ANATOMIA FUNCŢIONALA Şl BIOMECANICA - ANDREI ILIESCU • DORA GAVRILESCU

ANDREI ILIESCU • DORA GAVRILESCU

l

ANATOMIA FUNCŢIONALA Şl BIOMECANICA

1 Coperta: C. GULUŢA

ANDREI ILIESCU şi DORA GAVRILESCU

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ

Şl BIOMECANICA

EDITURA SPORT-TURISM

1976

noasco rolul factorului motric în asigurarea poziţiilor şi mişcărilor.

Fără a cuprinde totalitatea disciplinelor şi ramurilor sportive, capitolul de biomeca-nica s-a axat pe descrierea principalelor activităţi, a cauzelor şi forţelor care le asi-gură, în interdependenţă cu factorii de mediu.

Ne exprimăm speranţa că acest material

va fi folositor tuturor acelora care se instru-

iesc în vederea conducerii procesului de

pregătire sportivă a tinerei generaţii.

AUTORII

OSTEOLOGIA

Osteologia, artrologia şl miologia se studiază în cadrul

.(.paratului locomotor.

Aceste trei sisteme formate de oase, articulaţii şi muşchi

. iu rol de susţinere a corpului omenesc şi de asigurare a

mişcării lor sau locomoţie!.

Osteologia este acel capitol al anatomiei care se ocupă

de studiul oaselor. Totalitatea oaselor (aproximativ 200)

legate între ele prin articulaţii formează scheletul corpului

omenesc.

Din punctul de vedere al anatomiei funcţionale, oasele

se constituie drept pîrghii pentru masele musculare care se

insera pe ele, reprezentînd componenta pasivă a aparatului

locomotor.

GENERALITĂŢI DESPRE OASE

CONFORMAŢIA EXTERNĂ A OASELOR

Oasele sînt dure, rezistente şi elastice, aceste calităţi fiind

datorate compoziţiei chimice şi arhitecturii ţesutului osos.

Oasele sîat alcătuite, din substanţă osoasă, măduvă osoasă,

periost, vase care le hrănesc şi nervi care le asigură sensi-

bilitatea.

l

FORMA OASELOR

După forma lor deosebim trei categorii de oase: lungi, late şi scurte (fig. /).

Oasele lungi formează în special scheletul extremităţilor,

Fig. 2. Secţiune longitu-

dinala prin tibie: 1) epifiza cu ţesut spongios;

2) diafiza (ţesut reticular); 3.) diafiza (ţesut compact) ; 4) canalul medular; 5^ linia dia-

fizo-epifizarâ; 6) periostul; 7} cartilajul de creştere secţionat.

Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (lungimea şi lăţimea). Ele alcătuiesc cutia craniană, scheletul bazinului, omoplatul etc. Sînt formate din două tăblii de ţesut osos compact şi la mijloc spongioasa.

Oasele scurte au cele trei dimensiuni (lungime, lăţime şi înălţime) aproape egale şi se întâlnesc la scheletul coloanei vertebrale, al mîinii şi piciorului (oasele carpiene, tarsiene). La exterior sînt formate din ţesut compact, iar în interior din ţesut spongios.

Fig, 7. Cele trei tipuri de oase: A. os de tip lung (humerusul). B. os de tip iat (omoplatul). C. os de tip scurt (calcaneul). 1 diafiza; 2 epifiza proximalâ; 3 epifiza distalâ.

al membrelor. Oasele lungi prezintă un corp (diafiza) şi două extremi-tăţi (epifizele).

Diafiza este formată din ţesut osos compact şi prezintă în interior un canal medular, iar epifizele sînt formate din ţesut osos spongios

P c lingă aceste trei grupe principale mai deosebim oase invitaţi- (ce alcătuiesc coastele), oase pneumatice (maxilarul, itlciioklul) ce conţin în interior cavităţi cu aer, oase sesamoide, MIir.itc pcriarticular sau în grosimea unor tendoane musculare.

Elementele descriptive ale osului Hlementele descriptive ale osului sînt feţele,

marginile V i extremităţile. De exemplu, humerusul prezintă două extremităţi, una superioară (proximalâ) şi alta inferioară (distală), irei feţe care, după orientarea lor, pot fi posterioarâ, internă

şi externă. Noţiunile de proximal şi distal se folosesc pentru a de -

Nuinna două extremităţi opuse ale aceleiaşi piese osoase. Pentru u.isclc membrelor, noţiunea de proximal se referă la extremi-l . i i e a ce priveşte rădăcina membrului, în timp ce noţiunea de distal se referă la capătul opus.

Proeminenţele oaselor. Unele oase prezintă proeminenţe «•.i re se 'detaşează de restul osului; ele se numesc apofize. Alte proeminenţe, mai rotunjite şi mai puţin detaşate, poartă denumirea de tuberozităţi, eminenţe sau tuberculi, dacă au o iniindere mai redusă. Osul mai poate prezenta şi ridicaturi .isnuite, numite spine, care, atunci cînd se găsesc în apropie-i'r;! unor suprafeţe articulare şi sînt mai puţin ascuţite, se numesc epicondili.

Pe suprafaţa osului există şi porţiuni netede, acoperite de cartilajul hialin, ce servesc la articularea a două oase între di\ Acestea poartă denumirea de faţete articulare, fiind une-ori adîncite, formînd cavităţi articulare.

Alte porţiuni sînt rugoase şi servesc la inserţii musculare. Oasele lungi prezintă şanţuri şi creste.

Apofizele, tuberozităţile, tuberculii, epicondilii şi crestele osoase servesc pentru inserţii musculare şi se formează sub acţiunea muşchilor ce se insera pe ele.

Orificiile şi canalele osoase sînt de două categorii:

a) canale de transmisie;

b) canale nutritive.

a) Canalele de transmisie sînt situate la suprafaţa osului; prin ele trec vase şi nervi cu altă destinaţie, de exemplu, gaura occipitală prin care trece măduva, canalul carotidian prin i1 a re trece carotida internă etc.

b) Canalele nutritive adăpostesc vasele ce hrănesc

osul.

Aceste canale au direcţii şi mărimi diferite, modelîndu-se după traiectul oaselor.

Periostul. Periostul este o membrană conjunctivă fibroasa care înveleşte oasele, exceptînd suprafeţele articulare.

La examenul microscopic, periostul prezintă trei straturi histologice: unul extern cu rol de hrănire şi protejare, numit şi adventicial, unul fibros mijlociu şi altul intern, bogat în celule conjunctive, denumit şi stratul osteoplastic sau osteo -gen. Acestui strat osteogen sau generator i se datorează creş-terea osului în grosime.

Periostul este o membrană foarte bogat vascularizată, dat fiind rolul sau de membrană nutritivă a osului.

Inervaţia bogată a periostului explică durerea foarte mare care apare în anumite accidente sportive sau in perios-tita posttraumatică, cînd se produce o congestie periostală, ca urmare a unor eforturi mari în mers, alergare, sărituri etc. Cartilajul articular. Acesta acoperă extremităţile articulare ale osului pe o suprafaţă echivalentă cu amplitudinea mişcării articulaţiei respective.

CONFORMAŢIA INTERNĂ Şl ARHITECTURA OASELOR

In secţiune longitudinală osul de tip lung prezintă la exterior o lamă de ţesut osos compact, ou grosimea maximă către partea mijlocie a osului. La nivelul epifizei şi la extre-mitatea diafizei, ţesutul osos este spongios, format din tra-becule osoase încrucişate ce delimitează între ele spaţii areo -lare.

în cencrul diafizei osului de tip lung se află canalul me-dular umplut cu măduva osoasă, între diafiză şi epifize, la nivelul metafizei, se află cartilajul de creştere (sau conjugare) care asigură creşterea osului în lungime.

Ţesutul areolar, situat spre suprafaţa osului, formează areole mai mici decît cele din apropierea canalului medular. Cavităţile areolare sînt umplute cu măduvă osoasă. Trabe-culele osoase care prin întretăierea lor delimitează areolele, sînt lamele osoase unite prin linii de ciment.

Sistemele trabeculare nu sînt dispuse întîmplător, ci re-prezintă rezultatul acţiunii forţelor de presiune şi tracţiune asupra osului. Ele apar ca structuri adaptate funcţiei de rezis-tenţă a osului. Muşchii şi mişcările articulare acţionează asu -

10

11 fit osului prin tracţiune, iar presiunile sînt provocate de

mgrcuierea osului. Prin îngreuîerea osului, în substanţa osoasă apar tensiuni

i ,ire se propagă în anumite direcţii ce reprezintă efortul ma -ximal. Ţesutul osos se_dispune pe aceste direcţii maximale de efort, de-a jungul_un.Q.r linii, izostatice. Acea.stă. dispunere ,i l rabeculelor de ţesuţ_psos după linii izostatice permite osu-lui să reziste cu minimum de material la o solicitare maximă

('"•g. 3). . ;~

Canalul medulat din centrul diafizei are pereţii cu aspe-rităţi şi lacune, mărturii ale resorbţiei osoase ce are loc la acest nivel. Canalele nutritive descrise mai sus se deschid în interiorul canalului medular. Acesta este_acoperit în interior de o membrană asemănătoare .periostului^denumita^^î^rt. Canalele compactei sînt căptuşite de un strat celular asemă-nător, prin intermediul căruia se face legătura periostului cu endostul.

Fig. 3. Secţiune prin colul şi capul femural pentru a demonstra dispoziţia trabeculelor osoase.

MadujKa-jasoasă situată în canalul medular ..şi în areolele ţesutului spongios are structura, culoarea şi funcţia corespun-zătoare vmteî~o"5uiulT"7tstfel, deosebim măduva osoasă roşie, galbenă şi cenuşie.

Măduva._jo5.ie.....se întîlneşte în oasele .. fătului şi în oasele scurte şi late ale___adultului (vertebre, stern, coxale, coaste, oasele bazeî craniului şi epifizele oaselor lungi). Deoarece contribuie la formarea .. globulelor roşii, ea se mai numeşte măduvă roşie hematogenă; în perioada de dezvoltare a osului, măduva, luînd parte la procesul de osteogeneză prin ţesutul conjunctiv embrionar, capilarele sanguine, osteoblaştii şi osteo- claştii pe care îi conţine, se numeşte măduvă roşie osteogenă.

Măduva gajbenă se află în „oasele adultului; ea umple canalul dmjfizar aj!_oaselor lungi şi este formată în special din celule grasoase. Funcţional, reprezintă o rezervaL^bUtiitivă.

Măduva_cenuşie este formajă_djri_ţ£syjE^CQryuric.tiy._fibros, are rolul de umplutură ji aj3a-re=Ja„pjejânele:.Jn^vîrstă.

Conformaţia internă a oaselor late. Oasele late se com-pun din două lamele de ţesut osos compact, una internă şi alta 'externă, separate între ele de un ţesut spongios (fag. 4). Oase late întîlnim la cutia craniană, omoplat, stern etc.

Conformaţia internă şi arhitectura oaselor scurte. Con-\ formaţia interioară a oaselor scurte prezintă o mare analogie '

cu epifizele oaselor lungi. Ca şi acestea din urmă, se compun dintr-o masă centrală de ţesut spongios învelit pe toate feţele (exceptînd feţele articulare) de o mică lamelă de ţesut com-

pact osos (fig. 5).

Traveele osoase ce alcătuiesc spongioasa oaselor scurte • i i i i t dispuse ca pentru oasele lungi după un tip special care este constant pentru acelaşi os.

Dispoziţia sistematică a traveelor osoase în oasele scurte este determinată de funcţia pe care o are osul în locomoţie, iraveele orientîndu-se totdeauna în sensul forţelor pe care le au de suportat.

Structura ţesutului osos — studiul osos la microscopul

electronic a permis decelarea structurii sale intime: a) celule

osoase;

b} substanţa fundamentală organică;

r) elemente fibrilare;

•

d] substanţă anorganică; . .. -

c) apă şi enzime. u) Celulele" osoase adulte sau osteocitele sînt situate în

mici cavităţi, numite osteoplaste, în substanţa fundamentală. ( >steoplastele apar la microscopul electronic ca nişte cavităţi «ivalare turtite în sens longitudinal. Osteocitele au un nucleu voluminos ovalar şi o membrană bine delimitată; nucleul este l»>)',at în cromatină şi conţine unul sau doi nucleoli. De pe pereţii osteoplaştilor pleacă multe canalicule osoase care se .m.istomozează cu canalioulele osteoplaştilor vecini, în aceste r.uialicule pătrund prelungirile osteocitelor care nu se anasto-iiio/cază cu prelungirile osteocitelor vecine, ci cu prelungirile celulelor conjunctive din periost şi măduvă. Osteociţii nu iau parte la formarea osului şi nici la procesele de regenerare osoasă, în anumite situaţii se pot transforma în osteoclaşti, stare în care metabolismul lor creşte, iar substanţa osoasă ce Ic înconjură se transformă din nou în ţesut conjunctiv l'înăr.

Osteoclast'ul este o celulă de dimensiuni variabile, 15—18 microni lungime, cu conţinut bogat în acizi ribonucleici şi l'osfataze, cu un metabolism foarte crescut.

tn peri£adaJe__£ariîLare__a__osului, osteoclastul îndeplineşte l'imirţia _de^rezprbţie, de limitare., a formării ţesutului osos. Această Funcţie, realizată prin capacitatea de^jlghc-rare a l iTinenţilor.. care dizolvă ş.arurîle_rnmerale ) scade pe măsură M- osteoclastul îmbătrîneste.

/') Substanţa fundamenţjl^.^jirganică a osului, numită osana, există in proporţie de 34°/o- Cercetările histochimice «....-- • --------------------- ~

13

Fig. 4. Secţiuruş printr-un os de tip

lat a! cutiei craniene: T) suprafaţa externa exocraniană; 2) su-prafaţa internă endocranianâ; 3) tăblia ex-terna; 4) tăblia interna; 5) ţesutul spongios

5. Secţiune printr-un os de tip scurt (astea -galul): U cartilaj articular; 2) De-

r,â°*t:4,

3> <esut spongios areo- !°r, 4) ţesut compact osos ce

formează periferia osului.

sau diploia.

III. Scheletul craniului.

IV. Scheletul membrelor.

I. SCHELETUL COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este o tijă osoasă lungă, situată pe linia mediană şi posterioară a trunchiului, care serveşte ca înveliş protector pentru măduva spinării şi ca punct de sprijin pentru un mare număr de viscere.

Coloana vertebrală este alcătuită din suprapunerea meta-merică a 33—54 de vertebre. Această dispoziţie permite di-viziunea clasică a coloanei vertebrale în urmă toarele regiuni:

— regiunea cervicală — alcătuită din 7 vertebre; — regiunea dorsală — alcătuită din 12 vertebre; — regiunea lombară — alcătuită din 5 vertebre; — regiunea sacro-coccigâană — alcătuită din 9—10 ver

tebre. Vertebrele cervicale, 'dorsale şi lombare sînt libere şi in-

dependente, în timp ce cele sacrate şi coccigiene sînt sudate între ele, alcătuind două oase ce necesită o descriere sepa -rată — sacrumul şi coccisul.

CARACTERELE COMUNE ALE VERTEBRELOR

Oricare ar fi regiunea cărora aparţin, vertebrele prezintă următoarele caractere generale:

— corpul vertebral, reprezentînd o masă compactă si tuată anterior;

— canalul vertebral, un orificiu situat în spatele corpu lui vertebral;

— apofiza spinoasă, o prelungire mediană situată în spa tele găurii vertebrale;

— apofizele transverse, două prelungiri laterale în direc ţie transversală;

— apofizele articulare, în număr de patru, situate două de fiecare parte — servesc la articularea vertebrelor între ele;

— două lame vertebrale situate între apofiza spinoasă şi cele articulare;

doi pecliculi ce unesc corpul vertebral cu masa apofi-- . 11 ,1 c.uv circumscriu pe partea laterală a coloanei nişte ori-găuri de conjugare, prin care ies nervii spinali.

Găurile vertebrale, prin suprapunerea vertebrelor, alcătuiesc un canal lung ce ocupă toată înălţimea coloanei vertebrale. Acesta este canalul rahidian, ce adăposteşte măduva spinării

(Kg. 7).

Vertebrele din fiecare regiune au o serie de caracteristici

determinate de adaptarea la funcţiile specifice fiecărei re -

giuni, care nu modifica însă fundamental caracterele morfo-

logice generale ale vertebrelor.

Astfel, prima vertebră cervicală, atlasul, este formată din

două mase laterale legate între ele printr-un arc anterior şi

altul posterior, în partea superioară, masele laterale pre -

zintă faţete articulare pentru condilii occipitali, iar în cea

inferioară, cîte o faţetă articulară pentru a doua vertebră

cervicală — axisul. Axis'ul se caracterizează prin prezenţa pe faţa superioară

a corpului a unei apofize numită odontoida. Apofiza odontoida prezintă o faţetă articulară pentru

arcul anterior al atlasului.

Atlasul şi axisul sînt vertebre care s-au adaptat la miş-cările de rotaţie ale capului. Vertebrele regiunilor cervicală, toracală şi lombară sînt mobile, în articulaţiile lor se realizează mişcările coloanei vertebrale. Vertebrele regiunii sacrale şi coccigiene, • fiind su -puse acţiunii greutăţii corpului, s-au sudat între ele formînd

osul saorum şi coccisul. Osul sacrum, format prin sudarea celor

cinci vertebre sacrale, are o formă pi-5 ramidală cu baza orientată în sus şi vîrful în jos.

Sacrul prezintă o faţă anterioară concavă ce priveşte spre pelvis, o faţă dorsală convexă, două feţe laterale, o bază şi un vîrf.

Faţa anterioară, concavă în sens ver-gau™

rpvert

eeb

era!â'

; 3j tical

şi netedă, prezintă patru Creste trans-apofiza transversă; *) versate — urmele de sudură ale verte- apofiza spinoasa; 5; . . < T , pedkui; 6) iarna ver- orelor sacrale. La capetele acestor creste tebraia^âţofizq ar- se observă găuri ce comunică cu canalul

20 21

F/g. 7. Schema unei vertebre:

Fig. 8. Faţa anterioară a osului sa-cruim l, II, III, IV, V, cele cinci ver-

tebre sacrale: 1) găurile sacrale anterioare; 1') şanţurile sacrale anterioare; 2) feţele laterale ale sacrului; 3) faţeta art iculară a bazei sa -crului ; 4) apofizele articulare superioare ale primei vertebre sacrate; 5) vîrful sa-crului cu faţeta art iculară pentru coccis; 6) aripioara sa erata.

Fig. 9. Faţa posterioare a osului saonuim: 1) apofizele spinoase ale vertebrelor sa-crate sudate între ele (crestele sacrate) ; 2, 3) şanţuri le şi găuri le sacrate poste -rioare; 4) orificiul superior al canalului sa-crat; 5^ apofizele articulare superioare ale primei vertebre sacrate; 6) vîrful sacrului cu faţeta articulară pentru coccis; 7) coar-nele sacrate; 8) faţetele artîcdlare pentru coxal.

22

sacral, prin oare trec ra-muri nervoase din plexul sacrat (fag. 8).

Faţa dorsală este con-vexă, neregulată şi pre-zintă cinci şiruri paralele de apofize sudate ce for-mează adevărate creste.

între crestele articu-lare se află găurile sa-crate dorsale, mai mici ca cele anterioare şi ne-regulate (fig. 9).

La baza sacrului, care este orientată anterior şi în sus, se află o faţetă articulară ovalară pentru articularea cu ultima ver-tebră lombară.

Vîrful sacrului pre-zintă şi el o faţetă ova-lară articulară pentru ar-ticularea cu osul coccis.

Faţetele laterale ale sacrului sînt triunghiulare şi servesc la articularea lui cu osul coxal, for-mînd aici articulaţiile sa-cro-iliace. Canalul sacrat, alcătuit prin suprapune-rea vertebrelor sacrate, străbate osul sacrum şi conţine partea terminală a măduvei spinării (coada de cal).

La femeie, osul sacrum este mai lat şi scurt, iar curbura feţei perviene mai accentuată.

Coccisul este un os mic, triunghiular, format din 4—5 vertebre rudi-

mentare, care şî-au păstrat numai corpul. Prima vertebră coccigiană are două pro-eminenţe osoase ce se sudează cu apofizele corespunzătoare ale sacrului.

Considerînd coloana vertebrală ca un întreg va trebui să-i descriem: dimensi-unile, direcţia, configuraţia internă şi cea

externă. Lungimea coloanei vertebrale este în

medie de 73 cm la bărbaţi şi 60 cm la femei. La nivelul osului sacrum lăţimea maximă a coloanei vertebrale este de apro-ximativ 11 cm.

Direcţia coloanei vertebrale nu este rectilinie, ci prezintă o serie de curburi în plan sagital şi frontal.

Curburile în plan sagital sînt: curbura cervicală cu concavitatea orientată poşte- . •,, rior, denumită lordoză cervicală; curbura toracală cu convexitatea orientată posterior, denumită cifoză toracală; curbura lombară cu concavitatea orientată posterior, denumită lordoză lombară şi curbura 24 sacro-coccigiană cu convexitatea orientată posterior (fig. 10).

Curburile în plan frontal deviază coloana de la planul medio-sagital al corpului. Astfel, deosebim o curbură în regiunile cervicală inferioară şi toracală superioară, cu convexitatea la dreapta, denumită scolioza toracală; ea se produce datorită tracţiunilor musculare ale membrului superior drept. Deasupra şi dedesubtul acestei curburi se găsesc alte două curburi de compensaţie, cu convexitatea în sens opus

celei dinţii. în cazurile patologice, coloana vertebrală poate prezenta

curburi exagerate, mai frecvent întîlnite în rahitism; în plan sagital avem cifozele dorsale şi lordozele, 'iar în plan fron-tal, scoliozele de diferite grade.

La noul născut, coloana este aproape rectilinie, însă, pe măsură ce copilul se dezvoltă, apar o serie de curburi carac -

23

29 __

D 34

Fig. W. CoJoona vertebrală, faţa la-terală (Săgeţiile in-dică zona de sepa-raţie dintre diferite regiuni ale coloa-nei).

teristice. Astfel, la 3 luni apare curbura cervicală, la 6 luni cea dorsală, iar cînd copilul începe să meargă apare curbura lombară.

Curburile coloanei au rolul de a mări rezistenţa la pre -siune, tracţiune şi, în acelaşi timp, amortizează şocurile, pro-tejînd astfel encefalul.

Configuraţia externă şi internă. Faţa anterioară apare ca o tijă cilindrică constituită din ansamblul corpurilor verte-brale, în regiunile cervicală, dorsală şi lombară, corpurile vertebrale sînt separate de discuri fibroase intervertebrale.

Discurile lipsesc în regiunea sacro-coccigiană, unde ver-tebrele sînt sudate între ele.

Faţa posterioară prezintă pe linia mediană aipofizele spi-noase ce formează creasta 'spinoasă.

Feţele laterale ale coloanei prezintă vîrfurile apofizelor transverse, pe care se află suprafeţele articulare pentru tube-rozităţile costale. Feţele laterale ale corpilor vertebrali pre-zintă feţe articulare pentru capul costal, pediculii şi găurile de conjugare.

Canalul vertebral, format din totalitatea găurilor rahi -dieme, se întinde pe toată lungimea coloanei vertebrale.

II. SCHELETUL TORACELUI

Toracele este o cutie elastică şi rezistentă situată în par -tea superioară a trunchiului şi formată din coloana verte -brala dorsală, coaste şi stern.

1. Sternul este un os lat nepereche, situat median, în partea anterioară -a toracelui. El este alcătuit din trei seg-mente: manubriul sternal, corpul stern al şi apendicele xifoid. Manubriul este porţiunea superioară cea mai lată a sternului care prezintă feţe articulare pentru claviculă şi coasta I (fig. 11).

Pe faţa anterioară a corpului sternal se găsesc 3—4 creste transversale; cea posterioară este mai netedă şi uşor concavă. Pe marginile laterale ale corpului se află incîzurile costale pentru articulaţia cu cartilajele costale.

Apendicele xifoid, situat inferior, are formă triunghiu -lară şi este cartilaginos.

între manubriu şi corpul sternal se formează un unghi care proemiină anterior, unghiul sternal corespunzător arti-culaţiei cu cartilajul coastei a Il-a. Astfel, unghiul sternal este un reper în numărătoarea coastelor.

a A Fig. T!. A. Faţa anterioară a sternului.

6, Faţa posterioorâ a sternului: 1) manubriul sternului; 2) corpul sternal; 3) apendicele xifoid; 4) faţetele articulare claviculare; 5) furculiţa sternalâ; 6) foseta supraxifoidianâ; 7) l inia de conjugare din-tre manubriu si corp; 8) l inia de conjugare a corpului cu apendicele; 9) gaura ster-nalâ sau xifoidianâ; 10) incizurile nearti -culare sau intercostale.

2. Coastele, în număr de 12 perechi, lungi şi arcuite, în parte osoase, în parte cartilaginoase, unesc coloana vertebrală cu sternul.

Primele şapte coaste, care ajung pînă la stern şi se ter -mină pe acest os, articulîndu-se direct prin cartilajul costal, se numesc coaste adevărate; următoarele cinci sînt denumite false. Coastele false se divid şi ele în două grupe: coastele VIII-IX-X articulate anterior printr-un cartilaj comun, constituind coastele false propriu-zise, şi coastele XI şi XII care rămîn libere, independente pe toată întinderea şi se numesc coaste flotante.

Coasta este un os lung care prezintă trei porţiuni: capul, colul (gît'ul) şi corpul.

Capul este prevăzut cu o creastă care desparte în două faţeta articulară a capului costal ce se articulează cu corpul a două vertebre. Creasta capului corespunde spaţiului dintre două vertebre.

Gîtul costal leagă capul de tuberculul costal, care se articulează cu vîrful apofizei transverse a vertebrelor.

Corpul costal are o faţă mediana concavă şi alta late -

24 25

4 5 4 4 5 4

Fig. 12. A. Faţa imiteinnâ a coastei a cincea din dreapta. B. Faţa externă a

coastei a cincea din dreapta: T) capul costal cu dublele faţete articulare; 2) gîtul (colul); 3) tuberozitatea costală; 4) mar ginea superioară; 5) marginea inferioara; 6) fa- , ţa internă; 7) şanţul costal; 8.) faţa externă; 9) unghiul posterior; 10) unghiul anterior; TI) ex tremitatea anterioara cu cupuşoara (11

f) ce se

articulează cu cartilajul costal.

raia convexă. Pe marginea inferioară a corpului se află şanţul coastei prin care trec vasele şi nervul intercostal.

Coastele pot fi explorate pnin palpare pe toată întinde-rea lor; la numărătoare se ia ca reper coasta a II -a, la nivelul unghiului sternal.

3. Toracele este o cuşcă elastică alcătuită din coloana vertebrală dorsală în partea posterioară, stern şi cartilajele costale în cea anterioară şi arcurile costale în lateral.

Toracele realizează astfel o cavitate care adăposteşte or-gane vitale, ca: anima, plămînii, vasele sanguine mari.

Cutia toracică are aspectul unui trunchi de con cu baza în jos şi vîrful în sus (fig. 13).

Orificiul superior al cutiei toracice (vîrful) este limitat anterior de incizura jugulară, iar posterior de corpul verte-brei toracale I şi marginea internă a coastei L

Orificiul inferior sau baza toracelui este delimitat pos-terior de corpul vertebrei toracale XI, pe laturi de coasta XII, vîrful coastei XI şi arcadele formate de alipirea cartilajelor costale X, IX, VIII, VII de stern.

l/a torace deosebim o faţă externă — exotoracele şi o r.iţu i'iH'urnă •— endotoracele.

26

Fig. 13. Toracele văzut pe faţa sa anterioară: Coastele 1, 2, 3, 4, 5, 6 $/ 7, cu cartilajele lor costale, : B, 9, 10, 11 şi 12, dintre care ultimele două (11, 12) coaste flotante, şi cartilajele costale respective; 13) manubriul , sternal; 14) corpul sternal; 15) apendicele xifoidian; 16) primele vertebre dorsale articulate cu prima coastă; 17) a 12-a vertebră dorsală articulată cu coasta a 12-a.

Toracele este turtit antero-posterior şi prezintă trei diametre: 'sagitail, transversal şi vertical, care este cel mai mare; în timpul mişcărilor respiratorii aceste diametre se modifică.

Forma cutiei toracale variază de la individ la individ şi în funcţie de vârstă.

Practioarea educaţiei fizice şi a sportului determină creş-terea capacităţii şi elasticităţii toracelui. La bătrîni, toracele este globulos, elasticitatea lui foarte scăzută, iar mişcările reduse.

Prin gradul mare de mobilitate pe care-1 prezintă, cavi-tatea toracică permite efectuarea ritmică a celor doi timpi respiratori. Mobilitatea cutiei toracice derivă din mobilitatea coastelor. Prin articulaţiile pe care le prezintă atît la extre-mităţile vertebrale, cît şi la cele sternale, coastele pot efectua mişcări de ridicare şi coborîre.

I I I . SCHELETUL CRANIULUI

Craniul, morfologic, formează un întreg unitar, însă din considerente didactice îl vom împărţi în: cutia craniană (neurocraniu) care adăposteşte encefalul şi faţa (viscerocra-

27

10

4 11'

3 64 l

Fig. 25. Faţa externă a maxilarului infenior: 1) corpul maxilarului; 2) ramura sa; 3) linia oblica externă; A) gaura mentonieră; 5) sim-fiza mentonieră; 6) marginea inferioară; 7) marginea superioară sau alveolară; 8^ con-dilul cu 8' colul său; 9) apofiza coronoidă; 10) scobitura sigmoidă; n) unghiul mandibulei (gonion).

zura mandibulară. Pe faţa internă a corpului se află orificiul mandibular

prin care ies artera şi nervul alveolar. Orificiul mandibular este protejat de spina lui Spix.

Condilul prezintă un cap, unit printr-un col ou ramura mandibulară; el intră în alcătuirea articulaţiei tempordman-dibulare.

Osul hioid, situat dedesubtul mandibulei, este mobil, legat superior de mandibulă şi de baza craniului, iar inferior de stern, cartilajul tiroid şi scapulă prin ligamente şi muşchi. Şi acest os face parte din scheletul viscerocraniului.

IV. SCHELETUL MEMBRELOR

A. SCHELETUL MEMBRULUI SUPERIOR

Scheletul membrului superior este alcătuit din patru seg-mente:

a) centura scapulară (umărul): b} braţul; , c] antebraţul; d*) mîna.

F/g. 26. Faţa superioară a clav.iculei drepte: * 1) extremitatea externa; 2) extremitatea interna; 3) faţeta articu-

lară pentru stern; 4) faţeta articulară pentru acrornion; 5) margi nea posterioarâ; 6) marginea anterioară.

a) Centura s c a p u l a r ă reprezintă scheletul umă-rului şi legătura membrului superior cu scheletul axial. Ea este formată din două oase:

— clavicula; — scapulă (omoplatul). Clavicula este un os pereche de tip lung, situat transversal

între stern şi scapulă. Are forma unui S culcat, .prezintă două epifize şi o diafiză şi este situată sub piele, putînd fi palpată uşor. Clavicula are clouă feţe, două margini şi două extremi-tăţi (fig. 26).

Orientarea claviculei se face întotdeauna cu extremitatea turtită lateral, cu marginea concavă a extremităţii laterale anterior şi cu faţa netedă în sus.

Extremitatea internă sau sternală se articulează cu sternul printr-un fibro-cartilaj interarticular. Pe partea ei posterioarâ se insera fasciculul clavicular al muşchiului sternocleidohi-oidian.

Extremitatea externă sau acromială, mult mai puţin volu-minoasă decît precedenta, este lăţită de sus în jos, alungită dinainte înapoi şi e terminată printr-o faţetă ovalară ce se articulează cu acromionul.

Scapulă este un os pereche, situat pe faţa postero-supe-rioară a toracelui, în sus se ridică pînă la nivelul primului spaţiu intercostal, iar unghiul său inferior coboară pînă la coasta a VUI-a. Marginea internă a scapulei este separată de coloana vertebrală printr-un spaţiu de 6—7 cm. Morfologic prezintă o formă triunghiulară, are două feţe, una anterioară, alta posterioarâ, trei margini şi trei unghiuri (fig. 27).

Pe faţa posterioarâ a scapulei se află o spină orientată oblic înapoi, în sus şi în afară sub forma unei apofize numite

36' 37

8 10 9

24, Faţa externă a osu-lui malar:

1) marginea antero-superioarâ sau orbitarâ; 2) marginea superioara sau temporală cu 2' apofiza marginala a osului malar; 3; marginea antero-inferioarâ; 4) marginea postero-inferioarâ: 5), unghiul superior; 6) unghiul in-ferior; 7) unghiul anterior; 8) un-ghiul posterior; 9) orificiul con-ductului malar.

acromion. Spina omoplatului împarte această faţă în două

părţi inegale —• fosa supraspinoasă şi fosa subspinoasă.

Faţa anterioară a scapulei este concavă şi se numeşte fosa

subscapulară. Marginea internă a scapulei prezintă o serie de

rugozităţi pe oare se insera muşchii supraspinos, subspinos

şi dinţatul mare. Marginea superioară a claviculei este sub -

ţire şi se termină prin- // 9 15 7 g

tr-o scobitură coracoi-

diană care, datorită unui ligament, se transformă într-un orificiu prin care trece nervul supraclavieular.

Marginea externă sau axilară este subţire şi se termină prin-tr-o fosetă subglenoi-diană.

Unghiul superior format prin întîlnirea marginii spinale cu cea cervicală este uneori drept, alteori ascuţit, iar unghiul inferior este rotunjit şi rezultă din întîlnirea marginii spinale cu cea axilară. Unghiul anterior prezintă o largă suprafaţă articulară numită cavitatea glenoidă, uşor excavată, care priveşte în afară, înainte şi în sus. Din spaţiul cuprins

între extremitatea superioară a cavităţii glenoide şi şanţul coracoidian se 'desprinde o apofiză puternică, numită apo-fi/.a ooracoidă.

Pentru explorarea scapulei se palpează sub tegument

marginea posterioară a spinei şi faţa superioară a acromio-

miltii. Unghiul inferior al scapulei, marginea medială şi cea

laterală se explorează prin axilă. în spaţiul subclavicular se palpează vârful apofizei coracoide.

Clavicula şi omoplatul alcătuiesc centura scapulară, care susţine întreaga greutate a membrului .superior. Ea are o legătură mai puţin puternică cu scheletul, însă aceasta îi con-feră o mare mobilitate. Prin articulaţiile sternoclaviculare şi acromioclaviculare se leagă de scheletul toracelui, iar prin nu-meroşi muşchi de scheletul axial.

b) S c h e l e t u l b r a ţ u l u i este format de un singur

os, humerusul, un as de tip lung ce prezintă o diafiză şi două

epifize. Orientarea osului se face cu extremitatea prevăzută cu un

cap sferic în sus şi cu suprafaţa articulară a capului medial şi înapoi; şanţul de pe extremitatea superioară este anterior.

In partea superioară, corpul humerusului este cilindric, iar în partea inferioară ia forma unei prisme triunghiulare; din acest motiv i se descriu trei feţe şi trei margini.

Faţa externă prezintă în treimea .superioară o formaţiune rugoasă de aspectul literei V cu vîrful în jos, care este locul de inserţie al muşchiului deltoid şi brahial anterior.

Faţa internă prezintă suprafeţe rugoase pentru inserţia coraoobrahialului. Dedesubtul amprentei coracobrahialului faţa internă a humerusului răspunde tenidonului marelui dor-sal şi marelui rotund, care trec printr-un şanţ numit şi culisa bicipitală, vizibilă pe marginea anterioară a osului.

Faţa po'sterioară prezintă un şanţ de torsiune numit şi linia aspră, rugoasă în partea de sus, unde se confundă cu buza externă a culisei bicipitale, iar în partea inferioară rotunjită, în porţiunea de jos se bifurcă pentru a primi cavi-tatea coronoidă între ramurile sale terminale.

Pe marginile internă şi externă, care sînt mai pronunţate în partea inferioară a osului, se insera cele două formaţiuni aponevrotice ce separă muşchii anteriori ai braţului de cei posteriori.

Marginea externă este întreruptă în partea mijlocie de şanţul de torsiune care trece de pe faţa posterioară pe cea externa.

Extremitatea superioară sau capul humeral are aspectul unei sfere cu suprafaţa netedă. Capul humeral este limitat împrejur de un şanţ numit colul anatomic. Acesta desparte două tuberozităţi: una mai mare, trohiterul, şi alta mai mică,

39

Fig. 27. Faţa posterioairâ a omopla-

tului : î) fosa supraspinoasă; 2) spina omoplatului; 3^ mica suprafaţa pe care alunecă apone vrozo de inserţie a trapezului; 4) fosa sub spinoasă; 5^ gaura nutritivă; 6) acromion 7) apofiză coracoidâ; 8) marginea interna 9J marginea superioară; 10) marginea exter-nă sau axilară; 11) unghiul superior; 12) un-ghiul inferior; 13) cavitatea glenoidâ; 14) co-lul omoplatului; 15) incizura coracoidianâ.

38

ARTROLOGIA

GENERALITĂŢI DESPRE ARTICULAŢII

Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut, articulaţia este „un ansamblu de părţi moi şi dure, prin care se unesc două sau mai multe oase vecine".

Anatomia studiază articulaţiile în capitolul de artrologie sau sindesmologie.

Studiul articulaţiilor prezintă importanţă atît pentru ana-tomişti, cît şi pentru: fiziologi şi chirurgi; pentru fiziologii, da-torită rolului mecanic important al articulaţiilor, pentru chi-rurgi, în rezolvarea intervenţiilor chirurgicale în afecţiuni cu sediu articular.

Anatomiştii au făcut o serie de clasificări ale articulaţiilor, dintre care o vom cita numai pe aceea folosită în prezent.

Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologică a arti-culaţiilor, împărţindu-le în articulaţii mobile şi imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze, respectiv si-nartroze. Alături de aceste două clase mai întîlnim şi arti-culaţii cu mobilitate foarte redusă, pe care Winslow (înaintea lui Bichat) le-a numit articulaţii semimobile sau amfiartroze.

Adoptînd clasificarea funcţională, împărţim articulaţiile după gradul lor de mobilitate în:

1. A r t i c u l a ţ i i fixe sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o mişcare sau fac mişcări foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la oasele cutiei cra -niene şi la articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care alcătuiesc o sinartroză poate fi făcută prin ţesut carti-laginos, ţesut conjunctiv fibros sau chiar osos. După felul

i care leagă oasele unei sinartroze, deosebim trei

CftUlU. 11) Sincondroza este o articulaţie unde legătura oaselor

w face prin ţesut cartilaginos, a cărui elasticitate î i conferă t i u oarecare grad de mobilitate. Se pot cita lama perpendi-culară a etmoidului cu vomerul, articulaţia dintre prima coastă şi stern etc.

b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legă- lur.i dintre oase se face prin ţesut conjunctiv fibros. Exemple •.c jţăsesc la articulaţiile sacro-iliace, între epifizele distale ale l i l i i c i şi fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legătura se face printr-un ţesut conjunctiv fibros.

c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sînt legate prin ţesut osos. Ea derivă dintr-o sincondroză sau sindesmoză, la care ţesutul de legătură s-a osificat. Sinostoza craniană apare la o vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legătură dintre oasele cutiei craniene se osifică.

2. Amfiartroze l e sînt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci semimobile. Ele se găsesc în organism la coloana vertebrală, unde legătura dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma corpurilor vertebrale şi prezintă la periferie o serie de lame concentrice din ţesut fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă gelati -noasă numită nucleu pulpos. Structura funcţională a acestor discuri' asigură îmbinarea calităţilor de elasticitate şi rezis-tenţă, necesare mobilităţii coloanei vertebrale. Astfel, ţesutul colagen din lamelele periferice ale discului este orientat în mod diferit de la lamelă la lamelă, mărindu-se rezistenţa la răsuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos oferă posibili-tatea efectuării unor mişcări la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos suferă deformaţii elastice în funcţie de mişcă -rile coloanei care apropie sau depărtează marginile corpuri lor vertebrale. Mişcările la nivelul vertebrelor sînt de mică amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană, ele imprimă acesteia o flexibilitate destul de accentuată. Practicarea exer-ciţiilor fizice determină modificări în structura discurilor intervertebrale în sensul că rezistenţa la tracţiune, răsucire sau presiune se măreşte concomitent cu creşterea elasticităţii. Corpurile vertebrale mai sînt legate între ele, în afară de discuri, prinţr-o serie de ligamente care măresc rezistenţa la tracţiune a coloanei (vezi articulaţiile coloanei vertebrale).

U

56 57

3. Di artrozele sînt articulaţiile mobile cele mai răspîndite în organism. Ca-racteristica lor generală o constituie prezenţa unei cavităţi articulare, în care se găseşte o mică cantitate de lichid sino-vial, o capsulă, articulară, căptuşită în interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită acestor

elemente anatomice, diartrozele sînt articulaţii mobile. Mobilitatea lor variază însă în funcţie de forma pe care o prezintă suprafeţele articulare ale oaselor, ce determină şi diferitele tipuri de diartroze.

Diartrozele sînt articulaţii complexe, în descrierea cărora

vom insista asupra următoarelor elemente: •— Suprafeţele articulare.

— Mijloacele de unire. — Mijloacele de alunecare.

Suprafeţele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice, eliptice, cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafeţe articulare sînt net delimitate prin şanţuri sau mar-gini proeminente.

Suprafeţele articulare sînt acoperite de un cartilaj arti -cular^ hialin, ce se mulează perfect pe toată suprafaţa arti-culara (fig. 44).

Cartilajul hialin este alb-sidefiu, foarte lucios, ceea ce înlesneşte mişcările în articulaţie. El nu are vase sanguine şi se hrăneşte prin inhibiţie din lichidul sinovial. Numărul redus _ de fibre colagene din substanţa fundamentală a carti-l'iijului hialin îl face să fie puţin rezistent la factorii mecanici i Ic încovoiere (îndoire). Datorită acestui fapt el se fisurează i l ' - vH i l de frecvent, mai ales la nivelul meniscurilor de la arti- • Ml. i i i . i i'.rminchiului şi^ se vindecă foarte greu, neavînd o cir- • »l H i , - .11 11v,i, asigurată de vase sanguine. Calitatea funcţio- n.tl,, f i , -n, / / . , / /, / ,/. cartilajului hiaHn o constituie rezistenţa la l"'"•"">< ' u « i i presiunea este mai mare, grosimea cartilaju-

lui hialin creşte, în structura sa intimă apar o serie de aspecte tipice; el mai poartă numele de cartilaj senat. Această struc -tură se caracterizează prin dispunerea celulelor cartilaginoase în şiruri, formînd un fel de resorturi microscopice, oare de-termină creşterea rezistenţei cartilajului h ialin la presiune. Ori de cîte ori, la nivelul unei articulaţii, se produc leziuni care împiedică activitatea ei normală au loc fenomene de degenerescentă a cartilajului ce îngreuiază mişcările. De aceea, după leziunile .articulare sînt indicate tratamente prin mişcări uşoare, cu încărcări progresive în ceea ce priveşte presiunea, pentru refacerea structurii şi a calităţilor mecanice ale car-tilajului hialin.

în unale diartroze, suprafeţele articulare nu concordă per-fect datorită faptului că una dintre ele este mai mică decît cealaltă sau cele două suprafeţe nu se mulează perfect. Ne-concordanţa dintre suprafeţele articulare se corectează cu aju-torul fibrocartilajelor articulare, care contribuie şi la amorti-zarea loviturilor.

Fibrocartilajul de mărire poartă numele de labru gilenoidal sau burelet articular. El se prinde pe marginea suprafeţei articulare mai mici, mărind-o (de exemplu, fibrocartilajul de pe cavitatea glenoidă a scapulei).

F ibr o cartilajele de restabilire a concordanţei suprafeţelor articulare sînt:

— -discul interarticular care .separă complet cele două suprafeţe articulare (de exemplu discul articulaţiei <temporo - mandibulare);

— meniscul interarticular care este un fibrocartilaj in complet, prezentînd un orificiu la nivelul căruia suprafeţele articulare vin în contact (de exemplu meniscurile articulaţiei genunchiului) (vezi fig. 44).

Am amintit mai sus că suprafeţele articulare ale diartro-zelor au forme multiple şi că forma suprafeţelor articulare condiţionează în mare măsură variabilitatea, amplitudinea şi direcţia mişcărilor. Din aceste considerente, diartrozele pot fi clasificate şi după forma şi gradul lor de mobilitate:

1. Articulaţiile sferice (enartroze) prezintă o suprafaţă articulară sferică şi alta concavă, care se numejte_-£avitate glenoidă. Din punct de veHere al conformaţiei oaselor, ele pot fi de mai multe feluri:

— 4Qjfid_ie> cînd capul articular este mai mic decît o

jumătaţe^ăe_jf.e,r.ă (de exempIuT articulaţia scapulohumerală);

59

Fig. 44, CortUdj articuilcur văzut pe secţiune longitudinală prin ortioUilaţia genunchiului: J} condil intern; 2) condi! extern; 3) cartilaj semilunar intern; 4) cartilaj semilunar extern; 5) ligamentul încrucişat anterior; 6) ligamentul încrucişat posterior; 7) spina tibiei; 8) capsula articulară; 9) cartilajul hialin ce acoperă suprafaţa articu-lară.

— enartroză, cînd capul articular este mai mare dech: o jumătate de sferă (de exemplu, articulaţia coxofemurală). 2. Ginglimul (trohleartroza) prezintă una din suprafeţele articulare sub formă de trohlee (asemănătoare unui mosor), iar cealaltă de formă concavă, pentru a primi trohleea (articulaţia cotului).

, "; 3. Articulaţiile elipsoidale (eondilartroze) au una din J

1**- * suprafeţele articulare ca un elipsoid mai -mult sau mai puţin

,/ ' prelungit, iar cealaltă ca o cavitate glenoida (de exemplu, 'tr articulaţia radiocarpiană şi atlantoocoipitală).

4. Articulaţia în şa prezintă suprafeţele articulare de formă concavă într-un sens şi de formă convexă în alt sens, con-cavitatea uneia răspunzînd convexităţii celeilalte (articulaţiile f" între oasele carpiene). l Q. - '

!: 5. Articulaţiile în pivot (trohoide) prezintă suprafeţele

\|" articulare constituite dintr-un cilindru osos, conţinut într-un inel osteofibros (articulaţia radioulnară proximală).

6. Diartrozele planiforme au suprafeţele articulare plane (articulaţiile între apofizele articulare ale vertebrelor toracale). Mijloacele de unire sînt reprezentate de o serie de ele-mente:

a) capsula articulară;

b~) ligamente;

c) muşchi.

a) Capsula articulară «e prezintă sub forma unui manşon fibros, care uneşte cele două oase ale articulaţiei, creînd cavi-tatea articulară. Capsula are rolul de a asigura într-o oare-care măsură rezistenţa articulaţiei la factorii mecanici de tracţiune. Deoarece rezistenţa capsulei este mică, ea este întă-rită de ligamentele fibroase, dispuse pe direcţia solicitărilor mecanice specifice fiecărei articulaţii în parte, în plus, capsula protejează articulaţia de agenţii microbieni din mediul extern. Deschiderea accidentală a capsulei poate produce grave acci-dente infecţioase ale articulaţiei respective.

Capsula articulară este formată aproape exclusiv din fibre conjunctive, ce se unesc în fascicule, şi din eîteva fibre elas tice, între fascicule se găseşte ţesut conjunctiv lax, orientat în direcţii diferite, în planuri suprapuse. Fibrele elastice sînt mai numeroase la articulaţiile în care se produc mişcări cu o mare amplitudine (de exemplu articulaţia coxofemurală). .

Capsula articulară are vascularizaţie şi inervaţie bogate.

60

l

b) Ligamentele sînt benzi fibroa- im provenite fie din îngroşarea cap sulei articulare, fie din transforma rea unor tendoane în ligamente sau din fascicule musculare atrofiate, care se insera pe oasele articulate între ele, asigurîndu-le contactul. După dispoziţia lor, ligamentele sînt cxierne, capsulare şi interne interosoase (fig. 45).

Structura ligamentelor este ase-mănătoare cu cea a capsulei articulare.

c) Muşchii au un rol important în unele articulaţii (de exemplu, în articulaţia scapulohumerală); prin in serarea lor pe oasele articulaţiei, ei contribuie la menţinerea contactului între suprafeţele articulare. Aceşti muşchi periarticulari joacă rolul de ligamente active.

Mijloacele de alunecare sînt reprezentate de membrana sinovială şi lichidul sinovial.

Sinoviala este o membrană vasculo-cnervoasă, care asigură secreţia lichidului sinovial, uşurînd considerabil mişcările din articulaţie. Iritarea mecanică sau microbiană a sinovialei de-termină creşterea cantităţii de lichid sinovial şi dureri în timpul mişcărilor.

Membrana sinovială este fină, netedă şi lucioasă, tape -tînd intern suprafaţa interioară a capsulei articulare. Ea poate trimite prelungiri externe sub formă de funduri de sac sau burse sinoviale — care au un rol mecanic important, uşurînd alunecarea muşchilor (sau a tendoanelor acestora care trec prin apropierea articulaţiei) — şi prelungiri interne numite franjuri sinoviale.

Membrana sinovială este bogat vascularizată şi inervată, conţinînd proprioceptori — corpusculii Nicolaidini. Ea se-cretă lichidul sinovial vîscos, gălbui ce conţine 95% apă şi 5% substanţe proteice, lipide şi săruri minerale. Prin com-poziţia lui, lichidul sinovial contribuie la hrănirea cartilajului articular. Secreţia insuficientă a lichidului sinovial duce la uzura cartilajului, la limitarea mişcărilor şi la dureri.

61

Fig. 45. Articulaţia tarso-metatarsiană, ligamentul interosos intern, văzut pe faţa dorsală a piciorului: a) primul cuneiform; b) al doilea cuneiform; c) prirrtul

metarsian, U ligamentul intercunean sec-ţionat în porţiunea mijlocie; 2) ligamentul interosos intern ce merge de la primul cu-neiform la al doiiea metatar sîan; 3) ligamentul dorsal ce merge de ia al doilea cunei-form la cel de-al doilea me-metatarsian.

O altă clasificare funcţională a articulaţiilor se poate face după gradul de libertate al mişcărilor pe care le execută în raport cu cele trei planuri (transversal, sagital, longitudinal). Astfel, deosebim:

1. Articulaţii cu un singur grad de libertate — diartro zele plane şi cele cilindrice.

2. Articulaţii cu două grade de libertate — diartrozele elipsoidale şi cele în formă de şa.

J. Articulaţii cu trei grade de libertate — diartrozele sfe-roidale (artrodii şi enartroze care perimat efectuarea tuturor mişcărilor).

Vascularizarea articulaţiilor se face din trunchiurile arte-riale ale membrelor sau din colateralele lor, de unde pornesc ramuri arteriale articulare, ce • realizează două reţele vascu-lare: una pencapsulară şi alta intracapsulară. După ce stră-bate sistemul capilar, sîngele este colectat de vene.

Inervaţia articulaţiilor provine din nervii care inervează oasele, muşchii şi tegumenul regiunii respective. Articulaţiile sînt bogat inervate, în special în zonele capsulare, care sînt cele mai solicitate de forţele mecanice. După cum am mai arătat, articulaţiile conţin numeroşi proprioceptori. De la proprioceptori, prin nervi, se transmit informaţii referitoare la funcţia articulaţiei respective pe căile aferente, spre cor-doanele dorsale medulare, la cerebel, apoi la scoarţa cere-brală. Nervii articulari sînt, deci, nervi senzitivi, formaţi din fibre aferente. Unicele fibre nervoase eferente care pătrund în articulaţie, însoţind vasele sanguine, sînt de natură vege-tativă şi au rol în vasomotricitate.

ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE

Vertebrele se articulează între ele prin diferitele lor com-ponente, realizînd mai multe tipuri de articulaţii:

/) articulaţiile corpurilor vertebrale între ele; 2) articulaţiile apofizelor articulare; J) articulaţiile lamelor vertebrale; 4) articulaţiile apofizelor transverse; ^) articulaţiile coloanei vertebrale cu capul. 1. Articulaţiile corpurilor vertebrale sînt amfiartroze

tipice. a) Suprafeţele articulare sînt reprezentate de feţele cra-

niale şi caudale ale vertebrelor, ou marginea proeminentă

şi circulară şi porţiunea centrală spongioasă uşor excavată. Prezenţa acestei excavaţii determină crearea unui spaţiu len-ticular în momentul alăturării a -două vertebre (fig. 46).

b) Mijloacele de unire se realizează cu ajutorul discurilor intervertebrale şi al ligamentelor longitudinale comune: an-terior şi posterior.

Discurile intervertebrale sînt formaţii fibrocartilaginoase, situate între două corpuri vertebrale. Fiecare disc este format dintr-un inel fibros periferic şi un nucleu central, numit nucleul pulpos. Deoarece este gelatinos şi format din ţesut fibros foarte lax (apar şi cîteva celule cartilaginoase), nu-cleul pulpos este deformabil şi elastic.

Discurile intervertebrale au un rol esenţial în mişcările coloanei vertebrale; inelul fibros limitează diferitele mişcări, iar nucleul pulpos, comprimat între suprafeţele articulare, serveşte, datorită elasticităţii sale, drept punct de sprijin în jurul căruia se mişcă corpurile vertebrale. Nucleul pulpos este 'incompresibil şi sub acţiunea presiunii se deformează, răspîndind în toate direcţiile presiunile transmise de coloana vertebrală supraiacentă.

Discurile intervertebrale contribuie la menţinerea curbu-riilor coloanei şi amortizează şocurile şi presiunile în cursul mişcărilor. Simpla mişcare de flexie a toracelui pe bazin supune nucleul pulpos la o presiune de aproximativ 120 kg.

Ligamentul vertebral comun anterior este o bandă lungă sidefie ce se întinde pe faţa anterioară a coloanei vertebrale, de la occipital la vertebra S2. El aderă la corpurile vertebrale şi sare ca o punte peste discurile vertebrale, între ligament, corp vertebral şi disc inter-vertebral se află un spaţiu umplut cu ţesut conjunctiv lax.

Ligamentul vertebral comun an- Fig. 46. Secţiune sagitală

teri°

r '

are

grosimi diferite la diverse prin trei corpuri vertebrale nivele, în funcţie de rolul pe care ale reg.iiujn.ii lombare: jj afe jn ljm;tarea mişcării de ex- 1) ligamentul vertebral comun . ^n^-r\ T anterior; 2) ligamentul vene- tCnSlC (I. lanCU, Iy47), La CXtenSia

farscccu

CiuT

Usău

P°profund:

CU3 şi coloanei vertebrale, acest ligament

3') porţiunea periferică şi cen- ri" A «,,.-.-.•.,.„„ trăia a discului intervertebrai. se aria m tensiune

62 63

Ligamentul vertebral comun posterior este tot o banda fibroasă longitudinală, situată în interiorul canalului rahi-dian, pe peretele posterior al corpilor vertebrali. El nu aderă la corpii vertebrali, exceptînd discurile intervertebrale. Acest ligament este pus în tensiune maximă în mişcarea de flexie a coloanei vertebrale. El se întinde de la apofiza bazilară a occipitalului pînă la prima vertebră coccigiană.

2. Articulaţiile apofîzelor articulare sînt diartroze plani forme în regiunile cervicală, dorsală şi trohoide în regiunea lombară. Deoarece aceste vertebre lombare au o mobilitate foarte redusă, deşi suprafeţele lor articulare sînt curbe, pot fi şi ele considerate diartroze planiforme.

a) Suprafeţele articulare subiacente sînt date de apofizele articulare şi sînt orientate oblic de sus în jos, iar cele supraiacente oblic de jos în sus şi anterior.

b) Mijloacele de unire sînt reprezentate de capsula arti culară fibroasă şi subţire, întărită posterior de un ligament, iar medial de ligamentul galben.

Capsula este căptuşită de membrana sinovială, mai laxă în regiunea cervicală decît în celelalte regiuni ale coloanei.

3. Articulaţiile lamelor vertebrale se realizează prin liga mentele galbene, denumite astfel datorită culorii lor gălbui. Ele se întind pe toată coloana pînă la sacru, cîte două benzi pentru fiecare spaţiu interlamelar, întinse în sens transversal — de la apofiza articulară la baza apofizei spinoase — unde ligamentele galbene dintr-o parte se unesc ou cele din partea opusă, închizînd dorsal canalul rahidian.

Ligamentele galbene sînt foarte elastice; ele ajută la readucerea coloanei în poziţia normală, împiedicînd flexia ei excesivă.

4. Articulaţiile apofizelor spinoase. Apofizele spinoase sînt unite între ele prin ligamentele interspinoase şi ligamentul supraspinos.

Ligamentele interspinoase se întind între două apofize spinoase.

Ligamentul supraspinos se prezintă ca un cordon fibros de-a lungul coloanei, situat înapoia apofizelor spinoase. El aderă la vîrful apofizelor spinoase şi se uneşte cu extremi -tatea posterioară a ligamentului interspinos. în regiunea cer-vicală poartă numele de ligament cervical posterior.

5. Articulaţiile apofizelor transverse — apofizele trans verse sînt legate prin ligamentele intertransversale, care sînt înlocuite prin muşchi intertransversali în regiunea cervicală.

6. Articulaţia capului ou coloana vertebrală —• numită articulaţie occipitoatlantoidiană — este o diartroză bicondi- liană.

Suprafeţele articulare sînt reprezentate de doi condili occipitali şi două cavităţi glenoide ale atlasului, toate fiind acoperite de cartilajul hialin.

O capsulă subţire şi două ligamente, unul anterior şi altul posterior, unesc aceste suprafeţe articulare.

Articulaţiile vertebrelor false

1. Articulaţia sacrovertebrală cuprinde legăturile dintre sacrum şi ultima vertebră lombară. Faţa inferioară a corpu lui vertebrei L 5 împreună cu faţa superioară a primei piese sacrate determină o amfiartroza, ambele fiind despărţite de un disc intervertebral. Mijloacele de unire sînt reprezentate de ligamentele deja cunoscute, două ligamente galbene, liga mentele supraspinos şi interspinos şi ligamentele vertebrale, anterior şi posterior.

2. Articulaţia sacrococcigiană este tot o amfiarîroză; suprafeţele arti culare sîot eliptice: urna convexă, situată în vîrful sacrului şi alta con cavă, la baza coccisului.

Mijloacele de unire sînt reprezentate de ligamentele interosoase de valoarea unui disc intervertebral şi ligamentele periferice, ligamentul sa-crococcigian anterior ce coboară de pe faţa anterioară a sacrului pe faţa anterioară a coccigelui şi ligamentele sacrococcigiene posterioare.

Mişcările coloanei vertebrale

Coloana poate efectua mişcări de înclinaţie, care înglo-bează flexia, extensia şi înclinaţia laterală. Flexia şi exten-sia se fac în jurul unui ax transversal, iar înclinaţiile laterale în jurul unui ax sagital.

In afara mişcărilor de înclinaţie, coloana vertebrală poate să execute mişcarea de rotaţie în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discurilor intervertebrale; tot în această categorie intră şi mişcările de circumducţie ce rezultă din în-sumarea mişcărilor precedente.

1) Mişcarea de flexie are cea mai mare amplitudine în regiunile cervicală şi lombară.

în mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în timp ce ligamentul ver -

64 5 — Anatomia funcţională

65

tebral comun posterior, ligamentele galbene interspinoase, cd supraspinos şi muşchii spatelui sînt puşi în tensiune.

2. Mişcarea de extensie este efectuata de muşchii extcn sori; discurile intervertebrale sînt comprimate în porţiunile lor posterioare, iar ligamentul vertebral comun anterior este pus în tensiune. Extensia este mai amplă în regiunile cervi cală şi lombară.

3. Mişcarea de înclinare laterală constă în aplecarea co loanei vertebrale spre dreapta sau spre stînga; înălţimea discurilor intervertebrale diminuează în partea în care se efectuează înclinarea.

4. Mişcarea de rotaţie spre dreapta sau spre stînga se produce prin torsiunea vertebrei pe discul intervertebral, în jurul unui ax vertical ce trece prin centrul discului inter vertebral. Rotaţia este maximă în regiunea cervicală.

5. Mişcarea de circumducţie rezultă din însumarea mişcă rilor precedente.

ARTICULAŢIILE TORACELUI

între segmentele osoase ale toracelui se realizează o serie de articulaţii care necesită o descriere separată, deşi acţionează unitar.

1. Articulaţiile costovertebrale sînt diartroze planiforme. Suprafeţele articulare sînt reprezentate, pe de o parte, de feţişoarele costale de pe feţele laterale ale vertebrelor tora cice, iar pe de altă parte, de capul costal cu cele două feţi şoare articulare ce converg într-o creastă anteroposterioară.

Mijloacele de unire sînt: capsula articulară care se insera pe marginea suprafeţelor articulare şi ligamentele.

Ligamentele sînt reprezentate de două ligamente costo-vertebrale, unul anterior şi altul posterior, şi un ligament interosos, intraarticular, deoarece leagă capul costal cu discul intervertebral.

Articulaţia vine anterior în raport cu pleura şi plămînul, iar posterior cu apofiza transversală şi articulaţia costo -transversă, cane o separă de muşchii jgheaburilor vertebrale.

2. Articulaţiile costotransversale sînt tot diartroze ce se formează între suprafeţele articulare reprezentate de tuberozitatea costală şi faţeta articulară de pe apofiza trans versă. Mijloacele de unire sînt reprezentate de o capsulă ar ticulară tapetată de membrana sinovială. Capsula este întă -

66

111,i de cele patru ligamente costotransversale situate anterior, (MiMcrior, superior şi inferior. Articulaţia vine în raport itnirrior, prin intermediul coastei, cu pleura şi plămînul, iar (înMfrior cu muşchii jgheaburilor vertebrale.

.\. Articulaţiile costocondrale sînt reprezentate de extre-iniuuea anterioară a coastelor în care pătrunde extremitatea rotunjită a cartilajului costal. Acestea sînt articulaţii de tip «inartroză. Continuitatea periostului costal cu pericondrul c.iriilajului costal serveşte ca mijloc de unire.

4. Articulaţiile condrosternale se realizează între stern ţi primele şapte cartilaje costale. Suprafeţele articulare sînt reprezentate de cele şapte incizuri costale de pe marginea si.crnală (incizurile sînt căptuşite cu cartilaj articular) şi de extremitatea medială a cartilajelor costale, ce prezintă un cap cu o creastă care pătrunde în incizurile costale de pe stern.

Aceste articulaţii sînt diartroze planiforme, ale căror mijloace de unire sînt reprezentate de o capsulă întărită de ligamentele condrosternale anterior şi posterior şi de un li-gament intraarticular numit ligament interosos.

Articulaţiile sînt în raport anterior cu muşchiul marele pectoral şi posterior cu pleura şi plămînul. Articulaţiile in -ferioare sînt în raport cu pericardul fibros.

Articulaţiile sternului

Există două articulaţii sternale, şi anume:

1) articulaţia sternală superioară, dintre manubriu şi corpul sternal;

2) articulaţia sternală inferioară, dintre corpul sternal şi apendicele xifoid.

1. Articulaţia sternală superioară. Suprafeţele articulare sînt reprezentate de manubriul sternal, a cărui suprafaţă plană este tapetată de cartilajul hialin.

Corpul sternului prezintă o suprafaţă similară tapetată tot de cartilajul hialin. între cele două suprafeţe articulare se află un fibrociartilaj care aderă la ele; articulaţia este de tip amfiartroză. Uneori, oînd vorbim de diartroamfiartroze apare şi o cavitate articulară. Mijloacele de unire sînt repre -zentate de periostul care trece de pe corp pe manubriu şi de fibrocartilaj, ce uneşte cele două suprafeţe articulare, avînd rolul de ligament interosos.

67

Articulaţia vine în raport anterior cu pielea şi cu ţesuţii J celular subcutanat, iar posterior cu pleura şi vasele -mari tlq la baza inimii.

2. Articulaţia sternala inferioara este o sincondroză leagă corpul sternal de .apendicele xifoid. Ea se osifică întră 50—60 ani. Articulaţia vine în raport anterior cu muşchii pereţilor abdominali şi posterior cu pleura şi pericardul.

Mişcările toracelui

Mişcările realizate de segmentele osoase ce alcătuiesc tora-ţ cele prezintă, prin articulaţiile dintre ele, o importanţă esen -ţială în mecanica respiratorie.

Datorită mobilităţii sale, toracele permite efectuarea rit -mică a celor doi timpi respiratori: inspiraţia şi expiraţia. Gradul de mobilitate al cutiei toracice este legat de mobilita-tea coastelor.

Prin articulaţiile costovertebrale şi costosternale, coaistele pot efectua mişcări de ridicare şi coborâre a cutiei toracice.

La ridicarea coastelor, unghiul costovertebral se măreşte, iar la coborâre, se micşorează. Mişcarea de ridicare este tot-deauna însoţită şi de o proiecţie anterioară, o depărtare late -rală şi o rotaţie a fiecărei coaste. Deci, în momentul inspira -ţiei se măresc toate diametrele toracelui. Coborîrea cutiei toracice realizează revenirea la poziţia de plecare.

Mişcarea coastelor antrenează totdeauna $i sternul.

ARTICULATÎILE CENTURII SCAPULARE

Clavicula şi scapula sânt oasele care alcătuiesc centura scapulară. Aceste oase se articulează între ele şi cu pereţii cutiei toracice, asigurând fixarea membrului superior de torace.

Se deosebesc mai multe articulaţii, şi anume:

1. Articulaţia sternocostoclavicularâ dintre stern şi cla viculă.

2. Articulaţia acromioclamculara dintre apofiza acromială a scapulei şi claviculă.

3. Articulaţia interscapulotoracică.

1. Articulaţia sternocostoclavicularâ este o diartroză prin „îmbucare" reciprocă.

Suprafeţele articulare sînt reprezentate de unghiul manu-briului sternal pe care se află, lateral, faţeta articulară numită

Fig. 47. Articulaţia stennooostoclavicuilairâ ,

(vedere ontenloairâ): 1) sternul; 2) clavicula ; 3^ pr ima coasta cu 3') primul cartilaj costal; 4) fibrocartilajul in-terarticular sau meniscul; 5} ligamentul sterno-clavicular anterior; 6) ligamentul sternoclavicular s u pe r io r cu 6 ) l ig a me n tu l i n ter c la v i c u l a r ; 7 şi 7') plan anterior şi posterior ai ligamentului costoclavicular; 8) ligamentul condrosternal an-terior; 9) sinoviala meniscosternaiâ; 10) sino-viala meniscoclavicularâ; 11) burse sinoviale.

incizura claviculară, de suprafaţa articulară plană a cartila -jului costal, de faţa internă verticală a extremităţii interne a claviculei şi de faţa inferioară orizontală a acesteia (fig. 47). Suprafeţele articulare sternala şi costală alcătuiesc un unghi diedru în care pătrunde acelaşi unghi al suprafeţei arti-culare claviculare. în absenţa unei concordanţe perfecte între suprafeţele articulare, între ele se interpune un disc articular care împarte cavitatea articulară şi sinoviala într-o porţiune sternala şi alta claviculară. Discul este gros la periferie şi subţire la centru. Uneori centrul lui poate lipsi, şi atunci dis -cul este înlocuit de un menise fibrocartilaginos, dispus ver-tical.

în cazul prezenţei fibrocartilajului, mobilitatea articula -ţiei este mult crescută, astfel încît articulaţia sternocostocîa-viculară poate fi considerată o diartroză de tip enarîroză.

Mijloacele de unire sînt reprezentate de: — capsula articulară, căptuşită de membrana sinoviala

care se insera pe marginea suprafeţelor articulare;

— ligamentele, în număr de patru, care întăresc capsula. Ligamentele sternoclavicular anterior, posterior, superior şi inferior sînt situate în jurul articulaţiei.

în plus mai există şi ligamentul costoclavicular, scurt şi puternic, foarte important pentru mecanica acestei articula -

68 69

ţii. Inserţia lui pe claviculă reprezintă punctul fix al clavi -culei, care acţionează ca o pîrghie. El limitează mişcările de coborîre ale umărului.

2. Articulaţia acromiodaviculară este o diartroză planiformă, ale cărei suprafeţe articulare suit reprezentate de feţişoara articulară plană a extremităţii laterale a claviculei şi de o feţişoară similară a marginii mediale a aoromionului.

Mijloacele de unire sînt reprezentate de capsula articulară ce se prinde pe marginile suprafeţelor articulare (este tapetată de sinovială) şi de li -gamentele acromioclaviculare sugerior şi inferior.

Un rol secundar în aceasta articulaţie îl joacă şi ligamentele coraco-claviculare, care au rolul de unire şi de asigurare a participării claviculei la mişcările omoplatului şi invers. Ligamentele coracoclaviculare sînt în număr de două: unul de formă patrulateră, dispus antero-extern, numit ligamentul trapezoid şi altul situat postero4ntern, de formă conică, numit ligamentul conoid. Spaţiul dintre aceste două ligamente de formă triun -ghiulară este umplut pe viu de ţesut adipos sau chiar de o bursa seroasă.

3. Articulaţia scapulotoracică nu este o articulaţie pro-priu-zisă, ci mai degrabă o „joncţiune scapulotoracică", cum a denumit-o Latarjet.

Suprafeţele articulare 'sînt formate de faţa anterioară a omoplatului acoperită de muşchiul subscapular şi de faţa externă a coastelor şi a muşchilor lintercostali. între aceste două suprafeţe se situează marele dinţat. Spaţiul dintre din-ţat şi coaste asigură mobilitatea „joncţiunii scapulotoracice".

Mişcările centurii scapulare

1. Mişcările în articulaţia sternocostoclaviculară se reali zează în jurul unui ax ce trece prin ligamentul costoclavicu - lar, la nivelul inserţiei sale costale. După cum am mai amin tit, acest ligament este punctul fix al mişcărilor în această articulaţie.

Articulaţia sternocostoclaviculară este o diartroză prin îm-imeare reciprocă, care prezintă trai grade de libertate. Acestea îi permit claviculei să efectueze următoarele mişcări: depla-sarea cranială (ridicare), deplasarea caudală (coborîre), depla-sarea venwo-laterală (proiecţie anterioară), deplasarea dorso-medială (proiecţie posterioară) şi mişcările de circumducţie.

2. Mişcările în articulaţia acromiodaviculară se realizează în jurul unui ax antero-posterior ce trece prin articulaţie. Această articulaţie permite o alunecare fină a scapulei pe torace, prin alunecarea suprafeţelor articulare sau prin modi ficarea unghiului format de acromion şi extremitatea externă a claviculei. Datorită mişcărilor sale de alunecare, articulaţia

70

acromioclaviculară îi permite omoplatului să efectueze mişca-rea de basculă.

3. Mişcările articulaţiei scapulotoracice sînt posibile dato-rită joncţiunii scapulotoracice pe care am descris-o mai sus. Dacă omoplatul ar fi fix, o serie de mişcări ar fi limitate: anteducţia, abducţia braţului etc. Omoplatul se sprijină pe torace la nivelul articulaţiei sternoclaviculare, prin interme-diul claviculei. Deci, toată centura scapulară are ca pivot în mişcările sale ligamentul oostoclavicular, pe care 1-am amin-tit ca fiind şi pivotul tuturor mişcărilor în articulaţia sterno-claviculară.

Mobilizarea omoplatului pe cutia toracică permite cavi-tăţii glenoide să se orienteze în sus şi lateral, prin deplasa -rea umărului posterior — clavicula este trasă posterior, un-ghiul inferior al omoplatului basculează în afară, se depăr -tează de coloana vertebrală şi astfel poate fi ridicat, formînd cu trunchiul un unghi de 150°; aceasta este mişcarea de bas-culă laterală. Mişcarea opusă de revenire din basculă late -rală, cu proiecţia braţului posterior, coboxîrea cavităţii gle -noide şi deplasarea unghiului inferior al omop latului spre coloana vertebrala este mişcarea de basculă mediană.

In concluzie, mişcările care se pot executa în centura scapulară sînt:

— deplasarea cranială;

— deplasarea caudală;

— deplasarea ventro-laterală;

— deplasarea dorso-mediană;

— mişcarea de basculă laterală;

— mişcarea de basculă mediană.

ARTICULAŢIA SCAPULOHUMERALĂ

Articulaţia scapulohumerală este o diartroză. Suprafe -ţele articulare, reprezentate de cavitatea glenoidă a omopla -tului şi de capul numeral, sînt acoperite de cartilaj hialin.

Cavitatea glenoidă prezantă pe margini un labru glenoi -dian (burelet fibrocartilaginos), care are rolul de a adinei cavitatea glenoidă (fig. 48).

Humeriusul participă în articulaţie prin capul numeral, care este acoperit şi el de cartilaj hialin.

71

Fig. 48. Articulaţia scapuiloliumerală (ve-dere anterioară):

I) apofiza coracoidă; 2) acromion; 3j fosa subscapularâ; 4) capul humeral văzut prin fo ramen ovale; 5) sinoviala ce a fost distrusă; 6) ligamentul coracohumeral; 7) ligamentul gle nohumeral superior; 8) ligamentul glenohumeral mijlociu; 9) ligamentul glenohumeral inferior; 10) ligamentul humeral transvers al lui Brodie; II) muşchiul subscapular; 12) lunga porţiune

a bicepsului; 13) marele pectoral; H) tend'onu!

marelui rotund; 15) t'endonul marelui dorsal;

16) tricepsul; 17) vastul intern; 18) supraspino- sul; 19) bursa seroasă subcoracoidianâ.

^Mijloacele de unire sînt reprezentate de capsula articu -lară şi de ligamente.

Capsula articulară se insera cu o extremitate pe labrol glenoidian. în partea superioară a cavităţii gîenoide, capsula părăseşte labrul, deoarece între capsulă şi labru se situează tendonul porţiunii lungi a bicepsului care pătrunde în inte -riorul articulaţiei. La acest nivel capsula se va insera mai sus, pe ômoplat, la baza apofizei coracoide. Extremitatea hume-rală a capsulei se insera pe gîtul anatomic al humerusului.

Ligamentele întăresc capsula anterior prin cele trei liga-mente glenohumerale şi superior prin ligamentul coracohu-meral:

a) ligamentul coracohumeral se insera cu un capăt pe apofiza coracoidă şi cu celălalt pe tuberozitatea mare a hume rusului. El limitează mişcarea de flexie;

b) ligamentele glenohumerale sînt situate pe faţa ante rioară a articulaţiei:

•— ligamentul supraglenosuprahumeral se insera deasupra scobiturii gîenoide -şi pe mica tuberozitate humerală;

— ligamentul supraglenosubhumeral este situat dedesubtul precedentului;

—• ligamentul preglenosubhumeral se insera înainte şi sub scobitura glenoidă şi pe colul chirurgical al humerusului.

Ligamentele glenohumerale, prin situarea lor anterioară, limitează mişcările de extensie şi rotaţie externă, iar ultimele două şi abducţia.

în menţinerea extremităţii superioare în articulaţie, un rol important revine musculaturii reprezentate de lunga por-ţiune a bicepsului şi deltoid.

Sinovîala tapetează suprafaţa internă a capsulei, formînd şi burse de alunecare pentru muşchii subscapulari şi lunga porţiune a bicepsului.

Articulaţia se află în raport superior cu muşchiul supra-spinos, inferior cu lunga porţiune a tricepsului, posterior cu subspinosud şi rotundul mic şi anterior cu subscapularul. Da-torită fibrelor de inserţie pe care le trimit pe capsulă, aceşti muşchi sînt şi tensori ai capsulei. Toate formaţiunile muscu-lare amintite, inclusiv raportul cu acromionul şi apofiza cora-coidă, nervul axilar şi artera circumflexă sînt acoperite de muşchiul deltoid.

Mişcările articulaţiei scapulohumerale

Articulaţia scapulohumerală are un mare grad de mobili-tate, ceea ce permite efectuarea unor mişcări de anteducţie şi retroducţie, abducţie, adducţie, rotaţie mediană, rotaţie late-rală şi circumducţie.

1. Mişcarea de anteducţie (proiecţie anterioară) şi retro ducţie (proiecţie po'sterioară) se efectuează în jurul unui ax transversal ce trece prin centrul cavităţii gîenoide şi al marii tu- berozităţi humerale. Amplitudinea anteducţiei este de 90—95°, iar a retroducţiei de 20°. Amplitudinea mişcării se poate mări prin participarea articulaţiilor centurii scapulare.

2. Mişcările de abducţie şi adducţie se fac în jurul unui ax antero-posterior, ce trece puţin median faţă de gîtul ana tomic. Mişcarea de abducţie, de îndepărtare a braţului de trunchi se poate face numai pînă la un unghi de 90°; peste această valoare, ridicarea humerusului nu e posibilă datorită prezenţei acromionukii. Ridicarea braţului peste 90° se face numai cu ajutorul mişcării de basculă laterală a scapulei.

72 73

12 77

în mişcarea de adducţie, care se face în sens invers, un rol important revine greutăţii membrului superior şi acţiunii gravitaţiei.

3. Mişcarea de rotaţie mediană şi laterală se efectuează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul numeral.

Rotaţia internă are o amplitudine de aproximaitiv 90—95°, iar cea externă de 75—80°. Mişcările de rotaţie se execută numai în articulaţia scapuiofoumerală.

4. Mişcarea de circumducţie însumează mişcările prece dente, în această mişcare capul numeral descrie un mic cerc, urmînd conturai cavităţii glenoide.

între articulaţiile centurii scapulare şi articulaţia scapu-lohuimerală este o strînsă legătură — articulaţia scapulohume-rală este ajutată de articulaţiile centurii scapulare în efec -tuarea mişcărilor variate şi ample ale membrului superior.

ARTICULAŢIA COTULUI

Această articulaţie este uniaxială; ea permite numai miş-carea de flexie şi extensie în jurul unui ax transversal. Ca tip de articulaţie este o trohleocondilartroză.

Suprafeţele .articulare sînt: extremitatea distală a hume-rusului formată de o trohlee (soripete), un condil -şi şanţul intercondilotirohlear, incizura trohleară a ulnei şi foseta capu-lui radial (fig. 49).

Suprafeţele articulare sînt acoperite de cartilajul hialin. Trohleea humerală vine în raport cu incizura ulnară, iar condilul numeral cu foseta capului radial. Astfel se formează două diartroze, una de tip trohleu şi alta condiliană, deci o trohleartroză şi o condilartroză.

Mijloacele de unire sînt reprezentate de capsula articu -lară, care leagă humerusul cu ulna şi radiusul. Capsula se insera anterior pe humerus, deasupra fosetei radiale şi cotro -noide, lateral trece pe sub cei doi epicondili (ei sînt extra -artăciuliari), iar posterior se insera pe niarginille fosetei ole-craniene. Pe radius capsula se insera la 6—7 mm sub capul radial, iar pe ulnă se prinde în jurul cavităţii sigmoide.

Capsula este laxă şi întărită lateral de ligamente mai puternice:

a) ligamentul anterior — foarte subţire, întăreşte capsula anu-rior; el limitează mişcarea de extensie;

10 6 5

Fig. 49. Articulaţia cotului văzută antero-rnedi'al:

A. humerus cu A' epitrohlea; B. radius; C. cubitus cu C' olecran.

t) ligamentul anterior; 2) ligamentul posterior; 3) fasciculul anterior al ligamentului lateral in-tern; 4) fasciculul său mijlociu; 5) fasciculul sau posterior; 6) fasciculul arciform arcuat al lui Cooper; 7) ligamentul inelar; 8) fundul de sac posterior al sinovialei; 9) fund de sac infe-rior sau periradial; 10) pachet celulogrăsos; 11) tendonul brahialului anterior; 12) tendonul bi-cepsului cu 12') bursa sa seroasâ; 13) tendonul tricepsului; Î4) nervul cubital.

b) ligamentul posterior — slab dezvoltat, are fibrele orientate transversal; unele fibre trec de la o margine la cea laltă a fosetei olecraniene (humeroolecraniene);

c) ligamentul lateral intern;

d) ligamentul lateral extern.

Cele două ligamente laterale au fibrele orientate în trei direcţii: superior, mijlociu şi inferior şi întăresc capsula în părţile laterale.

Membrana sinovială tapetează capsula şi formează fun-duri de sac la nivelul fo'sei olecraniene, coronoide şi a celei radiale. Sinovială acestei articulaţii este comună cu cea a arti-culaţiei radioulnare superioare.

în articulaţia cotului se pot efectua mişcări de flexie şi

extensie.

Flexia este mişcarea prin care antebraţul se apropie de braţ; mişcarea este oprită eînd ajunge la 150° prin pătrun-

74 73

MIOLOGIA

GENERALITĂŢI DESPRE MUŞCHI

Muşchii sînt organe adaptate unei funcţii speciale, con-tracţia, constînd din capacitatea lor de a-şi micşora lungi-mea şi de a produce astfel mişcări.

în organismul omului există trei feluri de muşchi, care se deosebesc atît prin structură, cît şi prin particularităţi speciale de contracţie: muşchi striaţi, muşchi netezi şi muş-chiul cardiac (miocardul).

Muşchii striaţi sau muşchii scheletului constituie majori-tatea masei musculare a corpului. Ei au capacitatea de a se contracta voluntar, dezvoltă viteză şi forţă însemnate, însă obosesc repede.

Muşchii netezi se găsesc în pereţii organelor interne (sto-mac, intestin, vase sanguine etc.), se contractă involuntar, dezvoltă o forţă însemnată, iar contracţia lor, deşi este lentă, poate fi menţinută un timp îndelungat fără a se pro -duce oboseală. La păsări există muşchii netezi la picioare care asigură fixarea pe crengile copacilor, unde -şi petrec noaptea; dacă muşchii ar fi striaţi, contracţia lor nu ar putea fi menţinută un timp atît de lung.

Muşchiul cardiac sau miocardul este un muşchi special, asemănător ca structură muşchilor striaţi, iar ca funcţie, muşchilor netezi. Miocardul are o funcţie caracteristică, caxe nu se mai îmîlneştte la ceilalţi; el se poate contracta auto -mat, datorită existenţei unui sistem nervos special în grosi -mea sa. De asemenea, datorită sistemului valvular, inima are posibilitatea să-şi dozeze astfel efortul, încît să nu obosească.

98

STRUCTURA MUŞCHILOR STRIAŢI

Muşchii striaţi sînt organe contractile care asigură pozi-ţiile şi mişcările corpului omenesc, în îndeplinirea acestei funcţii, muşchii se comportă ca organe motorii şi elastice, care mobilizează pîrghii variate, formate din piesele schele-tice ale corpului. Ei au o structură specială, adaptată acestei funcţii, fiind alcătuiţi dintr-un număr mai mare sau mai mic de fascicule de fibre musculare, reunite cu ajutorul unui ţesut conjunctiv special de legătură, în corpul omenesc există diferite forme de muşchi, grupaţi în jurul articula -ţiilor pe care le mobilizează (fig. 58). Forma şi volumul lor variază de la un muşchi la altul; în organism există atît muşchi voluminoşi (marele fesier, cvadricepsul femural, ileo-psoasul şi alţii), cît şi mici, cum sînt muşchii motori ai glo -bului ocular.

După formă, muşchii striaţi se împart în:

a) muşchi lungi, cu fibre paralele: croitorul, dreptul intern etc.;

b) muşchi fusiformi: bicepsul brahial, numeroşii muşchi de la antebraţ şi coapsă etc.;

c) muşchi laţi: marele dorsal, muşchii pereţilor abdomi nali etc.;

d) muşchi în formă de evantai: marele pectoral, tempo ralul etc.;

F/g. 58. Forma externă a muşchilor şi mo-

dalităţi de inserţie: A. muşchi fusiformi; B. muşchi unipenaţi; C. muşchi bipenaţi; D. muşchi cu doua capete la

origine (m. biceps brahial) ; E. muşchi lat.

e) muşchi penaţi, adică cu fibrele dispuse de o parte şi de alta a ten donului, ca nervurile unei pene; dreptul anterior al coapsei, solea£ul şi numeroşii muşchi de la antebraţ, coapsă şi gambă.

f) muşchi circulari sau sfinctere, numiţi şi muşchi orbi- culari: orbicularul pleoapelor, orbicularul buzelor, sfincterul vezical, sfincterul anal etc.

Forma le conferă muşchilor o serie de particularităţi mecanice; astfel, muşchii cu fibre paralele şi cei fuziformi mobilizează oasele pe o singură direcţie, cei în evantai pe direcţii numeroase, iar cei circulari închid orificiile în jurul cărora sînt dispuşi.

Tendoanele şi aponevrozele sînt principalele organe anexe ale muşchilor; ele sînt foarte rezistente, inextensibile şi ser -vesc la fixarea muşchilor pe oase. Tendoanele sînt de mai multe feluri: lungi, scurte, cilindrice, turtite şi late; cele din ultima categorie sînt numite aponevroze (de exemplu: apo-nevroza abdomenului, lombosacrala şi altele). Muşchii se pot fixa şi direct cu partea lor cărnoasă pe oase, fără să aibă tendon (de exemplu, muşchiul brahial, vastul profund al coapsei, pătratul pronator la antebraţ etc.). Există şi muşchi care nu se fixează pe oase, ci în straturile profunde ale pielii (de exemplu, muşchiul pielos al gîtului). De ase-menea, există muşchi care se fixează cu un capăt pe oase, iar cu celălalt în structurile profunde ale pielii; ei sînt nu -miţi muşchii mimicii sau ai expresiei (de exemplu muşchiul frontal, sprîncenos şi, în general, muşchii dispuşi în regiunea feţei). Aceşti muşchi trag de piele şi produc diverse expresii ale feţei, care sînt strict legate de starea psihică a omului.

Majoritatea muşchilor au două extremităţi: originea şi inserţia. Originea muşchiului se consideră acel capăt care în timpul contracţiei rămîne fix, iar inserţia acea extremitate care mobilizează osul pe care se fixează. Astfel, muşchiul croitor are originea pe bazin, iar inserţia pe gamba.

Există muşchi cu mai multe capete de origine, iar denu-mirea lor este determinată de numărul acestora: biceps bra-hial sau femural (cu două origini), triceps brahial, triceps sural (cu trei origini), cvadriceps femural (cu patru origini).

Muşchii se dispun în jurul articulaţiilor pe care le mobi-lizează în diferite direcţii; majoritatea muşchilor sînt uni-articulari, adică se găsesc la o singură articulaţie. Există şi muşchi care trec peste două articulaţii, numiţi biarticulari,

cum sînt: bicepsul brahial şi cel femural, dreptul femural, flexorii şi extensorii degetelor (aceştia din urmă se numesc muşchi poliarticulari, deoarece trec peste mai multe articulaţii).

Din punct de vedere histologic, muşchii striaţi sînt formaţi din nişte celule speciale alungite, numite fibre musculare, care sînt alcătuite din mai mulţi nuclei. Această fibră musculaxă constituie unitatea anatomică a muşchiului; din unirea fibrelor rezultă fascicule de fibre musculare de diferite mărimi, iar mai multe fascicule alcătuiesc muşchiul propriu-zis.

Fibra musculară are o structură specială, corespunzătoare îndeplinirii funcţiei sale de contracţie. In protoplasma ei se găsesc un număr foarte mare de firişoare fine, numite miofi-brile, care, la rîndul lor, au o structură foarte complexă. In compunerea miofibrilelor intră o serie de discuri clare şi întunecate care-i dau aspectul striat. Cercetările făcute cu ajutorul microscopului electronic au arătat că fiecare mio -fibrilă are, la rîndul ei, o structură complicată, corespunză-toare îndeplinirii funcţiei de contracţie (scurtare).

Inervaţia muşchilor este asigurată de nervi motori, senzitivi şi vegetativi. Nervul motor îşi are originea în celulele ner -voase din coarnele anterioare ale măduvei spinării şi în nucleii motori din trunchiul cerebral. Axonul acestor celule se dis-tribuie fibrelor musculare, formând cu acestea plăcile motorii, organe speciale de legătură dintre nervi şi muşchi (fig. 59). Observaţiile au arătat că un singur neuron poate asigura inervaţia unui număr variabil de fibre musculare. Astfel, la muşchii membrelor superioare, fiecare neuron inervează un număr mic de fibre musculare, pe cînd la muşchii membrelor inferioare, neuronii asigură inervaţia unui număr sporit de fibre musculare. Din această cauză mişcările pe care le pot efectua membrele inferioare sînt mai puţin precise decît cele ale membrelor superioare. Prin „unitate neuromusculară" se înţelege un neuron şi fibrele musculare pe care le inervează, în felul acesta se asigură inervaţia motorie diferenţiată la fie-care muşchi în parte şi se explică capacitatea muşchilor de a răspunde, mai mult sau mai puţin, solicitărilor privind înde-minarea şi precizia.

100 101

F/g. 59. Placa mo-

toare.

Inervaţia senzitivă a muşchilor asigură culegerea unor exci-taţii diferite: tactile, dureroase şi proprioceptive de la ni -velul muşchilor şi al organelor sale anexe: tendoane, fascii, aponevroze, ligamente etc. Aceste excitaţii sînt conduse, pe calea nervilor senzitivi, către etajele superioare ale sistemului nervos central, care, în conformitate cu informaţiile primite, emite impulsuri ce dirijează şi coordonează activitatea motrică a corpului. O importanţă deosebită pentru activitatea motrică o au proprioceptorii, organe speciale de recepţie situate la nivelul muşchilor, tendoanelor şi ligamentelor articulare. Aceste organe culeg şi transmit excitaţii foarte importante în coordo-narea mişcărilor, cu privire la starea de contracţie şi de rela-xare a muşchilor şi cu tonusul muscular.

Inervaţia vegetativă a muşchilor este asigurată de sistemele nervoase simpatic şi parasimpatic, care reglează, prin nervii vasomotorii, debitul circulator la nivelul muşchilor. Simpaticul produce vasoconstricţie (micşorarea călifarului arteriolelor musculare), iar parasimpaticul vasodilataţie (mărirea calibru -lui). Prin acest mecanism se asigură cantitatea de sînge nece -sar muşchiului, atît în efort, cît şi în repaus, în perioada de încălzire, care precede antrenamentul sau competiţia, la nivelul muşchilor se produce vasodilataţie, care asigură un aport spo-rit de oxigen şi substanţe nutritive necesare efortului fizic.

Muşchii au o circulaţie bogată, asigurată prin numeroase vase sanguine, care se capilarizează sub forma unei reţele bo-gate la nivelul fiecărei fibre musculare, în procesul antrena-mentului sportiv, circulaţia la nivelul muşchiului devine mai activă, asigurînd un aport crescut de substanţe energetice necesare contracţiei.

INFLUENTA EXERCIŢIILOR F!Z!CE ASUPRA MUŞCHiLOR

Mişcările şi efortul fizic produc modificări profunde ale muşchilor striaţi, în funcţie de specificul efortului fizic pe ramuri sportive este indicat sa se dezvolte în mod diferen -ţiat calităţile motrice de bază: forţa, viteza, rezistenţa, înde-mînarea etc. S-a stabilit că antrenamentul pentru pregătirea fizică generală determină o creştere globală a calităţilor mo -trice. De asemenea, se cunoaşte că între aceste calităţi motrice

există o strânsă interdependenţă; dacă se lucrează prea mult pentru forţă, se acţionează în detrimentul vitezei sau al rezis-tenţei şi invers. Die aceea, în pregătirea fizică specială, pe ramuri de sport, este necesar să dozăm în aşa fel antrena -mentul, încît acesta să determine creşterea cu prioritate a calităţii motrice principale, în această direcţie, un sprijin pre -ţios îl poate aduce cunoaşterea modificărilor care se produc în muşchi, atunci când le simt solicitate forţa, viteza, rezistenţa etc.

Cercetările au arătat că exerciţiile pentru dezvoltarea for ţei determină o creştere a volumului şi greutăţii musculaturii.

Datorită acestui fapt, suprafaţa de secţiune a fiecărui muşchi creşte şi, implicit, se măreşte şi forţa lui. Acest lucru se datoreşte sporirii cantităţii de protoplasma (sarcoplasmă) din fiecare fibră musculară şi nu înmulţirii numărului de fibre. Cantitatea de sarcoplasmă ou care creşte fibra musculară asi-gură în condiţii mai bune necesarul de oxigen şi substanţe hrănitoare de care au nevoie miofibrilele care produc contrac-ţia; în felul acesta creşte şi forţa de contracţie a muşchiului. Musculatura sportivilor antrenaţi pentru forţă, aşa cum sînt halterofilii, este voluminoasă şi alcătuită din grupe musculare

masive. Dacă se lucrează însă pentru creşterea vitezei sau a rezis-

tenţei, se observă că masele musculare se dezvoltă mai puţin, în aceste cazuri, la nivelul fibrelor musculare se produc altfel de modificări: cantitatea de sarcoplasmă creşte mai puţin, însă conţine substanţe energetice cu calităţi speciale, fie pentru ne-cesităţile unor contracţii rapide (în cazul antrenamentului de viteză), fie pentru nevoile unor contracţii de lungă durată (în căzui antrenamentului pentru irezistenţă).

Aceste modificări anatomice se produc progresiv şi cer

un timp oarecare pentru a se fixa. De aceea, antrenamentul

trebuie condus cu răbdare, fără suprasolicitarea organismului

din dorinţa de a grăbi procesul de adaptare a miuşchiloT la

cer'nţele specifice. De asemenea, trebuie depusă o grijă deose-

bită în alegerea exerciţiilor şi a metodelor de antrenament, în

ce priveşte solicitările pentru creşterea forţei, vitezei sau rezis-

tenţei, ele trebuie să fie astfel dozate ca volum şi intensitate,

încît să corespundă scopului urmărit — pregătirea fizică spe-cială în ramura sportivă respectivă.

102 103

DESCRIEREA PRINCIPALILOR MUŞCHI

Al CORPULUI OMEMESC

Antrenorii trebuie să cunoască musculatura corpului gru-pata pe mişcări, precum şi tipul de activitate statică sau dinamică pe care aceasta îl depune în mişcările fundamentale ale corpului omenesc şi ale segmentelor sale, ca şi în mişcările specifice din ramura de sport respectivă, însuşirea unor detalii numeroase asupra formei, originii sau inserţiei muşchilor nu e obligatorie, în schimb este obligatorie cunoaşterea grupelor musculare globale care mobilizează articulaţiile şi asigură mişcările din articulaţii.

în continuare vom descrie, în funcţie de mişcări, principa-lele grupe musculare ale corpului omenesc.

MUŞCHII CAPULUI

La cap există două grupe musculare funcţionale, şi anume: muşchii mimicii (sau ai expresiei feţei) şi muşchii masticatori.

Muşchii mimicii se găsesc imediat sub pielea capului pe care o mobilizează în diferite sensuri, determinînd astfel expre-sia figurii, specific umană. Prin contracţia lor, faţa omului (unde îşi au sediul un număr foarte mare de muşchi) poate exprima diferite sentimente: bucurie , tristeţe, frică etc. Principalii muşchi ai feţei sînt cei din jurul orbi -telor şi ai pleoapelor şi muşchii din jurul gurii. Muscu -latura din jurul nasului şi al pavilionului urechii este puţin dezvoltată la om. în cazul unor expuneri prelungite la frig se poate produce paralizia muşchilor feţei, de regulă, pe o singură parte; în urma paraliziei apare o asimetrie a feţei, gura fiind trasă de partea sănătoasă, precum şi tulburări de vorbire (fig. 60).

Muşchii masticatori execută mişcările maxilarului inferior (mandibula), caracteristice actului masticaţiei, constînd din ridicare, coborîre şi mişcări de lateralitate. Cei mai puternici dintre aceştia sînt muşchii care ridică mandibula — tempora-lul, maseterul şi alţii.

W 30

Fig. 60. Muşchii capului şi feţei: 1) muşchiul temporal; 2) muşchiul frontal; 3) orbîcularul ochiului; 4) orbîcularul pleoapei; 5) muşchiul nazal; 6) orbîcuîarul buzelor; 7 a) muşchiul ridicător al aripioarei; 7 b) muşchiul ridicător al buzei superioare; 7 c) muşchiul zigomatic mic; 8) muşchiul depresor a! septului nazal; 9) zigomaticu! mare; 10, 11) muş-chiul buccinator; 12) muşchiul maseter; 13) muşchiul occipital.

MUŞCHil MOTORI Al COLOANE! VERTEBRALE

Coloana vertebrală constituie scheletul axial al omului. Ea_ are o mare mobilitate, ce se accentuează la persoanele care practică exerciţiul fizic şi sportul. Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în regiunile care o compun; astfel, regiu-nile cervicală (a gîtului) şi lombară sînt mai mobile, regiunea toracică se caracterizează prin mişcări limitate, iar cea sa -crală nu prezintă mişcări.

Coloana vertebrală execută mişcări de flexie (aplecare înainte), extensie (aplecare înapoi), înclinări laterale (la dreapta sau la stînga), rotaţii spre dreapta sau spre stînga, la

104 105

care se adaugă şi miş-cările de circumducţie în regiunile cervicală şi lombară.

Principalii muşchi motori ai coloanei vertebrale sînt muşchii şanţurilor vertebrale, situaţi dorsal (în spate) între apo-f izele spinoase şi trans-verse ale vertebrelor (fig. 61). Aceşti muşchi formează două coloane care se întind de la osul occipital pînă la bazin, fiind foarte dezvoltate în regiunea lombară, unde formează o masă muscu-lară voluminoasă. Ca-racteristica muşchilor şanţurilor vertebrale o constituie numărul mare de muşchi orientaţi în diferite direcţii, ceea ce le dă posibilitatea să execute mişcări multiple. De fapt, toate mişcările coloanei vertebrale sînt efectuate de către aceşti muşchi. Astfel, prin contracţia de „învingere", ei execută extensia, înclinările laterale şi rotaţiile, iar prin activitatea „de

cedare" asigură flexia coloanei vertebrale. Muşchii şanţurilor

vertebrale au o mare importanţă în staţiunea verticală şi în activitatea sportivă; orice acţiune de ridicare a unei greutăţi (haltere,

lupte) sau de îndreptare a corpului se efectuează de către aceşti muşchi. De asemenea, menţinerea poziţiei verticale sau înclinate a corpului în timpul diverselor probe sportive este tot rezultatul acţiunii acestor muşchi. La fotbalişti, muşchii şanţurilor vertebrale asigură rigiditatea corpului în mişcarea de lovire a mingii cu capul; la boxeri, determină diversele poziţii ale corpului în timpul luptei şi contribuie la fixarea trunchiului, constituind un sprijin ferm pentru mîna care lo-veşte; la luptători se poate afirma că muşchii şanţurilor ver-tebrale au o importanţă covîrşitoare în asigurarea rigidităţii coloanei vertebrale (cînd este cazul), a poziţiei de „pod" şi mai cu seamă a variatelor mişcări ale trunchiului în timpul luptei (în această activitate, un aport deosebit îl aduc şi muşchii pereţilor abdominali).

La mişcările coloanei vertebrale mai participă şi muşchii de pe faţa anterioară a trunchiului, în primul rînd muşchii pereţilor abdominali; la gît, mişcările sînt asigurate, în afara muşchilor cefei (muşchii şanţurilor vertebrale din regiunea gî-tului), de muşchii din partea anterioară a gîtului (sternocleido-mastoidienii, scalenii şi muşchii osului hioid).

MUŞCHII RESPIRAŢIE!

Respiraţia este un act fiziologic de importanţă vitală pen -tru organism, în general, şi pentru activitatea sportivă, în special. Ea se compune din doi timpi şi anume:

1) Inspiraţia, prin care cutia toracică îşi măreşte volumul şi permite pătrunderea aerului în plămîni.

2) Expiraţia, prin care diafragma îşi măreşte bolta, iar coastele sînt trase în jos, ceea ce determină micşorarea cutiei toracice şi eliminarea aerului din plămîni.

Prima fază a respiraţiei, inspiraţia, necesită un efort mai mare din partea musculaturii, întrucît trebuie învinsă forţa gravitaţiei care se opune ridicării coastelor, precum şi pre-siunea atmosferică ce apasă asupra toracelui, în condiţiile efortului fizic, care pretinde o cantitate sporită de oxigen, inspiraţia este îngreuiată. Deci ea necesită un consum mai mare de energie din partea muşchilor respiratori. Inspiraţia este mai dificilă la înotători, unde, pe lîngă presiunea atmosferică, mai acţionează şi presiunea apei. în unele poziţii din gimnastica

106 107

Fig. 61. Muşchii şanţurilor vertebrale: O muşchiul iliocostal; 2) lungu! şanţurilor

vertebrale; 3) sacrospinalul; 4) spinalul.

Fig. 62. Muşchii profunzi ai gîtuiui şi toracelui:

1) spleniusul capului; 2) dinţatul posterior

şi superior; 3) lungul toracic; 4) iliocos-

taîul toracic; 5) dinţatul posterior şi in-

ferior; 6) masa sacrospinala.

sportivă, cum >sînt stînd pe mîini, sprijin echer, sprijin lateral la inele, precum şi în numeroase faze la lupte, box, fotbal, activitatea muşchilor despiratori este îngreuiată şi se desfăşoară în condiţiile unui mare con-sum de energie.

Muşchii inspira-t o r i sînt numeroşi, întra-cît majoritatea lor mai contribuie şi la alte mişcări ale trunchiului şi membrelor superioare. Contracţia lor determină mărirea cavităţii toracice în toate diametrele sale (fig. 62).

Muşchii inspiratori se împart în două mari cate-gorii:

a) muşchii inspiratori principali, cum este diafrag ma, muşchi lat în formă de boltă cu convexitatea în sus, ce desparte cutia tora cică de cavitatea abdomi nală; prin contracţia sa, bolta se turteşte, mărind astfel diametrul vertical al toracelui şi permiţînd aeru lui să intre în plămîni, pen tru efectuarea schimburilor gazoase;

b) muşchii inspiratori secundari, care măresc cutia toracelui printr-un alt me canism de ridicare a coas telor. Dintre aceştia men ţionăm: pectoralul mare şi dinţatul mare, doi muşchi puternici care se insera pe

coaste, contribuind astfel la ridicarea acestora; muşchii sca -leni şi sternocleiiidomastoidieni care, de asemenea, ridică coas-tele şi alţii situaţi posterior, ca dinţatul posterior şi cel superior.

Muşchii intercostali sînt nişte muşchi mici, situaţi în spa-ţiile dintre coaste, care participă atît la inspiraţie, cît şi la expiraţie.

Muşchii expiratori efectuează micşorarea cutiei toracice prin două mecanisme: coborârea coastelor şi mărirea presiunii intraabdominale care ridică diafragma.

Principalii muşchi expiratori sînt muşchii pereţilor abdo-minali, muşchi foarte laţi, situaţi în părţile anterioară şi late -rală a abdomenului. Fiind mai numeroşi, ei se acoperă unul pe altul şi au fibrele orientate diferit, ceea ce conferă o rezistenţă mai mare peretelui abdominal. Menţionăm că cei

Fig. 63. Muşchii pereţilor abdominali:

1) oblicul extern; 2) transversul abdominal; 3) dreptul abdominal; 4) aponevroza abdominală.

108 109

doi muşchi drepţi, patru oblici şi doi transverşi execută miş-cări ale trunchiului şi bazinului (flexie, înclinări laterale şi rotaţie) sau coboară coastele, producînd expiraţia, ori măresc presiunea intraabdominală. In cadrul acţiunii de presă abdo-minală aceşti muşchi asigură tuşea, strănutul, voma, ajuta micţiunea _şi defecaţia, iar la femei sînt angrenaţi şi în actul naşterii (fig. 63).

Muşchii pereţilor abdominali au o mare importanţă în activitatea sportivă, contribuind la asigurarea poziţiilor şi mişcărilor trunchiului. La fotbalişti, ei fixează bazinul şi asi-gură un suport fix pentru muşchii flexori ai coapsei, în lo -virea mingii; de asemenea, împreună cu muşchii şanţurilor vertebrale fixează trunchiul în direcţia loviturii cu capul; în situaţiile de dribling şi fente, ei aduc un aport preţios, miş -cînd toracele şi bazinul în diferite sensuri. La boxeri, muşchii pereţilor abdominali fixează trunchiul împreună cu muşchii şanţurilor vertebrale şi_ contribuie la mişcările de eschivă. La luptători se poate afirma că musculatura abdomenului are o contribuţie de maximă importanţă în asigurarea mişcărilor complexe ale trunchiului.

Pentru întărirea muşchilor abdominali se folosesc nume-roase metode izotone şi izometrice, exerciţii la scara fixă, la bara fixă, la inele, exerciţii la sol, poziţii de atîrnat echer, căţărare în echer şi altele.

Exerciţii dozate cu grijă în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea efortului se folosesc şi în gimnastica medicală pentru întărirea pereţilor abdominali după operaţiile de hernie.

MUŞCHII MEMBRELOR SUPERIOARE

La_ om membrele superioare îndeplinesc funcţii de mare precizie şi^ fineţe; ele îşi pot dezvolta şi forţa, mai ales cînd muşchii^ sînt _special pregătiţi prin antrenamente, cum este cazul gimnaştilor, înotătorilor, boxerilor, luptătorilor etc.

Musculatura membrelor superioare este grupată în jurul segmentelor sale, formînd^grupe şi lanţuri musculare func-ţionale la centura scapulară, braţ, antebraţ şi mînă.

MUŞCHII MOTORI Al CENTURII SCAPULARE

Centura scapulară (clavicula şi scapula) poate efectua următoarele mişcări: de ridicare, de coborîre, de deplasare (împingere) înainte, de deplasare înapoi şi de basculă.

Pentru executarea acestor mişcări, atît clavicula, cît şi scapula sînt legate de scheletul toracelui şi al coloanei ver-tebrale prin numeroşi muşchi, dintre care unii sînt situaţi profund, iar alţii superficial. Printre cei mai importanţi se includ: muşchiul trapez situat superficial, în regiunea poste-rioară a regiunii cervicale şi toracale. El are trei direcţii de fibre care îi dau forma unui trapez: unele coboară oblic de la occipitali la claviculă şi seapulă^ altele transver -sal, de la coloana vertebrală la scapula, iar ultimele au o direcţie ascendentă, de la coloana vertebrală la scapula. Dato-rită direcţiilor diferite ale fibrelor sale, muşchiul trapez poate efectua mişcări de ridicare, coborâre şi deplasare înapoi a centurii scapulare.

Muşchiul dinţat mare are formă de evantai şi este situat profund, între scapula şi torace (fig. 64). Inserţia sa pe to -race se face prin fascicule dinţate, dintre care unele se pot vedea (cînd ridicăm mîna) sub relieful muşchiului mare pec-toral. Marele dinţat produce mişcarea de deplasare înainte a umărului şi de basculă laterală a scapulei; el este în acelaşi timp un muşchi inspirator ajutător.

Muşchiul pectoral mare, în formă de evantai, este situat în partea anterioară a toracelui şi îşi are originea pe cla -viculă şi pe coaste, iar inserţia pe osul braţului (pe hume -rus). Acesta este unul dintre cei mai puternici muşchi; el efectuează deplasarea înainte a umărului şi a braţului, avînd şi o contribuţie importantă în efectuarea mişcărilor în arun-cări, în loviturile de la box etc.

Ceilalţi muşchi motori ai centurii scapulare sînt mai pro-fund situaţi şi contribuie, după poziţia şi direcţia fibrelor, la efectuarea diverselor mişcări ale centurii scapulare. Ei sînt reprezentaţi de: ridicătorul scapulei, romboizi, pectora -lul mic, subclavicularul şi alţii. Muşchii motori ai centurii scapulare reliefează umărul; ei sînt foarte dezvoltaţi la gim-naşti, boxeri, luptători, înotători, aruncători de disc, suliţă şi greutate, precum şi la jucătorii de tenis.

MUŞCHII MOTORI Al ARTICULAŢIEI SCAPULOHUMERALE

Această articulaţie care uneşte capul osului humerus cu scapula prezintă cea mai mare mobilitate. Ea execută miş -cări de mare amplitudine, de flexie (anteducţie, adică duce-rea înainte a braţului), extensie (retroducţie, adică ducerea

110 111

înapoi a. braţului), abducţie (depărtarea braţului de trunchi), adducţie (apropierea braţului de trunchi), rotaţie externă şi internă (răsucirea braţului în afară sau înăuntru).

Muşchii care efectuează aceste mişcări sînt situaţi în regiu-nea umărului şi a braţului şi îşi au originea pe centura scapu-lară, torace, coloana vertebrală, iar inserţia pe osul humerus. Principalii muşchi motori ai acestei articulaţii sînt:

— Deltoidul — un muşchi voluminos în formă de V (delta), care formează relieful umărului, avînd originea pe claviculă şi scapulă, iar inserţia pe osul humerus. Datorită celor trei fascicule musculare principale pe care le prezintă, acest muşchi poate efectua toate mişcările din articulaţie, fiind principalul nnuşchi motor. Mişcarea lui principală, care rezultă din contracţia tuturor fasciculelor componente, • este cea de depărtare a braţului (abducţie) (fag. 65 şi 66).

— Dorsalul mare — un muşchi de tip lat, voluminos, care are o origine vastă pe coloana vertebrală, începând de la vertebra a Vl-a toracică pînă la asul saorum şi creasta i'liacă. De la această origine fibrele sale se îndreaptă ascen dent şi converg într-un tendon puternic, care se insera pe osul humerus. Dorsalul mare poate executa mişcările de repro ducţie, adducţie şi rotaţie internă a braţului. El este unul din principalii muşchii ai căţărării, fiind dezvoltat la gim- naşti, canotori, luptători etc.

— Pectoralul mare — descris la centura scapulară, exe cută mişcări şi în articulaţia umărului; adducţie, anteducţie şi rotaţie internă. El are mare importanţă la boxeri şi luptă tori, impriniînd forţă mişcărilor pe care aceştia le efectuează.

— Bicepsul brahial — un muşchi alungit, de forma unui fus, care îşi are originea pe centura scapulară, iar inserţia — după ce a traversat în întregime braţul, pe partea sa anterioară •— pe osul rajdius. Din cauză că sare peste două articulaţii (a umărului şi a cotului), el efectuează mişcări mul tiple, şi anume: este anteductor şi adduetor al braţului, iar la cot, principalul muşchi flexor şi supinator (fig. 67).

Restul muşchilor motori ai articulaţiei umărului, mai mic i şi profund situaţi, colaborează la diversele mişcări din această articulaţie.

La o apreciere generala asupra musculaturii articulaţiei scapulohumerale trebuie 'evidenţiat faptul că mişcările <de ante-ducţie, adducţie şi rotaţie internă dezvoltă cea mai mare

8 — Anatomia funcţională 113

F/g. 65. Muşchii trunchiului (vedere anterioară): 1) pectoralul mare; 2} dinţatul mare; 3} muşchiul oblic

extern; 4} dreptul abdominal.

forţă, eîe fiind asigurate de muşchi mai puternici în compa-raţie cu celelalte. Aceasta se datoreşte faptului că, în activi-tatea sa cotidiană, omul foloseşte mai mult aceste mişcări, în aceeaşi ordine de idei se impune ca, în cadrul antrenamen -

114

F/g. 66. Muşchii trunchiului (vedere posterioarâ): 1) muşchiul trapez; 2) dorsalul mare; 3) muşchiul deltoid.

Fig. 67. Muşchii centurii

scapulohumeraile: 1) muşchiul biceps brahial;

2) brahialul.

F/g. 68. Muşchii membrului superior:

1) muşchiul deltoid; l) muşchiul triceps; 3) muşchiul extensor co-mun al degetelor; 4) muşchiul lung abductor al policelui'; 5) muşchiul extensor scurt al police-lui; 6) retinaculul extensorilor; 7) bicepsul brahial; 8) brahialul;?; brahioradialul; 10) extensorul lung radial al carpului; 11) extensorul scurt radial al carpului.

telor, să se acorde o atenţie deosebită mişcărilor caracteristice grupelor musculare care ne interesează şi să se dozeze efor -tul în funcţie de necesităţi şi de particularităţile grupelor musculare.

MUŞCHII MOTORI Al ARTICULAŢIEI COTULUI

Articulaţia cotului, fiind o trohleartroză (articulaţie în formă de scripete) permite doar mişcări de flexie şi extensie ale antebraţului pe braţ. Din punct de vedere mecanic, miş-carea de flexie este mai bine asigurată avînd muşchi nume -roşi, care dau posibilitatea efectuării unor mişcări de forţă şi de mare amplitudine. Muşchii flexori ai cotului îşi au ori-ginea pe osul hiumerus, iar inserţia, pe oasele antebraţului, pe oasele oarpiene şi falange. Pe pîrghia de gradul III pe care o reprezintă oasele antebraţului, aceste inserţii creează braţe de foiţă de diferite lungimi, care efectuează flexia în condiţii mecanice variate

Această dispoziţie anatomică şi mecanică permite unor muşchi să înceapă mişcarea, iar altora s-o continue şi s-o amplifice. Principalii muşchi flexori ai cotului sînt: bicepsul brahial, brahialul şi o serie de muşchi mai mici şi mai nume-roşi, flexori ai carpului şi ai degetelor. Aceştia din urmă (flexotii degetelor) încep mişcarea, iar restul o continuă şi o amplifică.

Mişcarea de extensie în articulaţia cotului este efectuată de un singur muşchi, triceţsul brahial, care are trei origini, iar inserţia pe osul cubitus. Muşchiul, voluminos, este situat pe faţa posterioară a antebraţului (fig. 68).

Dacă la luptători muşchii flexori ai cotului au o impor -tanţă mai mare, la boxeri şi aruncători extensorii sînt cei care contribuie la asigurarea forţei loviturilor.

MUŞCHII PRONATORI Şl SUPINATORI Al ANTEBRAŢULUI

între oasele antebraţului, radius şi cubitus, se pot efectua două mişcări, pronaţia şi supinaţia. Prin pronaţie, radiusul se roteşte în jurul cubitusului, astfel încît degetul mare de la mină este adus către corp, iar palma este orientată înapoi. în supinaţie, radiusul execută o mişcare inversă, degetul mare fiind adus în afară, iar palma orientată înainte (fig. 69 şi 70).

117

doi extensori lungi ai degetelor de la picior, aşezaţi pe faţa anterioară şi externă a gambei; ei au tendoane lungi, care, după ce trec de articulaţia gleznei, se insera pe oasele tarsiene şi pe falangele degetelor de la picior (<fig. 77).

La sportivi, laba piciorului are o mobilitate foarte mare şi o supleţe crescută. Mobilitatea este rezultatul mişcărilor din articulaţia gleznei, precum şi al celor dintre oasele labei piciorului (tarsiene, meta-tarsiene şi falange). Laba piciorului poate executa mişcări de rotaţie în afară, numite miycări de pronaţie (în care planta priveşte în afară) şi mişcări de rotaţie înăuntru, numite mişcări de supinaţie (în care planta priveşte înăuntru). Aceste mişcări sînt efectuate de muşchii descrişi mai sus, care execută pronaţie atunci cînd tendoanele lor trec în afara gleznei sau supinaţie, înăuntrul acesteia.

Alături de flexia plantară şi dorsală a labei piciorului, mişcările de pronaţie şi supinaţie au o foarte mare importanţă în asigurarea diferitelor poziţii în care piciorul serveşte ca sprijin, precum şi în mişcările membrelor inferioare cu sprijin pe sol sau pe aparate. Echilibrul corpului în sprijin pe ambele membre inferioare sau pe unul singur se faoe cu contribuţia acestor muşchi motori ai labei piciorului. La boxeri, luptători,

fotbalişti ei au o mare importanţă în menţinerea echilibrului în timpul efortului specific. De aceea, se recomandă ca în procesul antrenamentului să se introducă exerciţii de întărire şi perfecţionare a echilibrului corpului în condiţiile unui sprijin variat, pe unul sau pe ambele membre inferioare.

BIOMECANICA

Biomecanica este o ştiinţă relativ nouă care studiază apli-carea legilor mecanicii la specificul fiinţelor vii. Mişcările cor-purilor vii, indiferent care ar fi ele, ale omului sau animale-lor, sînt supuse fără excepţie legilor mecanice. Spre deosebire însă de corpurile fără viaţă, mişcările fiinţelor vii sînt mult mai complexe, întrucât ele sînt supuse concomitent şi legilor biologice. Din această cauză, o analiză mecanică simplă a mişcărilor corpurilor vii este incompletă şi poate duce la concluzii eronate dacă nu se ţine seama de particularităţile biologice ale vieţuitoarelor.

Biomecanica exerciţiilor fizice studiază modul cum iau naştere forţele musculare şi caracterele lor mecanice, ţinînd seama în acelaşi timp de factorii biologici; ea încearcă să demonstreze eficienţa acestor forţe şi să descopere metodele practice de creştere a randamentului, în funcţie de scopul pentru care se execută antrenamentul fizic. Sarcina hlomeca -nicii este de a elabora o parte din metodele ştiinţifice nece -sare însuşirii si îmbunătăţirii tehnicii sportive. De aceea, bio-mecanica trebuie să ţină o legătură strînsă cu practica spor -tivă, cu metodica exerciţiilor fizice şi să pretindă anatomiei funcţionale, fiziologiei şi biochimici descoperirea cauzelor bio-logice a fenomenelor mecanice. Totodată, biomecanica trebuie să descopere greşelile care apar în cursul efectuării exerci-ţiilor fizice şi să indice măsurile ce trebuie luate pentru însu-şirea unei tehnici corespunzătoare; ea poate formula indicaţii metodice preţioase în procesul antrenamentului fizic.

Biomecanica studiază mişcările organismelor vii, precum şi poziţiile corpului în întregime sau ale segmentelor sale, condiţionate de organele de reazem.

127

Fig. 77. Muşchii fle-xori dorsali ai pi-

ciorului : J) muşchiul extensor iung al degetelor; 2) tendoriu! extensoruluî lung al haluceluî; 3) muşchiul tibial anterior.

Studiul biomecanica cuprinde biomecanica generală, care studiază legile generale ale mecanicii aplicate la specificul organismelor vii şi biomecanica specială care studiază statica si dinamica în diferitele domenii ale activităţii motrice.

BIOMECANICA GENERALĂ

Mecanica este acea parte a fizicii care se ocupă cu studiul legilor mişcării. Mişcarea mecanică este forma cea mai simplă de mişcare a materiei; ea constă în deplasarea unui corp faţă de altul, 'Spre exemplu, mişcarea unui vehicul, mişcarea roţi-lor, mişcarea unor piese de maşini sau a unor unelte mînuite de om.

Mecanica cuprinde trei capitole: a) cinematica, care stu-diază modul cum se desfăşoară mişcările; b) dinamica, ce studiază cauza mişcărilor; c) statica, care studiază poziţiile şi condiţiile de echilibru ale forţelor care acţionează asupra corpurilor.

Corpurile materiale în mişcare descriu în -spaţiu o linie numită traiectorie, care poate fi dreaptă sau curbă, mişcarea fiind rectilinie sau curbilinie. Mişcările se produc în spaţiu, care se măsoară în metri, şi în timp, care se măsoară în ore, minute, secunde. Dar numai spaţiul şi timpul nu sînt sufi -ciente pentru a caracteriza complet o mişcare. Astfel, în în-trecerile sportive, în alergare, patinaj, schi, ciclism, canotaj, automobilism etc., concurenţii străbat acelaşi drum, însă în intervale de timp diferite. Rezultă că mişcarea mai are o calitate, viteza.

Viiteza poate fi uniformă sau variată; astfel, trenul, avi-onul, alergătorul au la plecare si sosire viteze diferite, în cazul unei viteze uniforme, corpul străbate spaţii egale în timpuri egale; astfel, omul cu mersul obişnuit are o viteză de 1,5 m/s, ciclistul 5 m/s, trenul de marfă 10 m/s, vîntul puternic 10 m/s, sunetul 340 m/s, mişcarea pămîntului în jurul soarelui 29,8 km/s, iar viteza luminii 300 000 km/s. în cazul vitezei uniforme, spaţiul .străbătut este direct propor -

s ţional cu timpul, deci: S=vXt, iar V= — •

Majoritatea corpurilor în mişcare îşi schimbă însă viteza pe parcurs; acest fel de mişcare este variată, adică corpul străbate spaţii diferite în timpuri egale; în mişcarea variată,

viteza se schimbă continuu. Variaţia vitezei în unitatea de timp se numeşte acceleraţie.

Problema fundamentala a mecanicii este de a explica modul cum

se produce variaţia mişcărilor corpurilor si de a stabili raporturile dintre corpurile aflate în mişcare.

Newton a exprimat aceste raporturi, enunţînd cele trei legi fundamentale ale mecanicii:

Legea 1: orice corp îşi menţine starea de repaus sau de mişcare dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra lui să şi-o modifice.

Experienţa a arătat că nici un corp aflat în repaus nu iese din această stare pînă cînd nu intervine o cauză din afară. Astfel, vagonul de cale ferată rămîne pe loc dacă nu intervine locomotiva să-1 pună în mişcare, omul rămîne imobil dacă forţa musculaturii nu-1 face să se deplaseze etc.

Cauza care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare se numeşte inerţie; ea poate fi de repaus sau de miş-care, în cazul inerţiei de mişcare, corpul are tendinţa să con-tinue mişcarea; de exemplu, cicliştii, patinatorii, motocicliştii, alergătorii aflaţi în viteză au tendinţa să continue mişcarea începută, astfel că este necesară o forţă de frînare pentru a-i opri.

Forţa de inerţie se manifestă ca o rezistenţa atunci cînd un corp este pus în mişcare (haltera opune o rezistenţă atunci cînd este ridicată) sau ca presiune atunci cînd un corp este oprit din mişcare (de exemplu, presiunea pe sol la aterizarea din sărituri).

Legea a ll-a: mărimea forţei care acţionează asupra unui corp îi imprimă o anumită acceleraţie; ea este egală cu pro-dusul dintre masa corpului şi mărimea acceleraţiei:

F = mXa. Forţa este cauza care produce acceleraţia; forţele se mă -

soară cu ajutorul dinamometrelor, iar acceleraţia se calcu-lează cu ajutorul spaţiului străbătut de un corp într-un anu-mit interval de timp; o forţă mai mare produce o acceleraţie sporită şi invers.

Corpurile mai au o proprietate — masa. Cînd locomo-tiva loveşte cu aceeaşi forţă un vagon gol şi altul încărcat, le împinge jpe ^ şine la distanţe jdiferite, adică le transmite acceleraţii diferite; cînd un aruncător împinge cu aceeaşi forţă o greutate din lemn sau fier (de aceeaşi formă şi volum) le transmite la distanţe diferite. Masa corpurilor care deter-

128 9 — Anatomia funcţională 129

mină aceste efecte diferite se măsoară cu ajutorul balanţei; ca unitate de măsură a masei s-a stabilit kilogramul.

Legea a IH-a: acţiunile reciproce a două corpuri sînt totdeauna egale ca mărime şi de sens contrar.

Toate corpurile din natură acţionează unele asupra al-tora, iar forţele sînt de sens contrar. Sub acţiunea acestor forţe se dezvoltă acceleraţii şi viteze invers proporţionale cu masele corpurilor.

Pe baza legilor mecanicii se explică o serie de fenomene. Astfel, omul poate executa sărituri împotriva forţei lui de greutate; atîta timp cît omul stă cu picioarele pe soi, forţele care acţionează asupra lui se echilibrează reciproc. Prin con-tracţia musculară, omul poate acţiona asupra solului cu o forţă mai mare decît greutatea lui, surplusul de forţă im-primîndu-i o mişcare în sus. Prin mişcarea elicei de avion sau vapor, aceasta acţionează asupra aerului sau apei, care, la rîndul lor, acţionează potrivit legii a treia a mecanicii, asupra elicei; în consecinţă, avionul sau vasul se deplasează în sens opus. Pe acelaşi principiu sînt construite şi motoarele cu reacţie.

Lucrul mecanic, întreaga activitate a omului, desfăşurată în procesul muncii, constituie lucru mecanic. Ridicarea unei greutăţi, urcarea unei pante, executarea mişcărilor în cadrul exerciţiilor fizice constituie lucru mecanic. Condiţia indis-pensabilă pentru efectuarea unui lucru mecanic este existenţa unei forţe şi deplasarea corpului sub acţiunea acesteia. Astfel, ridicarea halterei constituie un lucru mecanic, pe cînd men-ţinerea ei într-o poziţie oarecare, fără să o deplasăm, nu este lucru mecanic, în ambele situaţii se depune un efort fizic, însă rezultatul reprezintă un lucru mecanic numai atunci cînd efortul este însoţit de deplasare.

La măsurarea lucrului mecanic se ţine seama de prin -cipiul că lucrul este proporţional cu deplasarea; astfel, o forţă de două-trei ori mai mare săvîrşeşte un lucru mecanic de două-trei ori mai mare şi invers. Lucrul mecanic este o mărime care se măsoară prin produsul dintre forţă şi lungi -mea deplasării. Dacă notăm forţa cu F, deplasarea cu S şi lucrul mecanic cu W formula lucrului mecanic va fi:

W = F X S

Pentru a calcula lucrul mecanic depus de muşchii flexori sau extensori dintr-o articulaţie, trebuie să înmulţim forţa muşchilor cu lungimea scurtării lor.

130

La rîndul ei, forţa muşchilor se poate calcula prin în -mulţirea suprafeţei de secţiune fiziologică a muşchiului, ex -primată în centimetri pătraţi, cu constanta 10, care repre -zintă valoarea medie a forţei musculare pe centimetru pătrat.

Unitatea de măsură a lucrului mecanic este kilogrammetrul (kgm), care reprezintă lucrul mecanic efectuat de o forţă de l kg pe o distanţă de deplasare de l m, în direcţia forţei.

Puterea este o altă noţiune folosită în mecanica; ea ex-primă lucrul mecanic efectuat în unitatea de timp. în prac-tică, puterea se măsoară prin unitatea cal-putere, care repre-zintă puterea ce poate efectua un lucru mecanic de 75 kg

într-o secundă. Energia este o altă proprietate a corpurilor, diferită de masă şi de viteză; ea reprezintă mărimea lucrului mecanic pe care-1 poate efectua un corp. Astfel, un corp în mişcare (aerul, apa, piciorul cu care se şutează la fotbal, mîna care loveşte la box etc.) acţionează asupra altor corpuri, pe care Ic deplasează

:sau le deformează în cazul cînd acestea sînt fixe.

Energia este de două feluri: cinetică şi potenţială. Energia cinetică specifică corpurilor aflate în mişcare este cu atît mai mare cu cît viteza corpului este mai mare (viteza piciorului care loveşte mingea de fotbal, viteza lovituri i la box etc.). De asemenea, energia depinde şi de masa corpului aflat în mişcare; astfel, energia cinetică este mai mare la un jucător de fotbal sau la un boxer adult, în comparaţie cu cea a unui copil. Acest principiu are o mare aplicabilitate la boxeri şi luptători, unde masa corpului (adică greutatea sa în kilograme) determină categoriile de competiţii (pană, mijlocie, grea etc.). Dacă mişcarea corpului întînipină o rezistenţă, cum ar fi un vînt puternic din faţă la un alergător, atunci mişcarea încetineşte, deci energia cinetică se micşorează. Energia potenţială este un alt fel de energie care se acumulează In corpurile ridicate sau în corpurile elastice care sînt comprimate (aburii la maşinile cu aburi sau la frînele cu aburi, arcurile de la ceasornice). Prin cădere, aceste corpuri pot efectua un lucru mecanic: ciocanul pneumatic, pistonul unei maşini cu aburi, destinderea arcului ceasornicului pun în mişcare întreg mecanismul prin energia potenţială acumulată, în toate fenomenele din natură, energia nu se creează şi nioi nu se pierde, ci se transformă dintr-o formă în alta, tre-cînd de la un corp la altul în cantităţi egale (legea conservării energiei a lui N. V. Lomonosov). Transformările de

131

energie dintr-o formă în alta se folosesc pe scară largă în tehnică. Astfel, comprimarea aerului la frîne necesită un lucru mecanic, care serveşte apoi la împingerea pistonului f rinei; acelaşi mecanism este valabil şi la ceasornic: omul transmite arcului o energie potenţială care se cheltuieşte apoi pentru învingerea frecării şi pentru transmiterea energiei cine-tice a mecanismului ceasului.

PARTICUIARITÂ-ÎSIE B5OMECANICE ALE APARATULUI LOCOMOTOR

La om aparatul locomotor este format din oase, articu-laţii şi muşchi.

Oasele sînt nişte pîrghii clure şi rezistente, care au un rol important în menţinerea formei corpului şi în efectuarea miş-cărilor. Ele reprezintă o varietate de ţesut conjunctiv, im-pregnat cu săruri de calciu. Ţesutul osos are o structură spe-cială, corespunzătoare funcţiilor pe care le îndeplineşte: de a rezista la solicitările de presiune, încovoiere, întindere şi ră -sucire. Aceste proprietăţi mecanice sînt condiţionate de vîrstă, compoziţie chimică, alimentaţie şi solicitările la care este supus ţesutul osos. Sub influenţa exerciţiilor fizice, structura oaselor se modifică concomitent cu creşterea rezistenţei la fac-torii mecanici. Astfel, au fost descrise modificări osoase carac-teristice la piciorul de bătaie al săritorilor, la fotbalişti, boxeri etc.

Articulaţiile realizează legătura mecanică dintre pîrghiile osoase. Majoritatea articulaţiilor corpului sînt mobile, permi-ţînd mişcări în diferite direcţii. Mişcările în articulaţii pot li de rotaţie în jurul unui ax sau de alunecare (translaţie). Miş-cările sînt condiţionate de forma oaselor care alcătuiesc arti-culaţia; ea poate fi sferică (articulaţia scapulohumerală, arti-culaţia coxofemurală), elipsoidală sau condiliană (articulaţia craniului cu coloana vertebrală, a genunchiului), trohlcară sau în scripete (articulaţia gleznei, a cotului etc.), cilindrică sau plană.

Două segmente osoase articulate mobil formează un cuplu cinematic (de exemplu, braţul cu antebraţul sau coapsa cu gamba); mai multe segmente articulate mobil formează un lanţ cinematic (de exemplu, segmentele care formează mem-brul superior, braţul, antebraţul şi mîna, sau membrul inferior

132

F/g. 78. Lanţ cinematic

deschis.

— coapsa, gamba şi laba -piciorului). Lanţurile cinematice pot fi deschise, cînd se termină liber şi închise, oînd ambele capete ale lanţului sînt fixate (fig. 78 şi 79). Astfel, membrele superioare sau inferioare constituie lanţuri cinematice deschise, cînd extremitatea lor nu se sprijină, şi închise atunci cînd se sprijină, cum este spre exemplu poziţia stînd, cînd piciorul se află pe sol. într-un lanţ cinematic deschis, mobilitatea fie-cărui segment este cu atît mai mare, cu cît se apropie de extremitatea liberă; mobilitatea unui segment de membru (gamba, antebraţul etc.) este egală cu mobilitatea sa plus mo-bilitatea segmentelor care o preced. Astfel, coapsa are trei grade de libertate (mişcări în trei axe), iar gamba şi laba pi-ciorului cîte un grad de libertate; laba piciorului în ansamblul membrului inferior are în total cinci grade de libertate, dintre care unul propriu (în articulaţia gleznei) şi celelalte aparţinînd segmentelor precedente (gamba şi coapsa).

Muşchii constituie forţa care asigură poziţiile şi mişcările corpului omenesc. Modul în care se dispun muşchii în jurul articulaţiilor are o importanţă mecanică deosebită. Ei for-mează grupe musculare cu acţiuni diferite, în funcţie de axele de mişcare ale articulaţiilor, în ansamblul corpului omenesc, grupele musculare formează lanţuri musculare care execută mişcările .complexe. Aceste lanţuri se schimbă în funcţie de

133

Flg. 79. Lanţ cinematic în-

chis.

mişcarea ce se execută; de aceea, lanţul muscular nu trebuie privit ca ceva fix, ci în legătură cu mişcarea pe care o efec-tuează. Amplitudinea şi precizia mişcărilor sînt determinate de faptul că la orice mişcare participă grupe şi lanţuri muscu-lare antagoniste. Astfel, la flexia cotului, în timp ce grupa muşchilor flexori se scurtează prin contracţie şi asigură miş-carea, grupa muşchilor antagonişti (extensorii cotului) cedează din contracţia lor şi se alungesc; în acest mod se asigură orice mişcare a corpului în întregime sau numai a segmentelor sale.

Musculatura corpului omenesc desfăşoară două feluri de activităţi: statică, de asigurare a poziţiilor corpului şi dina-mică, de efectuare a mişcărilor.

Activitatea statică este asigurată de contracţia izomctrică a grupelor şi lanţurilor musculare; ea nu produce scurtarea muşchilor, nici deplasarea corpului sau a segmentelor sale, deci nici lucru mecanic.

Activitatea dinamică este asigurată de contracţia izolonă a grupelor si lanţurilor musculare; ea este însoţită de scurtarea muşchilor şi de deplasarea corpului sau a segmentelor sale. în timpul activităţii dinamice, musculatura corpului efec -tuează un lucru mecanic proporţional cu forţa şi cu lungimea scurtării, în cazul contracţiilor izotone, activitatea depusă de muşchi este de două feluri: de învingere şi de cedare, în activitatea dinamică de învingere, mişcarea se produce prin scurtarea muşchilor, pe cînd în cea „de cedare" este deter -minată de alungirea acestora. Astfel, flexia coapsei pe bazin este produsă prin acţiunea dinamică „de învingere" a fie -xorilor din articulaţia coxofemurală, iar revenirea coapsei la verticală de aceiaşi muşchi, însă prin activitatea „de cedare". Genuflexiunea este asigurată în faza de coborîre de lanţul muscular al triplei extensii, prin activitatea dinamică „de cedare", iar în faza de ridicare, de aceiaşi muşchi, însă prin activitatea dinamică „de învingere". Este necesar ca aceste două tipuri de activitate musculară dinamică să fie cunoscute de către toţi lucrătorii în domeniul sportului, în-trucît metodica antrenamentului pentru creşterea calităţilor motrice trebuie să prevadă exerciţii şi aparate care să solicite musculatura corpului după ambele tipuri de activitate dinamică.

Activitatea statică a musculaturii asigură poziţiile corpu-lui în ansamblu sau ale segmentelor sale. în funcţie de con -

134

diţiile mecanice (de echilibru), activitatea statică este de trei feluri: de menţinere, de consolidare si de fixare.

Prin activitate statică de menţinere se înţelege acel tip de contracţie izometrică a musculaturii, care asigură poziţia, acţionînd împotriva forţei de greutate (spre exemplu, ac -ţiunea flexorilor cotului care menţin poziţia de flexie, echili-brînd prin forţa lor de contracţie greutatea antebraţului şi a mîinii). La fiecare articulaţie pot fi date numeroase exem-ple similare, ori de cîte ori muşchii menţin poziţia segmen -telor corpului împotriva forţei de greutate a acestora. Astfel, în poziţia „cumpănă cu braţele lateral", muşchii abductori ai braţelor, muşchii şanţurilor vertebrale şi lanţul triplei extensii de la piciorul de sprijin (format "din extensorii coap-sei pe bazin, extensorii genunchiului şi flexorii plantari) de -pun o activitate statică „de menţinere". Cunoaşterea gru-pelor musculare care depun activitate statică de menţinere are o mare importanţă practică, în procesul antrenamentului sau în reeducarea motrică a accidentaţilor se poate între -buinţa cu bune rezultate contracţia izometrică de menţinere, întrucît permite dozarea îngreuierii. Se obţine astfel, în mod selectiv, creşterea forţei grupelor musculare care ne inte -resează.

Activitatea statica de consolidare este depusă de muscu-latura corpului, ori de cîte ori acesta sau segmentele sale se află în poziţia de echilibru stabil (de exemplu, în poziţiile atîrnat). în aceste cazuri, grupele şi lanţurile musculare an-tagoniste execută o activitate statică care consolidează arti-culaţiile, protejîndu-le împotriva întinderii care tinde să le dizloce. Activitatea statică de consolidare antrenează conco-mitent grupele şi lanţurile musculare antagoniste, putînd fi efectuată cu îngreuieri diferite.

Activitatea statică de fixare este depusă de musculatura corpului ori de cîte ori acesta sau segmentele sale se află în poziţie de echilibru nestabil (de exemplu, toate poziţiile stînd). în aceste cazuri, grupele şi lanţurile musculare anta-goniste execută o activitate statica care asigură echilibrarea corpului, luptînd împotriva forţelor ce tind să modifice po -ziţia şi să producă căderea; de aceea, activitatea musculară statică de fixare se mai numeşte şi „de echilibrare". Efortul static în acest tip de activitate este mai mic decît în cazurile precedente, însă are o mare importanţă în practicarea exer -

135

ciţiilor fizice, deoarece contribuie la asigurarea reflexelor de echilibrare a corpului în diferite situaţii, oricît de complexe ar fi acestea. De aceea, în metodica antrenamentului sportiv • este bine să folosim în mod judicios toate cele trei tipuri de activitate statică, în funcţie de scopul pe care -1 urmărim.

în timpul acţiunii lor, muşchii' mobilizează pîrghiile osoase pe anumite direcţii. O unitate mecanică este formată din totalitatea fibrelor (fasciculelor) musculare, care, con-tractîndu-se, trag în acelaşi sens. Direcţia pe care se produce tracţiunea se numeşte rezultanta musculară, în cazul muşchi-lor cu fibre paralele (croitorul) sau fusiforme (bicepsul), re-zultanta se confundă cu direcţia fibrelor. La muşchii cu mai multe direcţii (pectoralul mare, trapezul, deltoidul), rezul-tantele sînt mai numeroase.

în timpul contracţiei muşchii dezvoltă o forţă de trac -ţiune care depinde ca valoare de mai mulţi factori: grosi-mea muşchiului (numărul de fibre), raportul mecanic dintre muşchi şi inserţia sa pe pîrghia osoasă şi intensitatea co -menzii nervoase (influxul nervos motor).

Forţa muşchiului depinde în primul rînd de grosimea sa (de numărul de fibre musculare) şi nu de lungimea fibrelor. Astfel, dacă considerăm un fascicul de fibre musculare capabil să ridice o greutate de l kg, atunci cinci fascicule asemănă -toare vor ridica o greutate de 5 kg. Aceleaşi fascicule de fibre musculare legate cap la cap vor constitu i un muşchi de cinci ori mai lung, care va ridica însă o greutate de numai l kg. Calculul forţei musculare se face tinînd seama de su -prafaţa de secţiune a muşchiului în centimetri pătraţi şi de faotul că fiecare centimetru pătrat de muşchi poate dezvolta o forţă de 10 kg (în medie). Astfel, un muşchi cu o supra -fa ţă de sec ţ iune de 10 cm

2 va dezvol ta o fo r ţa de

10X10 = 100 kg. Forţa muşchiului variază în funcţie de sex, vîrstă şi grad de antrenament între 4 şi 17 kg pe centi -metru pătrat. Cea mai rapidă metodă de creştere a forţei musculare este cea a contracţiilor statice (izometrice). Ea tre-buie folosită cu grijă în procesul antrenamentului, tinînd seama de cerinţele fiecărei ramuri sportive şi de faptul că între calităţile motrice de bază: forţă, viteză şi rezistenţă există o strictă interdependenţă; dacă dezvoltăm prea mult forţa, acţionăm în detrimentul vitezei şi al rezistenţei şi invers.

După cum am văzut, segmentele corpului omenesc for-mează cupluri şi lanţuri cinematice. Ele sînt mobilizate de muşchi care se dispun în jurul articulaţiilor. Pentru a mo -biliza un lanţ cinematic, grupele musculare se asociază într-un sistem funcţional armonios, care poartă denumirea de lanţ muscular. Din felul cum sînt grupaţi muşchii corpului rezultă numeroase lanţuri musculare care solidarizează în mişcare trunchiul, capul şi membrele. Astfel, pentru efectua -rea mişcărilor coloanei vertebrale există lanţuri musculare atît pe partea dorsală, cît şi pe cea ventrală a trunchiului, unele verticale, altele transversale şi oblice, şerpuind şi în-tretăindu-se; aceste lanţuri musculare ale trunchiului se con-tinuă la nivelul membrelor, asigurînd, prin contracţia lor, diferite poziţii sau mişcări (fig. 80 şi 81).

Rareori corpul omenesc efectuează mişcări simple de cupluri cinematice (aceasta se întîmplă numai atunci cînd restul segmentelor sînt în prealabil fixate). Majoritatea miş -cărilor omului sînt complexe, constînd din îmbinarea acţiu -nilor statice cu cele dinamice. Pentru executarea mişcărilor complexe, lanţurile musculare, care au traiectorii diferite, în-

136

Fig. 80. Lanţuri musculare dorsale ale truncbiuiliu'

Fig. 81. Lanţuri musculare ventrale ale trunchi-ujui.

F/g. 82, Lanţuri musculare

spirale (vedere ventrală şi laterală).

clcplinesc fie funcţii statice, fie dinamice, cu toate particu-larităţile acestor tipuri de activităţi.

Pe faţa dorsală a trunchiului se află cele două lanţuri musculare puternice ale şanţurilor vertebrale care, prin va-riatele lor direcţii de fibre, asigură toate mişcările coloanei vertebrale. Pe faţa ventrală a trunchiului există două lan -ţuri musculare verticale şi două oblice, care se leagă de lan-ţurile dorsale în spirală. Pentru efectuarea mişcării de ră -sucire a trunchiului există două lanţuri spirale care încep de la craniu şi se continuă pînă la bazin, după ce s-au încruci-şat (fig. 82). Lanţurile musculare ale trunchiului continuă cu cele ale membrelor superioare şi inferioare, solidarizînd întreg corpul în executarea mişcărilor sau în asigurarea po-ziţiilor.

Lanţurile musculare ale membrelor superioare sînt capa-bile să asigure cele mai complexe şi mai precise mişcări, care au apărut şi s-au perfecţionat în procesul muncii. Prin-

cipalele mişcări complexe pe care le pot efectua lanţurile musculare ale membrelor superioare sînt:

a) mişcarea de prindere (apucare) şi de apropiere a membrelor superioare de trunchi, ca prinderea adversarului la lupte, prinderea prăjinii, a greutăţii etc., sînt asigurate de lanţul muscular format din flexorii degetelor, ai cotului, pronatorii antebraţului şi aciductorii braţului; acest lanţ se leagă de trunchi bifurcîndu-se în faţă prin muşchii pectorali şi în spate prin dorsalul marc (fig. 83);

b) mişcarea, de împingere, care se foloseşte la ridicarea halterei şl în aruncări, se execută cu participarea muşchi lor trunchiului, care o amplifică, şi a membrelor inferioare, care fixează corpul pe sol; această mişcare este efectuată de lanţul muscular ce asigură ridicarea înaltă a braţului (ele vaţia) format din muşchii ce basculează lateral scapula, ab- ductorii în articulaţia scapulohumerală şi extcnsorii cotului, m'na fiind blocată în f lexic volară (fig. 84);

f/g. 83. Lanţul muscular al mem- F/g. 84. Lanţul muscular al mem brului superior care asigură brtilui superior care asigura miş- mişcarea de prindere (prehen- carea de împingere a unei haltere, siune).

138 139

11111*

c) mişcarea de lovire are multe variante si este asociată, de regulă, cu mişcările de răsucire a trunchiului. Mişcările da lovire au particularităţi specifice în box, volei, tenis şi hochei; lanţul muscular ce asigură mişcarea de lovire este format din muşchii care basculează lateral scapula, antedue - torii centurii scapulare şi ai braţului, extensorii cotului, fle - xorii carpului şi ai degetelor;

d) mişcarea de aruncare variază în funcţie de obiectul care se aruncă; astfel, în aruncarea greutăţii şi a ciocanului, mem brele superioare acţionează ca pîrghii care măresc raza de rotaţie, în timp ce în aruncarea suliţei şî a grenadei se depune numai un simplu efort de aruncare. La aruncările de orice fel participă şi lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare. Lanţul muscular care asigură aruncările este ace laşi cu cel care execută mişcările de împingere, cu deosebirea că în aruncări contracţia musculară are un caracter balistic.

Membrele superioare pot îndeplini şi funcţii de sprijin, care sînt puţin folosite de om în procesul muncii , fiind mai des întîlnite în activitatea sportivă. Astfel, există sprijin superior (poziţia atîrnat) si sprijin inferior (poziţia stînd pe mîini).

Lanţurile musculare care asigură poziţia atîrnat sînt for-mate din flexorii degetelor (care desfăşoară o activitate sta-tică de menţinere), grupele musculare antagoniste (flexorii şi extensorii) ale articulaţiei tadiocarpiene şi ale cotului, ante-ductorii şi retroductorii braţului, iar la nivelul centurii scapu-lare, muşchii care execută bascula medială (ce depun o acti-vitate statică de menţinere). De remarcat că pentru asigura -rea acestei poziţii apare lucrul static de consolidare la nive -lul •articulaţiilor radiocarpiene, cot şi umăr, unde lanţul mus-cular este dublu, fiind format din grupele musculare antago-niste.

în cazul poziţiei stînd pe mîini, în afară de muşchii care execută bascula medială a scapulei şi depun o activitate sta -tică de menţinere, restul musculaturii membrelor superioare formează două lanţuri musculare antagoniste ce fixează arti-culaţrle prin activitate statică de fixare (echilibrare).

Pe Jîngă aceste lanţuri musculare principale, ca urmare a necesităţilor rezultate din procesul tot mai complex al mun -cii, s-a perfecţionat şi lucrul celorlalte lanţuri musculare, care au .devenit capabile să execute mişcări de mare fineţe şi ex-tremă precizie. La efectuarea acestor mişcări participă un

t număr mult mai mare de lanţuri musculare, care antrenează l parţial unele grupe musculare, ş i anume, pe cele strict nece-' sare.

Acest lucru a devenit posibil datorită capacităţii scoar -ţei cerebrale de a stabili legăturile temporare necesare între diferite cîmpuri neuronale din zona motorie, stabilind deprin-deri motrice corespunzătoare mişcărilor de mare precizie şi îndemînare.

Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc funcţii variate, în trecutul cel mai îndepărtat al filogenezei, membrele inferioare au îndeplinit funcţia de susţinere, ca la toate vertebratele patrupede. Odată cu apariţia staţiunii bipede şi a muncii, arhitectura membrelor interioare s-a modificat, fără ca funcţia de susţinere să dispară. Mai mult, poziţia ver-ticală a determinat o dezvoltare puternică a musculaturii pentru a corespunde efortului sporit de susţinere a greutăţii corpului numai pe membrele inferioare; la aceasta s-au adăugat funcţii de asigurare a echilibrului în condiţiile micşorării unghiului de stabilitate a corpului. Cele mai mari modificări le-a suferit laba piciorului, prin dispunerea scheletului său sub formă de boltă dublă (în sens sagital şi frontal). Menţine -rea curburilor normale ale bolţii plantare este asigurată de ligamente puternice şi de muşchi. Laba piciorului îndepli -neşte la om funcţii statice şi dinamice de mare importanţă; calităţile sale de resort elastic, care amortizează şocurile rezul-tate clin executarea diferitelor mişcări în condiţiile staţiunii bipede, cresc în solicitările din procesul muncii şi mai cu seamă din activitatea sportivă. Cea mai importantă mişcare efectuată de laba piciorului este flexia plantară (ridicarea pe vîrfuri) care nu lipseşte din cele mai obişnuite activităţi ale omului (mersul, alergarea, săriturile etc.).

Ceea ce caracterizează alcătuirea lanţurilor musculare ale membrelor inferioare este dispunerea flexorilor şi extensori-lor sub forma a două lanţuri antagoniste, la care paticipă cele trei grupe de muşchi, motiv pentru care ele au fost denumite lanţul triplei flexii şi al triplei extensii (fig. 85 şi 86). Lan -ţul muscular al triplei flexii este format din flexorii coap-sei pe bazin, flexorii genunchiului şi flexorii dorsali ai labei piciorului (care efectuează mişcarea de ridicare pe călcîie). Lanţul muscular al triplei extensii este format din extensorii coapsei pe bazin, extensorii genunchiului şi flexorii plantari.

140 141

Specificul staţiunii bipede la om a. determinat o dezvol-tare considerabilă a lanţului muscular al triplei extensii, rapor-tul dintre greutatea muşchilor extensori şi flexori fiind de 2:1 la membrele inferioare şi 1:1 la membrele superioare, în acelaşi timp, greutatea muşchilor rotatori (interni şi externi) la membrele inferioare este mai mică, reprezentînd numai 1/30 din greutatea totală a musculaturii, pe cînd la membrele superioare, ea este de 1/5 din greutatea întregii musculaturi. Explicaţia constă în faptul că membrele inferioare execută mişcări de rotaţie mai puţin ample şi cu o precizie mai mică în comparaţie cu cele superioare, în activitatea sportivă se dezvoltă însă în mare măsură şi mişcările de rotaţie ale mem-brelor inferioare, ceea ce duce la o creştere corespunzătoare a procentului amintit mai sus.

Lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc importante funcţii statice, precum şi diferite mişcări, dintre care caracteristice sînt:

a) Mişcarea de impulsie este principala mişcare din mers, alergare, sărituri şi din numeroase alte mişcări complexe pe care le execută corpul omenesc. Ea constă clin împingerea de la sol a corpului, efectuată de lanţul muscular al triplei exten sii; concomitent lucrează şi celelalte grupe musculare ale membrului inferior pentru a asigura echilibrul.

b) Amortizarea, ca şi impulsia, este o activitate foarte frecventă a musculaturii membrelor inferioare, fiind solicitată în mers, alergare, sărituri şi multe alte mişcări. Prin amorti zare se frînează viteza mişcării respective; în mers şi mai. cu seamă în alergare este necesar ca amortizarea să fie redusa cît mai mult, pe cînd în sărituri ea reprezintă faza finală a miş cării. Lanţul muscular care asigură amortizarea în mers diferă de cel din sărituri; astfel, în mers şi alergare, la contactul cu solul, amortizarea este asigurată de un lanţ muscular for mat din flexorn coapsei pe bazin, extensorn genunchiului si flexorii dorsali ai labei piciorului, pe cînd la sărituri lucrează lanţul triplei extensii, în toate aceste cazuri este vorba de o activitate dinamică de cedare.

c) Mişcarea de lovire cu membrele inferioare (fotbal) este foarte variată, efectuîndu-se pe direcţii numeroase. Lanţul muscular care asigură lovirea este format din flexorii coapsei pe bazin, extensorii gambei şi flexorii dorsali ai labei picio rului, care depun o activitate dinamică de învingere iniţial cu caracter balistic, mişcarea continuînd apoi prin inerţie.

143

d) Asigurarea staţiunii constituie una din principalele activităţi depuse de membrele inferioare; ea se efectuează prin contracţie statică a musculaturii, rolul principal revenind lan-ţului triplei extensii. La fixarea corpului pe sol contribuie şi lanţul muşchilor adduotori ai coapsei care acţionează asupra lanţului cinematic închis format de cele două membre infe -rioare şi bazin. Activităţile de fixare la sol şi de asigurare a poziţiei verticale au o mare importanţă în practica sportivă.

Pe lîngă lanţurile musculare arătate mai sus, în anumite activităţi sportive (ridicarea halterei, aruncarea greutăţii, lupte, jocuri sportive) mai intervin şi alte lanţuri musculare care au rol în asigurarea echilibrului corpului.

Lanţurile musculare ale membrelor inferioare lucrează în strânsă legătură cu lanţurile ventrale şi dorsale ale trunchiu -lui şi prin acestea se prelungesc în direcţia membrelor supe -rioare.

STATICA EXERQTIILOR FiZICE

Statica este o parte a mecanicii care se ocupă cu studiul poziţiei corpurilor în spaţiu şi al interacţiunii forţelor ce asigură menţinerea lor.

Statica exerciţiilor fizice studiază condiţiile în care acţio-nează forţele ce asigură poziţiile corpului sau ale segmente-lor sale în timpul exerciţiilor fizice.

La asigurarea poziţiilor corpului concură mai multe forţe, care se echilibrează reciproc; aceste forţe sînt fie exterioare — gravitaţia şi reazemul, fie interioare — forţa musculară.

Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe ce au acelaşi punct de aplicare (spre exemplu, centrul de greutate sau alt punct al corpului), ele se pot înlocui cu una singură, denumită forţă rezultantă; forţele înlocuite se numesc forţe componente. Aflarea rezultantei este denumită compunerea forţelor, iar aflarea componentelor, în cazul cînd cunoaştem numai rezultanta — descompunerea forţelor.

Centrul de greutate al corpurilor, care se mai numeşte şi centrul de masă sau de inerţie, este cel în care se întretaie rezultantele tuturor forţelor ce acţionează asupra corpului.

Cunoaşterea locului centrului general de greutate este ne-cesară în studiul poziţiei corpului, pentru aprecierea condi-ţiilor de echilibru. Centrul general de greutate al corpurilor (C.G.G.) nu poate fi deplasat decît sub acţiunea unor forţe

exterioare, care imprimă C.G.G. o traiectorie. Studiul traiec-toriei C.G.G. ne dă indicaţii preţioase privind acţiunea for -ţelor exterioare asupra corpului. Dacă direcţia unei forţe trece prin C.G.G., aceasta imprimă corpului o mişcare de transla -ţie; dacă forţa nu trece prin C.G.G., atunci ea imprimă _cor-pului o mişcare de rotaţie. Astfel, dacă forţa de impulsie la o săritură trece prin C.G.G. al corpului, ea imprimă acestuia o mişcare de translaţie, iar C.G.G. descrie o traiectorie. Dacă însă forţa de impulsie nu trece prin C.G.G., atunci ea imprimă corpului o mişcare de rotaţie.

La fiinţele vii, forţele interioare (muşchii) singure nu pot produce deplasarea C.G.G. în .spaţiu, ci numai a centrelor de greutate ale 'Segmentelor corpului.

La corpurile inerte (lipsite de viaţă), centrul de greutate are o poziţie constantă şi poate fi determinat cu precizie, folosind diferite metode. Astfel C.G.G. al unei bare de fier omogene se află în mijlocul acesteia; la un cerc, el coincide cu centrul lui etc.

La fiinţele vii, centrul de greutate nu are o poziţie fixa, ea variind în funcţie de numeroşi factori (vîrstă, sex, confor-maţia corporală, poziţia segmentelor corpului etc.). De ase-menea, la vieţuitoare există un centru general de greutate al corpului (C.G.G.) îşi centre de greutate ale segmentelor (coapsă, gambă, braţ, cap, trunchi etc.). Din această cauză, stabilirea C.G.G. al corpului omenesc este o operaţie dificilă.

în poziţia stînd cu braţele jos, C.G.G. al corpului ome -nesc se găseşte situat în spaţiul dintre vertebrele sacrale l—5, la aproximativ 4—5 cm deasupra axei transversale care trece prin articulaţiile şoldului. După prof. dr. E. Repciuc, el este situat în 56—57% din cazuri la nivelul vertebrei I sacrale (la adult) şi al vertebrei toracice a 7 -a sau a 8-a la noul născut. Planul sagital care trece prin C.G.G. este situat puţin mai la dreapta faţă de planul medio-sagital, întrucît jumă-tatea dreaptă a corpului la cea mai mare parte a oamenilor este cu 4—500 g mai grea decît cea stîngă, datorită dispu -nerii asimetrice a unor organe interne (ficat, stomac) şi dez-voltării neuniiforme a aparatului locomotor (majoritatea oa-menilor sînt dreptaci).

C.G.G. al corpului omenesc îşi schimbă poziţia şi în func-ţie de mişcările respiratorii (este mai coborît în inspiraţie), de cantitatea de lichide şi alimente introdusă în stomac etc. De asemenea, el îşi modifică poziţia ori de cîte ori facem

144 10 — Anatomia funcţională

145

mişcări cu membrele; astfel, se deplasează în sus cînd ridicăm membrele superioare sau inferioare şi coboară cînd acestea sînt lăsate în jos.

Determinarea C.G.G. al corpului omenesc se face prin diferite metode. Determinarea -centrelor de greutate ale seg-mentelor corpului omenesc este o problemă foarte dificilă, datorită greutăţii stabilirii 'maselor .acestora, în urma studiilor făcute pe cadavre s-a ajuns la o serie de cifre medii, destul de apropiate de cele reale.

înălţimea C.G.G. al corpului omenesc faţă de sol se poate determina în diferite moduri. Metoda folosită în procesul didactic şi de cercetare ştiinţifica la LE.F.S. este cea adop-tată de prof. dr. E. Repciuc.

Materiale necesare: un cîntar de persoane; o riglă antro-pometrică pentru măsurat înălţimea, divizată în 1/2 şi

J/4 de

centimetri; o targa de lemn specială, cu lungimea de 2 m si lăţimea de 0,50 m, prevăzută cu doi suporţi metalici ascuţiţi la capete, avînd o distribuţie uniformă a materialului de construcţie (astfel încît dacă e sprijinită pe un ax central să stea în echilibru), un bloc suport de lemn de aceeaşi înălţime cu platforma cîntarului, astfel încît targa sprijinită pe cîntar şi blocul suport să fie perfect orizontale (fig. 87).

Tehnica determinării: se aşază targa cu suporţii săi pe cîntar şi blocul suport de lemn ca în figura nr. 87, se citeşte greutatea tărgii (greutate parţială) şi se notează cu T, apoi

se culcă subiectul pe targa în aşa fel, încît plantele să fie tangente la reazemul tărgii. CM.m greutatea înregistrată de cîntar şi o notăm cu P, adică greutatea parţială a tărgii plus subiectul. Ridicăm targa de pe oîntar, determinăm greutatea persoanei în poziţie verticală, pe cântar, şi o notăm cu G.

Distanţa de la tălpi la C.G.G. al corpului este egală cu: X L (lungimea tărgii = 2 m)

unde: d —înălţimea centrului de greutate deasupra solului; G — greutatea corpului în poziţia stînd; P — greutatea parţială a tărgii cu subiectul pe ea; T--greutatea parţială a tărgii; L~---lungimea tărgii de 2 metri.

Această metodă simplă, care nu necesită materiale costi-sitoare, are avantajul ele a putea fi folosită atît în şcoli, cît şi în cluburi sau asociaţii sportive.

Ea cne permite să determinăm rapid înălţimea C.G.G. ş i să folosim datele obţinute în cadrul procesului de antrena -ment. Valoarea C.G.G. se determină cu aproximaţie de 2—3%, datorită unor variaţii ale tărgii (al cărei material nu este uniform), ale suporţilor (care nu asigură un plan orizon -tal perfect), precum şi ale poziţiei membrelor superioare (mai ales la copii), care diferă de la un subiect la altul.

Totuşi, această metodă ,de determinare a C.G.G. are ma-rele avantaj de a fi expeditivă, puţin costisitoare şi deosebit de utilă în procesul de pregătire.

Centrul volumului corpului (C.V.) este situat „la între-/' tăierea, planurilor care împart corpul în două jumătăţi egalex. El se foloseşte pentru studiile biomecanice la înotători şi poate fi considerat^ca^QG^^G^jil volumului apei. dizlocuite prin scu-fundarea corpului omenesc în apă (şi care are forma identică cu a__corpului). C.V. al corpului omenesc este situat ceya rnai sujLjdeeît C.G.G.

Centrul suprafeţei corpului (C.S.) se obţine prin proiectarea corpului pe o suprafaţă perpendiculară pe direcţia de mişcare, în poziţia stînd, C.S. este situat puţin deasupra C.G.G. Determinarea C.S. şi relaţia sa faţă ele C.G.G. se folosesc în studiul mişcării corpului în aer (faza de zbor din . sărituri, săritura cu schiurile etc.), pentru menţinerea unei poziţii corespunzătoare a corpului în aer şi pentru o aterizare reuşită.

146 147

Fig. 87, Determinarea C.G. aproximativ aJ

corpului omenesc.

P - T

d=

ECHILIBRUL CORPURILOR

Corpurile se pot afla în .spaţiu în trei poziţii de echilibru: a) poziţia de echilibru stabil, cînd C.G.G. se găseşte situat

sub punctul (baza) de sprijin; de exemplu, poziţia atîrnat la bara fixă sau la inele (fig. 88);

Fig. 88. Echilibru stabil.

b) poziţia de echilibru nestabil, cînd C.G.G. se află situat deasupra punctului (bazei) de sprijin; de exemplu, poziţia stînd, şezînd etc. (fig. 89);

c) poziţia de echilibru indiferent, cînd C.G.G. coincide cu punctul de sprijin. La om şi, în general, la toate fiinţele vii, această poziţie de echilibru nu se întîlneşte.

Gradul de stabilitate al corpurilor aflate în echilibru ne-stabil este cu atît mai mare, cu cît suprafaţa lor de sprijin este mai mare şi cu cît C.G.G. se află mai jos (mai aproape de baza de sprijin). Astfel, stabilitatea corpului omenesc este mai mare în poziţia şezînd decît în stînd. Cu cît stabilitatea corpului este mai mică (poziţiile stînd pe un picior, stînd pe mîini etc.), cu atît efortul muscular necesar pentru asigurarea poziţiei va fi mai mare.

PfRGHII

Pîrghia este o bară rigidă cu un punct de sprijin în jurul căruia se pot roti şi asupra căruia se aplică două forţe: forţa activă şi forţa de rezistenţă. Fiecare forţă se poate aplica la diferite distanţe faţă de punctul de sprijin (care constituie şi axul de rotaţie), formînd un braţ al forţei şi un braţ al rezistenţei.

La om, pîrghiile sînt constituite din oase, care sînt puse în mişcare ide către muşchi.

Pîrghiile sînt folosite pentru efectuarea unor activităţi, cum sînt: ridicarea greutăţii, transportul unor greutăţi (cu lopata, cu roaba), vîslitul. Din raportul care se stabileşte între braţul forţei şi braţul rezistenţei rezultă „regula de aur a mecanicii", care se formulează astfel: „ce se cîştigă în forţă se pierde în viteza de deplasare şi invers".

Folosind pîrghiile ca unelte nu cîştigăm lucru mecanic, în schimb, aplicăm o forţă mai mică pentru învingerea unor rezistenţe mai mari.

După felul cum se dispun cele două forţe (activă şi rezis-tenţă) faţă de punctul de sprijin, există trei feluri de pîrghii:

— Pîrghii de gradul I, la care cele două forţe sînt în-dreptate în acelaşi sens, iar punctul de sprijin (axul -de rota-ţie) este dispus între punctele de aplicare a forţelor, în meca-nică, astfel de pîrghii sînt balanţa romană şi cea decimală. în corpul omenesc există numeroase exemple de pîrghii de gradul I. Astfel, între craniu şi coloana vertebrală se reali-zează o ipîrghie de gradul I, cu punctul de sprijin în articu -laţia dintre atlas şi osul occipital; forţa de greutateêsta situată ventral faţă de această articulaţie, iar forţa activă reprezen-

I ./y

~77777777777777T7777777777~

a , b

Fig, 89. Echilibru nestabil.

tată de muşchii cefei, dorsal, în cazul cînd cele două braţe ale pîrghiei sînt inegale (ca în exemplul nostru, unde braţul forţei este mai mic), pentru asigurarea echilibrului este nece-sar ca braţul scurt să fie echilibrat de o forţă mai mare.

La pîrghiile de gradele II şi III, cele două forţe au direcţii contrarii, iar punctul de sprijin (axul de rotaţie) se situează la unul din capetele pîrghiei.

— • — Pîrghii de gradul U ; la acestea sprijinul se află la un ., ) \ capăt al pîrghiei, forţa la celălalt, iar rezistenţa între ele. ţ' De exemplu: roaba, ranga de ridicat greutăţi etc. în corpul J^_*~» omului, existenţa acestui tip de pîrghii este 'Contestată. După

L/? unii autori există numai un singur exemplu, la nivelul arti - ' culaţiei gleznei, în poziţia stand pe vîrfuri. Punctul de sprijin

este vîrful piciorului, forţa fiind reprezentată de muşchii care acţionează tendonul lui Achile, fixat pe osul calcaneu, iar rezistenţa este aplicată la nivelul articulaţiei gleznei, fiind reprezentată de greutatea corpului care se transmite acestei pîrghii prin oasele gambei. — Pîrghiile de gradul III au sprijinul situat la un capăt,

rezistenţa la celălalt, iar forţa este aplicată între acestea; de •""* exemplu, la pedala tocilarului sau la maşina de cusut cu pe- da'lă de picior, în corpul omului, pîrghiile de gradul III sînt foarte răspîndite (de exemplu, în articulaţia cotului, unde punctul de sprijin este situat la nivelul articulaţiei, care con stituie axul de rotaţie, rezistenţa la celălalt capăt, fiind repre zentată de greutatea antebraţului şi a mîinii, iar forţa situata între acestea, fiind rep/ezentată de. muşchii flexori ai ante braţului pe braţ). {, v

;"'"'' •'••<•'"'" , '• ""• ~^J

La pîrghiile de gradele I şi II se produce o economie de forţă, pe cînd la cele de gradul III se pierde din forţă, însă, conform legii de aur a mecanicii, se produce o deplasare mai mare; deplasărilor mici ale braţului forţei le corespund deplasări mari ale braţului rezistenţei. De aceea, pîrghiile de gradul III determină mişcări cu amplitudine mare şi dezvoltă viteze mari. La acest fel de pîrghii există posibilitatea ca, prin antrenament, să fie însuşite mişcări de viteză şi precizie. Aparatul locomotor al omului (oase, articulaţii şi muşchi) este în a;şa fel alcătuit, încît realizează o îmbinare armonioasă între principiul economiei de forţă şi cel al economiei de deplasare, în general, pentru menţinerea echilibrului în diferitele poziţii ale corpului sînt folosite pîrghii care eco-nomisesc forţa; în schimb, pentru efectuarea mişcărilor se

150

aplică pîrghii de gradul III, cu care se obţine o economie de deplasare (muşchii se contractă puţin, dar produc o depla-, sare marc a segmentelor osoase).

ANALIZA BIOMECANICA A PRINCIPALELOR POZIŢII ALE CORPULUI OMENESC

în statica corpului omenesc se disting două feluri de echilibru: stabil şi nestabil, în funcţie de situarea C.G.G. al corpului faţă de baza de sprijin. Deci, există două tipuri de poziţii: ou sprijin superior şi cu sprijin inferior.

In poziţiile cu sprijin superior, cum sînt poziţiile atîrnat de diferite feluri, corpul sau segmentele sale revin în poziţia iniţială ori de cîte ori o forţă exterioară, acţionînd asupra C.G.G., produce deplasarea acestuia (pendulare).

In poziţiile cu sprijin inferior, cum sînt poziţiile stînd sau şezînd, corpul ori segmentele sale nu mai revin în poziţia iniţială (de echilibru nestabil) atunci cînd forţe exte-rioare, acţionînd asupra C.G.C., produc deplasarea acestuia. Gradul de stabilitate a poziţiilor cu sprijin inferior este diferit şi variază în funcţie de următorii factori: înălţimea C.G.G. deasupra bazei de susţinere, mărimea acestei baze şi locul unde cade verticala centrului de greutate pe suprafaţa bazei de susţinere. Unghiul de stabilitate este unghiul format de verticala C.G.G. cu dreapta ce uneşte C.G.G. cu marginea bazei de susţinere. Cu cît acest unghi este mai mare, cu atît creşte gradul de stabilitate (fig. 90).

t>

F/g. 90. Unghiul de stabilitate:

a — unghi de stabilitate p — verticala centrului de greutate . C — centrul de greutate.

151

Poziţiile statice ale corpului omenesc sînt asigurate de contracţia statică a musculaturii corpului, care fixează trun-chiul şi membrele; de asemenea, mai participă ligamentele articulaţiilor şi unele formaţii fibroase speciale ca: tractul ileotibial, ligamentele galbene ale coloanei vertebrale şi, în general, toate formaţiunile anatomice care conţin fibre con-junctive, colagene şi fibre elastice; aceste formaţiuni fibroase şi elastice aduc o contribuţie însemnată la economisirea efor-tului depus de musculatură pentru asigurarea poziţiilor.

Metodologia analizei biomecanice a poziţiilor

în analiza biomecanica a poziţiilor corpului este reco-mandabil să se procedeze astfel: se precizează poziţia corpu-lui sau a segmentelor pe o schemă, apoi C.G.G. al corpului si centrele de greutate ale segmentelor; se determină reazemul (baza de susţinere) şi unghiul de stabilitate şi, în funcţie de aceste date, felul echilibrului (stabil sau nestabil); se deter-mină forţele care acţionează (forţa de gravitaţie şi reacţia reazemului), apoi se trece la analiza activităţii muşchilor care asigură poziţia studiată.

în analiza activităţii musculaturii care participă prin efort static: de menţinere, de consolidare şi de fixare, este reco -mandabil să se înceapă cu părţile corpului situate mai aproape de baza de susţinere; de asemenea, se va examina şi participarea muşchilor respiratori, studiindu-se condiţiile respiraţiei în fiecare poziţie.

Orice analiză biomecanica trebuie să se încheie cu con-cluzii referitoare la practicarea educaţiei fizice şi a sportu -rilor, să precizeze care este poziţia corectă, ce greşeli sînt posibile, care sînt cauzele lor şi ce importanţă au ele pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi, în general, pentru procesul de antrenament.

A. POZIŢII CU SPRIJIN INFERIOR

In aceste poziţii, corpul omului se află în echilibru nestabil; musculatura depune un efort static de fixare (echi-librare), pe fondul căruia unele grupe sau lanţuri musculare desfăşoară o activitate statică de menţinere. Cunoaşterea acestor grupe (lanţuri) musculare care depun o activitate de menţinere are o mare importanţă în metodica antrenamen-tului sportiv, întrucît acestea se pretează la antrenamentul

cu îngreuieri, pentru creşterea forţei, în funcţie de muşchii a căror forţă dorim să o mărim vom folosi o poziţie sau alta, care solicită un efort static de menţinere, precum şi grupele şi lanţurile musculare ce ne interesează.

Vom descrie principalele poziţii statice cu sprijin infe -rior, scoţînd în evidenţă particularităţile lor biomecanice:

a) Poziţia stînd este caracteristică omului; corpul se află în poziţie verticală, cu plantele sprijinite pe sol. Ea se folo -seşte în general ca poziţie iniţială în exerciţiile fizice; sînt asigurate condiţii favorabile de respiraţie şi circulaţie. După gradul de înclinaţie al corpului faţă de verticala C.G.G., se descriu trei variante ale poziţiei stînd, şi anume: normală, co-modă şi forţată.

în poziţia stînd normală, verticala C.G.G. cade în mij-locul bazei de susţinere, iar centrele de greutate ale dife -ritelor segmente ale corpului se găsesc în general pe acelaşi plan frontal, care coincide cu axul vertical al corpului. Seg-mentele corpului formează între ele unghiuri de diferite des-chideri, fapt care necesită un efort muscular static de men -ţinere pentru asigurarea poziţiei.

Activitatea grupelor şi lanţurilor musculare este statică (tip de fixare), opunîndu-se devierilor corpului şi tendinţelor de dezechilibrare; ea este asigurată de grupe şi lanţuri mus-culare antagoniste, care contribuie astfel simultan la asigu-rarea poziţiei stînd. Pe acest fond general, în ac tivitatea sta-tică de fixare, unele grupe şi lanţuri musculare depun un efort static de menţinere; acestea sînt următoarele; lanţul muşchilor şanţurilor vertebrale, continuat pînă la sol cu lanţul triplei extensii de la membrele inferioare.

In poziţia stînd forţată, corpul este aplecat înainte, ver-ticala C.G.G. căzînd la marginea ventrală a bazei de sus -ţinere; corpul are tendinţa sa se dezechilibreze şi să cadă înainte, lucru împiedicat de efortul compensator sporit al lanţurilor musculare descrise mai sus, care depun activitate statică de menţinere. Din acest motiv, poziţia stînd forţată este mai obositoare; respiraţia este îngreuiată prin contracţia musculaturii trunchiului.

In poziţia stînd comodă, corpul este uşor aplecat înapoi, iar membrele inferioare depărtate, mărind astfel baza de susţinere; corpul are tendinţa să cadă înapoi. Pentru asigu -rarea acestei poziţii, efortul musculaturii este mai mic din următoarele motive: stabilitatea corpului este mai mare, baza

152 153

de susţinere fiind mai mare; o serie de ligamente, ca liga-mentele îliofemurale, tractul ileotibial, ligamentele încruci -şate ale articulaţiei genunchiului înlocuiesc o parte din efor-tul muscular; tendinţa corpului de a cădea înapoi este frînată de muşchii ventrali ai abdomenului, care mobilizează un braţ de pîrghie mai lung decît muşchii şanţurilor vertebrale (ce asigură echilibrul în poziţia stînd forţată, împiedicînd căde-rea corpului înainte).

b) Poziţia stînd pe vîrfuri necesită un efort sporit atît pentru asigurarea echilibrului •— întrucît baza de susţinere este redusă ca suprafaţă — cît şi pentru lanţul muscular a l triplei extensii (în special grupa muşchilor flexori plantari, care asigură ridicarea pe vîrfuri).

c) Poziţia stînd cu piciorul ridicat înainte este, de ase menea, greu de asigurat, întrucît greutatea corpului se spri jină pe un singur membru inferior, care în afară de menţi nerea întregului corp, trebuie să asigure şi echilibrul în con diţiile unei baze de susţinere foarte reduse. La membrul in ferior ridicat înainte se solicită un efort static de menţinere din partea muşchilor flexori ai coapsei pe bazin, iar la restul trunchiului şi la piciorul de sprijin, sînt solicitate lanţul muş chilor şanţurilor vertebrale si lanţul triplei extensii.

d) Poziţia cumpănă cu braţele lateral este asigurată prin efortul static de menţinere depus de următorii muşchi: lanţul triplei extensii de la piciorul de sprijin şi de la piciorul ori zontal şi lanţul muşchilor şanţurilor vertebrale pentru trunchi şi cap. La piciorul de sprijin mai depun efort static de fixare (echilibrare) toate lanţurile musculare antagoniste: tripla flexie, tripla extensie, pronatorii şi supinatorii labei piciorului.

e) Poziţia de flexie ventrală a trunchiului este asigurată prin efortul static de menţinere depus de muşchii şanţurilor vertebrale si lanţul triplei extensii de la membrele infe rioare. Echilibrul corpului se realizează prin efortul static de fixare depus de lanţurile musculare antagoniste ale mem brelor inferioare şi trunchiului, cu sarcină sporită pentru muşchii şanţurilor vertebrale.

f) Poziţia şezînd este mai odihnitoare, întrucît solicită mai puţin musculatura corpului, dat fiind faptul că baza de susţinere este mai mare, iar înălţimea C.G.G. mai mică.

Principalul efort îl depun muşchii şanţurilor vertebrale; efortul scade în cazul cînd corpul are şi un reazem dorsal.

Poziţia şezînd pe podea este mai obositoare cînd genunchii sînt întinşi, întrucît se produce o suprasolicitare a muşchilor dorsali ai coapsei (ischiogambierii). Ea se foloseşte ca po -ziţie de plecare pentru exerciţiile de flexie şi extensie a trunchiului, cînd se urmăreşte întărirea muşchilor pereţilor abdominali.

g) Poziţia stînd cu genunchii flectaţi (poziţia finală după genuflexiune) solicită mult lanţurile musculare lantagoniste ale membrelor inferioare pentru asigurarea echilibrului, mai ales în cazul cînd sprijinul se face numai pe vîrfurile picioarelor.

Efortul static al musculaturii în asigurarea acestei poziţii este de menţinere pentru lanţul triplei extensii de la mem-brele inferioare şi muşchii şanţurilor vertebrale. Poziţia nu poate fi menţinută un timp îndelungat din cauza efortului puternic depus de musculatura amintită şi pentru că se creează condiţii nefavorabile de circulaţie la membrele infe -rioare, la care se adaugă îngreuierea mişcărilor respiratorii. Această poziţie se foloseşte în timpul coborîrii cu schiurile, la hochei, patinaj, în poziţiile de aş teptare la lupte, box etc.

h) Poziţiile în sprijin sînt numeroase, sprijinul fiind asi-gurat în afara membrelor inferioare şi de membrele supe -rioare sau unele aparate. Ceea ce caracterizează aceste poziţii este creşterea suprafeţei bazei de susţinere la unele dintre ele. Din punct de vedere biomecanic, efortul muscular în toate poziţiile de sprijin este static de fixare' (de asigurarea echilibrului), la care se adaugă efortul static de menţinere, pentru unele grupe şi lanţuri musculare. Important este să determinăm aceste grupe şi lanţuri musculare în cadrul fie -cărei poziţii în sprijin, întrucît ele pot fi folosite în antre-namentul cu îngreuieri, cînd urmărim creşterea forţei acestor muşchi.

In poziţia „podul", greutatea corpului se sprijină pe cele patru membre, trunchiul fiind în extensie puternică sub formă de arc. Această poziţie creează condiţii foarte grele pentru respiraţie şi circulaţie şi pretinde un efort muscular puternic, care nu poate fi menţinut mult timp. Efortul static de menţinere este depus de un lanţ muscular arcuit care por-neşte de la membrele superioare, trece prin trunchi şi se con-tinuă la membrele inferioare; acest lanţ este format din ur -

154 155

mătoarele grupe musculare: flexorii degetelor, extensorii co -tului, retroductorii în articulaţia umărului, muşchii şanţuri-lor vertebrale şi lanţul triplei extensii de la membrele inferioare.

în concluzie, la analiza biomecanica a poziţiilor cu spri -jin inferior se poate menţiona că efortul static principal pentru asigurarea lor este de tipul fixare (echilibrare), fiind vorba de un echilibru nestabil. Pe acest fond general de ac-tivitate statică se adaugă efortul static de menţinere, pentru unele grupe şi lanţuri musculare. Cunoaşterea acestora este importantă în metodica antrenamentului sportiv.

B. POZIŢII CU SPRIJIN SUPERIOR

In această categorie sînt cuprinse numeroase poziţii, toate de echilibru stabil (întrucît C.G.G. al corpului se află sub baza de susţinere), unde activitatea statică a musculaturii corpului este predominant de consolidare şi în unele cazuri de menţinere.

a) Poziţia atîrnat este principala poziţie cu sprijin su-perior; e,a se efectuează la aparate fixe (bare fig. 91) sau mobile (inele). Corpul aflat în poziţia atîrnat poate fi com -

parat cu im pendul, âratrucît sub acţiunea unor forţe exterioare el poate oscila. Poziţia atîrnat poate fi executată în două moduri, activ sau pasiv. Corpul care atîrnă pasiv are capul coBorît între umeri care sînt ridicaţi, scapulele depărtate (basculă laterală), iar curburile coloanei vertebrale şterse. Poziţia aceasta este caracteristică începătorilor, precum şi persoanelor cu o musculatură puţin dezvoltată (în special copii şi femei). Poziţia atîrnat activ 'se caracterizează printr-un efort static puternic al musculaturii şi centurii scapulare, care menţin scapula în basculă mediană (apropiată de _

coloana vertebrala); claviculele şi umerii

sînt orizontali, capul ridicat, toracele proemină înainte, iar curbura lombară a coloanei vertebrale este accentuată. Această poziţie o realizează numai sportivii avansaţi, care au musculatura corespunzător dezvoltată.

Pentru asigurarea poziţiei atîrnat, lanţurile musculare ale corpului depun o activitate statică de consolidare (se opun tendinţei de întindere a ligamentelor articulaţiilor pe care o manifestă greutatea corpului). Efortul muscular este mai intens în apropierea sprijinului şi descreşte către extremitatea inferioară a corpului. Pe acest fond general de consolidare, cîteva grupe musculare depun un efort static de menţinere, şi anume, muşchii flexori ai degetelor şi cei care basculează median scapula.

b) Poziţia atîrnat echer constă dintr-o flexie în unghi drept a coapselor pe bazin; ea se asigură prin contracţia statică de menţinere a flexorilor coapsei şi a muşchilor pere -ţilor abdominali, care menţin poziţia bazinului, oferind un sprijin fix pentru muşchii flexori ai coapsei, cu originea pe centura pelviană (fig. 92). La inele şi la bara fixă, corpul aflat în poziţia atîrnat echer basculează uşor înapoi din cauza deplasării înainte a C.G.G. Din această cauză, solici -tarea musculaturii care asigură menţinerea poziţiei este mic-şorată (mai ales pentru muşchii pereţilor abdominali), în cazul cînd poziţia atîrnat echer se execută la scara fixă, corpul nu poate bascula, iar solicitarea statică a musculaturii este mai mare. De aceea se recomandă ca exerciţiile fizice ce includ această poziţie să fie executate în primul rînd la bara fixă şi inele, apoi la scara fixă, pentru a se putea grada efortul. Solicitarea statică treptată a musculaturii poate fi făcută şi cu îngreuieri progresive la membrele inferioare.

<c) Planşa înainte sau înapoi se execută la bară sau inele şi necesită un efort considerabil al musculaturii corpului, mai ales la nivelul centurii scapulare şi al membrelor superi-

oa re . E fo r tu l s t a t i c p redomi nant este cel de menţinere pentru majoritatea grupelor musculare din

156 157

Fig. 92. Poziţia atîrnat echer ou lanţurile muscu lare care asigura efortul :; static.

f ] 0

Hg. 91. Poziţia atîrnat la bora fixa.

articulaţia umărului, centura scapulară şi muşchii şanţurilor vertebrale.

Poziţiile statice cu sprijin superior au o influenţă pozitivă asupra ţinutei, contribuie la corectarea curburilor anormale ale coloanei vertebrale, dezvoltă calităţile motrice (în primul rînd forţa) ale musculaturii centurii scapulare, a membrelor superioare şi a pereţilor abdominali, mărind totodată mobili-tatea articulaţiilor coloanei vertebrale.

La femei şi copii, care au o musculatură mai slab dezvol-tată, se recomandă ca trecerea la poziţia atîrnat să se facă prin poziţiile atîrnat mixt, care cuprind şi sprijin sup limentar pe membrele inferioare.

C. POZIŢIILE IN SPRIJIN LA APARATE

Acestea ,sînt poziţii statice de tip mixt, deoarece prezintă elemente de sprijin şi atîrnat.

a) Poziţia în sprijin la paralele se caracterizează prin fap tul că între segmentele corpului există relaţii de echilibru dife rite. Astfel, dacă considerăm sprijinul la nivelul mîinilor care apucă barele, paralele, corpul se află în echilibru nestabil, în - trucît C.G.G. este situat deasupra acestora, în acelaşi timp, corpul are un al doilea sprijin la nivelul articulaţiilor scapulohumerale; corpul se află în echilibru stabil faţă de acest sprijin fiind atîrnat între cele două membre superioare fixate pe barele paralelelor. Grupele musculare ale flexorilor mîinii, extensorii cotului, adductorii braţului şi muşchii care bascu lează median scapula depun o activitate statică de menţinere.

b) Poziţia în sprijin la inele solicită mai puternic muscu latura corpului din cauza sprijinului mobil, care angrenează mai multe grupe musculare în păstrarea echilibrului.

c) Poziţia în sprijin echer la paralele este caracterizată prin sprijin vertical, asigurat de membrele superioare; cele inferioare, cu genunchii în extensie, sînt flectate pe bazin. Muşchii flexori ai coapsei pe bazin depun un efort static de menţinere considerabil.

d) Poziţia în sprijin lateral la inele este una din cele mai dificile; ea pretinde membrelor superioare şi centurii scapulare un efort static considerabil, pentru menţinerea greu tăţii corpului, în condiţiile unui sprijin mobil (fig. 93). Mem brele superioare extinse şi în abducţie la 90° trebuie să asigure poziţia, învingînd greutatea corpului care are tendinţa să

coboare. Musculatura ventrală şi dorsală care leagă centura scapulară şi braţul de trunchi depune cel mai mare efort static de menţinere: muşchii basculei mediane, adductorii braţului, muşchii care coboară scapula şi, în general, toţi muşchii care fixează puternic scapula de tora'ce niu permit alunecarea corpului în jos.

e) Poziţiile în sprijin la. bara fixă sînt numeroase şi se aseamănă cu. cele de la inele sau paralele, cu menţiunea că prezintă unele parti-cularităţi.

Musculatura corpului participă la asigurarea acestor poziţii, la fel ca la inele sau paralele; la bara fixă, însă, efortul static este mai intens, întrucît presu -pune participarea unor grupe musculare suplimentare pentru asigurarea stabilităţii corpului ce se dezechilibrează uşor din cauza sprijinului care este mai redus.

Principalele poziţii ale corpului la bara fixă sînt: atîrnat, atîrnat echer, atîrnat în extensie, unghi în sprijin, stînd pe mîini, sprijin orizontal etc.

La asigurarea acestor poziţii participă, prin efort static de menţinere, musculatura membrului superior (în special a centurii scapulare), muşchii şanţurilor vertebrale şi muşchii pereţilor abdominali.

DINAMICA EXERCIŢHLOR FSZICE

Acţiunile motrice care caracterizează tehnica sportivă sînt subordonate unor obiective precise, care vizează în ultima instanţă realizarea unor performanţe înalte.

Pentru a produce o acţiune, muşchii corpului trebuie să învingă, prin forţa contracţiei lor, o anumită rezistenţă, de exemplu, însăşi greutatea corpului omenesc, haltera, greuta-tea, suliţa etc. în aceste cazuri muşchii efectuează o activi -tate dinamică de învingere (muşchii activi); există^ însă nume-roase situaţii cînd musculatura corpului participă la mişcare printr-un alt fel de contracţie, numita de cedare (muşchii

158 159

93, Poziţia spnijin la-

teral ia inele.

pasivi). Spre exemplu, cînd corpul se flectează, această ac-ţiune este asigurata prin contracţia de cedare a muşchilor şanţurilor vertebrale. La fel, cînd ridicăm haltera, muscula-tura membrelor superioare depune o activitate de învingere, iar cînd o coborîm, aceleaşi grupe şi lanţuri musculare depun o activitate dinamică de cedare, în activitatea dinamică de învingere, muşchii efectuează mişcarea prin scurtarea lor, iar în cea de cedare, mişcarea este asigurată printr-o alungire treptată a muşchiului.

Musculatura corpului omenesc se dispune în jurul arti-culaţiilor în grupe musculare antagoniste, a căror conlucrare simultană asigură mişcarea. Astfel, în timp ce una din grupe dezvoltă o mişcare, cea antagonistă o frînează pînă la oprire, iar uneori poate începe chiar o mişcare opusă. Această colaborare a antagoniştilor determină succesiunea armonioasă şi precizia mişcărilor, ceea ce pretinde o bună coordonare nervoasă. De asemenea, grupele musculare antagoniste au un rol însemnat în determinarea direcţiei şi mărimii vitezei mişcării; acest lucru este mai evident la articulaţiile cu mai multe grade de libertate, unde conducerea mişcărilor este musculară.

Mişcările omului, caracterizate printr-o mare complexi-tate, reprezintă o îmbinare a activităţii statice cu cea dina-mică. Astfel, în numeroase împrejurări, omul execută o serie de mişcări parţiale cu membrele sau cu trunchiul, în timp ce alte segmente sînt fixate şi servesc drept sprijin pentru pîrghiile osoase mobile, în aceste cazuri, o parte din muscu-latura corpului depune o activitate statică de fixare a unor articulaţii, în timp ce alte grupe musculare dezvoltă o acti-vitate dinamică, efectuînd mişcările. Asemenea situaţii sînt foarte frecvent întîlnite în activitatea sportivă. Din acest motiv activitatea motrică trebuie analizată în mod complex, atît sub aspectul efortului static, cît şi al celui dinamic, ţinînd seama de toate forţele exterioare (gravitaţia, reacţia sprijinului) sau interioare (forţa de contracţie a muscula-turii, rezistenţa ligamentelor, forţele elastice interioare etc.), de forţele de inerţie de repaus sau de mişcare. Contracţia musculară statică sau dinamică depinde, de asemenea, şi de gradul de excitaţie al zonei motorii din scoarţa cerebrală, care emite impulsuri de mişcare în funcţie de informaţiile primite pe diferite căi aferente de la exteroceptori, propriocep-tori sau interoceptori. Impulsurile de mişcare, emise de zona

motorie a scoarţei cerebrale, nu sînt altceva decît răspunsuri la excitaţiile centripete care vin de la nenumăratele celule şi organe senzoriale răspîndite în corpul nostru: văzul, auzul, mirosul, simţul muscular, echilibrul etc. Aceste organe senzo-riale transmit scoarţei cerebrale informaţii asupra poziţiei cor-pului în spaţiu, asupra felului cum se desfăşoară mişcările şi acceleraţiile respective, semnalizează acţiunile forţelor exer-citate asupra corpului, starea de contracţie sau de relaxare a muşchilor, tonusul muscular etc. Ele asigură astfel informa-rea complexă şi multilaterală a scoarţei, pe baza căreia zona motorie emite impulsurile motrice corespunzătoare. Numai în felul acesta se poate face o coordonare corespunzătoare a activităţii celor cîteva sute de muşchi grupaţi în jurul articulaţiilor corpului; numai astfel impulsurile motorii vor fi adecvate mişcării, vor indica succesiunea intrării în con-tracţie a muşchilor şi valoarea forţei ce trebuie dez -voltată.

Toate mişcările omului sînt acte reflexe, adică răspunsuri ale organismului la nenumăratele semnale care îi parvin pe căile senzitive. Trebuie subliniat totodată că mişcarea, oricît ar fi ea de simplă, nu este un reflex unic, simplu, ci repre-zintă îmbinarea a milioane de reflexe. De aceea, informarea centrilor nervoşi le permite acestora să asigure coordonarea şi dirijarea permanentă a mişcărilor în timpul executării lor.

Această coordonare fină a mişcărilor nu apare de la sine şi dintr-odată; ea este urmarea unui şir lung de exerciţii repetate, care determină formarea, pe scoarţa cerebrală, a unor conexiuni (legături) temporare, a căror stabilitate creşte în funcţie de numărul repetărilor. Tot ceea ce învăţăm să facem în timpul vieţii, să cunoaştem sau să înţelegem se bazează pe formarea acestor legături noi, temporare, în scoarţa cerebrală.

Mişcările corpului omenesc sînt îndeplinite de numeroase grupe musculare, care alcătuiesc un ansamblu armonios de lanţuri musculare, ce se constituie în funcţie de particula-rităţile mişcării, sub controlul strict al scoarţei cerebrale. Mişcările efectuate de. om au caracteristici spaţiale, adică de direcţie a mişcării (rectilinie sau curbilinie), precum şi de lungime a traiectoriei parcurse de corp sau de segmentele sale în timpul executării mişcării. De asemenea, mişcările au caracteristici de timp, adică necesită un timp mai lung sau mai scurt pentru efectuarea lor, pot fi continue sau între-

160 Anatomia funcţională 161

rupte şi au un anumit ritm de succesiune. Raportul dintre caracteristicile spaţiale şi temporale ne dă viteza mişcării, şi anume, viteza propriu-zisă şi acceleraţia (iuţeala cu care se modifică viteza). Toate aceste caracteristici la un loc con -stituie particularităţile cinematice ale mişcărilor; ele arată unde, în ce direcţie şi cum se mişcă corpul sau segmentele sale.

Toate mişcările care se produc în articulaţiile omului sînt mişcări de rotaţie şi se efectuează în jurul unor axe. Traiec -toriile pe care le descriu segmentele corpului sînt linii curbe, foarte apropiate de arcurile de cerc (nu sînt arcuri de cerc perfecte, întrucît nici forma capetelor osoase nu este perfect curbă). De asemenea, nici viteza de execuţie a mişcărilor nu este egală pe întreg parcursul ei; astfel, spre sfîrşitul mişcării se poate produce fie o accelerare, fie o încetinire a vitezei. Viteza mişcării mai este influenţată şi de modificarea unghiu-lui sub care muşchiul trage de os. Deci, în mişcările omului există întotdeauna accelerări pozitive sau negative.

Forţele care acţionează asupra corpului omului se îm-part în: forţe motrice, care măresc viteza mişcării şi reali-zează o acceleraţie pozitivă; forţe de frînare, care micşorează viteza mişcării şi imprimă o acceleraţie negativă, ş i forţe neutre, care nu influenţează viteza, ci pot să modifice numai direcţia mişcării. Forţele motrice au acelaşi sens cu mişcarea, iar cele de frînare au sens contrar.

Mişcările complexe efectuate de corpul omenesc pot fi împărţite (pentru studiu) în componente mai simple, numite faze. Acestea se deosebesc între ele prin anumite caracteris-tici de direcţie, prin durată şi prin forţele care acţionează. In cadrul fazelor se disting anumite momente ale mişcărilor, spre exemplu, mişcările picioarelor, ale gambei, coapsei, bra-ţelor, trunchiului; toate fazele mişcării şi momentele sale sînt indisolubil legate între ele. Legătura mecanică dintre fazele şi momentele unei mişcări complexe condiţionează mo-dul de transmitere a forţelor, variaţiile vitezei, valoarea şi direcţia acceleraţiei. Dacă se modifică o singură caracteris-tică, spre exemplu unghiul de impulsie, toate celelalte ele-mente suferă şi ele schimbări (viteza iniţială, înălţimea zbo -rului, lungimea traiectoriei etc.).

Antrenamentul fizic dezvoltă, amplifică şi perfecţionează capacitatea motrică a întregului organism; mişcările se efec -

162

tuează economic, forţele fiind folosite mai eficient. Un spor tiv avansat utilizează în mod judicios atît forţa muşchilor, cît ş i celelalte forţe care acţionează asupra corpului său. în acelaşi timp, ca posesor al unei tehnici înalte, el micşorează la maximum acţiunea forţelor de frînare, care, la începători, constituie una din principalele surse ale greşelilor în tehnica executării mişcărilor. De asemenea, la începători nu exista încă o bună coordonare a activităţii grupelor musculare anta -goniste, care concură la executarea mişcărilor; din această cauză apar forţe de frînare a mişcărilor, care au drept con-secinţă greşeli de tehnică. Astfel, în numeroase mişcări spor -tive, o mare parte a traiectoriei se execută din inerţie, adică fără forţă motrice; mişcarea începută de contracţia muscu -lară continuă ca urmare a impulsiei primite, realizîndu-se tipul de contracţie numită balistică. Acest gen de contracţie musculară este cu atît mai economică, cu cît mişcarea este frînată mai puţin de activitatea grupelor musculare antago -niste. Exemplele de contracţie musculară balistică sînt nume -roase: impulsia în alergare şi în sărituri, şutul la fotbal, pro -cedeul aruncat la haltere, loviturile la box etc.

La începători nu se produce o relaxare corespunzătoare a muşchilor antagonişti, ceea ce determină o frînare a mişcării, unele opriri sau întârzieri în efectuarea mişcărilor.

Executarea uşoară, economică, a mişcărilor, ca expresie a unei înalte tehnici sportive, este condiţionată de crearea şi consolidarea deprinderilor motrice în scoarţa cerebrală şi a stereotipului dinamic în scoarţă şi în centrii subcorticali.

In procesul învăţării mişcărilor este necesar să se indivi-dualizeze tehnica în funcţie de constituţia sportivului.

CLASIFICAREA MIŞCĂRILOR OMULUI

Mişcările corpului omenesc în spaţiu pot fi simple sau

complexe.

Mişcările simple sînt la rîndul lor de două feluri: de

translaţie şi de rotaţie. In mişcările de translaţie, toate punctele corpului descriu

traiectorii paralele şi au în orice moment aceleaşi viteze şi acceleraţii, de exemplu: alunecarea scapulei pe torace, mersul, ciclismul.

In mişcarea de rotaţie, toate punctele corpului descriu cir-cumferinţe în jurul unui punct fix (centrul de rotaţie) sau

163

al unui ax (axa de rotaţie); de exemplu, toate mişcările care se efectuează in jurul axelor de rotaţie ale articulaţiilor.

Mişcările combinate (complexe) sînt formate din îmbina-rea mişcărilor simple de translaţie şi rotaţie, în activitatea sportivă, majoritatea mişcărilor sînt complexe. Ele se pot executa în plan sau în spaţiu, în cazul mişcării complexe în plan, traiectoriile punctelor corpului care execută mişcarea se găsesc în planuri paralele, de exemplu, aruncarea discului cu piruetă, aruncarea ciocanului etc. Mişcarea complexă în spaţiu are loc atunci cînd traiectoria anumitor puncte nu este în planuri paralele, de exemplu, săritura în apă cu răstur -nare, patinajul artistic, mişcările complexe din cadrul jocu -rilor sportive (fotbal, volei, baschet, handbal).

Corpul omenesc se poate mişca în întregime sau numai anumite segmente ale sale. Aşa după cum s-a arătat, toate mişcările segmentelor corpului sînt simple şi se produc în jurul axelor articulaţiilor.

Mişcările corpului în întregime sînt complexe şi .se împart în:

a) mişcări de locomoţie: mersul, alergarea, înotul, cano tajul, patinajul de viteză şi fond, mersul pe bicicletă etc.

b) mişcări de rotaţie: exerciţii de gimnastică la bară, paralele, inele etc.

c) mişcări complexe în spaţiu: patinajul artistic, sări turile în apă, mişcările în jocurile sportive etc.

Mişcările locomotorii, în cadrul acestor mişcări corpul se deplasează în întregime pe anumite direcţii. Mişcările loco-motorii pot fi ciclice şi aciclice.

în locomo;iile ciclice, fiecare parte a corpului se întoarce mereu în poziţia iniţială, după care reîncepe un nou ciclu de mişcări, asemănător cu precedentul. Prin ciclu de mişcări se înţelege totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor sale, începînd de la o poziţie iniţială oarecare (luată ca pozi-ţie de plecare) pînă la următoarea poziţie identică. Loco -moţia ciclică rezultă din repetarea acestor cicluri uniforme, asemănătoare, numite şi „unităţi de mişcare", în mers sau alergare, spre exemplu, un ciclu este pasul dublu, la înot (bras) în ciclu intră ducerea mîinilor înainte, tragerea lor înapoi şi mişcarea de împingere a picioarelor. Căţărarea şi ciclismul sînt, de asemenea, mişcări ciclice.

în locomoţiile aciclice nu se produce o repetare succesivă a unor cicluri de mişcări; dintre ele amintim săriturile şi

aruncările la care corpul trece dintr-o poziţie iniţială într-una finală, apoi mişcarea încetează.

Metodologia analizei biomecanica a mişcărilor

în efectuarea analizei biomecanice a mişcărilor este in -dicat să se respecte următoarea succesiune:

a~) definiţia mişcării pe care o analizăm; ti) descrierea tehnică a mişcărilor, precizîndu-se fazele lor,

precum şi mişcările simple care se execută în cadrul fiecărei faze; spre exemplu, la alergare se descriu fazele: amortizare, momentul verticalei, impulsia, zborul, pasul posterior, mo-mentul verticalei şi pasul anterior. Se precizează care sînt mişcările caracteristice fiecărei faze: astfel, la impulsie se arată că faza cuprinde toate mişcările pe care le execută pi-ciorul de sprijin din momentul în care trece la verticală şi pînă cînd, după impulsie, părăseşte solul şi devine picior oscilant;

c) descrierea grupelor şi lanţurilor musculare care asigură fiecare fază în parte;

cT) precizarea tipului de activitate dinamică a muscula-turii (de învingere sau de cedare) pentru fiecare fază în parte;

e) expunerea unor consideraţii practice privind antrena-mentul şi reeducarea motrică (la accidentaţi). De asemenea, se dau indicaţii metodice asupra antrenamentului, precizîndu-se metodele, exerciţiile şi aparatele care se pot folosi pen tru creşterea calităţilor motrice în ramura sportivă analizată.

ANALIZA BIOMECANICA A MIŞCĂRILOR LOCOMOTORII CICLICE

I. MERSUL

Mersul este o mişcare looomotorie ciclică, care se efec-tuează prin ducerea succesivă a unui picior înaintea celui -lalt.

în mers corpul se sprijină permanent pe sol, fie cu un picior (sprijin unilateral), fie cu ambele picioare (sprijin bila-teral).

în cazul sprijinului unilateral, membrul inferior, care susţine greutatea corpului, se numeşte picior de sprijin, iar celălalt, picior oscilant (pendulam;).

164 165

greuierî progresive (cu condiţia ca extremităţile membrelor inferioare să fie fixate. De asemenea, se poate folosi şi poziţia „podul" cu îngreuiere, menţinîndu-sc greutatea un timp din ce în ce mai îndelungat.

Intrucît menţinerea echilibrului corpului are o mare im-portanţă în timpul luptei, este necesar să se folosească exer-ciţii destinate creşterii capacităţii sistemului nervos de a asi-gura echilibrul în situaţii variate şi des schimbătoare. De aceea, exerciţiile la aparate, rotările corpului, cilindrul înainte şi înapoi, roata laterală la sol, poziţia stînd pe mîini, înotul cu răsturnări în apă, săriturile în apă de la trambulină ctc. sînt recomandabile în metodica antrenamentului iizic al luptă-torilor.

în fine, pentru creşterea calităţii de rezistenţă a muscu-laturii este necesar să se prevadă un efort fizic prelungit, repetat de mai multe ori, folosindu-se exerciţii şi aparate care să înlesnească efectuarea unor mişcări cît mai apropiate de deprinderile motrice de bază ale luptătorilor.

BIBLIOGRAFIE

ANDRONESGU, A. Anatomia copilului.Bucureşti, 1966 ATANASIU, M. Arta şi anatomia. Bucureşti 1944 BALOGH, L. A Iiiomechanika cs sportieradmeny als fijolodessa (Biomecanica şi dezvoltarea rezultatelor sportive). Budapesta, 1960. BASMAJAN, J. V. şi TREVILL, A. Electromyograph oi the pronator

Muscles in the Forearm. 1961. BĂRBULESGU, N. Fizica medicală. Bucureşti, 1940 BRAUNE, W. şiFISGHER, O. Anatomie <îes Menschcn-Berlin-Gottiiigen-

Heidelberg, 1956. BRAUSS, A. Anatomic des Mensehen, 1956. BAGIU, GL, Anatomia funcţională a aparatului locomotor. Editura

Stadion, 1972. BAGIU, GL. Curs de anatomic funcţională şi biomecanica, voi. I, II,

Bucureşti, Editura de stat, 1951. CĂLCĂIANU, G. şi STOICA, I. Eleeti'oencefalograîia şi electromiografia.

Bucureşti, Editura Medicală, 1963. DEMETER, A. Fiziologia contracţiilor izomctrice şi izotonice. Bucureşti,

Editura U.C.F.S., 1967. DONSKOI, D. D. Biomecanica cxerciţiilor fizice. Moscova, Editura

Fizkultura i Sport, 1959, 1961, 1973. DUMITRESGU, H. Elemente de anatomie «mană. Bucureşti, 1938. FIGK, R. Handbuch der Anatomie unde Meehanik <lcr Gelenkc. Bardeleben,

1904, 1910. FIDELIUS, K. Biomcchaniczna analiza postuwy (Analiza biomecanica a

atitudinii corpului). Varşovia, 1961. FLEISCHMANN, J. şi SENNE, R. Anatomia iiloveka (Anatomia omului).

Praga, 1964. FLORU, E. Tractul iliotibial. Bucureşti, 1938. GHIŢESCU, GH. Anatomia artistică. Bucureşti, 1962 GOWAERTS, A. La biomeeanique nouvclle meSliode d'analyse du mouve-

ment, Paris, 1962. HUTS, I. J. şi FISCHER, F. S. Anaiysis of Muscle Actiou and Joint

(Analiza acţiunii musculare şi a articulaţiilor). 1959. HAINAUT, K. Introdnction â la fiiomectianique- Presse Universitaires

de Bruxelles, 1971. HOCHMUTH, G. Biomechanik. Leipzig, 1957

14 — Anatomia funcţională 209

ILIESGU, A. ş.a. Curs de anatomic şi biomecanica. Bucureşti, Editura Pedagogică, 1961.

ILIESGU, A. Biomecanica exerciţiilor fizice. Bucureşti Editura U.C.F.S., 1964.

IONESCU, N. A. şi IONESGU, GRISTINA Contribuţii Ia cercetarea influenţei exerciţiilor fizice asupra organismului. Bucureşti, 1964.

IVANIŢKI, M. F. Anatomia omului, Moscova, 1965. JAGNOV, Z., REPGIUG, E. şi RUSSU, I. G. Anatomia omului. Bucu-

reşti, Editura medicală, 1954, 1958, 1962. KOTIKOVA, E. A. Biomecanica cxerciţiilor fizice. Leningrad, 1939. MOREHAUSE, L. F. şi COOFER, I. M. Kinesiolofly. St. Louis, 1950. NEMESSURI, M. Functionellc Sportanatoniic, Budapesta, 1963. NETT, T. Der Lauf, Berlin, Verlag Bartels nud Weinitz, 1965. NETT, T. Dic Tchnik, beim HUrdenland imd Sprunj), Berlin, 1965. NICOLAU, E., BĂLĂCEANU, C. şiNOVAK, I. Cibernetica. Bucureşti, 1961. PATURET, G. Trait6 d'anatomie hnmaine. Paris, 1959. RAINER, FR. I/ocuvre scientifiijue, Bucureşti, 1945. RAINER, FR. Eine meelianische Bctrachtuiijj des Stabhochsprinjis. In:

Die Lehre der Leichtathletik, nr. 4, 1962. RASCH, PH. J., ROGER, K. şi BIRKE Kinesiolofly an Applied Anatomy.

1946. RATOV, J. Bioniciianika. Moscova, 1965. RAUBER, A. şi KOPSCH, FR. Mirbuch der Anatomic des Melisclieii.

1951. REPCIUC, E. Anatomia omului (Capitolul Biomecanica), voi. I, 1965. REPCIUG, E, Anatomia descriptivă voi. I. Bucureşti, Editura de Stat, 1951. RIGA, TH. I. Curs de anatomie funcţională. Bucureşti, Editura U.G.F.S.,

1962. " ROVN^", M. Bases de la l)ionu'cani(|iie dans Ies ji'nx sport if s. Bratislava,

1963. TESTUT, L. Trăite d'anatomie humaim-. Tome l, Paris, Edit. Doin, 1928. TITTEL, K. Beschrcibcnde und fiuikUnnellr Anatomic des Menschen.

Leipzig, 1959. WARTENWEILER, 1. E. JOKL şi HEBELINCK,

M. Biomcennics. Basel (Swit/erland), S. Karger, New-York, 1968.

* * Dezvoltarea mobilităţii, în Fiziceskaia kultura v şkole, Moscova, nr. l, 1967.

CUPRINS

Prefaţă ...................................................................................................

Osteologici . . . . . . . . . . . 7

Generalităţi despre oase . . . . . . . . . . 7 Conformaţia externă a oaselor . . . . . . . 7 Conformaţia internă şi arhitectura oaselor . . . . . 1 0 Descrierea scheletului . . . . . . . . . . . • • 19

Scheletul coloanei vertebrale . . . . . . . 20 Scheletul toracelui . , . . . . . . . 24 Scheletul craniului . . . . . . . . . 27

Oasele cutiei craniene (neurocraniul) . . . . . 28 Oasele feţei (viscerocraniul) . . . ........................ 33

Scheletul membrelor . . . . . . . . . 36 Scheletul membnului superior . . . . . . . 3 6 Scheletul membrului inferior . . .' . , , . 45

Artrologia . . . . . . . . . . . 56

Generalităţi despre articulaţii . . . . . . . 56 Articulaţiile coloanei vertebrale . . . . . . . 62 Articulaţiile toracelui . . . . . . . . . 66 Articulaţiile centurii scapulare ...................................................... 68 Articulaţia scapulohumerală . . . . . . . . . . . 71 Articulaţia cotului . . . . ' . . . ; • . . . . , . - , , ' •

74 Articulaţiile oaselor antebraţului . . . . . : . . , . 76 Articulaţia radiocarpiană . , . . . . . . . . 77 Articulaţiile centurii pelviene . . . . . . . . . . 79 Articulaţia coxofemurală . . . . . . . . 81 Articulaţia genunchiului . • . ' . . . . . 85 Articulaţiile tibioperonfiere . . . . . . . . 90 Articulaţia talocrurală (a gleznei) ............................................. 91

211

Date post:	16-Feb-2015
Category:	Documents
Upload:	ali-dara
View:	183 times
Download:	21 times

ANATOMIA FUNCŢIONALA Şl BIOMECANICA - ANDREI ILIESCU • DORA GAVRILESCU

Documents