Analizatorul Olfactiv

La om mirosul este uneori considerat ca un simt minor, n timp ce la animale el este foarte important. Este totusi extrem de fin. Mirosul actioneaza efectund o analiza chimica a aerului ambiant si n particular a emanatiilor care se degaja din alimente.

El completeaza astfel simtul gustului prin stimulari precise ale neuroreceptorilor. Perceperea unui miros se face n mai multe etape. Aerul plin de diversele sale mirosuri patrunde n nari si n cavitatile nazale. Moleculele emise de substantele odorizante, odata ajunse n nas, vor atinge un tesut denumit membrana olfatica. Aceasta membrana, acoperita de un mucus dens, se afla deasupra cavitatii nazale. Ea este compusa din numerosi cili microscopici care mpiedica intrarea prafului si a microbilor din aer. Cili iau, de asemenea, parte activa la aprecierea mirosurilor.

Receptori olfactivi situati pe terminatiile lor au sarcina de a transmite mirosurile la creier. Nasul contine aproape 20 de milioane de receptori sensibili la aproape 30 de mirosuri primare (camfor, mosc, floral, mentolat, eterat, ntepator, putred). Celelalte substante odorizante sunt derivati ai acestora. Atunci cnd un miros ne gdila cilii, receptorii reactioneaza trimitnd impulsuri nervoase creierului. Fiecare tip de celula receptoare este sensibila la dimensiunile unei anumite molecule; datorita acestui fapt, ea se specializeaza ntr-un tip de miros. De aceea, atunci cnd un miros ajunge pe mucoasa nazala, molecula odorizanta se fixeaza direct pe receptorul corespondent, declansnd formarea unui influx nervos.

Toate influxurile ajung n final la bulbul olfactiv, o extensie a cortexului, situata imediat deasupra foselor nazale. Datorita unor structuri denumite glomeruli, aflate n bulbi, influxurile nervoase ajung la creier ntr-un mod ordonat. Cu ajutorul nervului olfactiv, mesajul odorizant este astfel condus la creier, care l interpreteaza. Mii de mirosuri diferite pot fi astfel identificate. Simtul mirosului si cel al gustului se completeaza; functionarea este independenta, dar ele interfereaza. n timpul unei mese, mirosul alimentelor excita narile si accentueaza deci deseori n sinergie, iar creierul nostru le asociaza automat efectele. Analizatorul olfactiv receptioneaza si prelucreaza informatiile referitoare la proprietatile chimice ale unor substante odorante, aflate la o anumita distanta fata de organism.

1) Segmentul receptor este format din : - epiteliul olfactiv, contituit din celule receptoare si din celule de sustinere incluse in mucoasa olfactiva; - mucoasa olfactiva are o suprafata de 2-3 cm si este dispusa in regiunea superioara a foselor nazale. Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezinta butoni olfactivi de la care pleaca 6-8 cili olfactivi receptori, care depasesc celulele de sustinere si patrund in mucusul secretat de celulele glandulare ale mucoasei olfactive.

2) Segmentul de conducere -axionii neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul caii, strabat in manunchiuri lama ciuruita a etmoidului si patrund in cutia craniana, formand nervii olfactivi cu traseu pana la bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care reprezinta deutoneuronii caii olfactive. Axonii acestora se despart: o parte trec in bulbul contralateral, iar cealalta parte formeaza tracturile olfactive, care se proiecteaza in cortex.

3) Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de protectie primara a aferentelor olfactive. Segmentul central sau de perceptie este alcatuit din centrii primari si centrii secundari.Centrii primari sunt reprezentati de trigonul olfactiv, substanta perforata anterioara si girul subcalos.Centrii secundari sunt reprezentati de girul hipocampului si nucleul amigdalian situat in profunzimea santului lateral al emisferelor cerebrale. Intre centrii primari si centrii secundari exista numeroase conexiuni.De asemenea,intre centrii secundari,hipotalamus si trunchiul cerebral exista conexiuni care participa la formarea arcurilor reflexe legate de miros.

Rolul fiziologic al analizatorului olfactiv comporta trei aspecte principale: prevenirea patrunderii in corp,pe calea aerului,a substantelor vatamatoare; aprecierea calitatii substantelor alimentare si declansarea secretiilor digestive. Excitantii sau stimulii specifici receptorilor olfactivi sunt reprezentati de unele substante gazoase sau particule materiale foarte fine prezente in aer. Orice substanta care excita receptorii olfactivi se numeste substanta mirositoare,iar senzatia olfactiva produsa de aceasta poarta numele de miros.

Excitatii ajung la receptorii din mucoasa olfactiva prin intermediul coloanei de aer care patrunde prin nari in timpul inspiratiei.Ei actioneaza asupra receptorilor numai dupa o prealabila dizolvare in pelicula de lichid situata la suprafata mucoasei olfactive. Receptorii olfactivi au o sensibilitate deosebita,pentru stimularea lor fiind nevoie doar de un numar redus de molecule dizolvate in acest mucus. Pragul de excitatie variaza mult de la o substanta la alta.Intensitatea senzatiei de miros este proportionala cu concentratia substantei din aer. Ea variaza insa si in functie de alti factori,ca,de exemplu,de configuratia cailor nazale,de umiditatea,temperatura si presiunea aerului inconjurator,precum si de starea de functionare a mucoasei olfactive. Astfel intensitatea senzatiei de miros scade foarte mult daca mucoasa olfactiva este prea umeda sau prea uscata.Un exemplu il constituie guturaiul,cand umezirea abundenta a mucoasei olfactive poate provoca disparitia temporara a senzatiei de miros.

Sensibilitatea olfactiva reprezinta fenomenul de adaptare care consta in scaderea treptata,pana la disparitie,a intensitatii senzatiei olfactive pentru anumite substante care actioneaza timp indelungat saupra celulelor olfactive. Sensibilitatea olfactiva pentru aceste substante reapare insa daca excitarea receptorilor este intrerupta pentru o perioada de timp prin inlaturarea substantei excitante.Adaptarea este specifica pentru fiecare substanta in parte.

Analizatorul olfactiv are rol in aprecierea calitatii aerului, prevenind patrunderea in organism pe calea aerului a unor substante nocive. Stimulii periferici sunt reprezentanti de substantele volatile, care ajung la receptori odata cu aerul inspirat. Intensitatea senzatiei olfactive este proportionala cu concentratia substantei odorante in aer si depinde de urmatorii factori: gradul de solubilitate a particulelor in lichidul care acopera mucoasa, umiditatea mucoasei, varsta si starea fiziologica a organismului.

Aparatul respirator este alcatuit din totalitatea organelor care asigura mecanismul respiratiei: al ventilatiei pulmonare, ca si al schimburilor de gaze de la nivelul alveolelor pulmonare hematoza. Acestea sunt: caile respiratorii superioare (cavitatile nazale si faringele), cele inferioare (laringele, trahee si bronhii) si plamanii, ca organe principale ale actului respirator.

Nasul si cavitatea nazala formeaza primul segment al acestui aparat. Nasul, formatiunea mediofaciala cu caracteristici specifice fiecarui individ si cu dublu rol functional (respirator si olfactiv) imbraca forma unei piramide cu fata in jos. Este alcatuit dintr-un schelet osteocartilaginos, compus din oasele nazale, cartilajele laterale, cartilajele aripii nasului (alare mari si mici), ca si alte accesorii, mai mici. La exterior este acoperit de un strat de muschi superficiali - pielosi - si tegument, iar la interior, captusit de mucoasa nazala, cu exceptia vestibulului captusit de tegument. Nasul prezinta o cavitate nazala care este impartita de un perete median (sept nazal) in doua cavitati, numite fose nazale. Septul nazal este format din lama perpendiculara a etmoidului si osul vomer (apex nasi), unde se termina cu septul fibros, mobil.

Fiecare fosa nazala prezinta anterior, in dreptul aripii nazale, un vestibul nazal, prevazut cu un prag denumit limen nasi, peri (vibrise) si glande, si fosa nazala propriuzisa, ce purifica si umecteaza aerul inspirat. Fosa nazala are patru pereti, dintre care cel lateral este mai complicat si prezinta teri lame osoase: cornetele (concile) nazale, superior si mijlociu, prelungiri ale osului etmoid, si cel inferior atasat maxilarului ca os independent. Dedesubtul lor se formeaza niste spatii numite meaturi nazale in care se deschid sinusurile paranazale, cavitati accesorii ale foselor nazale. Acestea sunt sinusurile frontale, etmoidale, ale maxilarului si ale sfenoidului. Cavitatile nazale sunt captusite de o mucoasa foarte bogat vascularizata si impartita functional in doua regiuni: una in treimea superioara, mucoasa olfactiva, si una in partea inferioara, mucoasa respiratorie

Faringele reprezinta locul de incrucisare a caii respiratorii cu cea digestiva, la care va fi deschis. Laringele, alcatuit dintr-un schelet cartilaginos, indeplineste functional rolul de a proteja calea respiratorie, ca si rolul unui organ al fonatiei. Este format din unirea a trei cartilaje neperechi: tiroid, cricoid si epiglota, si trei cartilaje perechi: aritenoide, corniculate si cuneiforme, articulate intre ele si prezentand ca mijloace de unire, ligamente si membrane. Laringele poseda doua categorii de muschi: extrinseci si intrinseci, care dupa actiunea lor sunt: dilatatori ai glotei, sau constrictori ai glotei si tensori ai corzilor vocale.

Traheea este un tub fibrocartilaginos care continua in jos laringele si se intinde pana la nivelul vertebrei a IVa, a V-a toracala, cu o lungime de 11-13 cm si cu un diametru de circa 2 cm. Ca structura traheea este alcatuita dintr-o tunica fibromusculocartilaginoasa, in grosimea careia se gasesc 6-20 semiinele cartilaginoase, legate intre ele prin ligamente inelare. Posterior, unind cele doua capete ale potcoavei cartilaginoase, se afla membrana traheeala, in grosimea careia se afla muschiul traheal. Contractia acestuia micsoreaza calibrul traheei. Tunica interna este formata din mucoasa ciliata, cu numeroase glande, specifice mucoaselor respiratorii.

Plamanii reprezinta organele principale ale actului respirator. Ei ocupa aproape in intregime cavitatea toracica, fiind fiecare situati in cate o cavitate pleurala - dreapta si stanga, separate pe linia mediana de catre mediastinul toracic. Unui plaman i se descriu anumite aspecte morfologice: o baza in raport cu diafragma abdominala, un varf, fete si margini. Baza plamanului sau fata diafragmatica, usor boltita acoperita de pleura bazala, vine in contact cu fata superioara a difragmei. Fata costala, convexa, acoperita de pleura laterala, se afla in raport cu coastele si spatiile intercostale. Fata mediala, acoperita de pleura omonima, adaposteste in mijlocul ei hilul pulmonar si are raporturi cu organele mediastinului pentru care prezinta santuri sau impresiuni. Fata mediala a pulmonului stang prezinta in treimea inferioara o scobitura importanta pentru cord, impresiunea cardiaca. Marginea anterioara, mai accntuata, prezinta la pulmonul stang in treimea inferioara o scobitura, numita incizura cardiaca. Marginea posterioara este mai putin accentuata, iar marginea inferioara in raport cu santul sau sinusul costodiafragmatic.