioidului, constrictorul superior şi mijlociu pentru a intra ulterior în
planşeul cavităţii bucale. De la acest nivel, artera linguală se continuă înainte în
planul format de muşchii hioglos şi genioglos până la apexul limbii. În traiectul său
artera linguală emite colaterale pentru glandele sublinguale, gingii şi pentru
mucoasa orală de la nivelul planşeului cavităţii bucale.
Vascularizaţia venoasă a limbii
Sângele venos de la nivelul limbii este drenat în principal de venele dorsale
şi profunde linguale.
Vena linguala dorsala însoţeşte artera linguală printre muşchii hioglosi şi
genioglosi şi se varsă în vena jugulară internă.
Venele linguale profunde sunt vizibile prin mucoasa sublinguală. Deşi
iniţial acestea acompaniază artera linguală în partea anterioară a limbii, ulterior se
separă posterior de muşchii hioglosi. De fiecare parte, vena linguală profundă
însoţeşte nervul hipoglos pe suprafaţa externă a muşchiului hioglos după care trece
de planşeul cavităţii orale prin apertura formată de marginile muşchilor constrictori
superiori, mijlocii şi milohioidieni. În final se varsă în vena jugulară internă.
Limfaticele limbii
Vasele limfatice de la nivelul limbii sunt drenate de lanţul cervical profund
format de nodulii din lungul venei jugulare interne. Limfa din partea faringiană a
limbii este drenată prin peretele faringian direct în nodulul jugulodigastric al
lanţului cervical profund.
Limfa din partea orală a limbii este drenată atât direct în nodulii cervicali
profunzi cât şi indirect în aceştia, vasele limfatice trecând iniţial pe sub muşchiul
milohiodian prin nodulii submentali şi submandibulari. Nodulii submentali se
gasesc inferior muşchiului milohioidian şi între muşchii digastrici, iar nodulii
submandibulari se află sub planşeul cavităţii orale pe faţa internă a marginei
inferioare a mandibulei.
Vasele limfatice de la nivelul apexului limbii trec prin muşchiul milohioid în
nodulii submentali, după care limfa este drenată de nodulul juguloomohioidian
din lanţul cervical profund.
Inervaţia limbii
Este complexă şi implică mai mulţi nervi.
Nervul glosofaringian paraseşte cutia craniană prin foramenul jugular
coborând în lungul feţei posterioare a muşchiului stilofaringian, după care trece pe
faţa laterală a acestuia pentru a aluneca posterior de trigonul format de muşchii
constrictori superior, mijlocii şi milohioidieni. Nervul trece apoi înaintea peretelui
orofaringian imediat pe sub polul inferior al tonsilelor palatine şi pătrunde prin
partea faringiană a limbii în profunzimea muşchilor stiloglosi şi hioglosi. Nervul
glosofaringian conduce inervaţia senzorială generală şi sensibilitatea gustativă din
1/3 posterioară a limbii. De asemenea, fibre nervoase din glosofaringian ajung
anterior „V”-ului lingual distribuindu-se papilelor circumvolate.
Nervul lingual se formează din nervul mandibular. De la origine, din fosa
infratemporală trece anterior în planşeul cavităţii orale prin apertura dintre muşchii
contrictori superiori, mijlocii şi milohioidieni. De la acest nivel, nervul lingual se
plasează imediat inferior de inserţia constrictorului superior pe mandibulă după
care se continuă înainte pe faţa medială a mandibulei, în profunzimea gingiei din
proximitatea ultimului molar. Din această pozitie, nervul lingual îşi continuă
traiectul antero-medial peste planşeul cavităţii orale, se ondulează pe sub ductul
submandibular după care ascensionează pană la nivelul limbii pe faţa externă şi
superioară a muşchiului hioglos. Pe lângă inervaţia senzorială generală din 2/3
anterioare ale limbii, nervul lingual asigură şi sensibilitatea generală de la nivelul
mucoasei sublinguale şi gingiilor asociate cu dinţii de pe arcadele inferioare.
Nervul facial conduce sensibilitatea gustativă din 2/3 anterioare ale limbii.
Fibrele senzoriale ale nervului facial părăsesc limba şi cavitatea orală prin
intermediul nervului lingual, după care se angajează prin nervul coarda
timpanului, ram din nervul facial ce se alatură lingualului în fosa infratemporală.
Nervul hipoglos este responsabil cu inervaţia muşchilor limbii, cu excepţia
palatoglosului, inervat de nervul vag. Nervul hipoglos părăseşte cutia craniană prin
canalul hipoglosului după care prezintă un traiect descendent aproape vertical până
la nivelul imediat inferior de unghiul mandibulei. De aici, nervul se angajează în
jurul ramurii arteriale sternocleidomastoidiene din artera occipitală, încrucişează
artera carotidă externă după care se continuă înainte traversând ondulaţia
descendentă a arterei linguale pentru a ajunge ulterior la suprafaţa externă a 1/3
inferioare a muşchiului hioglos. De la acest nivel, nervul hipoglos urmează
muşchiul hioglos prin apertura determinată de marginile muşchilor constrictor
superior, mijlociu şi milohioidian pentru a se distribui în final, limbii.
La nivelul superior al gâtului, din ramul ventral al lui nervului cervical C1 se
desprinde un ram colateral ce însoţeşte nervul hipoglos. Cele mai multe dintre
fibrele provenite din nervul C1 părăsasesc ulterior nervul hipoglos la nivelul
rădăcinii superioare a ansei cervicale. În vecinătatea marginii posterioare a
muşchiului hioglos, restul fibrelor rămase din C1 părăsesc hipoglosul formând
ramuri nervoase:
- ramul tirohioid ce rămâne să inerveze muşchiul tirohioid;
- ramul geniohioid ce trece prin planşeul cavităţii bucale să inerveze
muşchiul geniohioid
Glandele salivare
Glandele salivare mari şi mici se deschid şi secretă saliva în cavitatea bucală.
Cele mai multe sunt glande mici întâlnite în straturile submucoase şi mucoase ale
epiteliului oral ce căptuşeşte limba, palatul, obrajii şi buzele. Acestea se deschid în
cavitatea orală direct sau prin intermediul unor ducte. Glandele mari sunt
reprezentate de glandele parotide, submandibulare şi sublinguale.
Fiziologia cavităţii bucale
Funcţia digestivă
În cadrul sistemului digestiv, cavitatea bucală este implicată în special în
procesele fizice pe care alimentele introduse le suferă. Astfel că prin impregnarea
alimentelor cu salivă şi fragmentarea acestora prin masticaţie se formează bolul
alimentar a cărui propulsie către segmentul următor al tractului digestiv este
îndeplinită prin etapa bucală a deglutiţiei.
Saliva este rezultatul amestecului secreţiilor celor 3 perechi de glande
salivare mari şi al restului de glande mici dispersate în cavitateă orală.
Constituţia salivei
Saliva finală este o soluţie hipotonă ce cuprinde între 97 - 99,5% apă, iar
diferenţa este completată de:
- Amilază salivară, enzimă ce declanşează degradarea amidonului în
digestia bucală;
- Lipaza linguală, enzimă activată de acidul gastric ce digera grăsimile după
ce alimentele au fost înghiţite;
- Mucus leagă şi lubrifică masa alimentară favorizând deglutiţia;
- Lizozim, enzimă cu rol bacteriolitic asupra unor germeni;
- Kallikreina, enzimă ce stimulează fluxul sangvin la nivelul glandelor
salivare pentru menţinerea secreţiei la nivel ridicat;
- Mucina protejează mucoasa, acţionează similar unui sistem-tampon;
- Imunoglobulina A (IgA), anticorp ce inhibă dezvoltarea bacteriilor;
- Electroliţi printre care Na, K, Cl, fosfaţi, bicarbonaţi.
Saliva are un pH de 6,87. Există diferenţe notabile între valoarea pH-ului
dintr-o regiune a tractului digestiv în alta cu o puternică influenţa asupra activării şi
dezactivării unor enzime digestive. De exemplu, amilaza salivară funcţioneaza bine
la un pH neutru, în cavitatea bucală, însă este dezactivată de pH-ul scazut al
stomacului, spre deosebire de lipaza linguală care nu acţionează în cavitatea orală,
însă este activată ulterior de aciditatea gastrică.
În cavitatea bucală saliva joacă un rol important îndeplinind urmatoarele
funcţii:
- umezeşte cavitatea orală;
- degradează amidonul şi unele grăsimi;
- curăţă dinţii;
- inhibă dezvoltarea bacteriilor;
- dizolvă molecule astfel încât acestea să stimuleze papilele gustative;
- umezeşte alimentele şi conglutinează particulele alimentare dezbinate prin
masticaţie pentru a facilita continuarea digestiei declanşând deglutiţia.
Salivaţia (secreţia salivară)
Poate fi declansată încă dinainte ca alimentele sa fie introduse în cavitatea
bucală, fiind stimulată şi întreţinută prin contactul acestora cu receptorii orali.
Acinii glandelor salivare sunt responsabili cu sinteza salivei, condusă ulterior în
cavitatea bucală prin ductele salivare. Zilnic, glandele salivare secretă între 1-1,5 L
salivă. În mod normal, stimularea parasimpaticului determină secreţia continuă a
salivei în cantităţi moderate cu scopul de a păstra mucoasa orală umedă şi de a
facilita mişcările limbii şi a buzelor în timpul vorbirii. Astfel, saliva este în
permanenţă înghiţită contribuind şi la umezirea esofagului. Eventual, cele mai
multe componente ale salivei sunt reabsorbite, proces prin care se previne
pierderea de lichide. Stimularea simpaticului domină în perioadele de stres,
rezultând în uscăciunea cavităţii bucale, fenomen ce contribuie la activarea
senzaţiei de sete. În cazul în care organismul devine deshidratat, glandele salivare
se vor opri treptat să secrete salivă pentru a conserva apa. Prin urmare, ingestia de
apă nu doar restabileşte homeostazia apei în organism, ci umezeşte şi cavitatea
bucală.
Receptorii primordiali ce declanşează fenomenul de secreţie salivară sunt
reprezentaţi de cei gustativi prin excitarea acestora la introducerea alimentelor în
cavitatea orală. Impulsurile gustative specifice sunt conduse la nucleii salivatori
superior şi inferior din trunchiul cerebral prin fibrele nervilor coarda timpanului
şi glosofaringian. De la aceşti nuclei sunt transmise mai departe impulsuri ce
declanşează secreţia salivară, prin intermediul fibrelor parasimpatice ale nervilor
facial şi glosofaringian. După ingestia de alimente, pentru un timp, saliva continuă
sa fie secretată în aceeaşi masură, acest flux avand rolul de a curăţa cavitatea
bucală prin diluarea substanţelor alimentare ce pot irita mucoasa orală.
In afară de reglare nervoasă, secreţia salivară este influenţată şi pe cale hormonală
de:
- hormonii tiroidieni, tiroidectomia determină atrofia glandelor salivare;
- hormonii gonadali, estrogenul şi testosteronul influenţează structura
glandelor salivare, determinând volume superioare ale ductelor salivare în cazul
barbaţilor şi ale acinilor glandulari în cazul femeilor.
- aldosteronul stimulează absorbţia Na şi eliminarea K la nivelul ductelor.
- hormonul antidiuretic determină hiposalivaţie în urma stărilor de
deshidratare şi şoc.
Tulburările secreţiei salivare
Sunt manifestate prin modificările cantitative şi calitative ale salivei.
Hipersecreţia salivară (sialoreea sau ptialismul) este influenţată de anumiţi
factori precum dezvoltarea dentiţiei la copii, stres, sarcină, senzaţia de greaţă sau în
unele afecţiuni neurologice şi disfuncţii endocrine. Deglutiţia salivei în cantităţi
mari poate implica tulburari digestive asociate cu alterarea tranzitului intestinal,
aerogastrie şi aerocolie.
Hiposecretia salivara (hiposialia) se poate desfaşura până la sistarea
secreţiei salivare, asialie, care duce la xerostomie, uscăciunea mucoasei bucale.
Hiposalivitatea este influenţată de anumiţi factori printre care leziuni distructive
ale glandelor salivare, vârsta înaintată, anxietate, frică, menopauză, afecţiuni
manifestate prin deshidratare severă. Simptomele hiposialiei constau în senzatii de
xerostomie cu alterări ale vorbirii, dificultăţi în masticaţie şi deglutiţie, leziuni ale
mucoasei orale, carii dentare. Deoarece saliva joaca un rol important în formarea
bolului alimentar, diminuarea secreţiei acesteia poate determina leziuni esofagiene
şi tulburari gastroenterologice.
Modificările calitative sunt reprezentate de creşterea concentraţiei salivare a
compuşilor normali sau apariţia în compoziţia salivei unor compusi anormali.
Concentraţia salivei diferă în funcţie de pH-ul substanţelor administrate. Pe lângă
constituienţii normali ai salivei, mai pot apărea elemente precum azotaţi, Pb, Hg
ajunşi accidental în sânge în concentraţii mari. Astfel, glandele salivare sunt
implicate şi în mecanismele de detoxifiere ale organismului. De asemenea,
modificarea concentraţiei salivei poate surveni cand apar în compoziţia acesteia
diverşi agenti biologici ce urmează a fi eliminaţi, precum virusurile rabiei,
poliomielitei şi rujeolei, fapt ce demonstrează contagiunea acestora.
Masticaţia
Reprezintă procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucală sunt
fragmentate suficient sa fie declanşată deglutiţia. În acelaşi timp prin masticaţie
alimentele sunt expuse mai eficient la activitatea substanţelor din compozitia
salivei.
Mecanismul masticaţiei constă în ansamblul de mişcări executate de
mandibulă pe masivul maxofacial, prin care suprafeţele ocluzale ale dinţilor de pe
arcadele superioară şi inferioară sunt puse în contact, prelucrându-se astfel mecanic
alimentele, prin procedee de tăiere, zdrobire sau măcinare în funcţie de dinţii
implicaţi.
Miscările mandibulei sunt variate şi influenţate de anumite grupe musculare.
Astfel, maseterul, fasciculele anterioare şi mijlocii ale temporalului precum şi
pterigoidianul intern colaborează având ca rezultat ridicarea mandibulei.
Coborarea mandibulei ce succede ridicarea acesteia este realizată de activitatea
musculară a digastricului, milohioidianului şi geniohioidianului. De asemenea, în
masticaţie mandibula exercită şi mişcări de rotaţie, retropulsie şi lateralitate în cea
mai mare masură prin intermediul muşchilor pterigoidieni.
Succesiunea de mişcări ale mandibulei implică mecanismul masticaţiei,
reglat pe cale nervoasă, masticaţia devenind astfel un act motor parţial reflex prin
participarea fibrelor nervoase din trigemen, glosofaringian şi în mai mică masură,
hipoglos. Reflexul miotactic masticator, de ridicare a mandibulei este numit şi
trigeminal, fiind coordonat de nucleul masticator din puntea trunchiului cerebral
prin intermediul impulsurilor conduse de nervul mandibular, ram din nervul
trigemen, în urma contracţiei muşchilor implicaţi în ridicarea mandibulei. În acest
moment, masticaţia continuă cu reflexul de coborâre a mandibulei, declanşat de
excitarea receptorilor din cavitatea orală prin compresiunea alimentelor. Stimularea
dinţilor şi gingiilor, precum şi a palatului dur este urmată de coborârea mandibulei
prin contracţia muşchilor coborâtori, controlaţi de nucleul masticator din punte cu
ajutorul impulsurilor nervoase conduse de nervul mandibular.
Tulburările de masticaţie sunt influenţate în primul rând de starea de
sănătate a dentiţiei, ce poate diminua progresiv eficienţa procesului de masticaţie.
În consecinţă, masticarea insuficientă a alimentelor duce la deglutiţia masei
alimentare nefragmentată potrivit ce poate leza mucoasa esofagiană şi gastrică,
întârziind evacuarea gastrică concomitent cu diminuarea digestiei şi absorbţiei.
Deglutiţia
În urma digestiei bucale efectuată prin digestia fizică şi chimică a
alimentelor, prin masticaţie şi respectiv acţiunea salivei, în cavitatea orală se
formează bolul alimentar pregătit pentru a fi propulsat mai departe la urmatorul
nivel al tractului digestiv pentru continuarea digestiei. Acest proces se numeste
deglutiţie.
Deglutiţia este un act reflex motor în care sunt implicaţi peste 22 de muşchi
de la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi esofagului coordonaţi de centrii
deglutiţei din medulla oblongată şi punte.
Comunicarea centrilor nervoşii cu muşchii implicaţi în procesul deglutiţiei
se face prin intermediul ramurilor din trigemen, facial, glosofaringian şi hipoglos.
Funcţia respiratorie
În cadrul sistemului respirator, cavitatea bucală asigură trecerea
bidirecţională a aerului din exterior în plămâni şi invers, prin inspiraţie şi respectiv
expiraţie. De asemenea, la acest nivel aerul este supus unor procese de umectare şi
încălzire.
Funcţia de relaţie
Pe lângă funcţia digestivă şi respiratorie, cavitatea bucală participă şi la
desfăşurarea unor funcţii de relaţie prin care organismul se integrează în mediul de
viaţă. Astfel în cavitatea bucală se percepe sensibilitatea gustativă, la care i se
adaugă şi sensibilitatea generală, prin care sunt transmise senzaţii tactile, termice şi
dureroase. De asemenea, importanţa majoră în cadrul acestei funcţii o reprezintă
transformarea sunetelor emise de corzile vocale în cuvinte prin intermediul
palatului moale, a limbii şi buzelor, cavitatea bucală conferind rezonanţa vocii.