Anatomia şi fiziologia cavităţii bucale

Cavitatea bucală (cavum oris) reprezintă primul segment al tractului

digestiv, prin intermediul căruia alimentele sunt preparate pentru digestie şi

ingerate. În acelaşi timp, cavitatea bucală constituie camera rezonatoare pentru

sunetele emise de corzile vocale şi participă la respiraţie.

Raporturile cavităţii bucale

- anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, delimitat superior şi

inferior de buze, unite în părţile laterale prin intermediul comisurilor labiale.

- posterior comunică cu orofaringele prin istmul orofaringian, delimitat în

părţile laterale de arcadele palatoglose, superior de palatul moale şi inferior de

„V”-ul lingual ce desparte zona orală a limbii (2/3 anterioare) de cea faringiana

(1/3 posterioară).

- superior este despărţită de cavitatea nazală prin intermediul palatului.

- inferior este delimitata de structuri musculare, precum muşchii

milohioidieni, geniohioidieni şi limba.

- lateral cavitatea este închisă de obraji, a căror pereţi sunt constituiţi în cea

mai mare parte de muşchii buccinatori.

Anatomia cavităţii bucale

Cavitatea bucală este compartimentată de arcadele dentare în:

- Vestibul bucal (vestibulum oris) Vestibulul bucal este compartimentul

anterior al cavităţii bucale, are forma de potcoavă şi este cuprins între buze şi

suprafeţele profunde ale obrajilor pe plan extern şi arcade dentare şi gingii pe plan

intern. De sus până jos, vestibulul este limitat de reflexia mucoasei de la nivelul

buzelor şi obrajilor până la nivelul gingiilor ce acoperă arcurile alveolodentare

superioare şi inferioare respective, formând şanţurile gingivo-labiale superioare şi

inferioare. Anterior comunică cu exteriorul prin orificiul bucal delimitat de buze.

Posterior, în timpul ocluziei dentare, vestibulul comunică cu cavitatea bucală

propriu-zisa printr-o apertură determinată de arcadele alveolodentare începând cu

cel de-al treilea molar, numită spaţiul retromolar şi prin spaţiile interdentare.

Pereţii laterali ai vestibulului sunt constituiţi din obraji, ce cuprind muşchii

buccinator captusiţi de mucoasa cavităţii bucale. Ductul glandei parotide, canalul

Stenon se deschide printr-o papilă mică la nivelul celui de-al doilea molar superior.

- Cavitatea bucală propriu-zisă (cavum oris proprium) Cavitatea bucală

propriu-zisă reprezintă comaprtimentul posterior. În faţă şi lateral este marginită de

arcadele alveolodentare, iar posterior comunică cu faringele printr-o apertură

constrictivă, anume istmul faringian. Plafonul este format din palatul dur şi moale,

iar cea mai mare parte a planşeului este reprezentat de limbă, căreia i se alatură

mucoasa reflectată din partea laterală şi inferioară a limbii până la gingia ce

captuşeşte faţa internă a mandibulei. Cavitatea bucală propriu-zisă primeşte

secreţia salivară de la glandele sublinguale şi submandibulare.

Cavitatea bucală (schema)

Mucoasa cavităţii bucale

Cuprinde:

- Mucoasa masticatorie cu epiteliu pavimentos stratificat keratinizat pentru

palat dur şi parakeratinizat pentru gingii.

- Mucoasa de acoperire cu epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat gros,

în restul cavităţii, ce se descuamează şi se înnoieşte o data la 12 zile.

Buzele (labia oris)

Formează regiunea labială a cavităţii bucale, sunt în număr de două,

superioară şi inferioară şi inconjoară orificiul bucal. Buzele sunt formaţiuni

musculo-membranoase, captuşite la exterior de tegument şi la interior de mucoasa

cavităţii bucale şi prezintă un rol important în fizionomie.

Vasele sangvine formează o reţea bogată mai aproape de suprafaţă în cazul

tegumentului subţire, ca urmare este identificată prezenţa vermilionului, linia de

tranziţie între tegumentul gros al feţei şi cel subţire care se suprapune cu marginile

buzelor şi se continuă cu mucoasa orală până la suprafeţele profunde ale buzelor.

Buza superioară prezintă pe linie mediană un şanţ superficial vertical pe suprafaţa

sa externă, numit şanţ subnazal sau filtru, care se continua cu o proeminenţă, spre

faţa internă numită tuberculul buzei superioare. Filtrul împreună cu cele două

creste de piele pe care le desparte sunt formate embriologic prin fuziunea

proceselor mediale nazale. Pe suprafaţa internă a ambelor buze, frenul median

labial conectează buza respectivă cu gingia adiacentă.

Buzele încadrează muşchiul orbicular al gurii (orbicularis oris), ramuri

nervoase motorii din nervul facial şi senzitive din nervii infraorbital şi mentonier,

ramuri ce provin din maxilar şi mandibular, reţea vasculară şi glandele labiale.

Obrajii (buccae)

Constituie pereţii laterali ai cavităţii bucale şi fac parte din regiunea geniană

a feţei. În cazul copiilor sau la persoanele grase, faţa externă a obrajilor este

proeminent convexă, deprimându-se la indivizii bătrâni şi cei slabi. Faţa internă

este captuşită de mucoasa orală. Între cele doua feţe, stratigrafia obrajilor cuprinde

ţesut adipos, areolar, strat muscular format în cea mai mare parte din fibrele

muşchiului buccinator, glande molare, reţea vasculară reprezentată de artera

bucală, provenită din artera maxilară, artera transversă a feţei, ram provenit din

artera temporală şi vene care ajung în vena facială. În continuare se mai gasesc

vase limfatice şi ramuri nervoase motorii din facial şi senzitive din nervii bucali

infraorbitali proveniţi din nervul trigemen.

Dinţii şi gingiile

Dinţii (dentes) sunt ataşaţi în cavităţi mici, numite alveole săpate în două

arcuri osoase crescute inferior pe mandibulă şi superior pe maxilarul superior,

numite arcuri alveolodentare.

Gingiile (gingivae) sunt regiuni specializate ale mucoasei orale masticatorii

care înconjoară dinţii şi acoperă zonele adiacente ale osului alveolar. Gingiile sunt

formate din epiteliu pavimentos stratificat keratinizat şi prezintă şanţul gingival, în

forma de „V”, la baza dintelui de care este ataşată prin epiteliul joncţional ce

formează smalţul. Şanţul gingival împreună cu smalţul şi ţesutul conjunctiv de

susţinere aferent formează complexul dentoparodontal.

Diferitele tipuri de dinţi se disting din punct de vedere al poziţiei, morfologic

şi funcţional.

La adulţi, în cavitatea orală se găsesc 32 de dinţi, 16 pe arcul superior şi 16

pe cel inferior. Pe fiecare parte, stânga şi dreapta, de pe ambele arcuri, maxilar

superior şi mandibular se găsesc câte 2 incisivi, 1 canin, 2 premolari şi 3 molari.

Incisivii (dentes incisivi) sunt „dinţii din faţă”, câte unul central şi unul

lateral pentru fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Aceştia au o singură

radacină, iar coroana lor este subţire, utilă în tăierea alimentelor în bucăţi.

Caninii (dentes canini) sunt poziţionaţi lateral de incisivi, câte unul pe

fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Aceştia sunt cei mai lungi dinţi din

cavitatea orală, coroana lor este unicuspidă şi sunt întrebuinţaţi la procesarea fizică

iniţială mai amplă a alimentelor precum carnea, fructe sau legume proaspete.

Premolarii (dentes praemolares) continuă arcul dentar de la canini, prezenţi

în număr de 2 pe fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Premolarii au coroana

bicuspidă cu un vârf spre obraji şi unul către regiunea linguală, pentru maxilarul

inferior şi regiunea palatină, pentru maxilarul superior. Toţi premolarii au câte o

rădăcina, în afară de primul premolar de pe maxilarul superior care prezintă două

rădăcini. În masticaţie premolarii sunt utilizaţi în special pentru marunţitul

alimentelor.

Ultimii dinţi ai arcului dentar sunt molarii (dentes molares), câte 3 pentru

fiecare hemiarcadă superioară şi inferioară. Primul molar apare la varsta de 6 ani,

iar cel de-al doilea în jurul varstei de 12 ani. Cel de-al treilea molar este cunoscut

ca „maseaua de minte” şi se definitivează la persoanele cu vârsta între 17 şi 25 de

ani. Molarii de pe maxilarul inferior au două rădăcini, în timp ce molarii de pe

maxilarul superior au trei rădăcini. Coroanele prezintă între 3 şi 5 cuspe, prin

intermediul cărora în procesul masticaţiei, molarii deservesc la măcinarea

alimentelor.

Plafonul cavităţii orale (palatul)

Este constituit din palat (palatum), ce cuprinde 2 părţi, anterioară

determinată de palatul dur şi posterioară de palatul moale. Palatul dur (palatum

durum) separă cavitatea orală de cea nazală şi este reprezentat de o placă osoasă

captuşită superior şi inferior de mucoase. Palatul moale (palatum molle) continuă

posterior palatul dur şi acţionează similar unei valve care se poate deprima pentru a

contribui la închiderea istmului orofaringian sau se poate eleva pentru a separa

nazofaringele de orofaringe.

Limba

Limba (lingua) este principalul organ de simţ al gustului, având importanţă

majoră şi în vorbire. De asemenea intervine în procesele de masticaţie şi deglutiţie.

Limba este o structură musculară ce face parte din elementele planşeului cavităţii

orale, iar extremitatea posterioară a acesteia intră în alcătuirea peretelui anterior al

orofaringelui.

Partea anterioară a limbii este reprezentată de apexul limbii (apex linguae),

de formă triunghiulară cu vârful orientat anterior, poziţionat imediat posterior de

dinţii incisivi. Rădăcina limbii (radix linguae) este ataşată la mandibulă şi hioid.

2/3 anterioare reprezintă partea orală a limbii orientată orizontal. Partea dorsală

(dorsum linguae) sau 1/3 posterioară a limbii se curbează inferior şi devine

orientată predominant în plan vertical. Suprafeţele orale şi faringiene sunt

despărţite de sulcus terminalis, şanţul terminal în forma de „V”, ce formează

marginea inferioară a istmului orofaringian între cavităţile orale şi faringiene. La

nivelul vârfului „V”-ului lingual se găseşte o mică depresiune, foramen cecum, ce

reprezintă vestigiul canalului tireoglos. La unele persoane acest canal persistă şi

face conexiunea între limba şi glanda tiroidă.

Suprafaţa superioară a limbii este acoperită de papilele gustative, cu

diferite forme şi dimensiuni:

- Papilele filiforme au formă de con şi se întâlnesc sub forma unor proiecţii

ale mucoasei cu vârful ramificat predominant în 2/3 anterioare ale limbii. Papilele

filiforme nu conţin muguri gustativi.

- Papilele fungiforme au forma de ciuperca, mai mari, însă mai puţin

numeroase decât cele filiforme şi sunt aşezate înaintea „V”-ului lingual,

concentrate în special pe marginile limbii.

- Papilele circumvalate sunt cele mai mari, de forma cilindrică şi se găsesc

în număr de 8-12 înaintea „V”-ului lingual. Acestea nu sunt proeminente spre

deosebire de celelalte, fiind învaginate în mucoasa linguală. Între ele, la exterior

sunt delimitate de şanţuri circulare acoperite de epiteliu ce conţine muguri

gustativi.

- Papilele foliate se prezintă sub forma unor pliuri lineare aşezate

perpendicular preponderent în regiunile posterioare ale marginilor limbii.

În general, papilele măresc aria de contact între suprafaţa limbii şi conţinutul

cavităţii orale, având toate muguri gustativi, cu excepţia celor filiforme.

Faţa inferioară a limbii (facies inferiori linguae) nu prezintă papile ci doar

câteva repliuri ale mucoasei linguale. Frâul limbii (frenulum linguale) continuă

mucoasa ce acoperă planşeul cavităţii orale şi se suprapune cu marginea inferioară

a septului mediosagital care separă pe plan intern partea dreaptă de cea stangă a

limbii. De fiecare parte a frenului limbii se gaseşte câte o venă sublinguală, venă

ranină, iar lateral de aceasta se observă câte o creastă numita plica fimbriată.

Mucoasa ce acoperă suprafaţa faringiană a limbii prezintă un contur neregelulat

datorită prezenţei nodulilor limfoizi de la nivelul submucoasei. Aceşti noduli sunt

asociaţi cu amigdalele linguale. Pe suprafaţa faringiană nu există papile gustative.

Muşchii limbii. În cea mai mare masură limba este alcatuită din muşchi

intrinseci şi extrinseci. Limba este compartimentată de septul mediosagital format

din ţestut conjunctiv într-o jumatate stangă şi dreaptă, motiv pentru care toţi

muşchii sunt pereche de-o parte şi de alta a septului.

Muşchii intrinseci se găsesc la interior reprezentaţi de longitudinal

superior şi inferior, transvers şi verticali. Aceştia sunt responsabili cu modificarea

formei limbii prin:

- alungirea şi scurtarea limbii;

- rasucirea apexului şi marginilor;

- aplatizarea şi ondularea suprafeţei.

Colaborând în perechi sau solitari, muşchii intrinseci ai limbii contribuie la

realizarea mişcărilor asociate de precizie necesare în vorbire, masticaţie şi

deglutiţie.

Muşchii extrinseci ajung la limbă de pe structurile învecinate acesteia, iar

cei mai importanţi pe fiecare parte sunt muşchii genioglosi, hioglosi, stiloglosi şi

palatoglosi.

Muşchii geniogloşi se intind sub forma unui evantai pe fiecare parte a

septului mediosagital aducând o contribuţie semnificativă la structura limbii.

Inserţia de origine se face pe tuberozitatea mentoniera superiora a spinei de pe fata

posterioară a simfizei mandibulare, imediat superior de originea muşchilor

geniohioidieni de pe tuberculii mentonieri inferiori. De la acest nivel de origine,

fibrele musculare parcurg un traiect postero-superior, cele mai multe inserandu-se

distal pe osul hioid, pentru ca celelalte să se alature muşchilor intrinseci.

Muschii genioglosi deprimă partea centrală a limbii şi sunt implicaţi în mişcările

de scoatere din cavitatea orală a părţii anterioare a limbii prin orificiul bucal.

Inervaţia este realizată prin intermediul nervului hipoglos. Din punct de vedere

clinic, funcţionalitatea nervului hipoglos poate fi testată prin solicitarea

pacientului „să scoată limba afară”. În cazul în care nervii sunt funcţionali limba

iese din cavitatea orală uniform în raport cu linia mediana, iar în caz contrar

varful limbii va indica partea în care nervul nu functionează la parametri normali.

Muschii hiogloşi sunt de formă patrulateră, subţiri, poziţionaţi lateral de

muşchii genioglosi. Fiecare muşchi hioglos îşi are inserţia de origine pe marele

corn şi zonele adiacente de pe corpul osului hioid. La origine, fibrele musculare se

găsesc lateral de muşchii mijlocii contrictori ai faringelui după care urmează un

traiect anterior şi superior prin trigonul format de constrictorii superiori, mijlocii şi

milohioidieni pentru a se insera ulterior pe suprafata laterală a limbii între

geniohioid lateral şi stiloglos medial.

Muşchiul hioglos prin acţiunea sa deprimă limba şi este inervat de nervul

hipoglos. Hioglosul reprezintă un reper important pentru planşeul cavităţii bucale,

printre fibrele acestuia artera linguală, provenită din artera carotidă externă,

ajungând la nivelul limbii. De asemenea, la limbă ajung de pe faţa externă a

muşchiului hioglos, nervii hipoglos şi lingual, ram din nervul mandibular.

Muşchii stilogloşi au inserţia de origine pe faţa anterioară a procesului

stiloid de pe osul temporal şi pe ligamentul stilomandibular. De la acest nivel,

fiecare muşchi trece inferior şi medial prin trigonul format de constrictorii mijlocii,

superiori şi milohioidieni pentru a ajunge pe faţa laterală a limbii unde se îmbină

cu marginea superioară a hioglosului precum şi cu muşchii intrinseci. Stilogloşii

intervin în acţiunea de retracţie a limbii, tragând superior extremitatea posterioară a

limbii. La fel ca ceilalti muşchi extrinseci şi stilogloşii sunt inervaţi de nervul

hipoglos.

Muşchii palatogloşi au fost descrişi ca muşchi ai palatului moale, aceştia

realizând legătura palatului cu limba, inserându-se distal pe faţa laterală a limbii.

Prin activitatea întreprinsă de fibrele musculare de a eleva extremitatea posterioară

a limbii concomitent cu coborârea palatului moale este facilitată inchiderea

istmului orofaringian, separând astfel cavitatea orală de orofaringe.

Spre deosebire de ceilalti muşchi extrinseci ai limbii, muşchii palatogloşi sunt

inervaţi de nervul vag.

Vascularizaţia arterială a limbii

Principala sursă de vascularizaţie arterială a limbii este artera linguală.

De fiecare parte, artera linguală se desprinde din artera carotidă externă la

nivelul vârfului cornului mare al osului hioid. De la origine formează o curba

ascendentă după care se onduleaza descendent şi înainte pentru a pătrunde în

profunzimea muşchiului hioglos, însoţind muşchiul prin apertura descrisă de

marginile milohioidului, constrictorul superior şi mijlociu pentru a intra ulterior în

planşeul cavităţii bucale. De la acest nivel, artera linguală se continuă înainte în

planul format de muşchii hioglos şi genioglos până la apexul limbii. În traiectul său

artera linguală emite colaterale pentru glandele sublinguale, gingii şi pentru

mucoasa orală de la nivelul planşeului cavităţii bucale.

Vascularizaţia venoasă a limbii

Sângele venos de la nivelul limbii este drenat în principal de venele dorsale

şi profunde linguale.

Vena linguala dorsala însoţeşte artera linguală printre muşchii hioglosi şi

genioglosi şi se varsă în vena jugulară internă.

Venele linguale profunde sunt vizibile prin mucoasa sublinguală. Deşi

iniţial acestea acompaniază artera linguală în partea anterioară a limbii, ulterior se

separă posterior de muşchii hioglosi. De fiecare parte, vena linguală profundă

însoţeşte nervul hipoglos pe suprafaţa externă a muşchiului hioglos după care trece

de planşeul cavităţii orale prin apertura formată de marginile muşchilor constrictori

superiori, mijlocii şi milohioidieni. În final se varsă în vena jugulară internă.

Limfaticele limbii

Vasele limfatice de la nivelul limbii sunt drenate de lanţul cervical profund

format de nodulii din lungul venei jugulare interne. Limfa din partea faringiană a

limbii este drenată prin peretele faringian direct în nodulul jugulodigastric al

lanţului cervical profund.

Limfa din partea orală a limbii este drenată atât direct în nodulii cervicali

profunzi cât şi indirect în aceştia, vasele limfatice trecând iniţial pe sub muşchiul

milohiodian prin nodulii submentali şi submandibulari. Nodulii submentali se

gasesc inferior muşchiului milohioidian şi între muşchii digastrici, iar nodulii

submandibulari se află sub planşeul cavităţii orale pe faţa internă a marginei

inferioare a mandibulei.

Vasele limfatice de la nivelul apexului limbii trec prin muşchiul milohioid în

nodulii submentali, după care limfa este drenată de nodulul juguloomohioidian

din lanţul cervical profund.

Inervaţia limbii

Este complexă şi implică mai mulţi nervi.

Nervul glosofaringian paraseşte cutia craniană prin foramenul jugular

coborând în lungul feţei posterioare a muşchiului stilofaringian, după care trece pe

faţa laterală a acestuia pentru a aluneca posterior de trigonul format de muşchii

constrictori superior, mijlocii şi milohioidieni. Nervul trece apoi înaintea peretelui

orofaringian imediat pe sub polul inferior al tonsilelor palatine şi pătrunde prin

partea faringiană a limbii în profunzimea muşchilor stiloglosi şi hioglosi. Nervul

glosofaringian conduce inervaţia senzorială generală şi sensibilitatea gustativă din

1/3 posterioară a limbii. De asemenea, fibre nervoase din glosofaringian ajung

anterior „V”-ului lingual distribuindu-se papilelor circumvolate.

Nervul lingual se formează din nervul mandibular. De la origine, din fosa

infratemporală trece anterior în planşeul cavităţii orale prin apertura dintre muşchii

contrictori superiori, mijlocii şi milohioidieni. De la acest nivel, nervul lingual se

plasează imediat inferior de inserţia constrictorului superior pe mandibulă după

care se continuă înainte pe faţa medială a mandibulei, în profunzimea gingiei din

proximitatea ultimului molar. Din această pozitie, nervul lingual îşi continuă

traiectul antero-medial peste planşeul cavităţii orale, se ondulează pe sub ductul

submandibular după care ascensionează pană la nivelul limbii pe faţa externă şi

superioară a muşchiului hioglos. Pe lângă inervaţia senzorială generală din 2/3

anterioare ale limbii, nervul lingual asigură şi sensibilitatea generală de la nivelul

mucoasei sublinguale şi gingiilor asociate cu dinţii de pe arcadele inferioare.

Nervul facial conduce sensibilitatea gustativă din 2/3 anterioare ale limbii.

Fibrele senzoriale ale nervului facial părăsesc limba şi cavitatea orală prin

intermediul nervului lingual, după care se angajează prin nervul coarda

timpanului, ram din nervul facial ce se alatură lingualului în fosa infratemporală.

Nervul hipoglos este responsabil cu inervaţia muşchilor limbii, cu excepţia

palatoglosului, inervat de nervul vag. Nervul hipoglos părăseşte cutia craniană prin

canalul hipoglosului după care prezintă un traiect descendent aproape vertical până

la nivelul imediat inferior de unghiul mandibulei. De aici, nervul se angajează în

jurul ramurii arteriale sternocleidomastoidiene din artera occipitală, încrucişează

artera carotidă externă după care se continuă înainte traversând ondulaţia

descendentă a arterei linguale pentru a ajunge ulterior la suprafaţa externă a 1/3

inferioare a muşchiului hioglos. De la acest nivel, nervul hipoglos urmează

muşchiul hioglos prin apertura determinată de marginile muşchilor constrictor

superior, mijlociu şi milohioidian pentru a se distribui în final, limbii.

La nivelul superior al gâtului, din ramul ventral al lui nervului cervical C1 se

desprinde un ram colateral ce însoţeşte nervul hipoglos. Cele mai multe dintre

fibrele provenite din nervul C1 părăsasesc ulterior nervul hipoglos la nivelul

rădăcinii superioare a ansei cervicale. În vecinătatea marginii posterioare a

muşchiului hioglos, restul fibrelor rămase din C1 părăsesc hipoglosul formând

ramuri nervoase:

- ramul tirohioid ce rămâne să inerveze muşchiul tirohioid;

- ramul geniohioid ce trece prin planşeul cavităţii bucale să inerveze

muşchiul geniohioid

Glandele salivare

Glandele salivare mari şi mici se deschid şi secretă saliva în cavitatea bucală.

Cele mai multe sunt glande mici întâlnite în straturile submucoase şi mucoase ale

epiteliului oral ce căptuşeşte limba, palatul, obrajii şi buzele. Acestea se deschid în

cavitatea orală direct sau prin intermediul unor ducte. Glandele mari sunt

reprezentate de glandele parotide, submandibulare şi sublinguale.

Fiziologia cavităţii bucale

Funcţia digestivă

În cadrul sistemului digestiv, cavitatea bucală este implicată în special în

procesele fizice pe care alimentele introduse le suferă. Astfel că prin impregnarea

alimentelor cu salivă şi fragmentarea acestora prin masticaţie se formează bolul

alimentar a cărui propulsie către segmentul următor al tractului digestiv este

îndeplinită prin etapa bucală a deglutiţiei.

Saliva este rezultatul amestecului secreţiilor celor 3 perechi de glande

salivare mari şi al restului de glande mici dispersate în cavitateă orală.

Constituţia salivei

Saliva finală este o soluţie hipotonă ce cuprinde între 97 - 99,5% apă, iar

diferenţa este completată de:

- Amilază salivară, enzimă ce declanşează degradarea amidonului în

digestia bucală;

- Lipaza linguală, enzimă activată de acidul gastric ce digera grăsimile după

ce alimentele au fost înghiţite;

- Mucus leagă şi lubrifică masa alimentară favorizând deglutiţia;

- Lizozim, enzimă cu rol bacteriolitic asupra unor germeni;

- Kallikreina, enzimă ce stimulează fluxul sangvin la nivelul glandelor

salivare pentru menţinerea secreţiei la nivel ridicat;

- Mucina protejează mucoasa, acţionează similar unui sistem-tampon;

- Imunoglobulina A (IgA), anticorp ce inhibă dezvoltarea bacteriilor;

- Electroliţi printre care Na, K, Cl, fosfaţi, bicarbonaţi.

Saliva are un pH de 6,87. Există diferenţe notabile între valoarea pH-ului

dintr-o regiune a tractului digestiv în alta cu o puternică influenţa asupra activării şi

dezactivării unor enzime digestive. De exemplu, amilaza salivară funcţioneaza bine

la un pH neutru, în cavitatea bucală, însă este dezactivată de pH-ul scazut al

stomacului, spre deosebire de lipaza linguală care nu acţionează în cavitatea orală,

însă este activată ulterior de aciditatea gastrică.

În cavitatea bucală saliva joacă un rol important îndeplinind urmatoarele

funcţii:

- umezeşte cavitatea orală;

- degradează amidonul şi unele grăsimi;

- curăţă dinţii;

- inhibă dezvoltarea bacteriilor;

- dizolvă molecule astfel încât acestea să stimuleze papilele gustative;

- umezeşte alimentele şi conglutinează particulele alimentare dezbinate prin

masticaţie pentru a facilita continuarea digestiei declanşând deglutiţia.

Salivaţia (secreţia salivară)

Poate fi declansată încă dinainte ca alimentele sa fie introduse în cavitatea

bucală, fiind stimulată şi întreţinută prin contactul acestora cu receptorii orali.

Acinii glandelor salivare sunt responsabili cu sinteza salivei, condusă ulterior în

cavitatea bucală prin ductele salivare. Zilnic, glandele salivare secretă între 1-1,5 L

salivă. În mod normal, stimularea parasimpaticului determină secreţia continuă a

salivei în cantităţi moderate cu scopul de a păstra mucoasa orală umedă şi de a

facilita mişcările limbii şi a buzelor în timpul vorbirii. Astfel, saliva este în

permanenţă înghiţită contribuind şi la umezirea esofagului. Eventual, cele mai

multe componente ale salivei sunt reabsorbite, proces prin care se previne

pierderea de lichide. Stimularea simpaticului domină în perioadele de stres,

rezultând în uscăciunea cavităţii bucale, fenomen ce contribuie la activarea

senzaţiei de sete. În cazul în care organismul devine deshidratat, glandele salivare

se vor opri treptat să secrete salivă pentru a conserva apa. Prin urmare, ingestia de

apă nu doar restabileşte homeostazia apei în organism, ci umezeşte şi cavitatea

bucală.

Receptorii primordiali ce declanşează fenomenul de secreţie salivară sunt

reprezentaţi de cei gustativi prin excitarea acestora la introducerea alimentelor în

cavitatea orală. Impulsurile gustative specifice sunt conduse la nucleii salivatori

superior şi inferior din trunchiul cerebral prin fibrele nervilor coarda timpanului

şi glosofaringian. De la aceşti nuclei sunt transmise mai departe impulsuri ce

declanşează secreţia salivară, prin intermediul fibrelor parasimpatice ale nervilor

facial şi glosofaringian. După ingestia de alimente, pentru un timp, saliva continuă

sa fie secretată în aceeaşi masură, acest flux avand rolul de a curăţa cavitatea

bucală prin diluarea substanţelor alimentare ce pot irita mucoasa orală.

In afară de reglare nervoasă, secreţia salivară este influenţată şi pe cale hormonală

de:

- hormonii tiroidieni, tiroidectomia determină atrofia glandelor salivare;

- hormonii gonadali, estrogenul şi testosteronul influenţează structura

glandelor salivare, determinând volume superioare ale ductelor salivare în cazul

barbaţilor şi ale acinilor glandulari în cazul femeilor.

- aldosteronul stimulează absorbţia Na şi eliminarea K la nivelul ductelor.

- hormonul antidiuretic determină hiposalivaţie în urma stărilor de

deshidratare şi şoc.

Tulburările secreţiei salivare

Sunt manifestate prin modificările cantitative şi calitative ale salivei.

Hipersecreţia salivară (sialoreea sau ptialismul) este influenţată de anumiţi

factori precum dezvoltarea dentiţiei la copii, stres, sarcină, senzaţia de greaţă sau în

unele afecţiuni neurologice şi disfuncţii endocrine. Deglutiţia salivei în cantităţi

mari poate implica tulburari digestive asociate cu alterarea tranzitului intestinal,

aerogastrie şi aerocolie.

Hiposecretia salivara (hiposialia) se poate desfaşura până la sistarea

secreţiei salivare, asialie, care duce la xerostomie, uscăciunea mucoasei bucale.

Hiposalivitatea este influenţată de anumiţi factori printre care leziuni distructive

ale glandelor salivare, vârsta înaintată, anxietate, frică, menopauză, afecţiuni

manifestate prin deshidratare severă. Simptomele hiposialiei constau în senzatii de

xerostomie cu alterări ale vorbirii, dificultăţi în masticaţie şi deglutiţie, leziuni ale

mucoasei orale, carii dentare. Deoarece saliva joaca un rol important în formarea

bolului alimentar, diminuarea secreţiei acesteia poate determina leziuni esofagiene

şi tulburari gastroenterologice.

Modificările calitative sunt reprezentate de creşterea concentraţiei salivare a

compuşilor normali sau apariţia în compoziţia salivei unor compusi anormali.

Concentraţia salivei diferă în funcţie de pH-ul substanţelor administrate. Pe lângă

constituienţii normali ai salivei, mai pot apărea elemente precum azotaţi, Pb, Hg

ajunşi accidental în sânge în concentraţii mari. Astfel, glandele salivare sunt

implicate şi în mecanismele de detoxifiere ale organismului. De asemenea,

modificarea concentraţiei salivei poate surveni cand apar în compoziţia acesteia

diverşi agenti biologici ce urmează a fi eliminaţi, precum virusurile rabiei,

poliomielitei şi rujeolei, fapt ce demonstrează contagiunea acestora.

Masticaţia

Reprezintă procesul prin care alimentele introduse în cavitatea bucală sunt

fragmentate suficient sa fie declanşată deglutiţia. În acelaşi timp prin masticaţie

alimentele sunt expuse mai eficient la activitatea substanţelor din compozitia

salivei.

Mecanismul masticaţiei constă în ansamblul de mişcări executate de

mandibulă pe masivul maxofacial, prin care suprafeţele ocluzale ale dinţilor de pe

arcadele superioară şi inferioară sunt puse în contact, prelucrându-se astfel mecanic

alimentele, prin procedee de tăiere, zdrobire sau măcinare în funcţie de dinţii

implicaţi.

Miscările mandibulei sunt variate şi influenţate de anumite grupe musculare.

Astfel, maseterul, fasciculele anterioare şi mijlocii ale temporalului precum şi

pterigoidianul intern colaborează având ca rezultat ridicarea mandibulei.

Coborarea mandibulei ce succede ridicarea acesteia este realizată de activitatea

musculară a digastricului, milohioidianului şi geniohioidianului. De asemenea, în

masticaţie mandibula exercită şi mişcări de rotaţie, retropulsie şi lateralitate în cea

mai mare masură prin intermediul muşchilor pterigoidieni.

Succesiunea de mişcări ale mandibulei implică mecanismul masticaţiei,

reglat pe cale nervoasă, masticaţia devenind astfel un act motor parţial reflex prin

participarea fibrelor nervoase din trigemen, glosofaringian şi în mai mică masură,

hipoglos. Reflexul miotactic masticator, de ridicare a mandibulei este numit şi

trigeminal, fiind coordonat de nucleul masticator din puntea trunchiului cerebral

prin intermediul impulsurilor conduse de nervul mandibular, ram din nervul

trigemen, în urma contracţiei muşchilor implicaţi în ridicarea mandibulei. În acest

moment, masticaţia continuă cu reflexul de coborâre a mandibulei, declanşat de

excitarea receptorilor din cavitatea orală prin compresiunea alimentelor. Stimularea

dinţilor şi gingiilor, precum şi a palatului dur este urmată de coborârea mandibulei

prin contracţia muşchilor coborâtori, controlaţi de nucleul masticator din punte cu

ajutorul impulsurilor nervoase conduse de nervul mandibular.

Tulburările de masticaţie sunt influenţate în primul rând de starea de

sănătate a dentiţiei, ce poate diminua progresiv eficienţa procesului de masticaţie.

În consecinţă, masticarea insuficientă a alimentelor duce la deglutiţia masei

alimentare nefragmentată potrivit ce poate leza mucoasa esofagiană şi gastrică,

întârziind evacuarea gastrică concomitent cu diminuarea digestiei şi absorbţiei.

Deglutiţia

În urma digestiei bucale efectuată prin digestia fizică şi chimică a

alimentelor, prin masticaţie şi respectiv acţiunea salivei, în cavitatea orală se

formează bolul alimentar pregătit pentru a fi propulsat mai departe la urmatorul

nivel al tractului digestiv pentru continuarea digestiei. Acest proces se numeste

deglutiţie.

Deglutiţia este un act reflex motor în care sunt implicaţi peste 22 de muşchi

de la nivelul cavităţii bucale, faringelui şi esofagului coordonaţi de centrii

deglutiţei din medulla oblongată şi punte.

Comunicarea centrilor nervoşii cu muşchii implicaţi în procesul deglutiţiei

se face prin intermediul ramurilor din trigemen, facial, glosofaringian şi hipoglos.

Funcţia respiratorie

În cadrul sistemului respirator, cavitatea bucală asigură trecerea

bidirecţională a aerului din exterior în plămâni şi invers, prin inspiraţie şi respectiv

expiraţie. De asemenea, la acest nivel aerul este supus unor procese de umectare şi

încălzire.

Funcţia de relaţie

Pe lângă funcţia digestivă şi respiratorie, cavitatea bucală participă şi la

desfăşurarea unor funcţii de relaţie prin care organismul se integrează în mediul de

viaţă. Astfel în cavitatea bucală se percepe sensibilitatea gustativă, la care i se

adaugă şi sensibilitatea generală, prin care sunt transmise senzaţii tactile, termice şi

dureroase. De asemenea, importanţa majoră în cadrul acestei funcţii o reprezintă

transformarea sunetelor emise de corzile vocale în cuvinte prin intermediul

palatului moale, a limbii şi buzelor, cavitatea bucală conferind rezonanţa vocii.