76
MARIANA RUDĂREANU DREPT COMUNITAR Note de curs
MARIANA RUDĂREANU
DREPT COMUNITAR Note de curs
© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Editură acreditată de Ministerul Educaţiei şi Cercetării prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RUDĂREANU MARIANA
Drept comunitar: note de curs / Mariana Rudăreanu, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007
Bibliogr. ISBN 978-973-725-876-2
341.217(4) UE
Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă şi prin orice mijloace tehnice, este strict interzisă
şi se pedepseşte conform legii.
Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.
Redactor: Constantin FLOREA Tehnoredactor: Magdalena ILIE
Coperta: Magdalena ILIE
Bun de tipar: 17.05.2007; Coli tipar: 4,75 Format: 16/61×86
Editura Fundaţiei România de Mâine
Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6, Tel./Fax.: 021 / 444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail : [email protected]
UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE FINANŢE ŞI BĂNCI
MARIANA RUDĂREANU
DREPT COMUNITAR
EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE
Bucureşti, 2007
5
CUPRINS Capitolul 1. Crearea Uniunii Europene 1.1. Noţiunea de drept comunitar ………………………… 91.2. Obiectul dreptului comunitar ………………………… 91.3. Comunităţile Europene ………………………………. 91.4. Tratatul de la Bruxelles ………………………………. 161.5. Acordul Schengen ……………………………………. 171.6. Actul Unic European (AUE) …………………………. 181.7. Instituirea Uniunii Europene …………………………. 181.8. Statele membre ale Uniunii Europene ……………….. 22
Capitolul 2. Izvoarele dreptului comunitar 2.1. Izvoarele primare ale dreptului comunitar …………… 232.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar …………... 242.3. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar …… 262.4. Principiile generale ale dreptului comunitar ………… 282.5. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ……………………………. 282.6. Cutuma comunitară …………………………………... 292.7. Dreptul internaţional …………………………………. 292.8. Dreptul naţional ……………………………………… 29
Capitolul 3. Principiile fundamentale ale dreptului comunitar 3.1. Consideraţii generale ………………………………… 313.2. Principii relevante pentru aplicarea dreptului comunitar în raport cu dreptul intern ………………... 313.3. Alte principii fundamentale în procesul aplicării dreptului comunitar ............................................................................. 32
6
Capitolul 4. Instituţiile comunitare 4.1. Parlamentul European ………………………………... 364.2. Consiliul Uniunii Europene ………………………….. 404.3. Consiliul European …………………………………… 414.4. Comisia Europeană …………………………………... 424.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene ………… 434.6. Tribunalul de Primă Instanţă …………………………. 454.7. Tribunalul Funcţiei Publice …………………………... 464.8. Curtea de Conturi a Uniunii Europene ……………….. 464.9. Instituţiile consultative şi de avizare …………………. 49Capitolul 5. Băncile europene 5.1. Banca Europeană de Investiţii(B.E.I.) ……………….. 525.2. Banca Centrală Europeană (B.C.E.) …………………. 535.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) ………………………………………………… 54Capitolul 6. Uniunea Economică şi Monetară 55
Capitolul 7. Libertăţile fundamentale 7.1. Libera circulaţie a mărfurilor ………………………… 607.2. Libera circulaţie a serviciilor ………………………… 617.3.Libera circulaţie a capitalurilor ……………………….. 637.4. Libera circulaţie a persoanelor ……………………….. 63Capitolul 8. Cetăţenia europeană şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 8.1. Cetăţenia europeană ………………………………….. 658.2. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa ... 678.3. Procesul de elaborare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene 688.4. Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene …………………………………... 708.5. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene …………………… 71
7
Capitolul 9. Fondurile europene 9.1. Fondul Social European ……………………………… 739.2. Fondul European de Investiţii ………………………... 739.3. Fondul de Coeziune ………………………………….. 749.4. Fondurile de preaderare ……………………………… 74Bibliografie ………………………………………………. 76
8
9
CAPITOLUL 1
CREAREA UNIUNII EUROPENE
1.1 Noţiunea de drept comunitar Dreptul comunitar este ansamblul normelor juridice prin
care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor europene1.
1.2. Obiectul dreptului comunitar
Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din
cadrul Comunităţilor Europene, precum şi dintre aceste comunităţi şi statele membre; precizează statutul instituţiilor europene definind atribuţiile acestora şi statuează competenţele Uniunii Europene şi ale mecanismelor sale componente.
1.3. Comunităţile Europene
1.3.1. Premisele apariţiei Comunităţilor Europene
Ideea de unitate europeană nu este nouă, ea reprezentând o preocupare mai veche pentru omenire.
Astfel, Dante Aligheri în Divina comedie îşi imagina o Europă unificată, aflată sub conducerea unui suveran situat deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie limba
1 Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Integrare europeană, Drept comuni-tar şi instituţii europene, Curs, Ediţia a III- a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 56.
10
latina, iar moneda comună florinul, care avea o circulaţie largă în Europa datorită activităţii negustorilor din Florenţa.
În anul 1795, Immanuel Kant a elaborat un Proiect de pace eternă care avea la bază o federaţie de state libere cu o Consti-tuţie de tip republican.
La al treilea Congres Internaţional de Pace de la Paris din anul 1849, Victor Hugo2 afirma că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile, unul celuilalt, peste mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii.”
După primul război mondial, în anul 1923 a apărut ideea unei federaţii europene care prevedea constituirea unei Europe Federale, pe baza renunţării de către state la suveranitate.
Mişcarea iniţiată în favoarea constituirii unei uniuni euro-pene şi-a ţinut primul congres, în anul 1926, la Viena, la care au participat 2.000 de reprezentanţi din 26 de state, care au adoptat un Manifest Pan – European în care erau cuprinse direcţiile principale ale creării unei confederaţii europene.
În aceeaşi perioadă au apărut mai multe mişcări, cum ar fi „Uniunea Pan – Europeană”, având ca preşedinte de onoare pe ministrul francez Aristide Briand, „Uniunea Economică şi Vamală Europeană” sau „Federaţia pentru Înţelegere Europeană”, toate culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929, în cadrul Adunării Generale a Ligii Naţiunilor, de a fi creată o Uniune Federală Europeană.
După cel de-al doilea război mondial, are loc trecerea de la proiecte la realizarea ideii de uniune europeană prin parcurgerea unor etape preliminare necesare.
Declaraţia lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zürich, care a reiterat ideea unităţii euro-pene, a condus la fondarea unor mişcări cu acest obiectiv, cum ar fi: „Uniunea Europeană a Federaliştilor”, „Mişcarea Socialistă
2 Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Construcţie, Instituţii, Drept,
Editura All Beck, Bucureşti,2005, p. 7.
11
pentru Statele Unite Europene”, „Uniunea Parlamentară Euro-peană” sau „Noile Echipe Internaţionale”.
În decembrie 1947 a fost instituit Comitetul Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru Unitatea Europeană, care a ţinut mai multe congrese, dintre care cel mai important este Congresul de la Haga, desfăşurat în perioada 7 – 10 mai 1948 şi care a iniţiat constituirea Consiliului Europei.
Congresul de la Haga a avut un rol important în definirea unui program de acţiune pentru o Europă Unită, prin crearea unei Mişcări Europene şi a faptului că a fost la originea iniţierii „Centrului European de Cultură”, a „Colegiului Europei”, a „Consiliului Europei”, iar în final a contribuit la crearea Comunităţilor Europene.
La 5 mai 1949 a fost creat Consiliul Europei, având zece state ca membri fondatori: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia, a cărui primă realizare a constituit-o semnarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la data de 4 noiembrie 1950 la Roma.
În 1950, Jean Monnet, comisar general al Planului în Franţa, şi-a asumat, într-o conferinţă de presă, responsabilitatea politică a declaraţiei „Schuman” prin care Franţa oferea Germaniei şi tuturor celorlalte state din Europa occidentală posibilitatea de a-şi unifica economiile, prin crearea unei pieţe comune, pentru a le permite reconstrucţia şi a face faţă concurenţei dintre blo-curile ideologice.
În anul 1944, reprezentanţii mişcărilor europene de rezis-tenţă, reuniţi în Elveţia, au elaborat un program european care statua că realizarea unei Europe prospere, democratice şi pacifis-te, sub forma unei reuniuni de state suverane, separate prin frontiere politice şi vamale, este imposibilă şi doar o federaţie europeană ar putea înlătura cauzele celor două războaie mondiale.
În 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zürich, a susţinut ideea unor „State Unite ale Europei”, construite în jurul Franţei şi Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii şi SUA.
12
Este unanim recunoscut că la baza înfăptuirii Uniunii Europene se află Planul Marshal, care a creat condiţiile unui sistem de cooperare economică ce a permis primele proiecte de integrare europeană.
După al doilea război mondial, cele două superputeri, Uniunea Sovietică şi SUA, şi-au disputat zonele de influenţă, în special în Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase să susţină linia de rezistenţă formată de Grecia şi Turcia, dar la 21 februarie 1947 Ambasada Marii Britanii din SUA a anunţat Secretariatul de Stat din Washington că, datorită gravelor dificultăţi cu care se confrunta economia britanică, nu mai avea forţa economică şi militară pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterană.
În acelaşi timp, în Europa, prindeau şi câştigau teren mişcările socialiste şi comuniste prosovietice, ajungându-se chiar la desemnarea unor miniştri comunişti în guvernele Italiei şi Franţei.
În acest context, Henry Truman, preşedintele american care i-a succedat lui Franklin Delano Roosevelt, la 12 martie 1947, s-a adresat Sesiunii Comune a Congresului SUA şi a solicitat autorizaţia pentru alocarea a 400 milioane dolari în ajutorul Greciei şi Turciei, sumă aprobată de Congresul SUA, care a stabilit obiectivul de a se manifesta o atitudine fermă a Washingtonului faţă de Moscova.
La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, Secretarul de Stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursului ţinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretenţiile de superputere ale URSS, care urmărea o adeziune sau chiar o încorporare forţată a Germaniei la cauza socialis-mului pentru a realiza revoluţia mondială.
La 12 iunie 1947, la iniţiativa Marii Britanii şi Franţei, a avut loc la Paris o conferinţă care s-a finalizat cu constituirea unui Comitet European de Cooperare Economică (CECE), care avea menirea de a realiza un studiu privind necesităţile europene de import din zona dolarului, studiul fiind aprobat la Conferinţa din 22 septembrie 1947 şi transmis în SUA.
13
La 3 aprilie 1948, preşedintele SUA a semnat Legea Asis-tenţei Externe, prin care era susţinut Programul de Recuperare Europeană şi astfel a demarat oficial Planul Marshall.
La data de 16 aprilie 1948 s-a semnat, la Paris, Convenţia prin care s-a constituit Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, al cărei obiectiv iniţial l-a reprezentat gestionarea ajutorului comun oferit de către Statele Unite ale Americii, în cadrul Planului Marshall, statelor europene care au avut de suferit în urma celui de-al doilea război mondial. Membrii fondatori au fost 16 state europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Turcia, Germania şi Spania. SUA şi Canada au fost admise ca membri asociaţi, iar Iugoslavia a primit statut de observator.
În anul 1961, această organizaţie s-a transformat în Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.), concentrându-se asupra cooperării internaţionale între ţările industrializate cu economie de piaţă printr-o coordonare a politicilor economice, comerciale şi de dezvoltare ale ţărilor membre.
O.C.D.E. a devenit prima organizaţie regională constituită la nivel european, deschizând drumul constituirii şi a altor forme de cooperare între statele de pe bătrânul continent.3
1.3.2. Formarea Comunităţilor Europene
La baza structurilor comunitare stau trei organisme europene:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; Comunitatea Economică Europeană; Comunitatea Europeană a Energiei Atomice.
3 Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, pag. 51.
14
1.3.2.1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)
La data de 9 mai, 1950, Robert Schumann, ministrul de externe al Franţei, a propus un Program de măsuri pentru plasarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei sub o autoritate unică, care urma să se numească Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului4. La baza propunerii lui Schumann se afla planul elaborat de Jean Monnet, om politic şi economist, şeful Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, dar ideea era mai veche şi fusese lansată de Konrad Adenauer, cancelarul Germaniei din anul 1949 până în anul 1963,care a reconstruit Germania şi care în 1949 a propus o „asociere de drept internaţional” pe bază de cooperare.
Planul Schumann a fost conceput pentru a evita o nouă conflagraţie mondială, punând ramurile de bază ale industriei de armament sub control internaţional, prin intermediul unui tratat inviolabil.5
Negocierile au avut loc la Paris în perioada 10 iunie1950 – 18 aprilie 1951, iar Tratatul a fost semnat la data de 18 aprilie 1951 şi a intrat în vigoare la data de 25 iulie1952.
Membrii fondatori sunt Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, comunitatea fiind constituită pe o durată de 50 de ani, iar prin intrarea în vigoare a Tratatului de consti-tuire a CECO, a fost creată o piaţă comună în domeniile carboni-fer şi siderurgic prin care s-a facilitat integrarea Germaniei în Europa postbelică.
Prin constituirea CECO se ofereau garanţii în cadrul acestei construcţii europene prin punerea în comun a resurselor metalurgice şi miniere, care făceau imposibilă orice stare de beligeranţă între Franţa şi Germania.
Tratatul CECO a instituit o piaţă comună pentru cărbune şi oţel prin interzicerea taxelor de import şi de export şi a măsurilor cu efect echivalent, precum şi a restricţiilor cantitative
4 Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 42. 5 Conf.univ. dr. Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2002, pag. 15.
15
asupra circulaţiei acestor produse şi interzicerea discriminării între producători şi consumatori.
Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru instituţii6:
♦ Înalta Autoritate federală, formată din nouă membri desemnaţi de guvernele statelor membre, învestită cu independenţă şi autoritate legală. A dispărut în anul 1967, fiind asimilată de Comisia Europeană, unde munca este împărţită pe directorate generale;
♦ Consiliul de Miniştri, reprezentând statele membre, dar cu puteri restrânse;
♦ Adunarea Parlamentară, formată din deputaţi ai parla-mentelor din statele membre;
♦ Curtea de Justiţie, alcătuită din 9 judecători cu sarcina de a aplica şi interpreta dispoziţiile Tratatului.
1.3.2.2. Comunitatea Economică Europeană (CEE) Procesul constituirii Comunităţii Economice Europene a
început cu Memorandumul ţărilor Beneluxului, elaborat la 20 mai 1955, a cărui principală idee era că integrarea economică trebuie să preceadă integrarea politică.
Ulterior, Memorandumul a fost dezbătut (1 – 3 iunie 1955) în cadrul Conferinţei de la Messina7, la care au luat parte miniş-trii de externe din Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda, iar după 10 luni de dezbateri a fost elaborat Raportul Spaak, după numele lui Paul – Henry Spaak, ministrul de externe al Belgiei, care a fost supus analizei Conferinţei Miniştrilor Afacerilor Externe de la Veneţia din mai 1956.
În acest raport se arăta că pentru fuziunea pieţelor erau necesare eliminarea restricţiilor vamale, promovarea liberei concurenţe şi armonizarea legislaţiei ţărilor membre ale Pieţei Comune.
6 Ion Popescu, Aurelian Bondrea, Mădălina Constantinescu, Uniunea Statelor Europene, alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag. 53; Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 4.
7 Coordonator Luciana – Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, pag. 33.
16
La data de 20 mai 1956, miniştrii de externe din Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda au adoptat Raportul, apreciind că el reprezintă o bază pentru negocierea unor tratate privind integrarea.
La data de 26 iunie 1956, la Bruxelles au început negocieri interguvernamentale care au dus la elaborarea coordonatelor Pieţei Comune – constituirea Uniunii Vamale şi statuarea celor patru libertăţi (libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a lucrătorilor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor) pe întreg teritoriul comunitar.
Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene a fost semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
1.3.2.3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) În scopul dezvoltării cercetării ştiinţifice în domeniul
energiei nucleare şi creării unei Pieţe comune a combustibililor nucleari, precum şi în vederea unui control riguros în industria nucleară, s-a convenit constituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, cunoscută sub denumirea „EURATOM”.
Tratatul privind instituirea CEEA a fost semnat la Roma, la 25 martie 1957, odată cu semnarea Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene, şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, statele membre obligându-se să adopte măsurile care se impun pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materiilor nucleare şi pentru a proteja sănătatea populaţiei.
1.4. Tratatul de la Bruxelles
Cele trei comunităţi europene au funcţionat separat din
1958 până în 1965, când a intrat în vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles la data de 8 aprilie 1965.8
Cunoscut şi sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene”, Tratatul de
8 Dacian Cosmin Dragoş, Drept european. Uniunea Europeană,
Instituţii, Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pag. 12.
17
la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea instituţiilor de structură ale celor trei Comunităţi europene. Astfel, la nivel decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituţie, Comisia Europeană.
Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o administraţie comunitară unică, stabilindu-se şi un statut unic al funcţiei publice comunitare, unificându-se sistemele de imunităţi şi privilegii ale funcţionarilor comunitari.9
Este de remarcat faptul că unificarea s-a realizat doar la nivel instituţional, cele trei comunităţi europene rămânând dis-tincte, cele trei tratate constitutive au continuat să rămână separate.
1.5. Acordul Schengen
La 14 iunie 1985, la bordul navei Princess Marie – Astrid,
pe râul Moselle, în apropierea localităţii Schengen din sud – estul Luxemburgului, reprezentanţi din Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda au semnat un Acord, cunoscut sub numele de Acordul Schengen, prin care au stipulat desfiinţarea punctelor vamale de la frontierele statelor semnatare şi armonizarea controlului vamal la frontierele externe.
Convenţia de aplicare a Acordului a fost semnată la data de 19 ianuarie 1990 şi a intrat în vigoare în 1995. Convenţia a abolit frontierele interne aparţinând statelor semnatare şi a creat o frontieră externă unică, unde verificările privind intrările în spaţiul Schengen sunt efectuate în conformitate cu un singur set de reguli.
Au fost adoptate reguli comune pentru toate statele membre ale Spaţiului Schengen privind:
♦ vizele; ♦ dreptul de azil; ♦ verificările la frontiera externă. În prezent, Spaţiul Schengen include aproape toate statele
membre ale Uniunii Europene care au aderat până în anul 1995, cu excepţia Marii Britanii şi Irlandei. De remarcat este prezenţa
9 Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag. 36.
18
în Spaţiul Schengen a Norvegiei şi Islandei, care nu sunt state membre ale Uniunii Europene
1.6. Actul Unic European (AUE)
Actul unic european marchează o nouă etapă în procesul de
realizare a pieţei interne comunitare şi a relansat acţiunea comunitară, reprezentând un moment foarte important al istoriei Uniunii Europene.
AUE a fost semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca şi Grecia, şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Preambulul AUE prevede transformarea relaţiilor statelor membre într-o Uniune Europeană.
În art. 1 se prevede: „Comunităţile Europene sunt fondate pe Tratatele instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, ca şi pe tratatele şi actele sub-secvente care le-au modificat sau completat.”
În art. 1 alin. 3, referitor la cooperarea politică, se prevede că aceasta este reglementată de Titlul III, care confirmă şi com-pletează procedurile convenite la Luxemburg (1970), Copenhaga (1973) şi Londra (1983), ca şi în Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene (1983), precum şi practicile stabilite în mod progresiv între statele membre.
AUE a avut ca obiectiv finalizarea aşa-numitei pieţe interne, definită ca o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.
1.7. Instituirea Uniunii Europene
1.7.1. Tratatul de la Maastricht
Procesul integrării europene este marcat în mod major de semnarea de către cei 12 membri ai Comunităţilor Europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht, privind instituirea unei Uniuni Europene, care a intrat în vigoare la
19
1 noiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE).
Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor.10 În realizarea acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special:
1) trecerea de la piaţa unică la o uniune economică şi monetară, comportând şi trecerea la o monedă unică;
2) întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisan-ţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
3) dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justi-ţiei şi afacerilor interne (JAI), garantându-se siguranţa şi securi-tatea popoarelor în condiţiile unei libere circulaţii a persoanelor.
Formele de cooperare instituite prin Tratatul asupra Uniunii Europene sunt structurate pe 3 piloni:
1) Primul pilon are caracter supranaţional şi este constituit din ansamblul dispoziţiilor privind Comunitatea Europeană, care nu se mai limitează la competenţele strict economice ale Comunităţii Economice Europene, ci a devenit una generalizată, incluzând educaţia, pregătirea profesională, tineret, cultură, sănătate publică, protecţia consumatorilor, infrastructură pentru transport, telecomunicaţii şi energie, precum şi politici indus-triale.
2) Al doilea pilon îl constituie politica externă şi de securitate comună (PESC). Consiliul European defineşte orien-tările generale ale PESC pe baza cărora Consiliul de Afaceri Externe hotărăşte, în unanimitate, domeniile ce pot face obiec-tul unei acţiuni comune.
3) Al treilea pilon îl constituie justiţia şi afacerile interne (JAI). Dreptul de iniţiativă aparţine statelor membre şi Comisiei. Consiliul Miniştrilor poate să adopte, în unanimitate, poziţii comune, decizii cadru în scopul armonizării legilor şi regula-mentelor în statele membre, decizii obligatorii în orice alt domeniu aparţinând de acest pilon, precum şi convenţii pe care le recomandă statelor membre spre adoptare.
10 Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 11.
20
După adoptarea acestui tratat, alte 10 state au depus cereri de aderare, România (la 22 iulie 1995), Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Cu privire la cererile de aderare, Comisia Europeană a adoptat la 16 iulie 1997 „Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi extinsă” prin care se fac recomandări detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere.
1.7.2. Tratatul de la Amsterdam
Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor Europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, în urma desfăşurării Conferinţei Interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht, începută la 29 martie 1996 la Torino, tratat intrat în vigoare la 1 mai1999.
Noul Tratat cuprinde trei părţi: 1) Modificări aduse Tratatelor; 2) Simplificare; 3) Prevederi generale şi finale. Prin acest tratat a fost introdus conceptul de flexibilitate, în
sensul acceptării unei cooperări mai strânse a unui grup de state hotărâte să atingă un nivel mai ridicat de integrare, fără ca progresul în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea celorlalte state membre.
În ce priveşte reforma instituţiilor, a fost extinsă participarea directă a Parlamentului European în domeniul legislativ prin procedura codeciziei într-un număr tot mai mare de domenii.
Printr-un Protocol anexat la Tratat se prevede că Marea Britanie şi Irlanda nu participă la cooperarea poliţienească şi judiciară, dar pot, în anumite condiţii, să se alăture celorlalte state membre, dacă doresc.
1.7.3. Tratatul de la Nisa
O nouă modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană, a Tratatelor care instituie Comunităţile Europene şi unele acte asociate, a avut loc prin Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare în ianuarie 2003 şi care a avut
21
ca scop crearea unui sistem funcţional pentru un număr mai mare de membri şi gestionarea unei extinderi fără precedent a Uniunii Europene.
Tratatul de la Nisa conţine prevederi care aveau ca scop adâncirea integrării europene, prin perfecţionarea mecanismului decizional în perspectiva lărgirii Uniunii Europene la 27 de state.
1.7.4. Declaraţia de la Laecken
Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva pro-blemele cu care se confruntă construcţia comunitară, prin Declaraţia de la Laecken din 14 – 15 decembrie 2001 a fost instituită Convenţia Europeană, care a avut ca scop redactarea unui text constituţional care să răspundă în mod real nevoilor Comunităţii Europene.
Potrivit Declaraţiei de la Laecken, Convenţia avea drept misiune examinarea problemelor esenţiale pe care le ridică dezvoltarea viitoare a Uniunii şi căutarea diferitelor răspunsuri posibile.
Declaraţia a reţinut patru teme principale pe care Convenţia trebuia să le examineze, respectiv11:
♦repartizarea competenţelor între Uniune şi statele membre;
♦simplificarea tratatelor; ♦statutul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene; ♦rolul parlamentelor naţionale în viitoarea arhitectură
instituţională a Uniunii. Convenţia şi-a început lucrările la 28 februarie 2002, iar
după doi ani de dezbateri a ajuns la un consens cu privire la Proiectul de Constituţie pe care l-a transmis Consiliului European de la Salonic, din 20 iunie 2003, spre dezbatere.
Constituţia Uniunii Europene, astfel elaborată, a fost aprobată la Roma în 2004 şi apoi supusă aprobării de către statele membre.
11 Prof.univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 291.
22
1.8. Statele membre ale Uniunii Europene Extinderea Uniunii Europene a avut un rol important în
evoluţia sa istorică. De la cele şase state implicate iniţial în procesul de integrare, alte state s-au alăturat:
♦ 1973: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord;
♦ 1979: Grecia; ♦ 1986: Spania şi Portugalia; ♦ 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; ♦ 2004: Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Slovenia,
Estonia, Letonia, Lituania, Cipru, Malta; ♦ 2007: România şi Bulgaria. România a depus cerere de aderare la Uniunea Europeană
după adoptarea Tratatului de la Maastricht, la data de 22 iunie 1995.
În privinţa aderării României şi Bulgariei, după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei Europene din 22 februarie 2005 şi a avizului conform al Parlamentului European din 13 aprilie 2005, la data de 25 aprilie 2005 s-a semnat la Luxemburg Tratatul de aderare a României şi Bulgariei, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2007.
La data de 3 octombrie 2005 s-a hotărât deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei la Uniunea Europeană, iar la Consiliul European din 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.
23
CAPITOLUL 2
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
2.1. Izvoarele primare ale dreptului comunitar
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice
fundamentale ale dreptului comunitar constituite de12: - Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene
(Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952; Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene, semnat la Roma la 25 martie 1857 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958; Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958);
- Tratatul de fuziune, semnat la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1967;
- cele două tratate bugetare: Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 şi Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977;
- Tratatul de modificare a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
- Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 la Luxemburg de 9 din cele 12 state membre, iar la 28 februarie 1986 de celelalte 3, Italia, Danemarca şi Grecia şi intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
- Tratatul de la Maastricht, adoptat la 10 decembrie 1991, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993;
- Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999;
12 Octavian Manolache, op. cit., pag. 20.
24
- Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, intrat în vigoare în ianuarie 2003.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe, care fac parte integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor.
Actele comunitare menţionate constituie un adevărat „corpus” constituţional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
2.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar
Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde,
în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamentul, decizia, directiva, recomandarea, avizul. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul internaţional.
Prin act comunitar se înţelege orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative ale Comunităţilor.
2.2.1. Regulamentul
Regulamentul este actul cel mai eficient şi complet dintre instrumentele legislative puse la dispoziţia instituţiilor comunitare.
Potrivit art. 249 al Tratatului Comunităţii Europene, regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi este direct aplicabil în toate statele membre13.
Este regulament, de exemplu, actul comunitar prin care sunt regularizate preţurile unei categorii de produse sau prin care se impun anumite obligaţii producătorilor de automobile din Uniunea Europeană.14
13 Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, pag. 20.
14 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 109.
25
Regulamentele sunt de două tipuri: de bază, care sunt de competenţa exclusivă a Consiliului European sau a Consiliului UE şi Parlamentului European, şi de executare, care, de obicei, sunt adoptate de Comisia Europeană în exercitarea competen-ţelor sale de executare, delegate de Consiliu.
Tratatul de la Maastricht precizează că regulamentele pot fi emise şi de Banca Centrală Europeană în domeniul său de competenţă.
Regulamentele intră în vigoare numai după publicarea lor în „Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene”.
2.2.2. Decizia
Decizia este un act individual care produce efecte pentru unul sau mai mulţi destinatari, care pot fi statele membre sau particularii. Atunci când este adresată unuia sau mai multor state membre, decizia poate crea drepturi sau obligaţii pentru parti-culari.
Deosebirea deciziei de regulament o reprezintă lipsa apli-cabilităţii generale.
Deciziile pot fi adresate şi unor agenţi economici, în domenii de interes comunitar, cum sunt cele privind concurenţa, sau alte domenii în care apare necesitatea emiterii unor decizii.15
2.2.3. Directiva
Directiva este un instrument folosit la nivel comunitar în vederea armonizării legislaţiilor naţionale, de depăşire a diferen-ţelor dintre reglementările interne ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce pri-veşte rezultatul de atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Directiva poate emana numai de la instituţiile comunitare şi este un act individual, obligatoriu pentru destinatarii pe care îi desemnează, iar forţa sa normativă este limitată.
15 Prof.univ.dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 76.
26
Directivele sunt de două feluri: de bază, adoptate pe baza Tratatelor, şi de execuţie, pentru executarea directivelor de bază16.
2.2.4. Recomandarea
Recomandarea este un act adoptat de instituţiile sau orga-nele comunitare care nu are caracter obligatoriu, având ca obiect invitarea destinatarilor să adopte o anumită conduită.
Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecă-torul comunitar sau naţional pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii sau din legislaţia naţională.17
2.2.5. Avizul
Avizul este actul comunitar care exprimă un punct de vedere.
În raport de obligativitatea sa, avizul poate fi obligatoriu sau facultativ.
La rândul lor, avizele obligatorii pot fi avize consultative, a căror respectare este lăsată la latitudinea celui care este obligat să-l ceară, şi avize conforme, a căror respectare este obligatorie.
2.3. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar
2.3.1. Actele interne ale instituţiilor comunitare
Actele interne ale instituţiilor comunitare cuprind: 1) regulamentele de organizare şi funcţionare a organelor
sau instituţiilor, statute, regulamente interne, regulamente finan-ciare;
2) actele pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizio-nal, cum sunt propunerile Comisiei Europene, programele generale pe care trebuie să le adopte instituţiile, recomandarea adresată de Comisie Consiliului în vederea încheierii unui acord
16 Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 130. 17 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 114.
27
internaţional sau deliberarea Consiliului cu privire la negocierea şi încheierea unui acord internaţional;
3) actele care modifică dispoziţiile instituţionale ale Trata-telor.
2.3.2. Actele sui generis
În categoria acestor acte sunt incluse: - hotărâri cu caracter general, care nu au destinatari desem-
naţi; - rezoluţii ale Consiliului European; - concluziile Consiliului European adoptate în urma unor
dezbateri care s-au derulat în cursul sesiunilor Consiliului; - rezoluţiile Consiliului; - comunicările Comisiei Europene; -declaraţiile comune, care conţin angajamentele reciproce
sau acorduri interinstituţionale ale mai multor instituţii. 2.3.4.Acordurile internaţionale la care sunt parte
Comunităţile Europene 2.3.3.1. Acordurile încheiate de Comunităţi
Acordurile încheiate de către Comunitatea Europeană leagă Comunitatea şi statele membre, dar au o valoare juridică inferioară Tratatelor.
Aceste acorduri fac parte din ordinea juridică comunitară şi nu este necesară nicio măsură internă de transformare.
Obligaţia de a respecta un acord nu se aplică numai între statul membru şi statele terţe – părţi la acord, ci şi Comunităţii.
2.3.3.2. Actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin acordurile încheiate de Comunităţi
Actele adoptate de organele create prin acordurile de aso-ciere sau de cooperare încheiate de Comunitatea Europeană au acelaşi rang în ordinea juridică comunitară ca acordurile înseşi.
28
2.4. Principiile generale ale dreptului comunitar Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se
impun, datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar, care se află încă în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat, care cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.
Se disting trei categorii de principii: 1) principii juridice obligatorii, care sunt o moştenire
juridică comună Europei ca formă a dreptului natural; 2) reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre,
care îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor, şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii Europene);
3) reguli generale inerente ordinii juridice comunitare, care sunt promovate independent de ordinea juridică naţională.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare şi trebuie să fie general acceptate în ordinea juridică naţională a statelor membre în scopul de a constitui principii generale de drept comunitar.
Sunt obligate să respecte principiile generale de drept instituţiile comunitare, sub sancţiunea nulităţii actelor pe care le emit, statele membre, atunci când iau decizii care intră în sfera de aplicare a dreptului comunitar, precum şi jurisdicţiile naţionale, ca judecător de drept comun al dreptului comunitar.18
2.5. Jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept
în sistemul juridic continental. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu, ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a
18 Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, pag. 2.
29
dreptului necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară, cu cât legea este mai generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept, întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor.
2.6. Cutuma comunitară
Cutuma reprezintă o sursă nescrisă şi poate fi definită, în
sensul dreptului comunitar, ca fiind o practică urmată şi acceptată, devenind, astfel, obligatorie din punct de vedere legal, practică ce adaugă sau modifică legislaţia primară sau secundară a Comunităţii Europene.
În dreptul comunitar, cutuma este aproape inexistentă, fiind în curs de formare o singură cutumă, practica recurgerii din ce în ce mai des la acorduri informale stabilite între instituţiile comunitare.
2.7. Dreptul internaţional
Deoarece o mare parte din regulile de drept internaţional
nu au o natură obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a aplicat dreptul internaţional, ca izvor al dreptului comunitar, în materie vamală atunci când a apreciat că interpretarea regulilor de clasificare aplicabile Tarifului vamal comun poate să fie bazată pe principiile care fundamentează acordurile încheiate de Comunitate în cadrul GATT.
2.8. Dreptul naţional
Dreptul naţional poate constitui, uneori, izvor al dreptului
comunitar, prin referiri exprese sau implicite.
30
Referirile exprese sunt prevăzute în chiar actele comuni-tare, iar referirile implicite sunt făcute de curţile comunitare de justiţie în cazurile ce le sunt deduse. În acest sens, s-a susţinut că sistemul juridic naţional din fiecare stat membru urmează, în absenţa unor reguli comunitare, să desemneze tribunalele având competenţă şi să determine condiţiile procedurale care să cârmuiască acţiunile în procesele destinate să asigure protecţia drepturilor pe care cetăţenii le au ca rezultat al efectului direct al dreptului comunitar.
31
CAPITOLUL 3
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
COMUNITAR
3.1. Consideraţii generale Tratatul de la Maastricht prevede în art. 6 că Uniunea
Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constitu-ţionale comune statelor membre.
Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept apărate de Curtea de Justiţie de la Luxemburg.
La Consiliul European de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
3.2. Principii relevante pentru aplicarea dreptului comunitar
în raport cu dreptul intern
3.2.1. Principiul efectului direct Tratatele comunitare nu conţin nicio dispoziţie conform
căreia ele ar trebui să se aplice peste dreptul intern. În perioada ulterioară semnării Tratatului de la Roma, în
majoritatea statelor membre se considera că relaţia dintre dreptul internaţional şi ordinea juridică internă este definită de regulile constituţionale ale fiecărui stat. În consecinţă, Tratatul de
32
instituire a Comunităţii Economice Europene era privit ca un tratat multilateral de drept internaţional, ce nu determină statele să-şi piardă suveranitatea.
Curtea Europeană de Justiţie s-a folosit de autonomia conferită de prevederile Tratatului pentru a construi, în perioada 1963-1970, doctrina supremaţiei dreptului comunitar şi a efec-tului direct.19
3.2.2. Principiul supremaţiei dreptului comunitar
Principiul supremaţiei dreptului comunitar este valabil pentru toate tipurile de norme comunitare şi naţionale, indiferent de data intrării lor în vigoare.
Conform acestui principiu, în caz de conflict între legea naţională (dreptul intern) şi dreptul comunitar, în toate cazurile se aplică norma comunitară.
3.2.3. Principiul aplicării imediate a dreptului comunitar
Normele juridice de drept comunitar sunt aplicabile ime-diat în ordinea juridică a statelor membre.20
Dreptul comunitar face parte automat, din momentul intrării sale în vigoare, din dreptul intern al statelor membre, nefiind necesară nicio formulă specială de introducere în ordinea juridică naţională (ratificare), păstrându-şi calitatea de drept comunitar.21
3.3. Alte principii fundamentale
în procesul aplicării dreptului comunitar22
3.3.1. Principiul respectării dreptului la apărare Un principiu care trebuie să fie luat în considerare în
procesul aplicării dreptului comunitar este principiul dreptului la
19 Tudorel Ştefan, op. cit., pag. 30-33. 20 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 97. 21 Coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Caiet de
seminar, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2006, pag. 32. 22 Octavian Manolache, op. cit., pag. 33-49.
33
apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul dreptu-lui de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional legal.
3.3.2. Principiul autorităţii de lucru judecat
Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile respective să fie realizate în faţa instanţelor din statele membre.
3.3.3.Principiul certitudinii juridice
Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamen-tal, potrivit căreia aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi interpretată.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile competente constituie – a arătat Curtea de Justiţie – un factor esenţial care contribuie la certitu-dinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată printr-o decizie adoptată de aceste instituţii.
34
3.3.4. Principiul egalităţii Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului
comunitar presupune, în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. El este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, sunt interzise discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, precum şi discrimi-narea pe motive de naţionalitate.
Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor, persoanelor şi capitalului.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juri-dice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îşi produc efectele.
3.3.5. Principiul proporţionalităţii
Acest principiu a fost recunoscut prin jurisprudenţă şi este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivu-lui legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor.
În mod asemănător, s-a precizat că, în absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi cumpărarea unor produse, obstaco-lele la libera circulaţie a mărfurilor în cadrul comunitar rezultând din disparităţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care astfel de reguli, aplicabile pro-duselor naţionale ori importate, fără distincţie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ele trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere.
35
3.3.6. Principiul loialităţii
Conform acestui principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de Justiţie, denumit şi principiul solidarităţii, statele membre vor lua toate măsurile corespunză-toare, indiferent că sunt generale sau speciale, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii şi vor facilita acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată că sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă. Obligaţiile pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând una generală; o formă concretă a lor va fi dobândită, cu toate acestea, în conjuncţie cu obligaţiile şi obiectivele specificate în Tratat ori care se întemeiază pe acesta.
Prima obligaţie pozitivă este în sarcina statelor membre, în sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii.
Cea de-a doua obligaţie pozitivă vizează îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare.
Cea de-a treia obligaţie – negativă – constă în faptul că statele membre trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare.
36
CAPITOLUL 4
INSTITUŢIILE COMUNITARE
4.1. Parlamentul European
Parlamentul European a apărut prin Tratatele constitutive, fiind denumit iniţial Adunarea Comună sau Adunare, iar prin rezoluţia Adunării parlamentare europene din 30 martie 1962 s-a stabilit denumirea de Parlamentul European, denumire pe care o poartă şi în prezent. Denumirea a fost oficializată prin art. 3 al Actului unic european.
Autorii Tratatului C.E.C.O au prevăzut posibilitatea alege-rii Parlamentului prin sufragiu universal direct, principiu care a fost preluat de Tratatul C.C.E. şi EURATOM.
Textele celor trei tratate prevăd elaborarea de proiecte de către Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului European prin vot universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.
Până la data de 17 iunie 1979, când a intrat în vigoare Actul privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului prin vot universal direct, membrii acestei instituţii erau consideraţi delegaţi, fiind desemnaţi de parlamentele naţionale dintre membrii lor, conform procedurii prevăzute în fiecare stat.
Începând din anul 1979, deputaţii sunt aleşi în mod direct, dar după sistemul de vot din fiecare stat membru, deoarece nu există un sistem de vot european uniform.
Deputaţii europeni sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ, cumulul mandatului european cu un mandat naţional fiind autorizat pe plan european, dar interzis pe plan naţional.
37
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărât că numărul par-lamentarilor europeni nu poate fi mai mare de 700, în perspec-tiva extinderii Uniunii Europene.
Potrivit Declaraţiei privind extinderea Uniunii Europene, care a fost inclusă în Actul final al Conferinţei care a adoptat Tratatul de la Nisa, s-a stabilit numărul maxim de 732 membri pentru o Uniune cu 27 de state.
Ultimele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc între 10 -13 iunie 2004, în cele 25 de state membre ale Uniunii Europene.
Componenţa Parlamentului European a fost din nou revă-zută odată cu aderarea României şi Bulgariei. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de locuri sunt atribuite României şi 18 locuri Bulgariei, locuri care se vor adăuga celor 732, deja existente.
Parlamentul se întruneşte în sesiune anuală ordinară, care este prevăzută să înceapă în a doua zi de marţi a lunii martie, dar el se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei majorităţi a membrilor săi ori la cererea Consiliului sau a Comisiei. Dintre membrii Parlamentului se aleg Preşedintele şi Biroul.
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele constitutive şi în Regulamentul adoptat de către Parlament.
Organele de conducere ale Parlamentului European sunt următoarele23:
1. Biroul; 2. Conferinţa preşedinţilor; 3. Conferinţa preşedinţilor comisiilor; 4. Conferinţa şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare. Biroul este alcătuit din preşedintele Parlamentului,
14 vicepreşedinţi şi cei 5 chestori, aleşi de Parlament prin scru-tin secret, iar durata mandatului său este de doi ani şi jumătate.
Conferinţa preşedinţilor este compusă din preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor politice.
23 Octavian Manolache, op. cit., pag. 101 – 102.
38
Parlamentul a înfiinţat 20 de comisii permanente care pregătesc lucrările Parlamentului, realizează raporturi şi menţin relaţii cu Comisia şi Consiliul în intervalul dintre sesiuni24.
Parlamentul mai poate crea comisii temporare, pentru o durată de 12 luni, iar potrivit Regulamentului, începând cu anul 1981, se pot înfiinţa delegaţii interparlamentare şi comisii parlamentare mixte.
Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi neînscrişi.
Parlamentul îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de o treime din membrii săi, dreptul de vot fiind per-sonal.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice, iar lucrările sale se desfăşoară în 3 oraşe, respectiv Secretariatul se găseşte la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimen-tare la Bruxelles.
Parlamentul European participă la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare, elaborează avize conforme, dă avize consultative, poate să ceară Comisiei să-i prezinte orice propunere corespunzătoare asupra problemelor care par să necesite elaborarea de acte comunitare pentru punerea în aplicare a Tratatului.
Parlamentul European are următoarele atribuţii: 1) Atribuţii decizionale şi legislative; 2) Atribuţii de anchetă şi de avocat al poporului; 3) Atribuţii de supraveghere şi control; 4) Atribuţii consultative. Atribuţiile decizionale şi legislative Parlamentul European are o competenţă decizională de
natură legislativă comunitară. Un drept decizional individual este acordat numai în mate-
rie bugetară.
24 Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, pag. 109.
39
Atribuţiile specifice cu caracter decizional mai pot reveni Parlamentului numai în cazuri strict determinate, cum ar fi cele privind propria organizare internă şi funcţionarea sa, aprobarea amendamentelor ce-i sunt înaintate după ce s-a obţinut avizul Curţii de Justiţie în cazul revizuirii Tratatului CECO , elaborarea de propuneri în scopul de a se permite alegerile prin vot universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre şi luarea unor decizii privind alegerile.
Atribuţiile de anchetă şi de avocat al poporului Pe de altă parte, este asigurat şi un drept de petiţionare
pentru orice cetăţean al Uniunii, precum şi pentru orice persoană fizică sau juridică rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru. Acest drept este un element de noutate absolută în dreptul comunitar, ca urmare a modificărilor aduse prin Tratatul de la Maastricht.
O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinută de mediatorul numit de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele menţionate şi care sunt relative la cazurile de rea-administrare în acţiunea instituţiilor sau organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi Curţii de primă instanţă în exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale.
Atribuţiile de supraveghere şi control Funcţia de supraveghere şi control este exercitată de
Parlament, în special cu privire la Comisie, prin mai multe modalităţi:
- membrii Comisiei pot să participe la toate şedinţele Parlamentului şi, la cererea lor, vor fi audiaţi în numele Comisiei potrivit unei proceduri orale;
- în cadrul unei proceduri asemănătoare la care se adaugă şi o procedură scrisă, Comisia va răspunde, oral sau în scris, la întrebările ce i se pun de Parlament sau de membrii săi;
- în cadrul unor discuţii publice se va dezbate raportul general anual prezentat de Comisie;
40
- instituirea de comisii parlamentare care pregătesc deciziile ce se iau de Parlament şi vor stabili contacte cu mem-brii Comisiei, mai ales când Parlamentul nu se află în şedinţă efectiv;
- depunerea unei moţiuni de cenzură. Atribuţiile consultative Pentru exercitarea acestor atribuţii nu au fost prevăzute
dispoziţii exprese, ca în cazul funcţiei de supraveghere. În Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene, s-a stabilit că Parlamentul va exercita atribuţii consultative şi de supraveghere şi control care îi sunt conferite prin Tratat.
Obligaţia de consultare a Parlamentului rezultă din dispo-ziţiile specifice ale tratatelor comunitare atunci când sunt supuse reglementării diverse materii.
În general, este folosită expresia „după consultarea Parla-mentului European”, fără a se distinge în legătură cu natura avizului său.25
4.2. Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene a fost înfiinţat prin voinţa şefilor
de stat şi de guvern, în anul 1974, când aceştia au hotărât să se întâlnească cu regularitate, împreună cu miniştrii lor de externe, cu Preşedintele Comisiei Europene şi un vicepreşedinte al acesteia.
Tratatul asupra Uniunii Europene a consacrat, pentru instituţia cu atribuţii decizionale, termenul de Consiliul Uniunii Europene.
Criteriile de funcţionare a Consiliului Uniunii Europene sunt stabilite de Tratatul asupra Uniunii Europene, Tratatele constitutive şi regulamentul interior elaborat de Consiliu.
Consiliul este format din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit să angajeze guvernul acestui stat membru.
25 Octavian Manolache, op. cit., pag. 108 - 109.
41
Preşedinţia Consiliului este asigurată, prin rotaţie, de fiecare stat membru, pentru o perioadă de 6 luni.
Consiliul este asistat de un Secretariat general, care are un Secretar general numit de Consiliu cu unanimitate de voturi.
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare perma-nentă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane oficiale din ministere naţionale, iar şefii acestor delegaţii se întâlnesc o dată pe săptămână în cadrul Comitetului reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre.
Consiliul are şi organe auxiliare, cum ar fi: grupurile de experţi, Comitetul special pentru agricultură, Comitetul pentru vize, Comitetul regiunilor, Comitetul monetar, Comitetul economic şi social.
Instituţia Consiliului asigură coordonarea politicilor gene-rale ale statelor membre, Consiliul dispunând de o putere de decizie în vederea realizării obiectivelor fixate prin Tratat.
Consiliul deţine în sistemul comunitar puterea de decizie. Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie impor-
tantă în coordonarea politicilor economice şi sociale ale statelor membre în interiorul zonei Euro.
Pe lângă Consiliu funcţionează un Comitet al reprezentan-ţilor permanenţi ai statelor membre (COREPER), instituit tot prin Tratatul de fuziune din 1967, care are menirea de a pregăti lucrările Consiliului. COREPER este alcătuit din două subcomi-tete, numite COREPER 1 şi COREPER 2.
COREPER 1 este alcătuit din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi. COREPER 2 este format din reprezentanţii perma-nenţi care sunt ambasadorii statelor membre. Conducerea lor este asigurată de reprezentantul statului care deţine preşedinţia Consiliului. Ca organism de control politic, COREPER orientea-ză şi supervizează lucrările multiplelor grupuri de experţi de care dispune Consiliul.
4.3. Consiliul European
Consiliul European a fost creat în decembrie 1974 cu
ocazia summit-ului de la Paris, când s-a decis ca şefii de stat sau de guvern din Comunitate să se reunească, însoţiţi de miniştrii
42
Afacerilor Externe, de trei ori pe an şi de fiecare dată când e necesar, în Consiliul Comunităţii, cu titlu de cooperare politică.
În art. 2 al Actului Unic European a fost consacrat Consiliul European şi a fost stipulată participarea preşedintelui Comisiei Europene alături de şefii de stat sau de guvern.
Consiliul European poate fi definit ca instanţa politică supremă a Europei unite26.
4.4. Comisia Europeană
Comisia Europeană este organul executiv comunitar cu
atribuţii foarte importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, de unde şi carac-terul său supranaţional.
În prezent, ea se compune din 27 de membri, resortisanţi ai statelor respective, numiţi pentru un mandat de cinci ani (care poate să fie reînnoit).
Consiliul, întrunit în compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este aprobată de Parlament.
Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul membrilor având naţionalitatea unui aceluiaşi stat membru să fie mai mare de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor unui stat.
Comisia acţionează colectiv, în conformitate cu regulile sale de procedură (adoptate la 18 septembrie 1999) şi în îndeplinirea orientărilor politice stabilite de preşedintele ei, care decide, asupra organizării ei interne în scopul de a asigura că ea acţionează neîntrerupt, eficient şi pe baza răspunderii colective, îşi fixează priorităţile şi îşi adoptă programul de activitate.
Preşedintele poate să încredinţeze membrilor Comisiei domenii speciale de activitate cu privire la care ei sunt în mod
26 Philippe Moreau Defuges, Instituţiile europene, Editura Amarcord,
Timişoaras, 2002, pag. 48.
43
concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi punerea în aplicare a deciziilor ei.
Regulile de procedură instituie trei modalităţi de luare a deciziilor:
1) în şedinţe; 2) prin procedură scrisă; 3) prin delegare. În primul rând, Comisia are competenţă decizională şi de
executare. Ea poate să adopte regulamente, să emită directive ori să ia decizii, asemenea atribuţii fiindu-i conferite direct prin Tratat.
În al doilea rând, Comisia contribuie decisiv la pregătirea şi conturarea măsurilor luate de Consiliu şi de Parlament prin care se formulează politicile comunitare, prezentându-le propuneri.
Comisia are atribuţii de control şi de impunere ale respectării legislaţiei comunitare de către statele membre şi de către resortisanţii lor, persoane fizice şi juridice, ea putând să interzică ori să impună o anumită conduită, considerând-se chiar că în această privinţă rolul ei de executare este suplimentat prin puteri proprii de luare a propriilor sale decizii care ar fi de natură judiciară.
În sfârşit, Comisia poate să formuleze avize sau recoman-dări pentru Consiliu şi pentru statele membre.
4.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene27
Tratatele prin care au fost instituite cele trei Comunităţi
Europene au dotat aceste comunităţi cu o instituţie, Curtea de Justiţie, care are misiunea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor comunitare, fiind în acelaşi timp instituţia care asigură realizarea sarcinilor încredinţate Comunităţii, alături de instituţiile politice (Consiliu, Comisie, Parlament) şi având acelaşi grad cu ele.
27 Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi
internaţionale de justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 80 – 106; prof. univ. dr. Augustin Fuerea, op. cit., pag. 112 – 114.
44
În sistemul instituţional al Comunităţii Europene, Curtea dispune de puterea suverană de a interpreta în ultimă instanţă tratatele, iar deciziile sale nu pot fi puse în discuţie nici de statele membre, nici de instituţiile comunitare. Ea controlează respectarea legalităţii comunitare de către instituţiile Comunităţii (jurisdicţie administrativă), precum şi între Comunitate şi statele membre (jurisdicţie constituţională).
În îndeplinirea atribuţiilor sale, activitatea Curţii implică atât consultanţă juridică, cât şi administrarea justiţiei în spaţiul comunitar.
Consultanţa juridică este acordată sub forma avizelor/opi-niilor cu caracter obligatoriu asupra acordurilor pe care Uniunea Europeană doreşte să le încheie cu statele nemembre sau cu organizaţii internaţionale.
Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător din fiecare stat membru şi asistată de 8 avocaţi generali, al nouălea avocat general fiind desemnat în perioada 1 decembrie 1995 – 6 octombrie 2000.
Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre, pentru un mandat cu o durată de 6 ani, care poate fi reînnoit.
Judecătorii desemnează dintre ei preşedintele Curţii, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit.
Curtea are sediul la Luxemburg, în aplicarea Deciziei din 8 aprilie 1965 a statelor membre şi poate, pentru una sau mai multe şedinţe determinate, să aleagă un alt loc de desfăşurare decât la sediu.
Iniţial, Tratatele au fixat principiul potrivit căruia Curtea judecă în sesiune plenară, prevăzând, totuşi, că poate crea în cadrul său Camere de 3 sau 5 judecători pentru a proceda la anumite măsuri de instrucţie sau pentru a judeca anumite categorii de cauze, în condiţiile fixate de Regulament.
Potrivit Statutului, Curtea se întruneşte în plen când este sesizată pentru destituirea mediatorului, a unui membru al Comisiei Europene, demiterea unui membru al Comisiei sau Curţii de Conturi.
45
Regulamentul de procedură dispune că trimiterea în faţa unei Camere nu este admisibilă atunci când un stat membru sau o instituţie comunitară, parte în procedura respectivă sau care a depus observaţii scrise, a solicitat ca pricina să fie soluţionată de Curte în Marea Cameră.
În sistemul jurisdicţional al Comunităţii Europene nu există niciun privilegiu de naţionalitate, ceea ce înseamnă că nicio parte nu se poate prevala de naţionalitatea unui judecător sau de absenţa unui judecător de naţionalitatea sa, pentru a cere modificarea unui complet de judecători.
4.6. Tribunalul de Primă Instanţă
Prin Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988 a fost creat
Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene. Adoptarea Actului Unic European a deschis calea creării
unui Tribunal de Primă Instanţă. Potrivit dispoziţiilor înscrise în tratatele constitutive, Consiliul era abilitat să adauge Curţii de Justiţie, la cererea acesteia şi printr-o decizie luată în unanimi-tate după consultarea Comisiei şi Parlamentului European, o instanţă însărcinată cu soluţionarea anumitor categorii de acţiu-ni, sub rezerva unui recurs limitat la chestiunile de drept.
La 29 septembrie 1987, Curtea a sesizat Consiliul cu o propunere de decizie tinzând la crearea Tribunalului de Primă Instanţă, propunere care s-a realizat după avizul Comisiei Europene şi Parlamentului European, iar organizarea efectivă a Tribunalu-lui s-a derulat în cursul ultimelor luni ale anului 1989.
Tribunalul este alcătuit din cel puţin un judecător din fie-care stat membru, numiţi de comun acord de guvernele statelor membre pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, iar preşedintele este desemnat de membrii Tribuna-lului pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii.
Sediul Tribunalului de Primă Instanţă se află la Curtea de Justiţie, cu posibilitatea ca pentru una sau mai multe sesiuni determinate să aleagă un alt loc.
46
Tribunalul se întruneşte în Camere, compuse din 3 sau 5 judecători, iar în cazurile determinate prin regulamentul de procedură, în formaţie plenară.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea de creare a unor camere jurisdicţionale, asociate Tribunalului, în scopul de a exercita, în unele domenii specifice, competenţe jurisdicţio-nale.
4.7. Tribunalul Funcţiei Publice28
La data de 2 noiembrie 2004, în baza prevederilor Trata-
tului de la Nisa, care permite crearea de instanţe judecătoreşti în anumite domenii, prin Decizia Consiliului nr. 2004/752 din 2.11.2004, a fost reglementată instituirea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene, care se organizează şi funcţionează pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă.
Acest tribunal este compus din 7 judecători desemnaţi de către Consiliu, dintre care este ales preşedintele Tribunalului pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea realegerii.
Tribunalul se întruneşte în Camere compuse din 3 judecă-tori, iar în cazurile determinate prin regulile de procedură se întruneşte în plen sau în cameră, compusă din 5 judecători.
Acest tribunal preia o parte din atribuţiile Tribunalului de Primă Instanţă, respectiv cele care conferă competenţe în ceea ce priveşte judecarea litigiilor dintre Uniunea Europeană şi funcţio-narii săi publici.
Cu sediul la Luxemburg, Tribunalul Funcţiei Publice are rolul de a reduce volumul de muncă al Tribunalului de Primă Instanţă, precum şi durata proceselor.
4.8. Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii Europene
există două organisme29:
28 Octavian Manolache, op. cit., pag. 152 - 153 29 Coordonator Luciana - Alexandra Ghica, op. cit., pag. 105.
47
Curtea de Conturi Oficiul European de Luptă Contra Fraudei (OLAF), ca structură a Comisiei Europene pentru coordonarea căruia este responsabil comisarul pentru buget.
Curtea de Conturi, cu sediul general la Luxemburg, a fost creată, la cererea Parlamentului, la 22 iulie 1975, prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iunie 1977, iar la 25 octombrie 1977, Curtea de Conturi s-a reunit la Luxemburg în şedinţă constitutivă.
Curtea de Conturi a înlocuit două mecanisme de control financiar: Biroul de Audit al Comunităţilor Europene şi Biroul de Auditare Financiară al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Necesitatea creării acestei instituţii a fost determinată de creşterea importantă a volumului finanţelor comunitare, de diversitatea surselor şi a cheltuielilor acestora, de complexitatea operaţiunilor pe care gestiunea lor le impunea, precum şi a gestionării creditelor bugetare.
Curtea de Conturi a dobândit prin Tratatul de la Maastricht un statut echivalent celui instituit pentru celelalte patru instituţii comunitare principale.
Curtea de Conturi este reprezentanta plătitorilor de taxe, răspunzând de verificarea modului în care Uniunea Europeană cheltuie banii, conform regulilor şi reglementărilor bugetare şi pentru scopurile pentru care au fost destinaţi.
În compunerea Curţii de Conturi, fiecare stat membru este reprezentat de un cetăţean al său. Membrii săi sunt aleşi dintre personalităţile care fac sau au făcut parte în ţările lor respective din instituţiile de control extern sau posedă o calificare specială pentru această funcţie. Ei trebuie să aibă pregătire de speciali-tate, corespondentă unui expert naţional dintr-un corp de control contabil extern sau să fi fost membri ai Curţilor de Conturi naţionale30.
Membrii Curţii sunt numiţi pentru 6 ani de către Consiliu, care, statuând cu majoritate calificată, după consultarea
30 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag. 75.
48
Parlamentului European, adoptă lista membrilor întocmită în conformitate cu propunerile făcute de fiecare stat membru.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pe o durată de 3 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial, iar fiecărui membru îi este repartizat un sector specific de activitate.
Sub aspectul competenţei, Curtea de Conturi este compe-tentă să verifice conturile totalităţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de Comuni-tate, în măsura în care actul constitutiv nu exclude această verificare.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Curtea verifică legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi certifică buna gestiu-ne financiară, semnalând, în special, orice neregularitate.
Dintre atribuţiile Curţii de Conturi, menţionăm următoa-rele:
♦examinează aspectele de legalitate şi regularitate a totali-tăţii veniturilor şi cheltuielilor Comunităţii, indiferent dacă sunt bugetare sau nu;
♦exercită controlul pe domenii asupra instituţiilor şi statelor membre, în măsura în care acestea au beneficiat şi au folosit fonduri comunitare;
♦ exercită o funcţie de asistenţă a autorităţilor bugetare; ♦are responsabilitatea exercitării controlului permanent al
conturilor. Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după înche-
ierea fiecărui exerciţiu financiar, care este transmis celorlalte instituţii comunitare şi publicat în „Jurnalul Oficial al Comunită-ţii Europene”, însoţit de răspunsuri ale acestor instituţii la observaţiile Curţii.
Până în prezent, cele mai uzuale forme de fraudare în interiorul Uniunii Europene sunt declaraţiile vamale false şi încasarea de fonduri comunitare pentru activităţi sociale care nu au loc.
49
4.9. Instituţiile consultative şi de avizare31
În prezent există, două organisme cu rol consultativ pe lângă instituţiile de decizie ale Uniunii Europene:
Comitetul Economic şi Social; Comitetul Regiunilor.
4.9.1. Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social a fost instituit prin Tratatul de la Roma din 1958 şi a apărut ca urmare a dorinţei de repre-zentare a intereselor diferitelor categorii economice şi sociale, înainte de adoptarea unor acte.
Acest Comitet asistă Consiliul şi Comisia, având un rol consultativ, şi este format din 317 membri, reprezentanţi ai diverselor componente economice şi sociale ale societăţii civile organizate, în special reprezentanţi ai producătorilor, fermierilor, transportatorilor, muncitorilor, comercianţilor, meşteşugarilor, profesiilor liberale, consumatorilor şi ai interesului general. Membrii Comitetului Economic şi Social sunt numiţi de Consiliu pentru 4 ani, pe baza propunerilor statelor membre şi asociaţiilor europene competente, cu posibilitatea realegerii.
Comitetul este convocat de către preşedintele său, la cererea Consiliului sau a Comisiei, locul de întâlnire fiind, lunar, la Bruxelles.
De la înfiinţarea sa, Comitetul a adoptat peste 3000 de opinii, toate fiind publicate în „Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene”.
Comitetul este obligatoriu consultat de către Consiliu sau Comisie în cazurile expres prevăzute. Obligaţia Consiliului de a consulta Comitetul – s-a statuat de către Tribunalul de Primă Instanţă – trebuie să privească opţiunile pe care intenţionează să le facă asupra bazei propunerilor naţionale, şi nu asupra acestor propuneri înseşi. În celelalte cazuri, consultarea va avea loc numai dacă cele două instituţii comunitare vor considera
31 Coordonator Luciana – Alexandra Ghica, op. cit., pag. 112 – 116.
50
oportun, desigur, aceasta în funcţie de materia şi de importanţa problemei în discuţia lor.
Cel mai recent amendament la Tratatul Uniunii Europene, adoptat la Amsterdam, îi permite acum Parlamentului European să consulte şi Comitetul Economic şi Social.
4.9.2. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht, cu un rol consultativ, şi a devenit operaţional din 1994.
Constituirea acestui Comitet a venit ca urmare a cererilor imperative ale autorităţilor regionale pentru o reprezentare concretă în cadrul instituţional şi de decizie al Uniunii Europene.
Instituirea Comitetului Regiunilor a fost un pas semnifi-cativ în procesul creării unei Uniuni şi mai apropiate de cetăţenii Europei, în care deciziile sunt luate, pe cât posibil mai aproape de cetăţean, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, după cum se arată în Preambulul Tratatului.
Comitetul cuprinde reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale care sunt, fie titularii unui mandat electoral în cadrul acestora, fie sunt răspunzători politic faţă de o adunare aleasă. Numărul membrilor este fixat în funcţie de ponderea populaţii-lor statelor membre.
Comitetul Regiunilor are 344 de membri şi un număr egal de supleanţi, care sunt numiţi pentru un mandat de 4 ani, iar din rândul membrilor săi se aleg Preşedintele, care este asistat de 16 vicepreşedinţi, şi Biroul, pentru un mandat de 2 ani.
Comitetul Regiunilor este consultat de Consiliu şi de Comisie în cazurile prevăzute în Tratat şi în toate celelalte cazuri, în special care privesc cooperarea transfrontieră, în care una dintre aceste două instituţii consideră oportun.
Comitetul poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, dacă va considera acest lucru necesar, avizul, precum şi o prezentare a deliberărilor fiind transmise Consiliului şi Comisiei - acestea fiind, în mod normal, instituţiile beneficiare, potrivit principiului simetriei.
51
Conform Tratatului de la Maastricht, consultarea Comitetului Regiunilor este obligatorie pentru adoptarea actelor legislative referitoare la coeziune economică şi socială, reţele transeuro-pene de transport, sănătate, educaţie şi cultură.
Prin Tratatul de la Amsterdam, au mai fost adăugate cinci domenii în care Comitetul Regiunilor este consultat în mod obligatoriu: politica socială, politica de angajare, protecţia mediului, transporturile şi formarea profesională. El poate fi consultat şi de Parlamentul European.
52
CAPITOLUL 5
BĂNCILE EUROPENE
5.1. Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) Banca Europeană de Investiţii a fost creată în 1958 prin
Tratatul Comunităţii Economice Europene, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1959, cu sediul la Luxemburg. Iniţial, Banca Euro-peană de Investiţii avea scopul de a finanţa investiţiile majore în infrastructură ale statelor membre în vederea realizării pieţei unice şi a coeziunii economice şi sociale.
În prezent, conform Tratatului asupra Uniunii Europene, B.E.I. are personalitate juridică şi este o instituţie autonomă a Uniunii Europene, o sursă de finanţe flexibilă şi eficientă, al cărei volum anual de împrumut o transformă în cea mai mare instituţie financiară internaţională din lume32.
Membrii Băncii sunt statele membre, iar conducerea este asigurată de:
Consiliul Guvernatorilor, compus din miniştrii de finan-ţe ai statelor membre;
Consiliul de Administraţie, alcătuit din 24 de membri propuşi de statele membre şi unul propus de Comisia Europeană;
Comitetul de Conducere, format din Preşedintele băncii şi cei 7 vicepreşedinţi care sunt numiţi de Consiliul Guvernatorilor pentru un mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit.
32 Dr. Vasile Ciocan, Emil Nuna, Instituţii Europene .Noţiuni de drept
comunitar, Editura GrafNet, Oradea, 2004, pag. 116-118.
53
Banca de Investiţii are sarcina de a contribui, făcând apel la pieţele de capitaluri şi la resursele proprii, la dezvoltarea echi-librată şi fără obstacole a pieţei comune în interesul Comunităţii.
În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură strânsă cu intervenţiile fon-durilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comu-nităţii. La data de 5 iunie 1998, Consiliul guvernatorilor a decis creşterea capitalului Băncii la 100.000 milioane Euro, subscris de statele membre în proporţiile stabilite prin Protocolul privind Statutul Băncii, astfel cum a fost modificat la 1 ianuarie 1995.
5.2. Banca Centrală Europeană (B.C.E.)
În condiţiile dezvoltării Uniunii Economice şi Monetare şi
introducerii monedei unice europene, statele membre ale Uniunii Europene au convenit să pună bazele unei instituţii bancare în-sărcinate să coordoneze Sistemul European al Băncilor Centrale din statele Uniunii.
La 1 iulie 1998 a fost înfiinţată Banca Centrală Europeană (B.C.E.), cu sediul la Frankfurt, pentru a înlocui Institutul Monetar European.
Constituită cu capital subscris de statele membre, după un criteriu ce are în vedere populaţia şi PIB-ul naţional, ea formează, împreună cu băncile centrale din statele membre, Sistemul European al Băncilor Centrale.33
Conducerea băncii este asigurată de Consiliul Guvernato-rilor, care are rolul de a stabili orientările generale şi politicile monetare, şi de Consiliul Director, format din preşedinte şi vicepreşedinte.
Banca Centrală Europeană este o instituţie care are rolul de a emite şi administra moneda unică, EURO, introdusă de la 1 ianuarie 1999 ca monedă de cont.
Din anul 2002, bancnotele naţionale ale 12 state membre ale Uniunii Europene, care au acceptat şi îndeplinit condiţiile să participe în zona EURO, au fost înlocuite cu EURO.
33 Dacian Cosmin Dragoş, op. cit., pag.85.
54
Prin Statutul său, B.C.E. acţionează în mod independent, în sensul că nu primeşte instrucţiuni de la guvernele statelor membre sau de la alte organisme şi nici din partea celorlalte instituţii europene.
5.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.E.R.D.)34 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.E.R.D.) a fost creată la 15 aprilie 1994, având drept obiectiv finanţarea iniţiativelor şi a proiectelor de infrastructură privată în ţările în tranziţie la economia de piaţă.
Prin documentele constitutive, Banca urmează să acorde asistenţă financiară pe termen lung ţărilor central şi est europene, în scopul inserţiei acestor ţări în economia mondială.
Pentru a-şi îndeplini în bune condiţii atribuţiile ce-i revin, Uniunea Europeană, statele membre şi Banca Europeană de Investiţii au contribuit în mod substanţial la capitalul Băncii, deţinând împreună 51 % din cei 110 miliarde EURO care sunt derulaţi de Bancă.
34 Prof.univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag. 138 – 139.
55
CAPITOLUL 6
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944, au fost adop-
tate o serie de măsuri, s-au stabilit principii şi s-au creat: ♦Fondul Monetar Internaţional (FMI); ♦Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(B.I.R.D). Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost creat în scopul
coordonării şi aplicării sistemului monetar internaţional, dar şi cu scopul de a acorda împrumuturi pe termen scurt ţărilor cu dificultăţi temporare ale balanţei de plăţi, în condiţiile impuse de această instituţie şi legate de schimbări în politica economică internă a ţării respective, care să aibă ca rezultat reechilibrarea balanţei de plăţi.35
Resursele FMI se constituie din aportul ţărilor membre, constituite în proporţie de 25% în devize şi 75% în moneda naţională, stabilite în cote-părţi procentuale în funcţie de potenţialul fiecărei ţări.
Fondul Monetar Internaţional a creat în 1970 o lichiditate internaţională, Dreptul Special de Tragere (DST), care se alocă ţărilor membre proporţional cu cotele deţinute.
DST este purtător de dobânzi, se utilizează ca: etalon mo-netar, instrument de rezervă, mijloc de plată între FMI şi mem-brii săi şi mijloc de procurare de monede naţionale convertibile.
La 13 martie 1979 a luat fiinţă Sistemul Monetar European (SME), bazat pe principiul parităţilor fixe, dar ajustabile între monedele naţionale. La acestea au participat toate statele
35 Roxana – Daniela Păun, Drept monetar european, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006, pag. 117 – 118.
56
membre ale Comunităţii, cu excepţia Marii Britanii. În 1975, SME şi-a creat, pe lângă propriul mecanism, şi propria monedă: ECU (European Currency Unit – Unitatea Monetară Europeană).
ECU îndeplineşte următoarele funcţii: numerar pentru mecanismul ratei de schimb; calcularea indicatorului de divergenţă; unitate de cont; valută de rezervă.
În iunie 1989, Consiliul European, desfăşurat la Madrid, a aprobat Raportul lui Jacques Delors privitor la modalităţile de realizare a Uniunii Economice şi Monetare. Raportul Delors a propus un proces în trei etape de realizare a Uniunii Economice şi Monetare, vizând coordonarea strânsă a politicilor economice naţionale, reguli stricte privind mărimea şi finanţarea deficitelor bugetare şi constituirea unei instituţii comunitare independente care să definească şi să aplice politica monetară comunitară.
Etapa I, care a început la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat în decembrie 1993, a avut ca obiective eliminarea ultimelor bariere în calea tranzacţiilor monetare, întărirea coordonării politicilor economice şi bugetare, cooperarea între băncile centrale ale statelor membre şi renunţarea în totalitate de către ţările Sistemului Monetar European la controlul asupra capitalurilor.
Etapa a II-a a început la 1 ianuarie 1994 şi a durat până la 31 decembrie 1998. În această etapă, a avut loc transferul pro-gresiv al puterii de decizie de la autorităţile naţionale către Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şi a fost creat Institutul Monetar European, ca precursor al Băncii Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC l-au constituit menţinerea stabilităţii preţurilor şi sprijinirea politicilor economice generale din comunitate, prin acţiuni conforme principiilor economiei de piaţă.
SEBC este compus din Banca Centrală Europeană şi băn-cile centrale naţionale şi este condus de următoarele organisme:
♦ Comitetul executiv, compus din Preşedinte, vicepreşe-dinte, patru membri;
57
♦ Consiliul Guvernatorilor, care reuneşte de două ori pe lună membrii Consiliului executiv şi guvernatorii Băncilor centrale naţionale din statele membre ale zonei Euro;
♦ Consiliul general, format din Preşedintele şi vicepreşe-dintele Băncii Centrale Europene şi guvernatorii tuturor Băncilor centrale naţionale ale statelor membre..
Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: întărirea cooperării între băncile centrale naţionale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea funcţionării SME; realizarea consultărilor asupra problemelor care ţin de competenţa băncilor centrale naţionale şi care pot afecta stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
facilitarea utilizării ECU şi supravegherea evoluţiei acestuia.
Etapa a III-a a început la 1 ianuarie 1999 şi a debutat cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea de competenţe economice şi monetare instituţiilor comunitare. Iniţial, 11 state (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania) îndeplineau criteriile de convergenţă, iar la 1 ianuarie 2001, după îndeplinirea aceloraşi criterii de convergenţă, acestora li s-a adăugat Grecia. Au făcut excepţie, în această etapă, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia, care au dorit să-şi păstreze „suveranitatea monetară”. Începând cu această dată, politica monetară este hotărâtă de Banca Centrală Europeană, care a înlocuit Institutul Monetar European. Acest moment a marcat şi trecerea la moneda unică, monedele naţionale fiind înlocuite progresiv, de la 1 ianuarie 2002, orice operaţiune pe teritoriul celor 12 state desfăşurându-se în EURO.
Pentru a introduce moneda unică EURO, fiecare stat mem-bru trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă:
1) un criteriu constituţional, constând în independenţa faţă de orice altă putere din stat a băncii centrale a fiecărui stat mem-bru, aceasta neputând fi influenţată în deciziile pe care le ia;
2) criterii economice, respectiv: – rata inflaţiei monedei naţionale să nu depăşească cu mai
mult de 1,5 puncte procentuale (1,5%) performanţele celor mai bune trei state membre din anul anterior;
58
– deficitul public anual să nu depăşească 3% din PIB (cu anumite excepţii temporare);
– datoria publică brută anuală să se încadreze în plafonul de maximum 60% din PIB (cu anumite excepţii temporare);
– participarea la SME fără o devalorizare voluntară a monedei naţionale timp de cel puţin 2 ani consecutivi şi o limi-tare a ratei nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum 2% mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele mai bune 3 state.
Avantajele EURO sunt următoarele36: - stabilitatea schimburilor determinată de moneda unică
europeană, constând în dispariţia fluctuaţiilor de schimb, care puteau bloca comerţul intraeuropean. Existenţa EURO ca monedă unică europeană conduce la evitarea necesităţii de schimb al banilor şi a cheltuielilor care însoţesc acest procedeu, cum ar fi: comisionul bancar, costul cu plata angajaţilor în gestionarea valutei etc.;
- eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemaifiind silite să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională;
- economii privind moneda de rezervă, statele membre nemaifiind nevoite să ţină rezervele internaţionale în acel spaţiu;
- stimularea integrării politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.
Costurile pe care le implică moneda unică EURO sunt: - pierderea autonomiei politicilor monetare şi valutare ale
statelor membre, ceea ce duce şi la absorbirea băncilor centrale naţionale de către o bancă supranaţională. Aceasta constituie însă şi un avantaj, deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetară în circulaţie, sporire care ar determina inflaţie şi „topirea” economiilor şi rezervelor naţionalilor acelui stat;
36 Roxana – Daniela Păun, op. cit., pag. 139 - 141.
59
- posibila creştere a şomajului în statele cu o economie ce nu poate ţine pasul cu economiile mai performante din Comunitate şi, de aici, o migrare necontractuală, cu consecinţe imprevizibile, în plan social şi economic, a forţei de muncă;
- reducerea veniturilor instituţiilor financiar-bancare prove-nind din schimbul de monedă. Acest cost este însă contrabalan-sat de reducerea costului de schimb.
60
CAPITOLUL 7
LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE
CELE PATRU LIBERTĂŢI FUNDAMENTALE Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertăţi funda-
mentale ale Pieţei interne: libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a serviciilor; libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a capitalului.
7.1. Libera circulaţie a mărfurilor
Realizarea Pieţei unice a fost principalul obiectiv al
Tratatului de la Roma. Acest obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri şi servicii. Perioada de tranziţie a fost fixată la 1 ianuarie 1970; dar, până la acest moment nu s-au putut realiza decât eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulaţie a lucrătorilor şi armonizarea unor taxe, printre care şi introducerea generală a TVA-ului în anul 1970.
La mijlocul anilor '80, nu se realizase o reducere a restric-ţiilor cantitative. Libertatea circulaţiei bunurilor era afectată de practici anticoncurenţiale ale autorităţilor naţionale, cum sunt: drepturi exclusive de producţie sau de servicii, subvenţii.
Piaţa unică s-a realizat abia în 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Albă a Comisiei Europene din 1985, care a fost încorporată în tratate prin Actul Unic European (1986). Aceasta conţinea 300 măsuri legislative, termenul limită de fina-lizare fiind 31 decembrie 1992, grupate pe trei obiective princi-pale:
♦ eliminarea frontierelor politice; ♦ eliminarea frontierelor tehnice; ♦ eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.
61
În ce priveşte libera circulaţie a mărfurilor, temeiul legal îl constituie art. 7 din Tratatul de la Roma, care defineşte Piaţa Internă a Comunităţilor ca „o zonă fără frontiere interne, în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, servicii-lor şi capitalului. Toate controalele şi verificările sistematice necesare asigurării conformităţii cu regulile au loc pe piaţă şi nu la frontierele naţionale.”37
Libera circulaţie a mărfurilor se aplică tuturor produselor originare din statele membre şi tuturor produselor din terţe ţări cu drept de liberă circulaţie în spaţiul comunitar.
7.2. Libera circulaţie a serviciilor
Libera circulaţie a serviciilor este definită ca fiind dreptul de a
oferi servicii pe teritoriul oricărui stat membru, plecând de la un sediu principal sau secundar aflat pe teritoriul Uniunii Europene.
Serviciile sunt definite ca ansamblul prestaţiilor care nu cad sub incidenţa reglementărilor privitoare la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se spune că această libertate are un caracter „rezidual” sau „subsidiar”. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a stabilit trei criterii de identificare:
1. Prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al beneficiarului prestaţiei, iar prestarea serviciului să se facă cu trecerea unei frontiere interi-oare a Uniunii;
2. Prestatorul să fi fost stabilit în spaţiul Pieţei unice a Uniunii Europene;
3. Prestaţia să fie remunerată. Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede că prestatorul
de servicii poate exercita şi numai temporar prestarea de servicii în altă ţară. Dacă el şi-ar stabili sediul pe teritoriul statului în cauză, nu ar mai fi vorba de libera circulaţie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire. Alegerea între libertatea de stabilire şi libera circulaţie a serviciului aparţine prestatorului şi poate fi determinată de
37 Mihaela Crăcană, Marcel Căpăţână, Libera circulaţie a persoanelor,
bunurilor , serviciilor şi capitalurilor, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, pag. 57.
62
posibilitatea păstrării unui anume regim fiscal şi/sau social, legea aplicabilă contractelor, regulile de facturare.
Domeniile în care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activităţi financiare, bancare, asigurări, intermediere, transport, turism, consultanţă, profesii liberale etc.
Libera circulaţie a serviciilor poate fi activă, când furnizorul se deplasează pe teritoriul statului beneficiarului, şi pasivă, când beneficiarul se deplasează în statul membru unde este stabilit prestatorul.
Libera circulaţie a serviciilor de tip activ se asigură prin: 1. Interdicţia discriminării fondate pe naţionalitatea sau
rezidenţa prestatorului. Sunt interzise discriminările directe, indirecte sau deghizate, precum şi măsurile prin care prestatorul este supus unor sarcini sau cotizaţii la care acesta este deja supus în ţara sa de origine.
2. Interdicţia măsurilor naţionale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu. Este vorba de măsuri naţionale care regle-mentează accesul – exemplu: la unele profesii este condiţionat de deţinerea unor titluri, diplome, calificări – sau exercitarea – exemplu: controale administrative, contabilitate, declaraţii admi-nistrative.
În anumite condiţii, sunt admise şi măsuri naţionale restric-tive, care pot fi justificate prin raţiuni de ordin general. Aceste condiţii sunt:
1) domeniul vizat să nu fi fost armonizat; 2) măsura să urmărească un interes general; 3) măsura să nu fie discriminatorie; 4) măsura să fie în mod obiectiv necesară; 5) măsura să fie proporţională cu scopul urmărit; 6) măsura să respecte principiul recunoaşterii reciproce. În cazul liberei circulaţii a serviciilor pasivă, beneficiarul care
se deplasează la prestator, renunţând astfel la protecţia dreptului său naţional, trebuie să aibă acces la toate serviciile, fără să fie supus unor restricţii pe criteriul naţionalităţii sau rezidenţei.
Beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor pot fi atât persoa-nele fizice, cât şi persoanele juridice.
63
7.3. Libera circulaţie a capitalurilor Circulaţia capitalurilor nu beneficiază de o definire printr-un
act normativ comunitar, aşa cum s-a făcut la libera circulaţie a serviciilor, astfel că definirea s-a făcut de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în sensul că libera circulaţie a capitalurilor desemnează operaţiunile financiare care vizează în mod esenţial plasarea şi investirea sumelor în cauză, şi nu plata pentru o anumită prestaţie. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a mai statuat că transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital când el corespunde unei obligaţii de plată decurgând dintr-o tranzacţie.
Beneficiarii liberei circulaţii a capitalurilor sunt cetăţenii statelor membre, dar şi cetăţenii unor state terţe care au reşedinţa pe teritoriul unui stat membru UE, în conformitate cu directiva de liberalizare din 1988.
Liberalizarea circulaţiei capitalurilor în Uniunea Europeană s-a făcut treptat prin trei directive şi prin Tratatul de la Maastricht şi a avut ca efect o mai bună repartiţie a capitalurilor şi o creştere globală a eficacităţii acestora.
Un stat membru poate lua măsuri restrictive privind libera circulaţie a capitalurilor, pentru raţiuni de interes general proprii, dar ele nu pot fi aplicate decât de o manieră nediscriminatorie.
În scopul prevenirii spălării banilor, au fost emise două directive (prin care, printre alte măsuri, a fost instituită obligaţia băncilor de a verifica identitatea clienţilor care efectuează operaţiuni cu sume ce depăşesc anumite plafoane. La sume de peste 15.000 de EURO, identificarea este obligatorie pentru orice operaţiune bancară.
7.4. Libera circulaţie a persoanelor
Primele prevederi privind libera circulaţie a persoanelor
apar în cadrul Tratatului de la Roma (1957), prin care s-a statuat „eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalului”.
Această libertate fundamentală constă în eliminarea discri-minărilor dintre cetăţenii oricărui stat membru şi cetăţenii
64
celorlalte state membre care stau şi muncesc pe teritoriul său. Aceste discriminări privesc condiţiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remuneraţie.
Libera circulaţie a persoanelor constituie o parte a concep-tului de piaţă internă. Iniţial, se considera persoana doar ca agent economic (angajat sau furnizor de servicii), pentru ca, ulterior, conceptul să se extindă şi să cuprindă noţiunea de cetăţean al Uniunii, fără a mai fi legat de dimensiunea economică sau de diferenţe legate de naţionalitate.
Cea mai importantă etapă în evoluţie a constituit-o înche-ierea celor două acorduri Schengen: Acordul Schengen, semnat la 14 iunie 1985, şi Convenţia de implementare Schengen, semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 20 martie 1995.
Convenţia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele, paralel cu întărirea controalelor la frontierele externe. Ea stabileşte o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil, cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi schimb eficient de infor-maţii.
La frontierele externe, cetăţenii Uniunii Europene trebuie doar să prezinte un document de identificare valid, iar cetăţenii statelor terţe ai căror cetăţeni au nevoie de viză la intrare trebuie doar să posede o viză unică valabilă în întregul Spaţiu Schengen. Totuşi, un stat membru are libertatea de a cere viză în cazul cetăţenilor unor terţe ţări.
Dacă un stat membru ia decizia de îndepărtare a unui cetăţean de pe teritoriul său, decizia este aplicabilă în întregul Spaţiu Schengen.
65
CAPITOLUL 8
CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE
8.1. Cetăţenia europeană Noţiunea de cetăţenie îşi are originea în dreptul intern. În
concepţia lui Aristotel, cetăţeanul se definea prin participarea la funcţiile judiciare şi la cele publice în general.
Noţiunea de cetăţenie europeană implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă. Aceste drepturi corespund, aproape în totalitate, cu ceea ce în anii 1975-1985 erau drepturi speciale, pe care le deţineau cetăţenii statelor membre ale Comunităţii.
După Consiliul European de la Fontainebleau, din 1984 a fost dezvoltată noţiunea de „Europă a cetăţenilor”. Ideea de bază este că cetăţeanul european trebuie plasat în centrul cons-trucţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţă la Uniunea Europeană. În acest sens, Comitetul ad-hoc privind Europa cetăţenilor, creat la iniţiativa Consiliului European de la Fontainebleau, a propus măsuri în vederea întăririi şi promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume.
Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor figurează drepturile speciale inerente cetă-ţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică.
Tratatul de la Maastricht a introdus termenul de cetăţenie europeană în scopul întăririi relaţiei existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, fără însă să definească această noţiune. În Tratat se precizează că „este cetăţean al
66
Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru”38, precum şi faptul că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat”.
Cetăţenia europeană este distinctă de cea naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „com-pletează ... şi n-o înlocuieşte”
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene benefi-ciază astfel de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean italian este în acelaşi timp cetăţean italian şi cetăţean european.
Cetăţenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene, iar cetăţenia naţională aparţine dreptului naţional. Cetăţenia europeană nu suprimă niciunul dintre drepturile inerente cetăţeniei naţionale, ea conferă o serie de drepturi cetăţenilor statelor membre, respectiv:
♦ dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în toate statele membre;
♦ dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii cu cele stabilite pentru cetăţenii statului respectiv;
♦ dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi drep-tul de a se adresa mediatorului european pentru examina-rea cazurilor de administrare defectuoasă a afacerilor comunitare de către instituţiile şi organele comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie a Comunităţilor Europene;
♦ dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, de protecţie diplomatică şi consulară din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale unui stat membru, în cazul în care statul de unde provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul respectiv.
Până la Tratatul asupra Uniunii Europene cetăţenii comuni-tari care îşi aveau reşedinţa în afara ţării lor de origine nu aveau posibilitatea practică de a lua parte la alegerea parlamentarilor europeni. Într-adevăr, cu excepţia Irlandei, Olandei şi Belgiei (în anumite condiţii), Marii Britanii, în ceea ce-i priveşte pe cetăţenii
38 Prof.univ. dr. Augustin Fuerea, op. cit., pag. 281.
67
irlandezi, statele nu permiteau votul cetăţenilor altor state membre. De asemenea, dreptul de a fi ales era rezervat propriilor cetăţeni, cu excepţia Italiei.
Dreptul de a alege şi cel de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht, în care se prevede că „orice cetăţean al Uniunii rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean al acestuia are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care-şi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”.
În principiu, orice cetăţean al Uniunii dispune de dreptul de a alege şi de a fi ales în statul în care îşi are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat.
Exerciţiul dreptului de vot este posibil prin înscrierea cetăţeanului comunitar pe lista electorală a statului de reşedinţă, care e însoţită de renunţarea la vot în orice alt stat.
8.2. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa
După doi ani de tratative, liderii Uniunii Europene au
ajuns, în ziua de 18 iunie 2004, la Bruxelles, la un acord istoric privind prima Constituţie Europeană, pe care, la 29 octombrie 2004, au semnat-o la Roma, în numele celor 25 de state membre ale Uniunii Europene39.
Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost adoptat la summit-ul de la Bruxelles din 2004 şi înlocuieşte, printr-un text unic, din motive de celeritate şi claritate, ansam-blul tratatelor existente.
Tratatul constituţional stabileşte faptul că Uniunea Europeană este o Uniune a cetăţenilor şi a statelor din Europa.
Tratatul este structurat în patru părţi, după cum urmează:40 ♦ prima parte conţine dispoziţii care definesc Uniunea,
obiectivele sale, competenţele acesteia, procedurile deci-zionale şi instituţiile Uniunii;
39 Prof. univ. dr. Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia
Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag. 65. 40 Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Euopene, pag. 293.
68
♦ partea a doua conţine Carta drepturilor fundamentale, proclamată solemn de către Consiliul European de la Nisa în anul 2000;
♦ partea a treia are în vedere politicile şi acţiunile Uniunii şi preia un număr important din dispoziţiile tratatelor actuale;
♦ cea de-a patra parte conţine clauzele finale, printre care procedurile de adoptare şi de revizuire a acestei Constituţii.
Fiind supus ratificării de către statele membre, potrivit procedurilor naţionale, Tratatul a fost respins în procedurile de referendum, desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Olanda (1 iunie 2005), în Olanda referendumul având un rol consultativ.
Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit, noiembrie 2006, până cel mai devreme la jumătatea anului 2007, potrivit acordului convenit la Consiliul European din iunie 200541.
8.3. Procesul de elaborare a Cartei drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene Consiliul European, în reuniunea solemnă din 7 decembrie
2000, a adoptat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Euro-pene, acceptată, în anul 2001, de şefii de stat şi de guvern din cele 15 state membre ale Uniunii Europene.
În declaraţia comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei din 5 aprilie 1977 s-au făcut referiri la jurisprudenţa dezvoltată după 1969 a Curţii de Justiţie în materia drepturilor fundamentale, la tradiţiile constituţionale comune statelor mem-bre şi la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Alături de declaraţiile Consiliului, Declaraţia Parlamen-tului European relativă la drepturile şi libertăţile fundamentale, din 12 aprilie 1989, a deschis calea spre realizarea obiectivului unei Carte a drepturilor fundamentale, codificată după modelul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
41 Octavian Manolache, op. cit., pag. 19.
69
Un proiect al drepturilor fundamentale inserat în decizia din 10 februarie 1994, privind „Proiectul unei constituţii europene” a fost prezentat Parlamentului European, el reluând Declaraţia din 1989.
La reuniunea Consiliului European de la Köln din 4 iunie 1999 s-a hotărât crearea unui organism special cu rolul elabo-rării unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Constituirea Convenţiei pentru drepturile fundamentale a fost hotărâtă la reuniunea Consiliului European de la Tampere, din Finlanda, la 16 octombrie 1999; Convenţia a fost compusă din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, 16 membri ai Parlamentului European şi 30 de membri ai Parlamentelor naţionale, precum şi un reprezentant al Comisiei Europene, în total 62 de membri.
La 17 decembrie 1999, la Bruxelles, s-a constituit Convenţia, al cărei preşedinte a fost ales Roman Herzog, fostul preşedinte al Republicii Federale Germane.
Textul proiectului Cartei a fost luat în dezbatere de organizaţii neguvernamentale şi de experţi, după care a fost examinat de reprezentanţii organelor Comunităţii Europene, ai Comitetului Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor şi de Mediatorul european.
Proiectul a fost examinat de reprezentantul Consiliului Europei, de organizaţiile neguvernamentale care activează în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor omului şi care au fost audiate la sesiunea din 12 mai 2000 a Convenţiei, insis-tându-se, mai ales, asupra raportului Cartei cu drepturile sociale, asupra nediscriminării şi principiului egalităţii.
La 2 octombrie 2000, Convenţia pentru drepturile funda-mentale a prezentat proiectul Cartei, care, la 7 decembrie 2000, a fost semnată, în şedinţa solemnă de la Nisa a Consiliului European, de cele trei organe constituţionale europene: Preşe-dintele Parlamentului European, cel al Comisiei Europene şi cel al Consiliului European.
70
8.3. Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale al Uniunii Europene
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene are în
conţinutul său un preambul şi 7 capitole. Preambulul Cartei subliniază fondul de valori comun popoa-
relor europene şi conştiinţa responsabilităţii pentru patrimoniul lor spiritual şi moral, indivizibilitatea şi universalitatea drep-turilor omului; el accentuează, totodată, competenţele şi misiuni-le actuale ale Comunităţii, astfel încât principiul subsidiarităţii să ţină cont de tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi de drepturile omului, regionale şi internaţionale.
Capitolul I – Demnitatea (art. 1 - Demnitatea umană, art. 2 – Dreptul la viaţă, art. 3 – Dreptul la integritatea persoanei, art. 4 – Interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a pedepselor inumane sau degradante, art. 5 – Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate);
Capitolul II – Libertăţi (art. 6 – Dreptul la libertate şi securitate, art. 7 – Respectul vieţii private şi de familie, art. 8 – Protecţia datelor personale, art. 9 – Dreptul la căsătorie şi dreptul de întemeiere a familiei, art. 10 – Libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, art. 11 – Libertatea expresiei şi informării, art. 12 – Libertatea de întrunire şi de asociere, art. 13 – Libertatea artelor şi ştiinţelor, art. 14 – Dreptul la educaţie, art. 15 – Libertatea alegerii ocupaţiei şi dreptul de angajare în muncă, art. 16 – Libertatea de a conduce afaceri, art. 17 – Dreptul de proprietate, art. 18 – Dreptul de azil, art. 19 – Protecţia faţă de eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării);
Capitolul III – Egalitatea (art. 20 – Egalitatea în faţa legii, art. 21 – Nediscriminarea, art. 22 – Diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, art. 23 – Egalitatea între bărbaţi şi femei, art. 24 – Drepturile copilului, art. 25 – Drepturile persoanelor vârstnice, art. 26 – Integrarea persoanelor cu handicap);
71
Capitolul IV – Solidaritatea (art. 27 – Dreptul lucrătorilor la informare şi consultare în cadrul întreprinderilor, art. 28 – Dreptul de negociere şi acţiune colectivă, art. 29 – Dreptul de acces la serviciile de plasament, art. 30 – Protecţia împotriva concedierii nejustificate, art. 31 – Condiţii de muncă egale şi juste, art. 32 – Interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, art. 33 – Viaţa de familie şi profesională, art. 34 – Securitatea socială şi asistenţa socială, art. 35 – Asistenţa sanitară, art. 36 – Accesul la serviciile de interes economic general, art. 37 – Protecţia mediului, art. 38 – Protecţia consumatorului);
Capitolul V – Drepturile cetăţeneşti (art. 39 – Dreptul de vot şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European, art. 40 – Dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale, art. 41 – Dreptul la o bună administrare, art. 42 – Dreptul de acces la documente, art. 43 – Avocatul poporului, art. 45 – Libertatea de circulaţie şi de reşedinţă, art. 46 – Protecţia diplomatică şi consulară);
Capitolul VI – Justiţia (art. 47 – Dreptul la căi de atac efective şi la o judecată corectă, art. 48 – Prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, art. 49 – Principiile legalităţii şi proporţionalităţii faptelor penale şi a sancţiunilor, art. 50 – Dreptul de a nu fi judecat şi pedepsit de două ori în procedurile penale pentru aceeaşi faptă);
Capitolul VII – Dispoziţii generale ( art. 51 – Domeniul de aplicabilitate, art. 52 – Domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate, art. 53 – Nivelul de protecţie, art. 54 – Interzicerea abuzului de drepturi).
8.4. Domeniul de aplicare a Cartei drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene Carta are o concepţie largă care deschide, în principiu,
oricărei persoane şi chiar resortisanţilor ţărilor terţe, accesul la toate drepturile fundamentale, cu excepţia drepturilor de cetăţe-nie evocate în capitolul V.
72
Numai dreptul la libertatea de circulaţie şi dreptul la liber-tatea de şedere sunt rezervate prin art. 45 cetăţenilor Uniunii, iar drepturile fundamentale cetăţeneşti sunt, fără excepţii, recunos-cute ca drepturi individuale, şi nu ca drepturi colective.
Potrivit art. 51 al Cartei, aceasta se aplică instituţiilor şi organelor Uniunii în respectul principiului subsidiarităţii, ca şi statelor membre, numai atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii.
73
CAPITOLUL 9
FONDURILE EUROPENE
9.1. Fondul Social European Fondul Social European a fost creat în anul 1960 şi a avut
ca obiectiv major prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care să faciliteze accesul pe piaţa muncii, asigurarea egalităţii şanselor, calificarea profesională, crearea de noi locuri de muncă.
În cele patru decenii de funcţionare, Fondul Social European s-a dovedit a fi un instrument necesar pentru reducerea şomajului în rândurile tineretului. Sumele considerabile alocate în acest scop subliniază importanţa acestei probleme în cadrul Uniunii Europene42.
9.2. Fondul European de Investiţii
Fondul European de Investiţii a fost înfiinţat în 1994, ca
urmare a Deciziei de înfiinţare, adoptată în decembrie 1992 de către Consiliul European de la Edinburgh, pentru a sprijini în special apariţia şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Acest fond este gestionat de Comisia Europeană şi urmăreşte reducerea şomajului şi relansarea creşterii economice.
Fondul European de Investiţii are sediul la Luxemburg şi nu finanţează direct investitorii, ci intervine pe piaţă cu fonduri proprii, ale Băncii Europene de Investiţii sau ale Uniunii Europene, prin intermediul capitalului de risc şi prin instrumente
42 Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, op. cit., pag 144.
74
de garantare pentru instituţiile financiare ce acordă credite întreprinderilor mici şi mijlocii.
În prezent, Fondul are un capital de două miliarde EURO şi finanţează dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, cărora le garantează împrumuturi pe care acestea le contractează.
9.3. Fondul de Coeziune
Fondul de Coeziune a fost creat în 1993 şi are ca scop
finanţarea anumitor proiecte în domeniul protecţiei mediului şi în domeniul extinderii reţelelor de transporturi în ţările mai puţin dezvoltate ale Uniunii Europene.
Pentru accesul la Fondul de Coeziune se cer îndeplinite următoarele cerinţe de către ţările beneficiare:
- să aibă un venit pe locuitor sub 90% faţă de media comunitară;
- să aibă un program menit să satisfacă condiţiile de con-vergenţă.
Pentru a contribui la realizarea scopului său, Fondul de Coeziune a alocat pentru finanţarea unor proiecte, în perioada 1993 – 2000, 17,7 miliarde EURO.
9.4. Fondurile de preaderare
Decalajele dintre nivelurile de dezvoltare ale ţărilor candi-
date şi cele ale ţărilor membre UE, precum şi la nivelul regiunilor sunt mari şi îngreunează funcţionarea armonioasă a Uniunii. Pentru reducerea acestor decalaje, UE acordă sprijin ţărilor candidate prin instrumente structurale de preaderare (fondurile de tip structural). Acestea sunt:
♦ Programul PHARE, revizuit; ♦ Programul Special de Preaderare pentru Agricultură şi
Dezvoltare Rurală (SAPARD); ♦ Instrumentul Structural de Preaderare (ISPA). După aderare, sprijinul financiar este acordat prin Fondurile
structurale şi prin Fondul de Coeziune.
75
9.4.1. Programul PHARE Programul PHARE a fost înfiinţat în 1989 pentru Polonia
şi Ungaria – Ajutor pentru Restructurare Economică – ca un instrument nerambursabil de sprijinire a ţărilor candidate, revizuit în 1997. Acest program este orientat către consolidarea instituţională, susţinerea investiţiilor, dezvoltarea regională şi socială, restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor, cu scopul întăririi instituţiilor democratice, administraţiei publice şi organizaţiilor care au răspunderea implementării legislaţiei comunitare.
9.4.2. Instrumentul pentru Politici Structurale
de Preaderare (ISPA) Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare
(ISPA) a fost lansat în anul 2000 pentru sprijinirea a 10 ţări can-didate la aderare, inclusiv România, fiind conceput în viziunea Fondului de coeziune.
Obiectivele programului sunt: protecţia mediului înconjurător; dezvoltarea infrastructurii de transport; familiarizarea administraţiilor statelor candidate cu
politicile şi procedurile fondurilor structurale.
9.4.3. Programul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD)
Programul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (SAPARD) are menirea de a pregăti ţările candidate la aderare pentru participarea la politica agricolă comună.
Din programul SAPARD au fost finanţate proiecte privind: • îmbunătăţirea competitivităţii produselor agricole şi
comercializarea produselor agricole şi piscicole; • îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltarea rurală şi
agricolă; • dezvoltarea economică a zonelor rurale; • dezvoltarea resurselor umane.
76
BIBLIOGRAFIE
1. Raluca Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
2. Dacian Cosmin Dragoş, Drept european, Uniunea Europeană, Instituţii, Mecanisme, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.
3. Conf. univ. dr. Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.
4. Conf. univ. dr. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
5. Coordonator Augustin Fuerea, Drept comunitar european, Caiet de seminar, Editura Prouniversitaria, Bucureşti, 2006.
6. Prof. univ. dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
7. Coordonator Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, Ediţia a II-a, Editura Meronia, Bucureşti, 2006.
8. Dr. Vasile Ciocan, Emil Nuna, Instituţii Europene. Noţiuni de drept comunitar, Editura GrafNet, Oradea, 2004.
9. Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Curs, Ediţia a III–a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
10. Octavian Manolache, Tratat de drept comunitar, Ediţia 5, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
11. Roxana, Daniela Păun, Drept monetar european, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
12. Andrei Popescu, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
13. Ion A. Popescu, Aurelian A. Bondrea, Mădălina I. Constantinescu, Uniunea statelor europene, alternativă la sfidările secolului al XXI-lea, Editura Economică, Bucureşti, 2005.
14. Stelian Scăunaş, Uniunea Europeană, Construcţie, Instituţii, Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.
15. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
16. Prof.univ.dr. Marin Voicu, Politicile comunitare în Constituţia Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
17. Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi internaţionale de justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.