An3_TStanescuStanciu_Integrarea_europ

8/7/2019 An3_TStanescuStanciu_Integrarea_europ

http://slidepdf.com/reader/full/an3tstanescustanciuintegrareaeurop 1/228

TEODORA STĂNESCU-STANCIU

INTEGRAREA EUROPEANĂ ŞI EUROATLANTICĂ A ROMÂNIEI

Ediţia a II-arevăzută şi adăugită

Universitatea Spiru Haret



Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiSTĂNESCU-STANCIU, TEODORA

Integrarea europeană şi euroatlantică a României/ Teodora Stănescu-Stanciu – Ed. a II-a revăzută şi adăugită

Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

228 p.; 20,5 cm

Bibliogr.

ISBN 978-973-725-919-6

341.217(4) UE:327(498)(075.8)

327.51 NATO:327(498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Constantin FLOREA

Tehnoredactor: Laurenţiu Cozma TUDOSECoperta: Laurenţiu Cozma TUDOSE

Bun de tipar: 18.09.2007; Coli tipar: 14,25

Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine

Bulevardul Timişoara, nr. 58, sector 6,

Telefon, fax: (021)444 20 91; www.SpiruHaret.ro




UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE RELAŢII INTERNAŢIONALE

ŞI STUDII EUROPENE

TEODORA STĂNESCU-STANCIU

INTEGRAREA EUROPEAN Ă Ş I EUROATLANTIC Ă A ROMÂNIEI

Ediţia a II-a

revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2007







5

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………. 7

I. Ideea unei Europe unite – periplu istoric; cooperare sau integrare 9

1. Tipologii istorice ale modelului unităţii europene …………… 92. De la Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană 30

II. Fundamentele coeziunii transatlantice. NATO – Europa. Valori,

principii, misiuni, parteneriate …………………………………... 52

1. Condiţiile apariţiei NATO. Documente constitutive ………… 52

2. NATO – evoluţie şi cronologie ………………………………. 57

3. NATO şi deschiderea spre Est după 1989 …………………… 58

4. Reforma şi restructurarea NATO – noi direcţii ……………… 59

III. Integrarea europeană – concepte, teorii, delimitări ……….. 781. Secolul XXI: mondializare/globalizare …….. 78

2. Conceptul de integrare europeană ……………………………. 88

3. „Europenizarea” ……………………………………………… 93

4. Teorii despre integrarea europeană …………………………... 106

IV. Realităţi geopolitice actuale ………………………………….. 117

1. Europa Centrală şi de Est – percepţii şi delimitări conceptuale 117

2. România în noul context geopolitic ………………………….. 124

V. Statele Europei Centrale şi de Est şi eforturile lor de integrare 126

1. Preliminarii …………………………………………………… 126

2. Procesul de negocieri. Mecanisme …………………………... 131

3. Acorduri de asociere …………………………………………. 136

VI. Aderarea la NATO şi UE – obiectiv strategic al politicii

româneşti post-1989 …………………………………………….. 144

1. Repere ale strategiei româneşti de integrare europeană ……… 144

2. Parcursul României spre UE …………………………………. 152




6

3. Cadrul instituţional de aderare a României la UE ……………. 155

VII. Strategia UE cu privire la Europa Centrală şi de Est ……... 170

VIII. Politicile UE în perspectiva extinderii ……………………... 180

IX. Etapele procesului de aderare a României la NATO …….… 185

X. Uniunea Europeană şi noile provocări contemporane ……… 194

XI. Uniunea Europeană – un viitor, mai multe scenarii …….….. 210

1. Paşi practici ………………………………………………... 210

2. Scenarii …………………………………………………….. 211

Bibliografie general ă ………………………………………………. 224

Site-uri utile Internet ……………………………………………….. 227




7

INTRODUCERE

Cursul se adresează , în primul rând, studenţ ilor, fiind menit a leprezenta şi fixa cunoştinţ ele cu privire la principalele direcţ ii de studiu şi

analiză ale complexei problematici a integr ă rii europene şi euroatlanticea României.Cartea cuprinde trei pă r ţ i distincte, aceast ă departajare venind în

ajutorul studenţ ilor, prin structurarea clar ă , pe probleme, a informaţ iilor oferite.

Prima parte se axează pe trecerea în revist ă a principalelor evenimente şi acţ iuni considerate definitorii atât în procesul afirmă rii şiconsolid ă rii coeziunii europene, cât şi în cel al formă rii alianţ ei nord-atlantice, respectiv a evoluţ iilor lor în timp. Apreciind că marea majori-

tate a informaţ iilor prezentate în aceast ă secţ iune sunt deja cunoscute(din cursurile conexe de relaţ ii internaţ ionale sau de instituţ ii europene),am avut în vedere o prezentare relativ succint ă , identificând şi subliniind momentele, personajele şi acţ iunile-cheie în procesul integr ă rii europeneşi euroatlantice.

Cea de a doua parte are în vedere, ca prim obiectiv, definirea şianalizarea principalelor teorii şi direcţ ii identificate în traiectul istoric al integr ă rii europene, dar şi al procesului de globalizare, marcă atimpurilor contemporane. Reliefarea rolului şi poziţ iei României faţă deacest larg evantai problematic constituie cel de-al doilea obiectiv al secţ iunii.

Partea a treia s-a dorit a reprezenta efectiv analiza parcursuluiRomâniei spre structurile europene şi euroatlantice. Aici sunt cuprinseatât elemente de teorie (concepte de aderare, negociere, documenteinternaţ ionale etc.), cât şi diferite viziuni asupra extinderii UE şi NATOsau analize comparative, al ă turi de unele problematici speciale (politicide securitate, strategii de dezvoltare durabil ă , politici cu privire la

minorit ăţ i etc.).




8

Fiecare secţ iune în parte cuprinde, pe lâng ă elementele de teorie, şiunele propuneri de analize practice, recomandate pentru activitatea dincadrul modulelor de seminar sau pentru studiul individual, fie prin

intermediul textelor apar ţ inând unor autori cunoscuţ i în domeniul respectiv, fie prin prezentarea de tabele, scheme explicative şi, mai ales,documente importante ale organizaţ iilor analizate sau rapoarte oferiteopiniei publice internaţ ionale ca urmare a monitoriză rii diferitelor procese avute în vedere. În plus, un rol important consider ă m că îl pot avea întrebă rile sau recomand ă rile oferite în scopul atât al verifică riicunoştinţ elor, cât şi în cel al formă rii deprinderilor de analiză , compa-raţ ie şi prognoză asupra relaţ iilor şi actorilor internaţ ionali. Unele dintreacestea vor fi dezbă tute şi la orele de seminar, dând astfel studenţ ilor posibilitatea să -şi prezinte punctele de vedere şi lucr ă rile realizate înacest sens.

Subliniem şi faptul că fiecare secţ iune în parte este însoţ it ă decâteva repere bibliografice, atât în limba română , cât şi în limbi decirculaţ ie internaţ ional ă ; indicarea acestor surse de studiu (împreună cubibliografia general ă de la sfâr şitul că r ţ ii, cât şi principalele surse utilede Internet) o consider ă m un îndemn în plus la aprofundarea problema-ticii prezentate.

Ultimul capitol se doreşte a reprezenta, în sensul clasic al „deschiderii”, o invitaţ ie la dezbatere asupra viitorului Uniunii Europeneşi a noului NATO, organisme din care România face parte, ca membru cudrepturi depline.




9

I. IDEEA UNEI EUROPE UNITE – PERIPLU ISTORIC;

COOPERARE SAU INTEGRARE

Pentru mulţi, ideile de unitate, de comuniune europeană saumondială, atât de vehiculate în ultimul timp şi în spaţiul românesc, au

reprezentat, adesea, doar simple modele contemporane, cu origine relativnouă, invenţii ale secolului XX, apărute pe fundalul nevoilor şicontradicţiilor actuale. Analizând trecutul istoric, putem descoperi însă existenţa unor adevăraţi „părinţi europeni”, venind nu din secolul XX, cidin timpuri mult mai îndepărtate.

În general, în trecutul mai mult sau mai puţin apropiat, ideea deuniune în Europa s-a confundat cu cea de organizare efectivă a lumii.Căci, prin conceptul de Europa se înţelegea, dacă nu în întregime, lumeacunoscută; percepţia viza, cel puţin, spaţiul care avea o reprezentare

cunoscută şi bine definită în ochii contemporanilor.

1. Tipologii istorice ale modelului unit ăţ ii europene

Analizând efectiv modalităţile prin care se preconiza crearea unor uniuni, cooper ări europene, istoricul francez J.B. Duroselle (The idea of European Unity, în European Integration, Baltimore, 1957, p. 17)evidenţia 4 tipuri, modele de proiecte încercate de-a lungul timpului:

a) unitatea potrivit unui principiu (ce poate fi religios sau nu, am

adăuga noi); b) unitatea în diversitate; c) unitatea prin for ţă; d) unitateaprin acord reciproc.De cele mai multe ori, aceste modele s-au întrepătruns, nici unul

dintre ele nefiind lipsit de susţinători, mai ales atunci când condiţiile s-audovedit favorabile realizării unei uniuni mai mult sau mai puţin politice.

Folosind, în continuare, aceeaşi tehnică a departajărilor, consider ămcă se mai poate introduce cel puţin încă una, respectiv în funcţie de gradulde conştientizare a realizării proiectului de uniune în sine. Astfel, putemprezenta: 1) proiecte de unire conştient realizate; 2) proiecte de unire

lipsite de conştientizare efectivă în realizarea lor.




10

Această din urmă departajare devine uşor descifrabilă mai ales dacă aruncăm o privire asupra realităţilor din timpul Antichităţii. Astfel, stateantice precum Grecia şi Roma au realizat, f ăr ă a fi deloc conştiente de

europenismul lor, una dintre primele forme de unitate a lumii din spaţiulcontinentului nostru şi de multe ori chiar depăşind hotarele a ceea ce eracunoscut în perioada respectivă. Iar dacă ne apropiem mai mult deintimitatea structurilor efective create pentru a putea organiza şi conduceacea realitate politică, putem descoperi că, spre exemplu, la un momentdat, în istoria vechii Elade, organismul Ligii Acheene, compus din 12state, poate deveni, peste timp, un mai mult sau mai puţin viabil model deconfederaţie. Căci, în cadrul acesteia, fiecare entitate statală în parte îşipăstra completa libertate în ceea ce priveşte chestiunile legate de politicainternă, dar îşi încredinţa problemele legate de politica externă unuiaşa-numit Consiliu superstatal.

După pr ăbuşirea lumii greceşti, noua putere a Romei, stabilă şiorganizată, a creat un precedent de lungă durată în unirea politică a lumiivechi europene. Şi tocmai ea va reprezenta, peste câteva sute de ani,imboldul pentru refacerea, chiar şi par ţială, a unităţii continentale întimpul împăraţilor Carol cel Mare sau Otto I.

Odată cu r ăspândirea creştinismului, s-a realizat şi o primă sinteză a

spiritualităţii europene. În plus, acelaşi principiu a putut fi promovat şidupă producerea Marii Schisme (1054), care a oficializat ruptura dintrecreştinătatea orientală şi cea occidentală.

În Evul Mediu, beneficiind de legitimitatea religioasă, foarte im-portantă în epocă, instituţia bisericii, simbolul creştinismului, a funcţionatca o primă structur ă paneuropeană. Iar forma politică a acestei unităţi,după cum arată istoricul român al problemelor culturale FlorentinaCazacu (Civilizaţ ia medieval ă , Bucureşti, 1977, p. 38), a fost găsită decătre Papalitate în ceea ce s-a numit de veacuri Sfântul Imperiu romano-

german. Cele două figuri emblematice ale noilor lumi, Papa şi Împăratul,s-au proclamat stăpânii lumii creştine, lume înţeleasă pentru întâia oar ă cao unitate europeană, în care primul se considera singur un adevăratconducător al creştinătăţii.

Mai mult chiar, un rol deosebit l-au jucat elementele unificatoareinterne ale Bisericii romane: liturghia, care crea un cadru temporalcomun; autoritatea sa supremă, Papalitatea, în ciuda tuturor conflictelor existente între această instituţie şi prinţi; organizarea teritorială comună,pe episcopii; limba latină , comună clerului; atmosfera de pace din sânul

bisericii, într-o lume vizibil dominată de conflicte între suveranii creştini.




11

În ciuda aparentei unificări, cel puţin datorată ideii creştine, spaţiuleuropean a r ămas fragmentat în mai bine de 500 de entităţi politice. Înplus, pe lângă această diversificare politică, s-au manifestat atât divizarea

religioasă, cât şi cea economică. Astfel, numele unor John Wyclif (1330-1384), precursorul englez al reformelor, sau Jan Hus (1371-1415),rectorul universităţii pragheze, au reprezentat unii dintre vectorii noilor direcţii, ce luptau pentru promovarea ideilor de săr ăcie în rândul sluji-torilor Bisericii. Pe acest fundal, primele semne ale apariţiei capitalis-mului, apoi, colonialismului, au determinat schimbări majore şi departa-jări vizibile în tot spaţiul european, şi nu numai.

Conceptul de european este atribuit însă tot unui înalt personaj alBisericii, nimeni altul decât Papa Pius II (1458-1464), care îi definea prinaceastă sintagmă pe cei care se opuneau otomanilor, uniţi de o strategiecomună. Termenul a fost apoi preluat, din acel moment, şi de alţi autori,precum: Erasmus (1466-1563), care chema naţiunile Europei la un r ăzboidus împotriva aceloraşi otomani, sau italianul Bocaccio, care a introdus înscrierile sale şi un nou adjectiv, europeico.

Ideea conform căreia, în păstrarea echilibrului european, era nevoiede existenţa unui unic stăpân, a fost promovată şi de Dante Alighieri, carespre 1306, în cunoscuta sa lucrare Divina Comedie, considera că singurul

mijloc de a construi Europa este impunerea unui singur conducător (împărat), deasupra celorlalţi suverani.Încetul cu încetul, pe acest fundal deja pregătit, au apărut şi teoreti-

cienii unităţii continentale. Secolul XIV l-a f ăcut cunoscut pe francezulPierre Dubois, care, prin lucrarea Recuperarea pă mântului sfânt, îşipropunea să studieze posibilităţile realizării unei „Republici creştine”, încare să fie cuprinşi toţi domnitorii creştini, republică creată cu scopul de-clarat al „recuceririi pământului sfânt”. Dubois vedea o asemenearepublică structurată pe modelul unei federaţii europene, independentă de

Împărat, dar şi de Papă. Se deschidea astfel drumul spre o nouă formă deunitate, care va fi preluată şi prelucrată de gânditorii epocii imediaturmătoare.

Astfel, noul tip de unitate devenea înţeles, treptat, ca o adevărată federaţie, în care entităţile din aşa-numita Republica Christiana beneficiaude individualitate, dând, totodată, şi posibilitatea concilierii dintre celedouă principii ale autorităţii şi libertăţii (vezi Dimitrie Gusti, „Problemafederaţiei Statelor Europene”, în Arhiva pentru Ş tiinţă şi Reformă Social ă , nr 1-3, 1930, p. 9).




12

Mai târziu, şi mai ales în contextul afirmării structurilor statale detip modern, s-a simţit nevoia inventării unui nou tip de liant, altul decâtcel religios. Primele începuturi sunt astfel legate de numele şi iniţiativele

regelui Boemiei, George de Podebrady, care, în 1462, le propunea tuturor suveranilor creştini un proiect de „unire perpetuă, de pace şi fraternitate”(vezi Eliza Campus, Ideea federal ă în perioada interbelică , Bucureşti,1993, p. 28).

Filosofi, curteni, memorialişti, istorici – o întreagă pleiadă de gân-ditori s-au aplecat constant asupra problematicii f ăuririi unei Europeunite. Făr ă frontiere şi diferenţe între cei „aleşi”; închisă, însă, pentru cei„respinşi” odată pentru totdeauna. Cei dinăuntru şi cei din afar ă, centraliişi perifericii... Căci, şi atunci, harta Europei era într-o continuă redesenare.

Timpul marilor proiecte de uniune europeană Timpul predilect însă pentru f ăurirea unor adevărate scenarii de

unificare europeană se pare a fi fost Epoca Modernă. O importantă personalitate a perioadei ocupă una dintre poziţiile centrale. Astfel, denumele lui Maximilian de Bethune, duce de Sully (1559 – 1641), seleagă, în mare măsur ă, nu numai renaşterea Franţei în secolul XVII, ci şiapariţia unei alte idei despre percepţia conceptului de Europa.

Ca ministru de finanţe al regelui Henric al IV-lea (1553 – 1610),ducele de Sully a reorganizat într-o asemenea măsur ă resursele regatului,încât a fost în stare să favorizeze prin aceste mijloace atât dezvoltareaagriculturii, cât şi cea a comer ţului, facilitând circulaţia negustorilor, prinextinderea drumurilor şi a construcţiei de poduri (unele celebre pesteveacuri, mărci emblematice pentru spaţiul francez – cum ar fi parizianulPont–Neuf), dar şi de canale. Activitatea sa s-a extins şi în domeniuledilitar, înfrumuseţarea capitalei devenind în acest sens una dintrepriorităţile administrative. Au apărut astfel Piaţa Regală – astăzicunoscută sub denumirea de Piaţa Vosges, Piaţa Dauphine sau mult mairezonantele, şi astăzi, reşedinţe regale. O adevărată „campanie” edilitar ă,încununată de real succes; şi toate acestea pentru un stat în continuă ascensiune.

Dar, totuşi, drumul de la gloria absolută la uitare s-a dovedit şiacum destul de scurt. Căci, la 26 ianuarie 1611, doar la un an după moartea regelui Henric al IV-lea, al cărui camarad şi confesor fusese,Maximilian de Bethune îi înmâna reginei Maria de Medicis, regentă în

acea perioadă în numele fiului său minor, Ludovic al XIII-lea (1610-




13

1643), demisia. Cauzele care au condus la acest definitiv gest de retragereau fost mult mai complexe (evenimentul din 14 mai 1610, când FrançoisRavaillac atentase asupra persoanei regale, lăsase şi el amprente deosebit

de puternice, dar prezentarea lor nu face deloc obiectul acestei lucr ări, cise poate constitui ca un bun prilej de invitaţie la lectur ă, la redescoperireaistoriei).

Retras la castelul său de la Sully-sur-Loire, fostul ministru deveneamartorul tăcut al fragilităţii noilor timpuri. Marile lucr ări începute subauspiciul gândirii sale zăceau în păr ăsire sau, şi mai r ău, în uitare. Istoriase dovedea crudă, mai ales cu cei care nu mai erau parte activă a vieţiipublice. Cuprins de mâhnire şi de deznădejde, pe pământul natal, departede agitaţia cur ţii pe care altădată o comandase, Sully a meditat în tihnă lao nouă Europă. Mai puternică, aproape invincibilă. Memoriile sale, cu untitlu ce dorea să inspire cititorului prestanţa timpurilor trecute – Memoiresde Sages et Royales Oeconomies d’Estat domestique, politiques et militaires de Henri le Grand (Memorii despre înţ eleptele şi regaleleafaceri de stat domestice, politice şi militare ale lui Henric cel Mare) –,au început să apar ă sub propriul său patronaj din 1640, continuându-şitipărirea, chiar şi după moartea sa, până în anul 1661.

Memoriile au lansat în lumea dezbaterilor europene un nou proiect,

pe numele său de atunci extrem de inspirat, am zice astăzi, „MareleDesen”. În fapt, o reorganizare politică a continentului, idee pe care,desăvâr şit om de curte, Maximilian de Bethune o atribuie gândirii regalea lui Henric al IV-lea. Cu toate că, după cum este de la sine înţeles,întreaga osatur ă a proiectului vădeşte implicarea efectivă a ministrului şi,poate, doar palid, girul ilustru al capului încoronat francez.

„Marele Desen” încerca să regleze, astfel, evidentul dezechilibrugeopolitic al Europei acelor timpuri, dezechilibru produs îndeosebi după începutul secolului al XVI-lea, una dintre sursele permanente de tensiuni

şi conflicte, fundal de alterare a relaţiilor internaţionale şi aşa destul deîncordate. Momentul istoric nu este deloc de neglijat. Mari nume aletimpului îşi f ăceau din ce în ce mai simţită prezenţa într-o Europă extremde fr ământată şi în continuă căutare de lider.

Astfel, în 1519, tânărul rege al Spaniei, Carol I (1516-1556), preluaputerea în Sfântul Imperiu Roman de Neam Germanic. Imperiul săuîncepea să prindă propor ţii şi să ajungă, la apogeu, a îngloba numeroaseregate, de la Aragon şi Castilia, Ţările de Jos, Milanul, regatulNeapolului, Austria şi chiar şi unele colonii în spaţiul american recent

descoperit. În plus, ca împărat al Sfântului Imperiu Roman de neam




14

germanic, stăpânea şi ţinutulurile germane. Pe bună dreptate, după cums-a păstrat cutuma în epocă, „soarele nu se mai culca niciodată deasuprastatelor” stăpânite de el. O uniune prin for ţă, deci, dar şi prin alianţe.

Dar greutăţile conducerii unui asemenea vast imperiu teritorial nuerau deloc puţine. Motiv pentru care, în anul 1556, Carol I s-a hotărât să împartă regatul între Filip al II-lea (1556-1598), devenit astfel rege alSpaniei, şi Ferdinand I (1556-1564), ales împărat. O mare putere senăscuse, deci, devenind rivala de acum tradiţională a Franţei. De aici,numeroase conflicte jalonate de încheierea de păci şi de tratate: Cambrai(1529), Cateau-Cambrésis (1559), Westphalia (1648), momente şi tratateinternaţionale deja cunoscute graţie studiului tensionatelor relaţii interna-ţionale ale perioadelor trecute. Situaţia nu s-a ameliorat nici odată cuurcarea pe tronul Spaniei a unui coborâtor din ramura Bourbonilor, Filipal V-lea (1700-1724), fiul cel mic al lui Ludovic al XIV-lea, în 1700.

Şi tocmai pe acest fundal, pentru a elimina orice risc de r ăzboi înmarea familie europeană, ducele Maximilian de Bethune preconizagrandiosul său „desen”. „Redecuparea” hăr ţii europene trezeşte, mai alesastăzi, pe fundalul unei alte creionări de comunitate şi tradiţie continen-tală, destule probleme. Căci, Sully propunea o Europă din care eraexclusă, din start, Moscova şi care era dominată de 15 puteri, împăr ţite

după următorul algoritm: 6 regate ereditare (Franţa, Spania, MareaBritanie, Danemarca, Suedia şi Lombardia), 6 puteri elective (Papalitatea,Veneţia, Imperiul Roman, Polonia, Ungaria, Boemia) şi 3 republicifederative (Republica helvetică, Republica Italiană şi Republica belgilor).Aceste 15 state se prezentau la acelaşi nivel în ceea ce priveşte indicatoriide teritoriu sau bogăţie materială, pentru a nu se crea, de la început,probleme litigioase. Astfel, echilibrului gândit politic i se va aliaechilibrul religios al celor trei mari confesiuni creştine – catolicismul,luteranismul şi calvinismul.

Statele nou reîmpăr ţite şi confederate trebuia arbitrate şi conduse deşase consilii provinciale (la Gdansk, pentru regatele din nord-vestulEuropei; la Nűrnberg, pentru Germania; la Viena, pentru Europa de Est;la Bologna, pentru provinciile italiene) şi un consiliu general (format din40 de reprezentanţi ai tuturor statelor), instituţii menite a rezolva toatediferendele. Pacea mult visată se putea instala în Europa...

Scrierile gânditorilor pacifişti puteau fi readuse din nou în atenţiaepocii. Şi nu erau deloc puţini cei care militaser ă pentru instaurareaacestui climat: de la Leibniz (1646 – 1716), ce propunea substituirea unui

r ăzboi extern la „frontier ă” printr-un r ăzboi intern, până la Bernardin de




15

Saint-Pierre, cunoscut pentru numeroasele sale lucr ări pe această temă,printre care amintim: Memoriu pentru o pace veşnică în Europa (1712),Proiect pentru o pace veşnică în Europa (1713), Proiect pentru o pace

paşnică între suveranii creştini (1717).Şi astfel, unele probleme, altădată considerate majore, păreau ca şirezolvate. Lupta de acum tradiţională pentru putere înceta odată pentrutotdeauna, în viziunea unui Dante, dedicat studiului regimurilor politice înlucrarea De monarchia: „Unde nu mai e nimic de râvnit, lăcomia nu arezile. Odată distruse obiectele jinduite, dispare şi agitaţia legată de ele.”

Europa unită devenise de acum subiect amplu de dezbatere. Şiaceasta deloc pe un fundal total necunoscut. Putem spune că aproape neconfruntam cu o adevărată nouă fobie. Noi hăr ţi, noi visuri de unificare,doar participanţii erau alţii, mereu alţii, în funcţie atât de cei care înaintauproiectele reformatoare, dar şi de contexte. Nume mai mult sau mai puţincunoscute astăzi se impuneau în dezbatere, reliefând, prin contribuţiilecercetărilor proprii, complexitatea problemei. De exemplu, cazulcontemporanului ducelui de Sully, Emeric Crucé, profesor de retorică lacolegiul cardinalului Lemoine. Lucrarea sa, Le Nouveau Cynée (1623),avea ca temă tocmai stabilirea unei păci generale continentale, la care s-aajuns în urma unui arbitraj internaţional. Mai exact, Crucé preconiza

existenţa unei adunări permanente, prevăzută să lucreze în acest sens, cusediul la Veneţia, permiţând astfel, deopotrivă, menţinerea păcii şidezvoltarea schimburilor economice. Ţinta, într-o percepţie mult maipragmatică, viza atât de necesara, în noile timpuri, libertate universală acomer ţului.

Pacea şi libertatea deveneau astfel cuvintele de ordine ale nouluisecol. Şi aceasta, într-un context în care, pentru mulţi, Europa nu maiexista începând cu fatidicul an 843, de la domnia lui Carol cel Mare şi afiului său, Ludovic cel Pios. Continentul se dezmembrase. Iremediabil?!

Poate nu – dacă luăm în calcul o altă nouă idee ce a scurtcircuitatperioada. Este vorba de mult discutatul aspect al continentului de„Republică europeană”. Însuşi poetul german Goethe sublinia situaţiaextrem de complicată a spaţiului în care lupta pentru supremaţie r ămâneanecunoscuta esenţială: „Europa reprezenta altădată una dintre cele maiextraordinare republici ce au existat vreodată. Ruina sa s-a datoratfaptului că una dintre păr ţi a dorit să devină ceea ce reprezenta întregul.Este şi cazul Franţei...” Europa – un tip de republică federativă?! – poatepărea destul de hazardant, atâta timp cât în toată această perioadă




16

r ăzboaiele între păr ţi dominau scena internaţională, iar diferenţele erau laordinea zilei.

Oricum, filosofii secolului XVIII deplângeau soarta acestei „Repu-

blici europene”. Voltaire ofta în faţa unei Europe pe care o numea „specieaparte de mare republică împăr ţită între mai multe state”; o „republică europeană” ai cărei fii se omorau unul pe celălalt.

Şi pentru omul politic englez William Penn (1644-1718), teoreti-cianul mult dezbătutului curent al quaqerilor şi fondatorul coloniei ame-ricane Pennsylvania (1681), ideea de Europă unită reprezenta, începândcu anul 1693, prin lucrarea Eseu pentru pacea actual ă şi viitoare aEuropei, un proiect realizabil; el preconiza chiar, mult mai aplicat, şiînfiinţarea unui Consiliu creştin, for tutelar însărcinat cu rezolvareatuturor litigiilor europene. În fapt, schema propusă de acesta, cu oînf ăţişare evident modernă, preconiza ca reprezentanţii europeni să fiereuniţi într-o Dietă; iar deciziile să fie luate, cu o majoritate de treipătrimi, ele putând fi, mai mult, supuse sancţionării. În plus, Dieta trebuiasă fie dotată cu for ţă armată.

Şi în aceeaşi manier ă mult mai practică a viziunii asupra concep-tului de unitate europeană s-a impus personalitatea şi mult mai cunoscu-tului, cel puţin, în lumea francofonă, abate Bernardin de Saint-Pierre

(1737 – 1814), discipolul lui Rousseau, devenit celebru mai ales prinromanul Paul şi Virginia. Acesta definea, în analiza sa asupra regimuluiunic european, Proiect de pace eternă (1712), poate pentru prima dată întermeni atât de clari, una dintre marile viitoare probleme ale organismuluiEuropei unite – respectiv, siguranţa executării tratatelor: „Tipul deconstituire prezentă a Europei nu va produce decât r ăzboaie aproape denivel continental, deoarece, în această formulă, nu va putea asiguraniciodată siguranţa necesar ă pentru executarea tratatelor.”

Problemele liderului continental au început chiar şi în acele vremuri

să creeze numeroase dezbateri. Bernardin de Saint-Piere le surprindea întoată complexitatea lor istorică: „Echilibrul de puteri între Casa Franţei şicea a Austriei nu va putea, în condiţiile date, să asigure certitudineanecesar ă nici în caz de r ăzboaie str ăine, nici măcar în caz de conflicteinterne”. Pe aceeaşi linie, se impunea ideea creării, plecând de la modelulprovinciilor unite olandeze, a unei „uniuni permanente şi perpetue întresuveranii semnatari ai marelui desen care să redea pacea Europei.”Proiectul continua, într-o viziune extrem de lucidă: „Cred că acest arbitrajeuropean nu se poate realiza decât încetul cu încetul, prin paşi care pot fi




17

sesizaţi doar în cel puţin 200 de ani.” Era de-abia începutul secolului alXIX-lea.

Pe de o parte – pace, iar pe de alta – for ţă, singura capabilă să

stăpânească efectiv continentul, după cum ar ăta, în ale sale Scrisori dinRusia, Marchizul de Custine (1790-1857). „Convingerea mea este că deacum înainte – nota el în iulie 1839 – stăpânirea lumii se cuvine de dreptnu popoarelor aprige, ci acelora r ăbdătoare; aşa luminată cum este,Europa nu mai poate fi supusă decât printr-o for ţă reală...”

Alături de Penn sau Saint-Pierre, şi alte personalităţi încercau să creioneze scenarii ale unui posibil viitor comun. A fost şi cazul mai puţincunoscutului astăzi jurist şi filosof englez Jeremy Bentham (1784-1832),părintele „utilitarismului”, dar şi al liberalizării sistemului penitenciar, cepreconiza, în Plan al unei pă ci universale şi eterne, lucrare redactată în1789, dar publicată abia în 1839, constituirea unei Europe unite, liantulfiind constituit de semnarea unui acord total între marile puteri alemomentului – ţara sa natal, Marea Britanie, şi Franţa. Întreg eşafodajulplanului se ridica pe ideea că Revoluţia franceză nu a reprezentat numaiun proces naţional, ci fenomenul se dorea în totalitate european. În fond,se sublinia, pentru prima dată, importanţa presiunii publice internaţionale,sugerându-se, în fapt, crearea unei Diete care s-ar limita să ofere simple

avize în problemele de interes comun, presupunându-se, din start, că maisus pomenita opinie publică ar fi suficientă pentru transformarea acestoraîn practică.

Aproape contemporan, filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), în Proiect filosofic de pace eternă (1795), sugera înfiinţarea unei„Societăţi a Naţiunilor”, formată pe baza unui „Stat de Drept” interna-ţional. El schiţa chiar liniile unei veritabile teorii pacifiste şi internaţio-naliste: studiind, pentru prima dată, cauzele r ăzboiului, propunând cerinţaconformităţii constituţionale a statelor membre, legând, iar pentru întâia

oar ă, conceptul de democraţie de cel de internaţionalism.Debutul de secol XIX a adus, putem spune, chiar o adevărată exaltare a spiritului european. Una dintre ilustrele purtătoare de cuvânt alenoilor direcţii, D-na de Stael, ajungea să proclame chiar că : „De acum, enecesar să avem spiritul european...” Ideea de bază r ămânea însă aceeaşi:stabilirea unei securităţi colective internaţionale. În acest sens, pot ficonsiderate revelatoare scrierile romancierului francez V. Hugo, nimenialtul decât cel care a prezidat, în 1849, Congresul Prietenilor Păcii, ocaziecu care se lansase un apel pentru formarea viitoarelor State Unite ale

Europei: „Va veni o zi când bombele vor fi înlocuite... de venerabilul




18

arbitraj al unui Mare Senat suveran care va fi în Europa ceea ce Adunarealegislativă este în Franţa” .

Ideea de „Statele Unite ale Europei” era prezentă şi în scrierile

italianului Carlo Gaetano (apud A. Marcu, „Statele Unite ale Europei înprogramul lui Carlo Gaetano”, Arhiva pentru Ş tiinţă şi Reformă Social ă ,1936, p. 9), pentru care va exista pace „doar când vom avea Statele Uniteale Europei”. Alături de el, nume precum ale filosofului Saint-Simon(1760-1825), care, în 1814, considera că procesul construirii unei Europecomune trebuie să se realizeze pe baza unei alianţe între Franţa şi Anglia,ţări în jurul cărora urmau să se grupeze şi celelalte popoare – măsuraeliber ării şi accesului lor la instituţiile reprezentative – deci, precursorulactualei căi de integrare. Astfel, el propunea ca cele două state să formezeun „mare Parlament”, alcătuit dintr-o înaltă camer ă (locuri ereditare) şiuna inferioar ă (reprezentanţii aleşi, ai corporaţiilor). În fruntea noiiEurope, el situa un rege „conducător ştiinţific şi politic” şi prevedea chiar introducerea unui impozit pentru a putea susţine realitatea politică aunirii.

La rândul său, italianul revoluţionar Mazzini, din exilul la Marsilia,visa, în 1831, la „constituirea unităţii naţionale ca o prevestire a mariifederaţii europene care trebuie să unească într-o singur ă asociaţie toate

familiile lumii vechi. Federaţia popoarelor libere va depăşi divizărilestatelor, dorite, aţâţate de către despoţi, şi astfel vor dispărea rivalităţileîntre rase şi se vor consolida naţionalităţile aşa cum o vor dreptul şinevoile locale.”

30 de ani mai târziu, teoreticianul socialist francez Pierre JosephPrudhon (1809-1865), în două dintre lucr ările sale, şi anume Despreprincipiul federativ (1863) şi Despre capacitatea juridică a claselor muncitoare (1865), considera că unirea Europei impune, ca un prim pas,constituirea unei federaţii ce trebuie mai întâi să fie realizată în cadrul

geografic al statului în sine şi care, singur ă, poate permite eliberareaindividului de pericolul etatismului.Chiar pe insula Sfânta Elena, înfrântul Napoleon Bonaparte îşi

plăsmuia o Europă federală, care ar fi trebuit să învingă teribilul secol XX„ce ar fi fost al republicii universale americane sau al monarhiei ruse”. Înmemoriile sale, Bonaparte sublinia chiar că, dacă ar fi învins în bătălia dela Leipzig, ar fi reuşit să unească sub propriul sceptru toate stateleeuropene. Iar în testamentul adresat fiului, cu puţine zile înainte de sfâr şit,marele conducător francez mergea chiar mai departe, afirmând că este de

datoria celor care vor veni după el să realizeze proiectul unei Europe unite




19

prin legături federale: „Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme.Astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu for ţă şi simpatie pentru casă poată continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomaţii

luminate şi conciliatoare... A reuni Europa prin legături federale,indisolubile. Europa merge către o transformare inevitabilă...”.Într-o contabilizare sistematică, putem considera că secolul XIX a

cunoscut cel puţin patru versiuni ale proiectului unei Europe unite:1) prima s-a bazat pe emergenţa unei viziuni creştine nostalgice

asupra continentului nostru, cu reprezentanţi precum: Chateaubriand sauNovalis (în lucrarea Europa sau creştină tatea, 1799);

2) a doua versiune este cea de continent dominat de principiullansat de constituirea Sfintei Alianţe, ce dorea reinstaurarea vechii ordiniinterne, prin aplicarea strategiei moderne de interdependenţă a statelor,strategie posibilă graţie sistemului inaugurat prin semnarea pactului la 26sept. 1815 (Congresul de la Viena, septembrie 1814 - iunie 1815, cesimboliza, în fapt, reconstrucţia politică a Europei, sub tutela celor patru:Anglia, Austria, Prusia, Rusia; cu toate acestea, solidaritatea proclamată de pact era fictivă, iar dispoziţiile erau destul de vagi...•);

3) versiunea liberală, avându-l ca reprezentant pe istoricul francezGuizot, punea accentul pe diversitatea civilizaţiei europene, dar şi pe

pluralitatea regimurilor politice (liberalism versus monarhie), cu scopulprecis de a elimina alianţa dintre capul încoronat şi biserică;4) viziunea democraţilor propunea o Europă întemeiată pe o

federaţie a naţiunilor libere, şi nu pe echilibrul dintre for ţele democratice.

• Congresul a fost convocat de marile puteri europene victorioase înurma r ăzboiului împotriva Franţei napoleoniene – Anglia, Prusia, Rusia,Austria. Actul final, din 9 iunie 1815, stabilea, printre altele: readucerea

Franţei la graniţele din 1792; restaurarea Bourbonilor în Franţa, Spania şiSicilia; extinderea imperiului colonial al Angliei, care lua astfel în stăpânireMalta şi Insulele Ionice; Austria relua teritoriile pierdute în timpul r ăz-boaielor napoleoniene (Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Stiria, Lombardia,Veneţia); Rusia punea stăpânire pe Finlanda, Basarabia şi teritoriul fostuluiducat al Var şoviei; tratatul recunoştea Prusiei stăpânirea unor teritorii polo-neze, acest stat obţinând şi nordul ducatului Saxoniei şi provincia Renania-Westfalia; se constituia Confederaţia germană, sub conducerea Austriei;Olanda primea teritoriul Belgiei; Danemarca era recompensată cu teritoriileSchleswig şi Holstein; Elveţia îşi redobândea suveranitatea, cu drept de

neutralitate permanentă.




20

În ansamblu, într-o oarecare măsur ă, ideea de uniune euopeană funcţionează, în secolul XIX, prin prezenţa, chiar dacă şi palidă, deseori,a Cvadruplei Alianţe, la care este invitată, din 1818, şi Franţa.

Începând cu anul 1823 şi până la debutul primului conflict mondial,în 1914, directoratul european se va baza, din ce în ce mai mult, pematerialul oferit de conferinţele diplomatice a căror periodicitate şi aicăror participanţi devin elemente cu adevărat constante. Eficacitatea seprobează însă numai în ceea ce priveşte chestiuni de interes general*, dar în care nu se înfruntă două megastate (cazul 1870 şi 1914-1918).

Dintre principiile coeziunii timpurilor trecuteO uniune pentru a învinge duşmanul, pentru a-l civiliza pe „barbar”

Se traversa, într-adevăr, o întreagă perioadă de fantasme, deproiecte, de fr ământări. Se definea un secol închinat creionării de noi şinoi hăr ţi, dar mai ales de sfere de influenţă. Şi totul apărea pe un fundalde luptă acerbă împotriva duşmanilor tradiţionali ai Europei creştine:musulmanii. Aceştia au reprezentat liantul unei cooper ări de succes.

Obişnuiţii competitori ai secolelor trecute – Franţa şi MareaBritanie – puteau să-şi dea mâna şi să convieţuiască alături de noile mariputeri – Imperiul Romano-German. Vorbele grele de altădată puteau fiuitate şi îngropate. Iar diferenţele nu trebuia să mai existe, chiar dacă, în

trecut, englezii fuseser ă percepuţi ca „acea naţie de oameni cruzi şicrunţi” (Gilles Le Bouvier), francezii – „dezordonaţi”, ce nu puteau„îndura pentru multă vreme ostenelile şi neplăcerile” (ambasadorulveneţian Marc-Antoine Barbaro), scandinavii şi polonezii – „oameniîngrozitori şi turbaţi şi sângeroşi, ce lovesc mai abitir decât cei crescuţi cuvin”, sicilienii – „geloşi tare pe femeile lor”, napolitanii – „înalţi şineciopliţi şi mare păcătoşi”, castilienii – „mâncăi de carne şi năbădăioşi,r ău îmbr ăcaţi şi încălţaţi şi r ăi catolici” (Gilles Le Bouvier), iar germanii – înecaţi în „mulţimea chiolhanelor şi chefurilor monstruoase” (Luther, înal său Apel că tre nobilimea creştină a naţ iunii germane). Noul secol

* Astfel, se dezvoltă principiile de funcţionare ale dreptuluiinternaţional public – de exemplu Conferinţa de la Geneva (1864), careadoptă primul tratat umanitar, sau prima şi a doua conferinţă de pace de laHaga (1899, respectiv 1907), care au codificat atât unele legi ale r ăzboiului,cât şi ale relaţiilor paşnice dintre state. Sau apar primele organizaţii interna-ţionale, ca forme permanente de cooperare la nivel instituţional (Uniunea

Telegrafică Internaţională, 1865; Uniunea Poştală Universală, 1874).




21

trebuia să impună un singur neam european, creştin, ridicat împotriva„inamicului barbar”, necredincios…

Interesant este însă traiectul pe care au evoluat, în acest „Mare

Desen” european, statele în sine. Astfel, unele popoare, altădată marginalizate vizibil, de-a dreptul considerate periferice, au început să înainteze, să tindă spre ocuparea unor poziţii mult mai centrale, să penetreze, efectiv, cu drepturi depline, marea confederaţie europeană. Afost şi cazul poporului maghiar, atât de încercat de-a lungul istoriei, după cum reieşea şi din studiul contemporan al filosofului francez Voltaire(Eseu asupra moravurilor ): „Dintre toate popoarele pe care le-am văzutnici unul nu este mai nenorocit decât cel al ungurilor. Ţara lor,depopulată, este împăr ţită între credinţa catolică şi cea protestantă”.

Situaţia inversă avea însă conotaţii mult mai complexe. Căci, statelece nu au fost acum luate în evidenţa europeană au şi r ămas în afaragraniţelor tradiţional europene. Un caz spectaculos a fost reprezentat depoporul rus, care ieşea astfel din împăr ţirile uzuale ale continentului.Chiar dacă, la începutul secolului XIX, raporturile stabilite la vârf, o dată cu urcarea pe tron aproape simultană a lui Carol al X-lea (1824-1830) şiNicolae I (1825-1855), erau neaşteptat de strânse între Franţa şi spaţiulrusesc, opinia generală a Occidentului r ămânea destul de reticentă faţă de

„periferia continentală”. Aceasta reiese foarte clar mai ales din amintirileunor călători ce traversează îndepărtatele spaţii ruseşti – este cazul, depildă, al lui J.B. May şi al căr ţii sale Saint-Petersbourg et la Russie en1829 (Sankt-Petersburgul şi Rusia în 1829), apărută cu doar zece aniînainte de aprecierile marchizului de Custine. Alăturându-se părerii mo-mentului, May susţine că Rusia reprezenta simbolul despotismului care,„sub orice formă s-ar prezenta, este intolerabil prin simplul fapt că există.” Linia aceasta de demarcaţie a ceea ce putem numi „bun comuneuropean” aminteşte oarecum de perioadele contemporane şi de mult

discutata teorie a lui Samuel Huntington şi a sa graniţă culturală europeană. Asistam astfel la naşterea a ceea ce un analist, de astă dată alperioadei contemporane – A. Zischka, numea „cealaltă Europă”.Ortodoxismul părea a nu intra în sfera europeană a timpurilor, r ămânândoarecum un apanaj al spaţiilor „periferice”, deseori „barbare”. SecolulXVIII era prea departe de renaşterea naţionalismelor şi a spirituluifrancofil sau european al spaţiilor noastre. Sud-estul continentuluir ămânea în continuare în uitare în prognozele vremii. Se preconiza oEuropă unită, dar o Europă cu oarecare limite, strict marcate în realitatea

geografică.




22

Cel mai adesea, obiectivele comune salvau însă ideea unităţiieuropene. Exemplul vine ca de la sine – înfrângerea definitivă a otoma-nilor, a necredincioşilor ce încă ameninţau din spaţiile exterioare ale

continentului. Deşi bătălia navală de la Lepanto, din 1571, a Sfintei Ligi,condusă de fratele lui Filip al II-lea, Don Juan de Austria, însemnase multîn darea lor înapoi, flamura musulmană trebuia învinsă odată pentrutotdeauna. Căci acesta reprezenta unul dintre visurile de veacuri aleEuropei atât de umilite în timpurile trecute. Sosise, poate, momentulprielnic să fie izgoniţi „aceşti păgâni” în afara continentului şi să le fieîmpăr ţite teritoriile ocupate. Puterea şi prada ademeneau firile der ăzboinici ale conducătorilor europeni.

Context extrem de favorabil pentru reformatorii timpului, în număr

destul de mare, în acea perioadă pe scena continentală. Printre ei,părintele Carlo Lucio, Jean Aimé Chavigny şi vastul proiect al ducelui deNevers, Charles Gonzague, din acelaşi debut de secol XVII – acesteplauri mar şând pe ideea succesiunii „omului bolnav”. Căci, odată înfrânţinecredincioşii, noua Europă se putea scălda în adevărata lumină a păcii şia pr osperităţii generale. Iar planurile de restructurare continentală puteausă izbândească...

R ămâne clar însă că, în epocă, „Marele Desen” al lui Sully nu puteaapărea decât ca o simplă utopie. Fundalul nu era deloc predilect

dezvoltării ideii unei schimbări europene totale – r ăzboi pe continent, şinu unul minor, ci cel intrat în istorie sub denumirea de r ăzboiul de 30 deani (1618 – 1648) dintre Habsburgi şi Bourboni, dintre marile puteri cerâvneau redecupaje statale, dar, bineînţeles, în propria favoare.

Peste timp însă, „Marele Desen” nu a intrat deloc în uitare. Altenume mari ale istoriei i-au preluat ideile, ca atare sau cu unele modificări,mai mult sau mai puţin substanţiale, în funcţie de condiţii şi de realităţi;alţii l-au citat, la importante ocazii, cum a fost şi momentul deschideriicongresului de la Panama (1826), unde a eşuat proiectul de unire politică,

de astă dată, a Americii Latine, plan propus de Simon Bolivar. „Este dealtfel o idee măreaţă - scria el încă din 1815 - să încerci să formezi dinLumea Nouă o singur ă naţiune cu o singur ă legătur ă care să unească păr ţile între ele şi întregul. Pentru că îşi are o obâr şie, o limbă, aceleaşiobiceiuri şi o religie va trebui să aibă aşadar o singur ă cârmuire care să unească într-o singur ă confederaţie diferitele state care se vor forma. (...)Bine ar fi ca într-o bună zi să avem norocul de a instala acolo un congresslăvit, al reprezentanţilor republicilor, regatelor sau imperiilor ca să trateze şi să discute înaltele interese ale păcii şi ale r ăzboiului cu naţiunile

din celelalte trei păr ţi ale lumii”.




23

Epoca contemporană Perioada interbelică „Paradoxul perioadei 1919-1945 constă în distanţa dintre realităţile

social-politice şi geopolitice, pe de o parte, şi fecunditatea proiectelor privind Europa, pe de altă parte”, opina analistul Michel Foucher (Republica europeană , Editura Mirton, Timişoara, 2002, p.42).

Anii 1917-1919 au adus în peisaj şi intervenţia SUA, menită arestabili ordinea în tulburea Europă lovită de r ăzboi. De aici, din ce în cemai evidenta impresie, altădată preconizată de însuşi A. de Tocqueville,că Europa risca să devină o zonă intermediar ă între puternica Americă şineliniştitoarea Rusie.

Au apărut, din nou, mai multe versiuni de proiecte de unificareeuropeană:

1) cea mai concretă şi mai creatoare – versiunea de unificareculturală, de formare a unei Republici f ăr ă frontiere, a artelor şi a creaţiei.Căci, conform unei aprecieri a istoricului francez F. Braudel, „în faţaunităţii, cultura spune întotdeauna da, economia spune aproape da,politica r ămâne reticentă” (Grammaire des civilisations, 1963);

2) proiecte de emancipare naţională, precum cel promovat de liderulcehoslovac Th. Masaryk;

3) proiecte de hegemonie austro-ungar ă, ca în mult-dezbătutulproiect de Mitteleuropa promovat de Fr. Naumann;

4) proiecte de unitate a Europei în faţa presiunilor americane sauruseşti, cel mai adesea cu pronunţată tentă economică•.

În centrul acestor proiecte, de multe ori, s-a impus opoziţia întrecele două concepţii de organizare a viitoarei Europe unite:

a) o simplă cooperare, care să menajeze suveranităţile statale exis-tente;

• Precum Asociaţia pentru Uniune economică europeană, propusă deomul politic francez Charles Gide (1862-1932), idee nepusă efectiv înpractică, dar care s-a constituit într-un adevărat imbold pentru crearea unuiCartel al Ruhr-ului, între Franţa şi Germania, un gen de organizaţieprecursoare Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Singura instituţiecreată pe acest fundal a fost, în 1926, Antanta Internaţională a Oţelului, avândscopul precis de a stabili producţia în acest domeniu a Franţei, Germaniei,Benelux-ului şi Saar-ului. Acest din urmă proiect a fost lovit mortal de criza

economică mondială din anii 1929-1933.




24

b) o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de„integrare”.

Una dintre personalităţile cele mai cunoscute, care susţin în această

perioadă proiecte ale unei asemenea integr ări, a fost şi contele RichardCoudenhove-Kalergi, născut la Tokio, în 1894, dintr-un tată ambasador alAustro-Ungariei şi o mamă japoneză, devenit cetăţean al tinerei RepubliciCehoslovace, după Tratatul de la Saint-Germain. El publica, în 1922, laViena, manifestul Paneuropa: „Problema Europei se reduce la două cu-vinte: unificare sau pr ăbuşire”. Organizaţia propusă urma să se numească Statele Federale ale Europei, iar un rol important în promovarea ideilor sale l-a jucat şi revista „Paneuropa”, al cărei prim număr, redactat în maimulte limbi europene de circulaţie, a apărut în mai 1924. Principiile debază ale contelui Kalergi erau: lăsarea intactă a suveranităţii statelor euro-pene; garantarea, în Europa, a respectării principiilor Societăţii Naţiunilor şi a obligaţiilor Pactului Briand-Kellogg; condamnarea la insucces aoricărei acţiuni de opresiune îndreptate împotriva statelor europene;stabilirea condiţiilor dezarmării în Europa; deşteptarea sentimentuluisolidarităţii europene; crearea de condiţii internaţionale pentru o viitoareuniune vamală europeană; întemeierea pe drept, şi nu prin for ţă, a unor relaţii stabile între statele europene; rezolvarea problemelor persoanelor

f ăr ă naţionalitate; imposibilitatea împăr ţirii Europei în grupuri de staterivale; asigurarea egalităţii dreptului pentru toate naţiunile Europei; dimi-nuarea riscurilor unui r ăzboi intercontinental; organizarea unui instrumentpermanent în vederea realizării schimbului de idei între naţiunile Europei;stabilirea şi a unei cooper ări a popoarelor europene, pe lângă cea astatelor europene; necrearea de noi sarcini pentru bugetele europene.

În plus, contele Kalergi sublinia, în mod clar, că „Paneuropa nu esteo armă de r ăzboi, ci un mijloc de apărare”.

La capitolul obligaţiilor impuse statelor federalizate în acest mod,

era avut în vedere proiectul Societăţii Naţiunilor privind modalităţile deprevenire şi conducere a conflictelor. Drepturile minorităţilor etnice şireligioase necesitau obligaţii mai întinse şi numeroase, implicândabrogarea tuturor tratatelor în contradicţie cu litera şi spiritul proiectuluipaneuropean.

Nu au lipsit nici organismele efectiv create pentru structurareaPaneuropei, respectiv: un consiliu federal, o adunare federală, o curtefederală şi o cancelarie federală.

Între 3-9 oct. 1926, tot la Viena, se reunea şi Congresul constitutiv

al Uniunii Paneuropene, la care au luat parte 2.000 de persoane,




25

reprezentând state precum Austria (la preşedinţia congresului fiind alesfostul cancelar austriac Seipel), Anglia, SUA, Franţa etc. Delegaţiistatelor puternice ale Europei au frânat idealismul care-i cuprinsese pe

colegii lor ce proveneau din entităţi mai mici. Şi astfel, în condiţiile încare încă existau condiţiile efective pentru începerea luptei pentruiniţierea Paneuropei, s-au creat doar două comisii, cu rolul de a găsi căilede soluţionare a principalelor probleme continentale: Comisia Economică şi Comisia pentru afacerile politice şi protecţia minorităţilor.

Alături de Kalergi, mai puţin cunoscut însă astăzi, trebuie amintit şimedicul oftalmolog danez Christian Frederick Heerfordt (1871-1953),care publica, în 1924, un eseu intitulat Europa Communis, ce preconizaun viitor stat federal european astfel denumit, dotat cu o Adunareinterparlamentar ă, un director al şefilor de stat dispunând de un drept deveto şi un minister federal responsabil în faţa Adunării. Autorul a mersatât de departe, încât a prevăzut chiar şi un regim special pentru agricul-tur ă sau o perioadă de tranziţie înainte de realizarea unei uniuni vamale.

Pentru cei direct implicaţi în politica acelei perioade, prima variantă era cea considerată de bază în realizarea noului proiect european. Astfel,Europa pe care o întrezărea omul politic francez radical Edouard Herriot(1872-1957), în 1930, se bazează pe stabilirea unei înţelegeri europene în

cadrul Societăţii Naţiunilor, o organizaţie regională menită să imite dejacreata Uniune Panamericană, având propriile conferinţe periodice şipropriul secretariat permanent.

Alături de colegul său, şi ministrul afacerilor str ăine al Franţei dinacea perioadă, Aristide Briand (1862-1932), pleda, în discursul ţinut înfaţa celei de-a zecea sesiuni a Adunării Societăţii Naţiunilor, la 9septembrie 1929, pentru acelaşi tip de „liant federal”, care să nu „atingă suveranitatea nici uneia dintre naţiunile care ar putea face parte din aceaasociaţie”.

Însă problemele din ce în ce mai vizibile legate de sfera econo-micului cereau găsirea de soluţii grabnice. Unele dintre ele au avut influ-enţă aparte asupra procesului şi ideii de unificare continentală. Astfel, s-aevidenţiat ideea unei uniuni vamale a statelor europene, menită a înlăturaf ărâmiţarea economică de după primul r ăzboi mondial. În 1926, seînfiinţa un Comitet pregătitor al uniunii vamale, al cărui manifest vorbeade : „pacea economică” ce „poate asigura pacea politică”. Devenea, apoi,din ce în ce mai necesar ă şi înfiinţarea unei organizaţii economiceeuropene. Un atare obiectiv l-au avut şi Conferinţele economice din 1927

sau 1928. În 1930 avea să apar ă şi un memorandum purtând semnătura






27

Odată cu terminarea celei de-a doua conflagraţii mondiale a devenitextrem de clar pentru contemporani că numai un principiu de cooperare,cel puţin europeană, poate să conducă, e adevărat, într-un timp mai lung,

pentru durata întinsă a istoriei, la evitarea unei noi confruntări şi laredescoperirea bunăstării. „Europa este o idee englezească, dezvoltată defrancezi, cu preţul a nenumărate contradicţii de cele două păr ţi aleCanalului” (M. Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dună rii,Omegapres, Bucureşti, 1991, p. 77).

Primul pas a fost f ăcut de britanici. La 19 septembrie 1946, laZűrich, de acum membru marcant al opoziţiei britanice, WinstonChurchill•, ţinea un discurs prin care invita toate ţările europene, dar, înprimul rând, Franţa şi Germania, să se îndrepte către crearea unor aşa-numite State Unite ale Europei. Concept deloc nou, dacă avem învedere proiectele anterior prezentate ale perioadei moderne, dar şiinterbelice contemporane. În plus, această perioadă postbelică abundă încrearea de formaţiuni unioniste la nivel continental: Uniunea Europeană aFederaliştilor, Noile echipe internaţionale, Mişcarea pentru Europa Unită.„Curente din ce în ce mai puternice privesc dincolo de aceste acorduripunctuale, care nu pun în cauză nici în fapt, nici în drept suveranitateastatelor, către proiectul unei veritabile federaţii politice europene.

Mişcările federaliste sunt semnul acestora: mici grupuri elitiste, carenumăr ă în rândurile lor politicieni, sindicalişti şi universitari careîmpărtăşesc convingerea că statele europene ar putea fi înclinate să coopereze dacă o serie de oameni influenţi ar reuşi să-şi unească for ţelepentru a stârni entuziasmul conducătorilor” (Paul Magnette, Europa,statul şi democraţ ia, Institutul european, Iaşi, 2005, p. 41-42).

Ca un prim pas în crearea acestei supraputeri europene, trebuia să se creeze un Consiliu al Europei, a cărui funcţionare guvernul francez oconsidera esenţială pentru viitorul Europei: „Va trebui să se facă în aşa fel

încât în toate ţările interesate un număr cât mai mare de indivizi să înţeleagă că apropierea politică şi economică este o necesitate pentrureconstrucţia şi progresul Europei.”

„Am înţeles imediat că singurul sprijin era America...” – eraucuvintele unuia dintre contemporani (Robert Marjolin, Memoires, LeTravail d’une vie, Laffont, Paris, 1986, p. 178) care descriau cel mai bine

• Încă din 1942, W. Churchill concepuse un memorandum al Statelor

Unite ale Europei.




28

situaţia complicată în care se afla continentul european, devastat der ăzboi, aproape în incapacitate de a se ajuta prin for ţele proprii.

La 5 iunie 1947, la Harvard, generalul Marshall, Secretar de Stat

american, ţinea celebrul discurs în care erau prezentate liniile deansamblu ale proiectului care, de atunci, a intrat în istorie sub numele său:Planul Marshall de reconstrucţie a Europei.

Ca un prim pas, unele state europene hotăr ăsc să-şi unească for ţeleîn domeniul militar. Şi astfel au luat fiinţă Uniunea Europei Occidentale(U.E.O.), creată prin semnarea tratatului de la Bruxelles, 17 martie 1948şi N.A.T.O., la 4 aprilie 1949.

Însă pe lângă ajutor financiar, pentru Statele Unite devenea clar că statele europene trebuia să se transforme în actori importanţi, dar, înacelaşi timp, şi în regizori dedicaţi pentru punerea în aplicare a restruc-tur ării şi reconstrucţiei. Organizaţ ia Europeană pentru CooperareEconomică – OECE (16 aprilie 1948) a constituit acel cadru multilateralde negociere, de lucru între statele vest-europene. Deja linia de demar-caţie între o Europă şi alta fusese bine trasată – comunism versus demo-craţie, model american, democratic versus model sovietic, comunist.Cronologic, OECE devenea prima instituţie europeană de după 1945.State membre: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda,

Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, maitârziu, Elveţia, Turcia, Marea Britanie, R.F. Germania.În mai 1948, Congresul de la Haga reunea pentru prima dată

mişcările ce promovau ideea unităţii europene, nu mai puţin de 800 departicipanţi. Printre ei, nume de marcă ale mişcării paneuropene:W. Churchill, Leon Blum, Alcide de Gasperi, Paul Henri Spaak. Dindezbateri, s-au evidenţiat două tipuri de tabere, care amintesc, din nou, dependulările ideologice anterioare dintre proiectul de tip federal şi cel bazatpe crearea de interdependenţe. Pe de o parte, la Haga, au fost prezenţi

susţinători ai unei unităţi dincolo de statele-naţiune, devenite entităţifederale – federaliştii, iar pe de altă parte, interguvernamentaliştii, pentrucare Europa Unită trebuie să se bazeze pe cooperarea între state. Franceziiau devenit susţinători ai primilor, britanicii, ai celei de-a doua.

Începând cu anul 1949, ideea lansată de omul politic britanic a fostpreluată şi pusă în practică de democraţiile creştine şi de personalităţisocialiste, ajungându-se astfel la formarea Consiliului Europei, organismchemat să reafirme, după cum era stipulat în preambulul statutului,„ataşamentul lor pentru valorile spirituale şi morale care sunt moştenirea

comună a popoarelor lor şi sursa reală a libertăţii individuale, libertăţii




29

politice şi a statului de drept, principii care formează baza oricăreidemocraţii autentice.” De la înfiinţarea sa, în urma Congresului de laLondra, din 4 mai, această instituţie se prezintă ca un fel de compromis

între cele două tendinţe anterior menţionate. Puterile de decizie au fostîncredinţate unui Comitet de Miniştri, instanţă superioar ă din care facparte reprezentanţii guvernelor statelor membre. Iar dimensiunea federală prindea contur odată cu intrarea în acţiune a Adunării ParlamentareConsultative, organism compus, începând din 1951, „din reprezentanţi aifiecărui stat membru, aleşi de parlamentul său sau desemnaţi printr-oprocedur ă stabilită de acesta”.

Consiliul Europei• devenea astfel un cadru de dialog, de cooperare,dar şi de elaborare de norme comune în domeniile de care nu se ocupaudeloc sau prea puţin celelalte instituţii europene. Mai exact, exclus de laproblemele ce vizează politica, apărarea şi economia, Consiliul Europeise afirmă pe terenul politicii sociale, al sănătăţii, al mediului şi al culturii,punând la punct texte cadru, convenţii pe care statele membre aleConsiliului le pot semna şi ratifica (de exemplu, codul european alsecurităţii sociale, convenţiile de drept civil şi de drept comercial etc.).

Compus din 10 state membre, la înfiinţare, organismul a fost mereumartor la lărgiri: 1949, Grecia şi Turcia, Islanda în 1950, RFG în 1951,

Austria în 1956, Ciprul în 1961, Elveţia în 1963, Malta în 1965,Portugalia în 1976, Spania în 1977, Liechtenstein în 1978, San Marino în1988, Finlanda în 1989. De asemenea, la începutul anilor ’90, după pr ăbuşirea regimului comunist, au devenit membre şi fostele statecomuniste – Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Bulgaria,România, Estonia, Lituania, Slovenia.

În istoria acestui for internaţional nu au avut cum să lipsească nicicrizele. Una dintre protagoniste a fost Grecia, exclusă în 1969, când, înţar ă, democraţia fusese înlocuită cu un regim de dictatur ă militar ă, şi

reprimită în 1974, în urma căderii regimului autoritar.Consiliul Europei cuprinde două tipuri de instituţii: pe de o parte,Consiliul de Miniştri şi Adunarea Parlamentar ă, care îi asigur ă condu-cerea, iar pe de altă parte, Comisia Europeană a Drepturilor Omului,Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comitetul de Miniştri, carecolaborează în aplicarea unei proceduri judiciare de apărare a Drepturilor

• Prezentarea principalelor organisme internaţionale se va face destulde schematic, doar pentru a reaminti principalele linii definitorii, avându-se

în vedere studierea acestora în cadrul unor alte cursuri de specialitate.




30

Omului. Consiliul de Miniştri se întruneşte de două ori pe an, la nivelulminiştrilor de externe din fiecare stat membru, şi în fiecare lună, la niveluldelegaţilor lor.

Adunarea Parlamentar ă cuprinde 177 reprezentanţi, într-un număr care variază între 2 şi 18 pe fiecare stat membru. Aceştia sunt desemnaţiîn funcţie de modalităţile fixate pentru fiecare stat în parte: în general,alegerea de către parlamentele naţionale dintre membrii lor, f ăr ă obligaţii de propor ţionalitate. Delegaţii iau loc în sala de şedinţe aAdunării după algoritmul ordinii alfabetice a ţărilor, în conformitate cuortografia britanică. De-a lungul timpului, s-au detaşat şi grupuripolitice multinaţionale.

Adunarea are doar rol consultativ, dar ea a dezvoltat şi o putere de

iniţiativă, ducând la propuneri importante, pe care Consiliul de Miniştrile-a transformat în hotărâri adoptate în unanimitate. Încoronarea opereisale a fost reprezentată de semnarea, în 1950, a unei Convenţii Europenea Drepturilor omului, intrată în vigoare trei ani mai târziu, în 1953.

2. De la Comunitatea Economică Europeană la Uniunea Europeană

Cronologic, putem departaja cel puţin patru paşi majori în crearea

unei noi Europe, cu adevărat unite:a) perioada preliminariilor (1950-1958);b) perioada Comunităţii celor Şase (1959-1972);c) perioada lărgirii şi a primirii de noi membri (1973-1986);d) perioada Uniunii Europene (după 1987).

a) Perioada preliminariilor (1950-1958)Pentru a înţelege complicatele procese care au condus la naşterea

Comunităţii Europene, este necesar ă reprezentarea imaginii Europei de la

sfâr şitul anilor ’40 – o societate extrem de temătoare, tr ăind mereu cuspectrul unui al treilea r ăzboi mondial, cu doi uriaşi competitori care-şiaruncaser ă, mai mult sau mai puţin deschis, mănuşa: Statele Unite versus Uniunea Sovietică. Cumva între ele, şi nu numai geografic, se situa Europa.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului La sfâr şitul r ăzboiului, Germania reprezenta o poziţie cheie din

dublă perspectivă – ameninţare, chiar şi ca ţar ă înfrântă, prin prismafrancezilor; posibil bastion împotriva comunismului – prin prismaamericanilor. Ceea ce părea, cel puţin la prima vedere, a reprezenta două

poziţii de neîmpăcat a condus la naşterea unei idei extrem de agreate în




31

epocă. În calitatea de ministru al afacerilor externe al Franţei, în multdiscutata Declaraţie din 9 mai 1950, Robert Schuman susţinea renaştereaEuropei, preconizând apariţia unei „Europe solide, unite şi puternice, o

Europă unde nivelul de viaţă se va ridica graţie unificării producţiilor şilărgirii pieţelor, ceea ce va duce la scăderea preţurilor. O Europă undeRuhr-ul, Sahr-ul şi bazinele franceze vor lucra împreună şi, subsupravegherea observatorilor Naţiunilor Unite, vor profita de munca lor paşnică toţi europenii, f ăr ă distincţie că sunt din Est sau din Vest, şi toateteritoriile, mai ales Africa, care aşteaptă de la bătrânul continentdezvoltarea şi propsperitatea lor.”

Pornind de la această idee-cadru, planul Monnet-Schuman stabileacă siderurgia germană – graţie preocupărilor S.U.A. – se reface în for ţă, în

timp ce industria franceză părea să r ămână în urmă; în această condiţie, oaltă soluţie decât înfiinţarea unei C.E.C.O. nu părea mai indicată.Cancelarul german K. Adenauer a primit cu entuziasm propunerea,deoarece, pentru a reintegra R.F.G.-ul în Occident, nimic nu putea fi omissau respins. Marea Britanie, invitată să se alăture Comunităţii, a refuzatînsă. A apărut astfel, la 18 aprilie 1951, prima Europă a Celor Ş ase. Seintroducea astfel noţiunea de supranaţ ionalitate; respectiv, statele îşitransferau competenţele (în domeniul, e adevărat, limitat, al cărbunelui şioţelului, dar era un prim pas!) unei singure entităţi, dotată cu un

mecanism de decizie şi gestionare, sub forma unei Înalte Autorităţi.Comunitatea Europeană a Apărării (C.E.A.)Era şi normal într-o lume atât de aproape de un conflict atât de

puternic, ca mult discutata chestiune a apăr ării să constituie posibila cheiea reuşitei efortului unional. Iar contextul debutului anilor ’50 a pus dinnou în balanţă ideea de securitate.

R ăzboiul din Coreea (1950-1953) impunea o reînarmare şi pecontinentul european. Deci, valabilă şi pentru cazul german. Apare astfelaşa-numitul Plan Pleven• al C.E.A. (24 oct. 1950) de înfiinţare a unei

armate supranaţionale. Tratatul a fost semnat la 27 mai 1952 de cătreFranţa, Germania, Italia şi ţările Benelux-ului. În articolul 38, el prevedeaşi adoptarea unui proiect de comunitate politică, respectiv realizarea uneistructuri federale menite a asigura funcţionarea C.E.A.*

• După numele lui René Pleven (1901-1993), ministrul francez deatunci al apăr ării.

* Ca urmare, în septembrie 1952, miniştrii de externe ai celor şase state audecis, în cadrul întâlnirii de la Luxembourg, elaborarea unui proiect de constituire

a unei Comunităţi Politice Europene (C.P.E.), proiect finalizat în martie 1953.




32

Însă, în Franţa, proiectul a stârnit o violentă dezbatere. Două taberes-au confruntat: pe de o parte, cei care credeau că numai astfel se puteaajunge la o împăcare franco-germană, iar pe de altă parte, cu ilustrul

sprijin al generalului De Gaulle, cei care considerau gestul ca pe o tr ădarela adresa Franţei însăşi („un monstru”, un „protocol de abandon”). Astfelcă, la 30 august 1954, Adunarea Naţională franceză a refuzat să ratificeproiectul. În urma tratativelor de la Paris (23 oct. 1954), s-a hotărât careînarmarea R.F.G. să se facă sub atenta supraveghere a U.E.O., astfelînfiinţată, prin transformarea Uniunii Occidentale, creată în 1947, şiavând la bază metodele tradiţionale de cooperare, şi nu o metodă supranaţională. Jumătate de an mai târziu, problema părea ca şisoluţionată prin intrarea R.F.G. în structurile N.A.T.O.

Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)La mai puţin de un an de la abandonarea C.E.A., construcţia

europeană era relansată prin conferinţa de la Messina (1-3 iunie 1955).Concluzia: „Europa nu se va construi decât prin realizări concrete, creândmai întâi o solidaritate de fapt, şi prin stabilirea de baze comune dedezvoltare economică”.

În urma raportului Spaak *, dezbătut la Conferinţa miniştrilor deexterne de la Veneţia (29 mai 1956), şi a negocierilor de la Bruxelles

(iunie 1956), la 25 martie 1957, se semnau la Roma două tratate carepuneau bazele noii cooper ări, ele intrând în vigoare anul următor, la1 ianuarie 1958. Primul tratat înfiinţa o Comunitate Europeană aEnergiei Atomice (Euratom), după principiul conform căruia punerea încomun a noului tip revoluţionar de energie era menită să-i unească pecei 6, în vederea construirii viitorului european. Al doilea tratat defineaComunitatea Economică Europeană (C.E.E., Piaţa Comună)**. Ambeletratate primiser ă, în prealabil, şi mult-doritul sprijin al populaţiilor, prinapelul de susţinere pe care îl lansase J. Monnet şi la care au r ăspuns nu

mai puţin de 34 de lideri politici şi sindicali din cele şase ţări care auformat Comitetul de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei.Printre obiectivele importante ale C.E.E. se înscriau: instituirea unei

pieţe comune şi apropierea politicilor economice ale statelor mem-bre;eliminarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în comer ţul dintre

* După numele preşedintelui Comitetului de exper ţi, politicianul belgianPaul Henri Spaak (1899-1972).

** Tot acum s-a semnat şi Convenţia cu privire la instituţiile comune

(Adunarea Parlamentar ă şi Curtea de Justiţie).




33

statele membre; garantarea celor patru libertăţi: libertatea de circulaţie apersoanelor, libertatea de circulaţie a mărfurilor, libertatea de circulaţie aserviciilor şi libertatea de circulaţie a capitalurilor; o politică comercială

comună faţă de ţările ter ţe; politici comune în domeniul agriculturii şitransporturilor; armonizarea legislaţiilor naţionale; crearea FonduluiSocial European şi a Băncii Europene de Investiţii.

Ratificarea Tratatului C.E.E. a dat naştere la ample dezbateri.Fiecare participant avea propria viziune: Franţa relua vechea temă a lipseisale de competitivitate în comparaţie cu Germania, care, la rândul ei, sevedea „scurtcircuitată” de lupta deschisă între simpatizanţii cancelaruluiK. Adenauer şi ai Partidului Creştin Democrat ce considerau tratatul ca o,etapă major ă în procesul de integrare a ţării în Europa, şi social-democraţisau liberali ce se temeau ca aceste tratate să nu frâneze sau să, distrugă chiar o posibilă reunificare a ţării.

Piaţa Comună implica realizarea unei uniuni vamale, comportând,deopotrivă, eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative întrestatele membre, precum şi instituirea unui tarif vamal comun. Acesteschimbări urmau a se opera progresiv, într-o perioadă de tranziţie de 12ani, ea însăşi divizată în trei etape, care, în fapt, vor fi accelerate. Sedefinea astfel cel „de-al doilea model comunitar. Primul, încarnat de

C.E.C.O., consta într-o împăr ţire simplă, f ăr ă a fi strictă, a funcţiilor legislativă şi executivă între Consiliu şi Înalta Autoritate; era vorba, înacelaşi timp, de confruntarea între două metode (politică/tehnocratică) şiîntre două tipuri de logică (internaţională/supranaţională) între care sestabilise un echilibru stabil. Tratatul C.E.E., mult mai vast în ambiţii şimult mai puţin precis în dispoziţii, schiţează un echilibru mai subtil: elobligă Consiliul şi Comisia să colaboreze. Nu mai este vorba de limitareasuveranităţii statelor prin transferul unora dintre puterile lor unui organsupranaţional independent şi limitat, ci de încurajarea lor să îşi exercite în

comun suveranitatea în domenii ample, încredinţând unui organsupranaţional misiunea de a promova, a priori (iniţiative) şi a posteriori(recursuri), urmărirea interesului comun” (Paul Magnette).

b) Perioada Comunit ăţ ii celor Ş ase (1959-1972)Perspectiva economică Anii ’60 au fost caracterizaţi de o creştere economică puternică.

Astfel că, între 1957-1967, schimburile între reprezentanţii Celor Şase aucrescut de aproape 3,5 ori, în timp ce, comer ţul mondial atingea cote depeste 1,5 ori.




34

După ample dezbateri, fie pe plan intern, fie în cadrul unor întâlniriinternaţionale, s-a instituit Asociaţia Europeană de Liber Schimb. Scopulvizat era urmărirea, cu cât mai mare precizie, a ritmului de liberalizare a

schimburilor hotărât de Cei Şase, însă f ăr ă suprapuneri aparatului supra-naţional al Comunităţii. Limite: caracterul disparat al economiilor încauză şi risipirea geografică a statelor membre. Alcătuire (după ziarul TheEconomist ): un „uriaş” (Marea Britanie) şi şase „pigmei” (Danemarca,Norvegia, Suedia, Austria, Elveţia, Portugalia). Economicul o lua certînaintea politicului.

Acest aspect se dovedea evident şi prin iniţierea, începând cu 1962,a unei politici agricole comune (P.A.C.). Aceasta se prezenta ca un sistemcoerent: stabilea preţuri comune garantate şi le susţinea printr-o finanţarecomună (în conformitate cu principiul solidarităţii comunitare); protejagraniţele, pentru anumite producţii, mai ales prin prelevări care anulaudiferenţele între preţul mondial (scăzut şi arbitrar) şi preţul comunitar (îngeneral, mult mai ridicat).

Un pas important în realizarea efectivă a unei unităţi, cel puţin la acelnivel, a Europei Occidentale, se va materializa la 9 august 1961, cândMarea Britanie îşi va depune candidatura pentru intrarea în Piaţa Comună.

Perspectiva politică

Considerentul politic a reprezentat un subiect foarte discutat şidisputat. Mai ales că, în acea perioadă, cuvintele cele mai des vehiculatese refereau la tipul de percepţie a principiului supranaţionalităţii, lamodalităţile de punere în practică a Comunităţii europene.

Unul dintre actorii de frunte a fost Franţa, condusă de generalul deGaulle (ale cărui concepţii confederale erau bine cunoscute•). Proiectul

• Emblematic, în acest sens, a r ămas textul declaraţiei date presei, înseptembrie 1960, de generalul de Gaulle, care critica atât teoria, cât şi

funcţionarea modelului comunitar, subliniind contururile pe care ar trebui să leurmeze noul desen european: „Asigurarea cooper ării regulate a EuropeiOccidentale, iată ce consider ă Franţa ca fiind de dorit, ca fiind posibil şi practic,în domeniul politic, în domeniul economic, în domeniul cultural şi în cel alapăr ării. Aceasta comportă un concert organizat regulat al guvernelor responsabile şi apoi, după aceasta, lucrul unor organisme specializate în fiecaredin domeniile comune şi subordonate guvernelor; aceasta comportă deliberareaperiodică a unei adunări formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale şi, după mine, aceasta trebuie să comporte, cât mai curând posibil, un referendumeuropean solemn, care să dea acestui moment fondator al Europei, caracterul de

adeziune şi de intervenţie popular ă care îi este indispensabil.”




35

lansat – planul Fouchet (Christian Fouchet, preşedintele Comisieiinterguvernamentale de studii), noiembrie 1961. Ideea sa – construireaunei uniuni de state care ar reprezenta o personalitate politică europeană,

mai ales în faţa protectoratului american. Atmosfera în care a fost discutatproiectul a fost presărată cu numeroase critici virulente; de exemplu,afirmaţiile deputatului democrat-creştin olandez Schuijt, care calificaproiectul drept un „un program eterogen, hibrid... Este un vapor interguvernamental cu un mic pavilion comunitar comandat de un căpitanf ăr ă mateloţi.” Dar Franţa nu s-a lăsat intimidată de primul insucces şi amai înaintat încă o variantă – cel de al doilea plan Fouchet (decembrie1961). Chiar dacă a fost prezentat ca apărut în urma criticilor,constructive, ale colegilor, el reafirma vechile idei, într-o haină nouă.

Blocarea a venit definitiv în anul 1962, dar numai la nivel continental.Astfel, la 4 iulie 1962, la Philadelphia, preşedintele J.F. Kennedy

propunea ideea unei asocieri (partnership) între S.U.A. şi ComunitateaEuropeană. Era vorba de includerea acesteia din urmă într-un ansambluatlantic, condus însă de Washington. Asocierea era văzută a se concretizaîntr-o mare zonă de liber schimb, de data aceasta atlantică, şi dezbătută încadrul GATT, structur ă înfiinţată în 1947 pentru a negocia tarifele vamaleşi de comer ţ internaţional. Dar nici acest proiect nu a ajuns a fi pus înpractică. Franţa generalului de Gaulle a considerat, din nou, că Marea

Britanie, unul dintre elementele-cheie ale proiectului american, datorită legăturilor ei cu „largul mării”, încă nu îndeplinea condiţiile necesarepentru a intra în Comunitate.

Criza „scaunului gol”Conform calendarului prevăzut prin textul Tratatului, C.E.E. trebuia

să intre, odată cu data de 1 ianuarie 1966, în faza finală de instaurare auniunii vamale (respectiv, în conformitate cu textul tratatului, impunân-du-se a treia perioadă de tranziţie). Se prevedea că, începând cu acea dată,

anumite decizii, luate în perioadele anterioare în unanimitate de cătreConsiliul de Miniştri, vor putea fi luate de acum cu majoritate calificată.Calculul acesta oferea marilor state o pondere importantă, favorizându-le,în acelaşi timp, şi pe cele mici. Dar el nu acorda fiecăruia un drept de veto.

Pe de altă parte, Comisia, prezidată de germanul Walter Hallstein,dorea să profite de această dată limită pentru a impune sistemuluicomunitar un salt calitativ: aplicarea unui buget comunitar care să nu maifie finanţat prin contribuţiile statelor membre, ci prin surse proprii (dreptde vamă, în principal), dar şi sporirea puterilor instituţiilor „supranaţio-

nale” (Comisia, Adunarea parlamentar ă).




36

Liderul francez Charles de Gaulle a considerat imediat că aceste

propuneri încearcă să transforme Comisia într-un fel de guvern al

Europei, această „tehnocraţie în mare parte str ăină” fiind „destinată să împieteze asupra democraţiei franceze”. Situaţie ce nu putea fi acceptată.A apărut astfel criza din 30 iunie 1965, care a avut ca rezultatneparticiparea Franţei la şedinţele de la Bruxelles, atâta timp câtpropunerile lui Hallstein nu erau radical schimbate, iar problema treceriila majoritatea calificată nu era rezolvată.

La 20 ianuarie 1966, Cei Şase, reuniţi la Luxemburg, au ajuns ladouă înţelegeri. Una preciza natura raportului dintre Comisie şi Consiliu,marcând astfel limitele pe care aceasta era obligată să le respecte. Ceade-a doua – în fapt adevăratul „compromis” – reprezenta constatarea unuidezacord, care îi satisf ăcea pe fiecare în parte. Textul stipula, în ceea cepriveşte deciziile luate pe baza principiului majorităţii, că, în cazul cânderau în joc interese foarte mari ale unuia sau mai multor state membre,Consiliul se va str ădui să ajungă la un acord care să ţină seama dedoleanţele tuturor. Totuşi, şi aceasta reprezenta în fond divergenţa,delegaţia franceză estima că, într-o asemenea situaţie, „discuţia trebuiecontinuată până când se ajunge la un acord unanim”.

Consecinţa esenţială a „compromisului” a constat în faptul că, până la semnarea Actului unic (1986), principiul unanimităţii a r ămas regulă înadoptarea deciziilor comunitare (cu excepţia cheltuielilor bugetare).

Condiţiile s-au schimbat odată cu demisia preşedintelui francez(1969). Trecerea de la deceniul şase la următorul poate fi considerată astfel ca o perioadă tranzitorie a construcţiei europene.

Summit -ul celor şase de la Haga, din decembrie 1969 s-a deschissub semnul reconcilierii între Franţa şi ceilalţi cinci parteneri, dar nunumai, favorizând totodată înflorirea unor noi proiecte, precum cele de

integrare monetar ă, cooperare politică sau extinderi. Cu acel prilej, Franţaa obţinut aplicarea unui sistem financiar definitiv pentru Comunitate,aplicabil deci şi Marii Britanii, cât şi lansarea de politici comune (mone-dă, industrie, concertare a politicilor externe etc.), iar Marea Britanie intraastfel în rândul ţărilor cu posibilităţi certe de aderare la uniune.

La începutul anilor ’70, aderarea Angliei – împreună cu Irlanda şiDanemarca (Norvegia refuzând participarea, printr-un referendum, 26septembrie 1972), nu mai reprezenta doar o utopie. Şi, astfel, se încheia,aşa-numita, în literatura de specialitate, perioadă franceză.




37

c. Europa între destindere şi schimbă ri economice internaţ ionale(1973-1987)

Caracteristici generale

Din punctul de vedere al instituţiilor europene, deceniile anilor ’70-’80 se caracterizează prin tensiunea datorată menţinerii blocurilor şidezvoltării haotice a schimburilor între cele două Europe.

Momentul de maximă deschidere: 1973, Întâlnirea de la Helsinki şi Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE). Naştereaacestei structuri marchează o dublă schimbare faţă de perioada trecută după terminarea celui de-al doilea r ăzboi mondial: pe de o parte, participanţiisunt statele Europei ca atare, iar pe de altă parte, Europa dispune,într-adevăr, de un for în care se prezintă unită, în ciuda „Cortinei de fier”.

Ca perioadă istorică, deceniile 8 şi 9 sunt considerate, aproape launison de către specialişti, cel mai turbulent segment cronologic, br ăzdat,şi într-o parte, şi în alta a Europei, de numeroase crize şi schimbări.

La 19 octombrie 1972, la Paris, cei nouă şefi de stat şi de guvern aiComunităţii Europene lărgite s-au întâlnit pentru prima dată. Acesta estemomentul în care se adoptă un clar program de acţiune preconizând:ireversibilitatea uniunii economice şi monetare; ajutor pentru regiunilenedezvoltate sau în scădere economică; participarea crescută a partene-

rilor sociali la deciziile economice şi sociale; voinţa de extindere acâmpului acţiunii comunitare în materie de politică industrială, ştiinţă,mediu, energie; pregătirea unei politici europene de ansamblu în raport cu„lumea a treia”, S. U.A., ţările socialiste.

Obiectivul major vizat: transformarea (C.E.E.), către anii ’80, într-oUniune Europeană, care să respecte, în mod absolut, tratatele comunitare.

Anul 1973 trebuia să fie anul Europei. Ideea venise, în primul rând,de la conducătorii americani; purtător de cuvânt, Henry Kissinger, care, îndiscursul din 23 aprilie 1973, vorbise despre „Noua Chartă atlantică”. Dar

realitatea a demonstrat cu totul altceva.În primul rând, la capitolul evoluţiilor pozitive, s-a putut realiza ocooperare efectivă, cu deschidere mondială, în domeniul atât de generosal securităţii. Rezultat: Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare înEuropa, organism creat la sugestia Uniunii Sovietice. Proiectul uneiasemenea cooper ări a reuşit să prindă contur odată cu anii 1972-1973. Erao cu totul altă perioadă, a destinderii internaţionale, în care Moscova eraprimită şi acceptată ca partener de dialog, punându-i-se condiţii, la rândullor acceptate de liderii de la Kremlin (de exemplu: semnarea acordului ce

stabilea statutul Berlinului, începerea negocierilor privind dezarmarea în




38

Europa – aşa-numitul Mutual Balanced Forces Reduction sau introdu-cerea drepturilor persoanei, ale individului, în dezbaterile C.S.C.E.).

Tratativele care au condus la formarea C.S.C.E. au fost destul de

lungi şi sinuoase, întinzându-se cronologic între anii 1972-1975. S-auimpus mai multe faze de negocieri, care au reunit 35 de participanţi,respectiv toate statele europene ale momentului (inclusiv Vaticanul), cuexcepţia Albaniei, ţărilor continentale adăugându-li-se S.U.A şi Canada.Rezultatul a fost destul de departe de cel scontat. Actul final de laHelsinki, semnat la 1 augut 1975, nu a constituit un tratat cu for ţă juridică,ci mai mult un gentlemen’s agreement , un simplu document politic.

Dar, după acest moment, percepţia asupra C.S.C.E. a transformatacest organism într-o adevărată instituţie de cooperare. Un argument în

favoarea valabilităţii acestei afirmaţii poate fi însăşi regularitatea cu cares-au ţinut întâlnirile la vârf (Belgrad, octombrie 1977 – martie 1978;Madrid, noiembrie 1980 – septembrie 1983; Viena, noiembrie 1986 – ianuarie 1989).

Revenind la momentul 1973, din perspectiva Comunităţii Euro-pene, nu trebuie omis un episod cu o importanţă aparte, respectivdefinirea precisă a identităţii europene. Locul: Copenhaga, 20 noiembrie1973 – „Cei nouă, acţionând ca entitate distinctă, se vor str ădui să promoveze raporturi armonioase şi constructive cu ţările ter ţe (...) În

contactele lor bilaterale cu alte ţări, statele membre ale Comunităţii se vor baza într-o măsur ă ridicată pe poziţii stabilite de ele, de comun acord.”(vezi Charles Zorgibe, Construcţ ia europeană . Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 113-114).

Apăreau, totodată şi semnele unor posibile încetiniri ale procesuluide unificare europeană. Unul dintre principalele elemente de frână puteafi considerată Marea Britanie. Schimbarea de context internaţional a fostsesizată şi de membrii Comunităţii, care au încercat să o gestioneze.Emblematic, în acest sens, poate fi considerat Raportul Tindemans, din

1975, în care se stipula clar: „Europa de astăzi este cea a cotidianului, eapare să-şi fi pierdut parfumul de aventur ă.” Din ce în ce mai vizibilă devine aşa-numita „Europă a cetăţenilor”, „Europa socială”. Este creatchiar şi un Institut de studiu al opiniilor publice; sunt modernizateinstrumentele de comunicare politică. Se urma astfel un curs deschisoarecum şi de demersurile cancelarului german Willy Brandt, care,într-un discurs din 1972, propunea „construirea unor obiective socialecare să asigure Comunităţii susţinerea popular ă.”

Un prim program de acţiune în acest sens a fost adoptat în ianuarie

1974, deschizându-se astfel calea dezbaterilor cu privire la aşa-numitul




39

„deficit democratic” al Comunităţii. Interpretat iniţial ca un gen de„deficit parlamentar”, s-a încercat luarea unui set de decizii tocmai înideea atenuării acestuia. Printre acestea se pot număra: decembrie 1974,

înfiinţarea Consiliului European, reuniune periodică a şefilor de stat saude guvern ai Comunităţii; martie 1979, intrarea în vigoare a SistemuluiMonetar European (SME) şi apariţia ECU; iunie 1979, primele alegeri înParlamentul European pe baza votului universal direct.

Consiliul European a fost creat în decembrie 1974, cu ocaziasummit -ului de la Paris al Celor Nouă : „Cei nouă şefi de stat sau guverndin Comunitate au decis, în consecinţă, să se reunească, însoţiţi deminiştrii Afacerilor Externe, de trei ori pe an şi de fiecare dată când enecesar în Consiliul Comunităţii, cu titlu de cooperare politică”. Câţiva

ani mai târziu, cu ocazia adoptării Actului Unic (1986, art. 2), acestorganism a cunoscut cu adevărat consacrarea, cu acel prilej stipulându-seşi principiul participării preşedintelui Comisiei Europene, alături de şefiide stat sau de guvern ai ţărilor membre.

Sistemul Monetar European (S.M.E.) s-a născut dintr-o rezoluţiedatată 15 martie 1979. Elementele sale definitorii s-au bazat pe:

− mecanismul de schimb. Astfel, fiecare monedă participantă laacest mecanism primea un curs, numit curs-pivot, care este definit înraport cu unitatea monetar ă europeană (ECU). În cadrul acestor cursuri-pivot, erau fixate şi marje de fluctuaţie, între care statele respective seangajau să-şi menţină moneda;

− ECU devenea unitatea monetar ă europeană. Pentru aceaperioadă, era însă vorba mai mult de o unitate de calcul, de referinţă şi dereglementare între autorităţile monetare ale Comunităţii, decât de omonedă efectivă (lipsea funcţia de tranzacţie);

− mecanismele de credit; SME a introdus principiul unei solida-rităţi între statele membre participante; apăreau astfel mecanismele de

credit pe termen scurt şi mijlociu, girate de Fondul European deCooperare Monetar ă (FECOM).Introducerea votului universal pentru alegerea membrilor

Parlamentului European venea să încununeze eforturile mai multor anide dezbateri – 1975-1979. Până în acea perioadă, sistemul utilizat, alsufragiului indirect, fusese considerat cea mai bună soluţie, în ideeapregătirii treptate a opiniei publice europene. În plus, sistemul în sine nuera deloc neobşnuit pentru o construcţie federală: Senatul Statelor Unite afost ales, timp de un secol, de legislaturi ale statelor membre. „Să sădim

în popoare procesul de unificare europeană”, spunea iniţiatorul




40

importantei modificări a modalităţii de votare, deputatul olandez ScheltoPatijin. „Să oferim puterii exercitate de Comunităţi legitimitatea ce,par ţial, i-a lipsit până acum.” (apud Charles Zorgibe, Construcţ ia

europeană . Trecut, prezent, viitor , Editura Trei, Bucureşti, 1998, p. 236).Au fost atât de ample şi aprinse discuţiile, încât s-a ajuns chiar la„claustrarea” membrilor de delegaţii în camerele palatului de laSenningen, unde se ţineau lucr ările, în toamna anului 1976, pentru a seputea ajunge la semnarea unui act. Astfel, acordul definitiv asupra alegeriiParlamentului prin sufragiu universal a fost semnat de către cei 9 miniştride externe la 20 septembrie 1976. El a luat forma unui „Act” alConsiliului Comunităţilor, care fixa modalităţile de alegere.

Au urmat apoi ratificările naţionale: Italia – februarie 1977; Franţa– iunie 1977; celelalte state europene – 1977-1978. La cererea guvernuluibritanic, o ultimă şi scurtă amânare a alegerilor europene a fost acceptată,iar primele alegeri au fost organizate în iunie 1979. De atunci, numeroaseşi diverse probleme au scurtcircuitat istoria scrutinurilor europene. Printreele: diversitatea sistemelor electorale naţionale ale fiecărui stat membru înparte; o unică circumscripţie electorală (propunere a Franţei, Danemarcei,Olandei şi Luxemburgului, din 1979, la care s-au alăturat şi unele dintreproaspetele ţări membre, respectiv Grecia, Spania şi Portugalia – 7 din

12), dar, din aceeaşi perspectivă, şi pericolul de a „naţionaliza” votuleuropean; decupajul geografic şi, mai ales, modalitatea efectivă descrutin: scrutin propor ţional pe liste naţionale, respectiv regionale sauscrutin uninominal. În ansamblu, studiul anchetelor de opinie aleperioadei subliniază o creştere de-a dreptul spectaculoasă a susţinătorilor Comunităţii, de la 50% în 1981 la 70% în 1990.

Segmentul anilor’80-’90Anii ’80-’90 au reprezentat căutarea de soluţii şi de metode pentru

a gestiona cât mai bine afacerile Comunităţii, dar şi o reală relansareeuropeană. Căci, Europa Occidentală devenea din ce în ce mai conştientă de r ămânerea sa în urmă, mai ales în comparaţie cu Statele Unite sau cuJaponia.

În 1985, ideea marii pieţe unice s-a impus ca un mijloc viabil alrelansării. În ciuda tratatelor deja semnate (C.E.C.O., Piaţa Comună,realizarea uniunii vamale în anii ’60) r ămăseser ă însă destule obstacole:libertatea de stabilire a persoanelor, mişcările de capital, normele tehnice,pieţele publice, fiscalitatea. Tocmai pentru a le elimina, s-a considerat

anul 1992 ca un termen limită pentru stabilirea efectivă funcţională a




41

Pieţii Comune. Până la îndeplinirea acelui deziderat, în perioada 1986-31 decembrie 1992, au fost adoptate 279 de directive, tocmai pentru aaduce ajustările necesare în complicatul proces al construcţiei europene.

În plus, acea perioadă a reprezentat şi momentul extinderilor CEspre Europa mediteraneană. Primul pas a fost f ăcut odată cu acceptulacordat Greciei, la 1 ianuarie 1981. Astfel, apărea cel de-al 10-lea statmembru al Comunităţii. După cinci ani, respectiv la 1 ianuarie 1986, avenit rândul Spaniei şi Portugaliei.

Aceste extinderi au provocat, bineînţeles, o nouă şi spectaculoasă transformare a Comunităţii. De acum, se putea considera că organismulcomporta trei componente precise: o zonă a polilor extrem de dinamici,reprezentată prin regiunea pariziană, sudul R.F.G., nordul Italiei; o zonă cu „state” vechi industriale, dar surprinsă într-un declin din ce în ce maivizibil, nordul Marii Britanii, nordul Franţei, regiunile Lorraine şi Ruhr; şio vastă „periferie”, încă predominant agricolă, doar arareori angajată pedrumul dezvoltării industriale – Irlanda, Portugalia, Spania, regiuneaMezzogiorno (Italia), Grecia. Fosta oarecum omogenitate se transformabrusc. Un singur exemplu: produsul naţional brut pe locuitor se ridica, în1990, la 4.304 $, în Portugalia, şi la 20.570 $, în Danemarca.

Mai mult, odată cu intrarea celor trei state (Grecia, Portugalia

Spania), se impunea revizuirea, în fond, a tipului efectiv de „contract”care lega între ele statele membre. Căci, pentru Grecia, Spania şiPortugalia, Comunitatea trebuia să devină un fel de locomotivă care să le„tragă” spre modernitate şi prosperitate. Cu predilecţie, ele erau cele careaşteptau ajutorul Comunităţii. Şi, din această perspectivă, a venit şiprincipiul reorientării fondurilor comunitare spre Sud (Fondurile euro-pene de orientare şi de garanţie agricolă, Fondurile sociale europene,Fondurile europene de dezvoltare regională, Programele integrate medite-raneene).

Momentul-cheie al acestei perioade se consider ă a fi semnareaActului Unic, parafat la Luxemburg, de către „cei 12”, în urma discuţiilor ce au avut loc între 17 şi 28 februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la1 iulie 1987.

Actul a fost numit „Unic”, nu numai prin referire la conceptul depiaţă unică, ci şi pentru că aduna, în acelaşi text, pe de o parte, amen-damentele la tratatele fondatoare ale Comunităţii şi, pe de altă parte,procedurile de cooperare efectivă între cele douăsprezece state membre.În fapt, în ceea ce priveşte ultimul domeniu, Actul din 1986 se limita la

codificarea practicilor dezvoltate în afara tratatului constitutiv – astfel,




42

reuniunile trimestriale ale miniştrilor de externe şi „comitetul public”(constituit din directorii politici ai ministerelor Afacerilor Externe) au fostînzestrate cu un secretariat, localizat la Bruxelles.

Obiectivul esenţial al Actului Unic r ămânea deci realizarea unuispaţiu f ăr ă frontiere, permiţând libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor,a capitalurilor şi a persoanelor. Piaţa Comună era astfel desăvâr şită prinsuprimarea controalelor la frontierele interne ale Comunităţii. În „Carteaalbă” a Comisiei Europene, aprobată la Milano, în mai 1985, de cătreConsiliul European, au fost enumerate 300 de măsuri necesare, convertiteîn tot atâtea directive şi recomandări. A fost propus şi un termen calen-daristic pentru realizarea generosului proiect: 31 decembrie 1992. Stabi-lirea acestei date a provocat, după cum era şi firesc, o adevărată mobi-

lizare generală, mai ales în statele în care unele dintre domeniile vizate nuse ridicau la standardele cerute de Comunitate (exemplul Franţei).Un aspect important al Actului Unic viza şi dotarea instanţelor

comunitare cu noi puteri. Astfel, a fost extinsă aria deciziilor caredepindeau de principiul majorităţii calificate, şi nu de cel al unanimităţii(precum: tarife vamale, libera circulaţie a capitalurilor etc.). PuterileParlamentului European au sporit prin introducerea procedurii numite a„cooper ării”. Astfel, dacă la o a doua lectur ă, Parlamentul respingea opropunere, aceasta nu putea fi adoptată de Consiliu, decât cu unanimitate.

Dacă, în cazul cooper ării economice şi politice, textul era destul declar, singurul domeniu mai puţin bine reprezentat r ămânea, în continuare,cel al apăr ării.

Drumul spre Uniunea Europeană Printre promotorii celor mai cunoscute idei de reformare a

Comunităţii şi de transformare a ei într-o reală Uniune nu trebuie uitaţi nicicei care au f ăcut primii paşi în acest sens, chiar şi numai în plan teoretic.

Astfel, în 1972, se prezenta Comunităţii un raport realizat de cătreun grup de lucru coordonat de profesorul Vedel. Linia generală propusă

viza transformarea treptată a puterilor Parlamentului European, iar ca unprim pas, atribuirea puterii legislative. Această concluzie se regăseşte şiîntr-un text oficial, respectiv în Tratatul din 1975, prin care se acordaParlamentului dreptul de respingere a bugetului şi se crea instituţia Cur ţiide Conturi. În acelaşi an, 1972, în cadrul întâlnirii la nivel înalt de la Paris(octombrie), „cei 9”, din iniţiativa preşedintelui francez G. Pompidou, îşiafirmau voinţa de a „transforma, înainte de sfâr şitul deceniului, ansamblulrelaţiilor lor într-o Uniune europeană”, invitând organele comunitare să elaboreze rapoarte în acest sens.




43

Raportul Comisiei Europene asupra UE, r ăspuns puţin tardiv,propunea o veritabilă Cartă europeană şi o nouă organizare instituţională,fondată pe punerea în funcţiune a unui fel de guvern european, colegial,

alcătuit din personalităţi independente, şi o putere legislativă încredinţată la două camere: o camer ă a statelor şi una a popoarelor. Repartizareacompetenţelor între Uniune şi statele membre se f ăcea în baza principiilor federalismului: competenţă de atribuire – Uniunii şi competenţe de dreptcomun – statelor. Proiectul nu a fost însă niciodată pus în practică.

Consiliul European de la Paris (decembrie 1974). Şefii de stat şi deguvern i-au încredinţat cu acest prilej primului-ministru al Belgiei, LeoTindemans, misiunea de a redacta un raport în privinţa UE. Acestdocument a fost examinat la reuniunea Consiliului European de la Haga,în noiembrie 1974. Spre deosebire de anteriorul raport al ComisieiEuropene, Raportul Tindemans cuprindea puţine dispoziţii instituţionale,vizând, mai ales, întărirea construcţiei europene printr-o dezvoltare apoliticilor comune, nu numai în interiorul C.E.E., ci şi spre exterior.

Printre punctele originale ale proiectului se remarcă: punerea înaplicare a unei politici externe comune, dar şi o apropiere importantă apoliticilor de apărare.

Însă, din nou, Raportul a r ămas f ăr ă nici o urmare în practică.

5 ani mai târziu, apărea, pe aceleaşi coordonate, şi aşa-numitulraport al „celor trei înţelepţi” (M.M. Brisheuvel, Dell şi Marjolin,octombrie 1979), prezentat în cadrul Consiliului European de laBruxelles. Din nou, r ămas f ăr ă rezultate.

În toamna anului 1981, o iniţiativă germano-italiană (Genscher – Colombo) a încercat să relanseze ideea de UE. La 19 iunie 1983, laStuttgart, şefi de stat şi de guvern ai ţărilor din Comunitate au semnat odeclaraţie solemnă asupra UE, al cărei aport major rezidă în a fi subliniatnecesitatea intensificării „consultărilor în domeniul politicii externe,

inclusiv coordonarea poziţiilor statelor membre asupra aspectelor politiceşi economice ale securităţii”.Proiectul de instituţionalizare a UE, document ambiţios, bazat pe

Raportul Spinelli, adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984,şi crearea, de către Consiliul European de la Fontainbleu (25-26 iunie1984), a unui comitet ad-hoc pentru problemele instituţionale aureprezentat, în fond, adevărata trecere spre punerea în practică aproiectului. E adevărat, mai mult ca un moment de referinţă, ca o primă carte posibilă a unei federaţii europene.




44

În anul următor, 1985, relansarea unificării europene a trecut de laproiecte grandioase la mult mai realiste căi tradiţionale, respectiv unitateaşi integrarea economică. În luna martie, în spiritul declaraţiei de la

Stuttgart, comitetul ad-hoc pentru probleme instituţionale, cunoscut subnumele de Comitetul Dooge, alcătuit din personalităţi provenind din cele10 state membre, şi-a întocmit raportul, evocând „sfidări din ce în ce maiimportante, atât în domeniul concurenţei industriale şi tehnologice..., câtşi în ceea ce priveşte lupta pentru păstrarea poziţiei de independenţă politică (a Europei)”. Iar rezultatul în practică al acestor formulări a luatforma Actului Unic.

Problematica liberei circulaţii, a abolirii controalelor între statelemembre ale Comunităţii a stat la originea Acordurilor de la Schengen.Prima convenţie Schengen (14 iunie 1985) s-a limitat să reducă controalele (paşaport şi permis de conducere europene, care nu erau defapt decât documente naţionale armonizate). Convenţia suplimentar ă (19 iunie 1990) a mers mult mai departe, când, prin cele 142 de articole, astatuat, printre altele: condiţiile de intrare a resortisanţilor din ţări ter ţe;atribuirea de vize; responsabilitatea în materie de drept de azil; coopera-rea poliţiilor; constituirea unui fişier informatizat.

După mai multe reportări, dispozitivul Schengen a intrat în vigoare

la 26 martie 1995. La el au participat atunci Germania, Franţa, ţărileBeneluxului, Spania şi Portugalia. Li s-au alăturat, mai târziu, Italia,Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia, şi două state nemembre,Norvegia şi Islanda

Câţiva ani mai târziu, după schimbările produse în spaţiul politiceuropean, la 18 aprilie 1990, o iniţiativă franco-germană a stat la origineaa două conferinţe interguvernamentale – conferinţele de la Roma(15 decembrie 1990), care trebuia să elaboreze două tratate, unul asuprauniunii economice şi monetare, iar celălalt asupra uniunii politice,

semnate şi ratificate în momentul instalării Pieţei Unice (1 ianuarie 1993).Doi ani mai târziu, se semna Tratatul asupra UE, la Maastricht,în februarie 1992. La unison, analiştii consider ă că acest tratat reprezintă un adevărat monument, ce reia sau modifică, acolo unde era cazul,dispoziţiile celor trei tratate constitutive anterioare, la care se adăuga şiconţinutul Actului Unic. „Maastricht este unul dintre cele mai importanteevenimente din ultima jumătate de secol. Punctul de ancorare a 12 ţăriîntr-o comunitate în care sunt constrânse de acum înainte să acţionezeîmpreună în domeniile cele mai importante ale activităţii politice”

(Fr. Mitterand, apud Charles Zorgibe, op. cit., p. 343).




45

Tratatul de la Maastricht construia UE ca un pol al identităţii bineafirmate. Cei trei stâlpi de bază ai construcţiei sunt: consolidarea spaţiuluieconomic, prin introducerea unei monede comune; coordonarea în

domeniul politicii externe şi de securitate şi, doar eventual, în domeniulapăr ării; edificarea unui spaţiu unificat de justiţie şi poliţie.Astfel, UE devenea o entitate politică internaţională. Şi, în acelaşi

timp, în toate domeniile politicului (apărare şi afaceri str ăine), nu existatransfer de competenţe ale statelor membre către UE, iar statele membre,mai mult, îşi păstrau propria diplomaţie.

De ce era nevoie de „momentul Maastricht”, respectiv de dublanegociere din domeniile economic şi politic ale cooper ării? Pe de o parte,din punctul de vedere al uniunii monetare, avantajele pieţei unice nu ar fi

fost complete f ăr ă eliminarea incertitudinilor, taxelor de schimb şicosturilor tranzacţiilor, iar pe de altă parte, demersul era impus de nouasituaţie internaţională generată de căderea „Zidului Berlinului”,reunificarea Germaniei şi pr ăbuşirea comunismului.

S-au remarcat, în acest context, două tabere importante: în favoareaunei evoluţii federale se manifestau germanii, francezii, spaniolii,reprezentanţii Beneluxului, alături de italieni, greci şi portughezi. MareaBritanie, Danemarca şi Irlanda erau ostile oricărui nou transfer de suve-ranitate. În acele condiţii, eşecul părea inevitabil. Însă, abilitatea premie-

rului britanic, J. Major, dar şi deschiderea colegilor din cealaltă tabăr ă spre dialog au condus la un compromis: Marea Britanie accepta politicade apărare comună, iar francezii şi germanii acceptau ca britanicii să fieexceptaţi de la constrângerile foarte reale ale Uniunii monetare şi alepoliticii sociale. Astfel, englezii r ămâneau în Piaţa Comună, dar în afaraintegr ării monetare şi sociale: ei puteau spera să atragă în acest mod, peteritorul lor, investitori str ăini dornici să scape de constrângerile birocra-tice impuse de administraţia comunitar ă de la Bruxelles.

„Nucleul dur” al Tratatului de la Maastricht se referea la înfiinţarea

unei Uniuni economice şi monetare, până cel mai târziu la 1 ianuarie1999, când cele 11 monede naţionale urmau să fie înlocuite de o monedă unică. Mai precis, erau vizate acele state membre care puteau dovedi obună „sănătate” economică şi financiar ă, satisf ăcând 5 criterii:

1) stabilitatea preţurilor – inflaţia medie nu va depăşi cu mai multde un punct şi jumătate rata atinsă de cele mai performante trei state, înacest domeniu;

2) echilibrul bugetar – deficitul bugetar nu va depăşi 3% din PIB(decât dacă este în scădere continuă sau în caz de circumstanţe excepţio-

nale);




46

3) nivelul datoriei publice – datoria nu va depăşi 60% din PIB-ulstatului vizat (decât dacă este în scădere continuă);

4) nivelul ratei dobânzilor – rata pe termen lung nu va trebui să

depăşească cu mai mult de 2 puncte „cele mai bune” trei rate aleComunităţii;5) stabilitatea ratei de schimb – schimbul va trebui să r ămână stabil,

timp de 2 ani, în cadrul Sistemului Monetar European.

Între Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa5 ani mai târziu, avea să fie semnat Tratatul de la Amsterdam

(1997), care a intrat în vigoare în 1999. El a continuat calea deschisă Maastricht, dar a şi avansat în această direcţie. Nu doar a reafirmat UE ca

pe o comunitate de valori, dar a şi instituit o procedur ă de sancţionare aoricărui stat membru al Uniunii care comite „o violare gravă şi persistentă a principiilor Uniunii” (art. 7).

Primii paşi s-au f ăcut tocmai pe baza repercusiunilor Tratatului dela Maastricht. Articolul N, alineatul 2 din textul acestui tratat prevedeaorganizarea, în 1996, a unei conferinţe interguvernamentale (CIG) careavea ca sarcină adaptarea Tratatului la noile condiţii, cu predilecţieposibilitatea lărgirii UE cu cel puţin 10 membri noi.

Una dintre aceste mize majore o constituia reforma mecanismului

de decizie. Acesta se prezenta prea greoi, pe de o parte, mai ales, datorită Comisiei Europene (comisari prea numeroşi), pe de altă parte, datorită posibilei lărgiri a U.E.

Cu ocazia CIG, discuţiile instituţionale s-au axat pe două macroproblematici:

a) reducerea numărului de comisari, respectiv introducerea uneiComisii mai restrânse, unde fiecare comisar să deţină îndatoriri fixe;

b) „noua pondere” a voturilor statelor în cadrul Consiliului – aceanouă realitate apărea din „supraponderea” statelor „mici” faţă de cele„mari”. Mai exact, în cazul unui vot cu majoritate calificată,Luxemburgul (400.000 locuitori) dispunea de 2 voturi, în timp ceGermania (peste 82 mil.) de doar 10. În total, cele 5 state mari(Germania, Franţa, Italia, Maria Britanie şi Spania), ce aveauaproximativ 290 mil. locuitori dispuneau de doar 48 de voturi, iar cele10 state mici (76 mil. locuitori) de 39, iar cele 5 state mari votândîmpreună nu puteau atinge majoritatea calificată (62).

În ajunul încheierii Tratatului de la Amsterdam, părea să se schiţeze

un compromis: fiecare stat membru nu ar mai deţine decât un comisar




47

(statele mari pierzându-şi-l pe cel de-al doilea), adoptându-se astfel onouă pondere a voturilor în favoarea statelor mici. În final, conformprotocolului nr. 7, anexat tratatului, nu a mai existat decât un singur

comisar pe fiecare stat membru. Sistemul a fost reformat efectiv odată cuTratatul de la Nisa.În perioada 7-11 decembrie 2000, au avut loc, la Nisa, lucr ările

Consiliului European, având ca obiectiv central – adaptarea instituţiilor UE în vederea lărgirii cu 12 noi state. De fapt, ordinea de zi a fost limitată la punctele nerezolvate la Amsterdam: reducerea numărului de comisari;extinderea votului cu majoritate calificată în deliber ările Consiliului deMiniştri; reponderarea voturilor statelor în timpul deliber ărilor cumajoritate calificată; flexibilizarea cooper ărilor întărite.

Ce obiective au fost atinse?1. Mecanismul constituţ ional . Odată cu un total de 27 membri, s-a

operat distribuirea voturilor, a fotoliilor, în Parlamentul European. Dinpunctul de vedere al ingineriei instituţionale, Uniunea se prezenta gata deo nouă extindere.

2. Majoritatea calificat ă . Din momentul adoptării Tratatului de laNisa, aceasta a devenit modul principal de adoptare a hotărârilor de cătreConsiliul de Miniştri, cu precizarea că puterea de decizie nu mai apar ţinea

doar acestui organism, ci se împăr ţea între acesta şi Parlamentul European– pe ideea codecizie, aviz conform al Parlamentului.3. Garantarea neîmpiedică rii ratifică rii. Până atunci, în istoria

Comunităţii europene se observase, nu de puţine ori, că lipsa ratificăriiunor decizii a condus la nepunerea lor efectivă în practică. Dar, de astă dată, s-au luat măsuri în vederea remedierii acestor disfuncţionalităţi; deşinu chiar toate, deoarece, în ciuda faptului că s-a recomandat să nu se maiutilizeze calea referendumurilor, folosindu-se mai mult decizia parlamen-telor naţionale, primul stat care a procedat la ratificarea tratatului –

Irlanda – a utilizat referendumul, iar poporul a votat negativ.4. Deschiderea spre oferirea unor noi instrumente comunitare deextindere – la cererea insistentă a Germaniei, s-a decis ca, în decembrie2001, „cei 15” să precizeze conţinutul, calendarul şi metoda de lucru înscopul elabor ării, până în 2004, a unei constituţii a UE. În plus, s-a hotărâtprimirea a cel puţin încă 12 membri.

Bibliografie obligatorie1. Zorgibe, Charles, Construcţ ia europeană : Trecut, prezent, viitor,

Editura Trei, Bucureşti, 1998.




48

Bibliografie facultativă 1. Păun, Nicolae, Construcţ ia europeană modernă : Idei, doctrine,

fapte şi instituţ ii economice. De la Congresul de la Viena (1815) laTratatul de la Roma (1957), Editura Fundaţiei pentru Studii Europene,Cluj-Napoca, 1997.

2. Păun, Nicolae, Istoria construcţ iei europene: Epoca postbelică ,Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1999.

TEXTE DE COMENTAT. ÎNTREBĂRI.TEME PENTRU DEZBATERI

• Declaraţ ia lui Robert Schuman pentru o Înalt ă AutoritateEuropeană a C ă rbunelui şi Oţ elului (9 mai 1950) (selectiv)

„Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată f ăr ă eforturi creatoare pemăsura pericolelor care o ameninţă.

Contribuţia pe care o Europă organizată şi însufleţită o poate aducecivilizaţiei este indispensabilă relaţiilor paşnice. Transformându-se, demai bine de două zeci de ani, în campionul unei Europe unite, Franţa aavut întotdeauna ca obiectiv esenţial servirea păcii. Europa nu a fostpregătită, iar noi am avut un r ăzboi.

Europa nu se va face dintr-o dată, nici într-o construcţie deansamblu: ea se va face prin realizări concrete – creând întâi o solidaritatede fapt. Strângerea la un loc a naţiunilor europene necesită ca opoziţiasecundar ă a Franţei şi a Germaniei să fie eliminată: acţiunea întreprinsă trebuie să ţintească întâi de toate Franţa şi Germania.

În acest scop, Guvernul francez propune orientarea imediată aacţiunii către un sector limitat, dar decisiv.

Guvernul francez propune lansarea întregii producţii franco-germa-ne de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie

deschisă participării celorlalte ţări din Europa. (...)Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei noiÎnalte Autorităţi, ale cărei decizii vor lega Franţa, Germania şi celelalteţări care vor adera la ea, această propunere va avea ca rezultat primelefundamente concrete ale unei Federaţii Europene, indispensabilă pentrumenţinerea păcii.”

• Discursul lui Jean Monet , (Strasbourg, Comisia Afacerilor eco-nomice a Adunării Consultative a Consiliului Europei, 28 martie 1953)(selectiv)




49

„Pentru prima oar ă, relaţiile tradiţionale dintre state s-au transfor-mat. După metodele trecutului, chiar atunci când statele europene suntconvinse de necesitatea unei acţiuni comune, chiar atunci când pun pe

picioare o organizaţie internaţională, ele îşi rezervă deplina suveranitate.În consecinţă, organizaţia internaţională nu poate nici să decidă, nici să execute, ci doar să adreseze statelor recomandări. Aceste metode suntincapabile să elimine antagonismele noastre naţionale, care se accentuea-ză inevitabil atât timp cât suveranităţile naţionale nu sunt depăşite.

(...) Ţin să afirm că o Comunitate ca a noastr ă nu e nici o Europă mai mică, nici o Comunitate restrânsă. Limitele ei … sunt fixate de ţărilecare, pentru moment, nu s-au integrat Comu-nităţii. Nu ţine decât de eleca limita noastr ă să se extindă şi ca barierele ce separ ă ţările noastre de

Europa, a căror eliminare constituie ambiţia Comunităţii Cărbunelui şiOţelului, să fie progresiv, şi într-o manier ă şi mai largă încă, abolite.”

• Planul Fouchet (prima versiune) (19 octombrie 1961) (selectiv)Titlul întâiDespre Uniunea popoarelor europene Articolul I – Se instituie, prin prezentul tratat, o Uniune de state,

mai jos desemnată prin termenul: Uniune.Articolul II – Uniunea are ca scop:− să ajungă, în problemele care prezintă un interes comun pentru

statele membre, la adoptarea unei politici externe comune;− să asigure, printr-o strânsă cooperare între statele membre în

domeniul justiţiei şi culturii, înflorirea patrimoniului lor comun şi prote-jarea valorilor care confer ă valoare civilizaţiei lor;

− să contribuie în acest fel, în statele membre, la apărarea dreptu-rilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a democraţiei;

− să consolideze, în cooperare cu celelalte naţiuni libere, securi-tatea statelor membre faţă de orice agresiune, prin adoptarea unei politicide apărare comune.

Articolul III – Uniunea are personalitate juridică.În fiecare dintre statele membre, Uniunea se bucur ă de capacitatea

juridică cea mai deplină care este recunoscută persoanelor morale prinlegislaţiile naţionale. Ea poate mai cu seamă să achiziţioneze şi să înstr ăineze bunuri mobiliare şi imobiliare şi să acţioneze în justiţie.

• Actul Unic European (28 februarie 1986) (selectiv)„Animaţi de voinţa de a continua opera întreprinsă începând cu

tratatele instituind Comunităţile Europene şi de a transforma ansamblul




50

relaţiilor dintre statelor lor într-o Uniune europeană conform declaraţieisolemne de la Stuttgart din 19 iunie 1983,

Hotărâte să realizeze această Uniune europeană pe baza, pe de o

parte, a Comunităţilor Europene funcţionând după propriile lor reguli şi,pe de altă parte, a cooper ării europene dintre statele semnatare în materiede politică externă şi să înzestreze această Uniune cu mijloacele deacţiune necesare,

Decişi să promoveze împreună democraţia care se bazează pedrepturile fundamentale recunoscute în constituţiile şi legile statelor membre, în convenţiile de protecţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi în Carta socială europeană, mai cu seamă libertatea,egalitatea şi dreptatea socială,

Convinşi că ideea europeană, rezultatele obţinute în domeniile inte-gr ării economice şi cooper ării politice, precum şi necesitatea unor noidezvoltări r ăspund voinţei popoarelor democratice europene pentru careParlamentul European, ales prin sufragiu universal, este un mijloc deexpresie indispensabil,

(...) Au decis stabilirea prezentului Act...”

• Obiectivele Tratatului de la Maastricht (7 februarie 1992)(selectiv)

„ARTICOLUL BUniunea îşi propune ca obiective:− să promoveze un progres economic şi social echilibrat şi durabil,

mai cu seamă prin crearea unui spaţiu f ăr ă frontiere interne, princonsolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniunieconomice şi monetare comportând, la termen, o monedă unică, conformdispoziţiilor prezentului tratat;

− să-şi afirme identitatea pe scena internaţională, mai ales prinpunerea în practică a unei politici externe şi de securitate comune,

inclusiv definirea la termen a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul oportun, la o apărare comună;

− să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;

− să dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiţiei şi afacerilor interne;

− să menţină integral acquis-ul comunitar şi să îl dezvolte pentru aexamina, conform procedurii vizate la articolul N, paragraful 2, în cemăsur ă politicile şi formele de cooperare instituite prin prezentul tratat ar




51

trebui să fie revizuite în vederea asigur ării eficacităţii mecanismelor şiinstituţiilor comunitare.”

• Comentaţ i cei trei „stâlpi” ai UE. Când şi cu ce prilej au fost definiţ i?

• Comentaţ i şi completaţ i etapele principale ale procesului de

formar Uniunii Europene până în momentul actual.




52

II. FUNDAMENTELE COEZIUNII TRANSATLANTICE.

NATO – EUROPA. VALORI, PRINCIPII, MISIUNI,PARTENERIATE

1. Condi ţ iile apari ţ iei NATO. Documente constitutive

Cadrul general al anilor 1948-1949 era, se poate spune, dominat deteamă. Şi, în primul rând, teama de o nouă conflagraţie mondială, dar şide a nu putea supravieţui unor noi crize internaţionale. Acesta eracuvântul de ordine. După cum afirmase şi reprezentantul Belgiei, HenriSpaak, ministrul afacerilor externe, colegului său sovietic, A.A.Vîşinski,în cadrul conferinţei Adunării Generale O.N.U., de la Paris: „Ne esteteamă. Dvs. ne provocaţi teama. Ne acuzaţi de imperialism, dar imperiuldvs. se întinde de la Baltica la Mediterana. Iar politica promovată destatul dvs. este mai ambiţioasă şi decât cea a vechilor ţari...”

Dar nu numai aceste condiţii provocau teama. Printre indicatoriicare generau sentimentul de nesiguranţă se pot enumera: prezenţa, dar mai ales, puterea Armatei Roşii, emblema for ţei sovietice, în spaţiul est-

central european, cu predilecţie la Berlin; pericolul comunismului şi înafara continentului, în îndepărtata Chină, unde trupele lui Mao Tze Dunau reuşit, începând cu ianuarie 1949, să impună noul sistem politic. Alteposibile cauze: crearea Kominformului (organizaţia centrală a mişcăriicomuniste internaţionale, fondată în 1947), grevele comuniste din spaţiulItaliei şi al Franţei (1947-1948), la care se adaugă episodul blocadeiBerlinului (iunie, 1948).

Paşi premerg ă tori creă rii NATO:− tratatul de la Dunkerque, martie 1947, dintre Marea Britanie şi

Franţa;− 17 martie 1948 – semnarea la Bruxelles a unui tratat între Marea

Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Încheiat pentru o perioadă de cinci ani, Tratatul stipula, în art. 4, că, în cazul în care una dintre păr ţiar reprezenta obiectul unei agresiuni în Europa, celelalte ţări semnatare „îivor procura ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele care le vor sta înputere, militare şi de alt tip.”

− Iunie 1948 – blocada Berlinului a consolidat ideea unei extinderia Tratatului de la Bruxelles atât la alte ţări ale Europei Occidentale, cât şi

la cele două mari ţări industriale ale Americii de Nord.






54

securitate, independenţă şi suveranitate îi priveau pe toţi Aliaţii deo-potrivă;

Pentru timp de r ăzboi se prevedea o acţiune concertată a statelor

membre ale Alianţei. Dispoziţia fundamentală este cea înscrisă în art. 5:un atac împotriva unei din păr ţi va fi considerat ca îndreptat împotrivatuturor celorlalte şi va antrena, pentru fiecare din acestea, „o astfel deacţiune pe care o va considera necesar ă, inclusiv folosirea for ţei armate.”Se considera atac armat orice atac îndreptat împotriva teritoriului unuistat semnatar şi a for ţelor armate ale Păr ţilor, dispuse în Europa, Americade Nord şi în Atlanticul de Nord (art. 6). Astfel, fiecare stat membru îşipăstra suveranitatea, aderând la tratat, ca şi o suficient de mare marjă delibertate cu privire la o posibilă participare a sa la un conflict probabil;totodată, aria geografică avută în vedere de NATO era precizată în art. 6 – prin extinderea la teritoriile metropolitane ale statelor membre, însă nu şila posesiunile lor „de peste mări” (cu excepţia Algeriei şi a insulelor Atlanticului de Nord).

Revizuirea Tratatului se putea face după 10 ani, la cererea uneiadintre păr ţi şi pe calea consultărilor (art. 12). Tratatul putea fi denunţat deorice parte după 20 de ani (art. 13), însă durata sa era nelimitată, cum s-aprecizat câţiva ani mai târziu, în 1954. În legătur ă cu admiterea altor

membri, art. 10 preciza: „Păr ţile pot, prin acord unanim, să invite să acceadă în Tratat orice alt stat european susceptibil de a favorizadezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi de a contribui la securitateaAtlanticului de Nord. Orice stat astfel invitat poate deveni Parte la Tratat,prin depunerea instrumentelor sale de aderare la Guvernul Statelor Uniteale Americii. Aceasta va informa pe fiecare din Păr ţi despre depunereafiecărui instrument de aderare.”

Elemente definitorii speciale ale NATO: Art. 9 prevedea creareaunui „Consiliu”, organizat „astfel încât să se poată reuni rapid şi în orice

moment”; Consiliul „va înfiinţa organismele subsidiare care ar putea finecesare.”Organismele definitorii ale NATO au fost puse în practică începând

cu anii următori. Primul document de planificare coordonată a apăr ării s-aadoptat în anul 1950, primind denumirea de Medium – Term DefencePlan. El avea la bază principiul „îndiguirii” comunismului printr-unsistem de alianţe militare.

Structurile politice, militare, de cooperare financiar ă, economică sauştiinţifică s-au conturat în perioada anilor 1950-1952. Reuniunea

Consiliului Nord-Atlantic de la Lisabona din 20-25 februarie 1952, stabilea




55

înfiinţarea unui organism de conducere superioar ă – Consiliul Atlanticuluide Nord, un stat major militar internaţional ce supervizează 4 zone cucomandamente distincte: în Europa (Cartier general: Roquencourt, Franţa),

în Atlantic (sediul la Norfolk, Virginia, SUA), în Marea Mânecii(Northwood, Marea Britanie) şi un Grup strategic regional Canada-SUA(Washington). Reuniunile acestui for erau supervizate atât devicepreşedintele său, cât şi de Secretarul General al NATO, în subordineaultimului fiind Statul Major Internaţional (International Staff).

Între 1950-1951 s-au creat Comandamentul Suprem Aliat dinEuropa (SACEUR) şi Cartierul General Suprem al Puterilor Aliate dinEuropa. În 1952 au luat fiinţă Comandamentul Suprem Aliat din Atlantic(SACLANT) (ianuarie) şi Comandamentul Canalului Mânecii (februa-rie). Era şi momentul în care Organizaţia Atlanticului de Nord mai primeaţări membre, respectiv Grecia şi Turcia (sfâr şitul anului 1951), GermaniaFederală (1953).

Tot în această perioadă s-au perfectat şi unele documente-cadru,precum: Statutul NATO, al Reprezentanţilor Naţionali şi al StatuluiMajor Internaţional (20 septembrie 1951); Înţelegerea între Păr ţi privindstatutul for ţelor armate (19 iunie 1951), prin care se reglementa poziţiajuridică a militarilor aflaţi sub comanda NATO.

AAN – Adunarea Atlanticului de Nord , forumul parlamentar alNATO, a luat fiinţă în iulie 1955, dobândind o structur ă formală în 1957,iar numele actual în 1966. Independent de NATO, AAN serveşte dreptcadru de lucru în care parlamentari din ţările membre ale Alianţei seîntâlnesc pentru a dezbate şi discuta probleme de interes comun.

Principalele obiective ale AAN: întărirea cooper ării şi înţelegeriiîntre statele membre; promovarea ideilor Alianţei în elaborarea politicilor naţionale ale statelor membre; încurajarea dezvoltării unui sentimentcomun de solidaritate atlantică între ţările membre ale NATO; furnizarea

unei legături oficiale de comunicare între parlamentele naţionale şiautorităţile NATO.După terminarea „r ăzboiului rece”, AAN şi-a asumat noi sarcini:

asigurarea unui cadru de cooperare la nivel parlamentar între ţărileAlianţei şi noile democraţii apărute în Europa, axat în special peproblemele de securitate general-europeană şi regională, şi căutareamecanismelor adecvate de atragere treptată a unor noi state în luarea încomun a deciziilor politice necesare unei stabilităţi durabile în Europa;găsirea mecanismelor adecvate de cooperare între Alianţa Atlantică şi alte

organizaţii europene şi mondiale în vederea asigur ării unei mai bune




56

realizări a sarcinilor conjugate ale acestor instituţii în domeniul salvgar-dării securităţii şi stabilităţii pe continent.

Structura organizatorică de bază a AAN se prezintă astfel:− Comitetul Permanent, format din şefii tuturor delegaţiilor naţionale, care se întâlnesc cel puţin de 3 ori pe an;− Biroul AAN, format din preşedintele AAN, 3 vicepreşedinţi şi

trezorierul (aleşi anual de delegaţii la sesiunea plenar ă din rândulparlamentarilor membri) şi secretarul general al AAN (ales o dată la doiani de Comitetul Permanent);

− 5 comisii ale Adunării: Politică, Apărare şi Securitate,Economică, Ştiinţifică şi Tehnică şi Afaceri Civile (comisiile reunindu-secu prilejul celor 2 sesiuni anuale ale AAN);

− Subcomisii;− Secretariatul Internaţional;− AAN se întâlneşte de 2 ori pe an în sesiuni plenare – primăvara şi

toamna.Pe fundalul noilor evoluţii internaţionale (Criza Berlinului, a

Budapestei, a Suezului), se impunea o analiză asupra raporturilor Est-Vest, asupra reformelor structurale şi de funcţionare menite „a ameliora şidezvolta cooperarea între ţările membre ale NATO în vederea întăririi

unităţii din cadrul Comunităţii Atlantice.”Pentru elaborarea acestui document, Consiliul Nord-Atlantic anominalizat trei personalităţi, recunoscute prin autoritatea internaţională dobândită, provenind din trei ţări diferite: Gaetano Martino (Italia),Harlward Lange (Norvegia) şi Lester Pearson (Canada). Numele sub carea r ămas cunoscut documentul a fost „Raportul celor Trei Înţelepţi”.

Conform analizei acestora, ţările din cadrul NATO erau confruntate„cu o ameninţare atât de ordin politic, cât şi militar”, rezultat alcomunismului, care, „peste tot, aruncă sămânţa minciunii asupra modului

nostru de viaţă liber ă şi democratică”. Pornind de la această realitate,obiectivul pe termen lung al Alianţei trebuia să fie formarea uneicomunităţi atlantice întemeiate pe baze mult mai adânci decât cele aleunei apăr ări comune, respectiv, în acest sens, „este imperativ ca toateţările membre să facă din consultările din cadrul NATO o parte integrantă a procedurii naţionale de elaborare a liniei politice.” Raportul conţinea, deasemenea, un pasaj consacrat rezolvării paşnice a diferendelor dintreţările membre ale Alianţei.




57

2. NATO – evoluţ ie şi cronologie

Intervalul cuprins între anii 1958-1963 a fost dominat de accentua-

rea contradicţiilor existente între Vest şi Est, fiind scurtcircuitat de o seriede crize (Criza Berlinului, 1958-1959; Criza cubaneză, 1962), dar şi deproiecte de organizare (precum înfiinţarea, în 1963, a Comitetului NATOpentru Planificarea Apăr ării, Defence Planning Committee). Tocmai careplică la Criza Berlinului, a fost creată For ţa Mobilă (Mobil Force)bazându-se pe participarea a şase state membre ale NATO.

În 1963, s-a creat structura nuclear ă integrată a NATO, numindu-setotodată şi un adjunct al Comandantului Suprem aliat din Europa peaceste probleme. Pe acest fundal, a apărut şi decizia Franţei de a refuza

integrarea în cadrul NATO, anul 1966 marcând retragerea acestui stat dinstructurile Alianţei. Gestul Franţei a determinat o reorganizare a dispozi-tivelor strategice, operative şi tactice ale NATO. Responsabilitatea propu-nerilor unei asemenea reorganizări a revenit „Raportului asupra sarcinilor viitoare ale Alianţei”, numit şi Raportul Harmel, elaborat şi aprobat în1967.

După ce sublinia că „nici o reglementare definitivă şi stabilă înEuropa nu este posibilă f ăr ă soluţionarea problemei germane” şi f ăr ă dispariţia barierelor ce separ ă Estul de Vestul continentului, documentul

ar ăta scopul final al Alianţei, respectiv: „ajungerea la o ordine paşnică,justă şi durabilă în Europa, însoţită de garanţiile de securitate corespun-zătoare”, dar şi de măsuri de dezarmare şi control al înarmărilor, de redu-ceri echilibrate ale for ţelor armate.

Pe baza recomandărilor Raportului Harmel, au fost precizate, îndecembrie 1967, misiunile principale ale NATO: asigurarea corelaţieidintre scopurile politice şi cele militare, imperativul adaptării Alianţei lanoile riscuri şi ameninţări, dar şi la oportunităţile datorate destinderiiinterna

ţionale; edificarea unei securit

ăţi europene

şi prin introducerea

obligativităţii întăririi dispozitivului din zona Mediterana, cu predilecţieîn contextul generat de tensiunile arabo-israeliene, dar şi de implicareaURSS în regiune. Cu acest prilej, s-a modificat şi strategia defensivă aNATO. Cu acest prilej, s-a modificat şi strategia defensivă a NATO. Afost abandonată doctrina „represaliilor masive”. În două crize majore aleperioadei, respectiv Criza cipriotă (care a vizat relaţiile dintre Turcia şiGrecia), respectiv cea a pescuitului (ce a implicat Marea Britanie şiIslanda, în 1974), s-a resimţit noua direcţie de dezvoltare a structurii

NATO, medierea secretarilor generali fiind decisivă.




58

Odată cu anii ’70, problemele realizării securităţii europene audevenit din ce în ce mai dezbătute. Consiliul Ministerial NATO de laRoma, din martie 1970, a propus începerea de negocieri directe cu toate

păr ţile interesate, inclusiv statele membre ale Tratatului de la Var şovia,dar şi statele neutre sau cele nealiniate; se viza astfel stabilirea uneiBalanţe Mutuale a Reducerii For ţelor Armate. Textul fondator al coo-per ării, definind atât obiective, precum: armonizarea poziţiilor, consultărişi acţiuni comune în caz de criză, cât şi instrumente de lucru (reuniunisemestriale, ale miniştrilor de externe, şi trimestriale, ale directorilor politici ce formau Comitetul politic) s-a bazat pe Raportul Davignon(octombrie 1970). În mai 1972, la Moscova, SUA şi URSS au încheiatprimul Tratat pentru limitarea armelor nucleare strategice (SALT1) şi a

sistemelor antirachetă (ABM).Cu prilejul împlinirii a 25 ani de la înfiinţarea Tratatului, reuniuneaministerială de la Ottawa, din 19 iunie 1974, a adoptat o Declaraţie,semnată apoi, la 26 iunie, de şefii de stat şi guvern ai ţărilor membreNATO, în care erau prezentate noile problematici contemporane. Astfel,se sublinia faptul că s-au modificat coordonatele apăr ării comune dinmomentul în care între SUA şi URSS s-a „atins o situaţie de cvasiechili-bru... şi, din această cauză, problemele pe care apărarea Europei le ridică în faţa Alianţei au căpătat un caracter diferit şi mai particular.”

Semnificativ a r ămas, în contextul istoric respectiv, Actul Final dela Helsinki, din 1 august 1975, când, la sfâr şitul Conferinţei CSCE s-aupus bazele unui sistem de participare a tuturor statelor europene lagestionarea păcii şi securităţii pe continent.

3. NATO şi deschiderea spre Est după 1989

Consolidarea securităţii în Europa, după evenimentele care aumarcat anii 1989-1990, a reprezentat un proces de-a dreptul spectaculos.

Atmosfera de cooperare din ce în ce mai strânsă de la nivelul continen-tului a avut repercusiuni şi în spaţiul transatlantic. Astfel, Alianţa nord-atlantică a încercat, şi astăzi putem spune că a şi reuşit în cea mai mareparte, să se implice şi chiar să devină unul dintre factorii activi care augr ăbit unificarea europeană, cel puţin în jurul unor idealuri, precum paceaşi securitatea. Din 1991 şi până în 1994, NATO a reuşit să controleze şichiar să schimbe vechea ordine de tip confruntare, ordine care reprezen-tase elementul definitoriu mult timp pe continentul european, deschizând,în acelaşi timp, perspective generoase pentru o nouă ordine mondială,

întemeiată pe cooperare, securitate, pace.




59

În iulie 1990, cu prilejul reuniunii şefilor de state şi guvern ai ţărilor membre NATO, de la Londra, s-a adoptat o Declaraţie specială, prin caretoate ţările din cadrul Tratatului de la Var şovia erau invitate să conlucreze

efectiv pentru edificarea unui climat nou în Europa şi în lume.Reuniunea de la Bruxelles, din 21 decembrie 1991. Participanţi:toate cele 16 state membre, la care s-au adăugat Bulgaria, Estonia,Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Federativă Cehă şiSlovacă, România şi Rusia.

Documentul de referinţă adoptat – Declaraţia Consiliului deCooperare Nord-Atlantică privind dialogul, parteneriatul şi cooperarea:COCONA (NACC). Membri ai noului tip de instituţie – toate statelemembre NATO şi toate statele care au f ăcut parte din fostul Tratat de laVar şovia, inclusiv toate statele situate pe teritoriul fostei URSS, la care seadaugă Albania şi Finlanda, aceasta din urmă cu statut de observator.

COCONA a fost alcătuită efectiv din miniştrii de externe ai ţărilor membre. Activităţile sale principale cuprind: consultări periodice înproblemele esenţiale legate de politică şi securitate, ca şi asupra conflicte-lor regionale. Consiliul Atlanticului de Nord se reuneşte, odată la fiecaredouă luni, cu reprezentanţii ţărilor partenere din COCONA, la nivelulambasadelor şi al unui anumit număr de comitete ale NATO subordonate;

reuniuni ale Comitetului Economic cu partenerii de cooperare, axate pebugetele apăr ării şi interacţiunea lor în funcţie de evoluţia economică, lacare se adaugă probleme ce privesc reconversia industriei de apărare etc.

Odată cu cea de-a doua reuniune, care a avut loc în martie 1992, afost adoptat şi un vast program de activitate, ce viza cooperarea atât peprobleme politice şi de securitate, probleme militare legate de politica deapărare, cât şi pe probleme de conversie a industriei de apărare,generatoare astfel şi de probleme economice sau ştiinţifice etc.

4. Reforma şi restructurarea NATO – noi direcţ ii În noul mileniu, a apărut necesar ă şi urgentă o reformare a tipului

de comand ă militar ă integrat ă a NATO, urmărindu-se renunţarea laverigile ce ar fi putut crea probleme sau disfuncţionalităţi. Această reformă prevede realizarea unei noi structuri, care cuprinde două comandamente strategice, unul pentru Europa şi unul pentru Atlantic, cuo structur ă subordonată simplificată de comandamente regionale şi sub-regionale, ajungându-se astfel la o mai mare flexibilitate, dar şi la o mai

bună adaptare la cerinţele NATO.




60

Un al doilea pas: Parteneriatul pentru Pace (PfP), promovat lareuniunea la vârf a NATO, de la Bruxelles, în ianuarie 1994. Partene-riatul pentru Pace a devenit, principalul mecanism de punere în practică a

legăturilor, pe probleme de securitate, dintre Alianţă şi partenerii ei, dar şide creştere a interoperabilităţii acestora. Astfel, pe baza unor programedetaliate, care reflectă atât capacităţile, cât şi interesele individuale alepartenerilor, păr ţile sunt chemate să conlucreze pentru a promovatransparenţa unei politici de apărare naţională, bazată pe controluldemocratic al for ţelor armate şi al dezvoltării capacităţii de a conlucra.„Parteneriatul pentru Pace – se sublinia în documentul adoptat la Bruxelles– r ăspunde hotărârii Aliaţilor de a întări securitatea şi stabilitatea dinîntreaga Europă şi de a consolida legăturile cu statele democratice din Est.

El încearcă să stabilească, dincolo de dialog şi cooperare, un adevăratparteneriat pentru pace, care se va desf ăşura sub autoritatea ConsiliuluiAtlanticului de Nord. El va f ăuri noile relaţii de securitate între Alianţă şipartenerii săi pentru pace... Va extinde şi intensifica în întreaga Europă cooperarea politică şi militar ă... va diminua ameninţările la adresa păcii.”

Instrumentele de bază ale PfP, lansate în urma summit -ului de laBruxelles, sunt:

- Documentul-Cadru al PfP;- Programul Individual de Parteneriat (IPP);

- Programul de Lucru al Parteneriatului (PWP);- Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP).Rolul partenerilor a crescut considerabil prin activitatea permanent

depusă în cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (PCC), dar, maiales, datorită înfiinţării Elementelor Partenere de Stat Major (PSE),structuri situate în diverse comandamente ale NATO la nivel strategic,regional şi subregional, în cadrul cărora atât ofiţerii NATO, cât şi ofiţeriidin statele partenere au fost încadraţi pe funcţii de personal internaţionalcu caracter permanent.

La summit -ul de la Washington, din aprilie 1999, a fost aprobatParteneriatul pentru Pace operaţional, care are următoarele componente:

− Parteneriatul îmbunătăţit şi mai operaţional (Enhanced and MoreOperational Partnership/EMOP);

− Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East Europe Initiative/SEEI);

− Planul de Acţiune pentru Aderare (Membership Action Plan/MAP);

− Iniţiativa Capacităţilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative/

DCI).




61

EMOP a fost construit pe baza următoarelor elemente:- un nou cadru politico-militar (Political-Military Framework /

PMF), ce defineşte operaţiuni PfP conduse de NATO;

- lansarea unui Proces de Planificare şi Analiză a Parteneriatului(Planning and Review Process/PARP), supus atât adaptărilor, cât şiextinderilor;

- lansarea unui Concept al Capacităţilor Operaţionale (OCC)pentru operaţiuni PfP conduse de NATO;

- un Program Intensificat de Instruire şi Educare (Training and Education Enhanced Programme/TEEP), menit să optimizeze pregătireaîn cadrul PfP, prin dezvoltarea cooper ării şi dialogului, structurat pe 6componente: interoperabilitate, r ăspuns şi evaluare, exerciţii, pregătiredistribuită, strategii naţionale de pregătire, conexiuni şi colaborare.

SEEI viza accelerarea cooper ării în sud-estul Europei, coordonareaasistenţei acordate de NATO statelor partenere, promovarea cooper ăriiregionale şi a dezvoltării economice. Cel mai important rezultat al acesteiiniţiative a fost reprezentat de semnarea documentului lansat de Româniaşi aprobat, în martie 2000, la Budapesta, cu prilejul reuniunii miniştrilor de externe ai NATO, document cu privire la evaluarea riscurilor la adresasecurităţii sud-est europene (SEECAP).

MAP, lansat cu ocazia summit -ului NATO de la Washington înaprilie 1999, a fost destinat aplicării unui program de activităţi menite să sprijine ţările care doreau să devină membre ale Alianţei. Participarea laMAP, nu a implicat definirea unui interval de timp precis pentru o deciziede invitare a unui stat aspirant care să demareze negocierile de aderare cuNATO şi nici o garanţie pentru aderare, deoarece MAP nu poate ficonsiderat o prezentare a principalelor criterii de aderare. Planul era „menitsă consolideze, pe baza dialogului intens şi individualizat asupra probleme-lor ader ării, angajamentul ferm pentru admiterea de noi membri, prin

aplicarea unui Program de activităţi, care îşi propune să ajute statele aspi-rante în cadrul pregătirilor de aderare. Trebuie înţeles că deciziile luate destatele aspirante în temeiul orientărilor furnizate vor fi decizii naţionale, a căror elaborare şi aplicare va reprezenta r ăspunderea unilaterală a statului în cauză.”

MAP a fost structurat în 5 capitole: Probleme politico-economice,Probleme de apărare şi probleme militare, Probleme referitoare la resurse,Probleme privind securitatea informaţiilor, Probleme de legislaţie. Astfel,în cadrul fiecărui capitol al MAP se evidenţiază şi mecanismele prin carepot fi promovate pregătirile pentru posibila aderare. Se aşteaptă ca

„statele aspirante:




62

a) să-şi unească eforturile în vederea apăr ării colective şi pentrumenţinerea păcii şi securităţii;

b) să menţină eficienţa Alianţei prin participarea la responsabilităţi,

cheltuieli şi beneficii;c) să se angajeze să întreprindă eforturi, cu bună credinţă, pentrurealizarea consensului asupra tuturor problemelor;

d) să se angajeze să participe plenar la consultările din cadrulAlianţei şi la procesul decizional asupra aspectelor politice şi de securitatecare interesează Alianţa; să se angajeze în vederea asigur ării deschideriipermanente a Alianţei, în conformitate cu Tratatul de la Washington şi cudeclaraţiile la nivel înalt de la Madrid şi Washington.”

Aplicarea MAP în toate statele aspirante la aderare a oferit coerenţă

procesului de extindere a NATO. În decembrie 2001, NATO a adoptatcriterii suplimentare atât pentru statele aspirante, cât şi pentru celepartenere. Astfel, ţările aspirante trebuie să demonstreze că au voinţa şicapacitatea de a acţiona politic, diplomatic, economic şi militar pentru acombate terorismul internaţional sau alte ameninţări contemporane,precum emigraţia ilegală, crima organizată sau comer ţul cu produse, armeşi accesorii nucleare.

DCI , iniţiativă lansată la Washington, în aprilie 1999, a permisţărilor membre NATO să-şi reorganizeze for ţele. Prin această iniţiativă se

urmărea sporirea gradului de interoperabilitate a for ţelor NATO, dar şi acapacităţii lor de apărare prin creşterea potenţialului logistic, de desf ăşu-rare şi mobilitate a for ţelor aliate, de susţinere, de angajare efectivă, decomandă şi control.

Analiştii consider ă că distanţa dintre teorie şi practică în ceea cepriveşte în mod efectiv ideea lărgirii NATO şi a lansării PfP se poatecuantifica la nivelul gradului sporit de complexitate al procesului pe careîl reprezintă. În primul rând, scopul acestui document îl constituiestabilirea unei arii mult mai extinse de stabilitate, care nu este alta decât

ideea centrală, în fond, a Pactului Nord-Atlantic. O arie de stabilitate caresă cuprindă Europa centrală şi de Est. La rândul lor, ţările candidate laaderarea la NATO din acest spaţiu au fost nevoite să dovedească faptul că posedă un regim democratic solid şi sunt capabile să neutralizeze oriceconflict cu alte state. În plus, candidatele trebuie să fie capabile şi să dorească să se adapteze la cerinţele occidentale, de tradiţie şi experienţă mult mai îndelungată.

Mergând pe linia unei departajări, s-a considerat, în literatura despecialitate, că se pot evidenţia patru categorii de state cărora li s-au

adresat PfP şi însăşi ideea de lărgire a NATO. Astfel,:




63

1) ţări care au declarat că nu consider ă PfP doar un simplu pretextpentru o posibilă aderare la NATO, f ăcând în acest sens orice efort pentrua se apropia în mod efectiv cât mai mult de Alianţă (Republica Cehă,

Ungaria, Polonia, România, Slovacia, Slovenia). Pentru acestea, PfP areprezentat doar un stadiu tranzitoriu, un moment de preaderare;2) ţări care s-au considerat mulţumite doar cu spiritul şi aplicabi-

litatea PfP – Bulgaria şi unele ţări din fosta Uniune Sovietică;3) ţări care au participat la PfP, dar care aveau în vedere doar o

poziţie neutr ă atât faţă de NATO, cât şi faţă de Rusia (potenţiale exemplefiind Ucraina, Moldova, Suedia, Finlanda şi, după unii autori, chiar şiAustria);

4) Rusia, care a acceptat PfP, dar a accentuat ideea de parteneriatstrategic cu NATO sau de lansare a unei apropieri de tip special cu Alianţa.

Noile semnificaţii ale conceptului de Parteneriat. Caracteristici.Realităţi şi provocări ale noului context internaţional

Pentru ca Parteneriatul să reprezinte un organism care să-şi menţină atât dinamismul, cât şi importanţa efectivă pentru Alianţă, a fost necesar cael să fie adaptat permanent, pentru a putea r ăspunde noilor priorităţi aleNATO. Organismul transatlantic în sine, reprezentând un actor extrem deimportant în domeniul securităţii, a fost firesc să atragă parteneri care să

dorească dezvoltarea unei relaţii strânse cu Alianţa. Dar, în acelaşi timp,Parteneriatul a fost chemat să constituie şi o ofertă atractivă pentru parte-neri, mai ales din perspectiva oferirii de sprijin în atingerea aspiraţiilor lor.

Pentru a veni în întâmpinarea nevoilor noilor tipuri de parteneri,NATO a creat un mecanism, aşa-numitul Plan Individual de Acţiuni alParteneriatului (IPAP), conceput în ideea sporirii concentr ării pe reformainternă a statelor vizate. Astfel, IPAP-ul trebuie să identifice clar prio-rităţile de cooperare ale fiecărui partener şi să ofere siguranţa că diferitelemecanisme folosite corespund în mod direct acestor priorităţi.

Politica în evoluţie a Alianţei privind Parteneriatul s-a dovedit plină de succes în sprijinirea schimbării mediului strategic din spaţiul euro-atlantic. Prin promovarea interoperabilităţii politice şi militare, Partene-riatul a ajutat la crearea unei adevărate culturi euroatlantice de securitate.

Relaţiile NATO cu reprezentanţii noii lumi post-1989Rusia Un parteneriat special a fost stabilit între NATO şi Rusia,

prin intermediul căruia s-a convenit să se dea substanţă angajamentuluicomun de a construi o Europă a păcii, stabilă şi indivizibilă. El s-a

concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relaţiile Reciproce,




64

Cooperarea şi Securitatea, prin care NATO şi Rusia s-au angajat să-şidezvolte relaţiile pe baza intereselor comune, reciprocităţii şi transpa-renţei, în vederea realizării unei păci durabile, bazată pe principiile

democraţiei şi securităţii prin cooperare. Astfel, la 27 mai 1997 s-aperfectat Actul Constitutiv NATO-Rusia pentru Relaţii Bilaterale. Iar dinluna următoare a început să funcţioneze un Consiliu Comun Permanent(PJC)•; Totodată în mai 2002 s-a înfiinţat un nou Consiliu NATO-Rusia,bazat pe coordonate mult îmbunătăţite.

Ucraina a ocupat un loc aparte în mediul de securitate euroatlantic,reprezentând un partener important în promovarea stabilităţii şi a valorilor comune ale democraţiei. Carta pentru un Parteneriat Distinctiv, adoptată în 1997, şi-a afirmat sprijinul pentru „o Ucraină independentă, stabilă şi

democratică”; în urma acceptării acestui document, şi-a începutactivitatea o Comisie NATO-Ucraina (NUC), cu reprezentanţi la nivel deambasadori, miniştri de Externe, miniştri ai Apăr ării, şefi de stat şi deguvern. După cum sublinia ministrul de externe ucrainean din 1999, BorisTarasiuk, Carta a deschis noi drumuri în „relaţiile dintre Ucraina şiAlianţă în multe domenii, începând cu reforma şi interoperabilitateafor ţelor armate, până la soluţionarea situaţiilor de urgenţă economică şirealizarea unor ateliere de lucru pe teme economice.”

Zona Mediteraneană a fost considerată de către NATO o zonă de

interes special, potrivit principiului că securitatea în Europa este strânslegată de securitatea şi stabilitatea în Mediterana. Procesul DialoguluiMediteranean al NATO, stabilit în 1994, a fost parte integrantă aprocesului de abordare de către NATO a securităţii prin cooperare. LaDialog au participat, începând cu anii 1994-1995, NATO, Egipt, Israel,Iordania, Mauritania, Maroc şi Tunisia.

Deschiderea spre EstAlianţa Atlanticului de Nord a r ămas în tot acest timp deschisă

acceptării de noi membri, după cum este stipulat în art.10 al Tratatului de

la Washington. Acest fapt a presupus lansarea de invitaţii ţărilor nu numaidornice, dar mai ales capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiilede membru al Alianţei. În acest scop, NATO a stabilit un program deactivităţi menite a acorda asistenţă ţărilor aspirante în cadrul pregătirii lor în vederea posibilei ader ări la Alianţă.

• Cooperarea în cadrul PJC a fost întreruptă în cursul crizei Iugoslaviei,

dar a fost reluată în urma negocierilor din 2000-2002.




65

Reuniunea „la vârf” a statelor membre ale NATO de la Washington(23-25 aprilie 1999) – cu ocazia aniversării a 50 de ani de funcţionare aAlianţei – a definit noua poziţie a organizaţiei. Deşi evidenţiau schimbă-

rile pe plan mondial, pariticipanţii la summit afirmau în continuare că „valorile noastre comune şi interesele noastre de securitate r ămân aceleaşi(...) Vom menţine atât solidaritatea politică, cât şi for ţele militare necesarepentru protejarea naţiunilor noastre şi pentru a veni în întâmpinareaameninţărilor la adresa securităţii secolului următor.” (Declaraţia de laWashington). Pe acest fundal, Alianţa Nord-Atlantică trebuia să r ămână „baza apăr ării noastre colective; ea întruchipează legătura transatlantică ce uneşte America de Nord cu Europa într-un Parteneriat unic de apărareşi securitate.” Cu acel prilej, a fost schiţat şi proiectul viitoarei Alianţe – structur ă care „va fi mai mare şi mai flexibilă, dedicată apăr ării colectiveşi capabilă să întreprindă noi misiuni, între care aceea de a contribui laprevenirea efectivă a conflictelor şi angajarare efectivă în gestionareacrizelor, incluzând operaţiuni de reacţie la criză.” Căci, în secolul XXI,NATO trebuie să „păstreze puterile trecutului şi are misiuni noi, membrinoi şi noi Parteneriate.”

Au fost redefinite totodată şi misiunile NATO. Astfel, Securitatea viza consolidarea fundamentelor instituţiilor democratice, soluţionarea

paşnică a disputelor, cu excluderea utilizării for ţei sau ameninţării cufor ţa. Consultanţ a urmărea dezvoltarea unui forum transatlantic în care să fie dezvăluite toate problemele care pot afecta interesele esenţiale alepăr ţilor, pentru realizarea coordonării eforturilor în direcţia intereselor comune. Descurajarea şi Apă rarea, ca şi Gestionarea crizelor, au căpătatdimensiuni sporite prin introducerea unor operaţiuni militare de „reacţiela criză”. Parteneriatul foarte lărgit şi-a propus ca baze cooperarea şidialogul cu toate statele din spaţiul euroatlantic.

O direcţie fundamentală a noului organism transatlantic a consti-

tuit-o refundamentarea Conceptului Strategic al Alianţei. Acesta seprezintă ca un document de referinţă atât pentru Aliaţi, cât şi, mai ales,pentru ţările candidate la aderare. În continuare, conform textului aprobatla Washington în 1999, principiile strategice au r ămas: solidaritatea,unitatea strategică, eficacitatea militar ă a NATO, libertatea de acţiune aorganizaţiei, descurajarea oricărei agresiuni posibile, prevenirea conflicte-lor şi gestionarea crizelor; promovarea cooper ării şi înţelegerii cu partene-rii; descurajarea folosirii şi prolifer ării armelor NBC; împăr ţirea echitabilă a rolurilor, riscurilor, responsabilităţilor şi beneficiilor apăr ării comune.




66

De asemenea, a fost relansată şi ideea Identităţii Europene de Securitate şiApărare•, replica în cadrul Alianţei bazându-se pe cei „trei D”:

- evitarea decupl ă rii, pentru a nu se ajunge la negarea şi dispariţia

NATO;- duplicarea, în sensul evitării paralelismului între capacităţile UEşi cele ale NATO;

- evitarea discrimină rii faţă de statele europene membre ale NATO,dar care nu fac parte din UE.

Problema extinderii NATO a început să ocupe poziţii principale îndezbateri încă din anii 1994-1995. Primul pas s-a f ăcut la reuniunea de laBruxelles, din ianuarie 1994, unde a fost formulată clar voinţa politică delărgire a Alianţei. În decembrie 1994, miniştrii de Externe ai ţărilor membre NATO au solicitat elaborarea unui studiu asupra extinderii, încare întrebările nodale erau „De ce”, „Cum” şi „Când”.

Studiul pentru lărgirea NATO a fost finalizat în septembrie 1995 şia fost structurat pe capitole referitoare la: scopul şi principiile extinderii;modalitatea asigur ării că extinderea va contribui la stabilitatea şi securi-tatea întregii regiuni euroatlantice, dar şi la eficacitatea Alianţei, menţi-nându-i capacitatea de a-şi îndeplini principalele obiective; modalităţileCCNA şi PfP de a contribui la procesul extinderii; implicaţiile ader ării

pentru noii membri, inclusiv drepturile şi obligaţiile ce le revin;modalităţile desf ăşur ării extinderii propriu-zise.În ceea ce priveşte principiile efective ale extinderii, ele se bazau pe

art. 10 al Tratatului de la Washington, iar „bunăvoinţa şi abilitatea de aface faţă unor asemenea angajamente, nu numai teoretic, ci şi practic, vor reprezenta un factor cheie în orice decizie de a invita o ţar ă să se alăture.”În plus, „capacitatea membrilor de a contribui din punct de vedere militar la apărarea colectivă şi la menţinerea păcii şi la alte noi misiuni aleAlianţei va fi un factor în hotărârea dacă să fie invitaţi să se alăture

Alianţei.”Odată cu rediscutarea acestor hotărâri, între 1996-1999, lideriiNATO au subliniat în numeroase rânduri că nu se poate vorbi de o „listă fixă sau rigidă de criterii pentru invitarea” de noi state în cadrul Alianţei.

Reuniunea miniştrilor de Externe ai NATO din decembrie 1995 aschiţat şi un calendar de lucru cu statele interesate în a fi primite înAlianţă.

• Acest concept a apărut în anii ’80 şi s-a pus în discuţie la summit -ul

NATO de la Roma, din 1991.




67

În cursul anului 1996 s-au purtat discuţii cu 12 state aspirante, iar la10 decembrie 1996 a fost inaugurat procesul formulării de recomandărivizând statele ce urmează a fi invitate să demareze negocierile de aderare.

În urma întrevederilor, evaluările au ar ătat următoarea situaţiepentru ţările din spaţiul est-central european:a) Bulgaria – Cu toate că bugetul militar se situa aproximativ la

4,6% din PIB, reforma din domeniul militar nu era, din punct de vederefinanciar, în mod serios susţinută. În schimb, din punctul de vedere alschimbărilor legislative, reforma din 1996 trecea armata sub controlpolitic civil, iar din punctul de vedere al participării internaţionale, statulera membru activ la misiunile de pace.

b) Republica Cehă – Reforma militar ă nu a constituit una dintrepriorităţile guvernului de la Praga, neelaborându-se o strategie desecuritate naţională, iar bugetul alocat în acest scop a fost doar de 2,5%.Din punctul de vedere al participării internaţionale, statul era membruactiv la misiunile de pace.

c) Estonia – Guvernul nu prevedea o includere imediată în NATO.d) Ungaria – Din punctul de vedere al schimbărilor legislative,

armata fusese trecută sub controlul civil democratic. Iar din punctul devedere al participării internaţionale – prezenţa bazelor logistice IFOR.

e) Letonia – Model determinant, în continuare, cel sovietic.Participant la unele dintre activităţile PfP.

f) Lituania – Din punctul de vedere al reformelor din domeniularmatei, acestea nu au ocupat poziţii importante în pachetul legislativ alguvernelor de până atunci. Din punctul de vedere al bugetului alocatarmatei, cifra de doar 1% din PIB era considerată insuficientă.

g) Polonia – Din punct de vedere legislativ, reforma din 1995 aacţionat la mai multe niveluri, reducând vizibil structurile supradimen-sionate, dar şi recomandând achiziţionarea de armament nou din Vest. Iar

din punctul de vedere al participării internaţionale, statul era membruactiv la misiunile de pace şi PfP.h) România – Din punct de vedere legislativ, s-a operat un program

ambiţios de reformă, introducându-se controlul civil asupra armatei.Statul a solicitat 19 (dintr-un total de 20) programe NATO de intero-perabilitate. Iar din punctul de vedere al participării internaţionale – statulera membru activ la misiunile de pace.

i) Slovacia – guvernul se bazează, aproape exclusiv, pe impactulpoziţiei geostrategice a ţării.




68

j) Slovenia – Costurile ader ării sunt considerate greu de suportat decătre populaţie. Iar din punctul de vedere al participării internaţionale,statul era membru activ la misiunile de pace.

Ca o consecinţă, la reuniunea din iulie 1997 de la Madrid, NATOa invitat Cehia, Ungaria şi Polonia să adere la Alianţă. Negocierilepropriu-zise s-au derulat în acelaşi an, perfectându-se Protocoalele laTratatul de la Washington. În 1998, s-au ratificat Protocoalele deaderare de către toţi membrii NATO, iar la 12 martie 1999, Cehia,Ungaria şi Polonia au devenit în mod oficial membre ale NATO.

Dar reuniunea de la Washington, din aprilie 1999, a lansat şi ostrategie şi o metodologie coerente pentru admiterea de noi membri înNATO, mai exact, a creionat „NATO secolului XXI”, bazat pe „doctrina

por ţilor deschise”: „E de aşteptat ca Alianţa să adreseze noi invitaţii, înanii ce vor veni, unor naţiuni dornice şi capabile să-şi asume respon-sabilităţile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de membru, în măsura încare NATO hotăr ăşte că includerea ar mări securitatea şi stabilitateagenerală europeană. (...) Naţiunile care şi-au exprimat interesul de adeveni membre NATO vor fi ţinute în evidenţă activă în vedereadobândirii calităţii de membru în viitor. Orice ţar ă democrată europeană acărei admitere ar îndeplini obiectivele Tratatului va fi luată în considerare,indiferent de poziţia ei geografică, fiind judecată după meritele proprii.”

Summit-ul NATO de la PragaSummit -ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002) reprezintă,

cu siguranţă, un moment cu o semnificaţie deosebită în istoria Alianţei.Praga a constituit un început de drum, însemnând transformarea efectivă a Alianţei. Tema summit -ului – „Noi capacităţi, noi membri, noi relaţii” – a exprimat clar faptul că, la Praga, au fost analizate toate aspecteleadaptării NATO la evoluţia mediului global de securitate, ce implică, pede o parte, atât misiuni noi pentru Alianţă, cât şi redefinirea capacităţilor

pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea acestor misiuni.Summit -ul de la Praga a prilejuit a doua extindere a NATO, prinlansarea invitaţiei politice de aderare la Alianţa Nord-Atlantică a şaptestate: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia.Extinderea NATO a cuprins, astfel, trei direcţii strategice: Nordul (ţărilebaltice), Centrul şi Sud-estul Europei. Includerea celor şapte state înAlianţă, după Polonia, Republica Cehă şi Ungaria, invitate în 1997, acontribuit la consolidarea continuităţii teritoriului NATO şi la extindereaspaţiului de stabilitate şi securitate al Alianţei de la Marea Baltică la

Marea Neagr ă.




69

Angajamentul de la Praga privind Capacit ăţ ile. Ideea dezvoltăriiunei astfel de iniţiative s-a conturat cu ocazia reuniunii miniştrilor apăr ăriidin ţările NATO din 6 iunie 2002 şi a avut în vedere reajustarea iniţiativei

similare adoptate la summit-ul NATO de la Washington din 1999.Diferenţa major ă faţă de decizia luată în 1999 a ţinut de domeniulreducerii deficienţelor în ce priveşte capacităţile aliate: apărarea împotrivaatacurilor chimice, biologice, radiologice sau nucleare; informaţii şisupraveghere, detectarea ţintelor; sistemul de supraveghere la sol; coman-dă, control şi comunicaţii, eficienţă de luptă, inclusiv muniţii de înaltă precizie, transport strategic aerian şi maritim, capacităţi de realimentare înaer, capacităţi dislocabile pentru sprijinirea for ţelor combatante.

For ţ a de Reacţ ie a NATO. Iniţiativa NATO Response Force a fostlansată cu prilejul reuniunii informale a miniştrilor apăr ării din statelemembre ale NATO, de la Var şovia, din 24-25 septembrie 2002. Ea avizat constituirea unei for ţe de reacţie rapidă a NATO, cu un efectiv deaproximativ 21.000 de militari, compusă atât din elemente terestre, cât şiaeriene sau navale şi dispunând de o capacitate de desf ăşurare în termenscurt (7 zile).

Consideraţ ii finaleAnaliştii consider ă, la unison, că anul 1994 a consemnat un

moment crucial în istoria NATO. Pentru prima dată, vizibil, chestiuneanu s-a pus dacă era necesar ă extinderea, ci, dacă este să preluăm cuvintelepreşedintelui american din acea perioadă, Bill Clinton, „când şi cum” seva petrece ea.

Prin crearea PfP s-a realizat un pas important, dar nu neapăratdecisiv în ceea ce priveşte posibila integrare a ţărilor din spaţiul est-central european în NATO. Dar ce a devenit din ce în ce mai evident afost faptul că, prin crearea de competiţii între ţările candidate, puteau să apar ă distorsiuni sau chiar se putea ajunge la un efect invers, de desfacere

a unor posibile legături, atât de dorite, altfel, prin integrarea NATO. Şitocmai pentru a evita acest gen de divizări posibile a fost nevoie să seschimbe ideea despre NATO şi să se înţeleagă importanţa extinderiiacestei organizaţii spre Est. În acest proces, momentul semnificativ alextinderii, după Madrid, 1997, a fost Praga, 2002. „A fost o decizie de oimportanţă cr ucială”, a declarat Lordul Robertson cu acel prilej.„Extinderea va menţine şi va spori for ţa NATO, coeziunea şi vitalitateasa. Iar această extindere nu este îndreptată împotriva intereselor desecuritate ale nici unei ţări partenere, oricare ar fi ea”, a adăugat înaltul

oficial, f ăcând aluzie la Rusia. „Pentru NATO, Praga reprezintă vârful




70

transformării; astfel, noi redăm for ţă acestei legături transatlanticeesenţiale de care depind atât securitatea, cât şi apărarea noastr ă. Avemorganizarea, capacităţile militare şi voinţa de a face să dispar ă orice

ameninţare la adresa popoarelor noastre, atunci şi acolo unde ea apare.”„Europa se reuneşte încetul cu încetul, elimină fracturile care, înmod atât de dureros, au scurtcircuitat-o în trecut – a subliniat, la rândulsău, preşedintele Franţei, Jacques Chirac, f ăcând aluzie şi la modificărileînregistrate de Uniunea Europeană, după reuniunea de la Copenhaga.Europa şi America de Nord reafirmă caracterul indivizibil al securităţii lor comune, iar noi, francezii, suntem favorabili extinderii, pentru ca poartaAlianţei să r ămână deschisă.”

„Decizia de astăzi ne reafirmă angajamentul vizavi de libertate şio Europă unită, liber ă şi tr ăind în pace”, a estimat şi omologul săuamerican, George Bush. „Cei care au proaspete amintirile tiranieicunosc bine valorile democraţiei. În Europa centrală şi de est, curajul şiviziunea morală a prizonierilor, exilaţilor, preoţilor sau autorilor dramatici au cauzat căderea tiranilor, e vorba de acel spirit care e atât denecesar în structurarea noii Europe.”

În această perioadă a lărgirii NATO, a devenit cert că echilibrulrelaţiei dintre aliaţi şi parteneri s-a modificat în mod substanţial. Efectiv,

la 29 martie 2004, nu mai puţin de 7 foşti parteneri – Bulgaria, Estonia,Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au devenit aliaţi.Pentru prima dată, NATO a înregistrat mai mulţi membri (26) decâtparteneri (20). În plus, aceştia din urmă reprezentau un grup foarte divers,din toate punctele de vedere: atât ţări importante din punct de vederestrategic, situate în Caucaz şi Asia Centrală, cât şi ţări europeneoccidentale neutre. Acestea au venit cu nevoi şi aspiraţii de securitateextrem de diferite.

Summit-ul de la Istanbul (28-29 iunie 2004). Prima reuniune la vârf

la care au participat şi noii membri ai Alianţei s-a desf ăşurat la Istanbul,pe fundalul acţiunilor de menţinere a stabilităţii în zona irakiană. Obiec-tivul central al dezbaterilor s-a axat pe conceptul remodelării OrganizaţieiNord-Atlantice. Astfel, pe lângă misiunea de apărare colectivă, s-a impusşi ideea consolidării securităţii internaţionale, ca şi a contracar ării noilor riscuri şi ameninţări care confruntau Europa sau lumea.

Printre principalele obiective ale summit-ului s-a numărat şiîntărirea unor parteneriate deja existente (cele vizând Caucazul şi AsiaCentrală; Rusia; Ucraina; ţările participante la Dialogul mediteraneean).

Cu acest prilej, s-a lansat Iniţ iativa de cooperare de la Istanbul –




71

document menit să promoveze cooperarea practică în domeniile apăr ăriişi securităţii cu ţările din Orientul Mijlociu şi să deschidă acelaşi gen deacţiuni spre ţările membre ale Consiliului de Cooperare din Golf (Arabia

Saudită, Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Oman şi Qatar).Între 28-29 noiembrie 2006, la Riga, a avut loc primul summitNATO organizat vreodată pe un teritoriu sovietic, respectiv al doilea,după cel de la Praga, din spaţiul est-central european, fost comunist,care a reunit reprezentanţii celor 26 de state membre, printre care şipreşedintele american, George W. Bush.

Analiştii au considerat că alegerea respectivă s-a datorat, înprimul rând, insistenţelor venite dinspre ţările baltice, îngrijorate deapropierea de vecinul rus.

Agenda summit-ului de la Riga a conţinut următoarele priorităţi:● continuarea construirii capacităţilor militare;● împăr ţirea mai echitabilă a riscurilor şi cheltuielilor, fiind vizate

acele state care nu alocă suficiente fonduri, respectiv cele care condiţio-nează participarea în teatrele de operaţiuni de statutul de necombatant;

● coordonarea cu alte instituţii, precum ONU şi UE, pe ideea că NATO nu poate să-şi asume, în Afganistan, rolul de organizaţie dereconstrucţie si ajutorare a sinistraţilor;

● dezvoltarea parteneriatelor în zona Mediteranei, în OrientulMijlociu şi în Asia-Pacific;● sporirea dialogului politic – punând accentul pe dublarea strate-

giei de securitate cu politici antidrog sau de construire a democraţiei;● redefinirea relaţiei NATO-UE.Din punct de vedere oficial, discuţiile ce au avut loc cu acel

prilej, au fost structurate pe trei mari paliere:1. Misiunea din Afganistan (precum şi cele din Darfur, Irak,

Kosovo sau Mediterana);

2. Sporirea capacităţile militare;3. Lărgirea şi întărirea cadrului de parteneriate.În ceea ce priveşte o posibilă extindere a Alianţei, secretarul general

Jaap de Hoop Scheffer 1 a declarat că, cu acest prilej, nu va fi formulată nici o nouă invitaţie de aderare. „Nu va exista nici o invitaţie la summit-ulde la Riga. Acest lucru priveşte toate ţările candidate – Ucraina, Georgia

1 La 5 ianuarie 2004, Jaap de Hoop Scheffer, un politician danez,format la Universitatea din Leiden (n. 1948), a devenit cel de-al 11-lea

Secretar General al NATO, succedându-i lordului George Robertson.






73

Bibliografie1. J. Fidler, P. Mares, Istoria NATO, Institutul European, Bucureşti,

2005.

2. J.St. Blank, From Madrid to Brussels, Strategic Studies Institute,1997.3. E. Preda, NATO, Editura Silex, Bucureşti, 1999.

TEXTE DE COMENTAT. TEME PENTRU DEZBATERI

• Comentaţ i urmă torul text, scris cu prilejul a 11 ani de la înfiin-ţ area PfP (Susan Pond, „Să înţelegem în ce constă setul de instrumente alParteneriatului pentru Pace”, Revista NATO, primăvara 2004):

„În cei zece ani care au urmat de la crearea programului Partene-riatului pentru Pace (PfP), aliaţii şi partenerii au dezvoltat împreună un setcuprinzător de instrumente pentru a sprijini realizarea scopurilor şiobiectivelor urmărite de PfP şi transformarea ideilor în acţiuni concrete.Setul de instrumente al PfP ofer ă cadrul necesar atât pentru acţiunilebilaterale, cât şi pentru cele multilaterale, oferind partenerilor programeeficiente şi transparente în sprijinul realizării angajamentelor lor faţă deNATO.

Programul de cooperare creat pe baza Documentului Cadru al

Parteneriatului pentru Pace şi a Documentelor Fundamentale aleConsiliului Parteneriatului Euro-Atlantic este deschis tuturor membrilor Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), care pot şidoresc să contribuie la întărirea securităţii spaţiului euro-atlantic. După ceşapte noi membri au aderat la Alianţă în luna martie a acestui an, aceastaa continuat să lucreze cu 20 de naţiuni partenere.

Diversitate Ţările participante în prezent la PfP formează un grupdivers din punct de vedere geografic, care include state din Europa deVest, foste republici sovietice din Caucaz, Asia Central

ă şi din alte

regiuni, precum şi ţări care aspir ă la obţinerea statutului de membru alAlianţei. Toate aceste ţări au aspiraţii şi cerinţe de securitate diferite.Drept urmare, setul de instrumente al PfP acoper ă o gamă largă deactivităţi, care pot fi configurate pentru a r ăspunde diferitelor dorinţe,ambiţii şi capacităţi ale fiecărui partener.

Domenii de cooperare În total, Parteneriatul pentru Pace ofer ă Partenerilor ocazia de a coopera în mai mult de 24 de domenii, careinclud sprijinul controlului democratic asupra for ţelor armate, lupta

împotriva terorismului, planificarea urgenţelor civile şi realizarea




74

interoperabilităţii. Partenerii pot alege din mai mult de 1.400 de activităţiindividuale specifice, inclusiv vizite ale echipelor de exper ţi, ateliere delucru, cursuri şi exerciţii militare.

Naţiunile partenere aleg activităţi individuale pe baza propriilor lor obiective şi abilităţi, pe care le înaintează aliaţilor într-un Document dePrezentare. Apoi este elaborat un Plan Individual al Parteneriatului (IPP)pentru doi ani. Acest document ofer ă baza cooper ării dintre fiecarepartener şi NATO şi reflectă scopurile şi ambiţiile pe care partenerii şi le-au fixat în Documentul de Prezentare.

Planul Individual de Acţiune al Parteneriatului (IPAP) merge maideparte decât IPP şi este deschis ţărilor care au voinţa politică şi abilitateapentru aprofundarea relaţiilor lor cu NATO. Acesta ofer ă un set sporit deinstrumente PfP pentru consilierea şi asigurarea asistenţei partenerilor realizarea reformelor lor interne în domeniul securităţii şi apăr ării. În lunamartie a acestui an, Georgia a devenit prima ţar ă care a înaintat la NATOun Document de Prezentare IPAP.

(...) Toţi cei şapte noi membri ai Alianţei – Bulgaria, Estonia,Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au folosit la maximacest mijloc pentru a se pregăti în vederea obţinerii statutului de statmembru NATO. Albania, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a

Macedoniei continuă să participe la acest program.Contribuţiile partenerilor la operaţiunile conduse de NATO suntsemnificative şi au continuat să crească în timp, pe măsur ă ce parteneriişi-au îmbunătăţit capacitatea de a opera împreună cu aliaţii. În ultimiicinci ani, ţările partenere au contribuit cu mai mult de 15% din for ţeledislocate în operaţiunile conduse de NATO în Afganistan şi Balcani.

Procesul de Planificare şi Analiză al Parteneriatului (PARP)reprezintă principalul mijloc al PfP pentru promovarea interoperabilităţii.PARP-ul planifică cerinţele privind interoperabilitatea şi capacităţile pe

care participanţii urmează să le îndeplinească şi include un proces extinsde analiză pentru măsurarea progresului realizat. Acest proces ajută partenerii să dezvolte capacităţi pentru propria securitate pe care şi lepermit şi să ofere for ţe cu care să contribuie la operaţiunile conduse deNATO, cum ar fi For ţa de Asistenţă de Securitate din Afganistan, KFOR din Kosovo şi For ţa de Stabilizare din Bosnia-Her ţegovina. PARP-ul estede asemenea folosit de către parteneri pentru realizarea unor for ţe armateeficiente şi sustenabile pe care şi le permit şi pentru promovarea uneireforme cuprinzătoare a apăr ării, inclusiv în ceea ce priveşte apărarea

împotriva atacurilor teroriste.






76

Pentru a sprijini acest vast program de cooperare, partenerii suntreprezentaţi la sediul NATO din Bruxelles de personal civil şi militar.Personalul militar din ţările partenere este de asemenea prezent la două

dintre comandamentele strategice ale NATO, Comandamentul Aliatpentru Operaţii din Mons, Belgia, şi Comandamentul Aliat pentruTransformare din Norfolk, Virginia, în Statele Unite. Personalul NATOdin Kiev şi Moscova ofer ă un sprijin suplimentar programelor decooperare ale Alianţei cu Ucraina şi Rusia. Aliaţii analizează în prezent oserie de opţiuni privind îmbunătăţirea legăturii şi a aranjamentelor decomunicare cu toţi partenerii din Caucaz şi Asia Centrală. În plus,partenerii pot trimite interni pentru a lucra cu personalul internaţional lasediul central al NATO din Bruxelles.

Desigur, setul de instrumente al PfP evoluează permanent pentru ar ăspunde nevoilor şi aspiraţiilor aliaţilor şi partenerilor.”

• Comentaţ i urmă toarele fragmente din discursul rostit deGerhard von Moltke (secretar general adjunct al NATO pentru problemepolitice, 1995) (selectiv):

Aderarea la NATO va contribui la consolidarea stabilităţii şisecurităţii euroatlantice, prin: „încurajarea şi sprijinirea reformelor demo-cratice, inclusiv a controlului asupra factorului militar, protejarea meto-delor şi cutumelor de cooperare, consultare şi construire a consensului carecaracterizează relaţiile dintre actualii aliaţi, promovarea relaţiilor de bună vecinătate în întreaga zonă euroatlantică, sporirea transparenţei înplanificarea apăr ării, consolidarea tendinţei către integrare şi cooperare înEuropa, sporirea abilităţii Alianţei de a contribui la securitatea europeană şiinternaţională şi de a sprijini menţinerea păcii sub auspiciile ONU şi OSCEşi prin întărirea şi lărgirea parteneriatului transatlantic. (...) Avem nevoie să creăm un continent care să fie mai unit printr-un angajament comun pentruo societate deschisă, democratică, respectarea drepturilor omului şieconomie de piaţă (...) NATO este o comunitate politică de naţiuni angajate

în promovarea valorilor şi apărarea intereselor lor comune”.• Comentaţ i urmă toarele fragmente din interviul ministrului

polonez al Apă r ă rii Naţ ionale, Janusz Onyszkievicz (Apud ElizabethPond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, 2003, p. 82, 87-88):

Abordând tema dorinţei vechi de o mie de ani a Poloniei, aceea de afi acceptată ca parte a Occidentului, dintr-o perspectivă mai optimistă,ministrul polonez a afirmat: „Aspiraţiile noastre de a adera la UniuneaEuropeană şi la NATO sunt două păr ţi ale aceleaşi monede. (...) Vrem pur şi simplu să ader ăm la comunitatea ţărilor democratice din emisfera

nordică.”




77

În ipostaza de candidat-cheie al NATO, Polonia a ar ătat că promisiunea de integrare îi va conferi, de fapt, încrederea de a propuneîmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia, odată ce, sprijinită fiind de NATO, nu

mai avea de ce să se teamă că atitudinea sa deschisă ar putea fiinterpretată greşit drept subordonare. În 1997, la puţin timp după ce adevenit ministru al Apăr ării pentru a doua oar ă – şi imediat după cePolonia a ajuns în faza ultimă a admiterii în NATO – Onyszkievicz aexplicat paradoxul: „Întrucât am fost acceptaţi în ipostaza de candidaţimai mult sau mai puţin viabili pentru NATO, am putea să intensificămcooperarea cu Rusia. În 1989 sau chiar în 1991, ne-am fi asumat unanume risc dacă am fi încercat, câtuşi de puţin, să ne ar ătăm deschişi faţă de Rusia; acest lucru ar fi fost interpretat greşit de către ruşi: Polonia ezită

sau nu şi-a decis încă poziţia. În concluzie, înainte de a fi în stare să adoptăm această politică, a trebuit să ne dezvoltăm propria Ostpolitik (propria destindere în relaţiile cu Estul), a trebuit nu numai să ne definimpoziţia, ci şi să fim acceptaţi de Vest”.

• Prezentaţ i şi analizaţ i deciziile adoptate la Reuniunea informal ă NATO de la Braşov (13-14 octombrie 2004).

• Prezentaţ i câteva dintre ideile principale promovate în cursul anului 2007 – reuniuni oficiale, simpozioane, dezbateri publice, etc. – privind transformarea şi viitorul NATO.




78

III. INTEGRAREA EUROPEANĂ –

CONCEPTE, TEORII, DELIMITĂRI

1. Secolul XXI: mondializare/globalizare

Mondializare. Procesul de mondializare a pieţelor este definit demediile politice, economice, diplomatice şi academice prin integrarea, dince în ce mai puternică, a pieţelor mondiale de bunuri, servicii, capitaluri,tehnologie şi, într-o măsur ă destul de redusă, de mână de lucru.

În acelaşi timp, procesul de mondializare se manifestă printr-oaceeaşi intensitate şi printr-o mai largă difuzare a ideilor, a modelelor culturale şi a modurilor de viaţă, cât şi prin impactul transfrontalier alproblemelor mediului înconjur ător.

Continuând analiza impactului mondializării în domeniul de studiual relaţiilor internaţionale, se desprinde destul de facil observaţia că unadintre consecinţele sale cele mai importante este legată şi de redefinirea

unor concepte considerate tradiţionale pe care sunt bazate tocmai relaţiileinternaţionale actuale, concepte precum: autonomia şi suveranitatea unuistat-naţiune, funcţiile statului, dar şi creşterea, din ce în ce mai evidentă, aponderii alocate în luarea deciziilor actorilor nonstatali (societăţile trans-naţionale, instituţiile financiare cu vocaţie internaţionala, ONG-urile etc.).

Renumitul politolog francez Raymond Aron asemăna acest sistemal relaţiilor internaţionale cu situaţia în care actorii formează un ecou într-ocamer ă (apud H. Kissinger, Diplomacy, Simon & Schuster, NY, 1994). Înviziunea sa, zgomotele oamenilor şi ale evenimentelor în care aceştia sunt

sau nu implicaţi sunt amplificate şi repercutate la infinit; astfel că tulburarea liniştii într-un punct al planetei se r ăsfrânge treptat până lacelalalt capăt al globului. Un altfel de circuit, de relaţii de tip feed-back ,un tur complet, ca în conceptul grecesc de periplu.

Relaţiile internaţionale r ămân astfel departe de a fi un subiectsimplu şi, mai ales, într-o epocă atât de încărcată de evenimente şi trans-formări, cum este cea în care ne aflăm.

Unul dintre cele mai interesante efecte impuse tocmai de această societate transnaţională, odată creată, graţie fenomenului mondializării, îl






80

Aceste noi terra incognita sunt clasificate de literatura de specia-litate în trei mari categorii:

A) regiuni în rebeliune – cauzele probabile cele mai frecvente ale

acestor situaţiisunt legate de probleme frontaliere. În acest sens, datelestatistice pot fi elocvente: în anii 1993-1994, în 50 de conflicte etno-politice, la 26 de conflicte au participat musulmani, 15 dintre ele repre-zentând „conflicte intercivilizaţii”, 19 s-au desf ăşurat în Africa, 10 au fostconflicte tribale.

Foarte semnificativă poate deveni din această perspectivă şi opiniaunui alt analist – Robert Kaplan („The Coming Anarchy”, în „Courrier International”, nr. 333, 1997), potrivit căreia, în secolul nostru, în acesteregiuni „în rebeliune”, locul frontierelor tradiţionale va fi luat de aşa-nu-mitele centre flotante de putere, după modelul celor existente în EvulMediu. Astfel, în locul unor graniţe bine trasate, ne vom confrunta cu oschemă, destul de complicată, de altfel, formată din entităţi tampon (cazulactual al kurzilor, situaţi între Turcia şi Irak, sau cel, din perioadamedievală, al saşilor şi secuilor, aduşi de Imperiul austriac în spaţiulromânesc);

B) state închise – care refuză „contaminarea” cu alte culturi (Iran,Brunei şi altele);

C) megapolii din „lumea a treia” – periferia marilor oraşe, careprezintă o populaţie – masă urbană uriaşă (exemplu: Mexico City – 18 mil. de locuitori, mai mult decât populaţia Ungariei).

Globalizare. În 1983, Th. Levitt propunea termenul de globalizarepentru a desemna convergenţa pieţelor în întreaga lume. Câţiva ani maitârziu, Kenichi Ohmae extindea noţiunea, cuprinzând în ea şi ansamblullanţului de creare a valorii, inginerie, producţie etc., globalizareadesemnând astfel acea formă de gestiune a marilor firme multinaţionale,total integrată la scar ă mondială.

Cel mai frecvent mod de a defini acest proces este cel al ComisieiEuropene (1997): „Globalization can be defined as the process by wichmarkets and production in different countries are becoming increasinglyinterdependent due to the dynamics of trade in goods and services andflows of capital and technology. It is not a new phenomenon but thecontinuation of developments that have been in train for someconsiderable time” (Annual Economic Report for 1997 , „EuropeanEconomy”, no. 63, Brussels, p. 45). Termenul, de origine anglo-saxonă, adevenit, după cum sublinia Z. Bauman, „lozincă, incantaţie magică,

paspartu capabil să deschidă por ţile tuturor misterelor prezente şi




81

viitoare” (Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, Bucureşti,2002, p. 5).

Treptat, conceptul de globalizare a ajuns să reprezinte şi realităţi din

alte sfere, nu numai pe cele din domeniul strict al economiei, precum,cele culturale, ale dezvoltării tehnologice, crime issue, procese demodernizare şi dezvoltare, acel impeding catastrofe al mediului, r ăzboaieşi rebeliuni etc. Problema pare a fi aceea că, vizând totul, globalizareaîncepe să-şi piardă din claritatea conceptuală.

Analistul olandez Jan Aart Scholte propunea următoarea definiţie aglobalizării: „procesele prin care relaţiile sociale devin mai apropiate,depăşesc frontierele, astfel încât viaţa umană se desf ăşoar ă din ce în cemai mult într-o lume percepută ca într-un întreg” (The globalisation of World Politics).

Oarecum asemănător, Martin Albrow consider ă că „globalizarea serefer ă la totalitatea proceselor prin care popoarele lumii sunt încorporateîntr-o singur ă societate mondială – societatea globală”. La rândul său,sociologul englez Anthony Giddens sublinia faptul că „globalizarea poatefi definită ca intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumiprin care se leagă locuri dispuse la mari distanţe, astfel încât ceea ce sepetrece la nivel local este afectat de evenimente care au loc la mii de mile

distanţă şi viceversa”.Robert Cox ofer ă o definiţie diferită a fenomenului, dar comple-mentar ă: „Caracteristica tendinţei de globalizare cuprinde internaţiona-lizarea producţiei, noua diviziune internaţională a muncii, noua mişcaremigraţionistă din Sud spre Nord, noul mediu concurenţial care accele-rează acest proces şi internaţionalizarea statului … care transformă stateleîn agenţii ai unei lumi globalizate”. Iar Roland Robertson, în manier ă antropologică, consider ă că „globalizarea nu se refer ă doar la creştereadin punct de vedere obiectiv a interdependenţelor. Ea se refer ă, de

asemenea, la domeniile cultural şi subiectiv (în special, la scopul şiprofunzimea conştientizării lumii ca loc unic).”Încercând o definire a celor două noţiuni prin comparaţie cu

universalitatea, G. I. Mantzaridis sublinia: „Prima (globalizarea, n.n.)exprimă unirea autoritar ă şi omogenizarea, iar cea de-a doua (mondia-lizarea, n.n.) exprimă unitatea spirituală, dar, în acelaşi timp, şi diversitateapopoarelor. Globalizarea îndepărtează particularităţile şi schimbă şipersoanele şi societăţile într-o măsur ă amorf ă, în timp ce universalitatearespectă particularităţile persoanelor şi ale societăţilor şi cultivă armonia




82

şi împlinirea acestora” (Globalizare şi universalitate. Himer ă şi adevă r ,Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 20).

Unii specialişti – mai ales proveniţi din domeniul economicului –

sunt însă destul de sceptici în ce priveşte utilizarea corectă a conceptuluide globalizare în sine (Grahame Thompson, „Globalization: A SkepticView”, în Millenium, toamna 1999, p. 23). Căci, în ultimii ani, procesulde globalizare a generat discuţii extrem de aprinse în lume. Oamenii deştiinţă, liderii politici şi personalităţile vieţii sociale au exprimat opinii dincele mai diferite atât cu privire la termen, cât şi la for ţele motrice, ca şi laconsecinţele procesului asupra civilizaţiei mondiale.

O primă categorie de autori au atras atenţia, în primul rând, asupracomponentei politice a procesului. Astfel, globalizarea ar fi consecinţaunei politici bine definite a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (aşa-nu-mitul „miliard de aur”), care aspir ă la hegemonie în toate sferele socie-tăţii. Cunoscutul sociolog M. Kastels sublinia, în acest sens, că motoareleprincipale ale globalizării economiei mondiale sunt reprezentate de gu-vernele celor mai dezvoltate ţări şi de organismele financiare şi comer-cial-economice internaţionale supuse controlului lor, de tipul BIRD, FMIsau OMC.

A doua categorie de autori se raliază în jurul opiniei conform căreia

globalizarea trebuie privită ca un fenomen economic, ca o nouă etapă încadrul procesului de instituţionalizare a vieţii economice mondiale,„orientată spre integrarea economică for ţată pe scara globală, folosind lamaximum realizările tehnico-ştiinţifice şi mecanismele economiei liberede piaţă şi ignorarea formaţiunilor naţionale constituite, a imperativelor culturale, de civilizaţie şi natural-ecologice”.

A treia categorie de autori leagă globalizarea, în principal, dedezvoltarea progresului tehnico-ştiinţific, care a generat noi tehnologiiinformaţionale şi mijloace de transport; acestea, la rândul lor, au revolu-

ţionat producţia, au extins posibilităţile comer ţului internaţional, alecirculaţiei persoanelor şi informaţiei.În concluzie, orice definiţie alegem pentru a contura tr ăsăturile

procesului globalizării, pare foarte clar că în spatele noţiunii în sine se află o aşa-numită „explozie a civilizaţiei”, provocată de schimbările concomi-tente şi extrem de rapide produse în lume. „Globalizarea este o consecinţă a modernizării”– afirma analistul Anthony Giddens (The Consequencesof Modernity, Polity Press, 1990); lumea devine mai mică, spaţiul semicşorează, timpul se comprimă etc. Şi tocmai prin caracterul exploziv al

acestor schimbări, se poate explica şi efectul contradictoriu al globalizării,




83

care nu este deloc un proces linear şi, chiar mai mult, prezintă aspecte, dinstart, ambivalente: pe de o parte, lumea se integrează, devine din ce în cemai unitar ă, se globalizează; iar pe de altă parte şi în acelasi timp, se

fragmentează şi se regionalizează, diferenţiindu-se din ce în ce mai mult.(O prezentare a acestui proces a se vedea în I. Bădescu, D. Dungaciu,Sociologia şi Geopolitica Frontierei, Editura Floarea Albastr ă, Bucureşti,1995, vol. I, p. 136-213).

Revenind la nivelul relaţiilor internaţionale, trebuie să precizăm că noile consecinţe ale adâncirii proceselor de globalizare sunt extrem devariate în acest domeniu. Întărind interdependenţa statelor în sferasecurităţii şi a economiei, globalizarea conduce la profunde schimbări îndomeniul priorităţilor pe arena mondială, obligându-ne să privim altfel

arsenalul mijloacelor de politică externă, contribuind la evoluţia rapidă a„ordinii de zi” a politicii mondiale.Se modifică însuşi conţinutul conceptului de „putere a statului”.

Căci globalizarea reprezintă un fenomen suprastatal şi transnaţional.După cum sublinia un alt analist, Susan Strange („Political Economy andInternational Relations”, în Ken Booth, Stev Smith, International Relations Theory Today, Polity Press, 1995, p. 160-161), „schimbărileafectează statele, dar se originează în afara lor”, (..) „consecinţa este oevidentă reducere a autonomiei statului, o reducere pe care ceilalţi specia-

lişti în ştiinţe sociale – antropologii, sociologii şi chiar geografii – ausemnalat-o mai clar chiar decât economiştii sau specialiştii în ştiinţepolitice.”

În condiţiile menţinerii rolului însemnat al componentei militare şide for ţă, se evidenţiază tot mai mult importanţa resurselor economice,financiare, intelectuale şi informaţionale, influenţa lor asupra partenerilor şi oponenţilor.

Se extinde, într-o măsur ă considerabilă, spectrul problemelor desecuritate naţională şi internaţională pe seama aspectelor nemilitare ale

acesteia, precum cele economic, ecologic, informaţional.Practic, în activitatea internaţională a tuturor statelor lumii creşte

ponderea „diplomaţiei economice” şi se accentuează rolul „diplomaţieipopulare”, chemată să poarte un dialog cu organizaţiile neguvernamen-tale, cu mijloacele de informare în masă.

Creşterea atenţiei comunităţii mondiale faţă de nevoile „lumii a tre-ia” stimulează, în acelaşi timp, şi formarea aşa-numitei direcţii a „diplo-maţiei a dezvoltării” – cu sarcina de a organiza un sprijin internaţional deanvergur ă pentru soluţionarea problemelor acute ale subdezvoltării.




84

Globalizarea nu trebuie însă înţeleasă ca un proces de omogenizarefor ţată. Nu este şi nu poate fi vorba, dacă preluăm cuvintele unui analistoccidental, nici de „sfâr şitul geografiei”, nici de „sfâr şitul istoriei”. Dim-

potrivă, hăr ţile au început să devină din ce în ce mai complicate, prinapariţia unor noi state. Este vorba de un proces de integrare, de altfelcomplicat.

Dar nu trebuie să cădem nici în tabăra celor care consider ă că globalizarea poate reprezenta salvarea pentru oricare dintre problemelelumii. Ea nu este şi nici nu poate fi capabilă să elimine diferenţele de rasă,sex sau religie existente pe glob, săr ăcia etc.; nu este o soluţie magică, nupoate să prevină r ăzboaie, să aducă democraţia sau să încurajezeemanciparea.

Tocmai de aceea, specialiştii au lansat (începând cu întâlnirea de laDavos, din 1999, cu prilejul Forumului Economic Mondial) un nouconcept, respectiv cel de „responsible globalization”, proces în timpulcăruia se pot îmbunătăţi condiţii, statute, se pot atenua diferenţe etc.*

În ce priveşte termenul de integrare, teoriile de specialitate l-audefinit relativ facil. Astfel, sociologul îndeobşte cunoscut ca teoreticianemblematic al integr ării, Karl Deutsch, considera că „prin integrareînţelegem realizarea în interiorul unui teritoriu dat a unui sentiment de«comunitate» şi a unor instituţii şi practici suficient de puternice şi de

r ăspândite, astfel încât să asigure pentru «lungă» durată aşteptări certeasupra unor schimbări paşnice în rândul populaţiei din acel teritoriu”(K. Deutsch et alii, Political Community and the North Atlantic Area,Princeton, 1957) (vezi secţiunea dedicată pe larg definirii acestui conceptîn capitolul III).

Departajări. În continuare, prezentăm şi câteva departajări, avândrolul expres de a face mai facil înţeleasă problematica proceselor prezentate anterior:

1. Americanizare versus europenizareProcesul de diseminare a ideilor şi stilului american pe bătrânul

continent datează, poate, de pe la începutul secolului XX. Dar apropierea

* Pentru aspecte legate de concepte şi utilizarea, definirea lor se potconsulta şi: D. Goldblatt, D. Held, A. McGrew, J. Perraton, Global Transformation: Concepts, Arguments and Evidences, Cambridge Polity Press,1998; M. McLuhan, B.R. Brown, The Global Village. Transformation in World Life and Media in the 21st Century, ed. II, 1991; Roland Robertson,

Globalization. Social Theory and Global Culture, Sage Publications, 1993.




85

de veacul XXI a adus o mare modificare, trecându-se la copierea aproapetotală a modelului creat de foştii pionieri. Procesul acesta a fost prognozatde mari specialişti, precum Imm. Wallerstein, care, în 1989, în a sa

extrem de interesantă lucrare Geopolitic and Geoculture, menţionaimportanţa sa în deceniile următoare din evoluţia europeană.Modelul creat de părinţii fondatori ai Americii, acel stat-lumină -

că l ă uză a omenirii, pare acum să nu mai fie atât de mult legat dedomeniul utopicului şi al speranţelor. Americanizarea reprezintă poateunul dintre fenomenele cele mai sesizabile în zilele noastre. Şi nu numai.

Dacă privim puţin spre trecut, unul dintre analiştii sistemuluiamerican, marchizul Alexis de Tocqueville, în 1835, profetiza această americanizare a Europei. A urmat apoi, odată cu intrarea în secolul XX,

mult discutata politică a „por ţilor deschise”, care a atras din ce în ce maimulţi susţinători ai unui model pe cale de a se impune, cu precădere, înstatele noi sau tinere ale vechiului continent (a se vedea, de exemplu,impactul produs în spaţiul est-central european de declaraţia celebr ă afostului preşedinte american W.Wilson).

Terminarea celui de-al doilea r ăzboi mondial a reprezentat o nouă etapă în impunerea americanizăr ii. Dar, de astă dată, mult mai fragmentat,mai disparat, în funcţie de poziţionare şi sfere de influenţă – Est şi Vest.Un reputat gânditor şi militant francez al perioadei, A. Malraux, scria, pebună dreptate, în 1948, într-un Apel adresat intelectualilor (5 martie 1948,Paris): „Statele Unite ale Europei vor fi creaţia unui proces dureros, iar statele unite ale lumii nu sunt încă aici.”

2. Globalizare versus fragmentarePentru mulţi dintre analişti, după cum am ar ătat anterior, unele

dintre consecinţele procesului de globalizare ar fi reprezentate tocmai deregionalizare şi fragmentare. Poate nu în mod direct, ci ca procese ce sedesf ăşoar ă, cel puţin paralel, cu macroglobalizarea dorită. Interesant este

tocmai că în Europa, patria conceptului de integrare şi unificare la nivelglobal, am asistat la o dureroasă şi vizibilă regionalizare – exemplulIugoslaviei etc.

După cum nota şi antropologul indian Arjun Appadurai, încercândsă sublinieze această ciudată dublă valenţă, „dacă este pe cale să apar ă unsistem cultural global, el este, în orice caz, plin de ironii şi de rezistenţe,câteodată ascunse sub pasivitate sau în lumea asiatică, de exemplu...Problema fundamentală pe care o ridică astăzi interacţiunile globale estetensiunea dintre omogenizarea culturală şi eterogenizarea culturală.”




86

(Modernity at Large: Cultural Dimensions of Globalization, Universityof Minnesota Press, 1996).

3. Divizare versus unificare.În primul rând, se pune, logic, întrebarea: Care pot fi modalităţile ce

ar facilita o mai rapidă şi bună unificare? R ăspunsul ar putea fi: instituţiileşi, bineînţeles, percepţia umană, actorii, interpretarea legilor.

Nu vom insista aici asupra importanţei instituţiilor comunitare,analizate în cadrul altor cursuri universitare. Cetăţeanul se simte întărit înfaţa acestor stâlpi ai noilor structuri unificatoare şi, totuşi, uimit, cel puţinîn ceea ce priveşte funcţionarea sau reala şi corecta percepţie a lor şi aprincipiilor care le guvernează. Avem în vedere un cetăţean al României,

al Europei, al „satului universal”. Un om politic francez, MauriceDuverger (Europa de la Atlantic la Delta Dună rii, Omegapres, Bucureşti,1991, p. 94), îşi amintea: „În 1987 am fost solicitat să scriu un articol pelună la Corriere della Sera şi El Pais, după 41 de ani de colaborare la LeMonde. A trebuit să învăţ să-mi schimb optica, pentru a r ăspundeaşteptărilor noilor mei cititori. Să gândesc în acelaşi timp şi franţuzeşte şieuropeneşte. Cu doi ani mai târziu, am învăţat să gândesc şi italieneşte,atunci când uşile Parlamentului de la Strasbourg mi-au fost deschise în1989 de către alegătorii din Roma, Umbria, Toscana şi din regiunea

Mărcilor (...) Fiu al Franţei, deputat al Italiei, cetăţean al Europei: acesttriplu legământ nu-i apăsător, pentru că nu comportă nici o contradicţie.«Dar cum veţi vota, dacă într-o zi Franţa şi Italia s-ar întâmpla să fieopuse într-o problemă supusă Parlamentului European?»„ De câte ori nuam auzit această întrebare... R ăspunsul e simplu: 1) la alegătorii carem-au trimis, recte, italieni; 2) Franţa are 81 de deputaţi, e inadmisibil caunul din afar ă să-i susţină, ca un ales suplimentar; 3) dar e un mandatcomunitar – deci, interesul comunitar. (...) Cândva, poziţia mea ieşită dincomun (în 1990) va deveni banală; pe măsur ă ce continentul european vaînainta odată cu instituţiile comunitare.”

Problematica crizei de încredere în valenţele pozitive ale proiectelor comunitare, criză care a traversat, în for ţă, ultimul deceniu al secoluluitrecut (vezi Paul Gillespie et alii, Maastricht – Crisis of Confidence,Institute of European Affairs, Dublin, 1992), şi-a avut punctul de pornireîn câteva momente importante ale istoriei recente mondiale. Printre ele:sfâr şitul comunismului şi democratizarea Europei central-estice – la nivellocal, dar şi renaţionalizarea, pe termen mediu şi lung, a relaţiilor internaţionale; reunificarea statului german şi reacţia produsă de acest




87

eveniment în relaţiile internaţionale; impasul în care s-au aflat instituţiileeuropene în cazul unor litigii/conflicte naţionale de propor ţii din zonaBalcanilor, a fost necesar ă intervenţia SUA; la nivel mental, procesul de

integrare nu a fost bine „dospit” şi, de aici o oarecare temere în ceea cepriveşte suveranitatea naţionala a statelor deja angrenate în proiectulunionist; integrarea europeană se concretizează prin politica naţională astatelor, astfel că orice criză la acest nivel are efectul de a afecta restul(efect „spill-over”); UE se bazează pe asocierea ţărilor membre şi nu pevoinţa exprimată prin vot a populaţiei unui stat european. Ea estelegitimată prin acorduri interguvernamentale şi numai în al doilea rândprin hotărârile Parlamentului European, ca reprezentant al popoarelor (vezi vicisitudinile votării Constituţiei Europene) ş.a.

Subiectul globalizare/regionalizare/integrare reprezintă deci oprovocare continuă, atît din punct de vedere teoretic, cât şi al realităţilor relaţiilor internaţionale. Interesantă ni se pare, în acest context, direcţiadeschisă de cunoscutul politolog francez Zaki Laïdi, care postula ipotezacă, în noul context mondial, într-o „lume lipsită de sens”, regiunea seimpune ca „un nou spaţiu semnificativ”, în locul statului, care a pierdutmonopolul autorităţii legitime (Zaki Laïdi, Un monde privé de sens, Paris,Hachette, 2001).

TEXTE DE COMENTAT. ÎNTREBĂRI.TEME DE DEZBATERI

• Despre globalizare (T. Br ăilean, Globalizarea. Nenumelenimicului, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 228)

„În ultimii ani s-au produs o regionalizare şi o internaţionalizarecrescândă a producţiei şi a finanţelor, deci atât a economiei reale, cât şi acelei monetare. În plus, importanţa crescândă a unor zone şi ţări avansate,sau nou-industrializate, a antrenat schimbări majore în diviziunea interna-

ţională a muncii, în fluxurile internaţionale de capital, în cele comercialeşi de investiţii, concomitent cu o creştere nemaiîntâlnită a vitezei tranzac-ţiilor, cu comprimarea crescândă a spaţiului. Astfel, echilibrul puteriieconomice s-a deplasat în mod semnificativ, fiind repuse în cauză suveranitarea naţională şi chiar legitimitatea statelor-naţiune, autonomiaguvernamentală şi rolul Statului.

Au apărut, în schimb, alţi actori importanţi sub- sau supranaţionali,cum sunt FMI, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comer ţului,precum şi numeroşi actori regionali şi locali, actori aparent disparaţi, dar

legaţi prin fire nevăzute într-o reţea de interdependenţe şi potenţialităţi.




88

Aceasta a f ăcut să se vorbească despre un nou medievalism, o nouă organizare politică, fragmentar ă şi descentralizată, similar ă celei din EvulMediu şi opusă sistemului statal westfalian, ce a dominat epoca modernă,

mai precis ultimele trei sute de ani”.• Comentaţ i şi exemplificaţ i, cu realit ăţ i cunoscute, urmă toarea

schemă :Globalizarea – impact considerabil asupra vieţ ii internaţ ionale:*determină sporirea gradului de interdependenţă şi de interacţiune

în plan economic, implicit în viaţa internaţională;*asigur ă expansiunea modelelor de societate de tip capitalist

modern;

*accentuează tendinţele de dezvoltare a unor structuri integratoarede tip supranaţional;*pune într-o nouă lumină relaţia dintre organizaţiile internaţionale,

state şi identităţi etno-culturale;*produce mutaţii în structura societăţilor tradiţionale şi în curs de

dezvoltare.• Analizaţ i urmă toarea definiţ ie (Robert O. Keohane and Joseph

S. Nye Jr. „Globalization'. What's New? What's Not? (And So What?)”,în Foreign Policy, primăvara 2000): „Globalizarea şi-a f ăcut resimţită

prezenţa în anii 1990, după modelul urmat de un alt termen, respectiv celde «interdependenţă», în anii 1970. Definiţia pe care am dat-oconceptului de interdependenţă cu mai bine de 20 de ani în urmă, seaplică şi astăzi, dar termenului de globalizare: această vagă expresie,destul de prost înţeleasă, vrea să demonstreze că natura politicii mondialeeste într-o continuă schimbare.”

• De ce este/ a fost nevoie de un „sat universal”?• Care au fost macroscopurile proiectelor de unificare?• „Marele sat” poate fi o combinaţ ie de succes între unitate şi

diversitate?• Noile state invitate la „integrare” sunt gata pentru îndeplinirea

„misiunii”? Integrarea lor nu poate produce fisuri în angrenajul central?Sau poate produce disensiuni şi crize la nivel intern?

2. Conceptul de integrare europeană

Definirea conceptuluiIntegrarea se constituie în principala modalitate de realizare a

Uniunii Europene. „Integrarea europeană poate fi analizată ca fiind




89

efortul special al vest-europenilor de a asigura gestionarea consecinţelor globalizării. Aceştia au inventat o formă de guvernare regională, în carepoliticile promovate au vizat extinderea rolului statelor şi întărirea

graniţelor dintre ei şi resul lumii” (H. and W. Wallace, Policy making inthe European Union, Oxford Univ. Press, 1996).Integrarea reprezintă un proces foarte complex prin care statele

edifică o nouă comunitate ce se doreşte a fi de tip unitar, monolitic. Ea nueste, deci, o simplă alăturare a păr ţilor, ci o nouă construcţie, ce serealizează prin fuzionarea păr ţilor. Problema cea mai acută care se pune – cel puţin în această etapă – este dacă păr ţile r ămân entităţi sau doar componente ale unei entităţi. Cu alte cuvinte, Europa Unită va fi o entitatede entităţi sau pur şi simplu o entitate? R ăspunsurile la această întrebareau împăr ţit europenii în mai multe categorii. Pentru unii se va naşte oEuropă f ăr ă frontiere, f ăr ă state, adică o Europă a regiunilor, o Europă federală, în timp ce alţii consider ă că bătrânul nostru continent trebuie să devină o Europă a statelor. „Închipuirea Europei ca o casă cu mai multecamere care ofer ă libertate de mişcare, în contrapondere cu izolaţionismulpolitic postbelic al închiderii popoarelor în câte o camer ă, nu este oconstrucţie ruptă de înţelegerea esenţială a lucrurilor. De la reperul foarteîngust al camerei se ajunge la reperul îngust al casei. Str ăjuirea spaţială

are o reprezentare mai largă, dar r ămâne str ăjuire. Ca să învăţăm să fimeuropeni, trebuie să percepem dincolo de zidurile camerei noastrenaţionale, să avem conştiinţa casei, oricum ceva mai simplu decât a aveaconştiinţa unui sat global” (M. Dinu, C. Socol, M. Marinaş, Economieeuropeană , Editura Economică, Bucureşti, 2004).

Baze• Tratatul de la Bruxelles. Începuturile moderne ale unităţii

continentului nu au avut la bază raţiuni economice, ci necesităţi desecuritate.

• Tratatul de la Elysée, o nouă er ă în istoria Europei – bazeleintegr ării europene• Actul Unic European• Tratatul de la Maastricht, pe următorii piloni definitorii:- Cet ăţ enia europeană Principalele elemente care ţin de cet ăţ enia europeană stabilite prin

Tratat se refer ă la: dreptul de sejur în oricare stat al UE; dreptul de vot şidreptul de protecţie, pe teritoriul unui stat care nu este membru al UE, dinpartea ambasadei sau consulatului oricărui stat membru al UE.




90

- SubsidiaritateaPrincipiul subsidiarităţii presupune că se asigur ă luarea unei decizii

cât mai apropiate de cetăţean, verificând ca respectiva acţiune să se

justifice în raport cu posibilităţile pe care le ofer ă cadrul naţional, regionalsau local. Mai precis, Uniunea intervine numai şi în măsura în careobiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisf ăcător decătre statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional sau local,dar pot fi mai bine atinse la nivelul Uniunii. De exemplu, ComisiaEuropeană nu este abilitată să impună o politică pe tema învăţământului,dar ea intervine în alte domenii, cum ar fi poluarea transfrontalier ă.

Unii autori subliniază însă şi unele dintre limitele termenului însine: „Absenţa unui veritabil popor european este un obstacol în aplicareaprincipiului subsidiarităţii la nivelul instituţiilor. Dar marele obstacolrezidă în imprecizia conceptului însuşi de subsidiaritate, un concept larg,bogat în sensuri, ce intr ă de multe ori în contradicţie cu noţiunile şicategoriile mult mai precise ale indispensabilei analize economice înprocesul integraţionist” (T. Br ăilean, Globalizarea. Nenumele nimicului,Institutul European, Iaşi, 2005, p.307).

- Crearea unor noi instituţ iiPe măsur ă ce gradul de integrare a crescut, competenţele UE s-au

lărgit, ceea ce a impus crearea de noi instituţii. Între acestea se situează Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt; AgenţiaEuropeană pentru Mediu, situată în Danemarca; Serviciul european deinformaţii judiciare Europol, cu locaţii în Olanda; iar pe linie de apărare şisecuritate, Comitetul Militar şi Statul Major Militar European (SMME).S-a creat, de asemenea, un Comitet al Regiunilor, care trebuie să fieconsultat de Consiliul UE şi de Comisie, asigurându-se astfel participareaentităţilor regionale la elaborarea legislaţiei şi la construcţia europeană.Tratatul de la Maastricht mai prevede sporirea rolului Parlamentului

European, care devine un colegislator, împreună cu Consiliul Miniştrilor,precum şi o Conferinţă Interguvernamentală (CIG).Dimensiunile integrării europene1. Integrarea economică Obiectivul esenţial al UE este să realizeze un progres economic şi

social echilibrat şi durabil. Suportul unui astfel de progres îl constituieUniunea Economică şi Monetar ă

2. Integrarea politică Uniunea Europeană rezultă din cerinţele obiective ale dinamicii

evoluţiei mediului economic, politic, social şi militar. Decizia realizării




91

unităţii europene este una de esenţă politică. Ea face parte din mareapolitică europeană, iar după summit -urile de la Maastricht şi Amsterdam,ea a devenit concretă şi foarte bine organizată. UE şi-a creat toate

instituţiile politice – parlament, consiliu, comisie etc. – specifice şinecesare integr ării politice.3. Integrarea informaţ ional ă Integrarea informaţională face parte integrantă din globalizarea

informaţiei. Ea este impusă de noile determinări ale relaţiilor interumaneşi internaţionale şi rezultă dintr-o evoluţie spectaculoasă a trebuinţelor decomunicare.

4. Integrarea de securitate. Spaţ iul Schengen Cel de al treilea pilon al integr ării europene îl reprezintă justiţia şi

afacerile interne, cum ar fi chestiunile frontaliere, precum politica de azil,imigraţia, chestiunile care ţin de criminalitatea transfrontalier ă, teroris-mul, toxicomania şi cooperarea judiciar ă în materie civilă, penală şi dindomeniul vămilor. Ultimii doi piloni europeni (securitatea, apărarea şiafacerile interne) ţin de instituţiile comunitare, dar şi de proceduriinterguvernamentale.

La 14 iunie 1985 au fost semnate la Schengen (Luxemburg), decătre Austria, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg,

Olanda, Portugalia şi Spania, o serie de acorduri prin care se renunţa lacontrolul frontierelor comune între ţările participante, asigurându-se libe-ra circulaţie a persoanelor rezidente sau acceptate să pătrundă într-unuldintre statele semnatare. Aceste acorduri au fost completate cu oconvenţie, semnată la 14 iunie 1990, prin care se stabileau condiţiile deaplicare şi garanţiile. Ele au intrat în vigoare începând cu martie 1995,transpunând în relaţiile frontaliere filosofia şi fizionomia pieţei comune,unde, se ştie, nu pot exista nici frontiere interioare, nici restricţii în ceea cepriveşte circulaţia persoanelor şi bunurilor. La 25 martie 2001, au semnat

aceste acorduri încă trei ţări: Danemarca, Finlanda şi Suedia. Norvegia şiIslanda, care nu sunt membre ale UE, dispun, de asemenea, de un acordde liber ă circulaţie cu vecinii lor nordici (Uniunea Paşapoartelor Nordice), care datează din 1957. În martie 2001, ele au aderat la spaţiulSchengen, cu statut de ţări asociate. În virtutea Tratatului de laAmsterdam, au posibilitatea să adere la spaţiul Schengen şi MareaBritanie şi Irlanda, precum şi noile state membre. Astfel, ţările acceptateîn UE în primul val (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia,Letonia, Estonia, Lituania, Creta şi Malta) au devenit şi membre ale

spaţiului Schengen.




92

Desigur, spaţiul Schengen nu constă numai în abolirea controluluila frontierele interioare, ci şi în introducerea unor reguli comune noiprivind intrarea şi sejurul celor care nu apar ţin UE (vize, cereri de azil

etc.), ceea ce presupune consolidarea securităţii acestui spaţiu printr-o maibună cooperare între serviciile naţionale de poliţie, jandarmerie şi vamă,instituirea unui sistem informatic comun şi printr-o colaborare judiciar ă adecvată. Problema acordării vizelor şi cea a emigr ării ţin de competenţaminiştrilor de resort care se reunesc într-un Consiliu.

Acordurile Schengen nu numai că au intrat în vigoare destul detârziu, dar cunosc şi o serie de probleme şi dificultăţi, cum ar fi integrareasecretariatului general al Beneluxului în secretariatul general alConsiliului, gestiunea SIS, revendicată de Comisia de la Bruxelles,cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei în probleme penale, ceea ceţine de componenta interguvernamentală. În acorduri a fost introdusă şiaşa-numita „clauză de salvgardare”, ceea ce înseamnă că „atunci cândordinea publică sau securitatea naţională o cer, o parte contractantă poate(…) decide ca, pe o perioadă limitată, să treacă la controlul frontierelor naţionale, adaptat la situaţie”. Astfel, în 1995, din motive care ţineau delupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului, Franţa a restabilitcontrolul de-a lungul frontierei cu Belgia. În acelaşi fel, în ianuarie 1998,

datorită fluxului mare de refugiaţi kurzi în Italia, Austria şi Franţa autrecut la controlul riguros al frontierei din zona alpină. De aceeaşi clauză s-au folosit şi Olanda şi Luxemburg, pe timpul unor competiţii sportive.Deocamdată, ţările membre ale spaţiului Schengen nu renunţă laprerogativele lor frontaliere şi se opun transfer ării acestei clauze Cur ţii deJustiţie a Comunităţii Europene sau altor instituţii comunitare.

5. Integrarea cultural ă Comitetul Economic şi Social European (CESE) defineşte cultura

ca sistem de valori ce sunt respectate de către membrii unei societăţi.

Parlamentul European insistă asupra necesităţii (şi obligaţiei) de a seconstitui o „bază culturală comună” şi un „spaţiu civil european”. Aapărut astfel o nouă cultur ă, bazată pe: educaţie, în viziunea de formarepermanentă; valorizarea resurselor; crearea noilor „standarde culturale”.

Agenţia Europeană de la Bilbao şi Fundaţia de la Dublin identifică şi dezvoltă schimburile culturale în ceea ce priveşte condiţiile de muncă,de funcţionare, de prevenţie şi de coeziune socială. Ele reprezintă un felde cap de pod pentru un observator cultural european. Acest observator va juca, în primul rând, un rol de evaluare a politicilor şi practicilor deja

existente, cum ar fi programele „Cultura 2000” şi „Media plus”. Se




93

sugerează o mai bună cooperare, în materie de cultur ă, între ParlamentulEuropean şi Comitetul Economic şi Social European, cum ar fi, spreexemplu, o reuniune anuală pe tema „Europa culturală” care ar putea

contribui la aprecierea evoluţiilor de la Uniunea unei comunităţi dedrepturi la Uniunea unei comunităţi de valori.

TEXTE DE COMENTAT

• Comentaţ i urmă torul tabel:

Ante-Maastricht1951-1991

Post-Maastricht1991-2004

După 2004

Principiu Crearea unei Uniunitot mai puternice

Principiul general alsubsidiarităţii

Partajarea compe-ten-ţelor între UE şi sta-tele membre

Metodă Paşi mărunţi, succe-sivi

Criteriu de eficienţă economică, formula-rea unor dispoziţiipro-integrare

Încercarea de repar-tizare stabilă a com-petenţelor

Direcţiaschimbării

Integrare ireversibilă (bazată pe impunerea

acquis-ului comuni-tar)

Dependenţă de inte-grarea economică

Garanţii proceduraledestinate asigur ării

stabilităţii competen-ţelor partajate

(După J. von Hagen, J. Pisani-Ferry, „Pourquoi l’Europe neressemble-t-elle pas a ce que voudraient les economistes?”, în Revueeconomique, mai 2004).

3. „Europenizarea”

Conceptul de „europenizare”•

De-a lungul timpului, în literatura de specialitate s-au impus celpuţin două percepţii asupra conceptului de europenizare:- pe de o parte, „europenizarea” în sensul de influenţă a Europei ca

actor global, respectiv „europenizarea” civilizaţiei mondiale;

• Considerând schema explicativă prezentată de prof. Cezar Bârzeafoarte bine conturată, subcapitolul referitor la percepţia acestui concept sebazează, în mare parte, pe cercetările acestuia (vezi Cezar Bârzea, Cet ăţ enia

europeană , Politeia, SNSPA, 2005, cap. V, p. 98-111).




94

- pe de altă parte, „europenizarea” ca transformare a politicilor publice şi a spaţiului civic din statele membre ale UE sub influenţapoliticilor comune şi a instituţiilor europene.

„Europenizarea” ca fenomen istoric şi politicPână la începutul anilor ’90, „europenizarea” avea un sens istoricprecis: desemna procesul de expansiune a culturii europene, care a reuşitsă se impună şi în alte continente (mai ales în America şi Australia)datorită revoluţiei industriale, descoperirilor geografice şi imperiilor coloniale.

„Europenizarea” a căpătat un sens politic şi instituţional în con-textul Uniunii Europene, îndeosebi după ce Tratatul de la Maastricht(1992) a relansat proiectul uniunii politice şi a codificat cetăţenia euro-peană. Spre deosebire de integrare, care a părut multora o subminare asuveranităţii naţionale, „europenizarea” se refer ă la procesele de adaptareşi transformare internă ca reacţie la dinamismul supranaţional. Este vorbade un amplu proces de învăţare socială şi convergenţă politică, realizat nuprin impunere din exterior sau de sus în jos, ci prin eforturile proprii aleactorilor naţionali. Un exemplu edificator este implementarea „acquis”-uri-lor comunitare în plan naţional, care are drept consecinţă atât modifi-carea cadrului legislativ intern, cât şi adaptarea instituţiilor de resort.

Acest proces nu este unul formal, pentru că presupune transpunereatratatelor comunitare în comportamente cotidiene, în proceduri, relaţiipublice, practici cetăţeneşti, norme şi atitudini colective.

În ultimă analiză, „europenizarea” impune o schimbare de sub-stanţă. Definiţiile propuse ale acestui concept au fost tot mai variate:

• „europenizarea” este procesul prin care politicile interne devinsubiect al politicilor europene;

• „europenizarea” constă în dezvoltarea la nivel european a unor structuri distincte de guvernare, respectiv a unor instituţii politice, juridice

şi sociale specializate, precum şi a unor reţele transnaţionale careimplementează politicile europene;• „europenizarea” asigur ă dimensiunea europeană a politicilor

naţionale; este procesul de reorientare a politicilor publice naţionale astfelîncât dinamica integr ării economice şi politice europene să fie încorporată în logica organizaţională a politicilor naţionale;

• „europenizarea” constă în asimilarea internă a politicilor U.E.;• „europenizarea” este procesul de construcţie, difuzare şi institu-

ţionalizare în plan naţional a regulilor formale şi informale, a pro-




95

cedurilor, a paradigmelor politice, a stilurilor şi metodelor de lucru, aideilor şi normelor care fac să funcţioneze U.E.•

Însumând toate aspectele surprinse de diferitele definiţii, putem

spune că „europenizarea” reprezintă procesul care pune accentul pe în-văţare, adaptare şi construcţie. Astfel, „europenizarea” înseamnă mai multdecât armonizarea, convergenţa sau transferul de „know-how” – estevorba de un proces în dublu sens, care presupune atât adaptarea politicilor naţionale la politicile europene, cât şi capacitatea Uniunii de a influenţapoliticile comune ca urmare a transformării politicilor naţionale.

Specialiştii au mers şi mai departe, analizând şi posibilitatea depar-tajării unor domenii ale „europenizării:

1) structurile internea) structurile politice• instituţiile• administraţia publică • relaţiile interguvernamentale• cadrul legalb) structurile de reprezentare• partidele politice• grupurile de presiune

• fragmentările sociale2) politicile publice– actorii– problemele-tip– stilurile de lucru– instrumentele– resursele3) structurile cognitive şi normative– discursul public

– normele şi valorile– legitimarea politică – identităţile– tradiţiile de guvernare– paradigmele politice şi cadrul conceptual.

• Pentru principalele modalităţi de a defini conceptul de „europenizare”, ase vedea K. Featherstone, C.M. Radaelli, (eds.), The Politics of Europeanization,

Oxford, Oxford University Press, 2003.




96

Altfel spus, „europenizarea” dinamizează spaţiul public naţional şiinstituie noi posibilităţi de exprimare şi organizare colectivă.

Situaţia se prezintă diferit în ţările candidate la aderare. Deşi

cercetările sunt încă incipiente (un bun exemplu este seria de studii deimpact realizată de Institutul European din Bucureşti), se pot evidenţiadouă etape ale „europenizării”:

• pe de o parte, etapa negocierilor şi a pregătirii ader ării, când„acquis” -urile sunt transpuse formal, prin modificări ale legislaţiei,instituţiilor şi structurilor oficiale;

• pe de altă parte, etapa implementării propriu-zise, când politicile şiinstituţiile europene induc schimbări reale ale căror efecte pot fi vizibileîn viaţa de zi cu zi.

Acest decalaj între criteriile de aderare (politic, economic şi insti-tuţional) şi adoptarea formală a „acquis”-urilor prin angajamente politiceşi texte normative, pe de o parte, operaţionalizarea „europenizării” subformă de procese cotidiene şi metode de lucru, pe de altă parte, faceobiectul rapoartelor de ţar ă, elaborate anual pentru fiecare ţar ă candidată.Unii dintre analişti consider ă că, cel puţin în ţările candidate (undeinfluenţa U.E. poate fi directă şi oficială, dar şi indirectă, informală şispontană), se regăsesc cinci mecanisme ale „europenizării” :

• modelele – respectiv acquis -urile comunitare;• suportul financiar – fondurile de aderare şi fondurile structurale lacare ţările candidate au acces;

• monitorizarea şi evaluarea pe bază de criterii precise(benchmarking and monitoring );

• asistenţa şi parteneriatele;• negocierea condiţionată – asocierea progresului în negociere de

anumite reforme interne (de exemplu, privatizarea utilităţilor publice înRomânia, securizarea centralelor nucleare în Bulgaria etc.).

Un alt capitol ce nu poate fi omis priveşte depistarea mecanismelor europeniză rii. Astfel, literatura de specialitate consider ă că există celpuţin două mecanisme sau instrumente ale europenizării:

1) standardizarea (definirea unor repere specifice care servesc laidentificarea standardelor europene existente) şi monitorizarea, rezultanteale rapoartelor de ţar ă;

2) asigurarea de modele legislative şi instituţionale, respectiv otranspunere în legislaţia ţării a acquis-ului comunitar şi o armonizareinternă la reglementările UE şi la cerinţele şi recomandările din rapoartele

anuale.




97

Nu trebuie omise nici efectele „europenizării”. Scenariile conceputede analişti descriu, în mod logic, cel puţin patru tipuri de reacţii posibile:

a) rezistenţă;

b) iner ţie (recunoscută prin absenţa schimbării);c) absorbţie (acomodare f ăr ă o reală modificare a valorilor naţionalespecifice organizării statale);

d) transformare (schimbare sistemică).În esenţa sa, „europenizarea” reprezintă un proces de instituţiona-

lizare, fie prin acţiunea de guvernare şi exercitare a puterii (pe caledescendentă, de sus în jos), fie prin procese ascendente, iniţiate de înşişiactorii sociali.

Politicile europene creează noi reguli şi norme care influenţează scopul şi misiunea instituţiilor naţionale. În acest sens, se poate spune,preluând o formulă prezentată de un analist occidental (U. Morth), că avem de-a face cu un triplu proces: de „interpretare”, de „traducere” şi de„editare”.

Actorii „europeniză rii”Dar în fond: cine se „europenizează”?Se pot distinge mai multe categorii de actori sociali:a) Administraţ ia publică . Scopul principal al fiecărei administraţii

publice este să rezolve problemele interne ale propriei societăţi. Dimen-siunea europeană s-a adăugat o dată cu aderarea la UE şi s-a amplificatconcomitent cu reformele instituţiilor europene din anii ’80 şi ’90.

b) Parlamentele naţ ionale. Analiştii consider ă că parlamentelenaţionale sunt organismele care pierd cu adevărat în procesul de integrareeuropeană, devenind purtătoare ale unui rol destul de minor în „euro-penizare”.

Se impun însă şi unele observaţii:• rolul parlamentelor naţionale depinde de cadrul naţional (în

Franţa, executivul este mai puternic, pe când în Germania, cele două camere parlamentare reprezintă adevărata scenă de confruntare pentrureprezentanţii landurilor);

• unele parlamente naţionale au reacţionat la „europenizare” prinajustări structurale (de exemplu, „Délégation de l’Assemblée Nationalepour l’Union Européenne” a fost creată în Franţa prin amendareaConstituţiei);

• există relaţii, de tipul contacte, schimburi, proiecte comune ş.a.,între parlamentele naţionale şi Parlamentul European (de exemplu, în

cazul negocierii „Agendei 2000” ).




98

Pe de altă parte, îndeosebi după Tratatul de la Nisa, parlamentelenaţionale au fost asociate la definirea şi implementarea politicilor europene.

c) Partidele politice. „Europenizarea” afectează contextul politicintern. Ca urmare, partidele politice trebuie, la rândul lor, să ia înconsiderare problematica europeană şi influenţa sa asupra alegătorilor.Unul dintre autorii care s-au preocupat de această chestiune a scos înevidenţă cinci domenii de interes ale europenizării din punctul de vedereal partidelor politice:

1) schimbarea conţinutului programelor politice – Europa apare totmai frecvent ca o referinţă în doctrinele şi documentele de partid (deexemplu, fostul Partid Comunist Italian a devenit cel mai proeuropean,sub denumirea Democraţii de Stânga; din contr ă, Partidul Independentdin Marea Britanie, care a ocupat al doilea loc la alegerile europene şilocale din 2004, şi-a construit identitatea electorală cu un program descoatere a ţării din Uniunea Europeană);

2) schimbări organizaţionale la nivelul statutului, astfel încât să sepermită cooper ări interparlamentare directe şi definirea unei strategii departid pentru propriile delegaţii la Parlamentul European (de exemplu,şeful delegaţiei Partidului Laburist Britanic la Parlamentul European este

automat membru al Comitetului Executiv Naţional, organismul deconducere al partidului);3) schimbarea tacticii şi a strategiei politice, astfel încât să se

capitalizeze „interesul european”: de exemplu, noul partid RPR înfiinţatde Jacques Chirac în 1999 în perioada alegerilor parlamentare europene afolosit cu succes cartea europeană, alături de cea naţionalistă (RPR fiinddescendentul direct al partidului gaullist); de asemenea, partidul bavarezCSU şi-a axat strategia vizavi de moneda unică în opoziţie cu opţiuneapartidului naţional CDU în favoarea ei;

4) relaţiile partid-guvern – cum partidele au o influenţă redusă înplan supranaţional, ele încearcă să influenţeze guvernele prin presiuni înmass-media, prin campanii electorale sau acţiuni parlamentare;

5) relaţiile din afara sistemului naţional de partide politice – deexemplu, cele trei mari grupuri de partide din Parlamentul Europeanpromovează relaţii partizane cu partidele naţionale înrudite; unele dintrepartidele naţionale, precum Forza Italia a lui Berlusconi, se legitimează prin înrudirea cu Partidul Popular European.

Cele trei mari familii politice din Parlamentul European reflectă

principalele orientări ideologice ale partidelor naţionale, respectiv:




99

• Partidul Popular European este creştin-democrat şi susţinefederalismul atât la nivel naţional, cât şi la nivel european;

• Partidul Socialiştilor Europeni este integrat Internaţionalei

Socialiste şi promovează ideile socialiste şi social-democrate;• Federaţia partidelor liberale, democrate şi reformatoare europeneeste destul de eterogenă, f ăr ă o direcţie ideologică unică.

d) Justiţ ia. Curtea Europeană de Justiţie nu reprezintă o instituţiepolitică, însă ea este implicată în sistemul instituţional european: CurteaEuropeană controlează implementarea dreptului comunitar în statelemembre, conform principiului prevalenţei legilor comunitare asupralegilor naţionale. Justiţia şi Afacerile Interne (al treilea pilon al U.E.) aufost considerate un domeniu de cooperare interguvernamentală. Împreună cu pilonul II (Securitatea şi Afacerile Externe), ele reprezintă fundamentul suveranităţii naţionale sau prerogativa definitorie a acesteia,la care statele membre nu doresc să renunţe.

e) Regiunile. În statele centralizate (Danemarca, Finlanda, Franţa,Grecia, Irlanda, Luxemburg, Marea Britanie şi Portugalia), principalul rolîn „europenizare” a revenit guvernelor, datorită competenţelor în relaţiacu U.E. şi aparatului birocratic pe care l-au creat în acest scop. În stateledescentralizate (Italia, Olanda, Spania) şi în cele federale (Austria, Belgia

şi Germania), implicarea regiunilor a fost mai mare.f) Grupurile de interes. Este vorba aici în primul rând de societăţilecomerciale private şi de partenerii sociali (sindicate +patronat + guvern).

Concluzie„Cine se europenizează” ? La această întrebare există o varietate de

r ăspunsuri. Pe scurt, sunt mai multe tipuri de actori chemaţi să gestionezeimplementarea „acquis” -urilor în statele membre ale UE. Aceştia pot fi:

1) instituţiile – fie ca actori colectivi (sub formă de consor ţii,forumuri sau parteneriate), fie ca actori individuali, responsabili de

implementarea anumitor politici publice sau a unor componente aleacestora;2) administraţia publică, în calitate de actor colectiv;3) autorităţile subnaţionale, regionale şi locale;4) grupurile de interes şi sectorul privat.„Europenizarea” politică Integrarea europeană a lansat un nou cadru, o nouă politică. Din

acest punct de vedere, „europenizarea” poate fi concepută ca un procescare conduce la transformarea statului naţiune, creând noi oportunităţi şi




100

căi de expresie pentru actorii regionali (M. Keating, The NewRegionalism in Western Europe, Cheltenham, 1998).

Conform unor autori, numărul de comunităţi politice independente

existente la nivel global în urmă cu 3.000 de ani era de cca 600.000.Evident, nu toate posedau caracteristicile statului modern (de exemplu,graniţele teritoriale erau în general confuze şi instabile, iar aparatulbirocratic-administrativ avea un profil foarte rudimentar). Diferenţiereafaţă de alte forme de organizare socială era asigurată tocmai de principiulsuveranităţii, dar într-o formă minimalistă: independenţa politică faţă dealte comunităţi şi monopolul local asupra exercitării legitime a violenţeiorganizate.

Reducerea drastică a numărului de entităţi politice independente

existente astăzi, la nivel global (mai puţin de 200), este atribuită de uniispecialişti la doi factori: competiţia tehnologică; lupta pentru recunoaş-terea reciprocă a diferenţelor identitare.

În plus, în aceeaşi accepţiune, este necesar ă pentru reuşita pro-cesului de „europenizare” respectarea a cel puţin trei precondiţii:a) formarea unei comunit ăţ i de securitate, în care nici una dintre păr ţinu recurge la violenţă pentru rezolvarea disputelor; b) consolidareasistemului de securitate colectivă , pentru care orice ameninţare la adresaunei păr ţi este asimilată ca ameninţare la adresa tuturor păr ţilor

sistemului; c) instituţionalizarea unui mecanism supranaţ ional, care să prevină eventualele deraieri de la primele două condiţii.Analize focalizate pe traiectul ţărilor candidate la integrarea

europeană susţin acest gen de teorii, subliniind faptul că sprijinul publicpentru integrare se înscrie în parametrii: cooperare regională şi aliniereidentitar ă la valorile Uniunii Europene.

Creşterea atracţiei exercitate de către sistemul politic şi economic alUniunii nu reprezintă, desigur, un proces lipsit de riscuri. Capacitatea UEde absorbţie a derapajelor politice şi a crizelor economice din Europa

Centrală şi de Est a fost destul de limitată.Modelul de suveranitate construit în ultimele decenii de Uniunea

Europeană, şi a cărui extindere în Europa de Est a fost amplu negociată, agenerat, la rândul său, un mod specific de „mentalitate de guvernare”(„euromentalitate”) care defineşte şi legitimează politic graniţeleautonomiei individuale, libertăţi civice, multiculturalism sau problemelelegate de separarea puterilor în stat şi respectarea normelor internaţionale.Pe scurt, „euromentalitatea”, ca formă de suveranitate aplicată, contribuiela redefinirea contururilor normative ale comunităţilor politice ce doresc

să devină membre ale UE.




101

În cadrul monitorizării progreselor înregistrate de ţările candidate laUE, pilonul democratizării a fost relativ rapid îndeplinit de toţi actorii. Înconformitate cu raportul, de exemplu, din octombrie 2002, al Comisiei

UE, „în ultimii 5 ani, demersurile de consolidare şi adâncire ademocraţiei, a statului de drept, a drepturilor omului şi ale minorităţilor auînregistrat progrese considerabile. În ultimul an, s-au consolidat şisistemele democratice de guvernare în ţările candidate.”

Nu au lipsit însă nici crizele. Sfâr şitul anului 2000, de exemplu, aadus, în Republica Cehă, numirea unui nou preşedinte al Televiziuniipublice, alegerea fiind f ăcută mai ales pe criterii politice – şi de aici,imixtiunea puterii, în detrimentul libertăţii presei. Pe de altă parte, trebuiesemnalate, mai ales, rezultatele electorale, care au condus, cu predilecţie

după 1994, la noi succese pentru reprezentanţii stângii, de astă dată democratice, şi care au demonstrat că şi Europa Centrală şi de Estreuşeşte să-şi însuşească principiile democratice ale restului continentului.

Din 1997, Comisia Europeană a monitorizat, în rapoarte anuale, înmod clar, progresele înregistrate de ţările în tranziţie în respectareacondiţiilor de aderare. În ceea ce priveşte criteriile politice, Comisia aajuns într-un singur caz la un rezultat negativ; respectiv, în cazulSlovaciei, în anii 1995-1997, aceste aprecieri negative au fost legatede modalitatea prin care preşedintele ales prin mijloace democratice

(Vl. Meciar) a încercat să-şi sporească atribuţiunile prin metode autoritare.România şi „europenizarea” Privire istorică În opinia multor analişti, după 1989 şi-au f ăcut simţită prezenţa cel

puţin două paliere temporale ale procesului de „europenizare”, dinperspectivă românească:

1) până în 1997-1998, când r ăspunsul României la presiunilecomunitare a fost reprezentat, în mare, de iner ţ ie;

2) după 1998, când a avut loc un proces de acomodare la cerinţele şi

standardele UE.Dar nota definitorie, în opinia multor autori, este faptul că în

România acest proces nu a afectat în profunzime structurile instituţionalesau politice ale statului şi societăţii. Iar această lipsă de transformări şipredilecţia, o anumită perioadă, pentru iner ţie şi păstrarea unor modeletradiţionale în detrimentul unor schimbări rapide au reprezentat unuldintre factorii importanţi ai întârzierii României pe drumul spre UE. După 2004, au început să apar ă semne vizibile ale depăşirii acestei stări deiner ţie. A se vedea, în acest sens, rezultatele semnalate în rapoartele de

ţar ă ale Comisiei Europene din ultimii ani, inclusiv din 2006.




102

Dar ce s-a întâmplat în spaţiul românesc, de-a lungul istoriei? În acest sens, studiul propus de Laurenţiu Vlad, „O istorie

românească a ideii de Europa. Bă trânul continent în viziunea cronica-

rilor secolelor XVII-XVIII ” (în Ana Maria Dobre, Ramona Coman(coord.), România şi integrarea europeană , Institutul European, Iaşi,2005), poate deveni un util instrument de lucru.

Contabilizând aplicat chiar şi apariţia conceptului, geografic, înspeţă, autorul român demonstrează că, începând cel puţin cu familiaRîmnicenilor (Grigore şi Naum), percepţia spaţiului european capătă,oarecum, şi alte valenţe decât cele strict geografice. Astfel, depistăm şi ovizibilă departajare între Vest şi Est, insistându-se, mai ales, pecaracteristicile proprii, individualizante ale fiecărui sector în parte. Spreexemplu, în secolul XIX, Naum Rîmniceanu, chiar dacă includeaPrincipatele Române între entităţile statele continentale, era conştient, înegală măsur ă, de poziţia lor politică marginală: „... noi, o mică ţar ă aEvropii, şi ce se potriveşte pământului nostru pe lângă cr ăiile şiîmpăr ăţiile Evropii”. Iar, ceva mai târziu, la mijlocul secolului XIX,cronicarul Manolachi Dr ăghici preciza, cu privire la Moldova natală, că reuşise să capete „înf ăţişare europeană” (Istoria Moldovei pe timp de 500de ani până în zilele noastre, Gruparea Culturală Europa în România,

1999, p. 307, 326); statul, mai ales după momentul Tratatului de laAdrianopol (1829), primise „aşezământ organic reprezentativ, după modul staturilor Europei ţivilizate, pe care să fie administraţiea domnilor bazată.”

În perioada interbelică, problematica viitorului continentuluieuropean a preocupat clasa politică românească, angrenată, la rândul ei, îngăsirea de posibile soluţii pentru proiectul de federalizare european.Căutând un r ăspuns la întrebarea deja generalizată: „Care va fi viitorulEuropei?”, omul politic Gr. Gafencu considera că secolul XX trebuie să

fie unul al „federalismului”. Iar pentru evitarea r ăzboaielor atât dedevastatoare, trebuie să se ridice „deasupra statelor naţionale autoritateaocrotitoare a unor suprastate politice. Neamurile întregite vor urmări înlibertate dezvoltarea lor sufletească şi culturală.”

În acelaşi spirit, Eugen Lovinescu (1881-1943) era convins că întreaga Europă, atât cea r ăsăriteană, cât şi cea vestică, devenea în aceaperioadă din ce în ce mai unită, dovadă fiind viteza cu care noile forme deartă, precum cubismul, dadaismul sau expresionismul, se r ăspândiser ă pecontinent. Iar în acea evoluţie europeană, era imposibil ca România să nu

devină parte (Istoria civilizaţ iei române moderne, vol. III, Ancora, 1926).




103

Iar Iuliu Maniu, fruntaşul Partidului naţional-ţăr ănist, sublinia:„Viitorul este al unităţilor mari sociale, ori economice, fie că ele senumesc state, confederaţiuni în materie politică, cooperative ori tovăr ăşii

în materie economică.” (Pentru mai multe detalii, a se vedea Gh. Sbârnă,„Evoluţia ideii de uniune a statelor europene în primul deceniu interbe-lic”, în Analele Universit ăţ ii Spiru Haret, Seria istorie, nr. 3, 2000, p. 114).

Plecând de la analiza situaţiei politice elveţiene, N. Titulescuaprecia chiar, în 1937, în mod categoric: „Federalism sau anarhie! Iată lecţia cea mare ce am învăţat-o pe pământul Elveţiei!” (N. Titulescu,Politica externă a României, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti,1994, p. 221).

Iar câţiva ani mai târziu, în 1930, reputatul sociolog Dimitrie Gusti,

într-un studiu consacrat în totalitate „Problemei Federaţiei Statelor Europene”, tr ăgea un semnal de alarmă în legătur ă cu situaţia prin caretrecea vechiul continent, de 27 de state, f ărâmiţat, în comparaţie cu lumeaextra-europeană, unită în puternice federaţii economice sau politice.

Dificultăţile pe care trebuia să le depăşească cel care dorea să pro-moveze proiectul uniunii europene erau sesizate, din dublă perspectivă, şide omul politic român, I. G. Duca: „Ca să realizezi politic Statele Uniteale Europei ai nevoie să lupţi numai cu câteva prejudecăţi, pe când ca să realizezi economic aceste State Unite trebuie să lupţi cu interese, cu mari

şi aprige interese.”România şi „europenizarea” politică Ca un pas următor, organizarea alegerilor pentru Parlamentul

European din 2009 presupune şi amendarea, din timp, după cum era şi fi-resc, a legislaţiei româneşti de profil şi adoptarea unui act normativ specialprivind participarea la alegerile europene atât a cetăţenilor români, cât şi acetăţenilor UE, rezidenţi în România. Principalele documente care regle-mentează, la nivel european, drepturile electorale ale cetăţenilor UE sunt:

♦ Actul 41976X1008(01) din 8 octombrie 1976 privind alegerea

reprezentanţilor Parlamentului European prin sufragiu universal;♦ Directiva Consiliului de Miniştri 93/109/EC din 6 decembrie

1993 privind condiţiile de exercitare a dreptului de vot şi de a candida înalegerile pentru Parlamentul European pentru cetăţenii UE care locuiescîntr-un stat-membru de naţionalitate diferită;

♦ Versiunea consolidată a Tratatului Comunităţii Europene(Amsterdam, 1997), cu trimitere la secţiunile privind cetăţenia europeană (art. 17-22) şi Parlamentul European (art. 189-191).

Conform acestor acte legislative, cetăţenii UE trebuie să satisfacă

un număr minim de condiţii pentru a putea participa sau candida în






105

asigurarea de condiţii egale de competiţie electorală şi menţinerea unuiprag electoral minim, de maximum 3%, cel puţin, pentru primele două cicluri de alegeri europene.

♦ Modificarea interdicţiei de finanţare a partidelor politice.Subvenţionarea partidelor politice de la bugetul UE pentru alegerileeuropene trebuie recunoscută juridic. Declararea şi controlul averilor pentru parlamentarii europeni ar trebui să urmeze aceleaşi proceduri ca şicele stabilite pentru membrii Parlamentului României.

♦ Precizarea procedurilor de înregistrare, contestare, votare şinumărare a voturilor, precum şi a atribuţiilor Comisiei Electorale.

Implicaţ ii politice la nivel naţ ional Organizarea alegerilor pentru Parlamentul European din toamna

anului 2007 va permite României participarea la construcţia proiectuluieuropean în condiţii de legitimitate democratică. În acelaşi timp, vareprezenta un prim test la nivel instituţional şi, în special, al modului deadaptare a sistemului politic românesc la modelul de suveranitate alUniunii Europene.

Dacă, iniţial, data aleasă a fost mai 2007, guvernul a amânat-opentru 25 noiembrie 2007, când vor intra în jocul urnelor cele 35 deposturi de europarlamentari atribuite României. Premierul CălinPopescu-Tăriceanu, în luna martie 2007, cu prilejul dezbaterilor ce

vizau organizarea acestui test european, a declarat „Vreau să organi-zăm aceste alegeri în cele mai bune condiţii. Şi nu mă refer doar lacondiţiile logistice, ci la cadrul dezbaterilor politice, dezbateri caretrebuie să se axeze pe tematici europene”.

TEXTE DE COMENTAT.TEME PENTRU DEZBATERI

• Comentaţ i, din perspectiva conceptului de „europenizare”,urmă torul tabel:

Vechiul model european Noul model europeanPilonul „welfare state”Securitatea locurilor de muncă actuale

Asistenţă în căutarea unor noilocuri de muncă

Rată înaltă de înlocuire Stimulente pentru acceptarea unuinou loc de muncă

Schimbări structurale în firmeleexistente

Crearea de locuri de muncă în noilefirme, în activităţi de servicii şi sti-

mularea activităţilor pe cont propriu




106

Sistem cuprinzător de asigur ărimedicale, de pensii şi de educaţie

Asigurarea indivizilor este depen-dentă de contribuţiile personale

Stabilirea regulilor de funcţionare

a pieţei muncii şi a pieţei bunu-rilor

Flexibilitatea ca strategie atât a

firmelor, cât şi a for ţei de muncă,în general.Orientarea către locuri de muncă stabile, „full-time”

Încurajarea „part-time”-ului

Pilonul „politici”Urmărirea stabilităţii preţurilor Orientarea spre creştere economică

şi spre noi tehnologiiPromovarea de politici fiscale asi-metrice

Prudenţă fiscală

Stimulente pentru investiţiile încapitalul fizic

Cercetarea, educaţia şi noile tehno-logii sunt considerate fundamen-tale

Subsidii pentru firmele publiceînregistrând dificultăţi economice

Stabilirea de legături cu universi-tăţile

Politicile industriale vizează fir-mele mari

Accesul la capitalul de împrumut,la servicii

Încurajarea cooper ării, fuziunii Stimularea competiţiei

(După K. Aiginger, „The New European Model of the Reformed WelfareState”, în European Forum, Working Paper, 2/2002, Stanford Univ. Press, 2002).

• C ă utaţ i, în textul Constituţ iei României, prevederi în care sunt stipulate drepturile electorale şi care trebuie modificate din perspectivaalegerilor pentru Parlamentul European.

• Daţ i exemple de posibile implicaţ ii la nivel naţ ional alealegerilor europene din 2009.

4. Teorii despre integrarea europeană

Modelul federalistDin perspectiva integr ării europene, chiar şi astăzi, este evidentă atracţia exercitată de curentul federalist. Un autor precum Andrei Margaeste de părere că, dintre multele formule vehiculate de-a lungul timpului,formula federalistă a r ămas oarecum cea mai adecvată, în forma „Statelor Unite ale Europei”. În acest sens, el a adus argumentele avansate deDenis de Rougemont*: „Federaţia presupune renunţarea la orice idee de

* Pentru mai multe amănunte, recomandăm şi vizitarea www.fondation

derougemont.org




107

hegemonie organizatoare; federalismul înseamnă a aranja un ansamblu şinu a-l sistematiza; federaţia nu are ca scop ştergerea diversităţii naţiunilor,ci salvgardarea calităţilor lor; federalismul presupune cultivarea comple-

xităţii în locul simplităţii dictate de considerente administrative; federaţiase formează din aproape în aproape, prin adeziunea persoanelor şigrupurilor, şi exclude acţiunea unui centru”. Sau, mai departe, cu privirela statutul statelor mici, analistul sublinia: „Deoarece sunt destul de mici,statele naţionale ar trebui să se federalizeze la scar ă continentală; pentrucă sunt destul de mari, ar trebui, de asemenea, să se federalizeze”.

De Rougemont a fost şi iniţiatorul unor studii ce încercau să diferenţieze abordările conceptului de regiune, considerând că seimpun cel puţin trei aspecte:

a) regiune etnică;b) regiune tranfrontalier ă;c) spaţii ale participării civice.Alături de Denis de Rougemont, ideile federaliste au fost împărtă-

şite şi de alţi gânditori europeni, precum Henri Brugmans, Alexander Marc, Salvador de Madariagga, Altiero Spinelii.

Federalismul european, conform lui Brugmans, reclamă o „puterecentrală complementar ă puterilor multiple”. Astfel, obiectivul federalis-mului nu este constituit de înlocuirea suveranităţii naţionale cu una

europeană, ci de crearea unor instituţii adecvate care să fie capabile să r ăspundă diferitelor problematici ale timpului.La rândul său, un alt reprezentant marcant al mişcării federaliste

europene, A. Spinelli, afirma: „Federaliştii plănuiesc să formeze un micnucleu de nonconformişti care caută să demonstreze că statele naţionaleşi-au pierdut drepturile proprii din moment ce nu mai pot garantasiguranţa politică şi economică a cetăţenilor lor. De asemenea, ei insistă că uniunea europeană trebuie să fie înf ăptuită de către populaţiileeuropene, şi nu de către diplomaţi, prin alegerea directă a adunării

constitutive europene şi prin aprobarea, prin referendum, a constituţieipregătite de această adunare.”Percepţia comună a termenului trimite cu gândul la acel model

politic în care autoritatea se împarte în două sau mai multe nivele deguvernare. Astfel, putem spune că, în particular, federalismul poatedescrie acele sisteme politice bazate pe o diviziune a autorităţii întreguvernul statal central şi cel regional.

Susţinătorii formelor federale de guvernământ argumentează că această formulă permite să se îndeplinească sarcini comune, cu maximumde eficienţă, reducându-se astfel descentralizarea şi autonomia.




108

În acest sens, Burgess propune o altă definiţie a federalismului – „formă organizaţională distinctivă care are sarcina de a pune de acordunităţile constitutive ale unei uniuni în cadrul procesului de luare a

deciziilor de către guvernul central prin mijloace de consolidare consti-tuţională”.Pentru a conferi o notă cât mai aparte conceptului în sine, teore-

ticienii au operat şi distincţia dintre federalism şi federaţ ie. Din acest noupunct de vedere, federalismul este folosit pentru a descrie ideologia, întimp ce federaţia se refer ă la principiul de organizare derivat din ideo-logie.

Un analist precum Preston King a identificat trei tendinţe în cadrulideologiei federalismului: centralistă; decentralizată; echilibrată.

Această departajare poate indica faptul că federalismul este unconcept foarte cuprinzător, ce acoper ă un spectru larg, ceea ce ar putea să explice cauzele pentru care a fost perceput ca un concept atât de flexibil şicontroversat.

De exemplu, observatorii au atras atenţia asupra percepţiei diferite afederalismului de către guvernul britanic, în raport cu partenerii europeni.Astfel, în cadrul deliber ărilor din preajma momentului Maastricht 1991,reprezentanţii englezi au negociat dur pentru îndepărtarea cuvântului„federal” din frazele de început ale Tratatului Uniunii Europene. Totuşi,

acceptarea formulării britanice – „uniune tot mai strânsă/unită”– a fostapreciată de unii ca având o notă mult mai centralistă decât formulareainiţială.

Istoricul abordărilor federaliste ale problemei integr ării europeneeste lung şi complex. Dintre autorii care s-au preocupat de studiul acesteiproblematici, îi amintim pe Murray Forsyth (care distingea trei aspecteale teoriei federaliste: ideea de federaţie ca cea mai sigur ă formă constituţională de apărare împotriva r ăzboiului – filier ă Imm. Kant;autoritatea manifestată cât mai aproape de cetăţeni; analiza cadrului şi a

mişcărilor sociale care au condus la proiectele de federalizare) sauCharles Pentland (ce distingea două puncte importante de plecare pentrucrearea unui stat supranaţional bine definit: unul sociologic şi celălaltconstituţional).

În opinia federaliştilor, statul supranaţional este generator de efi-cienţă prin centralizare. Astfel, apare o confederaţie, în care competenţapolitică în problemele sensibile, ce pot afecta suveranitatea, r ămâne,într-o mare măsur ă, în mâinile statelor membre componente.

Proiectul federalist implică realizarea unui echilibru între diferitele

niveluri de autoritate, în cadrul unui proiect bazat pe eficienţă şi de-




109

mocraţie, proiect rezultat mai degrabă pe cale constituţională, decât prinpârghiile diplomatice tradiţionale. Avantajele majore ale acestui proiectsunt considerate de către federalişti următoarele: prevenirea acapar ării

unui sistem de un anume grup, federalismul dezavantajând dominaţia;crearea, în faţa ameninţărilor externe, a unei unităţi mai puternice.Dezavantajele, din punctul de vedere al analiştilor, ar putea fi:

reproducerea statului la nivel european, ce conduce fie la concentrareainstituţiilor de guvernare la nivel european, ceea ce poate crea o distanţă periculoasă între cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi, fie laexacerbarea rivalităţilor interregionale.

Astfel, a apărut întrebarea cu privire la viitorul unei UniuniEuropene federative. Căci, un asemenea proiect ar putea conduce la

transformarea statelor membre existente, urmându-se modelul SUA, alprovinciilor canadiene sau al landurilor germane; s-ar putea ajungetotodată la acceptarea unei „integr ări diferenţiate”, în care viitoareaUniune să fie caracterizată prin diverse modele de integrare, iar gradul deintegrare a statelor-membre să fie considerabil diferit, de la caz la caz.

Teoria s-a dezvoltat în jurul conceptelor prezente în perioadainterbelică, mulţi dintre “părinţii Europei” folosindu-se şi de alte mijloace(funcţionaliste) pentru a ridica organizaţiile federaliste visate.

Modelul funcţionalist

O opinie interesantă a avut, în prezentarea celor două curente,analistul român Iordan Gheorghe Bărbulescu (UE de la naţ ional la federal ,Editura Tritonic, Bucureşti, 2005), care considera că „de-a lungul istorieirespectivului proces (al integr ării, n.n.) au fost mereu prezente două for ţe desemn opus: de o parte, federaliştii, care doreau să se progreseze mai repedeşi să se meargă cât mai departe pe calea integr ării; de cealaltă, naţionaliştii,care preferau integr ării, simpla cooperare interguvernamentală.

Progresele succesive pe linia integr ării au demonstrat compromisulcontinuu dintre cele două tendinţe. În opinia noastr ă, acest compromis

dintre federalism şi interguvernamentalism defineşte ceea ce înţelegemprin „sistemul comunitar” (sau Monnet), f ăcând din ComunitateaEuropeană o construcţie „sui generis”, un „hibrid” între federal şi inter-guvernamental, posibil doar prin aplicarea metodei sectorial-funcţionaleMonnet-Schuman, adică integrarea progresivă prin realizări concrete îndiferite sectoare şi funcţiuni”.

În această logică:– „Funcţionalismul” reprezenta „drumul”, „metoda cea mai adec-

vată”, permiţând „punerea în comun a unor sectoare” şi creând, astfel,

„obişnuinţa cooper ării politice şi a colabor ării economice”;




110

– la rândul său, „Federalismul” reprezenta „spiritul”, „atitudinea”,permiţând apropierea de realitate şi anticipând un stil de organizaresocială.

Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategie, şiacestea se regăseau în „Federalism”; însă acest proces reclama, în acelaşitimp, acţiuni imediate şi pe acestea le oferea „Funcţionalismul”.

„Federalismul” reprezenta filosofia, „Funcţionalismul”, metoda.Ambele se bazau pe acţiunea unui om liber, responsabil, democrat,pragmatic şi se situau la mijlocul distanţei dintre „vizionarismul steril” al„federaliştilor puri” şi „pragmatismul pur şi simplu” al „interguverna-mentaliştilor”. „Federalismul” şi „funcţionalismul” nu erau contradictorii,ci complementare (op. cit., p. 46).

„Funcţionalismul” reprezintă una dintre cele mai importante şcoliale teoriei relaţiilor internaţionale, ce a oferit, în plină perioadă inter-belică, o alternativă la curentele tradiţionale. Analistul considerat emble-matic al acestui curent a fost românul David Mitrany (1888-1975). Dintrelucr ările acestuia, reprezentative pentru doctrinele integr ării, trebuieamintită A Working Peace System (1943), lucrare în care autorul vorbeştedespre efectele ingineriei sociale.

Alături de „federalism”, curentul funcţionalist trebuie văzut ca oparte a mişcării de stopare a conflictelor şi de creare a unui spaţiu

intelectual chiar şi într-un climat politic caracterizat prin turbulenţe. Încentrul curentului funcţionalist stăteau nevoile umane şi bunăstarea, iar formula sa centrală se baza pe ideea conform căreia „funcţia generează forma” sau „forma este urmare a funcţiei”. Curentul dorea să subliniezenu forma ideală de societate, ci tocmai funcţiile esenţiale ale acesteia.Mitrany promova apariţia unui „sistem de pace operaţional”, pe care să sebazeze societatea viitorului. “Nu trebuie să credem într-o pace protejată (securitatea colectivă), ci într-o pace care se elaborează” – subliniaMitrany, amintind astfel de viitoarea securitate societală.

Modelul funcţionalist, în varianta propusă de Mitrany, s-a constituitîntr-una dintre cele mai puternice critici la adresa unor planuri deintegrare regională, de genul celor Briand sau Coudenhove-Kalergi.

„Funcţionalismul” a fost perceput ca premergător aşa-numitului„neofuncţionalism”, bazat pe următoarele principii: al interdependenţei, altransnaţionalismului şi, respectiv, al guvernării f ăr ă guvernământ.

Dintre cele mai importante critici aduse la adresa „funcţionalis-mului”, amintim: excesul de tehnocratism; o anumită abordare naivă, axată pe principiul conform căruia popoarele şi guvernele prezintă o abilitate de a

se îndrepta pe direcţiile raţionale; o anume lipsă de rigoare ştiinţifică.




111

Modelul tranzacţionalistCa şi celelalte două teorii analizate anterior, tranzacţionalismul s-a

impus în aceeaşi perioadă dominată de cel de-al doilea r ăzboi mondial,

tocmai ca o reacţie a unei păr ţi a societăţii intelectuale de a găsi altemodalităţi de rezolvare a litigiilor dintre state. De astă dată însă, con-ceptul-cheie al noului curent a fost reprezentat de noţiunea de securitate,r ăzboiul fiind exclus din categoria posibilelor soluţii de rezolvare adiferendelor internaţionale.

Principalul reprezentant şi fondator al curentului tranzacţionalist afost praghezul Karl Deutsch, (1919-1992) a cărui oper ă s-a axat pe:analiza problematicii naţiunilor; abordarea unor noi domenii, precumteoria comunicării şi cibernetica.

Reprezentanţii curentului tranzacţionalist utilizează informaţiilelegate cu precădere de domeniile economic şi comercial, pentru a puteadescrie modelele şi, mai ales, condiţiile în care s-au pus bazele uneicomunităţi politice sau de securitate. În opinia lui K. Deutsch, comu-nitatea de securitate reprezintă acel grup de indivizi care a devenit atât deintegrat, încât a realizat, în limitele unui anumit teritoriu, o anumită conştiinţă a comunităţii, dar şi instituţii şi practici destul de puternice şisuficient de extinse, capabile să asigure rezultate pozitive pentru un traiectinternaţional bazat pe pace. O comunitate de securitate „este una în care

există o certitudine reală că membrii comunităţii nu vor lupta în modclasic între ei, dar în care disputele între ele se vor rezolva pe alte căi”.Mergând pe această linie, Deutsch operează şi o distincţie în ceea cepriveşte tipurile de comunităţi de securitate. Astfel, el identifică:

a) o comunitate de securitate de tip amalgamat (state într-o fu-ziune instituţională – federalism);

b) o comunitate de securitate de tip pluralist (care nu presupunefuziunea internaţională, nici instituţii supranaţionale, păstrându-seastfel identitatea juridică). Ultima fiind considerată favorită, deoareceprezintă şanse mai mari de punere în practică, iar proiectul propuspare mai de lungă durată.

Ipoteza de bază a tranzacţionaliştilor în domeniul integr ării a fost că sentimentul comunităţii între state ar depinde efectiv de nivelulcomunicării între acestea; astfel, formarea unei comunităţi internaţionalear necesita realizarea unei reţele de tranzacţii colective.

Tranzacţionalismul a reprezentat unul dintre modelele inovatoareale secolului XX, deschizând drumul spre vaste programe de cercetare






113

negocierilor între state, văzute ca actori raţionali. Interesele în negocierenu reprezintă expresia unui centralism statal, preferinţele naţionaleexprimate de state în cadrul aranjamentelor internaţionale de cooperare

devenind rezultatul cererilor formulate de către actori sociali, careîncearcă să impună opţiunile lor în defavoarea celor ale instituţiilor administrative şi politice. De exemplu, guvernele pot decide punerealaolaltă a suveranităţii pentru a furniza produse alimentare garantatepentru asigurarea securităţii alimentare într-o anumită zonă sau sector (Politica Agricolă Comună).

Modelul neofuncţionalistAcest model a apărut în perioada naşterii principalelor organisme

europene de cooperare (CECO, CEE, Euratom), pe structurile dejaformate ale funcţionalismului. Analiştii consider ă că există o certă asemănare între „metoda Monnet” de integrare şi propunerile formulatede unii reprezentanţi ai curentului, precum Ernst Haas, ajungându-se chiar să se sublinieze faptul că teoria neofuncţionalistă reprezintă „teoriaautorizată a integr ării europene”.

Britanicul Ernst Haas (1925-2003) este considerat fondatorul neo-funcţionalis-mului, lucrarea sa The Uniting of Europe. Political, Social and Economic Forces 1950-1957 (1958), fiind primul studiu teoretic consacrat

începutului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În 1964, Haas apublicat un al doilea volum (Beyond the Nation-State), care, împreună culucrarea lui Leon Linberg The Political Dynamics of European EconomicIntegration, (1963), reprezintă definirea modelului teoretic neofuncţionalist.Astfel, în 1958, Haas definea neofuncţionalismul ca un „proces prin careactorii politici din numeroase comunităţi naţionale sunt determinaţi să-şireorienteze loialităţile, aspiraţiile şi acţiunile politice spre un nou centru, alecărui instituţii posedă şi cer jurisdicţie asupra statelor naţionale existente.Rezultatul final al acestui tip de proces este crearea unei noi unităţi politicece reconfigurează unităţile preexistente”.

În viziunea neofuncţionalistă, integrarea reprezintă un proces prag-matic, care se realizează treptat, adăugând, una după alta, noi funcţii laaranjamentul iniţial. Odată lansat procesul de integrare, el se extinde şi laalte domenii, printr-un aşa-numit efect de angrenaj (spill-over effect ).Acesta descrie, în fond, evoluţia mecanică a integr ării.

În consecinţă, integrarea se realizează f ăr ă ca principalii săi actori(statele) să-şi poată imagina iniţial consecinţele deciziilor lor (principiul

numit de Haas indirection). Pe măsura consolidării integr ării, apar noi




114

actori, ale căror interese nu mai pot fi definite în termeni naţionali (deexemplu, funcţionarii sau regiunile). Iar aceste strategii ale actorilor implicaţi nu mai sunt identice, ci doar convergente (principiul numit de

Haas al consensului); obiectivele integr ării nu mai pot fi stabilite dinainte(principiul numit de Haas al consolidării/creşterii incrementalismului).În opinia lui Haas, „integrarea politică este procesul prin care, în

anumite domenii distincte, actorii politici sunt convinşi să-şi modificeloialităţile, aşteptările şi acţiunile politice spre un nou centru, ale cărui insti-tuţii dispun sau exercită jurisdicţia asupra statelor naţionale pre-existente”.

Dintre criticile aduse neofuncţionalismului, amintim acordarea unuicredit exagerat motivaţiilor utilitariste şi raţionaliste.

Modelul instituţionalist şi modelul neoinstituţionalist Ideea de bază a instituţionalismului este aceea că instituţiile joacă rolul primordial în procesul politic. La rândul său neoinstituţionalismuloperează cu distincţii la nivelul tipurilor de instituţii identificate, respec-tiv: „instituţii formale; instituţii informale şi convenţii; norme şi simboluriincluse în acestea; instrumentele politice şi procedurile”. Din această nouă perspectivă, au putut fi analizate asemenea caracteristici ale UE şi aleprocesului de integrare precum: formalităţile procesului legislativ;consecinţele pe termen lung ale deciziilor istorice asupra arhitecturii

instituţionale; modalităţile de aranjamente integuvernamentale; culturileinstituţionale ale Direcţiilor generale ale Comisiei Europene; activismulinstituţional al Cur ţii Europene Justiţie.

Un alt autor, Jeppe Tranholm Mikkelsen, a introdus şi teoriaexistenţei unei triple ipostaze a efectului de spillover : a) Spillover funcţ ional (exemplu pentru realizarea potenţialului pieţei unice, apariţiaUEM reprezintă o necesitate logică); b) Spillover politic (exemplu,europenizarea politică); c) Cultivated spillover (exemplu, activitateaComisiei Europene conduse de J. Delors).

Bibliografie obligatorie1. G. Ferreol, coord., Dicţ ionarul Uniunii Europene, Editura

Polirom, Iaşi, 2001.

Bibliografie facultativă 1. T. Br ăilean, Globalizarea. Nenumele nimicului, Institutul

European, Iaşi, 2005.2. S. Cordellier, coord., M ondializarea dincolo de mituri, Editura

Trei, Bucureşti, 2001.




115

3. M. Dinu, Cr. Socol, M. Marinaş, Modelul european de integrare, Editura Economică, Bucureşti, 2005.

4. Cezar Bârzea, Cet ăţ enia europeană , Politeia, SNSPA, 2005.


• Comentaţ i urmă toarea distincţ ie între comunitate şi societate: Sociologul german Ferdinand Tonnies a propus introducerea uneidistincţii între termenul de Gemeinschaft (comunitate) şi cel deGesellschaft (societate). Astfel, Gemeinschaft reprezintă situaţia în carepoporul (indivizii) sunt uniţi prin sentimente şi loialităţi comune. Nivelul

relaţiilor cu cei care nu apar ţin grupului este în mod substanţial mult maislab decât sentimentul de înrudire care se dezvoltă în interiorul grupului.În timp ce Gesellschaft reprezintă aranjamentul care leagă un grup deoameni, acesta fiind realizat, în mai mică măsur ă prin încredere şi, maimult, printr-un amalgam format din interese proprii, diviziunea muncii şicontract social.

• În opinia lui K. Deutsch, ce fel de comunitate era CECO, de tipamalgamat sau de tip pluralist?

• Daţ i, cel puţ in, un exemplu de organizaţ ie sau politică

internaţ ional ă bazat ă pe principiul interguvernamentalist.• Comentaţ i urmă toarele concepte ale neofuncţ ionalismului:

Împreună cu un alt analist, Stuart Scheingold (Europe’s Would-Be Polity,1970), Lindberg a încercat să adapteze la noile realităţi conceptul-cheie alneofuncţionalismului, introducând ideea de spill-back , explicând astfelfenomenul de încetinire a integr ării şi a tendinţelor naţionaliste de lajumătatea anilor ’60. Un alt neofuncţionalist, Schimtter propunea, într-olucrare apărută în 1971, o nouă completare conceptuală: buildup – acordpentru creşterea capacităţiii şi autonomiei decizionale a instituţiilor comune, dar limitarea accesului acestora spre alte domenii; encapsulate – r ăspuns la crize prin modificări marginale; muddle-about – permisiuneacordată birocraţiei comunitare de a dezbate teme sensibile, coroborată cuscăderea de fapt a capacităţii de alocare a resurselor; retrench – creştereanivelului deliber ărilor comune, dar îndepărtarea insituţiilor de acestea;spill-around – creşterea numai a domeniului, în timp ce nivelul autorităţiise menţine în limite nesemnificative; spill-back – diminuareaconcomitentă a domeniului şi nivelului autorităţii şi probabilă revenire la

status-quo-ul de dinainte de integrare.




116

• Comentaţ i urmă torul text, în lumina ader ă rii României la UE. (Martin Cullen, Europe. The Irish Experience, Irish Institute for EuropeanAffairs, 2000). Cazul Irlandei – integrare europeană, percepţia neorealistă

(pe ideea: statele mici au de câştigat, iar statele mari, aliate, formează omare putere – Europa): „O teamă care existase în momentul integr ăriinoastre, şi chiar după, a fost că Irlanda, ţar ă mică şi periferică, va fiînghiţită de un imens proces european, în care interesele noastre şiidentitatea noastr ă ar fi cu greu luate în seamă. Susţin că în realitate s-aîntâmplat exact contrariul. Printr-o combinaţie atentă a cunoştinţelor despre sistemul integr ării europene şi o concentrare strânsă asuprapriorităţilor naţionale, cred că se poate spune că guvernele care s-ausuccedat s-au depăşit pe ele însele şi au obţinut un profil remarcabilpentru Irlanda în cadrul Uniunii Europene”

• Comentaţ i urmă torul text, definind termenii netraduşi (scrişi cuitalice) (A New Model of European Integration, Ben Hall). (Center for European Reform Bulletin, Oct. 1998):

„Europa se îndreaptă spre noi tipuri de integrare, bazate pecooperare interguvernamentală, presiunea peer-group şi a bench-marking -ului. În unele domenii, precum politica angajărilor, ministereleau adoptat deja noile modele, fiind lăsate şi să-şi găsească singure căile

de manifestare. (…)Perioada actuală este una ideală pentru ca Uniunea să lucreze la noitipuri de cooperare interguvernamentală, în domenii care nu necesită neapărat reguli comune.(…) Între timp, a devenit un imperativ extrem deputernic să se demonstreze că UE nu începe să devină un superstatfederal.

(…) Nimic în Uniunea Europeană nu se mişcă cu rapiditate. Dar,această nouă perspectivă, bazată pe stabilirea obiectivelor comune,respectarea sensibilităţilor naţionale şi monitorizarea fiecărui stat,

poate conduce la acţiuni mai rapide”.• Pe baza studiului individual (Andrei Marga, Filosofia

unifică rii europene, ediţia a III-a, Cluj-Napoca, 2001), definiţ i şianalizaţ i sintagmele „Europa atlantizat ă ”, „Europa evoluţ ionar ă ”,„Europa parteneriatelor”, „Europa patriilor”, „Europa federaţ iilor independente”.






118

Chiar dacă teza civilizaţiei europene, îndeosebi astăzi, în plină epocă a integr ării europene, nu mai poate fi combătută, existenţa unor concepte departajatoare, cel puţin la nivel geopolitic, suscită atenţie,

interes şi, uneori, conduce chiar la dezbateri aprinse.Europa Centrală şi de Est – în fond – reprezintă o sfer ă decuprindere destul de greu definibilă. Un spaţiu mereu supus transformă-rilor, schimbărilor de graniţe, regim sau alianţe.

Unul dintre cuvintele-cheie ale istoriei acestei păr ţi a continentuluieuropean este cel de diversitate, bazată uneori chiar pe contradicţii.„Ţările Europei de Est constituie o comunitate internaţională şi politică destate, comunitate marcată de contradicţii. Nu numai deoarece ea seprezintă eterogen atât din punct de vedere etnic şi lingvistic, sau în ceeace priveşte nivelul tradiţiilor dezvoltării culturale, ci şi datorită poziţionării acestor ţări într-o zonă sau alta de influenţă a marilor puteri.”Sunt aprecierile categorice ale unui studiu oficial asupra sistemului fosteilumi socialiste, citat de una dintre cele mai cuprinzătoare culegeri dedocumente şi viziuni asupra acestei regiuni europene, lucrare purtândsemnătura istoricului L. H. Legters şi intitulată Eastern Europe.Transformation and Revolution. 1945-1991. Este, în fond, vorba despreaceeaşi situare în „calea tuturor r ăutăţilor”, de această dată nu numai a

spaţiului exclusiv românesc, ci, într-o viziune de ansamblu, şi a întreguluispaţiu din care România a fost şi este încă parte componentă.Considerând, aprioric, ca general valabilă opinia istoricului

R. Okey, autorul unui foarte interesant studiu intitulat Eastern Europe.1740-1985. Feudalism to communism, conform căruia „istoria Europei deEst este profund marcată de factorul geografic”, vom încerca să aruncămo privire efectiv asupra păr ţilor componente ale hăr ţii regiunii menţionate.La prima vedere ar fi vorba de: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia (cudiferitele sale denumiri, de-a lungul istoriei secolului XX), Iugoslavia,

Polonia, România, Ungaria, uneori, în funcţie de contextul geostrategic,Grecia şi o parte a Germaniei (cazul R.D.G.).O mai atentă analiză poate conduce, însă, destul de uşor, la obser-

varea prezenţei unei controverse în ceea ce priveşte componenţa efectivă fie a Europei centrale, fie a Europei central-estice, fie a Balcanilor.

Situaţia destul de complexă a integr ării spaţiului analizat într-o zonă distinctă a continentului european poate fi determinată de şcoli, perso-nalităţi, tipuri de discursuri istorice etc. De-alungul timpului, s-au impuschiar şi unele concepte de prezentare/cuprindere a acestui spaţiu

european. S-a optat, pe rând, uneori, alteori paralel, pentru utilizarea




119

denumirii fie de Europa Centrală, „Mitteleuropa”, fie de Balcani sauEuropa Sud-Estică.

În 1930, unul dintre cei mai cunoscuţi geografi ai Europei

interbelice, Emmanuel de Martonne (care, printre altele, a fost şi un buncunoscător al spaţiului românesc) lua în consideraţie componentelecomplicate ale conceptelor privitoare la această regiune europeană:„Central Europe is not just a hollow expression without a correspondingreality. The term designates a given part of our continent, whosegeographic, historical and cultural characteristics differentiate it fromboth Western, and respectively Eastern Europe” (Europe Centrale, 1930).Un an mai târziu, în 1931, avea să se nască şi Institutul münchenez destudii sud-est europene, în cadrul căruia au fost elaborate analize cuprivire la traiectul următoarelor state: Albania, Bulgaria, Cipru, Grecia,Ungaria, România, Turcia şi Iugoslavia. Un alt termen începea să facă, larândul său, carier ă, un termen cu o sfer ă mult mai largă de cuprinderedecât mai vechiul concept referitor la „Balcani” şi „lumea balcanică”,definind ţările situate la sud de Dunăre.

Pe plan istoric intervine şi conturul sferei politice şi culturale în cares-a mişcat un popor sau altul. (Camil Mureşan, prefaţă la ediţia în limbaromână a lucr ării Formarea statelor naţ ionale balcanice, 1804-1920,

elaborate de Charles şi Barbara Jelavich, 2001). Ideea continuă, în parte,percepţia lui Tudor Vianu, care insista asupra caracterului special pe careîl au Balcanii ca factor de translaţie între civilizaţia Estului şi cea aVestului: „Moştenitoare ale lumii greceşti, ale Romei şi ale Bizanţului,etapă importantă în circulaţia valorilor culturale între Europa şi Asia,civilizaţiile balcanice au o vocaţie specială pentru a facilita înţelegereamutuală între Vest şi Est.”

Termenul de „Europa de Est” a apărut odată cu divizarea conti-nentului în blocuri politico-ideologice opuse, despăr ţite de „cortina de

fier”, după 1945, având, după cum sublinia un reputat comunistolog,François Fejtö, un sens „mai degrabă politic, şi nu neapărat geografic”(Histoire de democraties populaires, vol. I, 19 ).

Alături de aceste concepte, unele dintre cele mai vehiculate, astăzi,ca şi ieri, şi nu numai în discursul istoric, şi-au mai f ăcut loc şi altele,precum mult mai filosoficul concept de „Mitteleuropa” sau, mai directgeograficul „Europa mediană”. În cazul primului, dezbaterile au fostextrem de aprinse, mai ales cu privire la momentul relansării termenuluiîn sine. După părerea unui foarte cunoscut istoric francez, specializat în

studierea acestui spaţiu european, Jacques Le Rider, „La fel ca în 1848,




120

modelul germanic de Mitteleuropa avea să fie reabilitat de intelectualiidin ţările slave central-estice... Ideea de Europă Centrală a fost un mitcare dădea curaj exilaţilor parizieni sau new-yorkezi din timpul tiraniilor

comuniste şi intelectualilor dizidenţi care se aventurau să-l formuleze”(Mitteleuropa, 1997). Acelaşi sens al rezistenţei în perioade de maximă criză, apare şi la analistul maghiar Istvan Bibo, conform căruia EuropaCentrală ar avea chiar o definiţie negativă – „comunitate de destin învreme de criză” (Misère des petits Etats de l’Est , 1946). „Însă mişcareaculturală care a readus în discuţie ideea Mitteluropei – susţinea sociologulIonel Nicu Sava – se va limita, de la bun început, la ceea ce din punct devedere spiritual putea fi definit ca fiind autentic central-european. Deşi afost o definiţie cu o geografie variabilă, nu frontiera spre est a fost maigreu definibilă, ci frontiera spre vest.” (Zece ani de tranziţ ie în Europa deEst , 2000). Spre R ăsărit, limitele Europei Centrale s-au creionat în funcţiede linia de aproximativă diviziune culturală dintre creştinătateaoccidentală, pe de o parte, şi creştinătatea ortodoxă şi islamul, pe de altă parte, în timp ce spre Apus, problema care s-a ridicat încă de la început aprivit implicarea/nonimplicarea Germaniei în acest spaţiu.

Oarecum traducerea conceptului german de „Mitteleuropa”, ideeade „Europă mediană” apare cu predilecţie în studii francofone. Astfel

lucrarea lui Jean-Marie Le Breton, Europa central ă şi oriental ă între1917 şi 1990, este o îmbinare interesantă de concepte, a cărei primă secţiune considerabilă se intitulează chiar Evoluţ ia politică a Europeimediane.

Dincolo de definiţii, sfera de cuprindere geografică a acestor termeni, lansaţi mai devreme sau mai târziu în dezbaterea europeană, estecea care interesează cel mai mult. Astfel, dacă urmărim hăr ţile EuropeiCentrale, ele au înregistrat schimbări importante, în funcţie de contexteistorice şi percepţii geo-politice. Un extrem de interesant studiu datând

din perioada interbelică (N. Al. R ădulescu, Poziţ ia geopolitică aRomâniei, 1938) subliniază tocmai această diversitate, luând ca termenide reper patru analize succesive, datând din 1932, 1934, 1936 şi 1938 şiapar ţinând unor geografi de renume: G. Wirsing, Emm. de Martonne,J. Ancel şi românul Al. N. R ădulescu. Comparând cele patru viziunicartografice asupra Europei Centrale, se poate lesne observa o creştere aspaţiului de cuprindere al acestei regiuni, spre final (1938), adăugându-i-seşi zonele Greciei sau Turciei. Iar ţări ca Bulgaria sau spaţiul iugoslav fiindfie incluse (1932, 1938), fie lăsate în afar ă (1934, 1936).




121

Unul dintre părinţii geopoliticii anglo-saxone, Halford Mackinder, alansat în 1919 ideea unui „brâu” de state şi popoare „nongermane”(polonezii, cehii şi slovacii, maghiarii, sârbii, croaţii şi slovenii, românii,

bulgarii şi grecii), de a căror stabilitate – se ar ăta – va depinde soartaulterioar ă a întregului continent (Democratic Ideals and Reality, 1919).Pentru o sfer ă mai largă de cuprindere a conceptului, mai mult sau maipuţin geografic, de Europă Centrală, au început apoi să pledeze, cupredilecţie, reprezentanţii şcolii franceze. Printre ei, mai sus amintiţiiJacques Ancel sau Emmanuel de Martonne, dar şi Auguste Gavin sauErnest Lemonon. Pe o poziţie oarecum similar ă s-au situat şireprezentanţi ai altor şcoli, precum cea italiană (Mario Ruffini), germană (Ernst Schmidt) sau britanică (H. Seton-Watson).

Unii dintre aceştia situau Balcanii în întregime în spaţiul EuropeiCentrale, pe când alţii se opreau doar asupra unor state precum Româniasau spaţiul iugoslav. Astfel, în conformitate cu hăr ţile trasate în perioadainterbelică, putem considera a face parte din această zonă: Albania,Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Elveţia, Germania, Grecia, Italia,Iugoslavia, Polonia, România, Ţările Baltice şi Ungaria. Deci, un spaţiuextrem de amplu, în comparaţie cu alte delimitări conceptuale (de pildă,spaţiul balcanic, considerat în mod singular).

La începutul anilor ’40, începeau să se lanseze proiecte de fuziune încadrul unei comunităţi central-europene, care aveau în vedere nu mai puţinde opt state, şi anume: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Grecia, Ungaria,Polonia, România şi Iugoslavia (Federation in Central Europe, 1942).

După 1945 şi impunerea regimului comunist în această parte aEuropei, situaţia se schimbă din nou. La doar câţiva ani de la terminareaconflagraţiei mondiale, în 1954, doi geografi francezi, Pierre George şiJean Tricart, includeau în spaţiul Europei Centrale: cele două stategermane, Elveţia, Austria, dar şi, mult mai tradiţional apar ţinătoarele

acestui areal, republici populare: Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şiRomânia. Nu se mai vorbea însă de situaţia Bulgariei, a Albaniei sau aspaţiului iugoslav.

În 1962, istoricul german Andreas Hilgruber considera că Grecia,Bulgaria, Iugoslavia, România, Ungaria şi Cehoslovacia fac parte dinaceeaşi regiune europeană, respectiv cea central-estică.

Un deceniu şi jumătate mai târziu, ideea prinde oarecum contur şiîn unele studii provenite tocmai din acest spaţiu. Spre exemplu, în 1977,doi cunoscuţi istorici maghiari, Ivan Berend şi Gyorgy Ranki, defineau

astfel Europa Central-Estică: „O notorie multinaţională regiune, în care




122

foarte rar coincideau frontierele politice şi diviziunile naţionale. Diferitenaţionalităţi şi popoare au tr ăit laolaltă în Imperiul Habsburgic, în spaţiulbalcanic aflat sub ocupaţia otomană sau în Polonia sau pe pământurile

ţarilor Rusiei.” Autorii puneau alături state precum: Ungaria şi România,Austria şi Serbia, Polonia, Bulgaria sau Cehoslovacia.Nu putem să nu amintim însă că au existat şi cazuri în care

cuprinderea geografică a fost mult mai restrânsă şi ideea de apartenenţă laspaţiul central sau central-estic european s-a bazat, cu predilecţie, pe con-siderente religioase (a se vedea, spre exemplu, cazul studiului istoriculuimaghiar J. Szucs, din 1981, care considera că noţiunea de Europa centrală cuprinde doar statele sau zonele în care catolicismul sau protestantismul aprevalat de-a lungul istoriei).

Astăzi, aproape la unison, întreaga comunitate ştiinţifică consider ă că asistăm la o adevărată renaştere a conceptului de „Europă centrală”.„Today, Eastern Europe is again Central Europe – sublinia, în 1990, pefundalul pr ăbuşirii comunismului, istoricul american de origine poloneză Zbigniew Brzezinski – which it has been historically, culturally andphilosophically. The correct geographic designation of the area involvedis also Central Europe – even though for almost half a century it wasmisleadingly labelled as Eastern Europe.”

La foarte puţin timp s-a impus şi recunoaşterea oficială mai multsau mai puţin geografică a acestei renăscute Europe Centrale. La 19 iunie1992, la Petersberg, pe teritoriul Germaniei, Declaraţia întâlnirii dintremembrii Consiliului de Miniştri ai Europei Occidentale şi reprezentanţiistatelor din Europa Centrală stipula clar ţările membre ale acestui spaţiu:Bulgaria, Cehoslovacia (aşa cum era acest stat atunci!), Estonia, Ungaria,Letonia, Lituania, Polonia, România. Primul paragraf le definea ca „stateale Europei Centrale”.

Rând pe rând, au început să apar ă şi diverse iniţiative de cooperare

regională care au introdus, direct sau indirect, în denumirea lor oficială conceptul de „Europă Centrală”. În ordinea cronologică a înfiinţării lor,este vorba de:

a) Iniţiativa Central Europeană (C.E.I.) – organism creat înnoiembrie 1989*, dar cu numele acesta din iulie 1992, din care au f ăcut

* Ideea înfiinţării unei astfel de organizaţii de cooperare regională esteînsă mult mai veche. Originea ei datează încă din 1978, o dată cu crearearegiunii Alpi-Adria, care cuprindea nordul Italiei, Bavaria, Austria şi unele

districte de la graniţa cu Ungaria. CEI a avut ca principal promotor Italia




123

parte, iniţial, următoarele state: Austria, Bosnia-Her ţegovina, Croaţia,Cehia, Ungaria, Italia, Republica Macedonia, Polonia, Slovacia şiSlovenia, la care s-au adăugat, doi ani mai târziu, în iulie 1994, ca

„membri asociaţi”, Albania, Bulgaria, Belarus, România şi Ucraina, în1996, acestea devenind membri cu drepturi depline;b) Grupul de la Vişegrad – organizaţie înfiinţată la începutul anului

1991, iniţial doar cu trei state membre: Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria,care, ca urmare a „divor ţului de catifea” cehoslovac, au sporit la patru.

c) Convenţia Central Europeană de Liber Schimb (CEFTA),semnată în decembrie 1992 şi intrată în vigoare în martie 1993,organizaţie care s-a extins treptat, cuprinzând şi România şi Bulgaria.

Şi totuşi, nici în acest context de revigorare a unui mult mai vechiconcept, diferenţierile în ceea ce priveşte efectiv încadrarea unor state saualtora în această regiune europeană nu au dispărut. S-au impus, aproapesimultan, şi noi sau mai vechi nuanţe: Europa Central-Estică, Centrul şiEstul european, Sud-estul european, Europa r ăsăriteană.

Pentru autorul american (dar originar din acest spaţiu analizat) alunui Atlas istoric al Europei Central-Estice, Paul Robert Magocsi, zonadescrisă acoper ă: „the land between the linguistic frontier of the German-and Italian-speaking peoples on the west and the political boundaries of

the former Soviet Union on the east. The nort-southern parameters are theBaltic and Mediterranean seas...” Iar, din punctul de vedere al statelor incluse, este vorba de: „fostele membre ale Tratatului de la Var şovia, lacare se adaugă cele trei state baltice, plus Slovenia” (Historical Atlas of East Central Europe, 1993).

Concluzii. Oricât de complicată este creionarea sau definireaefectivă a spaţiului Central-Estic European, analiza noastr ă se va opriasupra unei variante oarecum standard de delimitare geografică. Albania,Bulgaria, Cehia şi Slovacia, ţările din fosta Iugoslavie, Polonia, Ungaria,

România şi, uneori, în funcţie de contexte şi de cerinţele unei prezentăricât mai relevante în ceea ce priveşte factorii care au impus transformările,Grecia sau spaţiul est-german, vor deveni „actorii” acestui periplu istoric,şi nu numai.

(fostul ministru de externe Giani de Michelis a jucat un rol deosebit în acestsens) şi a prezentat o perspectivă sud-europeană asupra ceea ce, cel mai ade-sea, s-a numit „proiectul Mitteleuropa”. Denumită iniţial şi „Pentagonala”,CEI s-a lărgit treptat, până a ajunge şi la graniţele efective ale Estului

Europei.




124

2. România în noul context geopolitic

În lucr ările de specialitate, din punct de vedere geopolitic, România

a fost poziţionată în aşa-numita „zonă gri” de securitate, respectiv într-ozonă de „interferenţă şi incertitudine geopolitică” (Gr. Geogiu, Identitateşi integrare – de la disjuncţ ie la conjuncţ ie, Ed. Institutului de TeorieSocială, 2001, p. 14). Efectiv, din punct de vedere strict geografic,România ete o ţar ă care apar ţine Estului Europei, ea fiind considerată o„ţar ă de frontier ă” între Occident şi Orient, iar noul context geopolitic aplasat-o, începând cu perioada post 1989, la extremitatea estică a spaţiuluieuropean democratic. Un stat de frontier ă de securitate a Vestului, dar şi opoartă comercială spre Est.

Dacă mergem cu analiza mai departe, delimitând poziţia ţăriinoastre în funcţie de multiplele definiţii ale sistemului european de uniune(„Europa cu mai multe viteze”, „Europa cu geometrie variabilă”, „Europacercurilor concentrice”), descoperim că, cel puţin din prima perspectivă, a„Europei cu mai multe viteze”, România se situează la „frontiera” dintrecentru şi periferie. Pentru unii specialişti români, de pildă, Marius Hâr ţe,situaţia României pare şi mai deosebită, întrucât, consider ă ei, nimic nupoate apropia sau depărta, într-o mai mare sau mai mică măsur ă, ţaranoastr ă de nici una dintre cele două zone. Dar, de aici, şi păr ţi bune +

versus centru, dar şi cele rele + versus periferie.„Ca stat central european, România, prin caracteristicile sale geo-

strategice, geografice, economice, politice şi culturale, joacă un rol major în ansamblul asigur ării securităţii şi stabilităţii Europei centrale şi acontinentului în general. Mai mult ca în alte perioade, România îndepli-neşte astăzi şi, cu certitudine, va îndeplini şi în viitor rolul fundamental despaţiu de conexiune europeană” (Gheorghe Tinca, România, generator desecuritate şi stabilitate în zona Europei Centrale, în România-NATO.Carte Albă , Bucure

şti, 1996, p. 23).

Este important de semnalat că, în termeni geografici, România sesituează la o distanţă aproximativ egală de extremităţile vestice, nordice şiestice ale continentului. Aşezarea României peste limita nordică aBalcanilor, la litoralul Mării Negre şi pe malurile Dunării, a transformatţara noastr ă într-o zonă de confluenţă a unor diferite culturi, dar şi a unor drumuri comerciale sau interese politice. De pildă, România controlează peste 1.000 km din cursul navigabil al Dunării, iar Canalul Dunăre-MareaNegar ă potenţează importanţa noii conexiuni Rin-Main-Dunăre, prin

stabilirea unei legături navigabile între Marea Negar ă şi Marea Nordului.




125

Asemenea avantaje confer ă ţării noastre rolul de poartă comercială sud-estică a Europei.

Printre alte atuuri ale României se pot enumera şi: piaţa internă,

care număr ă în jur de 22 milioane de consumatori, a doua ca mărime înzonă, după Polonia; apropierea de pieţele vest-europene; for ţa de muncă educată şi ieftină; capacitatea industrială; importante resurse naturale;poziţia de punct nodal între Asia şi Europa.

Bibliografie obligatorie1. Ana Maria Dobre, Ramona Coman, coord., România şi

integrarea europeană , Institutul European, Iaşi, 2005.2.. *** România şi integrarea euro-atlantică , Editura Institutului de

Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2004.Bibliografie facultativă 1. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană : aprofundare

şi extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.2. *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Institutul pentru

Studii Politice de Apărare şi Istorie Militar ă, Editura Militar ă, Bucureşti,2006.




126

V. STATELE EUROPEI CENTRALE

ŞI DE EST ŞI EFORTURILE LOR DE INTEGRARE

1. Preliminarii

Mişcările de eliberare din Europa Centrală şi de Est au avut la bază,adesea, sloganul „reîntoarcerii” în Europa – Europa valorilor democra-

tice, Europa libertăţii, pe care o păr ăsiser ă odată cu impunerea „cortineide fier”. Dar, după momentele de euforie, pr ăbuşirea ordinii comuniste,dominatoare de peste 40 de ani, a adus şi o escaladare a diverselor riscuride securitate, pr ăbuşirea vechilor structuri sociale şi administrative,accentuarea fenomenului criminalităţii, ca şi haosul economic şi paupe-rizarea grupurilor de populaţie dezavantajate social. Astfel că, aproape cuun timp de reacţie foarte ridicat, s-a impus soluţia accederii la statutul demembru cu drepturi depline al organizaţiilor occidentale de integrareeuropeană şi euroatlantică – NATO şi altele.

La prima vedere, simpla participare la aceste organizaţii promiteamiracolele bunăstării, ale securităţii şi modernizării; aproape f ăr ă nici unefort al ţării membre. Domina acea reprezentare metaforică a locomotiveiUE care trage din greu după ea vagoanele-state, mai nou sau mai demultlegate. „Soluţia optimă pentru rezolvarea acestei crize de tranziţie a fostvăzută, de păr ţi largi ale populaţiei, în accederea la statutul de membru înorganizaţiile occidentale de integrare (...) Participarea în cadrul acestor organizaţii ale «Occidentului aurit» promitea bunăstarea, securitatea şimodernitatea. Această soluţie a fost «vândută» adesea şi de către noileelite politice ale respectivelor state, ca r ăspuns la toate problemele deinteres public, cărora, de fapt, nu erau capabile să le găsească o soluţie”(Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spreRă să rit , Institutul European, Iaşi, 2005, p. 50).

Iar „mâna întinsă” dinspre Occident a venit. Prima organizaţieintegratoare a Vestului care s-a deschis spre statele din centrul Europei şizona fostă comunistă a fost Consiliul Europei. Numărul membrilor acestei organizaţii s-a dublat odată cu trecerea pragului momentului 1989.

Criteriile de aderare la Consiliul Europei se refereau la atingerea unui




127

nivel minim al vieţii politice şi sociale, raportat la un sistem democratic,la statul de drept şi la respectarea drepturilor omului. Aceste condiţiigenerale au putut fi cu uşurinţă îndeplinite de statele aflate în tranziţie de

la comunism la democraţie. Şi aceasta chiar într-o perioadă scurtă detimp. Astfel, prima ţar ă a fost Ungaria, în noiembrie 1990, urmată apoi dePolonia şi Bulgaria, în 1992, alte state obţinând statutul de membru alConsiliului European în decursul anului 1993. Singura ţar ă care a întârziatşi a f ăcut oarecum opinie separată a fost Letonia, alături de Albania,Moldova, Ucraina şi Macedonia, admise în 1995, cauza r ămânerii în urmă reprezentând-o diverse probleme interne.

Totuşi, obiectivul cel mai important pentru această zonă europeană a r ămas integrarea economică în Piaţa Comună Europeană, de curândedificată, integrare care nu se putea realiza f ăr ă accederea în UE,organism pe atunci în construcţie.

Rolul de conducător în procesul amplu şi, din start, dificil alintegr ării a fost preluat de cele trei state în care tranziţia se dovedise maiuşor de dirijat, respectiv Polonia, Ungaria şi, pe atunci, Cehoslovacia. La15 februarie 1991, la Vişegrad* aceste ţări au căzut de acord asupra uneiacţiuni concertate şi a unei colabor ări pe drumul spre integrareaeuropeană. Numele organismului astfel apărut a devenit cel al localităţii-

gazdă, unde s-au ţinut întâlnirile – Vişegrad, Ungaria (centru decooperare, cunoscut încă de pe timpul regelui Matei Corvin). Dincooperarea economică a grupului de la Vişegrad a luat fiinţă CEFTA,organizaţia de liber schimb central-europeană. Modelul acestui grup destate a fost urmat ulterior şi de către statele nou apărute – Slovenia,Estonia, Letonia şi Lituania, ca şi de Bulgaria (1 ianuarie 1999), România(1 iulie 1997), Croaţia (1 martie 2003) etc.

Încă de la începutul negocierilor cu privire la acordurile europene,guvernele grupului de la Vişegrad au declarat că ţelul lor este obţinerea

statutului de membru de drept al CE, intenţie pe care doreau să o şi fixezeîn chiar textul acordului. Era însă prea devreme. Tratatul de la Maastricht,cu toate că fusese semnat, nu fusese încă ratificat.

Pe acest fundal, anul 1993 a adus modificările necesare derulăriiunui real proces de integrare. Deja, odată cu momentul 1989 şi pr ăbuşirealumii comuniste, în cadrul Comisiei Europene şi al celor 12 state membreale UE se impusese tot mai mult convingerea că o deblocare a opţiunii de

* Pentru amănunte a se vizita şi www.visegradgroup.eu








130

Programul de cooperare transfrontalier ă a devenit un alt obiectivimportant în procesul de integrare la Uniunea Europeană, şi nu numai.

Între 15-16 decembrie 1995, în cadrul summit -ului UE de la

Madrid, s-a subliniat că extinderea spre Europa Centrală şi de Est, f ăr ă periclitarea acquis-ului comunitar, a devenit o necesitate şi o ocazieistorică pentru Europa, fiind reafirmat principiul oportunităţilor egale înprocesul de aderare a ţărilor asociate. A fost confirmat faptul că negocierile de aderare cu Ciprul şi Malta trebuie să înceapă pe bazapropunerilor Comisiei Europene la 6 luni după încheierea ConferinţeiInterguvernamentale (programată pentru 29 martie 1996). Iar în ceea cepriveşte ţările din Europa Centrală şi de Est, s-a decis ca, după încheiereaConferinţei Interguvernamentale, să fie luate în considerare rezultatele

conferinţei, ca şi opiniile şi rapoartele Comisiei asupra ţărilor respective,apoi urmând să se hotărască efectiv datele când vor începe negocierile, depreferinţă odată cu Cipru şi Malta. A fost introdus, cu acest prilej, uncriteriu suplimentar pentru statele candidate la integrare, respectiv acelade a avea administraţii naţionale capabile de a gestiona calitatea demembru al UE (capacitatea judiciar ă şi administrativă de a-şi însuşiacquis-ul).

Consiliul European de la Amsterdam (16-17 iunie 1997) a marcatîncheierea CIG de revizuire a Tratatului de la Maastricht. La 16 iulie

1997, Comisia Europeană a prezentat documentul intitulat Agenda 2000pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă . Agenda 2000 areprezentat o strategie menită a consolida creşterea capacităţiiconcurenţiale şi de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizareapoliticilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii.Documentul a formulat trei provocări ale momentului:

a) Consolidarea şi reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă procesului de extindere, asigurând, în acelaşi timp, ocreştere durabilă a economiilor ţărilor respective, un nivel mai ridicat de

ocupare a for ţei de muncă şi condiţii de trai mai bune pentru cetăţeniiEuropei.

b) Negocierea lărgirii Uniunii şi pregătirea susţinută a tuturor statelor candidate pentru momentul ader ării.

c) Finanţarea procesului de extindere, intensificarea pregătirilor şielaborarea politicilor interne ale Uniunii.

În ceea ce priveşte lărgirea Uniunii Europene, Agenda 2000 cuprindea avizele Comisiei asupra cererilor de aderare ale Bulgariei,Republicii Cehe, Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei,




131

României, Slovaciei şi Sloveniei, avize elaborate pe baza criteriilor deaderare de la Copenhaga. Cu privire la preluarea acquis-ului comunitar,documentul prevedea ca statele candidate să fie dotate cu o fişă

individuală, denumită foaie de parcurs, în care să fie înregistrateprogresele realizate în acest domeniu.În plus, Agenda 2000 a prevăzut şi cadrul financiar de susţinere a

procesului de preaderare a ţărilor candidate, cifrat la 21 miliarde de europentru perioada 2000-2006:

- programul PHARE – 10,5 miliarde euro (1,5 miliarde/an);- ajutorul de dezvoltare agricolă – 3,5 miliarde euro (500 mili-

oane/an);- ajutorul structural (în materie de infrastructur ă, mai ales în

domeniul transporturilor şi al mediului) – 7 miliarde euro (1 miliard/an).În cadrul Tratatului de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997

şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a fost prevăzută posibilitatea tuturor ţărilor europene de a depune o cerere de aderare la Uniunea Europeană,cu condiţia să îndeplinească un număr de cinci criterii esenţiale, mult mairiguros formulate decât cele stabilite anterior la Copenhaga:

- apartenenţa geografică, economică sau culturală la Europa;- apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale

minorităţilor, abolirea pedepsei cu moartea;- respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şibazată pe concurenţă;

- acceptarea ansamblului de principii, decizii, reguli şi obiectivecare apar ţin UE;

- aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi aCodului vamal.

2. Procesul de negocieri. Mecanisme

Consiliul European a decis la Luxemburg, în decembrie 1997,începerea procesului de extindere a UE, stabilind şi procedura de derularea negocierilor dintre UE şi statele candidate. Din cauza specificuluifiecărui stat candidat, a particularităţilor de implementare a acquis-uluicomunitar, astfel ca acesta să devină viabil, nu s-a putut aprecia dinaintedurata negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Efectiv, negocierileau debutat pentru şase ţări – aşa-numitul Grup de la Luxemburg (Estonia,Ungaria, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Cipru). Pe de altă parte, tot

la Luxemburg au fost prevăzute 100 de milioane euro pentru cele cinci




132

ţări candidate din al doilea val (Bulgaria, Letonia, Lituania, România şiSlovacia) (31 martie 1998).

La propunerea Franţei, a fost stabilită o Conferinţă europeană

destinată analizei lărgirii Uniunii. Prima întâlnire a avut loc la 12 martie1998, la Londra, cu participarea statelor membre ale UE şi a tuturor statelor care prezentau vocaţie de aderare şi erau legate de UE printr-unacord de asociere. Conferinţa europeană a reprezentat cadrul multilateralîn care s-au desf ăşurat, în mod organizat şi periodic, consultări politice,mai ales în domeniile politicii externe şi de securitate comune, justiţiei şiafacerilor interne, precum şi al cooper ării economice şi regionale.Comisia Europeană a mai adoptat un document intitulat: „Democratizare,stat de drept, respectarea drepturilor omului şi buna gestionare a afacerilor

publice: mizele parteneriatului între Uniunea Europeană şi Ţările dinAfrica, Pacific şi Caraibe”.La Cardiff, 15-16 iunie 1998, Consiliul European a asigurat statele

candidate la aderare că acestea vor fi apreciate în funcţie de aceleaşicriterii, dar accesul în UE se va face conform stadiului de pregătire afiecărui candidat.

Cronologic, negocierile de aderare au început la 31 martie 1998 cuşase ţări candidate – Cehia, Cipru, Estonia Polonia, Slovenia şi Ungaria.Cu ocazia lucr ărilor Consiliului European de la Viena (11-12 decembrie

1998), luând în considerare progresele f ăcute pentru începereanegocierilor de aderare de către Bulgaria, România, Lituania, Letonia şiSlovacia, s-a decis că „examinarea analitică a capacităţii tuturor acestor state candidate de a începe negocierile se va face pe baze bilaterale, şi numultilaterale ca până acum.”

Un an mai târziu, în martie 1999, Consiliul European de la Berlin(24-25 martie) recomanda Comisiei Europene elaborarea unor propuneriprivind o strategie specială de preaderare pentru Malta şi Cipru. ConsiliulEuropean a stabilit un acord global privind Agenda 2000, iar în ceea ce

priveşte extinderea UE, a stabilit, printre altele, crearea a două instru-mente specifice de preaderare:

a) instrumentul structural de preaderare (ISPA);b) instrumentul agricol de preaderare (SAPARD).De asemenea, s-a decis cadrul financiar cu privire la aceste

instrumente, ajungându-se la dublarea ajutorului de preaderare, începândcu anul 2000. În plus, programul PHARE, reînnoit ca instrument prin-cipal de intervenţie, a fost axat pe două priorităţi esenţiale, legate depreluarea acquis-ului comunitar, şi anume: instituţia builiding , respectiv

întărirea capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor candidate;




133

finanţarea investiţiilor, cu excepţia celor finanţate prin instrumentelestructurale şi agricole de preaderare.

În cadrul lucr ărilor Consiliului European de la Köln, 3-4 iunie

1999, s-a apreciat că negocierile cu primul grup de şase state candidate„se află pe calea cea bună şi au câştigat în dinamism”. Tot cu acest prilejs-a decis ca la summit -ul de la Helsinki, din iarna acelui an, să seexamineze şi progresele înregistrate de statele aflate în curs demonitorizare (inclusiv România), urmând să se aprecieze dacă pot începenegocierile şi cu acestea, precum şi modalităţile prin care se vor analizaprogresele f ăcute de statele candidate care începuser ă negocierile deaderare.

La 13 octombrie 1999, Comisia Europeană a recomandat statelor

membre să deschidă negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania,Bulgaria şi Malta (denumit şi grupul Helsinki), propunere acceptată cuocazia Consiliului European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999.Tot cu acest prilej, UE a recunoscut oficial statutul de candidată la aderareal Turciei şi a cerut tuturor statelor candidate soluţionarea diferendelor legate de frontiere.

La reuniunea şefilor de state şi de guverne ai U.E. de la Biarritz, din13-14 octombrie 2000, un principiu mult disputat a fost acela al„integr

ării sporite” (o alt

ăformulare a conceptului „Europa cu dou

ă

viteze”), care să permită crearea unui gen de nucleu european, formatdintr-un grup restrâns de state mai avansate în adoptarea reformelor comunitare.

Consiliul European de la Nisa (Franţa), din 7-11 decembrie 2000, astabilit, în ceea ce priveşte aderarea, un program pentru o perioadă de 18luni; în plus, a propus ca, până la sfâr şitul anului 2002, să se finalizezenegocierile de aderare cu statele care au îndeplinit criteriile de laCopenhaga. Consiliul European a apreciat pozitiv noua strategie a

extinderii (adoptată cu puţin timp în urmă de către Comisia Europeană, înnoiembrie, 2000), apreciindu-se că foaia de parcurs constituie un cadrusuplu, care va putea fi supus ajustării în funcţie de progresele realizate defiecare stat candidat în parte.

În martie 2001 a fost semnat un Parteneriat de aderare cu Turcia, ur-mând ca acest stat să beneficieze, la rândul său, de asistenţa financiar ă a UE.

Consiliul European de la Göteborg, din 16-17 iunie 2001, a discutaturmătoarele chestiuni: viitorul Europei, subliniindu-se că procesul deratificare a Tratatului de la Nisa trebuie să continue astfel încât să se

permită primirea de noi membri; extinderea, afirmându-se că procesul de




134

lărgire a UE este unul ireversibil, fiind posibil ca până la sfâr şitul anului2002 să se încheie negocierile şi cu ţările candidate care vor fi pregătitepână la acea dată; relaţiile UE-SUA; relaţiile UE-Rusia; cazul fostei

Iugoslavii; perspectivele economice ale UE. S-a stabilit, de asemenea, uncalendar clar al extinderii, fixându-se anul 2004 ca dată a primirii de noistate membre. În Declaraţia finală s-a subliniat necesitatea acordării uneiatenţii particulare României şi Bulgariei, considerate r ămase în urmacelorlalte candidate în ceea ce priveşte pregătirile de aderare.

Consiliul European de la Laeken, din 14-15 decembrie 2001, adecis înfinţarea unei Convenţ ii privind viitorul Europei, ca organ consul-tativ, format din 62 de membri, având ca misiune principală evaluareaelementelor-cheie în dezvoltarea viitoare a Uniunii. În documentul sem-

nat la finalul reuniunii s-a specificat că „Uniunea se află într-un momentdefinitoriu al existenţei sale, privind unificarea Europei, fiind pregătită să se extindă şi să accepte mai mult de zece noi state membre”.

Declaraţia privind viitorul Uniunii Europene, adoptată la Laeken,şi-a propus ca obiectiv central construirea unei Uniuni mai democratice,mai transparente şi mai eficiente, ca şi netezirea drumului spre oConstituţ ie Europeană . S-a apreciat că ritmul reformelor din statelecandidate, cu excepţia României, Bulgariei şi Turciei, le confer ă acestoraposibilitatea să finalizeze procesul de aderare chiar în anul 2002. Astfel,

au fost acceptate ca noi membre ale UE, începând cu 1 mai 2004, o nouă serie de state: Estonia, Lituania, Letonia, Ungaria, Polonia, Cehia,Slovenia, Slovacia, Malta şi Cipru. În ceea ce priveşte Bulgaria şiRomânia, Consiliul a considerat că obiectivul vizat era de a deschide toatecapitolele de negociere în cursul anului 2002.

Consiliul European de la Sevilla (Spania), din 21-22 iunie 2002, areafirmat încheierea negocierilor de aderare cu cele zece state până lasfâr şitul anului 2002, preconizându-se chiar un calendar de semnare atratatelor pentru 2003 şi chiar participarea noilor state membre la alegerile

pentru Parlamentul European din 2004; în ce priveşte Bulgaria şi România,au fost recunoscute progresele considerabile realizate de ele în ultimaperioadă. Totodată, s-au recomandat adoptarea unei noi foi de parcurs, ca şirevizuirea strategiei de preaderare pentru acele state care continuă negocierile, precum şi acordarea unui ajutor financiar de preaderare.

În decembrie 2002, Consiliul European a stabilit că cele zece statecu care s-au încheiat negocierile vor deveni membre ale UE începând cu1 mai 2004. României şi Bulgariei, deşi au f ăcut progrese importante, lis-a stabilit ca termen de aderare anul 2007, fiecare ţar ă fiind însă evaluată

potrivit propriilor realizări.








137

„Motivele pentru care atât de multe state doresc să adere la UE suntevidente: ele vor să-şi asigure accesul la pieţele europene, la fondurilepublice şi private, accesul la o politică credibilă de asigurare a securităţii

şi democraţiei şi, de asemenea, să capete partea lor de influenţă şiprestigiu, împreună cu calitatea de membru al celui mai important clubdin oraş. Este de aşteptat ca ele să dorească, de asemenea, să joace un rolactiv în construcţia încă neterminată a casei europene comune.” (LoukasTsoukalis, Ce fel de Europă ?, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 197).

Statele membre ale Uniunii Europene reprezintă păr ţile implicate înnegocierile de aderare. Preşedinţia Consiliului de Miniştri, deţinută destatele membre prin rotaţie, la fiecare 6 luni, prezintă poziţiile denegociere convenite în cadrul Consiliului şi prezidează sesiunile denegociere la nivel de miniştri sau adjuncţi.

Fiecare stat candidat este dator să-şi pregătească propriile poziţiiasupra celor 31 de capitole ale acquis-ului comunitar, pentru a putea să seangajaze în negocieri. Fiecare ţar ă a numit, în acest sens, un negociator-şef, care este susţinut, la rândul său, de o echipă de exper ţi.

Comisia Europeană propune poziţiile de negociere şi menţinelegătura cu ţările candidate, pentru a căuta împreună soluţii la problemelece pot apărea pe parcursul negocierilor. În cadrul Comisiei, coordonarea

lucr ărilor este realizată de către Direcţia Generală pentru Extindere.Secretariatul General al Consiliului şi ţările candidate trebuie să furnizeze serviciile de secretariat aferente negocierilor. ParlamentulEuropean este permanent informat asupra progresului negocierilor,dându-şi avizul pentru tratatele de aderare rezultate. Fiecare stat membrutrebuie, la rândul său, să ratifice tratatele de aderare. În majoritateacazurilor, acest aspect necesită adoptarea unui act al Parlamentului. Înunele state, se poate organiza un referendum pentru aprobarea tratatelor de aderare.

Tratatul de aderare intr ă în vigoare şi produce efecte juridice dinmomentul efectiv al ader ării.Ce se negociază ?Negocierile determină condiţiile în care fiecare ţar ă candidată ader ă

la Uniunea Europeană. Astfel, fiecare stat candidat trebuie să accepteacquis-ul comunitar, respectiv acele norme juridice adoptate în bazatratatelor constitutive ale UE, în principal Tratatele de la Roma,Maastricht şi Amsterdam.

Negocierile se axează pe condiţiile efective în care ţările candidate

trebuie să adopte, să implementeze şi să aplice acquis-ul comunitar şi,






139

Cap. 9. Politica în domeniul transporturilor Cap. 10. ImpozitareCap. 11. Uniunea economică şi monetar ă

Cap. 12. Statistică Cap. 13. Politici sociale şi ocuparea for ţei de muncă Cap. 14. EnergieCap. 15. Politica industrială Cap. 16. Întreprinderi mici şi mijlociiCap. 17. Ştiinţă şi cercetareCap. 18. Educaţie, pregătire profesională şi tineretCap. 19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor Cap. 20. Cultur ă şi politică în domeniul audiovizualuluiCap. 21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor

structuraleCap. 22. Protecţia mediului înconjur ător Cap. 23. Protecţia consumatorilor şi a sănătăţiiCap. 24. Justiţie şi afaceri interneCap. 25. Uniune vamală Cap. 26. Relaţii externeCap. 27. Politica externă şi de securitate comună

Cap. 28. Control financiar Cap. 29. Prevederi financiare şi bugetareCap. 30. InstituţiiCap. 31. Diverse

Cum se desf ăşoar ă negocierile?Procedura de desf ăşurare a negocierilor a fost stabilită în 1997.

Sesiunile de negocieri au loc la nivel de miniştri sau adjuncţi(reprezentanţi permanenţi) pentru statele membre, respectiv ambasadorisau negociatori-şefi pentru statele candidate.

Ritmul negocierilor depinde de nivelul de pregătire al fiecărei ţăricandidate şi de complexitatea problemelor care trebuie rezolvate. Dinacest motiv, nu se poate estima în avans durata fiecărei negocieri.

Comisia Europeană este cea care propune poziţiile comune denegociere ale UE pentru fiecare capitol referitor la aspectele care ţin desfera comunitar ă. Din partea Uniunii Europene, în procesul negocierilor,sunt implicate două instituţii: Consiliul Uniunii Europene şi ComisiaEuropeană, prin intermediul Direcţiei Generale pentru Extindere.




140

Statele membre ale UE, prin intermediul Consiliului, stabilesc opoziţie comună faţă de documentul de poziţie al statului candidat. La felse procedează şi cu privire la oportunitatea închiderii unor capitole aflate

în negociere. Închiderea unui capitol nu este un proces definitiv,impunându-se principiul conform căruia nimic nu este definitiv până nus-au încheiat negocierile la toate cele 31 de capitole.

Poziţiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de cătreConsiliul Uniunii Europene. Rezultatele negocierilor sunt apoi cuprinseîntr-un tratat de aderare. Acesta este trimis Consiliului pentru aprobare şiParlamentului European pentru avizare. După semnare, tratatul de aderareeste trimis statelor membre, ca şi statului/statelor candidate pentruratificare, ceea ce, în unele cazuri, impune şi organizarea de referendu-

muri. Tratatul intr ă în vigoare, iar statul candidat devine stat membru, ladata ader ării.

Negocierile de aderare au fost marcate de o puternică asimetrie, UEdeţinând, în mod clar, puterea decizională. Guvernele naţionale alestatelor membre au încercat să aibă un control asupra procesului extin-derii. Cu toate acestea, cuvântul decisiv în negocieri îl deţine PreşedinţiaConsiliului European; iar după semnarea tratatului de la Maastricht,puterile instituţiei prezidenţiale şi ale Consiliului European au crescutvizibil. Astfel, spre deosebire de perioadele anterioare, Consiliul

European se va întâlni regulat de aproximativ 4 ori pe an, momente încare sunt luate cele mai importante decizii.

Analiştii consider ă că, odată cu negocierile de accedere a fostelor state comuniste, s-a impus un model de negociere în două stadii:

a) nivelul I de negociere, când, pentru admiterea unui stat candidat,cei 15 membri ai Uniunii trebuie să fie de accord cu privire la pachetul deaccedere ce necesită negociere;

b) nivelul II de negociere, când intervine, efectiv, negocierea custatul aplicant.

Bibliografie obligatorie1. Ana Maria Dobre, Ramona Coman, coord., România şi

integrarea europeană , Institutul European, Iaşi, 2005.2.. *** România şi integrarea euro-atlantică , Editura Institutului de

Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2004.

Bibliografie facultativă 1. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană : aprofundare

şi extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.




141

2. *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Institutul pentruStudii Politice de apărare şi istorie militar ă, Editura Militar ă, Bucureşti,2006.

TEXTE DE COMENTAT.PROBLEME PENTRU DEZBATERI

• Comentaţ i urmă torul text privind acordurile de preaderare.(J. Pelkmans, Integrarea europeană . Metod ă şi analiză economică ,Institutul European din România, 2003).

„Acordurile furnizează un cadru multianual pentru pregătirea inter-nă a ader ării şi pentru rolul legal, consultativ şi financiar al UE în acest

proces. Acordurile sunt extrem de detaliate, deoarece condiţiile de aderareîn această extindere sunt mai stricte ca niciodată. Cele mai importanteeforturi în cadrul preader ării vizează:

- o substanţială asistenţă tehnică cu privire la aproape orice capitoldin acquis;

- consultanţă juridică foarte detaliată în redactarea legislaţiei;- inspecţia punerii efective în aplicare a sute de legi interne reflec-

tând acquis-ul (în special cele referitoare la piaţa internă şi la armonizareaaferentă privind sănătatea şi securitatea, supravegheriea prudenţială,

standardele de mediu pentru produse, măsurile veterinare şi fitosanitare,aplicarea reglementărilor vamale, liberalizarea telecomunicaţiilor, legis-laţia privind egalitatea între sexe etc.);

- evaluarea performanţelor efective ale agenţiilor executive şi aleorganismelor de aplicare pentru aproximativ 40 de domenii ale dispozi-ţiilor pieţei interne;

- subvenţii condiţionate pentru infrastructur ă, cur ăţarea mediuluinatural;

- instituţii adecvate pentru politica structurală şi agricolă.

Într-adevăr, acest lucru ar putea fi considerat un exerciţiu masiv de«ancorare» a reformelor, a noilor politici şi a unor mai bune practiciadministrative, care oricum ar fi necesare pentru o «tranziţie» reuşită la oeconomie de piaţă şi la o dezvoltare rapidă”.

• Procesul de aderare-schemă în 5 paşi. Comentaţ i aceast ă schemă .1. Statul candidat trebuie să adreseze o cerere Consiliului Uniunii.2. Consiliul Uniunii Europene se pronunţă după avizul Comisiei şi

Parlamentului European.3. Statul candidat trebuie să respecte criteriile de aderare.




142

4. Actul de aderare trebuie ratificat în statul candidat şi de fiecarestat membru al Uniunii Europene.

5. Actul de aderare, prin acest procedeu, devine un tratat

internaţional.• Comentaţ i urmă torul text, subliniind ideea egalit ăţ ii între statele

implicate în procesul de integrare europeană (Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă ?, Editura ALL, Bucureşti, 2005, p. 204):

„Făr ă îndoială, există o asimetrie între candidate şi Uniune, care vadispărea doar atunci când candidatele vor deveni membre cu locurigarantate în jurul mesei. Până atunci, ele vor trebuie să se consoleze curolul de pretendente, fiind deseori puse în faţa politicii păr ţii adverse degenul «dacă-ţi convine, bine, dacă nu, nu». Ele au simţit lecţia pe propriapiele, de unde şi dorinţa de a face deseori concesii pentru a scurta timpulpetrecut în postura de candidate, dorinţă cu limite impuse de propriaopinie publică. Pentru a depăşi contextul îngust al negocierilor de aderare,este îndeobşte cunoscut că extinderea, mai ales la o astfel de scar ă,necesită un proces de ajustare cu dus-întors. Uşor de spus, greu de f ăcut.De la început, s-a stabilit că noua extindere va solicita reforme interneimportante pentru Uniune, atât în ceea ce priveşte instituţiile, cât şipolitica. Au avut loc deja două conferinţe interguvernamentale care s-au

concentrat în principal pe reformele instituţionale. (...) Sistemul politiceuropean trebuie să se adapteze astfel atât la UEM, cât şi la lărgireaextinderii”.

• Analizaţ i etapele preg ă tirii procesului de negociere în luminaurmă torului text (E. Busek, W. Mikulitsch, op. cit ., p. 104-106):

„Corpul legislativ care trebuie preluat de noile state membre ealcătuit din tratatele de bază ale UE şi din toate actele legislative emise dela fondarea acesteia, deci, în primul rând, din documente-cadru şiordonanţe. Acest întreg complex cuprinde mii de semnături cu circa

80.000 până la 90.000 de pagini. Acquis-ul reflectă nivelul de integrare şi,din momentul ader ării Spaniei, a crescut sensibil ca volum (cu circa30.000 de pagini).

Pentru ca această substanţă de negociere cuprinzătoare să poată fidepăşită, acquis-ul a fost împăr ţit în 31 de arii tematice diferite, corespun-zătoare capitolelor de negociat. Ele cuprindeau libertăţile de bază alepieţei unice, ca de exemplu libera circulaţie a persoanelor, agricultura,sistemul de impozitare, uniunea economică şi monetar ă, cooperarea dindomeniul justiţiei şi securităţii interne sau politica comună externă şi de

securitate.




143

În vederea pregătirii negocierilor, acquis-ul a fost supus uneiverificări. Exper ţii Comisiei au evidenţiat mai întâi conţinutul şi ce eranecesar să fie adaptat pentru fiecare din cele 31 de capitole. Împreună cu

exper ţii statelor candidate, s-a stabilit apoi dacă legislaţia din fiecare statcandidat corespunde dreptului european sau dacă sunt necesare modi-ficări. În cazul din urmă, statele candidate au fost întrebate de cât timp aunevoie pentru a emite prescripţiile necesare şi dacă ar putea apăreaprobleme legate de aceasta. De aici s-a ajuns şi la cuantumul ajutoruluiacordat în funcţie de reglementarea tranziţiei şi la substanţa, în fapt, anegocierilor. (...) Negocierile ca atare au început însă doar atunci când UEs-a convins că verificarea tehnică a fost destul de amplă şi că toateproblemele au fost identificate. (...) Doar când cele 15 state membrecădeau de acord, la propunerea Comisiei, asupra faptului că verificareatehnică era încheiată şi că toate posibilele probleme au fost identificate, seputea intra în substanţa negocierilor. Atunci se discuta deschiderea unuicapitol. (...)Deschiderea şi închiderea provizorie de capitole au devenit, încurând, un soi de întrecere sportivă, deoarece, mai ales în faţa opinieipublice, măsura progresului negocierilor era dată de numărul acestor capitole”.




144

VI. ADERAREA LA NATO ŞI UE – OBIECTIV STRATEGIC

AL POLITICII ROMÂNEŞTI POST – 1989

1. Repere ale strategiei româneşti de integrare europeană

Pentru România post-1989, integrarea europeană a reprezentat oprioritate. Strategia integr ării în NATO nu a fost, la rândul ei, o strategieseparată de cea a integr ării în Uniunea Europeană, ci una care a f ăcut

parte din marea strategie a reconstrucţiei spaţiului economic, politic,social şi de securitate al ţării, în cadrul noilor orientări de integrareeuropeană şi euroatlantică. Integrarea în NATO a reprezentat, totodată, unsuport al integr ării europene, dată fiind importanţa celor două entităţipentru construcţia securităţii politice, economice şi militare a continen-tului şi a lumii. Chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, intrarea efectivă aRomâniei în Uniunea Europeană se realizează în al doilea val (cum s-aîntâmplat şi în cazul NATO), procesul este absolut necesar şi el urmează un parcurs din care nu trebuie exclusă nici o etapă.

Integrarea nu reprezintă numai o problemă a fiecărei ţări caredoreşte acest lucru, ci şi o problemă fundamentală a Uniunii. Deoarece:

1. Strategia europeană de integrare reprezintă o strategie complexă,pe termen lung, reflectând politica europeană de unificare a continentului,proces ce se bazează pe trei mari piloni: economic, politic, de securitate şiapărare.

2. Construcţia europeană constituie un proces dificil şi îndelungat,ale cărui realizări însă sunt importante.

3. Primirea de noi membri vizează extinderea teritorială, dar şidesăvâr şirea integr ării economice, politice şi culturale şi din domeniulsecurităţii şi apăr ării.

4. Procesul integr ării este unul non-linear, dinamic şi complex.Astfel, exigenţele integr ării nu pot fi acceptate cu uşurinţă, f ăr ă negocieri,de statele candidate.

5. Uniunea Europeană aplică o strategie a parteneriatelor şi a buneivecinătăţi, urmărind extinderea spiritului european şi crearea unei centuride securitate, bazată pe relaţii economice, politice, sociale, culturale şi

militare stabile şi non-conflictuale.




145

6. Uniunea Europeană are în vedere o reproiectare şi o reconstrucţiea conceptului de graniţă, mergând de la extinderea frontierelor econo-mice, informaţionale şi de securitate (spaţiul Schengen).

Documente ale asocierii dintre România şi Uniunea Europeană Documentele asocierii dintre România şi UE reprezintă documen-tele oficiale adoptate în comun, sau separat, pe parcursul procesului deaderare a României la Uniunea Europeană sau cu privire la procesulextinderii UE.

• Documente comune ale României şi Uniunii Europene Acordul EuropeanAcordul European constituie baza legală a relaţiilor dintre România

şi Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, iar după ratificarea sa de către toate statele membre ale UE şi de cătreRomânia (Legea nr. 20/1993), a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Îniunie 1995, România şi-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană.

Acordul European a instituit asocierea României la UniuneaEuropeană şi a stabilit atât formele dialogului politic permanent, cât şiformele cooper ării economice între cele două păr ţi. El reprezintă uninstrument juridic internaţional multilateral a cărui perioadă devalabilitate este nelimitată.

Dintre principalele principii şi obiective ale Acordului Europeanamintim: crearea cadrului instituţional pentru realizarea unui intens dialogpolitic; sprijinirea eforturilor României de democratizare politică şieconomică; liberalizarea circulaţiei mărfurilor, serviciilor, capitalului şipesoanelor; crearea cadrului pentru dezvoltarea cooper ării economice,sociale, financiare şi culturale.

• Documente-cheie ale Uniunii Europene Foile de Parcurs pentru RomâniaPe baza analizei desprinse din Rapoartele periodice pe anul 2002,

Comisia Europeană a propus aşa-numitele foi de parcurs atât pentruRomânia, cât şi pentru Bulgaria. Aceste foi detaliate au avut ca scopaccelerarea procesului de aderare a celor două state, astfel încât acestea să îşi îndeplinească obiectivul de a deveni, în 2007, membre ale UE.

Foaia de parcurs pentru România a acoperit perioada anterioar ă procesului de aderare. Ea a indicat principalii paşi care trebuie f ăcuţipentru a deveni membru al UE şi s-a bazat pe angajamentele asumate încadrul negocierilor, dar şi pe ceea ce trebuia realizat pentru aducerea laîndeplinire a criteriilor adoptate la Copenhaga şi Madrid.




146

Foaia de parcurs avea ca scop identificarea sarcinilor şi furnizareaunui nivel superior de asistenţă financiar ă. Pentru capitolele de acquis comunitar, foaia de parcurs a oferit un sistem de repere în raport cu care

au putut fi monitorizate progresele realizate de România. Acestea auacoperit atât alinierea legislativă, cât şi dezvoltarea capacităţii administra-tive. În foile de parcurs au fost identificate aspectele pe termen scurt şimediu, urmând ca ele să fie apoi dezvoltate în cadrul Parteneriatul pentruAderare revizuit.

Parteneriatele pentru Aderare România – Uniunea Europeană La sesiunea din Luxemburg, din 1997, Consiliul European a decis

introducerea „Parteneriatelor pentru Aderare” ca element-cheie al uneistrategii de preaderare întărite, menit a mobiliza toate formele de asistenţă către ţările candidate într-un singur cadru.

Primul Parteneriat pentru Aderare România – UE a fost decis în1998. Acest document a fost actualizat apoi în 1999, 2002, ţinându-seseama de evoluţia situaţiei din România. Parteneriatul pentru Aderare2003 a fost revizuit, apoi, pe baza constatărilor conţinute în Raportulperiodic 2002 şi a Foilor de Parcurs pentru România şi Bulgaria.

Agenda 2000Agenda 2000 a reprezentat strategia de aderare elaborată de către

Comisia Europeană, menită a consolida creşterea capacităţii concurenţialeşi de asigurare a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fundamentale şi pentru extinderea graniţelor Uniunii, prin lărgirea spreEst, până în Ucraina, Belarus şi Moldova. Această strategie s-a bazat atâtpe analizele cuprinse în rapoartele individuale de ţar ă, cât şi pe analizaproblemelor care au afectat fie toate, fie doar unele dintre ţările candidate.

Prima parte a Agendei 2000, intitulată „Pentru o Uniune maiputernică şi mai extinsă”, a prezentat direcţiile de dezvoltare a politicilor Uniunii Europene în perspectiva extinderii.

Partea a doua, intitulată „Efectele extinderii Uniunii prin aderareaţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est”, a analizat implicaţiilepolitico-economice ale lărgirii UE. Au fost prezentate principaleleconcluzii şi recomandări cuprinse în opiniile individuale asupra statelor candidate, ca şi punctul de vedere al Comisiei Europene asupra lansăriiprocesului de aderare şi asupra consolidării strategiei de preaderare.

Într-o secţiune specială din document, intitulată „Strategia de prea-derare întărită”, sunt prezentate impactul extinderii UE asupra politicilor comunitare, ca şi strategia consolidată de preaderare.




147

Cu privire la politicile comune interne ale UE, au fost reţinute patruobiective: crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă; axarea creşterii pecunoaştere; modernizarea profundă a sistemului de ocupare a for ţei de

muncă; promovarea unei societăţi solidare şi sigure, respectând mediul şiinteresul general.Pentru a atinge obiectivele menţionate, s-au propus creşterea finan-

ţării şi concentrarea acesteia pe priorităţi, cum ar fi: cercetarea şi dez-voltarea, formarea profesională, marile reţele de transport şi comunicaţieetc.

Cele mai importante politici, cu impact esenţial asupra bugetuluicomunitar, sunt politica de coeziune şi politica agricolă.

Politica UE de coeziune economică şi socială trebuie să conducă lareducerea disparităţilor regionale, dezvoltarea regiunilor aflate în regreseconomic şi dezvoltarea resurselor umane. În politica agricolă comună,s-a subliniat necesitatea de a aprofunda direcţiile reformelor şi de a seîncerca o mai mare apropiere a preţurilor europene de cele mondiale, înasociere cu subvenţiile directe pe venit. S-a apreciat că factorii determi-nanţi în aplicarea PAC sunt: riscul de dezechilibrare a pieţelor; angaja-mentele multilaterale OMC; constrângerile de mediu şi de calitate;perspectiva extinderii.

Cartea Albă Cartea Albă a f ăcut parte din strategia de preaderare adoptată decătre Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, pentru ţărileasociate din Europa Centrală şi de Est. Principalul său obiectiv a fost celde a sprijini aceste ţări să-şi pregătească economia pentru a funcţiona înconformitate cu regulile pieţei interne a UE. Astfel, documentul aidentificat măsurile-cheie din fiecare sector al pieţei interne şi a propusstabilirea unei ordini în abordarea armonizării legislative, f ăr ă a stabilidomenii prioritare între sectoare.

Cartea Albă a reprezentat un document de referinţă general, f ăr ă carecomandările sale să fie adaptate la situaţia vreunei ţări candidate.Documentul a fost structurat în două păr ţi. În prima parte au fost

analizate, în termeni politici, atât obiectivul, cât şi contextul, ca şi naturaprocesului de integrare, indicându-se chiar şi posibilele urmări. Cea de-adoua secţiune, „anexa”, a conţinut o prezentare detaliată a legislaţiei co-munitare în domeniul pieţei interne, respectiv o analiză, sector cu sector, aelementelor-cheie din legislaţia comunitar ă, structurată pe următoarele 23de domenii: 1) libera circulaţie a capitalului; 2) libera circulaţie şi secu-

ritatea produselor industriale; 3) concurenţa; 4) politica socială şi măsuri




148

sociale; 5) agricultura; 6) transporturile; 7) audio-vizualul; 8) protecţiamediului; 9) telecomunicaţiile; 10) impozitele directe; 11) libera circulaţiea bunurilor în sectoarele nearmonizate sau par ţial armonizate; 12) achi-

ziţiile publice; 13) serviciile financiare; 14) protecţia datelor personale;15) legislaţia societăţilor comerciale; 16) contabilitatea; 17) dreptul civil;18) recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale; 19. proprietateaintelectuală, industrială şi comercială; 20) sectorul energetic; 21) taxevamale şi accize; 22) impozite indirecte; 23) protecţia consumatorului.

• Documente programatice ale României Planul Naţ ional de DezvoltarePlanul Naţional de Dezvoltare (PND) reprezintă documentul

programatic elaborat cu scopul de a atinge obiectivele de coeziuneeconomică şi socială, respectiv de dezvoltare regională. Acest document ar ăspuns celor două deziderate ale României, respectiv nevoia internă dedezvoltare echilibrată a ţării şi cerinţele externe din perspectiva integr ăriiîn UE.

Planurile Naţionale de Dezvoltare pentru perioadele 2002 – 2005 şi2004 – 2006 reprezintă documente cuprinzătoare, care au încercat să integreze strategiile elaborate de ministere şi instituţiile regionale dedezvoltare. Ele s-au realizat pe baza unor orientări metodologice clare, în

cadrul asigurat de un larg parteneriat cu UE, din care au f ăcut parteministerele implicate în administrarea diferitelor fonduri şi programe,organisme de implementare, Agenţii de Dezvoltare Regională, autorităţilocale, sindicate şi patronate, ONG-uri sau alte instituţii cu atribuţii îndomeniul mediului, dezvoltării rurale, combaterii săr ăciei, asigur ării deşanse egale tuturor cetăţenilor.

PND au fost realizate printr-o dublă abordare: atât de „sus în jos”,prin luarea în considerare a planurilor şi a strategiilor sectoriale elaboratela nivel naţional, cât şi de „jos în sus”, prin utilizarea informaţiilor

transmise prin Planurile de Dezvoltare Regională elaborate de cătreAgenţiile de Dezvoltare Regională şi aprobate de Consiliile pentruDezvoltare Regională.

Iniţial, în 2002, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cudreptul UE s-a derulat pe baza Programului Naţional de Aderare aRomâniei la UE. Documentul, actualizat anual, includea şi un program dearmonizare legislativă pentru perioada efectivă 2002-2005, fiind stabiliteresponsabilităţi clare, în funcţie de capitolele acquis-ului comunitar. Din2003, acest program a fost înlocuit cu alte documente programatice




149

interne ale României, urmărindu-se îndeplinirea cerinţelor exprimate deComisia Europeană.

Negocierile de aderare la UE a României Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au fost

lansate oficial la 15 februarie 2000, ca urmare a recomandării ComisieiEuropene, aprobată de statele membre ale UE la summit -ul de la Helsinki,din decembrie 1999.

Negocierile s-au concentrat pe termenii în care România poate ficonsiderată capabilă să adopte, să implementeze şi să aplice acquis-ulcomunitar.

În vederea purtării negocierilor de aderare, autorităţile naţionale auîntocmit şi transmis Consiliului UE documente de poziţie corespun-zătoare fiecărui capitol de negociere. Documentelor de poziţie aleRomâniei li s-a r ăspuns prin poziţii comune ale UE. Astfel, ComisiaEuropeană a realizat aşa-numitul proces de screening , respectiv procesulde evaluare a progreselor înregistrate de România în adoptarea acquis-ului comunitar şi a întocmit documentele de poziţie comune de negocierepentru statele membre. Pentru capitolele care acopereau Politica Externă şi de Securitate Comună şi cooperarea în domeniul Justiţiei şi al

Afacerilor interne, Preşedinţia Consiliului de Miniştri a fost instituţia carea propus poziţiile comune, în strânsă legătur ă cu statele membre şiComisia Europeană.

Baza negocierilor de aderare a fost reprezentată, deci, dedocumentul de poziţie al României, alături de acesta situându-se şi poziţiacomună a Uniunii Europene. Poziţia României putea fi acceptată sau seputea cere modificarea unor aspecte. În acest caz, România era nevoită să adopte şi să transmită Uniunii Europene un nou document de poziţiepentru respectivul capitol, document în care apăreau modificările cerute,

operate în funcţie de recomandări, dar şi de interesele şi posibilităţileproprii. Atunci când, în urma negocierilor, se ajungea la o poziţie comună între România şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideraînchis provizoriu. Închiderea provizorie a unui capitol de negocierereprezenta astfel o confirmare a faptului că angajamentele luate în ceea cepriveşte aproximarea legislaţiei în domeniu erau considerate realizabile.

Un criteriu de o mare importanţă în închiderea provizorie a unuicapitol este reprezentat şi de evaluarea capacităţii administrative şiinstituţionale a ţării respective de a aplica legislaţia, în forma agreată.




150

Negocierile de aderare se prezintă sub forma unei conferinţeinterguvernamentale bilaterale, respectiv Conferinţ a interguvernamental ă de aderare a României la UE . La reuniunile Conferinţei au participat, în

mod firesc, România, statele membre ale UE şi Comisia Europeană. Spredeosebire de alte tipuri de negociere, negocierile de aderare se desf ăşoar ă,în principal, în procedur ă scrisă.

Documentele de poziţ ieDocumentele de poziţie reprezintă documente oficiale ale

României, prin intermediul cărora statul şi-a putut prezenta – în cadrulConferinţei interguvernamentale pentru aderarea la Uniunea Europeană – poziţia faţă de capitolele de negociere. Elaborarea documentelor depoziţie s-a realizat pe baza fundamentării angajamentelor pe careRomânia trebuia şi putea să şi le asume în cadrul capitolului respectiv denegociere. Redactarea documentelor de poziţie se baza pe întocmirea unuidosar de fundamentare, care cuprindea toate elementele analizate.

Fiecare instituţie a administraţiei publice centrale trebuie să contribuie la elaborarea dosarelor de fundamentare şi, implicit, la elabora-rea documentelor de poziţie. Contribuţiile acestea urmează apoi a ficorelate şi armonizate de către instituţia integratoare şi MinisterulIntegr ării Europene. Odată elaborate, documentele de poziţie şi dosarele

de fundamentare urmează a fi supuse adoptării de către Guvern. După adoptare, pot avea loc consultări cu comisiile parlamentare relevantepentru fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederileConstituţiei. ă1ş

Documentul de poziţie cuprinde următoarele păr ţi:1) poziţia generală a ţării privind acquis-ul comunitar din capitolul

respectiv, adoptat până la 31 decembrie 1999, prezentată sintetic. Uneori,în această secţiune se poate face şi o expunere sintetică a derogărilor sauperioadelor de tranziţie solicitate de statul respectiv;

2) poziţia detaliată a ţării privind acquis-ul comunitar din domeniulrespectiv, cu indicarea distinctă a: echivalentului în legislaţia naţională aacquis-ului deja preluat sau a dispoziţiilor celor mai semnificative aleacestuia; calendarului şi modalităţilor de transpunere a acquis-uluicomunitar nepreluat încă;

3) prezentarea instituţiilor administraţiei publice centrale sau de alttip, cerute de legislaţia comunitar ă pentru domeniul respectiv: instituţiideja existente (date statistice care să ateste eficienţa funcţionării lor,precum şi principalele măsuri pentru sporirea eficienţei); calendarul şi




151

măsurile impuse, după caz, pentru crearea instituţiilor care sunt încontinuare considerate necesare;

4) explicarea perioadelor de tranziţie sau derogărilor, în cazul în

care au existat asemenea solicitări.Perioade de tranziţ ie şi derog ă riPerioada de tranziţie reprezintă o excepţie, cu caracter temporar, de

la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis determinat,excepţie solicitată iniţial prin documentul de poziţie pentru domeniulrespectiv şi ulterior înscrisă în tratatul de aderare. Perioada de tranziţieintr ă în vigoare la data la care statul candidat devine membru al UE şi seîncheie la sfâr şitul duratei sale, moment de la care normele comunitare cu

privire la care a fost solicitată devin aplicabile.Derogarea reprezintă o excepţie permanentă de la aplicarea nor-melor comunitare într-un domeniu precis determinat. Derogarea poate luasfâr şit într-un singur caz, şi anume atunci când normele comunitare de lacare s-a solicitat exceptarea sunt abrogate sau modificate astfel încât ea să devină lipsită de obiect.

Trebuie subliniat faptul că, încă din iulie 1997, în cadrul Agendei2000, Comisia Europeană şi-a exprimat intenţia de limitare a întinderii şiduratei perioadelor de tranziţie, precum şi de virtuală excludere a

derogărilor. Ulterior, această poziţie a fost confirmată şi întărită de statelemembre în documente succesive. Mai precis, un stat poate solicitaderogări şi perioade de tranziţie doar în acele cazuri în care, princonsultări între toate instituţiile şi grupurile de interese implicate şiconsiderate relevante, se stabileşte că acestea sunt necesare pentru:protejarea unui interes major economi c sau social; evitarea costurilor excesive pe care le-ar impune un ritm de adaptare accelerat până la dataader ării; raţionamente de ordin tehnic; alte considerente decât celemenţionate sau o combinaţie a acestor factori.ă7ş

Armonizare legislativă Procesul de armonizare a legislaţiei naţionale cu reglementările

comunitare reprezintă o obligaţie juridică ce decurge din AcordulEuropean de asociere. Armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ulcomunitar reprezintă, totodată, una dintre condiţiile care determină progresul în procesul de negocieri pentru aderare, angajamentele asumatede ţara respectivă în documentele de pozitie referindu-se, în mare măsur ă,la adoptarea de acte normative de bază pentru domeniul respectiv.




152

În vederea derulării procesului de compatibilizare a legislatieinaţionale cu normele comunitare, a fost elaborat Programul Naţional deAderare a României la Uniunea Europeană.

Exerciţ iul de examinare analitică a acquis-ului comunitar (screening)Concluziile Consiliului European de la Luxemburg (1997) auprevăzut şi că „strategia întărită de preaderare va fi însoţită de o studiereanalitică a acquis-ului Uniunii pentru fiecare stat candidat în parte.” Acestexerciţiu a fost denumit screening . El a oferit ţărilor candidate informaţiicomplete cu privire la acquis-ul comunitar, identificarea modificărilor tehnice necesar a fi luate în considerare în timpul negocierilor, precum şia problemelor de substanţă ce trebuie abordate în cadrul atât al strategieide preaderare, cât şi al negocierilor.

2. Parcursul României spre UE

Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au fostlansate oficial la 15 februarie 2000. În primul semestru al anului 2000, pedurata preşedinţiei portugheze a UE, România a deschis şi a închisprovizoriu cinci capitole: cap.16 – Întreprinderi mici şi mijlocii; cap. 17 – Ştiinţă şi cercetare; cap.18 – Educaţie, formare profesională şi tineret;cap. 26 – Relaţii externe; cap. 27 – Politica externă şi de securitate

comună.În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinţei de aderare la nivel

ministerial, care a avut loc la 14 iunie 2000, România s-a doveditpregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul UE, lapropunerea Comisiei Europene, a decis însă deschiderea a numai patrucapitole de negociere cu România, în cursul preşedinţiei franceze: cap.6 – Concurenţa; cap.12 – Statistica; cap.19 – Telecomunicaţii şi tehnologiainformaţiei şi cap.20 – Cultur ă şi politica în domeniul audiovizualului.Dintre cele patru capitole, numai cap.12 – Statistica, a fost provizoriuînchis, pentru celelalte trei au fost solicitate informaţii suplimentare dinpartea autorităţilor române.

Astfel, în anul 2000, România a deschis negocierile pentru 9capitole de negociere şi a închis provizoriu negocierile pentru 6 capitolede negociere.

Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, aurmărit accelerarea şi intensificarea pregătirilor pentru aderarea laUniunea Europeană printr-o modificare instituţională major ă, bazată pe

înfiinţarea Ministerului Integr ării Europene şi a Delegaţiei Naţionale




153

pentru Negocierea Ader ării României la UE. Delegaţia Naţională a fostformată din delegaţiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol denegociere, copreşedinţii acestora şi adjuncţii şefului delegaţiei naţionale.

La rândul lor, delegaţiile sectoriale au fost formate din reprezentanţi aiministerelor şi celorlalte instituţii ale administraţiei publice centrale curesponsabilităţi în transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar din domeniul respectiv.

Noua Strategie de negociere a ader ării României la UniuneaEuropeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesuluide negocieri. Accentul s-a mutat, consider ă specialiştii, de la capitoleleaşa-numite „uşoare” (Relaţii externe, Statistica, Educaţie, Formare pro-fesională şi tineret, Politica externă şi de securitate comună) lacapitolele cu impact economic şi social important.

România a orientat pregătirile negocierilor spre capitolele esenţialelegate de cele patru libertăţi fundamentale (Libera circulaţie a mărfurilor,Libera circulaţie a serviciilor, Libera circulaţie a capitalului, Liberacirculaţie a persoanelor).

Pentru a contribui la structurarea funcţională a economiei de piaţă,Delegaţia Naţională a elaborat documente de poziţie la celelalte capitolereferitoare la piaţa unică, la principalele ramuri economice, precum şi la

coeziunea economică şi socială. De asemenea, au fost abordate capitoledeosebit de dificile, precum Protecţia mediului, Agricultura, Politiciregionale, Control financiar şi Prevederi financiar-bugetare. Capitoleleabordate au accentuat în continuare importanţa pregătirii în conformitatecu standardele europene, prin crearea unui mediu de afaceri şi conectareala mediul de afaceri internaţional şi la Piaţa Internă.

Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001au constat în abordarea preponderent cantitativă a procesului denegociere, concentrată pe analizarea întregului acquis comunitar, precum

şi în orientarea preponderent internă către desf ăşurarea negocierilor interinstituţionale în cadrul Delegaţiei Naţionale şi către consultări cupartenerii sociali, partidele politice şi comisiile parlamentare. Deasemenea, România a adăugat şi alte dimensiuni procesului de elaborare adocumentelor de poziţie şi negociere, respectiv un amplu proces deconsultări tehnice cu Comisia Europeană, cu statele membre ale UE şi cuechipele de negociere ale statelor candidate la aderare.

Mai precis, în 2001, România a elaborat şi trimis oficial UniuniiEuropene un număr de 31 de documente de poziţie (17 documente de

poziţie, 8 documente de poziţie complementare, 4 documente de poziţie




154

revizuite şi 2 documente referitoare la acquis-ul pe 2000). Până lasfâr şitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europenedocumentele de poziţie pentru toate cele 29 de capitole de negociere.

În cursul preşedinţiei suedeze şi belgiene (la ConferinţeleInterguvernamentale de Aderare România – U.E din martie, iunie, iulie,octombrie, noiembrie şi decembrie 2001) au fost deschise negocierilepentru 8 capitole (cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului; cap. 5 – Dreptulsocietăţilor comerciale; cap. 8 – Pescuitul; cap. 9 – Politica în domeniultransporturilor; cap. 10 – Impozitarea; cap. 13 – Politica regională şiocuparea for ţei de muncă; cap. 23 – Protecţia consumatorului şi asănătăţii; cap. 25 – Uniunea Vamală) şi au fost închise provizoriunegocierile pentru 3 capitole (cap. 8 – Pescuitul; cap. 23 – Protecţiaconsumatorului şi a sănătăţii; cap. 5 – Dreptul societăţilor comerciale).

Astfel, până la sfâr şitul anului 2001, România a deschis negocierilepentru 17 capitole de negociere, dintre care 9 capitole au fost provizoriuînchise.

Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor l-au constituitdeschiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a câtmai multor capitole de negociere, bazată pe avansul pregătirilor deaderare, precum şi îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri. În

2002, Delegaţia Naţională pentru Negocierea Ader ării României la UE acontinuat accelerarea pregătirilor pentru negocieri, în concordanţă cuStrategia de Extindere formulată de Comisia Europeană în noiembrie2001 şi cu deciziile Consiliului European de la Laeken, în vedereaacceler ării negocierilor de aderare, prin deschiderea tuturor capitolelor în2002.

Având în vedere faptul că avansarea negocierilor se baza exclusivpe pregătirea internă, guvernul a intensificat măsurile necesare pentruîndeplinirea criteriului de economie de piaţă funcţională şi a aplicat în

întregime Programul de Acţiune pentru Intensificarea Pregătirilor pentruAderare, adoptat în ianuarie 2002. Prioritate a avut întărirea capacităţiiadministrative a României, bazată pe planurile de acţiune pentrucapacitatea administrativă şi PHARE, aprobate de către ComisiaEuropeană şi prezentate statelor membre. În consecinţă, 13 capitole denegociere (cap. 1 – Libera circulaţie a mărfurilor; cap. 2 – Liberacirculaţie a persoanelor; cap. 3 – Libera circulaţie a serviciilor; cap. 7 – Agricultura; cap. 11 – UEM; cap. 14 – Energia; cap. 15 – PoliticaIndustrială; cap. 21 – Politica regională; cap. 22 – Protecţia mediului; cap.

24 – Justiţie şi afaceri interne; cap. 28 – Control financiar; cap. 29 –




155

Prevederi financiar bugetare şi cap. 30 – Instituţii) au fost deschise încadrul Conferinţelor de Aderare Interguvernamentale din martie, aprilie,iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie 2002, în timp ce cap. 11 –

UEM; cap. 13 – Politica socială; cap. 15 – Politica Industrială; cap. 19 – Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei; cap. 20 – Cultura şi politica îndomeniul Audiovizualului; cap. 25 – Uniunea vamală şi cap. 30 – Instituţii – au fost închise provizoriu.

În 2003, cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului a fost închisprovizoriu, în cadrul Conferinţei de Aderare Interguvernamentale dinaprilie. De asemenea, în luna iunie 2003 au mai fost închise provizoriu şicap.1 – Libera circulaţie a mărfurilor şi cap. 10 – Impozitarea. Tot în2003, capitolele 2 – Libera circulaţie a persoanelor, respectiv cap. 9 –

Politica în domeniul transporturilor au fost închise provizoriu, laConferinţa de Aderare România-UE la nivel ministerial care a avut loc laBruxelles, la 9 decembrie. De asemenea, cu acel prilej, s-a confirmatînchiderea capitolului 28 – Controlul financiar.

În cursul preşedinţiei irlandeze, la Conferinţa de AderareRomânia-UE din 4 iunie 2004 au fost închise provizoriu cap. 7 – Agricultura şi cap. 29 – Prevederi financiare şi bugetare. Capitolul denegociere 14 – Energia a fost închis provizoriu, în cadrul Conferinţeide Aderare România-UE, care a avut loc la Bruxelles la 30 iunie 2004.

România a finalizat negocierile pentru capitolele 3 – Libera circulaţiea serviciilor şi cap.21 – Politica regională şi coordonarea instrumen-telor structurale în cadrul Conferinţei de Aderare România-UE,desf ăşurată la Bruxelles, la 23 septembrie 2004.

La conferinţa de aderare din 26 noiembrie 2004, România a închisprovizoriu capitolele 22 – Mediu şi cap.31 – Diverse. România a finalizatnegocierile de aderare, prin închiderea ultimelor două capitole denegociere, cap.6 – Concurenţa şi cap. 24 – Justiţie şi afaceri interne.Închiderea celor două capitole a avut loc cu prilejul conferinţei de aderare

România-UE care a avut loc la Bruxelles, la 8 decembrie 2004.La 25 aprilie 2005, România a semnat, la Luxemburg, Tratatul de

aderare la Uniunea Europeană . Semnarea Tratatului a stat la bazaprocesului de ratificare de către ţările membre ale UE, care a formalizataderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

3. Cadrul instituţ ional de aderare a României la UE

Pentru pregătirea ader ării la UE, au fost create mai multe instituţii,

atât comune, România-UE, cât şi unele naţionale.




156

Instituţiile comune au fost create prin Acordul European deAsociere, ele fiind:

- Consiliul de asociere;

- Comitetul de asociere;- Comitetul parlamentar de asociere.Consiliul de asociere a reprezentat o instituţie comună România-

UE menită a supraveghea realizarea Acordului. Rolul său a fost de aexamina orice problemă ivită în cadrul Acordului sau oricare altă problemă bilaterală sau internaţională de interes comun. A fost alcătuitdin: membri desemnaţi ai Guvernului României, membri ai ConsiliuluiUE şi ai Comisiei Europene. Preşedinţia sa a fost asigurată, pe rând, decâte un membru al Guvernului şi un membru al Consiliului UE. S-aîntrunit cel puţin o dată pe an, la lucr ările sale putând participa, în calitatede observator, şi reprezentantul Băncii Europene de Investiţii. Consiliulde Asociere putea lua decizii obligatorii pentru păr ţi, în domeniileprevăzute de Acord, putea face recomandări sau soluţiona diferende.

Comitetul de Asociere a fost înfiinţat pentru a asista Consiliul deAsociere. A fost format din reprezentanţi ai Guvernului României şireprezentanţi ai Consiliului UE şi ai Comisiei Europene, la nivel defuncţionari superiori. A avut rolul efectiv de a pregăti şedinţele

Consiliului de Asociere. Acesta din urmă putea delega Comitetuluioricare dintre prerogativele sale iniţiale.Comitetul parlamentar de asociere a reprezentat instituţia-forum de

dezbatere, în care parlamentarii români şi europeni au putut schimbaopinii cu privire la extindere şi viitorul Europei. Reuniunile Comitetuluiparlamentar de asociere se încheiau cu adoptarea unui document final cuvaloare politică de recomandare.

La nivel naţ ional , au fost instituite:- Ministerul Integr ării Europene;

- Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană;- Delegaţia naţională pentru negocierea ader ării României la UE;- Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană;- Compartimentele de integrare europeană din ministere şi din alte

instituţii publice;- Comitetul de transparenţă pentru urmărirea utilizării fondurilor

comunitare;- Misiunea permanentă a României pe lângă UE;- Institutul European din România.




157

Ministerul Integr ă rii Europene a devenit principala autoritate aadministraţiei centrale de specialitate cu atribuţii exclusive în domeniulpregătirii ader ării României la UE, precum şi în conducerea negocierilor

de aderare.Pentru realizarea obiectivelor ader ării, MIE a exercitat următoarelefuncţii:

- strategice, de asigurare a elabor ării strategiei de punere înaplicare a Programului de guvernare în domeniul integr ării europene;

- reglementare, de asigurare a elabor ării cadrului normativ şiinstituţional pentru realizarea obiectivelor strategice din domeniulintegr ării europene;

- reprezentative, de asigurare, în numele statului sau al Guvernului,a reprezentării pe plan intern şi extern în domeniul integr ării europene;

- autoritate de stat, de asigurare a monitorizării şi controluluitranspunerii reglementărilor comunitare în legislaţia naţională; de aplicareşi respectare a reglementărilor legale privind organizarea şi funcţionareainstituţiilor care îşi desf ăşoar ă activitatea în subordinea sau sub autoritateasa;

- administrare, de asigurare a administr ării patrimoniului său.Dintre principalele atribuţii ale MIE s-au numărat:

-

coordonarea relaţiilor ministerelor şi ale altor organe de spe-cialitate ale administraţiei publice centrale cu instituţiile europene şi custatele membre;

- asigurarea, sprijinirea sau coordonarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din dispoziţiile Acordului European de asociere;

- conducerea şi coordonarea activităţii Delegaţiei române pentrunegocierea ader ării la UE, precum şi a procesului negocierilor de aderareîn ansamblul său;

- fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a ader ării

României la UE;- urmărirea asigur ării compatibilităţii şi coerenţei diferitelor pro-grame şi acţiuni guvernamentale în materie de dezvoltare, restructurare,reformă cu obiectivele ader ării la UE;

- coordonarea şi monitorizarea activităţii de dezvoltare regională;- urmărirea, în colaborare cu MAE, a procesului de reformă a

instituţiilor şi politicilor UE şi propunerea de măsuri care decurg dinacestea pentru autorităţile române;

- colaborarea cu MAE la organizarea de reuniuni informale ale

miniştrilor de resort ai statelor membre ale UE şi ai statelor candidate la




158

aderare, în funcţie de calendarul şi de tematica stabilite de Consiliul deAfaceri Generale al UE;

- avizarea obligatorie a proiectelor de acte normative ce urmăresc

armonizarea legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitar ă;- examinarea, sub aspectul compatibilităţii cu reglementărilecomunitare, la solicitarea Departamentului pentru relaţia cu Parlamentul,a propunerilor legislative în vederea formulării punctului de vedere alGuvernului asupra lor;

- coordonarea evaluării gradului de compatibilitate a legislaţieinaţionale în vigoare cu actele normative comunitare şi formulareapropunerilor menite a accelera procesul de armonizare şi implementare;

- propunerea către guvern, în vederea susţinerii în Parlament, alistei cuprinzând actele normative prioritare, însoţită de fundamentareanecesar ă, în vederea acceler ării procesului de aderare la UE;

- iniţierea măsurilor şi participarea, împreună cu instituţiile deprofil, la elaborarea programelor menite a sprijini pregătirea profesională a funcţionarilor publici, precum şi a agenţilor economici, în domeniulintegr ării europene;

- stabilirea, împreună cu ministerele şi cu celelalte organe despecialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, a sistemului de

date, informaţii şi rapoarte periodice cu privire la reflectarea evoluţieiintegr ării europene şi supunerea lor analizei şi aprobării Guvernului;- asigurarea informării, sub forma unor publicaţii periodice, asupra

evoluţiei procesului naţional şi european de integrare şi urmărireapromovării valorilor şi a spiritului european în cadrul societăţii civile;

- organizarea, împreună cu ministerele şi cu celelalte organe despecialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, de acţiuni pentrufamiliarizarea opiniei publice cu efectele procesului de aderare;

- cooperarea cu ministerele interesate de elaborarea, realizarea şi

promovarea în ţările membre ale UE şi în ţările candidate a unei strategiide informare, comunicare şi de imagine privind evoluţia procesului depregătire a ţării pentru aderare;

- realizarea dialogului social pe problemele integr ării europene cuorganizaţiile patronale şi sindicale reprezentative la nivel naţional şiasigurarea secretariatului Consiliului consultativ pentru negociereaader ării la UE.

Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană (CEIE) s-a creatprin H.G. nr. 1508/2002. Preşedintele acestei instituţii este însuşi

premierul, iar Comitetul îi are în componenţă pe: ministrul integr ării




159

europene, negociatorul şef, ministrul afacerilor externe, ministrulfinanţelor publice, ministrul pentru coordonarea Secretariatului general alGuvernului.

Obiectivul său central l-a constituit asigurarea coordonării procesu-lui de pregătire pentru aderare, în planul pregătirii sectoriale, al demersu-rilor politico-diplomatice şi al strategiei de comunicare internă şi externă.

CEIE i-au revenit următoarele atribuţii:- propunerea politicilor şi a măsurilor vizând derularea procesului

de pregătire a ader ării şi desf ăşurarea negocierilor;- analizarea şi armonizarea proziţiilor ţării, susţinute în negocierile

de aderare;- monitorizarea şi evaluarea stadiului pregătirilor pentru aderare şi

al negocierilor;- evaluarea gradului de armonizare a legislaţiei româneşti cu

acquis-ul comunitar şi propunerea măsurilor generate;- coordonarea aplicării strategiei de comunicare internă şi externă

privind aderarea la UE;- soluţionarea diferenţelor de poziţii interministeriale în domeniul

măsurilor de aplicare a politicilor de pregătire pentru aderare;- stabilirea poziţiilor şi armonizarea demersurilor politico-

diplomatice efectuate la nivelul membrilor Guvernului şi al structurilor din subordinea lui.Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană a fost

înfiinţat prin H.G. nr. 1508/2002 (M.O. nr 4 din 8 ianuarie 2003) şi areprezentat organul operativ de lucru menit a coordona, analiza şi dezbatedocumentele elaborate de instituţiile cu responsabilităţi privind aderareala UE şi a discuta orice altă problemă legată de bunul mers al proceselor de pregătire a ader ării.

A fost constituit din: secretarii de stat pentru integrare europeană

din ministere şi responsabilii din celelalte instituţii cu atribuţii îndomeniu.Delegaţ ia naţ ional ă pentru negocierea ader ă rii la UE a fost

înfiinţată prin H.G. nr. 273/2001 (M.O. nr. 120 din 9 martie 2001), fiindformată din: şeful Delegaţiei naţionale (ministru delegat, negociator şef);adjuncţi; membri.

Dintre atribuţiile şefului Delegaţiei naţionale amintim: emitereametodologiilor de elaborare a documentelor de poziţie şi a dosarelor defundamentare ale lor; coordonarea elabor ării documentelor de poziţie, a

dosarelor lor de fundamentare şi a oricăror alte documente necesare




160

procesului de negociere; conducerea procesului de negociere prinstabilirea calendarului activităţilor, a responsabilităţilor instituţiilor şi princoprezidarea reuniunilor periodice ale delegaţiilor sectoriale; coordo-

narea procesului de urmărire a îndeplinirii angajamentelor asumate deRomânia prin procesul de negociere; coordoanarea grupului interminis-terial permanent de negociatori, grup compus din reprezentanţi ai MIE,MAE, Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Justiţiei.

Compartimentele de integrare europeană din ministere şi alteinstituţ ii publice create cu scopul de a descentraliza procesul de integrareeuropeană. Ele au fost constituite la ministere şi la nivelul celorlalteorgane de specialitate ale administraţiei publice, precum şi la nivelulprefecturilor.

Comitetul de transparenţă pentru urmă rirea utiliză rii fondurilor comunitare s-a înfiinţat pe lângă MIE, funcţionând pe baza H.G. nr.38/2004, ca organism consultativ, f ăr ă personalitate juridică, preşedintelefiind ministrul integr ării europene.

Dintre principalele atribuţii ale Comitetului amintim: asigurareafluxului permanent de informaţii privind programele comunitare definanţare, modul de accesare şi de implementare a lor; dezbaterea şiprezentarea publică a unor propuneri privind priorităţile şi măsurile din

strategiile sectoriale, respectiv din Planul naţional de dezvoltare, aflate labaza alocăr ilor fondurilor comunitare; analizarea stadiului de implemen-tare a programelor şi proiectelor finanţate din fondurile comunitare.

Misiunea permanent ă pe lâng ă UE Cu avizul MAE, MIE adesemnat, prin ordin al ministrului, dintre specialiştii săi, consilieri şi/sauexper ţi care să îşi desf ăşoare activitatea în cadrul Misiunii permanente aRomâniei pe lângă UE.

Institutul European din România a fost înfiinţat prin Ordonanţa din29 ianuarie 1998 (M.O. nr. 40, din 30 ianuarie 1998) ca instituţie publică

sub autoritatea MIE. Dintre principalele sale atribuţii, amintim: efectuareade studii pentru elaborarea elementelor de fundamentare a politicii îndomeniul integr ării europene; contribuţia la aplicarea politicilor cons-trucţiei instituţionale pentru integrare; promovarea în societate a spirituluişi valorilor europene; coordonarea traducerii acquis-ului comunitar înlimba română şi a legislaţiei române în limbile de lucru ale UE, inclusivcrearea de baze de date cu legislaţia tradusă, r ăspunzând de unificarea şirevizuirea acestor traduceri.




161

Bibliografie obligatorie1. Ana Maria Dobre, Ramona Coman, coord., România şi integrarea

europeană , Institutul European, Iaşi, 2005.

2.. *** România şi integrarea euro-atlantică , Editura Institutului deŞtiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2004.

Bibliografie facultativă 1. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană : aprofundare

şi extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.2. *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Institutul pentru

Studii Politice de Apărare şi Istorie Militar ă, Editura Militar ă, Bucureşti,2006.

TEXTE DE COMENTAT

• Analizaţ i comparativ urmă toarele două rapoarte de monitorizareasupra României ale Comisiei Europene:

a) 2000Conform Raportului anual al Comisiei Europene asupra progreselor

f ăcute de statele candidate privind condiţiile de aderare la UE, careacoper ă perioada până la 30 septembrie 2000, exporturile României cătreţările UE se situau în ultimul an la 5,8 miliarde EURO, iar importurilereprezentau 6,3 miliarde EURO. Raportat la numărul populaţiei, schim-burile ţărilor UE cu România se situau atunci la nivelul cel mai scăzutdintre toate ţările candidate.

În perioada 2000-2002, asistenţa financiar ă totală către România s-aridicat în jurul cifrei de cel puţin 242 milioane EURO alocate prinprogramul PHARE, 150 milioane prin programul pentru agricultur ă şidezvoltare rurală SAPARD şi 270 milioane EURO prin programul deinfrastructur ă şi protecţia mediului ISPA.

O listă a nerealizărilor României ne arată drumul deosebit de dificilşi complex ce trebuie parcurs de aceasta în continuare.a) Criteriul politic. Motive de îngrijorare reprezintă practica

Parlamentului de a adopta măsuri legislative în lipsa unei consultăriadecvate şi de a modifica sau respinge ordonanţele f ăr ă stabilirea uneilimite de timp în privinţa examinării. De asemenea, insuficienta coor-donare şi procedurile de consultare inadecvate continuă să reducă eficienţa activităţii executivului. Este amintită şi larga r ăspândire acorupţiei, care subminează nu numai funcţionarea sistemului legal, ci are

efecte negative asupra economiei şi diminuează încrederea în autorităţile




162

politice. În privinţa drepturilor omului şi protecţiei minorităţilor suntsubliniate: lenta desf ăşurare a procesului de restituire a pământurilor confiscate de regimul comunist, necesitatea demilitarizării poliţiei;

deblocarea legislaţiei privind restituirea pământurilor agricole, pădurilor şi alte tipuri de proprietate; activitatea necorespunzătoare pentru protecţiacopilului şi respectarea adoptărilor.

b) Criteriile economice. Între România şi ţările UE există însemnatedecalaje în ce priveşte indicatorii de nivel şi indicatorii calitativi aidezvoltării economice, prezente atât în ceea ce priveşte nivelul mediu alindicatorilor pe locuitor, cât şi în raport cu fiecare ţar ă membr ă în parte.La nivelul României, în 1998, PNB a fost de 36,9 mii milioane ECU.Suntem pe locul trei din coada listei (cf. Statistical yearbook an candidate

and South-East European countries), înaintea Albaniei şi Bulgariei în cepriveşte PNB/locuitor, cu doar 1.600 de EURO, spre deosebire de Cipru(12.200 EURO), Slovenia (8.800 EURO), Malta (8.300 EURO), Rep.Cehă (4.900 EURO) sau Ungaria (4.100 EURO). Datoria externă brută lanivelul întregii economii româneşti a reprezentat, în 1998, o propor ţie de17,9% din PIB şi a fost de 6.054 milioane ECU, balanţa de plăţi fiindnegativă, cu un minus de 2.647 milioane ECU. Deşi deţine circa 6% dinpopulaţia UE, România nu produce decât 0,4% din PIB comunitar.Factorii care au condus la acumularea şi accentuarea acestor decalaje ţin,în esenţă, de muncă şi capital, de volumul şi structurile de ramur ă aleacestora şi de randamentele obţinute. România marchează un punctpozitiv la indicatorul datoriei publice; deţine numai circa 15-20% dinPIB, faţă de peste 70% în ţările UE (cf. studiului realizat de I.E.N. alAcademiei Române).

Ponderea sectorului privat în PIB se prezintă astfel: Ungaria – 80%,Cehia – 80%, Estonia – 75%, Slovacia – 75%, Lituania – 70%, Rusia – 70%, Polonia – 65%, Letonia –65%, Bulgaria – 60%, România – 60%,

Slovenia – 55%.Acelaşi Raport al Comisiei Europene introduce pe lista nerea-lizărilor: nereuşitele privind stabilitatea macroeconomică; climatul deafaceri neatractiv din cauza nesiguranţei legislaţiei politice şi economice;indisciplina fiscală, chiar dacă, în 1999, s-a reuşit reducerea deficituluifiscal de la 5 la 3,5 % din PIB; reforma şi transparenţa finanţelor publice;implementarea reformei în domeniul asigur ărilor sociale şi al ocrotiriisănătăţii; menţinerea controlului asupra unor preţuri; incertitudinileprivind asigurarea dreptului de proprietate şi repetatele schimbări în ce

priveşte legislaţia şi accesul la sursele de finanţare.




163

Concluzia generală este că România nu poate fi considerată oeconomie de piaţă funcţională şi nu este în stare să facă faţă pe termenmediu presiunilor competitive şi for ţelor pieţei din cadrul UE.

Nerealizări sunt marcate şi în dreptul unor articole precum: liberacirculaţie a mărfurilor, persoanelor, capitalului şi posibilitatea de a furnizaservicii, dreptul de autor şi marcă, legislaţie concurenţială, agricultur ă,pescuit, transport, politicile de protecţie socială şi somaj, telecomunicaţiişi tehnologia informaţiei, mediul înconjur ător, protecţia consumatorului,cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

Diferenţele importante în ce priveşte dezvoltarea infrastructuriirutiere au un impact major atât asupra turismului, cât şi asupra dezvoltăriieconomice, în general. Densitatea autostr ăzilor în 1999 (km/1.000 kmp)era următoarea: UE – 14,8; Slovenia – 12,5; Cehia – 6,4; Slovacia – 6,0;Ungaria – 4,8; Estonia – 1,5; Polonia – 1,0; România – 0,7.

În raport cu media de utilizare a suprafeţelor agricole în ţările UE,de 41,8%, gradul de utilizare în Europa Centrală şi de Est este, în general,mai ridicat, aici neexistând încă restricţionări comunitare ale producţiei:România – 62%; Bulgaria – 55,5%; Ungaria 66,5%; Slovacia – 49,9%;Slovenia – 32,1%; Cehia – 54,3%; Polonia – 59,1%; Lituania – 48,5%;Letonia – 39%; Estonia – 32%. Analiştii occidentali consider ă că

ponderea ridicată a agriculturii în PIB indică o economie nerestructurată.Dacă în ţările UE media este de 2%, în ţările candidate situaţia se prezintă astfel: România – 19%; Bulgaria – 20%; Cehia – 1,8%; Ungaria – 5,2%;Estonia – 4%; Letonia – 5%; Lituania – 10%; Polonia – 4%; Slovacia – 4,6%; Slovenia – 4,4%.

Una din cerinţele UE pentru România este includerea ca prioritatestrategică a dezvoltării tehnologiei informaţiei. În condiţiile în care,pentru anul 2000, contribuţia industriei informaţiei şi a comunicaţiilor laprodusul mondial brut reprezintă circa 10%, nu e de mirare că tot

mapamondul şi-a focalizat resursele şi acţiunile către dezvoltarea cât mairapidă a acestui sector economic. Statisticile arată că, la sfâr şitul lui 1999,în România, existau aproximativ 644.000 de utilizatori de Internet.Aceasta este o cifr ă foarte mică dacă ne gândim că în lume există 375 demilioane de oameni care folosesc Internetul, numai în Anglia fiind 18milioane de internauţi. Situaţia acestora, în ţările Europei Centrale şi deEst, raportată la 100 de locuitori (utilizatori casnici/utilizatori profesio-nali), se prezintă astfel: România – 0,3/2,5; Estonia – 8/5; Letonia – 0,4/4;Lituania – 2/1; Polonia – 1/5; Cehia – 2/2; Ungaria – 1/1; Slovenia – 6/7;

Bulgaria – 2/2,5. În România existau, la sfâr şitul anului 1999, 623.600 de




164

P.C.-uri, dintre care 200.000 la domiciliu şi 423.000 în business şiadministraţie, ceea ce ne situează pe unul din locurile codaşe, cu numai2,8 la 100 de locuitori, faţă de Slovenia cu 24 şi Polonia cu 14. Numărul

de abonaţi la telefonia mobilă a crescut cu 108%, în comparaţie cuBulgaria, unde creşterea a fost de 113%, Albania – 154%, Slovenia – 237%. De remarcat faptul că rata medie de creştere pentru ţările dinEuropa Centrală şi de Est este de 80%. La capitolul linii telefonicedigitale suntem pe locul 9, cu o rată de digitalizare de 55%, după Polonia– 97%, Slovenia – 93%, Bosnia – 85%, Bulgaria – 78%, Ungaria – 75%,Cehia – 72%, Macedonia – 61%. În privinţa numărului de aparatetelefonice ne aflăm pe penultimul loc, având 20,1 aparate telefonice la100 de locuitori.

Cheltuielile alocate pentru sănătate situează România în plutonulcodaş al ţărilor analizate, cu doar 2,3% din totalul bugetului, încomparaţie cu alocările bugetare de 5,3% din Ungaria, 4,2% din Poloniasau 3,8% din Lituania. Nu avem decât 184 de medici la 100.000 delocuitori, mai prost decât noi stând doar Turcia cu 116 medici la 100.000de locuitori. La capitolul mortalitate infantilă ne situăm pe locul doi cumarele procentaj de 20,5 decese la mia de nou-născuţi, după Turcia careînregistrează 37,9 decese la mie. Recordul îl deţin Cehia şi Slovenia, cu orată de decese de numai 5,2 la mie.

Procesul integr ării implică astfel asumarea unor angajamente fermedin partea României, cu anumite termene pentru atingerea standardelor UE, măsuri pentru transpunerea în practică a angajamentelor asumate şireglementări pentru promovarea măsurilor şi realizarea politicilor deintegrare.

b) 2005Progresele evidenţ iate în Addendumul la Raportul anual 2005În scrisoarea de avertizare înaintată României la începutul lunii

iunie, Comisia Europeană atr ăgea atenţia asupra necesităţii de a remedia

în cel mai scurt timp deficienţele constatate cu privire la implementareanormelor comunitare privind achiziţiile publice, dreptul de proprietateintelectuală, în special în ceea ce priveşte lupta împotriva pirateriei şimărfurilor contraf ăcute, concurenţa, politica agricolă comună, sisteme ITpentru asigurarea interoperabilităţii în domeniul impozitării, protecţiamediului înconjur ător, precum şi la aplicarea efectivă a cadrului legalanticorupţie existent (în special investigarea şi anchetarea efectivă apersoanelor în cazurile de corupţie la nivel înalt), întărirea managemen-tului frontierei, iar, ulterior, la sectorul sanitar veterinar şi de siguranţă

alimentar ă.




165

Legat de aceste aspecte, potrivit datelor transmise de Guvernreprezentanţilor Comisiei Europene, principalele progrese înregistrate deţara noastr ă în perioada iulie - septembrie 2005, în diferite domenii-cheie

menţionate în scrisoarea de avertizare a executivului comunitar, sunturmătoarele:Achiziţ ii publice: Ministerul Finanţelor Publice (MFP) a elaborat

strategia de reformă a sistemului achiziţiilor publice, precum şi planul deacţiune corespunzător şi a fost înfiinţată Autoritatea Naţională pentruReglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice. (...)

Energie: În ceea ce priveşte capitolul „Energie”, este menţionatfaptul că, începând cu 1 iulie 2005, gradul de deschidere a pieţei deenergie electrică a fost majorat de la 55% la 83,5%, în avans cu un an şijumătate faţă de termenul prevăzut în cadrul negocierilor de aderare. (...)

Combaterea corupţ iei: Un alt aspect căruia guvernanţii români i-auacordat o atenţie deosebită în perioada analizată a fost combatereacorupţiei, prin implementarea Strategiei Naţionale Anticorupţie pentruperioada 2005-2007, urmărindu-se în acest sens creşterea transparenţei şiintegrităţii în administraţia publică, prevenirea corupţiei în mediul deafaceri, creşterea integrităţii şi rezistenţei la corupţie a sistemului judiciar,reducerea numărului de structuri cu atribuţii în lupta împotriva corupţiei,

combaterea corupţiei prin mijloace administrative, precum şi implemen-tarea completă a instrumentelor anticorupţie comunitare şi ale OECD şiConsiliului Europei. Acest lucru s-a realizat prin dezvoltări legislative şide strategie la nivelul PNA, al Autorităţii Naţionale a Vămilor (ANV) şial Poliţiei Române, dar şi prin dezvoltări instituţionale la nivelul ANV, alMinisterului Administraţiei şi Internelor şi al Poliţiei Române. Ca urmarea măsurilor luate, în perioada 1 iunie – 1 septembrie 2005, ParchetulNaţional Anticorupţie a dispus trimiterea în judecată a 33 de cauzereferitoare la 216 inculpaţi, pentru săvâr şirea a 327 infracţiuni de corupţie,

asimilate ori conexe, la diferite niveluri ale administraţiei publice. Încazurile trimise în judecată de PNA, instanţele au pronunţat 35 de hotărâride condamnare împotriva a 89 de inculpaţi. Dintre acestea, 10 hotărâriprivind 29 inculpaţi au r ămas definitive.

Concurenţ a: Raportul de monitorizare privind ajutoarele de statacordate agenţilor economici cu certificate de investitor în zoneledefavorizate a fost transmis la Comisia Europeană în data de 19 iulie2005. (...) Din totalul celor 91 de decizii emise de către ConsiliulConcurenţei începând cu anul 2001, în 39 de cazuri ajutoarele de stat au

fost efectiv acordate, agenţii economici respectând graficele eşalonărilor




166

stabilite; 33 dintre decizii nu au fost puse în aplicare, ajutoarele de statfiind anulate pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute; 6 decizii au fostrevocate, emiţându-se decizii noi de modificare a ajutoarelor; 12 decizii

sunt încă în derulare, constituind obiectul monitorizării în continuare (....).Finanţă ri europene: Referitor la finanţările din partea UE,documentul Guvernului menţionează că o parte din fondurile Phare a fostalocată pentru inundaţii. Totodată, în contextul inundaţiilor catastrofale ceau afectat România în această var ă, Comisia Europeană a agreat ca oparte din fondurile Phare disponibile să fie utilizată pentru proiecte dereabilitare a infrastructurii afectate de inundaţii, în cadrul componentei decoeziune economică şi socială din Programul Phare 2003. (...)

În domeniul parteneriatului public-privat , Unitatea Centrală pentruCoordonarea Activităţilor în Domeniul Parteneriatului Public-Privat dincadrul Autorităţii de Management pentru Infrastructur ă, MinisterulFinanţelor Publice, a transmis Comisiei Europene, la 15 august ultimaversiune a normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei deUrgenţă privind contractele de parteneriat public-privat. (...)

Addendumul la Raportul anual pe 2005, pe care GuvernulRomâniei l-a înaintat reprezentanţilor Comisiei Europene, în cadrulîntâlnirii bilaterale desfaşurate la Bruxelles în data de 14 septembrie,

completează informaţiile cuprinse în raportul iniţial pe care România l-atransmis, pe 30 iunie, Comisiei Europene şi care acoper ă perioadaseptembrie 2004 - iunie 2005.

• Comentaţ i, pe baza cunoştinţ elor deja dobândite despre procesul negocierii, conţ inutul Raportului de Monitorizare din octombrie 2005.

Puncte tari :Politic: reforma sistemului juridic pentru ca acesta să devină mai

independent, eficient şi profesionist este în curs. A continuat să se

amelioreze situaţia libertăţii presei, a restituirii proprietăţii, a minorităţilor şi a protecţiei copilului.Economie: situaţia macroeconomică a continuat să se îmbunătă-

ţească. România s-a bucurat de o creştere economică robustă, conco-mitent cu îmbunătăţirea ratelor de ocupare a for ţei de muncă, colectare ataxelor şi cu reducerea inflaţiei. Reforme majore în sectoarele energiei şitransportului au fost realizate conform calendarului propus.

Capitolul 1 – Libera circulaţie a persoanelor: un nivel înalt dearmonizare a fost atins în ceea ce priveşte recunoaşterea reciprocă a

calificărilor profesionale.




167

Capitolul 3 – Libera circulaţie a serviciilor: armonizarea legis-lativă în domeniul serviciilor financiare a fost aproape finalizată.

Capitolul 4 – Libera circulaţie a capitalului: toate restricţiile din

calea mişcării capitalurilor şi plăţilor au fost înlăturate.Capitolul 6 – Politica concurenţei: progrese importante au fostf ăcute în ceea ce priveşte aplicarea legislaţiei antitrust, iar capacitateaadministrativă a Consiliului Concurenţei a crescut semnificativ.Mecanismul de preconsultare cu privire la ajutoarele de stat notificate estefuncţional. Nu au mai fost acordate ajutoare de stat sectorului siderurgic.

Capitolul 14 – Energie: Un nivel înalt de armonizare a fost atins,iar structurile administrative, inclusiv organismele cu rol de reglementarea pieţei sunt operaţionale. Restructurarea sectoarelor gaz şi electricitate se

desf ăşoar ă conform calendarului propus.Puncte slabe:Politic: Progrese foarte limitate în ceea ce priveşte capacitatea

administrativă generală ca urmare a faptului că personalul şi resurselefinanciare r ămân insuficiente. Eforturi substanţiale trebuie f ăcute pentrufinalizarea reformei administraţiei publice şi a serviciului public. Reformaîn justiţie trebuie să continue în conformitate cu calendarul stabilit înStrategia şi Planul de acţiune adoptate; eforturi serioase sunt încă nece-sare din partea celor care lucrează în acest sistem pentru internalizarea

reformelor şi implementarea eficientă a acestora.Corupţia r ămâne o problemă serioasă şi larg r ăspândită, iar luptaîmpotriva corupţiei trebuie să continue să fie prioritar ă, inclusiv aplicarealegislaţiei existente, rezolvarea corupţiei politice la nivel înalt şi asi-gurarea unor structuri eficiente de aplicare a legii, care cooperează întreele. (…)

Trebuie acordată o atenţie asigur ării accesului romilor la serviciisociale de locuinţe şi la piaţa muncii.

Economie: Există riscul ca creşterea economică să nu fie echi-

librată: creşterea puternică, bazată pe consum, a determinat o balanţă comercială în deteriorare, iar aceasta, cuplată cu reforma fiscală şi cucreşterea cheltuielilor publice, a determinat o creştere a deficitului public.Ritmul privatizării r ămâne scăzut. Mediul de afaceri legislativ şi admi-nistrativ, inclusiv aplicarea procedurii falimentului, are încă nevoie de oîmbunătăţire considerabilă. Pieţei muncii îi lipseşte flexibilitatea.

Capitolul 1 – Libera circulaţie a bunurilor: armonizarea deplină cu acquis-ul comunitar, precum şi implementarea legislaţiei trebuierealizate urgent pentru a asigura aplicarea unor proceduri de achiziţii

publice transparente şi bazate pe principiile concurenţei.




168

Capitolul 3 – Libertatea de circulaţie a serviciilor: în ceea cepriveşte sectorul asigur ărilor auto, aplicarea redusă a regulilor cu privirela daunele către ter ţe păr ţi şi procentul considerabil de maşini neasigurate

cauzează probleme serioase. Dacă eforturile de aplicare a legislaţieireferitoare la asigur ările auto nu sunt accelerate, controlul la frontier ă alautovehiculelor va fi menţinut la aderare.

Capitolul 5 – Dreptul societăţilor comerciale: aplicarea redusă aactualei legislaţii referitoare la protecţia drepturilor de proprietate indus-trială şi intelectuală datorată slabei capacităţi administrative trebuie reme-diată urgent. Măsuri sporite sunt necesare pentru finalizarea armonizăriilegislative.

Capitolul 7 – Agricultură: pregătirile pentru agenţiile de plăţi,

pentru sistemul integrat de administraţie şi control trebuie acceleratedramatic. Eforturi considerabile sunt necesare, de asemenea, în sectorulveterinar, în mod special pentru îmbunătăţirea sistemului de controlveterinar pe piaţa internă, realizarea eficientă a controlului bolilor laanimale, asigurarea unui control sigur al encefalopatiilor spongiformetransmisibile şi controlul subproduselor animale şi aplicarea standardelor UE în domeniul sănătăţii publice în sectorul veterinar.

Capitolul 10 – Impozitarea: Capacitatea administrativă şi demanagement generală trebuie îmbunătăţită. Trebuie accelerat urgent

ritmul implementării sistemelor IT interoperabile de impozitare.Capitolul 13 – Politica socială şi de ocupare: trebuie acordată atenţie imediată îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei şi acheltuielilor cu sănătatea. Accesul la servicii de sănătate, în special pentrucomunitatea romilor, trebuie îmbunătăţit.

Capitolul 21 – Politica regională şi coordonarea instrumentelorstructurale: eforturi semnificative sunt necesare pentru consolidareacadrului instituţional, inclusiv creşterea şi consolidarea capacităţii admi-nistrative şi a cooper ării între structurile de la nivel central şi regional.Trebuie garantat un management sănătos al fondurilor de la UniuneaEuropeană.

Capitolul 22 – Protecţia mediului: în domeniul poluării indus-triale sunt necesare eforturi semnificative pentru ca autorizaţiile emise deadministraţiile locale şi regionale agenţilor economici care intr ă subincidenţa directivei de Prevenire şi Control Integrat al Poluării să fieconform standardelor. Capacitatea administrativă generală trebuie întărită.

Capitolul 24 – Justiţie şi afaceri interne: în primul rând, pregă-

tirile pentru implementarea acquis-ului Schengen şi gestionarea viitoa-




169

relor frontiere externe ale Uniunii trebuie accelerate semnificativ. Trebuiesă se clarifice sursele de finanţare mobilizate pentru a r ăspunde cerinţelor specifice de management la frontier ă; trebuie îmbunătăţită în continuare

capacitatea operaţională în termeni de personal, formare profesională şiechipamente. În al doilea rând, eforturile României de luptă practică împotriva corupţiei şi a fraudei trebuie îmbunătăţite semnificativ. Legis-laţia existentă în domeniul luptei anticorupţie trebuie aplicată riguros, iar corupţia din structurile de aplicare a legii trebuie atacată ferm. Mai mult,trebuie să existe o implementare total transparentă, responsabilă şi strictă a tuturor codurilor etice şi deontologice pentru funcţionarii publici,însoţită de o aplicare consecventă a pedepselor penale pentru a transmiteun mesaj puternic de descurajare a faptelor de corupţie.




170

VII. STRATEGIA UE CU PRIVIRE

LA EUROPA CENTRALĂ ŞI DE EST

Marea majoritate a specialiştilor consider ă că pr ăbuşirea bloculuicomunist din Europa Centrală şi de Est nu a găsit Comunitatea Europeană

total pregătită în vederea unei extinderi a sa şi în aceste zone alecontinentului. De exemplu, dacă luăm în calcul numai resursele acordateprogramului PHARE pentru perioada 1991-1993, ele se ridicau la omodestă sumă, puţin sub 3 miliarde ECU•, sumă alocată pentru toatestatele foste comuniste.

Un analist occidental, Anne-Cécile Robert, sublinia, într-un articoldin Le Monde diplomatique, că „Uniunea Europeană este o organizaţieadultă, dar imatur ă: ea este incapabilă să discute în profunzime viitorulsău (ce fel de proiect comun pentru o organizaţie din ce în ce mai

compozită?) şi prefer ă să se piardă în meandrele mecanismelor instituţionale (câte voci pentru fiecare ţar ă în Consiliul de Miniştri) sau înfuga înainte (extinderea masivă cu zece noi state, în timp ce instituţiile nuau fost reformate în profunzime). Consultarea reprezentanţilor naţionali şia cetăţenilor se situează totdeauna sub semnul unei ameninţări. Din ce înce mai mult, europenii se supun unui slogan discutabil: «Acest tratat nueste bun, dar trebuie adoptat, altfel Europa nu va supravieţui»”.

Arhitectura Uniunii Europene este caracterizată tocmai prin aceştipaşi mărunţi, dar şi prin realizarea unor compromisuri sau concilieri, prin

adoptarea de noi proiecte.Strategia europeană de integrare nu reprezintă un document-stan-

dard, gata de a fi aplicat; strategia europeană de integrare este alcătuită dintr-un adevărat complex de concepţii şi acţiuni menite a pune în oper ă decizia politică stabilită prin tratatele asupra Uniunii Europene. Această

• Spre comparaţie, în aceeaşi perioadă, numai landurile germaneprimiser ă o sumă aproximativ asemănătoare pentru dezvoltare din Fondul de

Coeziune.




171

gândire strategică vizează absolut toate aspectele – de la cele teoretice şimetodologice la cele practice, aplicative – şi se bazează pe mecanismeflexibile şi adaptabile.

Strategia europeană de integrare se manifestă, deci, pe toateplanurile şi sub toate aspectele. Ca orice strategie dinamică şi complexă,ea prezintă trei mari dimensiuni: de integrare a for ţelor; de generare amijloacelor; de operaţionalitate europeană.

Strategia de integrare a for ţ elor constă în conceperea şi aplicareaunor principii de constituire a structurilor economice, politice, sociale,informaţionale şi militare care să asigure integrarea continentului. Ea sedesf ăşoar ă pe două paliere:

- conceperea şi realizarea unor structuri noi, deja integrate şi inte-grante ale continentului (organisme, instituţii, ramuri economice, băncietc);

- reconfigurarea structurilor (economice, politice, sociale, educa-ţionale, informaţionale, culturale, militare etc.) existente potrivit noilor principii şi noilor exigenţe.

Primii paşii în direcţia construirii unui „dig” mult mai solid delegătur ă cu zona Europei Centrale şi de Est au fost f ăcuţi de MargaretThacher, în noiembrie 1989, când a fost lansată ideea unui tratat de

asociere, tratat ce se putea baza pe substanţa art. 238 al Tratatului de laRoma, prin care se „puteau încheia cu alte state sau organizaţii interna-ţionale acorduri de asociere implicând drepturi şi obligaţii reciproce,acţiuni comune şi proceduri specifice”. Era articolul după care se ghidaseşi încheierea acordurilor de asociere cu celelalte ţări doritoare – Grecia(1961), Turcia (1963), Malta (1969), Cipru (1971) etc.

Textul, destul de vag, oferea o mare flexibilitate în ceea ce priveşteconceperea şi înţelegerea fiecărui tratat de asociere în parte, după cum auremarcat rapid şi analiştii. În plus, perioada anilor ’90 era considerată

doar o „întindere de mână”, prin intermediul acestor tratate, nu o deciziefermă în ceea ce priveşte o posibilă integrare a noilor state în structurileeuropene deja formate sau în curs de formare.

În perioada 1993-1997 au fost trasate principalele coordonate alepoliticii faţă de statele din Europa Centrală şi de Est, respectiv şi faţă deRomânia, politică jalonată de trei principii majore:

- principiul condiţionalităţii (enunţat prin criteriile de la Copenhaga);- principiul diferenţierii (sesizat încă din stadiul negocierilor de

asociere);

- principiul compartimentării (strategia „în valuri”).




172

Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luată la Helsinki,Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare, bazat nu pe potenţialulunei ţări, ci pe cel al unei întregi regiuni geografice. S-a trecut astfel de la

un proces preponderent economic la unul preponderent geopolitic, dictatde realităţile momentului (cu predilecţie, escaladarea r ăzboiului dinspaţiul fost iugoslav). Integrarea fostelor ţări comuniste din această zonă aînsemnat încercarea de scoatere a lor dintr-o sfer ă de influenţă, dar şi oîncercare de supradimensionare a spaţiului deţinut, de sporire a puterii.

Un autor, precum analistul Jerzy J. Wiatr, definea, în primul număr al unei reviste dedicate în exclusivitate problematicii analizate („CentralEuropean Political Science Review, Quarterly of Central EuropeanPolitical Association” (Ed. Janos Simon), nr. 1/2000, rolul pe care spaţiulEuropei Centrale îl poate avea în plan internaţional ( este semnificativchiar titlul articolului: „Europa Centrală în cadrul Noii Ordini Mondiale”).

Situaţia geostrategică a regiunii central-europene era marcată, înacel moment, în opinia lui J.J. Wiatr, de trei schimbări majore:

• admiterea în NATO a trei dintre statele regiunii (Polonia, Cehia,Ungaria);

• intervenţia for ţelor NATO în Kosovo;• schimbările din Rusia, odată cu alegerea lui Vladimir Putin ca

preşedinte.Noua strategie a NATO de a apăra drepturile omului, dacă estenecesar, prin for ţă, chiar prin intervenţii în afara statelor membre aleAlianţei, concretizată în Kosovo, solicită – afirma autorul menţionat – dezbateri serioase şi o atentă planificare a politicilor, caz în care noilestate membre NATO, beneficiind de o mai bună cunoaştere a zonei, potexercita o influenţă importantă asupra partenerilor occidentali. Totodată,evoluţiile din Rusia erau considerate elementul-cheie al rolului pe careEuropa Centrală îl poate juca în Europa. Statele Europei Centrale pot

constitui o punte între Occident şi o Rusie care cooperează cu statele post-comuniste, respectându-le independenţa; în situaţia în care Rusia ar revenila tendinţe hegemonice în regiune, Europa Centrală ar putea contribuisubstanţial la apărarea intereselor comunităţii statelor democratice.

Extrapolând, toate aceste considerente pot fi valabile şi pentru zonaEuropei Centrale şi de Est, în care este inclusă şi România. Astfel că,după summit -ul de la Helsinki, interesele strategice au pus în umbr ă aspectele tehnice ale unei posibile extinderi. Începând din acest moment,analiştii consider ă că UE a abandonat formal strategia de lărgire „în

valuri”, optând pentru o abordare în bloc. Îndeplinirea criteriului politic a




173

devenit suficientă pentru începerea negocierilor, în timp ce criteriuleconomic, respectiv cel al implementării acquis-ului comunitar, trebuia să fie analizat serios doar după începerea negocierilor.

Conceptul de extindereExtinderea europeană este un proces care rezultă din voinţa şinevoia de unitate a continentului. Între caracteristicile importante aleacestui proces se pot număra şi următoarele:

- Uniunea Europeană este o construcţie dinamică, perfectibilă şiconsensuală;

- Uniunea Europeană are un caracter necesar, cu determinăricomplexe, pe toate palierele, de la nivelul statelor la nivelul procesului deglobalizare;

- Integrarea europeană se realizează prin creşterea performanţelor şia standardelor, astfel încât să se prevină crearea premiselor unei noidivizări europene;

- Extinderea Uniunii Europene nu înseamnă doar primirea de noistate, ci şi reconstrucţia continuă a spaţiului european, creşterea graduluide securitate economică, politică, socială şi militar ă, crearea de noidimensiuni ale entităţii civilizaţionale europene;

- Construcţia europeană a început printr-un anumit tip de

fuzionare a celor mai dure nuclee ale continentului – reconciliereafranco-germană –, a continuat prin definirea clar ă a pilonilor derezistenţă ai acestei noi construcţii – economia, politica şi politica desecuritate şi apărare – şi s-a modelat şi remodelat prin elaborarea uneistrategii europene de securitate şi prin elaborarea Constituţiei Europene;

- Construcţia europeană este greoaie, anevoioasă şi contradictorie,dar, f ăr ă îndoială, ea va fi durabilă şi foarte solidă;

- Construcţia europeană se realizează concomitent cu reconstrucţiaunei vecinătăţi bazate pe parteneriate şi încredere;

- Securizarea frontierelor europene se realizează, pe de o parte, princreşterea puterii interioare a Uniunii, adică prin integrarea superioar ă aentităţii, prin construcţia unui întreg şi, pe de altă parte, prin bunavecinătate şi controlul migraţiei;

- Uniunea Europeană trebuie să realizeze o serie de parteneriatestrategice şi să participe activ la reconstrucţia spaţiului eurasiatic, întrucâtare mare nevoie de resurse energetice şi de materii prime.

După cum sublinia profesorul I.Gh. Bărbulescu (Politicile extin-derii, Editura Tritonic, 2006, p. 11), în fenomenul extinderii europene nu




174

s-au înregistrat niciodată paşi înapoi, chiar dacă procesul în sine „şi-amicşorat viteza de croazier ă sau s-a oprit temporar.”

În opinia specialiştilor consacraţi, se evidenţiază două procese

simultane (astfel sunt considerate astăzi, căci, în trecut, temporalitatea lor a reprezentat o adevărată dilemă!):a) de aprofundare – transformare instituţională a Uniunii Europene

(deepening ) – dezvoltare pe vertical ă ;b) de extindere – dezvoltare pe orizontală (widening ).S-au impus şi câteva argumente solide în favoarea extinderii

Uniunii spre alte spaţii. Dintre acestea, patru sunt considerate de cătrespecialişti ca importante:

1. securizarea Europei, respectiv, pe fundalul crizei din fostaIugoslavie, managerizarea principalelor crize de către europeni, care ar conduce şi la un profit economic, pe termen lung;

2. lupta pentru Parlamentul European impune schimbări continue;3. argumentele de natur ă culturală şi istorică ;4. argumentele de natur ă economică.De-a lungul timpului, în ultimii ani, s-au concretizat şi câteva

genuri de comportamente/atitudini faţă de statele din Europa central-estică (PECOS), printre care putem aminti:

• bunăvoinţa precaută, ce ar putea evita o extindere contraproduc-tivă;

• pe fundalul unei UE văzută ca o fortăreaţă, desfiinţarea hegemo-niei birocratice;

• aprofundarea UE bazată pe un sistem de securitate paneuropean;• adâncirea UE – ca un garant pentru bunăstarea europeană.Însă, după cum sublinia fostul cancelar german G. Schroeder,

„Europa devenise o necesitate”, iar această realitate a fost subliniată şi denumeroasele încercări anterioare de a defini şi schematiza procesul de

integrare. Astfel, de exemplu, într-un studiu propus de Deutsche Bank Research, apăreau trei modele• posibile de urmat:a) modelul large convoy – vizibil conform studiului respectiv cel

mai devreme în numai aproximativ 8 state (f ăr ă România), până în 2005 ;

• Un alt model prezent în literatura de specialitate este şi cel „alstadionului”, model ce presupune existenţa a două categorii de state, unelecare se află efectiv în „căr ţile” extinderii (în teren), respectiv altele care sunt

la „încălzire”.




175

b) modelul small convoy – din 2004, format din grupuri mai mici şipresupunând extinderi în mai multe etape, respectându-se ordineaîndeplinirii criteriilor de aderare;

c) modelul regatta – din 2003, având ca lideri state precum Cehia,Bulgaria şi România apărând de abia la capitolul extindere 2008 (deci cuun an peste realitate!).

Fenomenul extinderii UE spre PECOS a fost, în linii mari, definitca un proces totodată global (atât politic, cât şi economic); inclusiv(nelăsând pe nimeni în afara proiectului); evolutiv (se bazează pe reformeavansate). Conform opiniei lansate de un analist german în 2003,fenomenul extinderii a semănat iniţiat cu un puzzle, la final a devenit unprodus normativ determinat. Întrebarea pe care ne-o putem pune este însă când s-a atins acest final ?! Se poate vorbi de un final?!.

Bibliografie obligatorie1. E. Busek, W. Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul spre

Ră să rit , Institutul European, Iaşi, 2005.

Bibliografie facultativă 1. L. Tsoukalis, Ce fel de Europă ?, Editura All, Bucureşti, 2005.2. P. Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică , spaţ iul

şi teritoriul în secolul al XX-lea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.3. Nicolae Păun, Adrian-Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Radu

Albu-Comănescu, Finalitatea Europei, Editura Fundaţiei pentru StudiiEuropene, Cluj-Napoca, 2005.

4. I. Gh. Bărbulescu, UE. Polit icile extinderii, Editura Tritonic,Bucureşti, 2006.


• Comentaţ i, subliniind elementele centrale şi ideile-cheie, dinperspectiva percepţ iei UE faţă de România de-a lungul timpului, având în vedere etapa actual ă atinsă de ţ ara noastr ă , urmă torul text :

Viitorul României în cadrul Uniunii Europene. (Discurs rostit deGünter Verheugen, Comisarul European pentru Extindere, Institutul European din România, Bucureşti, 21 februarie 2003).

„ (…) Aderarea la Uniunea Europeană este o chestiune esenţială pentru viitorul României. Este îndreptăţită şi oportună implicarea în






177

României este şi el ireversibil, durata lui depinzând doar de ritmul în carese desf ăşoar ă pregătirile celor două ţări.

(…)Ultimul mesaj a fost unul simplu. România va fi judecată nu pe

baza vorbelor, ci pe baza acţiunilor concrete. Faptele, şi nu promisiunile,vor determina progrese în procesul de aderare la Uniunea Europeană.De atunci au trecut doi ani şi avem acum ocazia de a evalua cât de

departe a înaintat România pe drumul ader ării la Uniunea Europeană. Dea judeca măsura în care angajamentele politice au generat reformesemnificative. S-a înregistrat un progres substanţial. Comisia Europeană analizează permanent stadiul atins de România în procesul de aderare laUE şi, odată pe an, rezultatele acestor analize sunt publicate în Raportulde Ţar ă. Concluziile acestui proces de monitorizare sunt clare. În ultimiidoi ani, România a înregistrat progrese importante. Câteva exemple ar fi:

• Modul eficient de desf ăşurare a procesului de negociere adeterminat adoptarea unui volum impresionant de legislaţie, precum şiînchiderea a mai mult de jumătate din capitolele de negociere.

• În domeniul economic, România este „la zi” în ceea ce priveşteangajamentele luate faţă de FMI – prima oar ă când se întâmplă acestluncru după 1989, ceea ce reprezintă un semn clar de creştere a graduluide maturitate economică.

• Un pachet ambiţios de reforme în domeniul protecţiei copilului adus la o îmbunătăţire remarcabilă a situaţiei copiilor instituţionalizaţi.(...)În acest domeniu, România trebuie felicitată pentru rezultateleobţinute şi trebuie să-şi continue eforturile cu aceeaşi determinare.

Toate aceste acţiuni demonstrează angajamentul clar al României înfavoarea ader ării la UE. Este un angajament împărtăşit de toate partidelepolitice şi de peste 80% din populaţia României.

Progresul veritabil realizat de România a permis Uniunii Europenesă-şi ia propriul puternic angajament politic: procesul actual de extindere

nu va fi complet până când România şi Bulgaria nu îşi vor fi atinsdestinaţia finală, care este aceea de a deveni un stat membru al UniuniiEuropene. Întrebarea nu este DACĂ, ci CÂND acest lucru se va întâmpla.La sfâr şitul anului trecut, foaia de parcurs elaborată de ComisiaEuropeană şi, ulterior, concluziile reuniunii Consiliului European de laCopenhaga au reprezentat primele încercări de a r ăspunde la întrebarea„CÂND”.

Dar 2007 r ămâne un scenariu optimist. Reuniunea la Nivel Înalt dela Copenhaga a definit în mod clar obiectivul de a „primi Bulgaria şi

România ca membri ai Uniunii Europene în 2007”. Înseamnă acest lucru




178

că aderarea României în 2007 este garantată? Aceasta a fost interpretareadată de unii comentatori politici mai puţin atenţi. A o accepta însă ar fi omare greşeală.

Data de 2007 reprezintă voinţa UE de a accepta Bulgaria şiRomânia, dacă ele sunt pregătite. Stabilirea acestei date este un reper decisiv în procesul de aderare a României, deoarece se recunoaşte explicitfaptul că aderarea la Uniunea Europeană în 2007 este posibilă pentruRomânia. Dar este important să ne uităm cu atenţie la limbajul folosit înconcluziile de la Copenhaga, având în vedere faptul că se menţionează şică realizarea acestui obiectiv va „depinde de progresul înregistrat înîndeplinirea criteriilor de aderare”.

Cu alte cuvinte, drumul este liber, dar România trebuie să îndeplinească în totalitate criteriile de aderare. Nu se vor accepta nici unrabat şi nici o abatere de la acestea. 2007 va deveni o realitate DACĂ ŞINUMAI DACĂ eforturile de reformă sunt continuate şi aprofundate.Aderarea în 2007 nu este o garanţie şi nici o hotărâre nu este dinainteluată. Aderarea în 2007 este un obiectiv comun pe care UE îl va urmăricu fermitate, dar care cere şi angajamentul deplin atât al guvernului şioamenilor politici din România, cât şi al întregii societăţi româneşti.

(…)Procesul de aderare la UE este unul dificil. El necesită eforturi

semnificative şi hotărârea de a merge mai departe până ce obiectivul finaleste atins. Este ca şi mersul pe bicicletă: în momentul în care te opreştidin pedalat, îţi pierzi echilibrul şi cazi. Pentru a se asigura că procesul deaderare va fi finalizat şi că se vor îndeplini criteriile de aderare, Româniatrebuie să ţintească sus. Nu ar trebui să-şi limiteze ambiţiile la doar trecerea testelor de aderare; ar trebui să-şi dorească să le treacă cu brio. Înacest fel, România nu numai că îşi va asigura un verdict final pozitiv dinpartea Comisiei şi a statelor membre actuale, atunci când va venimomentul evaluării pregătirii generale pentru aderare, dar va obţine şi

garanţia că a devenit un stat membru eficient şi influent.Beneficiile unei astfel de abordări sunt clare. Aderarea nu înseamnă numai adoptarea legislaţiei UE. Înseamnă, de asemenea, aplicarea acesteilegislaţii pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii cetăţenilor. Aderarea la UEnu se reduce la simpla obţinere de fonduri din partea UE. Ea ar trebui să se reflecte şi în modul în care se folosesc aceste fonduri pentrutransformarea ţării. România nu ar trebui doar să spere la un loc la masaUE. Ea ar trebui să depună eforturi pentru ca vocea ei să fie puternică şieficientă în discuţiile purtate la această masă. Eforturile nu vor înceta

odată ce România va deveni membr ă a Uniunii – provocările, ca şi




179

oportunităţile, nu vor dispărea peste noapte. România trebuie să fiepregătită să beneficieze la maxim de prerogativele sale de stat membru.Cu alte cuvinte, România nu ar trebui doar să devină un membru al

Uniunii: ea ar trebui să devină un membru eficient.”




180

VIII. POLITICILE UE ÎN PERSPECTIVA EXTINDERII

Una dintre cele mai cunoscute personalităţi ale spaţiului european,Romano Prodi, afirma: „Cea dintâi provocare la adresa Uniunii de mâineo va reprezenta găsirea unei soluţii la problemele privind necesitateacompatibilităţii sistemelor de securitate socială şi de relaţii industriale alestatelor noastre, respectând în acelaşi timp obligaţiile pe care competitivi-tatea internaţională o impune Europei ca sistem.” (Romano Prodi, O vizi-une asupra Europei, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 51). Şi, de aici, unadintre marile provocări la adresa Uniunii Europene o reprezintă şi găsireaunor soluţii cu privire la politicile sociale europene. Şi nu numai la ele...

Căci, principala preocupare şi problemă a fost ridicată, odată culărgirea UE•, de sistemul de finanţare al organizaţiei. După cum se

cunoaşte, sistemul de finanţare al UE se caracterizează prin autonomie,bugetul UE (la început anual, apoi multianual1) fiind aprobat de cătreConsiliul şi Parlamentul European prin codecizie. Acest sistem sebazează atât pe norme ce apar ţin dreptului primar sau derivat al UE, cât şipe dispoziţii sectoriale (de genul Regulamentele FSE sau FEDER etc.).

Tocmai datorită complexităţii efortului depus, au apărut două maritendinţe în rândul statelor membre, respectiv cea a cărei port-drapel sepoate considera Germania, privind reducerea contribuţiei ţărilor bogate şi,respectiv, cea a Spaniei (aşa-numitele „ţări de coeziune”, ţări mai puţin

• Până în 2007, Europa unită număra aprox. 480 milioane de locuitori,la care s-au adăugat, începând cu 1 ianuarie 2007, încă aprox. 35 de milioane;ca suprafaţă, UE a crescut la aprox. 3.800 mii kmp (de la 3.154); iar pondereaagriculturii, de ex., a crescut de la 2,0 la 3,5, iar cea a industriei – de la 26,7la 31,3, în timp ce cea a serviciilor a scăzut – de la 71,3 la 61,8.

1 Odată cu transformarea bugetelor anuale în bugete multianuale, s-aimpus şi conceptul de Perspective financiare, concept prin care se defineştecadrul financiar global multianual al UE, stabilit pe o perioadă de 7 ani,

distinct de Bugetele anuale ale UE.




181

importane din punct de vedere economic), care cere o reducere acontribuţiilor celor mai slabi.

În aceeaşi idee a lărgirii UE, o problemă importantă a ridicat-o şi

Politica Agricolă Comună. PAC a fost înfiinţată în 1963 şi a suferit, deatunci, cel puţin trei reforme majore (1992, 1999, 2003). Printre tr ăsătu-rile fundamentale ale PAC se pot număra:

- reprezintă o politică prin excelenţă integraţionistă;- este o politică mare consumatoare de resurse financiare (circa

jumătate din bugetul comun!);- constituie un capitol decizional sensibil.Printre obiectivele PAC, de la înfiinţare, se înscriu:- creşterea eficienţei agricole;- atingerea unui nivel echitabil de trai pentru fermieri;- stabilizarea pieţelor agricole;- asigurarea aprovizionării;- asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.Dintre principalele principii enunţate de PAC menţionăm:- crearea unei pieţe unice a bunurilor;- preferinţa comunitar ă;- solidaritatea financiar ă între statele membre.

Principalele instrumente ale PAC sunt fondurile structurale şipieţele reglementate, în care sunt utilizate sistemele de prelevări variabile,plăţile compensatorii şi ajutorul financiar direct (pe ultimul, punândaccent tocmai reforma PAC din iunie 2003).

O dată cu extinderea, suprafaţa dedicată agriculturii a UE creşteacu circa 60 milioane hectare; peste 22% din populaţia activă a noilor state membre fiind angrenată în agricultur ă; domeniul contribuia cu 9%la PIB-ul noilor state membre, în comparaţie cu 2,4% în UE 15. Pe acestfundal, au apărut numeroase proiecte de reformare sau chiar anulare a

PAC. S-a impus ca o soluţie acceptabilă o nouă PAC, orientată maimult spre producător, decât spre produs, politică însoţită, de asemenea,de demersuri în domeniul dezvoltării rurale şi al protecţiei mediului1.Această nouă PAC se putea baza pe două modele ce priveau politica deapropiere a preţurilor produselor din domeniul agricol: cel iberic – careviza apro-pierea progresivă; cel nordic – apropierea imediată.

1 Sugerate, de altfel, încă din 1995, cu ocazia Consiliului European de

la Madrid.




182

La rândul ei, Politica Regională sau de coeziune economică şisocială reprezenta, în contextul lărgirii UE, un alt capitol important şiextrem de dezbătut, mai ales că diferenţele existente între statele vechi şi

cele nou membre erau semnificative. În octombrie 2006, a fost înfiinţată şi Direcţia de Agricultur ă şi Dezvoltare Rurală a Comisiei Europene, carea elaborat un important document cu 20 de propuneri ce vizauprincipalele măsuri politice de dezvoltare rurală.

Dacă apelăm la dicţionarele de specialitate, definiţiile arată că poli-ticile sociale reprezintă acele „activităţi ale statului care au ca obiectivmodificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale ale uneicolectivităţi” (Elena Zamfir, Cătălin Zamfir, Politici sociale. România încontext european, Bucureşti, Editura Alternative, p. 22); iar o monografieeditată chiar de Institutul European din România defineşte acelaşi conceptca: „activităţile desf ăşurate prin intermediul statului (strategii, programe,proiecte, instituţii acţiuni, legislaţie) care influenţează bunăstarea indivi-dului, familiei sau comunităţii într-o societate” („Politici Europene”, Poli-tici sociale ale Uniunii Europene, Institutul European din România, Iaşi,2004, p. 5).

Mai exact, politicile sociale europene reprezintă atât politicilesociale promovate de către Uniunea Europeană, cât şi cele promovate de

statele membre. Scopul acestor politici europene este definit de tratatul dela Maastricht ca fiind realizarea unui „nivel ridicat de ocupare a for ţei demuncă şi de protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii,coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre”. Larândul său, art. 100 a al Actului Unic European a propus asigurarea unuinivel de viaţă ridicat, pentru toţi membrii comunităţii1.

Politicile sociale la nivelul UE constau în legislaţia europeană amuncii, în lupta împotriva discriminărilor etnice, religioase sau sexuale,în dispoziţii cu privire la sănătate, cultur ă şi educaţie şi în redistribuţia

prin intermediul fondurilor structurale europene. UE, în calitatea sa deorganism suprastatal, nu ofer ă ajutor material, financiar sau serviciigratuite cetăţenilor săi, ci, prin intermediul diverselor fonduri, sprijină regiuni sau ţări mai puţin dezvoltate. Politicile sociale europene se supun,în primul rând, imperativelor pieţei unice. Ele au rolul să absoarbă dezechilibrele economice şi sociale existente prin crearea marii pieţe

1 Prezentarea principalelor repere cronologice ale politicii sociale europeneîn „Politici Europene”, Politici sociale ale Uniunii Europene, Institutul European

din România, Iaşi, 2004, p. 6-10.






184

Politica de coeziune cuprinde toate acţiunile care vizează dezvol-tarea economică armonioasă, prin reducerea disparităţilor existente îndezvoltarea diferitelor regiuni, prin promovarea egalităţii şanselor şi a

dezvoltării durabile. Politica de coeziune se realizează prin intermediulFondului de Coeziune.Politica structurală se refer ă la setul de măsuri şi acţiuni destinate

regiunilor a căror economie a devenit necompetitivă, afectând populaţiazonei. Există patru tipuri de Fonduri Structurale, fiecare acoperind un do-meniu specific: Fondul European pentru Dezvoltare Regională (FEDER),Fondul Social European (FSE), Instrumentul Financiar de Orientare îndomeniul Pescuitului (IFOP), Secţiunea „Orientare” a Fondului Europeande Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-Secţiunea Orientare).

Ca parte a politicii de solidaritate, politica regională se bazează, înprimul rând, pe solidaritatea financiar ă, respectiv pe redistribuirea uneipăr ţi din bugetul comunitar către regiunile şi grupurile sociale mai puţinprospere.




185

IX. ETAPELE PROCESULUI DE ADERARE

A ROMÂNIEI LA NATO

După pr ăbuşirea sistemului comunist, în 1990, NATO a fostrecunoscut oficial de toate statele foste comuniste din Europa, România

fiind ultimul care a stabilit legături diplomatice cu NATO, în octombrie1990.În noiembrie 1991, România a fost unul dintre membrii fondatori ai

CCNA.România a solicitat formal aderarea la NATO la 18 septembrie

1993. Un an mai târziu, la 26 ianuarie 1994, România a devenit primulstat care a r ăspuns invitaţiei lansate de NATO de a participa laParteneriatul pentru Pace, program destinat cooper ării euroatlantice înmaterie de securitate, cu rol major în procesul de includere a noi membri

în NATO. Un program individual de Parteneriat, cu o valabilitate de doiani, s-a negociat cu NATO şi s-a perfectat în septembrie 1994. Între 1994şi 2001, România s-a angajat în nu mai puţin de 2.900 activităţi ale PfP,incluzând: controlul democratic asupra for ţelor armate; reorganizareafor ţelor armate în raport cu criteriile PfP şi NATO; operaţionalizarea unor unităţi militare sub conducerea NATO; reorganizarea învăţământuluimilitar; introducerea sistemului de planificare potrivit standardelor NATO etc.

Din 1995, armata română a fost inclusă în procesul Planning and

Revision of the Partnership for Peace (PARP), proces vizândplanificarea, evaluarea, antrenamentul, interoperabilitatea şi transferul decunoştinţe şi proceduri NATO.

Sincronizarea cu politica promovată de Alianţa nord-atlantică areprezentat şi direcţia internă românească de acţiune în ce priveşteaderarea la NATO, vizibilă în principalele luări de poziţie, precumDeclaraţia de la Snagov (1994), Apelul Parlamentului român către stateleNATO (1996) sau Cartea Albă România-NATO (elaborată de guvernulRomâniei în 1997), Declaraţia pentru aderarea României la NATO (2001).




186

România nu a fost admisă în primul „val” al extinderii NATO, dar abeneficiat de încheierea unui Parteneriat strategic cu SUA, lansat cuocazia vizitei fostului preşedinte american Bill Clinton la Bucureşti, la 11

iulie 1997.În aprilie 1999 a fost adoptat Planul Naţional de Aderare (PNA),destinat susţinerii pregătirii statelor doritoare să devină membre aleNATO. Prin intermediul acestui mecanism, NATO şi statele candidate aucooperat în vederea orientării, susţinerii şi evaluării eforturilor f ăcute îndirecţia pregătirii ader ării la Alianţă.

La 22 martie 2001, s-a constituit Comisia Naţională pentruIntegrarea României în NATO, iar la 21 iunie 2001, guvernul a aprobatStrategia de promovare a candidaturii de aderare a României la NATO.

La 1 august 2002, România a semnat, la nivel de subsecretar destat, un acord bilateral româno-american privind acordarea imunităţiisoldaţilor americani aflaţi pe teritoriul românesc. Reacţia UE a apărutimediat – 9 august, declaraţia lui G. Verheugen, care sublinia că estevorba de „o problemă care provoacă îngrijorare profundă şi va fireflectată în Raportul privind progresele pentru aderarea României.”

La summit -ul NATO de la Praga (21 - 22 noiembrie 2002), pe bazaevaluării progreselor înregistrate de statele candidate, şefii de stat şi deguvern ai ţărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alături

de alte şase state, să înceapă convorbirile de aderare la Alianţa Nord -Atlantică.Planurile Naţionale Anuale (PNA) de pregătire a ader ării statelor

candidate la NATO au permis Alianţei cunoaşterea aprofundată areformelor întreprinse de statele invitate să adere. În acelaşi timp,experienţa ciclurilor succesive ale PNA a oferit statelor invitate o bază solidă pentru înţelegerea principiilor NATO, precum şi a modului în carese desf ăşoar ă activitatea acestuia. Acest lucru a f ăcut posibilă reducereaperioadei de derulare a convorbirilor de aderare a statelor invitate la

NATO la numai două runde, faţă de cinci în cazul Cehiei, Poloniei şiUngariei.1. Prima rundă de convorbiri de aderare a României la NATO, care

s-a desf ăşurat la 13 decembrie 2002, la Bruxelles, a avut ca temă asumarea obligaţiilor de natur ă politică şi militar ă pe care le implică statutul de membru al Alianţei.

2. Cea de-a doua rundă, care a avut loc tot la Bruxelles, la 9ianuarie 2003, a avut ca temă asumarea obligaţiilor privind resursele,securitatea informaţiilor şi obligaţiile juridice rezultate din calitatea demembru al NATO.




187

3. Suplimentar, România, similar celorlalte state invitate, a elaboratun calendar pentru finalizarea reformelor necesare facilitării integr ării înAlianţă, document discutat cu statele aliate şi aprobat de către Guvernul şi

Preşedintele României. Calendarul a fost anexat Scrisorii privind confir-marea interesului, voinţei şi capacităţii României de a-şi asuma obligaţiilece decurg din statutul de membru al NATO, pe care, apoi, MinistrulAfacerilor Externe a transmis-o Secretarului General al NATO, înainteaceremoniei de semnare a Protocoalelor de aderare, din 26 martie 2003.

Odată cu semnarea Protocoalelor de aderare, a demarat procesul deratificare a protocoalelor de către statele aliate, în conformitate cuprocedurile interne specifice. Totodată, pentru acomodarea cu modul delucru al NATO, statele invitate au fost implicate în activităţile acestuia,prin participarea, ca observatori, la lucr ările majorităţii structurilor aliate.

După finalizarea procesului de ratificare, Secretarul General alNATO, în numele statelor aliate, a adresat viitoarelor state membreinvitaţia formală de a adera la Tratatul Nord-Atlantic. Pe baza acesteia,statele invitate au adoptat, potrivit procedurilor naţionale, legi prin care seaproba aderarea la Tratatul de la Washington şi apoi au trimisinstrumentele de aderare la Departamentul de Stat al SUA, care estedepozitarul Tratatului de la Washington.

În acest sens, art. 149 din Constituţia României, revizuită, prevede:„Aderarea României la Tratatul Nord Atlantic se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate dedouă treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.” În 2000, pentrusimplificarea procedurilor de aprobare a intr ării for ţelor armate str ăine peteritoriul naţional, a fost adoptată Ordonanţa de Urgenţă a Guvernuluinr. 13 /2000. Completarea cadrului legislativ a venit în 2001, prin Legeanr. 257 privind modul de acţiune împotriva aeronavelor care utilizează neautorizat spaţiul aerian al României. A fost, apoi, adoptată Legea

nr 22/2004 pentru aderarea României la NATO. Prin Legea nr. 42/2004privind participarea for ţelor armate la misiuni în afara teritoriului statuluiromân, în comparaţie cu legea adoptată în 1994 (Legea nr. 45), sesimplifică procedurile de luare a deciziilor, crescând astfel operativitateaîn îndeplinirea misiunilor.

Bibliografie1. T. Atanasiu, coord., România – NATO. Texte. Note. Comentarii.

Legislaţ ie naţ ional ă incident ă , Editura Militar ă, Bucureşti, 2006.




188

2. Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006.


• Comentaţ i şi definiţ i, după analiza textului urmă tor, conceptul departeneriat (Robert Weaver, Continuând contribuţ ia la construireasecurit ăţ ii prin parteneriat , în „Revista NATO”, primăvara 2004):

„Transformarea NATO a antrenat dezvoltarea Parteneriatului. Înfiecare domeniu – fie că este vorba de desf ăşurarea dificilelor misiuni demenţinere a păcii, fie că este vorba de contracararea noilor ameninţări la

adresa securităţii noastre comune, precum terorismul şi proliferareaarmelor de distrugere în masă – partenerii joacă un rol important înformularea şi implementarea r ăspunsului NATO la aceste noi provocări.În acelaşi timp, consilierea şi asistenţa oferită de NATO prin mecanismeleParteneriatului au devenit indispensabile în vederea sprijinirii partenerilor în abordarea unor aspecte importante ale procesului de reformă.

NATO se consultă în mod regulat cu partenerii săi în ConsiliulEuro-Atlantic al Parteneriatului (EAPC), care asigur ă cadrul politicgeneral pentru relaţiile cu partenerii. Fiecare partener îşi poate construi o

relaţie individuală cu Alianţa prin Parteneriatul pentru Pace, un programde activităţi practice din care partenerii îşi pot selecta propriile priorităţi îndomeniul cooper ării. Aceste două mecanisme esenţiale ale Parteneriatuluiau devenit cheia arhitecturii euroatlantice de securitate.

Pentru ca Parteneriatul să-şi menţină dinamismul şi relevanţa pentruAlianţă, acesta trebuie să fie adaptat permanent pentru a putea r ăspundepriorităţilor în evoluţie ale NATO. Întrucât NATO reprezintă un actor extrem de important în domeniul securităţii, este firesc ca partenerii să doreasc

ăsă

dezvolte o relaţie strâns

ăcu Alian

ţa. Dar, în acela

şi timp,

Parteneriatul trebuie să constituie în continuare o ofertă atractivă pentruparteneri şi să-i sprijine în atingerea aspiraţiilor lor. NATO şi partenerii săipregătesc abordarea unor provocări cu ocazia Summit -ului de la sfâr şitullunii iunie a acestui an.

În primul rând, echilibrul relaţiei dintre aliaţi şi parteneri s-amodificat. La 29 martie a.c., şapte foşti parteneri – Bulgaria, Estonia,Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia – au devenit aliaţi.Pentru prima dată, NATO are mai mulţi membri (26) decât parteneri (20).

De aceea, aliaţii trebuie să fie pregătiţi să-şi asume un rol şi mai activ,




189

astfel încât să ofere în continuare un Parteneriat vibrant, care va faceposibilă reexaminarea priorităţilor pe care ar trebui să le urmărimîmpreună în cadrul acestuia.

În al doilea rând, partenerii reprezintă un grup foarte divers. Acestainclude atât ţări importante din punct de vedere strategic din Caucaz şiAsia Centrală, cât şi ţări europene occidentale neutre. Toate aceste ţări aunevoi şi aspiraţii de securitate foarte diferite, ceea ce face ca priorităţile şiobiectivele pe care le urmăresc prin Parteneriat să varieze. Parteneriatultrebuie să fie îndeajuns de flexibil pentru a putea ţine cont de acest lucru.De exemplu, pentru ţările din Caucaz şi Asia Centrală, instrumenteleParteneriatului trebuie să sprijine desf ăşurarea propriilor iniţiative dereformă ale acestor ţări. Date fiind expertiza Alianţei în domeniulreformei apăr ării şi experienţa dobândită de la noii membri prinintermediul Planului de Acţiune pentru pregătirea în vederea ader ării,sprijinul pentru reforma apăr ării şi a structurii armatelor va reprezenta unelement central al acestui proces.

Dar, pentru a r ăspunde cel mai bine nevoilor procesului de reformă,Parteneriatul trebuie să contribuie la abordarea altor domenii importanteale reformei interne. Pentru a r ăspunde acestei cerinţe, NATO ofer ă partenerilor un mecanism denumit Planul Individual de Acţiuni al

Parteneriatului, sau IPAP, care este conceput pentru a aduna laolaltă toatemecanismele prin care fiecare partener interacţionează cu Alianţa şipentru a spori concentrarea pe reforma internă. IPAP-ul ar urma să iden-tifice clar priorităţile de cooperare ale fiecărui partener şi să ofere sigu-ranţa că diferitele mecanisme folosite corespund în mod direct acestor priorităţi.

Până în prezent, câteva ţări au demonstrat un interes deosebit pentruaceastă iniţiativă, iar Georgia a fost prima ţar ă care a început acest procesatunci când preşedintele georgian Mihail Saakaşvili a depus Documentul

de Prezentare al ţării sale la sediul NATO, la 6 aprilie.În timp ce unii parteneri îşi dezvoltă propriile structuri şi capacităţide apărare, alţii sunt în măsur ă să contribuie în mod semnificativ cu for ţela operaţiile conduse de NATO. De exemplu, trupele suedeze au jucat unrol deosebit de important în restabilirea ordinii în Kosovo după izbucnireaviolenţei în luna martie a.c. Pentru aceşti parteneri, este foarte importantca mecanismele Parteneriatului pentru Pace al NATO să le permită încontinuare să aibă un cuvânt de spus în procesul decizional al Alianţei,astfel încât să poată influenţa pregătirea şi desf ăşurarea misiunilor la care

participă sau a celor în care doresc să joace un rol.






191

acorde mai multă atenţie nevoilor partenerilor săi din Asia Centrală. Înprezent, opt parteneri participă la misiune, mulţi dintre aceştia punând ladispoziţie for ţe specializate valoroase, cum ar fi cele de poliţie militar ă şi

echipele de deminare. Aceste capacităţi sunt în general de mică anvergur ă, dar reprezintă o parte importantă a unei structuri echilibrate defor ţe, care reprezintă cheia succesului oricărei operaţii.

Partenerii din Asia Centrală au fost deosebit de utili în asigurarealogisticii for ţelor ISAF întrucât echipamentele trebuie să traverseze câtevaţări partenere înainte de a ajunge în Afganistan. Relaţiile dezvoltate prinParteneriatul pentru Pace au pus bazele acordurilor bilaterale încheiate dealiaţi privind tranzitul materialelor prin aceste ţări şi staţionarea for ţelor şia materialelor logistice pe teritoriul acestora.

Totodată, diversitatea etnică a Afganistanului face ca unii parteneridin Asia Centrală să aibă influenţă asupra actorilor locali importanţi, pecare o pot folosi în sprijinul atingerii obiectivelor ISAF. Ca rezultat alacestor variaţi factori, statele din Asia Centrală, odată considerate laperiferia spaţiului euroatlantic, reprezintă acum o regiune importantă dinvecinătatea Alianţei, iar Parteneriatul reflectă această importanţă sporită.

În al patrulea rând, Parteneriatul trebuie să r ămână deschis pentrunoi membri. Atât Bosnia-Her ţegovina, cât şi Serbia şi Muntenegru şi-au

exprimat limpede dorinţa de a fi incluse în Parteneriat. Alianţa a ar ătatclar că, pentru atingerea acestui scop, acestea vor trebui să îndeplinească condiţiile stabilite de NATO, între care o importanţă deosebită o arecooperarea cu Tribunalul Internaţional pentru Crimele din fostaIugoslavie, de la Haga.

În al cincilea rând, Parteneriatul trebuie să continue să-şi îndepli-nească funcţia iniţială şi să ofere un forum pentru consultările cu parte-nerii asupra acestor probleme de primă importanţă în cadrul preocupărilor de asigurare a securităţii. Parteneriatul are la dispoziţie o serie de meca-

nisme pentru organizarea întâlnirilor între aliaţi şi parteneri, sau a grupu-rilor mai restrânse cu o componenţă variabilă, în funcţie de subiectelepuse în discuţie. Atractivitatea pe care aceste diferite mecanisme o aupentru aliaţi şi parteneri trebuie menţinută.

Cea mai recentă serie de întâlniri EAPC la nivelul ambasadorilor desf ăşurată în acest an a permis abordarea unei multitudini de subiecte deo importanţă critică pentru aliaţi şi parteneri deopotrivă, inclusiv în ceeace priveşte evoluţiile din Balcani, neproliferarea armelor de distrugere înmasă şi lupta împotriva terorismului. EAPC-ul şi-a dat recent acordul

pentru instituirea unui nou Forum de Securitate al EAPC, care se va




192

întruni anual la nivel înalt pentru a discuta aspecte importante alesecurităţii şi modul în care NATO şi partenerii săi le pot aborda cel maibine împreună.

Politica în evoluţie a Alianţei privind Parteneriatul s-a dovedit plină de succes în sprijinirea schimbării mediului strategic din spaţiul euro-at-lantic. Prin promovarea interoperabilităţii politice şi militare, Parteneriatula ajutat la crearea unei adevărate culturi euro-atlantice de securitate,caracterizată de o voinţă puternică a aliaţilor şi partenerilor de a acţionaîmpreună în confruntarea cu provocările de securitate de importanţă critică, în spaţiul comunităţii euro-atlantice şi în afara acestuia. Întrucâtcei 26 de aliaţi şi 20 de parteneri continuă să evolueze împreună, ei îşi vor spori abilitatea de a da un r ăspuns comun acestor provocări comune.Summit-ul de la Istanbul va confirma această tendinţă şi va indica drumulde urmat în viitor”.

• Analizaţ i urmă toarele argumente în favoarea ideii România – pilon important al IESA şi PESC în aceast ă zonă a Europei, definind şiprincipalele structuri prezentate (G. Oprea, R. Timofte, C-tin Onişor,România – integrare şi securitate, Editura Balcanii şi Europa, Bucureşti,2005, p. 107):

- „participarea la For ţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul

Europei;- contribuţia cu for ţe şi mijloace la Brigada Multinaţională cuCapacitate de Luptă Ridicată a For ţelor ONU în Aşteptare;

- aportul la constituirea unei Brigăzi de menţinere a păcii a ţărilor din centrul Europei;

- constituirea Grupului de cooperare navală de la Marea Neagr ă;- negocierea înfiinţării primei unităţi mixte româno-ucraineano-

slovaco-ungar ă de geniu;- iniţiativa înfiinţării unui Batalion mixt româno-moldovean;

- găzduirea unor instituţii de pregătire regionale, cum ar fi: CentrulRegional de Pregătire PfP româno-britanic şi Centrul Regional deManagement al Resurselor de Apărare;

- participarea, începând cu anul 1991, la operaţii şi misiuni demenţinere a păcii pe continentele: Europa, Asia şi Africa.”.

• Alcă tuiţ i o schemă privind participarea Armatei României lamisiuni în afara teritoriului naţ ional. Enumeraţ i şi analizaţ i, în acest context, tipurile de misiuni la care România poate participa în afara ţă rii.






194

X. UNIUNEA EUROPEANĂ

ŞI NOILE PROVOCĂRI CONTEMPORANE

Conceptul de securitate internaţ ional ă Prin anul 1963, Alistair Buchanan dădea una dintre cele mai inte-

resante definiţii ale securităţii internaţionale, pe care o vedea ca pe o„condiţie în care inhibiţiile şi factorii nestimulativi care pot conduce lar ăzboi sunt mai numeroşi decât cei favorizanţi”. O altă definiţie,considerată la fel de clasică, aminteşte de studiul ameninţărilor, utilizăriişi controlului for ţelor militare (Stephen Walt).

Odată cu trecerea timpului, acest tip de definiţie nu a mai fostconsiderat complet. El scăpa din vedere foarte multe aspecte ale lumiicontemporane în curs de globalizare, cel mai important aspect fiind celimpus de fenomenul ameninţărilor transnaţionale.

Un moment important în definirea actualului context internaţional afost marcat de apariţia lucr ării autorului american Barry Buzan, în 1983(reeditată în 1991), intitulată Peoples, States and Fear , ideea sa centrală afiind regândirea problematicii securităţii mondiale.

Autorul redefineşte noţiunea de „ameninţare”, realizând o legătur ă între tipul de „ameninţare” (Threats) şi vulnerabilitate (Vulnerability). Înacest sens, „securitatea colectivităţilor umane este afectată de diver şi fac-tori în cinci sectoare majore: militar, politic, economic, social şi de mediu.

Securitatea militar ă priveşte jocul la două nivele al capacităţilor

ofensive şi defensive ale statelor şi percepţia statelor relativ la percepţiilefiecăruia.Securitatea politică vizează stabilitatea organizaţională a statelor, a

sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le confer ă legitimitate.Securitatea economică priveşte accesul la resurse, pieţe şi capital

necesare pentru a susţine niveluri acceptabile de bunăstare şi putere astatului.

Securitatatea societală priveşte sustenabilitatea, în condiţii deevoluţie acceptabile, a pattern-urilor tradiţionale ale limbii, culturii şi

religiei, precum şi a obiceiurilor şi identităţii naţionale.




195

Securitatea mediului priveşte menţinerea biosferei locale şi globaleca suport esenţial de care depind toate celelalte activităţi umane.

Aceste 5 sectoare nu operează separat unele de altele. Fiecare

defineşte un aspect focal în cadrul problemei securităţii şi o cale deordonare a priorităţilor, dar toate sunt legate împreună printr-o reţeaputernică” (op. cit., ed. 1991, p. 19-20).

Elementul de mare interes devine, conform lui Buzan, securitateasocietală, deoarece „aspectul cheie al societăţii este acel set de idei şipractice referitoare la identitatea indivizilor ca membri ai unui grupsocial. Societatea se refer ă la identitate, la auto-percepţia comunităţii şi aindivizilor care se autoidentifică drept membri ai comunităţii” (p. 24). Iar „dacă societăţile sunt problema centrală a acestei noi problematici, atuncichestiunea identităţii şi cea a migraţiei sunt cele care fundamentează percepţia ameninţărilor şi a vulnerabilităţilor” (p. 6).

În contextul post-septembrie 2001, o altă lucrare a generat noiinterpretări. Autor: S. Huntington, titlu: Cine suntem noi? Provocă rileIdentit ăţ ii Naţ ionale Americane (2004). Ideea centrală – mai întâi,defineşte-te bine ca societate, ca stat şi de-abia apoi pune la cale unproiect de strategie de securitate. Pentru că trebuie să ştii cui se adresează el, respectiv cine este comunitatea avută ca obiect al respectivului proiect.

În plus, trebuie avut în vedere faptul că Europa de sud-est etalează „variate şi persistente vulnerabilităţi (…) Din punct de vedere economico-social, spaţiul de securitate sud-est european evidenţiază o serie de«slăbiciuni de structur ă» (...) Din punct de vedere politic, principalacarenţă a complexului balcanic de securitate constă în r ăspunsul inadecvatpe care l-au oferit elitele locale «provocărilor post-comuniste ale istoriei»(…) Din punct de vedere militar, cu unele excepţii, statele din Balcani nuau resursele şi mecanismele necesare gestionării şi rezolvării crizelor deamploare şi nici posibilitatea de a contracara, prin for ţe proprii, agresiuni

externe” (Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005, Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2006, p. 41-43).Într-unul dintre discursurile sale, unul dintre consilierii pentru

Europa Centrală şi de Est ai NATO, Chris Donnelly, a adresat şi unsugestiv mesaj, intitulat Security in the 21st Century: new challenges and new responses, în care identifica cel puţin trei factori principali care aucontribuit la creionarea actualei scene internaţionale de securitate:

- proliferarea de tehnologie necontrolabilă;- creşterea diferenţelor dintre statele bogate şi cele sărace;

- revoluţia informatică.




196

Securitatea în EuropaÎnceputurile postbelice sunt legate de perioada 1950-1952, când a

fost elaborat un proiect de înfiinţare a unei Comunităţi Europene de

Apărare (CEA). Potrivit acestuia, urma să se constituie şi să se instituie oArmată Europeană, cu instituţii supranaţionale şi un buget comun. Scopulera, între altele, să permită reînarmarea Germaniei de Vest, pe fundalulameninţării sovietice, mai ales post 1949, perioadă când armata sovietică s-a dotat cu arma atomică. Contingentele germane urmau să fie integrate,astfel, într-o nouă armată europeană, evitându-se în acest fel ca RFG să-şiînfiinţeze o armată naţională.

Dar se scurseser ă doar câţiva ani de la încheierea r ăzboiuluimondial, iar problema reînarmării Germaniei era greu de acceptat de către

europeni. Totuşi, în 1952, Belgia, Franţa, R.F. Germania, Italia,Luxemburg şi Olanda au semnat un Tratat pentru constituirea ArmateiEuropene. Toate ţările au ratificat acest tratat, mai puţin Franţa. Proiectula produs o vie emoţie în Franţa, iar Adunarea Naţională a respins, la 30august 1954, cu 319 voturi contra 264, tratatul. Proiectul a fost abandonat.

Deşi tratatul asupra constituirii CEA a fost respins, problemareînarmării Germaniei Federale a devenit din ce în ce mai disputată şi dis-cutată. Cei şase semnatari ai tratatului asupra CEA, Marea Britanie, StateleUnite şi Canada s-au întâlnit, la 28 septembrie - 3 octombrie, la Londra, şi,

la 23 octombrie, la Paris, unde au decis să restabilească suveranitateanaţională a Republicii Federale Germania şi să o integreze, împreună cuItalia, în Uniunea Occidentală, devenită Uniunea Europei Occidentale, să oautorizeze să-şi reconstituie armata şi s-o admită în NATO.

Problema constituirii unei armate europene nu a fost însă completabandonată, ci doar reformulată şi repusă în alţi termeni.

În anii ’70, pe fundalul crizei provocate de Franţa, care se retr ăsesedin structurile militare ale NATO, problema înfiinţării unei comunităţieuropene de apărare cunoaşte o vizibilă stagnare, cu toate că existaumulte voci, asemenea celei a premierului belgian, Leo Tindemans, careconsiderau că o Uniune Europeană f ăr ă o politică de apărare comună r ămâne incompletă.

Printre factorii consideraţi de analişti a fi reprezentat obstacolemajore în realizarea unui asemenea proiect se pot enumera: factori denatur ă constituţională; dificultăţi tehnologice şi juridice•; divizări diplo-matice; constrângeri economice şi psihologice etc.

• De exemplu, Legea MacMahon, votată de Congresul SUA în 1946.




197

Odată cu încheierea „r ăzboiului rece”, situaţia s-a schimbat radical.S-a reafirmat valoarea tradiţională a conceptului de apărare, în

sensul de apărare teritorială. Iar cu prilejul evenimentelor dramatice din

Kosovo, s-a constatat că Uniunea Europeană nu are capacitatea de arezolva crize de mare amploare. Ca atare, s-au căutat soluţii adecvate.Astfel a apărut necesitatea unei politici europene comune de securitate şiapărare, coerentă şi credibilă, care să permită UE să se afirme caimportant actor în viaţa politică internaţională.

De la sfâr şitul „r ăzboiului rece”, europenii se confruntă cu trei maritipuri de provocări:

- nevoia de extindere a UE şi de consolidare a spaţiului europeancomun (economic, politic, social, cultural şi militar), pe cei trei mari

piloni (economic, politic, de securitate şi apărare);- solicitarea f ăcută europenilor de către americani de a se implicamai mult în probleme de securitate şi apărare, în sensul spoririicheltuielilor militare şi dotării for ţelor armate cu o capacitate sporită deproiecţie strategică;

- edificarea unui concept de securitate şi apărare specific european.Momente importante în edificarea securit ăţ ii europenePrimul pas a fost f ăcut prin creionarea la Maastricht a aşa-numitei

PESC. Titlul V al Tratatului, intitulat Dispoziţii privind Politica Externă

şi de Securitate Comună, se ocupă de reglementarea acesteia. Mecanis-mele sale principale se bazează pe informarea reciprocă a statelor mem-bre cu privire la problemele de politică externă şi de securitate, pe adop-tarea unor acţiuni comune, Consiliul European definind principiile şiorientările generale ale PESC.

Art. J1 (2) înscrie două aspecte importante ale obiectivelor gene-rale: menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, în concordanţă cu principiile ONU, cu cele ale Actului Final de la Helsinki şi cuobiectivele Cartei de la Paris.

Gestionarea crizei iugoslave – deficitar ă – a impus, ca unul dintrefac-torii determinanţi, remodelarea nu neapărat a conceptelor generale, ci,mai ales, a caracteristicilor practice, finalităţilor, modalităţilor de cooperare.

Tratatul de la Amsterdam a adus schimbări cu privire la următoa-rele probleme:

- crearea unei celule de planificare politică şi analiză;- înfiinţarea poziţiei de Înalt Reprezentant al PESC;- votarea, în sistemul majorităţii calificate, pentru implementarea

măsurilor şi extinderea cooper ării în domeniul managementului de criză

între UE şi UEO.




198

În ceea ce priveşte chestiunea înfiinţării unor for ţe armate comune,Franţa şi Germania au dat semnalul prin crearea, în mai 1992, a unui corpde armată – ca primă etapă a unei apăr ări comune autonome – EUROCORP.

Două noi unităţi multinaţionale, EUROFOR şi EUROMARFOR , aucompletat iniţiativa franco-germană, ele fiind înfiin-ţate în urma sesiuniiministeriale a UEO de la Lisabona, din 15 mai 1995, prin participareaFranţei, Spaniei şi Italiei.

Apoi, Marea Britanie a fost atrasă, cu prilejul summit -ului de laChartres, din 1994, la formarea aşa-numitului Grup Aerian European(GAE), extins, în 1999, prin includerea şi a Germaniei, Olandei, Belgiei şiSpaniei. Aceste for ţe armate erau puse la dispoziţia UEO, misiunile lor fiind fixate prin Declaraţia de la Petersberg, semnată la 19 iunie 1992.Dintre acestea menţionăm:

- contribuţia la apărarea comună a aliaţilor europeni;- intervenţii umanitare sau cu scopul de a evacua resortisanţii

europeni din zonele de conflict;- misiuni de menţinere a păcii;- intervenţii ale for ţelor combatante în cadrul gestiunii crizelor.Saint-Malo, 4 decembrie 1998La 3-4 decembrie 1998 a avut loc, la Saint-Malo, în Franţa, un

summit franco-britanic unde s-au pus la punct unele chestiuni privind relaţiaMarea Britanie – Uniunea Europeană; s-au impulsionat elaborarea şifundamentarea unui concept european de securitate şi apărare. Pentru primadată, în Declaraţia Comună asupra Apăr ării Europene, adoptată de participanţi, s-a subliniat nevoia ca UE să fie dotată cu capacitatea deacţiuni autonome, să fie susţinută de for ţe militare credibile. Cu acest prilej,au fost formulate trei orientări importante cu privire la apărarea europeană:

- UE trebuie să dispună de o capacitate autonomă de acţiune, să sesprijine pe for ţe militare credibile, pentru a fi capabilă să facă faţă crizelor

internaţionale;- Necesitatea creării cadrului instituţional al UE pentru a puteaconcretiza dispoziţiile de la Amsterdam, prin asigurarea primatului political UE;

- Structurile militare europene au nevoie de o bază economică şitehnologică de apărare.

Köln, 3-4 iunie 1999Ca urmare a impulsului dat la Saint-Malo, a celor discutate la

summit -ul NATO de la Washington din primăvara anului 1999 şi a intr ării

în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, preşedinţia germană a Comuni-




199

tăţii din primul semestru al anului 1999 a luat iniţiativa desf ăşur ăriisummit -ului de la Köln din 3-4 iunie 1999. A apărut astfel o primă etapă în îndeplinirea obiectivelor politicii externe de securitate comună (PESC)

şi în definirea progresivă a unei politici de apărare comună. „Statelemembre – se ar ăta în documentul aprobat – trebuie să fie pregătite ca,până în 2003, să poată desf ăşura, într-un interval de 60 de zile şi pentrucel puţin un an, for ţe militare numărând 50-60.000 de oameni pentruîntregul spectru al sarcinilor de le Petersberg.”

Statele membre au decis să doteze UE cu mijloacele şi capacităţilenecesare pentru a-şi asuma responsabilităţile pe care le presupune opolitică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PECSA). Seviza în mod deosebit crearea capacităţii Consiliului European de a lua

decizii în ceea ce priveşte prevenirea conflictelor şi misiunile degestionare a crizelor (misiuni „Petersberg”).Helsinki, 9-10 decembrie 1999Preşedinţia finlandeză a UE a prezentat, la Helsinki, şefilor de stat

şi de guvern două rapoarte referitoare la securitate şi apărare, avizate deConsiliul General al Afacerilor, din 7 decembrie 1999. Pe această bază aufost create, în cadrul Consiliului, noi structuri politice şi militare:Comitetul Politic şi de Securitate (COPS); Comitetul Militar şi StatulMajor. Aceste structuri permit UE să asigure orientarea politică şi

strategică necesar ă planificării şi conducerii operaţiilor tip „Petersberg” .Aceste structuri au intrat în funcţiune treptat. Mai întâi au fostcreate unele organe interimare: Comitetul Politic de Securitate Interimar (COPSi); un organ militar interimar (OMi); compus din reprezentanţiişefilor de state majore din cele 15 ţări membre ale UE şi un grup deexper ţi care au format nucleul Statului Major al Uniunii Europene.

Aceste structuri au lucrat intens pentru a realiza un dispozitiv careşi-a prelucrat atribuţiile la 1 martie 2000. S-a format, treptat, o cultur ă deapărare proprie UE, iar structurile din cei trei piloni ai UE au început să

ţină seama şi de dimensiunea militar ă.Obiectivul global (Headline Goal ) pe care şi l-au fixat statele

membre ale UE era acela al eficientizării unei For ţe de Reacţie Rapidă Europeană (FRRE) de valoarea unui corp de armată.

În ciuda dorinţei de definire a unor organisme total separate de celeatlantice, paralelismele sunt, însă, în continuare, evidente. Şi, în plus, deşise pare că organismele gândite reprezintă, atât din perspectiva NATO, câtşi a UE, mai mult, modelele de armate ale viitorului (unul, euroatlantic,celălalt, pur european), liniile directoare ale strategiilor şi structurilor de

for ţe pentru secolul al XXI-lea nu sunt încă definitivate, ci doar conturate.




200

Feira, 19-20 iunie 2000Scopul conferinţei de la Feira a fost angajarea capacităţilor ţărilor

membre, fiecare stat membru al UE venind cu propria ofertă. Summit -ul

de la Feira a permis definirea principiilor şi modalităţilor de angajare caresă permită statelor membre ale NATO, dar care nu fac parte din UE, ca şialtor ţări candidate să contribuie la gestionarea militar ă, de către Uniune,a crizelor şi conflictelor. Tot la Feira au fost stabilite şi principiile deconsultare cu NATO în probleme militare în patru domenii: probleme desecuritate; obiective în termeni de capacităţi; modalităţi care să permită UE să aibă acces la mijloacele NATO; mecanismele de consultarepermanentă.

De asemenea, s-a hotărât ca preşedinţia franceză să fie invitată să adreseze Consiliului European de la Nisa un raport pe următoarelepuncte:

a) Formularea obiectivului global şi a obiectivelor colective, întermeni de capacităţi, stabilite la Helsinki, inclusiv în ceea ce priveşterezultatele Conferinţei asupra ofertelor de angajare care urma să fieorganizată la Nisa, înaintea Consiliului.

b) Crearea de structuri politice şi militare permanente care să intreîn funcţiune cât mai rapid posibil după Consiliul European de la Nisa.

c) Punerea în aplicare a deciziilor de la Feira privind: aranjamentelede consultare a unor ţări ter ţe în gestionarea crizelor de către UE;definirea, pe baza activităţii grupurilor de lucru ad-hoc UE – NATO, aaranjamentelor de consultare şi cooperare cu NATO în gestionareamilitar ă a crizelor.

d) Definirea şi punerea în funcţiune a capacităţilor UE de gestionarecivilă a crizelor, inclusiv definirea unor obiective concrete.

Conferinţ a de la Bruxelles (noiembrie 2000) asupra angajăriicapacităţilor a constituit o altă etapă importantă. Rezoluţia adoptată:

– afirmă că o politică europeană comună în materie de securitate şiapărare (PESA) nu constituie un scop în sine, ci un instrument în serviciulpoliticii externe a UE şi care nu poate fi utilizat decât pentru scopuriprecise, stabilite cu claritate de Consiliu, în legătur ă cu ComisiaEuropeană şi cu susţinerea Parlamentului European;

– relevă că PESCA nu va fi cu adevărat eficace decât dacă ea estecondusă de o autoritate desemnată în mod clar, capabilă să coordonezeansamblul de mijloace disponibile, atât civile, cât şi militare, şi apreciază,de altfel, că noile structuri, odată puse în funcţiune, vor face obiectul unor

evaluări regulate;




201

– reafirmă că crizele vor trebui soluţionate mai întâi prin mijloacecivile, f ăr ă a se exclude, totuşi, recurgerea la for ţa armată, când diplo-maţia a atins limitele, cu condiţia ca utilizarea ei să se facă în acord cu

principiile fondatoare ale UE şi cu constituţiile statelor membre, ca şi cuprincipiile Cartei ONU sau ale OSCE;– subliniază că, în conformitate cu dreptul internaţional, utilizarea

for ţei armate necesită un mandat ad-hoc al Consiliului de Securitate alONU. Cu conştiinţa riscurilor de blocaj care pot surveni în acest organism,insistă asupra necesităţii reformei instituţiilor ONU;

– afirmă necesitatea, pentru UE, de a elabora principiile şi bazelejuridice care să autorizeze intervenţia, fie prin mijloace civile, fie prinmijloace militare sau prin combinarea celor două, pe teritoriul unui stataflat în criză;

– subliniază că o astfel de diversificare şi această consolidare acapacităţilor de intervenţie a UE în zone de criză trebuie să se îmbine cuacţiuni destinate să restabilească şi să consolideze statul de drept,democraţia, societatea civilă, un sistem juridic independent, administraţialocală şi sistemul economic, cu scopul de a permite revenirea, în cel maiscurt timp, la o viaţă normală şi asigurarea securităţii democratice înzonele respective;

– subliniază, în acest context, că UE trebuie să coopereze cuforumurile ONG-urilor specializate;– estimează că prima etapă de aplicare a unei politici de prevenire a

conflictelor constă în dezvoltarea capacităţilor UE de culegere a învăţă-mintelor şi informaţiilor, ca şi a capacităţilor de analiză, astfel încât să poată fi detectate semnalele de criză înaintea declanşării acesteia;

– subliniază că intervenţia preventivă trebuie să fie adaptată lanatura crizei şi să permită aplicarea unui ansamblu de măsuri, începândcu presiunea diplomatică şi cu acţiunile pozitive destinate să întărească

societatea civilă, f ăr ă a exclude acţiunile coercitive, de la sancţiunilepolitice şi economice la ameninţarea cu întrebuinţarea for ţei;– estimează necesitatea de a distinge, în gestionarea crizelor, pe de

o parte, mijloacele non-militare de acţiunile civile (umanitare, de obser-vare, mediere, reconstrucţie etc.), care ar putea să releve un corp civileuropean de pace şi, pe de altă parte, acţiunile de poliţie, care ar puteaconstitui preludiul unei escaladări în utilizarea mijloacelor coercitive saua celor care se înscriu într-o perspectivă post-conflict;

– constată că asigurarea unei capacităţi de intervenţie rapidă a UE

pune problema profesionalizării armatelor statelor membre, cale pe care






203

Mijloacele pe care Uniunea Europeană le are la dispoziţie pentruprevenirea conflictelor, asa cum au fost stabilite ele la summit -ulConsiliului European de la Laeken, la 14-15 decembrie 2001, sunt:

cooperarea pentru dezvoltare şi asistenţă externă; instrumente de politică economică, politici sociale şi de mediu; ajutor umanitar; instrumentediplomatice şi dialog politic, cooperare cu partenerii internaţionali.

La acestea se adaugă şi mai noile instrumente oferite de domeniulmanagementului crizelor – dezvoltarea mecanismului de reacţie rapidă,flexibilizarea condiţiilor pentru ajutorul extern şi reformarea acordării lui–, cu obiective cât se poate de clare, precum: formarea for ţelor poliţieneşti, formarea de specialişti pentru respectarea supremaţiei legii,înfiinţarea administraţiilor civile, protecţia civilă.

Începând cu anii ’90, Uniunea Europeană a început să se ocupeexplicit cu prevenirea conflictelor, concentrându-se pe trei axe: (1) Africa– bazându-se pe diplomaţia preventivă, rezolvarea conflictelor şi menţi-nerea păcii; (2) acţiuni comune pentru iniţierea Pactului de Stabilitatepentru Europa de Sud-Est, implicarea în rezolvarea conflictelor dinregiunea balcanică; (3) prevenirea şi combaterea traficului ilegal de arme.

Prevenire structural ă – prevenire acut ă Literatura de specialitate a impus cel puţin doi termeni care au

legătur ă directă cu acţiunile destinate prevenirii conflictelor: prevenireastructurală şi prevenirea acută. Prevenirea structural ă sau pe termen lungeste direcţionată spre cauzele conflictului, în timp ce prevenirea acut ă ,operaţională, se adresează direct escaladării crizelor în conflicte violente.

Tot în acest domeniu s-a introdus şi o macro-schemă, în funcţie decare este considerată o posibilă evoluţie a relaţiilor internaţionale şi,respectiv, a tipului de r ăspuns oferit:

1) pace – prevenirea conflictelor prin mijloace structurale: promo-varea democraţiei, a supremaţiei legii şi a drepturilor omului;

2) creşterea tensiunilor – măsuri preventive pe termen scurt: dialogpolitic, sancţiuni, stabilizare socio-politică, amplasare preventivă a unor for ţe;

3) conflict violent – reducerea violenţei prin măsuri coercitive şinon-coercitive;

4) reconstrucţie post-conflict – demilitarizare, controlul armamen-telor, monitorizare, dialog politic şi reforme instituţionale.

Strategia Europeană de Securitate şi prevenirea conflictelor , apre-ciată pozitiv, cu predilecţie pentru realismul ei, a fost lansată în decembrie




204

2003, la summit -ul Consiliului European de la Roma. Iată câteva dintreprincipalele sale orientări:

• Aprecierea UE drept un actor global, pregătit să îşi asume

responsabilitatea pentru securitatea globală în scopul construirii unei lumimai bune;• Stabilirea unei aşa-numite „prime linii de apărare” în afara UE;• Recunoaşterea că „nici una dintre ameninţările contemporane nu

este pur militar ă şi nici nu poate fi combătută doar prin mijloacemilitare”;

• Evidenţierea provocărilor globale cărora trebuie să le facă faţă UE (săr ăcie, foamete, insecuritate, competiţia pentru resursele naturale) şia ameninţărilor esenţiale pe care trebuie să le contracareze;

• Sublinierea faptului că obiectivele strategice implică abordareaameninţărilor, construirea securităţii în bună vecinătate şi crearea uneiordini internaţionale bazate pe multilateralism.

Conceptul de bună vecină tateDe-a lungul timpului, Comunitate Europeană a promovat o politică

bazată pe cel puţin două aspecte vitale: parteneriat, respectiv integrare.Din prima categorie au f ăcut parte iniţiative precum Pactul Balladur (1993-1995), ce viza ţările Europei central-estice şi ţările baltice (direcţii

ale aşa-numite diplomaţii preventive).În martie 2003, r ăspunzând unei cereri a statelor membre iniţiată lasummit -ul de la Copenhaga, Comisia Europeană a lansat planul denumitPolitica Europeană a Vecinătăţilor (European Neighbourhood Policy), cuprivire la raporturile politico-economice cu statele ce vor avea frontier ă cu UE din 2004.

Statele vizate: Rusia, Ucraina, Moldova, Belarus, la care seadăugau şi cele din Mediterana de sud şi de est, proiectul fiind conceputpentru o perioadă de 10 ani. Aceste state trebuia să formeze un inel de

„state prietenoase şi bine-guvernate”, cooperarea cu ele devenind orecompensă, cu condiţia fermă însă ca ele să treacă la reforme susţinute îndomeniile politic, economic şi instituţional.

Prin lansarea Politicii Europene a Vecinătăţilor (PEV) se urmăreauconsolidarea zonei de stabilitate şi securitate pe flancurile Europeiextinse, evitarea creării unei noi „cortine de fier” între statele integrate şicele r ămase în afara acestui proces, dar şi configurarea unei adeziunicomune la principiile şi valorile europene tradiţionale.

Din punctul de vedere al UE, conceptul de „bună vecinătate” se

referea la acele state aflate dicolo de linia frontierelor actuale sau de




205

perspectivă ale Uniunii, dar care nu au, pe termen mediu şi lung, pers-pectiva integr ării europene, din motive ce ţin atât de limitele dinamiciiextinderii europene, cât şi de neîndeplinirea criteriilor de aderare, precum

şi de diferenţele culturale şi geopolitice.Iniţiativa europeană de gestionare eficientă şi echitabilă a relaţiilor cu vecinătatea se referea la trei axe geostrategice distincte: Mediterana – Orientul Mijlociu, Vestul – CSI şi sudul Caucazului – Marea Caspică.

În dezbaterile comunităţii ştiinţifice s-au impus imediat cel puţindouă întrebări importante cu privire la PEV:

1. Este PEV suficient de atractivă pentru a încuraja şi susţine refor-mele în ţările ce alcătuiesc vecinătatea ?

2. Este PEV o alternativă viabilă pentru procesul de integrare ?Astfel, s-a ajuns la concluzia că noul concept – PEV – trebuia să fie

atât acceptabil, cât şi durabil, adaptabil, dar şi eficient.În ceea ce priveşte adevărata dimensiune regională a politicii

europene a vecinătăţilor, analiştii occidentali au subliniat câteva elementedefinitorii, şi anume:

- gradul ridicat de eterogenitate;- progresivitatea în dezvoltare;- lipsa dimensiunii instituţionale;

- interdependenţa politică şi economică asimetrică.S-au impus şi unele critici, printre care:- utilizarea conceptului de « presiune », pentru implementarea/difu-

zarea democraţiei (cu predilecţie în statele arabe, de exemplu);- lipsa unei dimensiuni strategice;- utilizarea aşa-numitei „politici a măsurii universale” – aplicabile

tuturor statelor, indiferent de condiţiile pe care le prezintă.

Bibliografie obligatorie1. I. Gh. Bărbulescu, UE de la Naţ ional la Federal, Editura

Tritonic, Bucureşti, 2005.

Bibliografie facultativă 1. S. Petrescu, Apă rarea şi securitatea europeană , Editura Militar ă,

Bucureşti, 2006.




206


• Exist ă sau nu divergenţ e cu privire la componenţ a şi atribuţ iileunei armate europene?

Un diplomat german (apud S. Pond, op. cit ., p. 210) consider ă că:„Există o mare divergenţă între punctele de vedere exprimate. Franţa poatesă-şi imagineze desf ăşurarea unor operaţii în Africa… Spania îşi avansează în mod evident politica externă şi de apărare, întrucât are convingerea că ofor ţă europeană destinată situaţiilor de criză poate fi folosită uneori peteritoriul său. Viziunea Franţei este destul de clar ă. Ea îşi doreşte caminiştrii de externe ai UE să se întrunească şi să spună: Noi credem că UE

trebuie să fie gata să desf ăşoare acţ iuni militare în regiunea X sau Y . Apoise va organiza o coaliţie mică a celor care sunt de accord cu această poziţie.Ei îşi vor face meseria şi se vor întoarce după şase luni, declarândminiştrilor de stat, umiţi, că misiunea a fost îndeplinit ă .” Poziţia MariiBritanii se aseamănă puţin cu cea a Franţei, numai că miniştrii de externeeuropeni se întrunesc şi îi cer Alianţei NATO să preia acţiunea militar ă.Apoi, şase luni mai târziu, comandantul american suprem al for ţelor aliateraportează că misiunea a fost îndeplinit ă .

Poziţia Germaniei se află între „primele două. Ceea ce avem noi în

minte este mult mai flexibil. Avem nevoie cel puţin de un mecanism deconducere acolo unde o asemenea operaţie militar ă poate fi ghidată zilnicîn funcţie de priorităţile fixate de UE şi, de asemenea, de for ţeoperaţionale, care să se lupte. Din punctul meu de vedere, NATO s-ar ocupa de logistică, de planificare, de transport”, în timp ce UE ar furnizatrupele de luptă.

• Analizaţ i din perspectiva României, urmă toarea definiţ ie dat ă Politicii Externe şi de Securitate Comună (Lucica Matei, prefaţă laS. Duke, Politica Externă şi de Securitate Comună – provocă rileextinderii UE , Editura Economică, Bucureşti, 2004, p. 14): „DezvoltareaPESC/PESA presupune noi eforturi conceptuale şi de implementare care să asigure viitorul Europei şi care să promoveze valori şi consecinţe beneficepentru cei peste 100 de milioane de viitori cetăţeni ai UE”.

• Traduceţ i şi comentaţ i urmă torul text, punând accentul pesemnificaţ iile terorismului internaţ ional în lumea contemporană :

„All of the other policy choices require that terrorism be securitisedand emergency action of some sort taken to try to counter and eliminate

it. These choices fall into three main types:




207

Insulation – Insulation is exemplified by homeland security andhardening the state both against penetration by terrorists and vulnerabilityof infrastructure to terrorist attack. Pursuing the logic of homeland

security quickly begins to undermine some core elements of the LIEO.The free movement of people for purposes of business, education and thearts is restricted by enhanced controls on travel and immigration. The freemovement of goods is restricted both by increased requirements for inspection and traceability, and the imposition of more controls on theexport of technology related to WMD. The free movement of money isrestricted by the measures taken to disrupt the financial networks of terrorists. By hardening borders, homeland security measures erode someof the principles of economic liberalism that they are designed to defend,and the same argument could be made about the tradeoff betweenenhanced surveillance under the WoT, and the civil liberties that are partof the core referent object of Western civilization.

At various points insulation blends into:Repression – Repression is about carrying the fight to the terrorists

in an attempt to eliminate them by police and/or military action. It is thesharp end of the WoT, and involves a wide spectrum of activities fromtaking down whole states on one extreme (e.g. Afghanistan, Iraq);

through sustained occupations (e.g. Israel in the West Bank and Gaza)and military searches for and assaults on terrorist bases (e.g. as inPakistan, post-Taleban Afghanistan, the Philippines), to targettedassassinations (e.g. Israeli policy against Hamas and the PLA) andarbitrary arrests and detentions (the US extralegal gulag in GuantanamoBay and elsewhere) at the other extreme. War is seldom good for liberalvalues even when fought in defence of them. It undermines civil liberties,peace, the openness that the LIEO requires, and, as US practice shows,the commitment to human rights.

Equalising – Equalising starts from the assumption that the rootcauses of terrorism lie in the inequalites and injustices that are both alegacy of human history and a feature of market economies. The longterm solution to terrorism in this perspective is to drain the waters inwhich the terrorists swim by redressing the inequalities and injusticeswhich supposedly generate support for them. It is not my concern here toargue whether this cause-effect hypothesis is correct or not (though thegeneral weight of analysis is that it is not. My point is that if a policyalong these lines is pursued, it cannot avoid undermining the foundations

of a competitive market economy.




208

Redistribution on the scale required would put political prioritiesahead of market logics, and in doing so quench the fires of the marketwhich are the driving force of the liberal project. A possible liberal

counter to this view is that a liberal policy would be not so muchredistributive as making the liberal system work better, e.g. byeliminating AIC protectionism on agriculture etc. However, while thismight reduce inequalities in the very long run, in the short and mediumterm it is likely to cause huge amounts of pain (as in the recent shift in thetextile regime which enabled China to drive many third world producersout of the market). If inequality is the source of terrorism, neoliberaleconomics does not provide a quick enough solution. In this sense,terrorism poses a double threat to liberal democratic societies: open directassaults of the type that have become all too familiar, and insidiouserosion as a consequence of the countermeasures taken. It is easy to seehow this dilemma drives some towards seeking a solution in total victorythat will eliminate both the terrorists and the contradiction. But if it isimpossible to eliminate terrorists, as is probably the case, then this driverisks the kind of permanent mobilisation that inevitable corrodes liberalpractices and values. If the priority is to preserve liberal values, one ispushed back towards the option of learning to live with the terrorism as

an everyday risk while pursuing countermeasures that stop short of creating a garrison state. In principle such a strategy should be possible.But if terrorism is a problem of the long term, as it well might be for advanced industrial societies, such a strategy would require a level of democratic sophistication and commitment rather higher than anythingyet seen. If this is the way to go, then Europe, which has already learnedto live with a degree of terrorism, may have much more to offer than theUS, which is driven by much higher demands for national security.(Barry Buzan, „The ‘War on Terrorism’ as the new ‘macro-

securitisation’?”, Oslo Workshop 2-4 February 2006)• Când a fost lansat ă ideea edifică rii unei arhitecturi de securitate

europeană , bazat ă pe dezvoltarea unei Identit ăţ i Europene de Securitateşi Apă rare?

• Analizaţ i conceptul de conflict şi ideea ameninţă rilor contemporane din perspectiva următoarelor date statistice, alcătuind şi ohartă (reprezentare schematică) a acestora, completând-o cu date privindperioada 2000-2006 (Armed Conflicts Report , 2001):

„În ultimul deceniu al secolului trecut, în lume au avut loc un

număr de 56 conflicte armate majore, localizate în 44 de zone diferite.




209

Cele mai multe dintre acestea s-au produs în perioada 1990-1994, cândnumărul anual de conflicte s-a situat între 30-33, iar cel mai mic, între anii1996-1997, 23, respectiv 19 conflicte. Pentru perioada 1990-2000, doar 3

au avut un caracter interstatal: conflictul dintre Irak şi Kuweit (1990);conflictul dintre India şi Pakistan (2000); conflictul dintre Eritreea şiEtiopia (2000). În celelalte 53 de cazuri a fost vorba de conflicte interne,determinate de lovituri de stat sau de incursiuni militare vizând cucerireaunui anumit teritoriu. În 14 cazuri s-a consemnat şi intervenţia unor for ţestr ăine în sprijinul uneia sau alteia dintre păr ţi”.

• Analizaţ i textele Tratatatelor de la Maastricht şi Amsterdam şidefiniţ i, pe rând, „poziţ iile comune”, „acţ iunile comune” şi „strategiilecomune”.

• Definiţ i conceptul „misiunile de tip Petersberg”, formulat înTratatul de la Amsterdam.

• Folosind bibliografia recomandat ă (Stan Petrescu, op. cit ., 2006,p. 81-86; Vl. Zodian, M. Zodian, op. cit ., 2006, p. 155-166), analizaţ irelaţ iile NATO-UE din perspectiva unei politici de apă rare comune. Cevă spune şi cui apar ţ ine titlul comunică rii: „Mars and Venus reconciled:A new Era for transatlantic relations”?

• Folosind bibliografia recomandat ă (Vl. Zodian, M. Zodian,

2006, op. cit., p. 46-49), definiţ i şi exemplificaţ i ameninţă rile interne şiexterne din spaţ iul balcanic, încercând să sugeraţ i şi o posibil ă poziţ ie aRomâniei vizavi de acestea.

• Comentaţ i, localizând temporal, discursul lui Javier Solana dincadrul conferinţ ei „Foc şi Cristal”.




210

XI. UNIUNEA EUROPEANĂ – UN VIITOR, MAI MULTE SCENARII

Motto:“I am certainly not of the opinion

that one can learn very much fromhistory – for history constantly

confronts us with what is new – but there are a couple of small things it

should be possible to learn.”Hannah Arendt (1970)

1. Paşi practici

La 14 februarie 2000 se deschidea Conferinţa Interguvernamen-tală pentru pregătirea lucr ărilor Consiliului European, din cadrul preşe-dinţiei franceze (7-10 decembrie 2000). În fond, Consiliul European dela Nisa a reprezentat primul pas în demersul istoric de sistematizare a

politicilor europene, al delimitării competenţelor, atât ale instituţiilor, câtşi ale membrilor săi, a cadrului decizional.Documentul final nu a fost considerat, la acea dată, satisf ăcător în a

r ăspunde tuturor provocărilor unei Europe extinse. De aceea, concluziilor Consiliului European i-a fost ataşată aşa-numita Declaraţie de la Nisaprivind viitorul Uniunii Europene.

La 15 decembrie 2001, în cadrul Consiliului European de laLaeken (Belgia), a fost adoptată Declaraţia privind viitorul Europei,hotărându-se, de asemenea, convocarea unei Convenţii Europene, ce

viza dezbaterea, într-un cadru democratic, ce includea şi reprezentanţi aistatelor în acel moment doar candidate, a problemelor legate de direcţiadorită de dezvoltare a Uniunii.

La 28 februarie 2002, se deschidea sesiunea inaugurală a acesteiConvenţii, ce urma să se finalizeze la 20 iulie 2003, prin prezentareaproiectului de Tratat de stabilire a unei Constituţii pentru Europa.

Consiliul European de la Salonic a adoptat textul Tratatului, la 18iunie 2004, iar semnarea oficială a avut loc la 29 octombrie 2004, laRoma, în cadrul preşedinţiei olandeze.




211

2. Scenarii

O nouă hartă se redesenează sub ochii noştri. Idei şi organisme ce

par rupte din necesităţile cotidiene îşi redescoper ă str ămoşi, într-un fel demult uitaţi. O altă Europă renaşte. Sau – „îmbătrâneşte frumos”, după sloganul adoptat la o recentă manifestare popular ă1 ce a marcat împlinireaa 50 de ani de existenţă a Comunităţii Europene. Un subiect foartedezbătut în Europa unită contemporană.

Dar apar, după cum era şi firesc, noi scenarii privind viitorul, maiapropiat sau mai îndepărtat, al acestei noi Europe, ca entitate unită. Căci,Europa are nevoie de o nouă filosofie, după cum atenţiona şi cancelarulgerman Angela Merkel, într-un discurs din 11 mai 2006.

Geografia, dar şi ideile, unesc personalităţile noii Europe. La rândulsău, preşedintele Vaclav Havel a observat şi subliniat noua realitate desub ochii noştri: „Ambele circumstanţe amintite – sfâr şitul împăr ţiriibipolare a lumii şi mişcarea civilizaţiei denumită azi globalizare – impuno meditaţie radical nouă asupra viitoarei ordini mondiale.

Unul dintre elementele caracteristice ale acestei noi ordini va fidezvoltarea marilor grupări regionale, în cadrul cărora actualele statenaţionale vor transmite din ce în ce mai multe din competenţele lor actuale, la fel precum vor fi obligate să transmită din ce în ce mai explicit

o altă parte a acestor competenţe către diferite regiuni mai mici intra-statale şi către conducerea lor autonomă, către oraşe şi comune, precum şicătre numeroase alte structuri ale societăţii civile.

Descentralizarea şi integrarea ar trebui să fie de facto două feţe aleaceleiaşi monede, respectiv două talere ale unei balanţe aflate în echilibru.Ambiguitatea presiunilor globale economice şi mişcarea totală a civili-zaţiei nu pot fi contracarate de niciun fel de politică a struţului, izola-ţionism, şovinism sau egocentrism, ci, dimpotrivă, prin faptul că dezvol-tarea mondial

ăva fi reflectat

ăpermanent, oamenii

şi popoarele î

şi vor uni

for ţele pentru a se împotrivi tuturor lucrurilor rele şi periculoase.”2 În acest amplu proces de redesenare a noilor contururi, mai puţin

geografice şi mai mult geopolitice, fiecare stat, fiecare tip de conducere,

1 Care a avut loc la Lausanne, Elveţia, la 23 martie 2007.2 Vaclav Havel, Multitudinea de culori a lumii contemporane, Discurs

rostit la conferinţa "Europe's New Democracies: Leadership and Responsability",

Bratislava, Republica Slovacă, 11 mai 2001.






213

zintă încă un proces neterminat. Forma sa politică ultimă a r ămas des-chisă, fapt care produce în cadrul opiniei publice numeroase stări deneîncredere.”1

„Opţiunea românească privind viitorul model politic al UniuniiEuropene – nota unul dintre personajele politice autohtone implicatedirect în procesul integr ării europene, Hildegard Puwak 2 – trebuiefundamentată prin prisma interesului naţional în raport cu acest proiect alconstrucţiei europene. Privită din această perspectivă, opţiunea nu poate finumai un simplu elaborat academic, cum nu poate fi doar exerciţiul de aalege pe cel mai interesant (potrivit nouă) dintre scenariile care sevehiculează prin diferite cancelarii sau think tank -uri europene. În raportcu toate aspectele care sunt luate în calcul la proiectarea viitoarei UniuniEuropene (instituţional, decizional, financiar, al politicilor sectoriale etc.),ne-am putea, de principiu, identifica interesele sectoriale. De aceea,interesul naţional agregat ar putea fi suma ponderată a acestor interesepar ţiale. În acest sens, este important să identificăm interesul naţional înraport cu fiecare element al viitoarei construcţii europene. Aceasta sepoate realiza prin elaborarea unor serioase studii de impact, care să aibă labază metoda de analiză cost/beneficiu. Chiar şi în acest caz, opţiunile nusunt deloc uşoare, dacă nu estimăm adevăratul grad de dificultate al

exerciţiului de identificare a interesului naţional sau de aliniere la <ţintemişcătoare>.”Mergând mai departe în direcţia analizei atente a curentelor con-

temporane, Adrian Severin3 propunea o trecere în revistă a principalelor tendinţe, oferind cel puţin şapte variante sau scenarii viabile:

1) tipul de „Uniune Europeană” – folosit în discursurile euromo-deraţilor şi ale eurorealiştilor, proiect ce mar şează foarte mult pe ideeaunei continuităţii cu formele anterior testate în istoria de 50 de ani acomunităţii;

2) tipul de „Comunitate europeană” – ca o reîntoarcere la vechiulnume, atr ăgător mai ales pentru ţările nordice, pentru care termenul de„uniune” are prea multe conotaţii cu privire la timpurile trecute, cândlipsa independenţei reprezenta principala problemă internă;

1 Gilles Andréani, «Decadent Europe Revisited», The BrookingsInstitution, U.S.-Europe Analyse Series, febr. 2006, p. 4.

2 Hildegard Puwak (2001), Opţ iuni în raport cu proiectul european.3 Adrian Severin, Criteria for Cohesion for a United Europe, Millenium

III , 2004, p. 241.




214

3) tipul de „State unite ale Europei” – ca o referinţă, mai mult saumai puţin voluntar ă, la modelul american, dar pentru a cărui aplicarenaţiunile europene nu par a fi pregătite încă;

4) tipul de „Confederaţie europeană” sau „Confederaţie paneuro-peană” – ca proiect lansat de liderul francez Fr. Mitterand, în ideea de aprezerva suveranitatea naţională a statelor membre;

5) „Uniunea Statelor Europene” sau „Europa Statelor Unite” – concepte ce denotă o destul de vizbilă ambiguitate cu privire la viitorulefectiv al acestei noi structuri unite, structuri create pentru a descriecadrul în care unele entităţi statele distincte să-şi unească resursele internepentru a atinge unele ţeluri comune – soluţie propusă, la un moment dat,de omul politic francez J. Chirac;

6) „Federaţia europeană” – un concept ce ofer ă o perspectivă asemănătoare celei de „Statele Unite ale Europei”, amintind de un supra-stat unitar, foarte adesea prezent în discursurile liderilor germani;

7) „Federaţia Europeană a Statelor Naţiune” sau „Federaţia statelor-naţiune” – formulă lansată în 2004, într-un fel, din dorinţa de a împăcatabăra euroscepticilor cu cea a euroentuziaştilor.

De cele mai multe ori, însă, proiectele ce încearcă să devină, din ceîn ce mai vizibil, realitate tind să contopească mai multe variante posibile.

Uniunea Europeană tinde să devină un model complex de dualitate întreintegrare şi păstrarea identităţilor într-o altă concepţie decât principiul“melting pot”-ului care a stat la baza S.U.A. – sublinia Adrian Năstase.Acest model ar trebui să constituie r ăspunsul logic la întrebarea „Ce fel deUniune lărgită dorim în următorul deceniu?” O Uniune Europeană careproiectează stabilitate (de exemplu, în Balcanii Occidentali), prosperitate(de exemplu, în republicile din fosta Uniune Sovietică) şi carepromovează toleranţa culturală şi religioasă (lumea musulmană) învecinătatea ei imediată şi chiar dincolo de aceasta, devine din ce în ce mai

interesantă ca model pentru aceste zone.1

În posibila decriptare a viitorului Europei, analistul AntoniKuklinski2 considera, la rândul său, că se pot distinge cel puţin patrudileme majore ale momentului cu privire la principiile ce vor guvernaviitoarea structur ă europeană, şi anume:

1 Adrian Năstase, Viziune asupra viitorului Europei, 2005.2 Millenium III , 2004, “The Future of Europe. Four Dilemmas and Five

Scenarios...”, p. 278




215

a) egalitate versus eficienţă;b) libertate individuală versus ordine colectivă;c) valori materiale versus valori spirituale;

d) gândire pe termen scurt versus gândire pe termen lung.Unul dintre recentele posibile „motoare” ale proiectului european s-a legat şi de influenţa NATO. Cu ocazia unei întâlniri de lucru, patronată de Adunarea Naţională Franceză (12 martie 2006), Jean SilvestreMontgrenier a ridicat o întrebare cu ... bătaie lungă: „NATO reprezintă viitorul Europei?” „Acest tip de întrebare nu vizează provocarea, însensul etimologic consacrat al termenului, ci ea este destinată deschideriiunei reflecţii asupra perspectivelor Uniunii Europene, asupra destinuluiEuropei şi, într-un sens mai larg, asupra viitorului Occidentului.”1

Un studiu patronat de Biroul olandez de analiză a politiciieconomice, avându-i ca autori pe analiştii Ruud de Mooij şi Paul Tang,purtând chiar titlul de “Patru scenarii pentru viitorul Europei”2, lansa, dinnou, ideea conform cărei “Viitorul Europei este nesigur.” Iar, pentru a-ldecela, cel puţin patru scenarii apar ca posibile – Europa Puternică -Strong Europe; Economia Globală - Global Economy; Piaţa transatlantică - Transatlantic Market şi, respectiv, Comunităţile Regionale - Regional Communities.

În ceea ce priveşte modelele efective de punere în practică a

proiectelor de unire, analiştii occidentali au căzut de acord că trebuie luateîn calcul cel puţin alte cinci scenarii:1. Scenariul Statului Abundenţ ei şi Prosperit ăţ ii, plecat, în mare

măsur ă, de la modelul propus, în imediata vecinătate a celui de-al DoileaR ăzboi Mondial, de societatea americană, care dorea să depăşească crizapost-belică, dar şi amintirile perioadei interbelice;

2. Scenariul Darwinist – este clar că, astăzi, Europa trebuie să facă faţă unei competiţii globale mult mai acerbe în secolul XXI, în compa-raţie cu sec. XX. – legea dominantă: supravieţuieşte cel mai puernic;

3. Scenariul propus de analistul Lester C. Thurow

3

, care, plecândde la multiplele hibe descoperite în esenţa capitalismului, considera că,

1 „L’OTAN est l’avenir de l’Europe?”, în Institut Thomas More Working Papers, aprilie 2006, p. 1.

2 Textul integral disponibil la http://www.cpb.nl/eng/pub/cpbreeksen/bijzonder/49/

3 Autorul lucr ării care a f ăcut mare senzaţie The Future of Capitalism.How Todays Economic Forces Shape Tomorrows World, William Morrow

and Company, N.Y., 1996.




216

pentru a supravieţui viitorului, se impun investiţii masive în domeniiprecum cel al educaţiei, dar şi în ştiinţă şi infrastructur ă;

4. Scenariul Singapore – pus în alicare doar în dramaticul caz în

care sistemul european nu va fi în stare să-şi adapteze politica şieconomia la realitatea momentului; scenariul constă în reducerea drastică a libertăţii schimburilor, în ideea de a oferi o sporită eficienţă – modelfoarte discutat şi discutabil, mai ales pentru europeanul neobişnuit cuasemenea restricţionări;

5. Scenariul Creştin – dacă celelalte patru variante se refereau maimult la valorile materiale, acesta din urmă are trimitere directă la valorilespirituale şi se bazează pe importanţa foarte mare pe care o deţine factorulcreştin în istoria şi tradiţia continentului european. Trebuie luată în calcul

şi posibilitatea apariţiei unui scenariu bazat pe toate cele trei religiiimportante ale lumii, respectiv Creştinism, Islamism, Iudaism.

În domeniul realităţilor oarecum mai palpabile, un documentredactat în anii ’90, de către un grup de cercetători de la Universitatea dinMainz, sub conducerea lui Werner Weidenfeld şi Josef Janning, docu-ment cu privire la problemele europene, prezenta câteva dintre elementeledefinitorii ale viitoarei structuri europene:

− Europa reprezintă o mare putere în gestaţie, care nu va renunţa ladiversitate în favoarea unei eficienţe prea tehnocratice, dar se pretează să fie organizată din punct de vedere politic (ca o concluzie, am adăuga noi,se exclude scenariul Singapore);

− Pe calea Uniunii Europene, Comunitatea Europeană trebuie să semodernizeze pentru a deţine structuri transparente şi eficiente, să-şiorganizeze clar puterile şi să-şi întărească legitimitatea democratică;

− În centru, este necesar un sistem bicameral, alcătuit din Parla-mentul European şi un Consiliu al Uniunii, funcţionând ca o camer ă astatelor; cele două camere ar participa, pe bază egală, la toate deciziile

Uniunii, astfel respectându-se principiile democraţiei şi ale federalismu-lui;− Influenţa statelor membre este garantată de Consiliul European,

care, în calitate de şef al statului colectiv, stabileşte liniile politice;− Comisia devine guvern al Uniunii, fiind alcătuită de preşedinte,

ca orice guvern, f ăr ă a se face referire la un sistem de cote de participare;− Limitele activităţilor Uniunii sunt precizate printr-o definiţie

clar ă a responsabilităţilor şi o listă a drepturilor fundamentale;− Arhitectura acestei Uniuni Europene este astfel imediat înţeleasă;

afirmarea statelor naţionale o reprezintă frontierele lor naturale. Cu scopul




217

de a menţine echilibrul federal, principiul subsidiarităţii trebuie să fieprecizat şi completat printr-o ierarhie clar ă a competenţelor şi prin regulide acţiune la nivelul Uniunii şi al statelor membre.

Mai mult, documentul sublinia şi unele dintre consecinţele promo-vării politicii de extindere a Uniunii Europene:1. Aderarea de noi membri prezintă riscuri evidente, printre care se

pot enumera: o scădere a eficienţei şi o înmulţire a situaţiilor de excepţiece ar conduce la întărirea tendinţelor centrifuge; permanenţa conflictelor care ar produce o f ărâmiţare sau ar conduce, din nou, la formarea deblocuri; incapacitatea de a lua decizii, situaţie care ar încuraja lupta pentruputere în sânul noului organism lărgit;

2. Pentru a putea controla noii membri, Uniunea ar avea nevoie derestrângerea procedurilor sale de decizie. Astfel, aceasta trebuie să iamăsuri împotriva tendinţei inflaţiei instituţionale şi să depună eforturipentru ridicarea gradului de transparenţă şi de eficienţă, astfel încât să fieacceptată de către cetăţeni;

3. O putere politică incontestabilă nu poate rezulta decât dinsuprimarea preşedinţiei prin rotaţie la fiecare şase luni. O preşedinţieasumată de un stat membru pentru o perioadă de doi ani pare autorilor soluţia cea mai eficientă.

Aceste realităţi devin unele dintre cele mai importante elemente,considerând, precum analistul maghiar Andras Inotai: „Only a Europeenlarging and strengthening on the basis of a strategic plan can envisageplaying a greater role in global politics and economics. This is howEuropean values (still not always clearly defined) can take onsuccessfully the competition evolving on a global scale.”1

Pentru că viitorul Europei constă în „abilităţile” instituţionale aleviitorului, „unii analişti politici întrevăd posibilitatea ca Europa, prinactorul său cel mai important şi puternic, Uniunea Europeană, să se

transforme în viitor într-o federaţie de state naţionale cu o Constituţie şi oredistribuire a atributelor suveranităţii între nivelul federal şi cel naţional.Aceasta îi va permite să îşi asume un rol politic şi militar mai însemnat,într-o lume tot mai integrată, în care globalizarea sufer ă mutaţii uimitoare.Viitorul Europei va depinde de abilităţile instituţiilor sale de a pregătiperformanţele economice şi politice, de a întări influenţa politică şiputerea militar ă, de a impune modelul social şi cultural al «bătrânului»

1 Andras Inotai, “Some reflections on possible scenarios for EU

enlargement”, în Romanian Journal of Foreign Affairs, vol. 2, no. 1, 2002, p. 49.




218

continent, de a oferi soluţii pentru contracararea crizelor de tot felul,eliminarea decalajelor, conservarea identităţilor naţionale şi combatereaameninţărilor la adresa securităţii individuale şi statale.”1

La rândul său, prestigiosul politolog Zb. Brzezinski analiza, într-unstudiu pentru revista The National Interest , raporturile viitoare dintreS.U.A. şi Europa, în acelaşi context generat de procesul de extindere aU.E., formulând un adevărat „decalog al dezvoltării şi perspectivelor Europei":

1) ideea de Europa exprimămai mult o utilitate, decât o convingere;2) U.E. nu va deveni o altă Americă, ci doar o Elveţie scrisă cu

majuscule;3) europenii nu văd în antiamericanism un motor al unificării lor;4) unificarea este un proces birocratic şi nu creează o adevărată

uniune;5) lărgirea UE va intra f ăr ă îndoială în conflict cu orice adâncire a

unificării;6) la baza lărgirii UE stau raţiuni demografice şi economice;7) o federaţie de state, care constituie un nucleu al Europei şi care

decide pentru toti ceilalţi în materie de politică externă, nu este viabilă dinpunct de vedere politic;

8) o lărgire graduală şi o unificare birocratică vor conduce la ouniune economică doar, nu şi la o uniune politică;

9) este puţin probabilă realizarea unei autonomii militare de cătreU.E.;

10) U.E. se va prezenta pe plan mondial ca un nou tip de iden-titatepolitică, dar cu influenţă de natur ă economică şi financiar ă.

Proiectul Uniunii Europene r ămâne deschis, un şantier alprezentului pentru o construcţie a viitorului. Căci, predicţiile sunt foartegreu de realizat. „Dacă, după jumătate de secol, integrarea europeană este

abia la începuturile ei – scria Silviu Brucan –, singura previziune pe careîndr ăsnesc să o fac este că integrarea politică deplină a Europei nu va fiîncheiată în secolul XXI.”2

Este un proces în care protagonişti, atât în faţa camerelor, cât şi înspatele lor, sunt cetăţenii noii Europe. Un sondaj realizat sub înaltul

1 Grigore Alexandrescu, Vasile Popa, Posibile arhitecturi instituţ ionaleeuropene, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 26.

2 Silviu Brucan, Secolul XXI. Viitorul Uniunii Europene. Ră zboaiele în

secolul XXI, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.




219

patronaj al Adunării Naţionale a Franţei, ce s-a desf ăşurat în noiembrie2001, a cuprins, printre altele, şi o întrebare directă cu privire la imagineaviitoarei Europe a anului 2010. Printre opiniile cel mai des întâlnite s-au

numărat şi câteva cu directă trimitere la scenariile mai sus pomenite: „OEuropă descentralizată”, „o Uniune Europeană a culturii şi umanismului”,„o Europă a naţiunilor, bazată pe cooper ări sectoriale mai puternice”,„State Unite ale Europei”, „o Europă confederată, cu structuri suple,lejere şi dinamice”1.

Proiectul Uniunii Europene r ămâne deschis, un şantier al prezen-tului pentru o construcţie a viitorului. A viitorului din care face parte,indubitabil, şi România.

Bibliografie facultativă:A. Severin, Locurile unde se construieşte Europa, Editura Polirom,Iaşi, 2000.

TEXTE DE COMENTAT

• Vaclav Havel, „Multitudinea de culori a lumii contemporane”,Discurs rostit la conferinţ a „Europe's New Democracies: Leadership and Responsability”, Bratislava, Republica Slovacă , 11 mai 2001.

„Ambele circumstanţe amintite – sfîr şitul împăr ţirii bipolare a lumiişi mişcarea civilizaţiei denumită azi globalizare – impun o meditaţieradical nouă asupra viitoarei ordini mondiale.

Personal, cred că unul dintre elementele caracteristice ale acesteinoi ordini va fi dezvoltarea marilor grupări regionale, unde actualele statenaţionale vor transmite din ce în ce mai multe din competenţele lor actuale, la fel precum vor fi obligate să transmită din ce în ce mai explicito altă parte către diferite regiuni mai mici intrastatale şi către conducerealor autonomă, către oraşe şi comune, precum şi către numeroase alte

structuri ale societăţii civile.Descentralizarea şi integrarea ar trebui să fie de facto două feţe aleaceleiaşi monede, respectiv două talere ale unei balanţe aflate în echilibru.Ambiguitatea presiunilor globale economice şi mişcarea totală acivilizaţiei nu poate fi contracarată de nici un fel de politică a struţului,izolaţionism, şovinism sau egocentrism, ci, dimpotrivă, prin faptul că

1 Pentru mai multe amănunte legate de acest sondaj, a se consulta

http://www.assemblee-nationale.fr/europe/themes/assises-synthese.asp#retour




220

dezvoltarea mondială va fi reflectată permanent, şi oamenii şi popoareleîşi vor uni for ţele pentru a se împotrivi tuturor lucrurilor rele şipericuloase.”

• Comentaţ i, din perspectiva proiectelor de reformare a UE,urmă toarea iniţ iativă :La 19 martie 2003, comisarul european Wim Kok (fost prim

ministru al Olandei) a prezentat Comisiei Europene un raport privindextinderea UE – intitulat „Extinderea UE – realizări şi provocări”.

Strategia vizată de autor se baza pe:A. Obiectve:

1. a acţiona împreună, în Europaa) perfecţionarea procesului de luare a deciziilor;b) hotărârea şi voinţa politică necesare pentru a elabora politici

real europene într-o UE extinsă.2. a relansa economia europeană

a) inovaţie şi reformă pentru sporirea competitivităţii şi a dez-voltării;

b) crearea de noi locuri de muncă într-o piaţă extinsă.3. a construi o Europă mai sigur ă

a) intensificarea colabor ării pe probleme de JAI;

b) asigurarea unei securităţi sporite.4. a dezvolta parteneriatul cu vecinii europenia) lansarea unei politici de vecinătate bazată pe propagarea pros-

perităţii şi păcii.5. a transforma Europa într-o voce mai puternică la nivelul

relaţiilor internaţionale• Comentaţ i proiectul susţ inut de fostul preşedinte al Azerbadjanului,

Nursultan Nazarbaev, pentru formarea unei Uniuni de State Euroasiatice.• UE – proiect creştin. Comentaţ i poziţ ia Turciei faţă de

integrarea în Uniunea Europeană , respectiv poziţ ia Uniunii Europenefaţă de includerea Turciei.• Comentaţ i „decalogul” lui Zb. Brzezinski, din perspectiva

realit ăţ ilor anului 2006.• Comentaţ i, din perspectiva momentului 2007 şi a dezbaterilor

asupra viitorului UE, urmă torul text apar ţ inând lui Hildegard Puwak (2001): „Opţ iuni în raport cu proiectul european”.

Opţiunea românească privind viitorul model politic al UniuniiEuropene trebuie fundamentată prin prisma interesului naţional în raport

cu acest proiect al construcţiei europene. Privită din această perspectivă,




221

opţiunea nu poate fi numai un simplu elaborat academic, cum nu poate fidoar exerciţiul de a alege pe cel mai interesant (potrivit nouă) dintrescenariile care se vehiculează prin diferite cancelarii sau think tank -uri

europene. În raport cu toate aspectele care sunt luate în calcul la proiec-tarea viitoarei Uniuni Europene (instituţional, decizional, financiar, alpoliticilor sectoriale etc.), ne-am putea, de principiu, identifica intereselesectoriale. De aceea, interesul naţional agregat ar putea fi suma ponderată a acestor interese par ţiale. În acest sens, este important să identificăminteresul naţional în raport cu fiecare element al viitoarei construcţii euro-pene. Aceasta se poate realiza prin elaborarea unor serioase studii deimpact, care să aibă la bază metoda de analiză cost/beneficiu. Chiar şi înacest caz, opţiunile nu sunt deloc uşoare, dacă nu estimăm adevăratulgrad de dificultate al exerciţiului de identificare a interesului naţional saude aliniere la „ţinte mişcătoare”, cum ar fi, de exemplu, politica agricolă comunitar ă. În actuala etapă a procesului de aderare la UniuneaEuropeană este evident că România nu se situează între statele candidatecu primele şanse de aderare. Decalajele care ne despart de celelate ţăricandidate trebuie recunoscute şi abordate cu raţionalitate şi pragmatism.În condiţiile în care aceste decalaje, sper ăm tot mai atenuate, se vor men-ţine şi în etapa post-ader ării, putem afirma că o opţiune viabilă pentru

România ar viza mai degrabă modelul britanic, decât acelea francez saugerman. Britanicii, partizani ai statu-quo-ului, resping proiectul Europeicu mai multe viteze şi nu consider ă mecanismul cooper ă rilor înt ă rite cadeţinător al acelui element de supleţe pe care îl reclamă o mai bună funcţionare a Europei unite. Într-o Europă cu mai multe viteze s-ar accen-tua distanţa dintre noile state membre, printre care va fi şi România, şicelelate ţări, putând apărea, în timp, riscul marginalizării.

Aplicarea mecanismului cooper ă rii înt ă rite, pe care britanicii nu-lresping categoric, dar faţă de care manifestă anumite rezerve, permite

integrarea treptată şi graduală a noilor membri, dar nu implică marginali-zarea acestora la nivelul procesului decizional. De asemenea, o integraregraduală, facilitată de aplicarea acestui procedeu, poate constitui un avan-taj, prin atenuarea impactului efortului pe care l-ar implica participareaimediată la formele avansate de integrare europeană.

Acceptând însă argumentele perspectivei britanice privind o astfelde metodă a integr ării, nu vom nega adeziunea noastr ă faţă de un modelcare promovează „calea de mijloc” între conceptul federalismului şi acelaal inter-guvernamentalismului, respectiv Federaţia de State Naţiuni. Dat

fiind ataşamentul naţional, foarte pregnant în majoritatea ţărilor Europei,




222

consider ăm că rolul instituţiilor naţionale tradiţionale nu va fi diminuat,iar acestea vor continua să funcţioneze pe baza principiului subsidiarităţii,statul naţional conservându-şi, pentru multă vreme de acum înainte,

ipostaza de principal actor în relaţiile europene şi internaţionale. Modelulfederal, bazat pe metoda comunitar ă , trebuie analizat cu discernământ,pentru consolidarea a ceea ce este viabil şi solid în această metodă. Într-o„Europă unită a naţiunilor”, în care este posibilă prezervarea principiului„unităţii în diverstitate”, statele îşi pot păstra şi afima identitateanaţională, iar Uniunea Europeană se poate manifesta ca actor economic şipolitic, f ăr ă a fi necesar să evolueze către o entitate suprastatală.

Perspectiva ader ării României este clădită în paralel cu speranţanoastr ă ca inevitabilul transfer de suveranitate către instituţiile europenela nivelul anumitor decizii să fie analizat realist şi pragmatic, pentru a nulăsa locul insinuării unor rezerve şi temeri legate de o eventuală disoluţiea identităţii naţionale, ca urmare a integr ării în Uniunea Europeană.Păstrarea autonomiei deciziei politice, dobândită atât de greu după reinstaurarea democraţiei în 1989, este un element particular al interesuluinostru naţional şi este ideal ca acesta să nu fie afectat în relaţia departeneriat pe care o implică ipostaza de membru al Uniunii Europene.

(...) În România, dezbaterea privind viitorul Uniunii Europene

porneşte de la premisa că beneficiarii efortului construcţiei europene suntcetăţenii şi, de aceea, ei trebuie consultaţi şi angrenaţi în noul curent alacestor manifestări. Informarea şi comunicarea cu palierele societăţiicivile – cetăţeni, ONG-uri, mediul academic, comunităţile locale, tineretul– sunt activităţi în curs de desf ăşurare în România, în contextul dezbateriidespre viitorul Europei.”

• Traduceţ i şi comentaţ i:Europe is a vulnerable idea, because at a time when people are in

search of certainties, of limits, of boundaries, of clear definitions, the EU

is by its very essence an undefined, or even undetermined, process. Itsultimate political form and membership have been left open, whichnaturally makes public opinion suspicious of the direction it will take andsometimes of the real motives of its promoters.

European governments have not treated this contradictory,vulnerable idea of Europe with the degree of care that it deserves over thelast 15 years. Specifically, they have made four main mistakes.

First, they tried to bring about the new Europe on the cheap. Theyproclaimed new, ambitious goals for the European Union while keeping

its budgetary and institutional means small.




223

Second, they have oversold what they have accomplished. In 1991,they proclaimed the European Community a „political union”, despitehaving taken a rather modest step in political integration. In 2004, they

promulgated as a „constitution” what was in fact merely an improvementon existing treaties. This contrast between words and deeds, betweenmeans and aims, has weakened the credibility of the European Union.

Third, they divided themselves publicly and bitterly over thequestion of war in Iraq, which brought disrepute to the Europeanenterprise – an enterprise that, after all, is supposed to bring about anethos of moderation and compromise in intra-European relations.

And finally, they have chosen to minimize and defer issues thatwere deeply troubling to European publics and to their sense of identity,particularly the issue of Turkish accession. They have downplayed andultimately left unresolved the huge institutional dilemmas thatenlargement brought about, overlooking the obvious fact that a union of 25 could only function if it was more, rather than less, integrated.

Of course, the mistreatment of the European integration project byEuropean governments is understandable. European integration is a hardsell. After last year’s constitutional debate, governments are likely tothink twice before they expend more political capital on the idea of

Europe.This by no means implies the demise of the European Union,however. It will continue to function, but it will be quite some time—atleast 18 months to two years—before the European governments addressagain the unresolved dilemmas that brought about the failure of theFrench and Dutch referenda.

THE BROOKINGS INSTITUTION, Gilles Andréani, „DecadentEurope Revisited”, februarie 2006, http://www.brookings.edu/fp/cuse/analysis/index.htm

• Realizaţ i o prezentare general ă a comentariilor de presă (internaţ ional ă şi naţ ional ă ) dedicate împlinirii a 50 de ani de existenţă aComunit ăţ ii Europene.




224

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Gr. Alexandrescu, V. Popa, Posibile arhitecturi instituţ ionale europene,Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.

2. Ion Avram, Uniunea Europei şi aderarea României, Editura Silvy,Bucureşti, 2001.

3. *** Balcanii. Ieşirea din trecut , Institutul de Studii Internaţionale şiStrategice, Bucureşti, 1999.4. Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Geopolitică , integrare, globalizare,

Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003.5. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană : aprofundare şi

extindere, Editura Trei, Bucureşti, 2001.6. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la naţ ional la federal , Editura

Tritonic, Bucureşti, 2005.7. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE de la economic la politic, Editura

Tritonic, Bucureşti, 2005.8. Iordan Gheorghe Bărbulescu, UE. Politicile extinderii, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2006.9. Vidu Bidilean, Uniunea Europeană : instituţ ii, politici, activitate,

Agroprint, Timişoara, 2000. 10. Cezar Bîrzea, Cet ăţ enia europeană , Politeia, SNSPA, 2005.11. Erhard Busek, Werner Mikulitsch, Uniunea Europeană şi drumul

spre r ă să rit , Institutul European, Iaşi, 2005.12. Paul Claval, Geopolitică şi Geostrategie, Editura Corint, Bucureşti,

2001.13. Serge Cordelier (coord.), Mondializarea dincolo de mituri, Editura

Trei, Bucureşti, 2001.14. M. Cosma, T. Ispas, Integrarea României în structurile europene şi

euro-atlantice. Curs, Academia For ţelor Terestre, Sibiu, 2001.15. Ştefan Delureanu, Geneza Europei Comunitare, Editura Paideia,

Bucureşti, 1999.16. Marin Dinu, Cristian Socol, Marius Marinaş, Modelul european de

integrare, Editura Economică, Bucureşti, 2005.






226

35. Nicolae Păun, Adrian-Ciprian Păun, Georgiana Ciceo, Radu Albu-Comănescu, Finalitatea Europei, Editura Fundaţiei pentru StudiiEuropene, Cluj-Napoca, 2005.

36. Stan Petrescu, Apă rarea şi securitatea europeană , Editura Militar ă,Bucureşti, 2005.37. Elizabeth Pond, Renaşterea Europei, Editura Pandora-M, 2003.38. V. Popa, N. Dolghin, NATO şi UE. Determină ri şi finalit ăţ i, Editura

Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.39. Profiroiu Marius; Popescu Irina, Politici europene, Editura Economică,

Bucureşti, 2003. 40. Vasile Puşcaş, Negociind cu Uniunea Eurepeană , Editura Economică,

2003.

41. Mugurel R ădulescu, Europa în mişcare, Editura Tritonic, Bucureşti,2005.42. Jeremy Rifkin, Visul european, Editura Polirom, Iaşi, 2006.43. ***România – NATO. Carte Albă , Bucureşti, 1996.44. *** România şi integrarea euro-atlantică , Editura Institutului de

Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2004.45. *** România – UE. Cronologie. 1989-2005, Editura Militar ă,

Bucureşti, 2006.46. *** România – NATO. Tratate fundamentale, Editura Militar ă,

Bucureşti, 2006.47. Ionel Nicu Sava, Studii de securitate, Centrul Român de StudiiRegionale, Bucureşti, 2005.

48. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană . Construcţ ie. Instituţ ii. Drept, Editura ALLBeck, Bucureşti, 2005.

49. Loukas Tsoukalis, Ce fel de Europă ?, Editura ALL, Bucureşti, 2005.50. Cr. Unteanu, OTAN – Manualul Nato – Parteneriat şi cooperare,

Nemira, Bucureşti, 1997.51. Gh. Văduva, M. Dinu, Strategia europeană a integr ă rii, Editura

Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005.52. Vasile Vese, Adrian Ivan, Istoria integr ă rii europene, Presa Universitar ă

Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.53. I. Zamfirescu, Costuri şi beneficii ale ader ă rii la UE pentru ţă rile

candidate din Europa central ă şi de est, Institutul European dinRomânia, 2001.

54. Vl. Zodian, M. Zodian, NATO, Balcanii şi România, 1990-2005,Societatea scriitorilor militari, Bucureşti, 2006.

55. Charles Zorgbibe, Construcţ ia europeană . Trecut, prezent, viitor ,

Editura Trei, Bucureşti, 1998.




227

Site-uri utile Internet

www.europa.eu.int – Portalul Internet al UE

http://ue.eu.int – Site-ul Consiliului UEwww.europarl.eu.int – Parlamentul Europeanwww.newdefenceagenda.org – Forum de dezbateri privind viitorul

securităţii şi politicilor de apărare europene şi transatlanticewww.forum-europe.com – Platformă de dezbateri pentru specialişti

în problematica UEwww.euractiv.com – Portal media independent din UK dedicat

ştirilor, politicilor şi actorilor UEwww.euroguide.org – Portal către site-uri web care conţin

informaţii despre UEwww.publications.eu.int – Biroul pentru publicaţii oficiale al UEwww.weu.int – site-ul web al UEOwww.info.europa.ro – pagina web a Delegaţiei Comisiei Europene

în Româniawww.EUexpands.com – site independent de ştiriwww.euabc.com – dicţionar de termeni folosiţi în dezbaterile UEwww.iss-eu.org – Institutul pentru Studii de Securitate al UEwww.ecsanet.org – reţea universitar ă ştiinţifică internaţională

pentru studierea integr ării europenewww.dadalos-europe.org – Server UNESCO pentru EducaţieCivică, Pace şi Drepturile Omului

www.ceps.be – Site-ul Centrului pentru Studii de Politici Europene(Bruxelles)

www.medea.be – Institutul European de Cercetări asupraCooper ării Mediteraneene şi Euro-Arabe

http://europa-eu-un.org – website comun al Preşedinţiei UE,Comisiei Europene şi Secretariatului Consiliului UE pe lângă ONU

http://eiop.or.at – jurnal electronic interdisciplinar având ca specificintegrarea europeană www.mie.ro – Ministerul român al Afacerilor Externewww.ier.ro – Institutul European din Româniawww.nato.int – Site-ul oficial al NATOhttp://www.olymp.wu-wien.ac.at/eiop – European Integration on-line

Papershttp://www.theepc.be – European Policy Centrehttp://www.clingendael.nl. – Institutul Clingendael




Alte adrese utile:

http://europa.2004.it.

http://eu-reform.de.http://www.robert-schuman.orgwww.jean-monnet.chwww.globalizarea.comwww.geo-strategies.comwww.neweuropereview.comwww unieurope org

Date post:	08-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	corina
View:	218 times
Download:	0 times

An3_TStanescuStanciu_Integrarea_europ

Documents