An II , nr. 1(11) , Ianuarie 2013 MEMORIA OLTULUI · ajuns noi pe primul plan, de unde până aici...

An II , nr. 1(11) , Ianuarie 2013 MEMORIA OLTULUI

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA OLTULUI Revistă de istorie și cultură a judeţului Olt

Anul II, nr. 11, Ianuarie 2013 Editată de Asociația Culturală

MEMORIA OLTULUI Director: Ion D. Tîlvănoiu Comitetul de redacție: Dr. Aurelia Grosu, Dumitru Botar, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian. Planşele noastre:

1.Orfelinatul Principesa Elena din Balş (Biblioteca Academiei Române). 2. Imagini de epocă din Corabia (Biblioteca Academiei Române) 3. Revista ,,Licăriri” (Balş, 1915), scoasă de Mihai Drumeş. 4. Catedrala oraşului Balş, imagine de epocă ( Biblioteca Academiei Române).

CUPRINS 1. Ce am făcut noi la Paris ? / 2 2. Calendarul ,,Memoriei Oltului”/4 3. E frig în istorie fără eroi /6 4. Contribuţii la istoricul comunei Giuvărăşti / 11 5. Un document din arhiva lui C. Poroineanu / 14 6. G. Poboran- I.C. Filitti . Corespondenţă inedită. / 18 7. Din publicistica lui Ion Conea / 23 8. Cum s-a construit monumentul eroilor de la Balş / 35 9. Case frumoase ale Caracalului / 38 10. Mihai Drumeş sărbătorit la Balş / 41 11. Cîrlogani- repere istorice / 44 12. Publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi / 52 13.Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi/ 61 14. Dialog cu cititorii / 70

ISSN 2284 – 7766 Tiparul executat la Editura Hoffman

Tehnoredactare Editura Hoffman www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218 0740 984 910



Ce am făcut noi la Paris?

La octombrie 1917 am venit la Paris din Elveţia, unde îmi pierdusem soţia şi am căutat ca prin lupta pentru ţară şi neam să-mi înnec durerile sufleteşti personale, punând durerile ţării mele mai presus de ale mele personale, aşa cum trebuie să facă orişicare. La Paris am găsit o colonie frumoasă românească , compusă din 32-34 de profesori universitari , advocaţi iluştri, ingineri,60-70 de deputaţi şi încă vreo 30-40 foşti parlamentari. Într-o seară, când m-am prezentat la o convocare a coloniei, am întrebat ce s-a lucrat.Ţinea doar domnişoara Văcărescu şi încă vreo câţiva conferinţe, dar atâta tot. Se uitaseră victoriile de la Mărăşti şi Mărăşeşti. După

armistiţiu nu se mai vorbea de România. Şi atunci am spus: de ce stăm ? Să pornim la lucru! Noi trebuie să scoatem broşuri de propagandă, să dovedim legitimitatea revendicărilor noastre ,trebuie să facem să apară un jurnal şi să susţinem drepturile noastre, să facem propagandă intensă pentru dovedirea revendicărilor noastre naţionale. Am întâmpinat dificultăţi, intrigi, certuri… Dar a dat Dumnezeu de am reuşit ca toţi bunii români, toţi profesorii, parlamentarii şi alte persoane distinse să dea ascultare la rugăciunile şi sfaturile mele şi cu toţii laolaltă ne-am pus pe lucru, contribuind fiecare cu tot ce puteam. Nu sunt pentru oricare din propagandiştii de la Paris zile mai

frumoase decât zilele cari le-am trăit în lupta de aproape doi ani pentru susţinerea drepturilor ţării noastre şi a neamului nostru… Pot să vă mărturisească toţi românii , cari au fost acolo, că am ajuns noi pe primul plan, de unde până aici nu se vorbea decât de Serbia, Cehoslovacia, cari aveau palate cu birouri de propagandă, cu redacţiuni întregi, jurnale şi cu cărţi editate pe hârtie din cea mai luxoasă, în America, în Elveţia, la Londra , la Paris. În legaţiunea noastră, vrând să începem propaganda, m-am dus să văd ce au în bibliotecă

Paul Brătăşanu

…şi două din lucrările

sale



acolo, îi întreb pe toţi de hărţi , de cărţi,nimic, dar absolut nimic! Trebuia să începem propaganda în Paris şi noi nu aveam nicio hartă românească. Care ne era datoria principală când s-a declarat răsboiul mondial şi când te aşteptai la aceste revendicări? Datoria era să facem apel la toţi scriitorii neamului , la toţi oamenii erudiţi, să meargă să susţină drepturile noastre şi îndată ce s-a declarat răsboiul să le pun la dispoziţie tot ce s-a scris despre drepturile noastre, căci slavă Domnului aveam destui oameni de valoare, destui oameni capabili în Ţara Românească. Ei bine domnilor nimic. Hărţile de care ne-am servit ne-au venit din America….. Domnilor, să ştiţi că aşa este precum vă afirm şi voiu spune totul ca să se ştie, pentru ca să nu se întâmple ca generaţiile viitoare să cadă în aceleaşi greşeli. Am spus că noi am avut două greşeli: una la 77, Ion Brătianu şi acum dl. Ionel I.C. Brătianu cari nu credeau decât în ei şi în tratate. Am aici câteva cărţi, nu sunt multe la număr , dar sunt scrise în mii şi mii de exemplare şi răspândite pe toată suprafaţa globului prin casa Hachette. Lucrările acestea au fost scrise nu numai în franţuzeşte ci şi în italieneşte şi englezeşte. Sunt lucrări foarte serioase . bazate pe statistici oficiale . D. Traian Lalescu , matematician, a lucrat cu ardoare la statistica populaţiei ca să dovedească temeinicia cererilor noastre. Iată harta care s-a lucrat pentru Banat. Această hartă a fost trimeasă pe toată suprafaţa globului , pentrucă nicăieri nu eram crezuţi că Banatul este românesc. În Franţa întreaga opinie publică era contra noastră : ,,Le Banat c’est serbe” ni se spunea peste tot. Graţie acestei propagande însă, a început a ni se recunoaşte cel puţin că avem şi noi drepturi în Banat . Iată aceste cărţi scrise cu dor şi foc pentru ţară de propagandiştii noştri, doveditoare de drepturile noastre asupra tuturor provinciilor.Dl. Comneni,reprezentantul nostru,al Consiliului Naţional, pe care l-am avut delegat la Berna,şi-a făcut datoria cu mult zel.Ungurii aveau presă. Toate naţionalităţile din Elveţia aveau,numai noi n-aveam decât pe dl.Comneni care nu era ajutat şi nu putea să aibă un jurnal şi în Elveţia.În Italia, la Vladivostok, de asemenea am avut reprezentanţi. Încetul cu încetul românii au fost în toate părţile şi au dat toată truda şi osteneala pentru ţară şi neam.Cu aceste hărţi făcute de ocazie, de ai noştri, ba un inginer, ba un profesor de geografie şi cu hărţi ungureşti nelucrate, aduse din America, am putut să formăm harta României Mari.Pe această hartă s-a discutat la Paris în conferinţa păcii.Eu trimiteam totdeauna la legaţiune şi la toate legaţiunile noastre din toate ţările,din toate exemplarele de broşuri şi jurnalul,, La Roumanie”mai multe numere,ca să fac curent de opinie.N-am primit un franc ajutor.Nu erau numai cheltuieli de broşuri ,de ziar. Cine îşi dă seama ,ştie că sunt alte cheltuieli indispensabile unei propagande întinse si de care nu se putea vorbi.Pot să vă spun că nici o ţară din lume după pacea care a fost nu a ajuns să aibă o presă mai favorabilă şi n-a fost mai susţinută de toate



partidele din Franţa,ca ţara noastră. Ce am câştigat din acestă propagandă, ce servicii am adus ,se ştie. Au fost legiunile din Italia.Şi mai preţioasă decât toate a fost încrederea mare şi dragostea fără margini pe care am avut-o din partea guvernului francez. Niciodată nu solicitam de la nimeni nimic, însă întotdeauna am fost chemat ca român, spre a fi consultat . De câte ori eram chemat însă, căutam să am înţelegeri cu ai noştri, mă duceam cu toate chestiunile scrise , pe care trebuia să le tratez de teamă să nu greşesc ceva. D. Clemenceau ne spunea într-una: ,,Franţa şi francezii vă iubesc , poporul nostru e entuziast şi democrat , căutaţi de vă arătaţi toate plângerile d-voastră căci astfel ne uşuraţi şi nouă sarcina , căci o să avem destule dificultăţi pentru Franţa”. Când s-a făcut guvernul Marghiloman , românii de la Paris , pe lângă că au făcut proteste contra păcii , comunicându-le tuturor aliaţilor, au trimis şi protestări în ţară. Misiunea noastră era să menţinem pe lângă aliaţi drepturile noastre de a fi consideraţi ca aliaţi şi după pacea şi tratatul de la Bucureşti. Şi am obţinut. Parlamentul englez şi Parlamentul francez au spus: România este încă aliata noastră. Ce puteam obţine mai mult când se făcuse pacea de la Bucureşti? (Paul Brătăşanu- ,,Propaganda naţională dela Paris”, cuvântare rostită în şedinţele Adunării Deputaţilor de la 15 şi 17 decembrie 1923 de către Paul P. Brătăşanu, deputat al judeţului Mureş-Turda. Titlul aparţine redacţiei noastre.) ____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Calendarul MEMORIEI OLTULUI – Ianuarie

-20 ian. 1368, prima atestare documentară a oraşului Slatina. -18 ian. 1480, prima atestare documentară a localităţii Bărăştii de Cepturi. -ian. 1528, m. Vlădaia, soţia jupanului Manea Perşanu. Sunt ctitorii m-rii Seaca-Muşateşti- Olt. -4 ian. 1529, m. Radu de la Afumaţi. Din inscripţia de pe piatra sa tombală de la Curtea de Argeş rezultă că una din luptele sale a fost la Slatina. -18 ian. 1610. m. Radu Buzescu clucer. Înmormântat la M-rea Căluiu. -3 ian 1739, m. Iane Slătineanu vel cămăraş za ocne, frate cu Nicola Slătineanu, ctitorul bisericii ,,Maica Domnului” din Slatina. -17 ian. 1831, m. la Strejeşti C-tin Buzescu, ultimul descendent în linie bărbătească al familiei. -11 ian. 1838, are loc cutremurul de pământ care distruge biserica satului Brâncoveni. -15 ian. 1843, m. Amza (2) Jianu, fratele haiducului Iancu Jianu. -6 ian. 1850, n. Pake Protopopescu, om politic liberal (Poboru-Olt). -25 ian. 1857, P.S.Aurelian de 24 ani, cere bursă lui Barbu Ştirbei pentru a studia agronomia. -26 ian. 1857, m. dascălul craiovean Gr. Pleşoianu din familia romanaţeană a Pleşoienilor.



-3 ian. 1859, m. la Caracal Ion Dumitriu, deputat al oraşului în adunarea Ad-hoc . -7 ian. 1881, n. poetul Ion Minulescu. -21 ian. 1885, n. poeta Ada Umbră (Eugenia Ionescu). -4 ian. 1897, apare la aCaracal ,,Progresul din Romanaţi”. -12 ian.1897, apare la Caracal ,,Romanaţii”, organul P.N.L. Romanaţi cu un apel al lui N.B.Locusteanu. -ante 29 ian. 1901, G. Poboran scoate la Slatina ,,Progresul Oltului”. -15 ian. 1902, n. geograful Ion Conea la Coteana. -26 ian. 1902, m. mitropolitul Iosif Naniescu, fost egumen al schitului Şerbăneşti- Morunglav. -12 ian. 1903, Take Ionescu devine deputat de Romanaţi. -1 ian. 1904, apare la Slatina şi Curtea de Argeş revista bisericească ,,Calea Vieţii”. -13 ian. 1904, premiera piesei ,,Casta Diva” de H.G.Lecca la Teatrul Naţional din Bucureşti. Debutează actriţa Marioara Voiculescu. -15 ian. 1904, C. Dissescu este ales deputat de Teleorman. -23 ian. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Caracal”, organ P.N.L. -2 ian. 1907, n. pictorul Ion Popescu-Negreni. -24 ian. 1908, n. la Cruşov prof. Pătru Crăciun. - între 1-15 ian 1908, N. Titulescu susţine la Slatina o conferinţă despre care a scris N. Iorga în ,,Neamul Românesc”. -1 ian. 1909, apare la Caracal ,,Conservatorul din Romanaţi”. -24 ian. 1909, m. P.S.Aurelian. -26ian. 1911, apare la Caracal ziarul ,,Izbânda”. -9 ian. 1914, n. Ion Dumitrescu, dr. în filologie (Optaşi). -28 ian. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Opinia Oltului”. -28 ian. 1914, C. Basarab Brâncoveanu devine şeful P. Conservator din Romanaţi în urma întrunirii de la Caracal la care participă şi Al. Marghiloman. -3 ian. 1916, O. Goga pierde alegerile la Romanaţi fiind ales V. Alimăneşteanu. -26 ian 1918, n. la Scorniceşti N. Ceauşescu, preşedinte al României. -13 ian. 1919, apare la Caracal ,,Lumina satelor”, organ al corpului didactic şi preoţesc din Romanaţi. -1 ian. 1923 apar la Caracal ziarele ,,Coasa” organul Partidului Naţionalist Democrat şi ,,Sorcova”, săptămânal independent scos de librarul Ilie Mărculescu. -ian. 1927, apare la Celaru revista ,,Zorile Romanaţului”. -17 ian. 1928, apare la Slatina ziarul ,,Oltul”. -25 ian. 1929, Mitropolitul Nifon Criveanu publică ,,Cugetări şi maxime pentru viaţă”.



-31 ian. 1929, Liviu Rebreanu şi Mircea Damian scot la Bucureşti ,,Gazeta literară”. -1 ian. 1937, apare la Caracal ,,Şcoala Romanaţului”. -1 ian 1939, apare la Caracal ziarul ,,Renaşterea”. -6 ian. 1940 , n.poetul Ion Lazu (Cioburcin- Tighina). -23 ian. 1940, n. (Corabia) Emil Boroghină, dir. Teatrului Naţional Craiova . -30 ian. 1941, m. la Ştefăneşti-Vâlcea preotul folclorist Teodor Bălăşel (Memoria Oltului, nr.5/2012). -21 ian. 1942, n. g-ral Grigore Albu la Seaca-Olt. -30 ian. 1942, D. Popovici scoate revista ,,Studii Literare”. -18 ian. 1943, n. poetul Dan Rotaru la Slătioara. -14 ianuarie 1946, Mircea Damian înfiinţează un cenaclu literar în redacţia ziarului ,,Fapta”. -20 ian. 1947. m. Iuliu Moisil, fost profesor al Gimnaziului din Slatina. -15 ian. 1950, n. poetul Iulian Bobescu (Grădiştea- Găneasa, jud. Olt). -30 ian. 1950, n. (Optaşi Măgura) N.Oprea, scriitor şi istoric literar. -5 ian. 1971, m. scriitorul Şt. Braborescu (n.Caracal 31 aug. 1880). -6 ian. 1980, m. poetul Mihai Bărăgan (n. Coteana, 3 mai 1900). -1 ian. 1990, C-tin Dumitrache scoate la Slatina ,,Agora literar artistică”. -18 ian. 1995, arde Teatrul Naţional din Caracal. -26 ian. 2000, m. poetul Pan M. Vizirescu (n. Braneţi , 1903). -1 ian. 2003, m. ziaristul Dumitru Tinu (Memoria Oltului nr.8/2012).

E frig în istorie fără eroi Inv. pensionar Mihai Petrescu, Muzeul Satului Dobriceni

Cu sângele eroilor căzuţi la datorie pe câmpurile de luptă, pentru apărarea fiinţei naţionale şi integrităţii gliei este scris certificatul de naştere al fiecărui popor. Ei sunt zestrea de nepreţuit a plaiului din lutul din care au fost zămisliţi, pentru că ei, precum geniile sunt eternizaţi de istorie. Din această cauză fără eroi e noapte şi frig în

istorie . Cine nu-şi preţuieşte eroii şi străbunii, nu se iubeşte şi nu se preţuieşte pe sine. Este o blasfemie, un păcat de neiertat să nu le cinstim memoria.

Al.Dobriceanu

absolvent Al.Dobriceanu colonel



Cu eroii neamului şi ai plaiului natal începe istoria, vieţuirea şi existenţa noastră ce în veacul vecilor nu se va sfârşi.

Ştirbeiul are de 90 de ani un monument al eroilor ce tronează impunător în centrul localităţii. Pe cele patru faţete ale acestuia, vegheate de vulturul impunător şi măreţ, sunt săpate în marmura rece numele celor ce şi-au jertfit viaţa în luptele din 1877 pentru câştigarea independenţei ţării, în luptele primului şi al celui de al doilea război mondial. Vulturul veghează somnul de veci al eroilor localităţii . Eroii din Dobriceni ce-şi au numele încrustate pe monument, au înaintaşi de seamă. Niţu Dobriceanu, capitan de panduri în armata lui Tudor Vladimirescu, apoi la 1877 maiorul Ion Dobriceanu, fost primar al Slatinei, sublocotenentul medic militar Stefan Dobriceanu şi

fratele său sublocotenent Nicolae Dobriceanu. În luptele de la Plevna, serg. Alexandru Dobriceanu şi-a pierdut ochiul stâng. În urma rănii primite s-a procopsit cu porecla de Chiorul, de care, însă, era mândru. De la înălţimea eroismului, ne privesc cei 29 martiri locali pieriţi în primul război mondial : 1 sublocotenent, 2 sergenţi , 4 caporali şi 22 soldaţi. Din fosta comună Dobriceni au plecat pe frontul primului război mondial 197 de bărbaţi care s-au alăturat celor 22

ofiţeri din glorioasa familie Dobriceanu. Cel de al II lea război mondial a adus şi el victimele sale pe teatrele de luptă, plecând din sat 236 militari conduşi de 16 militari de carieră din familia Dobriceanu. Se remarca dintre aceştia viitorul general maior Alexandru A. Dobriceanu. Tânăr elev la Şcoala de ofiţeri de Artilerie, Geniu si Marina a participat în 1913, la recucerirea Dobrogei în razboiul Cadrilaterului, apoi ca sublocotenent în luptele de la

Mărăşeşti în 1917 , ca în cel de al II lea război mondial să fie comandantul Regimentului 1 Artilerie Grea din Craiova, cu gradul de colonel.

…şi general



Dar iată cine a fost eroul nostru, general maior ALEXANDRU A DOBRICEANU, singurul băiat al eroului de la Plevna, Alexandru Dobriceanu- Chiorul. S-a născut la 19 septembrie 1894 la Craiova. Copilăria şi-a petrecut-o la moşia familiei din Dobriceni, alături de copiii ţăranilor, pe malul Olteţului, sau prin zăvoaiele şi pădurile de pe dealuri.Tot alături de ei a mers şi la şcoala satului care funcţiona într-o clădire donată acesteia de familia sa. Aici, cu învăţătorul Dumitru Popescu a învăţat să scrie şi să citească. După două clase, a plecat la Craiova unde şi-a continuat studiile. Se întorcea însă în vacanţe, la prietenii săi cu care mergea de acum la vânătoare de iepuri şi fazani. Tradiţia familiei l-a făcut să urmeze studii militare : • Şcoala de ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină între 1913 -1916 Grade militare: - sublocotenent - 1917, • căpitan - 1923. • Şcoala Superioară de Război, între 1928-1930 Grade militare: • maior - 1934, • lt . colonel - 1938, •colonel - 1943 • g.ral de brigadă - 1946. După instaurarea regimului comunist, a fost judecat pentru participarea la luptele de pe frontul de est, în Rusia, declarat criminal de război, i s-au confiscat toate proprietăţile, a fost degradat la gradul de soldat şi i s-a impus domiciliu forţat. Măreţul conac de la Dobriceni a fost dat unui număr de 14 familii de rudari din colonia de la Ştirbei, care într-o singură săptămână l-au dărâmat pentru a-şi construi case. În 1966, o întâmplare fericită i-a scos în cale pe o alee din cartierul Dorobanţi unde locuia într-o cămăruţă la subsol, pe fosta lui ordonanţă din război, care l-a recunoscut. Era Andruţă Ceauşescu, tatăl proaspătului conducător al

României, Nicolae Ceauşescu. Acesta a intervenit pe lângă fiul său care l-a reabilitat, a dispus retrocedarea vilei din Dorobanţi, acordându-i şi gradul de general de divizie în

1967. Funcţii militare îndeplinite : - comandant de subunitate în Regimentul 1 Artilerie Grea, 1916 – 1928 ; - ofiţer de Stat Major în Corpul de Munte - 1929 – 1938 ; - comandant al Regimentului 1 Artilerie Grea, - 1938 - 1946 ; La nici două luni

Urmarirea efectului

tragerii



după absolvirea scolii de Ofiteri de Artilerie, Geniu şi Marină, în iulie 1916, a intrat cu Regimentul 1 Artilerie Grea - Dolj, în focul războiului. A participat la acţiunile de luptă pe întreaga perioadă a războiului. În ziua de 6 august 1917, în luptele de la Muncelu – Vrancea a fost grav rănit. A fost înaintat în acelaşi an la gradul de locotenent în timp ce se găsea în spital. A încheiat Primul Război Mondial cu gradul de căpitan. În perioada 1928-1930 a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război. După absolvirea acesteia, până în 1938 a îndeplinit diferite funcţii de Stat Major la Corpul de Munte. În anul 1938 a fost numit la comanda Regimentului 1 Artilerie Grea - Dolj, unitate în care îşi începuse în urmă cu 22 de ani cariera militară. De reţinut faptul că s-a aflat la comanda acestui regiment pe toată durata celui de al II –lea război mondial. S-a remarcat atât în luptele duse pentru eliberarea întregului teritoriu naţional, cât şi în luptele din Ungaria şi Cehoslovacia. Colonel Dobriceanu Al. Alexandru - comandantul Regimentuiui 1 Artilerie Grea Moto,

a fost citat pe Ordine de Front, decorat cu ordine şi medalii româneşti dar şi ale ţărilor pe care le-a eliberat. După terminarea războiului la 9 mai 1945, a continuat să instruiască cu aceeaşi pasiune şi rigoare noile contingente de militari artilerişti. La data de 21 decembrie 1946 a fost avansat general de brigadă şi pensionat doar la 52 de ani, apreciindu-se că nu mai este util noii armate. A încercat, de mai multe ori, să-şi ofere experienţa noii armate populare, fără a avea însă succes. A urmat procesul şi condamnarea sa ca şi criminal de război şi

degradarea pentru participarea la întregirea teritoriului României pe vechile graniţe de pe Nistru. A fost reabilitat în 1966, recunoscându-i-se meritele, înapoindu-i-se gradul militar, ordinele şi medaliile decernate A fost avansat la gradul de general maior în rezervă şi a primit dreptul de a purta uniforma militară de gală. În anul 1967, după reabilitare, a reuşit după grele încercări să publice o interesantă lucrare memorialistică ,,Dansul de foc al traiectoriilor’’ la Editura Militară. Ca o reparaţie morală, totuşi extrem de târzie a fost înaintat în acest an la gradul de general de divizie. Generalul de divizie Alexandru A.Dobriceanu a fost un strălucit ofiter de artilerie. Deşi s-a născut la Craiova, originile sale sunt în localitatea Dobriceni din judetul

Precizarea misiunii pe

frontul Muresului

Al.Dobriceanu-,,Dansul

de foc al traiectoriilor”



Olt, unde s-a întors în 1977 la întâlnirea fiilor satului, după ridicarea interdicţiei domiciliului forţat.

A fost însoţit de fiica sa Sanda. Celălalt copil , Ricu, pilot militar în cel de al II lea război mondial, nu a putut veni. S-a stabilit în Franţa, după ce a reuşit să părăsească România în 1946. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1978, la vârsta de 84 de ani, după 30 de ani de serviciu şi alţi 32 de pensionare, ani pe care i-a purtat cu cinste. Generalul de divizie Alexandru A.Dobriceanu are numeroase merite, printre care şi acela de a fi participat la ambele conflagraţii mondiale, pe întreaga durată a acestora, în cadrul aceleiaşi unităţi, Regimentul 1 Artilerie Grea. Menţionăm că o mică parte din biblioteca sa personală a fost donată Muzeului satului Dobriceni. În semn de recunoştinţă pentru cel ce a fost generalul de divizie Alexandru Dobriceanu, la muzeu se află expuse câteva obiecte care au aparţinut eroului şi ţinuta sa de campanie. În Muzeul Satului Dobriceni, ,, Colţul eroilor” aminteşte de jertfele soldaţilor, gradaţilor şi ofiţerilor participanţi de-a lungul istoriei la răscoale, războaie şi revoluţie, dar şi de soldatul trac al cărui mormânt a fost descoperit în 1936 de pr. Ioan Bălaşa (tatăl pictorului

Sabin Bălaşa) şi de fratele acestuia, pr.prof. Dumitru Bălaşa, împătimiţi arheologi. Eroii noştri nu au pierit. Ei s-au dus să se odihnească în vecie. Slavă lor şi memoriei lor. Noi, prin slăvirea lor ne slăvim neamul şi plaiul natal. Se cuvine aşadar, să adresăm cuvânt de mulţumire şi

Întâlnirea generalului Al. Dobriceanu cu preotul Ioan Bălaşa şi fiii satului,

Dobriceni, 1977.



recunoştinţă pentru ei, pentru toţi cei care şi-au dăruit viaţa lor în trecut pentru existenţa noastră de azi. Cu toţii suntem datori să-i cinstim cu respect, să pomenim jertfa şi lupta lor, dacă vrem să ne redescoperim ca neam de eroi. Dumnezeu să-i odihneasca in pace !

Contribuţii la istoricul comunei GIUVĂRĂŞTI Prof. Nelepcu Nicu-Dorin

Străveche vatră de locuire şi spiritualitate românească, comuna Giuvărăşti este aşezată în sud-estul judeţului Olt, la aproximativ 114 km de oraşul Slatina, reşedinţa de judeţ şi la 18 km de Corabia, oraşul cel mai apropiat, în plină câmpie a Caracalului. Comuna are o suprafaţă de 32 km pătraţi şi este atestată documentar prin hrisovul din 1598, septembrie 6, emis în localitatea Târgovişte, prin care Mihai Viteazul îşi întăreşte 23 de sate din judeţul Romanaţi pe care le-a cumpărat când a fost ,,mare ban al Craiovei”. Printre cele 23 de sate se numără şi satul Giuvărăşti. Generalul von Bauer nu aminteşte (1778) printre satele judeţului Romanaţi şi de satul Giuvărăşti deşi pomeneşte de Izbiceni de sus, ,,sat cu o bisericuţă, situat pe Olt”. Pomenite sunt şi satele : Zilliani (Cilieni), Rosoneschti (Rusăneşti), Plavireni (Plăviceni) ori Stojaneschti (Stoeneşti), toate situate pe acelaşi drum de pe valea Oltului inferior. Tradiţia locală arată că denumirea comunei vine de la foştii proprietari ai moşiei şi anume familia Giuvara. Pe harta din 1835 apare sub forma Jovărăşti, cartografii ruşi redând prin ,,J” grupul ,,GI”. La 1845, satul Giuvărăşti din plasa Oltul de jos avea 203 familii. O parte, cu moşie cu tot , aparţinea lui Diamandi împreună cu satul Hotărani ce avea pe atunci 72 de familii. Locuitorii acestui din urmă sat erau robi ai mănăstirii ce vor fi împroprietăriţi în 1894. Grecul Iamandi Giuvara a fost paharnic la curtea domnească şi a avut posibilitatea să strângă mult aur, iar la un moment dat să ceară domnitorului moşia în schimbul aurului de care acesta avea nevoie pentru plata tributului faţă de Poartă. În acest fel Iamandi Giuvara obţine moşia Giuvărăşti unde şi-a construit un conac ale cărui ruine au dăinuit până în 1923. Conacul a fost situat pe locul unde se aflau viile satului, loc numit astăzi ,,La Curte”. Înstărindu-se, Iamandi se ridică la rang de boier şi începe să se amestece în politica cu turcii, fapt ce îl nemulţumeşte pe vodă , care caută să-l elimine. Iamandi Giuvara află şi părăseşte aceste locuri plecând spre Moldova, dar în comuna Cozia este prins şi dus în Bulgaria unde, la Silistra, este spânzurat împreună cu soţia şi doi băieţi mai mari. Copilul cel mai mic, al treilea, este luat de turci şi ajunge ofiţer în armata turcă. De la



Iamandi Giuvara moşia a ajuns în stăpânirea unui fost arnăut, Polcovnicul, apoi trece la fratele primului, Gheorghe Giuvara, care construieşte şi biserica din vii în 1857. După moartea acestuia, urmaşii au vândut moşia în 1887 principesei Ecaterina Plagino care a stăpânit-o prin arendaşii săi până în 1920 când a fost expropriată şi pământul dat ţăranilor din comuna Giuvărăşti. Ultimul arendaş cunoscut a fost Radu Ivănescu din Corabia. Partea de sat cunoscută sub denumirea de Fundul Vornicului exista în 1883, ca sat aparte, având 86 de gospodării şi fiind administrată de un vornic, de unde şi numele. În cele din urmă moşia Giuvărăşti ajunge în stăpânirea mănăstirii Hotărani de lângă Caracal. Prin legea secularizării averilor mănăstireşti, din 1863 moşia este expropriată şi în 1864 sunt împroprietăriţi ţăranii din satul Giuvărăşti. În legătură cu acest eveniment există un document la Arhivele Statului, filiala Slatina, în dosarul cu nr. 56/1865 la pag. 17 unde este înregistrată o cerere a ţăranilor din comuna Giuvărăşti, către prefectul judeţului Romanaţi prin care îşi arată nemulţumirea faţă de modul în care arendaşii mosierului Gheorghe Giuvara au împărţit pământul ţăranilor, aceştia primind pământul slab productiv şi inundabil. Participanţi şi martiri ai comunei şi-au apărat ţara ori de câte ori a fost nevoie. Astfel, au participat la războiul de la 1877-1878 pentru cucerirea independenţei de stat a României, cu menţiunea că trupele de artilerie au trecut Oltul spre Siliştoara pe un pod de pontoane prin satul Giuvărăşti fiind ajutaţi de localnici. Redăm mai jos documentul din care reiese acest lucru: ,,Comandantul Brigăzii a II-a, colonelul Brănescu face cunoscut comandantului Diviziei a IV-a modul în care vor trece trupele spre Siliştoara, locul stabilit pentru trecerea Dunării în Bulgaria spre Plevna. Sosind Brigada a II-a la satul Giuvărăşti şi Moldoveni, cu tot respectul am onoarea a înainta dumneavoastră situaţia conform regulamentelor militare. În satul Moldoveni se află pentru trecerea Oltului un pod care se conduce pe pari. Capacitatea acestui pod este maximum de 10 soldaţi. În satul Giuvărăşti se află un pod de pontoane care se conduce pe scripeţi: am dispozitat ca trupa de infanterie să treacă pe la Moldoveni, iar artileria pe la Giuvărăşti şi Călăraşi”. Tot pentru susţinerea armatei române în războiul pentru independenţă locuitorii comunei au oferit diverse obiecte: ciorapi, pânză, nădragi, alimente. În acest război au căzut şi ostaşi din sat precum Ion Costea din Regimentul III Dorobanţi. La Giuvărăşti a luat fiinţă în 1905 Banca Populară ,,Sf. Ioan Botezătorul”cu un capital subscris de 13 870 lei . Banca avea 152 de membri fondatori ,între care 145 plugari,1comerciant, 2 funcţionari, 1 proprietar,2 preoţi şi 1 învăţător. ,,Anuarul agriculturii” pe 1906 menţionează (p. 155) că



marele proprietar Alexandru Plagină stăpânea 500 ha în comuna Giuvărăşti în vreme ce 497 locuitori stăpâneau 1650 ha. Este bine să cunoaştem şi participarea locuitorilor din comună la primul şi al doilea război mondial.Astfel, din relatările bătrânului Ivănescu Florea, azi decedat, fost soldat al Diviziei de la Cerna, a reieşit eroismul soldaţilor români în luptele purtate, dar şi faptul că această Divizie în retragere spre Bucureşti, în 1916, după ce a fost înfrântă peste Carpaţi, a dat ultimele lupte pe teritoriul comunei Giuvărăşti, în locul numit ,,La fântâna înaltă”. Copleşiţi de superioritatea armatei germane , ostaşii Diviziei de la Cerna sunt înfrânţi şi se predau nemţilor la Izbiceni, comuna vecină. Evenimentul s-a produs chiar la 23 noiembrie 1916, ziua intrării trupelor germane în Bucureşti. În seara acelei zile mohorâte de toamnă, gorniştii români au sunat prelung încetarea focului după care aşteptând să fie preluaţi de către administraţia militară inamică şi-au distrus echipamentul, au îngropat drapelele regimentelor , au aruncat cartuşele şi şi-au rupt săbiile ca să nu cadă în mâna ocupantului. În memoria eroilor căzuţi în primul război mondial a fost ridicat în curtea şcolii un monument în jurul căruia elevii şcolii aduc omagii strămoşilor prin cântec şi vers. Este demn de amintit şi faptul că pe teritoriul comunei Giuvărăşti şi-a purtat paşii vestitul haiduc Iancu Jianu având ca prieteni pe Manea Vîrdol, Voicu Golgojan şi Iamandi Giuvara. Tot aici îşi avea şi ascunzătoarea, în casa lui Iamandi Giuvara. Locuitorii i-au cântat faptele în mai multe balade:

,,Foaie verde de-un lipan N-aţi auzit d-un Jian D-un haiduc caracalean Ce tot umblă prin păduri Cu doisprezece panduri?

Ăla e Iancu Jianu Care-a-nspăimântat Ardealul Ardealul şi Dâmboviţa Şi judeţul Ialomiţa. ,,

Balada a fost culeasă de la bătrânul Ivănescu Florea. În comuna Giuvărăşti prima şcoală a luat fiinţă în anul 1890 într-o casă particulară în care va locui mai târziu Iancu Giuvărăşteanu, un fiu al cuiva din familia Giuvara. În anul 1905 şcoala se mută într-un local construit în partea de vest a satului unde va funcţiona până în 1916 când se construieşte localul din centrul comunei, unde astăzi funcţionează Grădiniţa Giuvărăşti. Din contribuţia voluntară a cetăţenilor, în toamna anului 1966 a început construirea unui local nou prevăzut cu 4 săli de clasă, laborator şi cancelarie. Acestuia i s-au adăugat în 1968-1969 încă 4 săli de clasă. Este vorba despre actuala şcoală. Toţi absolvenţii acestei şcoli îşi continuă studiile la liceele din zonă, mulţi dintre ei urmând învăţământul superior. De menţionat că majoritatea



dascălilor care îi învaţă astăzi pe copiii satului sunt din comună.

_________________________________________________________________ Un document din arhiva lui C. Poroineanu

Între documentele regretatului boier romanaţean Constantin Poroineanu care a lăsat Primăriei Caracal cea mai mare parte din averea sa pentru întreţinerea şi înfrumuseţarea oraşului , profesorul St. Nicolaescu descoperea şi un preţios catastih cuprinzând peste 29 de reţete pentru facerea dulceţurilor, peltelelor, şerbeturilor şi a altor prăjituri. Textul era scris cu chirilice, datat 24 octombrie 1842 , şi pe lângă bogatul material documentar util artei culinare cuprindea şi o însemnare a boierului Ştefan Jianu din Caracal. Acesta nota la 21 iunie 1842 căsătoria fiicei sale Elena cu serdarul Sache Poroineanu . Aceştia vor fi părinţii politicianului şi filantropului Constantin Poroineanu (Memoria Oltului 9/noiembrie 2012). Redăm această însemnare publicată de profesorul St. Nicolaescu în ,,Arhivele

Olteniei” , an.VII, martie-aprilie 1928, p.134 :

,,La anu 1842, iunie 21, s-au căsătorit fiica noastră Elenca, luând de soţ pe dumnealui sărdar Sache Poroineanu dela Târgovişte, având numai mumă, fiind şi sameş [casier] la Râmnic. Care după căsătorie , trecând doao luni , au plecat amândoi la Bucureşti , şi dela Bucureşti la Târgovişte , unde au priimit porunca ca să fie sameş acolo. Dar trebuinţa ce avea a se întoarce la Caracăl , să-şi ridice calabalâcu , au mers prin Bucureşti , dupe datoria ce cerea slujba , unde atunci mă aflam şi eu acolo. Şi apoi întorcându-să în Caracal , şi-au pornit calabalâcu , plecând şi dumnealui ginerile meu Sache singur la al său post din Târgovişte. Iar fie-mea Elenca au rămas la noi pentru alte trebi ale iei. Şi tot într-această vreme , au trecut şi Măria [Sa] Vodă Alexandru Ghica prin Caracal , care dupe ce au ajuns în Bucureşti, au mai şăzut şasă zile , şi au fugit în Braşov , înştiinţându-să că vine un turc dela Poartă cu mazilie , spre pomenire să însemnă.Şi spre ştiinţa dulceţelor să făcu acest catastih . 1842 Octombrie 24. [ss] Ştefan Jianu”. (urmează cele 29 reţete de dulceaţă).

_________________________________________________________________

Constantin Poroineanu .



G. Poboran- I.C.Filitti - corespondenţă inedită - (II)

Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian

Dincolo de apariţiile sale editoriale, G. Poboran a desfăşurat şi alte activităţi culturale. A fost printre colaboratorii lucrării „ Proverbele Românilor”, volum publicat de Iuliu Zanne în anul 1899, iar în anul 1912 pe 3 mai, la iniţiativa istoricului slătinen, se reînfiinţează în Slatina „Liga Culturală” (această asociaţie s-a constituit la

sfîrşitul secolului al XIX-lea, avînd ca scop întărirea unităţii culturale şi politice a tuturor românilor, iar unul dintre preşedinţii săi a fost şi N. Iorga ), al cărui comitet, filiala Slatina, era alcătuit din: G. Poboran, preşedinte, I. A. Tomescu, Diacon P. Tăriceanu, secretari, St. Goraş, A. Cetăţianu, C. Mărculescu, N. Niţulescu, Şt. Dolomescu, membri. În 1917, germanii l-au condamnat pe Poboran pentru activitatea sa ca preşedinte al Ligii. “Istoria Orasului Slatina”, ed. a II - a, publicată în 1909, a fost depusă la Academia Română în luna ianuarie 1910 pentru premiul Adamachi şi dată spre recenzare doctorului At. M. Marienescu (1830-1915), membru al Academiei. În urma raportului întocmit, academicianul a propus ca lucrarea să fie premiată cu suma de 1200 lei din totalul sumei de 5000 de lei a premiului Adamachi. Cu toate acestea, G. Poboran nu a fost beneficiarul acestui premiu, detaliile fiind prezentate în scrisoarea din 27 mai 1910. Continuăm prezentarea corespondenţei dintre institutorul G. Poboran şi istoricul I.C.Filitti, corespondenţă descoperită în colecţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti.

(I) 1907 iulie 19, Slatina, Mult stimate domnule Filitti,

După o tăcere atât de lungă să mă credeţi că mă prezint cam cu sfială în faţa dumneavoastră. Conform dorinţei exprimate de dv. prin stimata epistolă de la 29 mai 1907, iată cum m-am executat:

G. Poboran I.C.Filitti-,,Jurnal”



1. a) După cum spune şi fotograful în alăturata scrisoare a lui am luat cu multe drumuri şi multă osteneală după trei încercări pe cât s-a putut ctitorii Mitropoliţi şi Episcopi de la Biserica Strehareţi. Aţi avut cea mai frumoasă idee căci lasă că o să dispară cu timpul dar Mitrolopitul Varlam, acela bătrânul care păstoreşte ca Metropolit al Ungrovlahiei de la 1672-1679 şi care înainte de data aceasta era episcop la Râmnic, nu se regăseşte fotografiat nicăieri. Iată inscripţiile: Ctitorii cei dintâi :

Milii bjii Serafim episcopu carele au episcopit multă vreme Buzeul şi la Râmnic puţinul şi s-a pristăvit

aici. Milii bjio Varlam, mitropolitul ţării Româneşti.

b) “Cu vrerea tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea duhului sfânt începutu-s-au această biserică Adormirea prea sfintei de D-zeu născătoare şi Pururi fecioara Maria în zilele creştinului Io Antonie Voevod şi s-au ostenit episcopul Serafim de au înălţat din temelie până s-au săvârşit cu toată cheltuiala mitropolitului a toată ţara Românească ca să le fie de pomenit în veci amin. Leat 7180 şi după trecere episcopul Serafim remase răstovnic eromonah. Veci. amin.” Aceste 2 fotografii trebuiesc lipite una de cealaltă căci nu le-am putut lua pe una singură. Ele reprezintă ctitorii cei de-al doilea cu inscripţii în continuare următoarea: Ctitorii cei de-al doilea

Preasfinţia sa chiru chir Neofit Mitropolitul ţării Româneşti.

Iosif eclesiarhul Strihăreţeanu egumenul sfântului schit Strihareţu şi Greci ce se titulea [?] mai nainte protopopu Ioan Bucimeanu

c) „Cu vrerea tatălui şi cu ajutorul fiului şi cu săvârşirea duhului sfânt înprenoit această sfântă biserică Adormirea preasfintei de D-zeu născătoare şi pururea fecioara Maria din temelie şi cu toate împrejur după cum văd în toată osârdia sfinţii sale părintelui Iosif ecleziarhul, egumenul sfântului schit Strehareţu i Greci şi cu cheltuiala Sf. Mitropolii prin slobozirea şi porunca preasfinţiei sale părintele mitropolit Neofit în zilele preaînălţatului domn a toată ţara Românească Gheorghe Dimitrie Bibescu Voevod, leat 1844 August 10”.

d) Icoana făcătoare de minuni a Maicii domnului de la biserica Maica Domnului care are jos o inscripţie ‚, Această sf. icoană s-a îmbrăcat peste tot cu argint de robul lui D-zeu… Grădişteanu întru cinste Maicii D-lui şi pentru sănătatea fiului său Ioan. 1805”.



e. Tâmpla bisericii Maica D-lui cu uşile împărăteşti. f. Anaforul sau tava de anaforă de argint cu inscripţia ,,Tu to agiasmatarion enaci camomebion apotim macarimes son cocoani Saftai Falcoiancai suzuguntu arch vornicu Raducan Slătineanu aferoten eis toieron monastirion. Slatinas 1815 octombrie 20”. g. Am mai luat pizania de la biserica Clocociov căci este foarte frumoasă scrisă romăneşte cu litere chirilice deşi poate nu vă interesează, iată: „Cu vrerea tatălui şi ajutorul fiului şi cu împlerea duhului sfânt amen. Deci văzând şi eu ticălosul că cele pământeşti sunt toate deşarte şi judeţul sfinţiei tale Doamne iaste nefăţarnic smeritu-m-am şi eu cu această puţinea osteneală den osârdia mea de m’am nevoit şi m’am îndemnat însumi pe mine cu cheltuiala şi cu râvna dumnezeiescă de la inimă de am temelit şi am zidit şi am ridicat această rugă ce se cheamă casă Dumnezeiescă unde este hramul sfântulu sobor al slujitorului sfinţiei tale mai marelui înger Mihail. Şi s’au făcut în zilele prealuminatului creştinului Matei Basarab Voevod şi domn Jupan Diicu vel agă şi cu coconii mei: Preda şi Popa din sat den Buiceşti care am făcut această rugă şi am fost ispravnic de am zidit şi cetatea Târgoviştei. Am scris eu Ştefan Diacon. De la Adam până acum 7153. Şi s-au început den luna mai 4 zile şi s-au sfârşit în august 31”.

După cum vedeţi sunt 7 tablouri, adică în total 14 căci nu cred că vă supăraţi am oprit şi eu o serie de 7 pentru lucrarea ce sper a face. Acestea toate costă după cum îmi spune şi fotograful 60 lei. 2. Cu aceiaşi ocazie vă mai trimit o lucrare a mea “Educţiunea femeii şi gospodăria casnică precum şi chestia ţărănească” de un proprietar, prieten al meu. 3. Am găsit şi în Urechia, seria II, vol. XII, pag. 774 un întreg hrisov relativ la m-rea Slatina (Maica Domnului) dat tot de Alex. Ipsilante dar în domnia I la1775 tot în sensul în care îmi pomeniţi dv. 4. Tot în Urechia se spune despre două cărţi legate la Teleorman şi Olt pentru un Belinaşoglu turc Nicopoian ce s-au făcut stăpân pe 2 moşii: Lisa şi Cacanciu în sud Teleorman şi le-a dijmuit, ale vornicului Slătineanu. 5. Radu Slătineanu (nu ştiu care) avea moşie la Tomeşti în Vlaşca. Vă rog a primi asigurarea neîntreruptă a deosebitei mele stime şi consideraţiuni. G. Poboran. (tuş negru , 4 pagini format mare)

(II) Slatina 1909, noiembrie 6 Mult stimate d-le Filitti,

În sfârşit astăzi am fericirea de a vă trimite Istoria Oraşului Slatina tipărită complet cu toate justele dv. adaosuri şi rectificări . Cu această ocaziune,



nu mă pot feri de a vă arăta şi acum că dacă am putut să ajung la acest sfârşit mai mult sau mai puţin satisfăcător, meritul este al dv. După cum am spus şi în prefaţă munca, stăruinţa şi interesarea atât de aproape ce dv aţi depus pentru apariţia acestei modeste lucrări este incalculabilă. Acum când văd fructul unor încordări mintale de aproape 10 ani ajuns la

maturitate sunt dator a-mi îndrepta gândul către dv care ca un părinte aţi vegheat în continuu asupra acestei lucrări spre a ieşi bine în toate privinţele şi a nu se strecura întânsa nimic compromiţător. Nu am destule cuvinte spre a vă mulţumi şi a vă arăta adânca mea recunoştinţă ce nu voi

înceta a v-o păstra în veci. Rog pe D-zeu să vă trăiască familia şi să vă dea viaţă lungă şi totdeauna sănătate deplină, ca sub mâna dv protectoare să se săvârşească şi alte lucrări mult mai mari şi mai folositoare scumpei

noastre patrii. Eri a fost aici dl. g-ral P.V. Năsturel în inspecţia Regimentului, s-a interesat de

cartea mea, m-a felicitat şi m-a invitat să iau dejunul cu dânsul. Numai D-zeu ştie câte nopţi de veghe, câtă bătaie de cap şi câte sacrificii materiale m-au costat această lucrare. Aşi fi bucuros de mi-aş scoate cel puţin cheltuielile. Se vor găsi desigur şi persoane care constatând munca depusă vor recunoaşte meritul şi importanţa unei astfel de lucrări, dar câţi nu vor încerca să citească- cum se spune- printre rânduri şi să înţeleagă ori să judece afar’ de rânduri căci am observat că astăzi „munca ta şi cinstea oricât ar fi de mare, din ură pătimaşe, pe foarte mulţi îi doare”, dar voi zice şi eu cum a zis într-o poezie răposatul Nicoleanu: „ Eu nu scriu şi nu-mi bat capul\ Cu pedanţi şi cu pigmei\ Mediocrităţi stupide, laşi invidioşi, mişei\ Care nu văd fără spaimă şi fără a se turmenta\ Un talent sau o virtute ce începe a se arăta\ Căci talentul sau virtutea sunt oglinda pentru ei\ În care se văd că-s putrezi, idioţi şi nătărăi. ” Îmi permit iarăşi a ve ruga dle Filitti a nu mă da uitării şi să fiţi aşa de bun a-mi recomanda lucrarea la prietenii şi cunoscuţii dv. şi dacă vă permite timpul scrieţi-mi vreun cuvânt două la vreun ziar. Şi acum vin din nou a vă cere nesfârşite scuze pentru deranjurile şi supărările ce v-am pricinuit în tot timpul lucrării acestei cărţi. Primiţi vă rog mult stimate dle Filitti asigurarea prea distinsei mele consideraţiuni. G. Poboran (tuş negru, 4 pagini format caiet)



(III) Slatina 1910 Mai 27 Prea stimate d-le Filitti,

Vă scriu scriu pe o coală de hârtie că s-au strâns prea multe în sufletul meu. 1. Am primit scrisoarea şi cartea poştală a dv. şi am văzut cele cuprinse la care vă voi răspunde prin aceasta: 2. Aţi văzut recenzia din “Convorbirile” pe Aprilie a.c. Nu ştiu de cine o fi făcută căci e semnată N.G. în tot cazul e bunicică. Sunt sigur că e făcută sub impulsul d-lui Simion Mehedinţi, profesor de geografie, căci în numele său mi s-a cerut cartea de către seminarul de geografie din Bucureşti unde am şi trimis-o.

3. Dl Tudorescu [?] ne-a amărât cu tăcerea şi cu comunicarea raportului cărţii mele de la Academie până când eri am văzut publicat distribuirea premiului Adamachi între 5 persoane pentru nişte broşurele pe care le veţi vedea vreodată, sunt de puţină valoare pentru ţara şi neamul nostru. Au avut grije academicienii noştri de nişte linguşitori de pe lângă dânşii. Ce trebuia ei să se gândească la un biet institutor ca mine care a avut curajul să-şi permită o asemenea lucrare neavând nici cel puţin oarecare titluri sau diplome cu care să se impuie şi să ia ochii oamenilor: ”Linguşirea şi târârea unui suflet degradat / Ăsta’i meritul şi fala ăstui secol lăudat” O tempora! O mores. Mi-a părut aşa de rău că nu s-a dat nici-o atenţie cărţii mele care mi-a scurtat vederea şi poate parte din viaţa mea. Nu ţineam atât la premiul bănesc sau material, cât la o mică mulţumire sufletească. Îmi pare rău şi de cele 15 exemplare care în cazul acesta s-au dus degeaba. Să căutăm acum să vedem raportul care s-a făcut pentru ea; ce soluţie se va fi dat, ce defecte i-a găsit, căci se înţelege că în cartea mea, a unui biet institutor fără titluri, au căutat să citească - dacă ar fi citit - şi printre rânduri şi să se lege de orice scăpări din vedere. Nu sunt în stare să vă mulţumesc dv. pentru stăruinţa ce aţi depus şi dorinţa ce nutriaţi d-a mă vedea mulţumit şi mă gândesc cât de rău trebuie să vă pară şi dv. primind această veste. Totuşi eu sunt liniştit sufleteşte că m-aţi apreciat dv şi că întodeauna de când am avut fericirea să vă cunosc, aţi luat parte atât la bucuriile cât şi la nemulţumirile mele pentru care voi rămâne adânc recunoscător toată viaţa, atât eu cât şi întreaga familie. 4. Alaltieri am primit de la Ministerul Instrucţiunii un ordin în care

,,Istorioare morale” de

G. Poboran (Biblioteca

Academiei Române).



îmi comunică că a aprobat a mi se cumpăra 50 de exemplare din lucrarea mea “ Istoria Oraşului Slatina”. Bine că s-a gândit şi la asta. Le-am şi expediat. 5. Acum vin să vă comunic o veste îmbucurătoare. În curând veţi fi puşi în posesia adevăratelor portrete ale lui Nicolae Slătineanu şi soţia sa Bălaşa şi asupra altor membri şi date din familia dv. Iată cum stă afacerea: Eri a venit aici la mine acasă dl. dr. Slătineanu, inspector sanitar din Buc., str. Ştirbei Vodă Nr. 111 bis. Ne-a spus că a citit cartea mea şi i-a făcut mare plăcere, d-sa fiind coborâtor drect din Gh. Slătineanu. Mi-a făcut şi o schiţă de genealogie, continuare şi completare a celei din cartea noastră pe care v-o alătur şi dvs. Domnia sa mi-a spus că Slătinenii au fost boieri olteni şi ca probă e că tot Nicola Slătineanu care a făcut biserica Maica Domnului d-aci, a zidit biserica Sf. Dumitru din Craiova. Aceasta a dovedit-o prin “Le conte de Neuyes” [sic !] , acel arhitect care repara monumentele noastre istorice şi care reparând actualmente bis. Sf. Dumitru din Craiova, a copiat de pe dânsa pe ctitorii care poartă numele Nicola Slătineanu şi soţia sa Bălaşa. L-am rugat şi mi-a promis că mi-i va trimite mie întocmai şi eu vi-i voi înainta imediat dv. Dacă m-oi duce la Craiova, voi căuta în persoană cu d-amănuntul această biserică şi pomelnicele ei. D-l doctor s-a interesat cu d’amănuntul de biserica Maica Domnului şi de casele de le avea dăruite de la Slătineni. Am mers cu dânsul pretutindeni. I-am arătat biserica şi mi-a promis că va stărui să se restaureze chiar pe cale de judecată cu statul, pentru care a şi angajat pe dl. avocat Nădejde. L-am dus şi pe dânsul de a văzut casa cu ascunzători de care vorbesc eu în cartea noastră de la pag 347 şi de care mă întrebaţi. I-a părut foarte interesantă dar nu are nici o importanţă fotografierea şirurilor de case şi prăvălii foste ale bisericii Slătinenilor căci faţadele lor s-au modificat în stil nou prin reparaţii dese, aşa că sunt toate la fel prin înfăţişare, nu a rămas din construcţia veche decât temeliile şi acea ascunzătoare la una din ele care pornind din dos din gura pivniţei, merge ocolind ca un drum printre doi pereţi dinăuntru de jur împrejurul clădirii umblând ca pe deasupra unui cuptor ceea ce este imposibil de luat cu fotograful. Proprietăreasa acestei clădiri mi-a făgăduit că îmi va da actul de posesie să îl citesc. Aş crede că aţi putea descoperi şi alte date dacă v-aţi pune în corespondenţă cu dl. dr. Slătineanu. Cât mă simt de surmenat, preastimate dle Filitti. Cum aş dori să vizitez şi eu Roma. Sunt amărât de greutăţile vieţii şi de răutatea lumii. M-am gândit să formez o societate din 70-80 persoane alese ai cărei membri să depunem câte 12 lei 50 bani pe lună şi până la august 1911 când este expoziţia atunci aci, să venim cu toţi aci în corpore. În acele condiţiuni poate ne costă mai puţin. Nu ştiu ce să fac. Dorinţa mea ar fi să vă găsesc şi pe dv. aci. Ştiu că vă dedei de citit şi de muncă spunându-vă păsurile şi



necazurile mele. Primiţi domnule Filitti asigurarea distinsei mele stime. G. Poboran (4 pagini mari, tuş negru)

(IV) Slatina 1910 Noiembrie 26, Mult stimate d-le Filitti

E foarte mult timp de când nu v-am mai scris. Îmi recunosc vina. Eram dator ca să nu las a se strecura atâta vreme fără a vă mai reaminti din când în când stima şi recunoştinţa ce vă păstrez pentru simpatia ce mi-aţi arătat şi interesul ce mi-aţi purtat, de când am avut fericirea să vă cunosc. N-a fost altă cauză decât prea multe necazuri şi ocupaţiuni. Vă spuneam într-o scrisoare că dl. dr. Slătineanu venind pe aici îmi promisese că îmi va trimite portretele reposaţilor Nicolae şi Bălaşa, ctitorii biserici Maica Domnului pe care zicea că i-ar fi descoperit pe biserica sf. Dumitru din Craiova. I-am reamintit prin 3 scrisori despre aceasta dar nu a binevoit a-mi răspunde la nici una. Nu ştiu dacă v-a mai scris dl. Tudorescu [?] . Dlui trebuie să fi aflat scăderile sau lipsurile cărţii mele pe care le-a găsit Academia de nu a premiat-o. Eu până în prezent nu am putut afla nimic. Vă trimit aici şi lista lucrărilor care s-au premiat atunci. Nu ştiu dacă aţi mai citit undeva ceva despre cartea mea. Eu cât am putut urmări până acum, nu-mi sunt defavorabile . Vă rog prea stimate d-le Filitti a primi reînnoirea stimei şi consideraţiunii ce vă păstrez. G. Poboran. (3 pagini format mic, tuş negru) (V) Slatina 1913 iunie 6, Mult stimate d-le Filitti,

Încep astăzi a vă scrie de rezultatele căpătate de pe la comunele despre care mi-aţi scris. Am cercetat comuna Turia care se compune din următoarele cătune: Buiceşti, Valea Mare, Bârca-Valea Mare, Bârca–Plumbuita şi Zorleasca. Bârca Plumbuita numită astfel din pricină că a fost dată Bisericii Maica Domnului care a fost metoh al mân. Plumbuita, avea 800 pogoane care toate au fost împărţite la săteni. Biserica este mică asezată într-o poziţie pitorescă pe un deal. Se povesteşte că a fost schit de călugări. Se zice că a fost din lemn. Astăzi este clădită din nou. Toată este din zid, învălită din tinichea, zugrăvită din nou şi bine întreţinută. Nu am putut afla de cine a fost clădită la început. Nu se vede pe ea nici o inscripţie sau un portret vechi care să pomenească de Slătineni. Reclădirea s-a făcut acum 20 de ani de către preoţii şi locuitorii satului care sunt pomeniţi în pisania de la intrare. Prin biserica veche se mai păstrează o icoană din anul 1796 zugrăvită de zugravul Răducanu Tătărăscu. Cum tot acest zugrav a zugrăvit şi biserica ruinată a Racovicenilor pe care v-aduceţi aminte că am cercetat-o împreună la Turia se poate deduce cu



siguranţă că şi biserica veche din Bârca a fost clădită între 1790-1796. De cine? Nu se poate şti. Am găsit o carte veche (Triod) cu leatul [….] indictul A , tipărită de Ştefan Stratimirovici, mitropolitul din Carlovăţ. O altă cazanie pe care este scris „ Io Constantin Nicolae Voievod în al doilea an din a patra domnie a Ţării Româneşti” (ceea ce ar face anul 1757). La Buiceşti am văzut o biserică care se vede a fi foarte veche. Nu cred să mai existe în toată ţara o altă biserică care s-o întreacă p-asta ca mărime şi soliditate în construcţie. Se spune că ar fi zidită de familia Buzeştilor. Nu se cunoaşte nici o inscripţie sau zugrăveală căci este dat cu var peste tot. La celelalte moşii mă voi transporta în vacanţă. Poate voi fi mai fericit în căutarea datelor ce ne interesează. Dl. g-ral Văleanu este aici. M-am prezentat la dânsul şi i-am mulţumit în persoană. De la dl. Dissescu n-am primit nimic relativ la cărţi. Poate că voi fi mai norocos tot prin ajutorul dv. propunându-i dv. ca pe baza lucrărilor mele tipărite şi care sunt cunoscute la minister să mi acorde şi mie un benemerenti căci văd că zilnic se acordă la persoane care n-au făcut nimic. Lucrările mele tipărite şi bine apreciate pe care le cunoaşteţi şi dv. sunt: 1. „Istoria Şcoalei Ionaşcu” 2. „Istorioare morale ,3.Controlul şcoalelor,4.Istoria oraşului Slatina 5. Educaţiunea femeii, 6.Geografia judeţului Olt, cls. a I a aprobată de minister, 7.Studiul limbii române [adăugat lateral stânga] precum şi alte multe articole pedagogice prin mai toate revistele didactice. Îmi permit şi îndrăznesc căci ştiu că puteţi mult acum. Vă salut cu distinsă stimă, G. Poboran (tuş negru, 4 pag.)

(VI) Slatina, 1913 Decembrie 1 Prea stimate dle Filitti,

Astăzi primii brevetul medaliei „Benemerenti” cl. II. Vă mulţumesc din suflet pentru stăruinţa ce aţi depus şi măgulirea sufletească ce mi-aţi procurat. Nefiind în stare să vă răsplătesc prin nimic interesul ce îmi purtaţi nu pot decăt să rog pe D-zeu să trăiţi şi să vă asigur din inimă de devotamentul şi recunoştinţa ce vă voi putra în întreaga mea viaţă. 2) M-am dus la biserică şi am luat inscripţia de pe clopot. Ce să vă spun: vai şi vai, ţi-e mai mare jalea. Cu inima sângerândă trebuie să vă comunic că sunt transformate în latrine şi cocine atât interiorul cât şi împrejurimile sfântei biserici. Am făcut gură la primărie, m-am certat cu protopopul, totul în zadar. Inscripţiunea după clopot cât mi-a fost posibil să citesc este: „R.P.S.E.Y.T Anno Domini MDCL=1660 [sic!] Philepus Piscatoris Novosoliensis” Pe sus de tot mai mult nişte litere, dar scara care am putut-o sui acolo în clopotniţă fiind mică n-am putut desluşi ceva neînţeles ( Munia Romani Quinove …). Dacă la caz se va dărâma biserica, voi stărui să căpătăm clopotele. În tot cazul, vă voi



anunţa de soarta lor. 3) Cu moşiile în chestiune am întrebat pe învăţătorii din comunele respective şi mi-au spus că au cercetat ei şi bisericile sunt noi, zidite de curând de locuitori şi nu se pomenesc urme de vreun Slătinean. Caut ocazii să mă pot duce şi eu în persoană şi îndată ce voi dovedi ceva interesant, vă voi comunica. Vă salut şi vă rog din nou a primi mulţumirile şi recunostiinţa mea perpetuă. G. Poboran” (Trei pagini, tuş negru, scris ordonat)

Din publicistica lui Ion Conea Ion D. Tîlvănoiu, Vasile Radian, Iulia Tîlvănoiu

Publicăm câteva articole, apărute în Ziarul ,,Ecoul ” (1942, 1943, 1944), ale geografului Ion Conea, fiu al

meleagurilor județului Olt, născut în com. Coteana,

întemeietorul toponimiei în țara noastră și promotorul altor

două ramuri ale geografiei, Geografia Istorică și Geopolitica. Pe 15 ianuarie, anul trecut, s-au împlinit 110 ani

de la nașterea marelui geograf român (Memoria Oltului 1/martie 2012). A absolvit clasele primare în comuna natală, iar la îndemnul

învățătorului din sat ajunge la

Școala Normală din Constanța unde este remarcat de C. Brătescu, care ulterior, cu ajutorul profesorului Ion Simionescu, îl va

trimite la liceul Internat

din Iași,

instituție

de elită între școlile acelui timp, “splendid exemplar

al învățământului românesc” și redenumit în anii 40

ai secolului trecut, Colegiul Național al Moldovei. Căteva momente din perioada anilor de liceu sunt

evocate de Ion Conea în articolul intitulat „Și, totuș,

o operă de mare valoare”, unde apare o figură

marcantă a corpului didactic al liceului din Iași, prof. August Scriban,

Bustul lui Ion Conea

din Coteana

August Scriban

Liceul internat din Iaşi



autorul unui dicționar al limbii romane, dicționar care în 1944 a fost prezentat în ședința

lunară a Societății Române de Lingvistică de pe lângă Universitatea din București. Profesorul August Scriban, spune Ion Conea, era “un prieten”, un mare patriot, iar „în

clasă cu dânsul ne simțeam cât încă o Românie, noi singuri, elevii lui și cu el”. Un alt articol a fost scris de prof. univ. dr. docent Ion Conea într-o zi tristă, la moartea prof. Ion

Simionescu (1873-1944), geolog, naturalist, geograf, profesor universitar, academician și

președintele Academiei Române (1941-1944), o altă personalitate a geografiei românești care a avut un rol important în devenirea spirituală a lui Ion Conea. Fiind un regalist

convins, o perioadă predând geografia M. S. Regelui Mihai, când Carol al II-lea a înființat

o clasă specială (1933) la Palatul Regal pentru fiul său, cunoscută sub numele de „Școala

Palatină” și unde au activat alături de Ion Conea și alte personalități ale culturii românești:

C. C. Giurescu, Nicolae Iorga, Simion Mehedinți etc. și având contribuții remarcabile în

domeniul geopoliticii (știință de ale cărei idei, într-un mod trunchiat, s-a folosit Hitler pentru justificarea expansiunii germane), Ion Conea s-a aflat multă vreme în vizorul structurilor comuniste instaurate după al doilea război mondial (eliminarea din facultate în 1950, disponibilizarea de la Institutul de Geografie în 1957 etc.). În viziunea lui Ion Conea

- despre geografia umană și despre geografie în general - ”din nicio altă disciplină, în

adevăr, nu crește, nu se conturează așa de complet patria (și patriile în genere) și nu

apare ea copiilor și tinerilor așa de vie, așa de plină de viața prezentului și de cea a

trecutului deopotrivă” și continuă în același articolul din care am citat mai sus, intitulat în

mod simbolic “Jos geografia” și publicat la 19 ianuarie 1944, an când disciplina de

Geografia Umană a fost eliminată din învățământul secundar: “ Iată ce este geografia

umană - ea este chemată să explice elevilor în ce chip a pus stăpânire omul pe mediul său

geografic […] Nu e disciplină mai plină, mai evocatoare de viață, decât ea, așa cum, în

general, e toată această geografie despre care Kant însuși a spus că, dintre toate

obiectele, ea este cel mai în măsură (și cel mai chemat deci) să desvolte judecata

copiilor”… Pentru că și-a iubit rădăcinile, Ion Conea a cerut să fie înhumat în comuna

natală. La numai trei ani de la moartea sa, a pierit în urma seismului din 1977 soția sa,

prof. dr. Ana Conea, eminent pedolog și geograf, al carei loc de veci se află lângă cel al

soțului său, sub aceeași piatră funerară din marmură albă (un obelisc de 2 m înălțime, pe care este scris cu litere majuscule: ,,Profesor doctor docent Ion Conea 1902-1974, Doctor Ana Conea 1922-1977 ”, iar la partea superioară se află o cruce în basorelief). Parcurgând

aceste articole, stimați cititori, aveți ocazia unui adevărat regal Ion Conea despre

importanța Geografiei ca știință și rolul ei fundamental în educarea tinerei generații,

despre apartenența la un spațiu și iubirea de patrie, despre respect și toleranță, prietenie și dăruire. Articolele se publică respectând grafia epocii.



“Sudul și sud vestul nostru ”

Acum patru sau cinci ani

când se anunța prin presă, numele noului ministru de externe de la

Belgrad Țințar Marcovici- am relevat

în presa noastră- următorul prețios pasagiu dintr-o cunoscută lucrare a unui mare geograf sârb, fost professor la Sorbona . În Serbia, un mare număr de oameni politici au fost de origine

valahă. Sunt de aceștia, încă și în

generația nouă. Mai mulți președinți de consiliu ai Serbiei au fost de

origine mixtă, sîrbo-aromână…și, mai departe în satul Belica, nu departe de Struga, aromânii sunt pe cale de a se slaviza - ba

câteva familii s-au și sârbizat complet: familiile Cinciar-Marcovici…Ministrul de externe

nou anunțat era mlădiță din acelea. Mi-am adus aminte de acestea toate deunăzi, când s-a vestit de la Zagreb numirea acolo, ca ministru fără portofoliu, a domnului Basarabici, fost

camarad de școală, la Sarajevo, al Poglavnicului. – Basarabici, numele este forma

sârbească pentru Basarab al nostru și-mi spunea, nu demult, un Român de pe Valea Timocului, că în Scupcina dela Belgrad au fost mereu, în anii dintre cele două războaie

mondiale, deputați cari se numeau astfel: Basarabici. Și iarăși mi-am adus aminte de un

pasagiu din comunicarea de anul trecut a domnului Gheorghe Brătianu despre Tradiția

istorică a Descălecatului Țării Românești în lumina noilor cercetări. Se spunea acolo că

numele de Litovoiu (Voievodul Oltean amintit în 1247 și mai târziu) se întâlnește și în

istoria balcanică, de mai multe ori, cam în aceeași vreme; de asemenea și numele de

Tihomir (tatăl, la noi, al lui Basarab cel Mare). Se știa, de asemeni, că și numele de

Basarab se întâlnește și în istoria balcanică medievală, după cum se știe și de faptul că un

munte din Serbia nordică, aproape de Dunăre chiar, se numește și astăzi BASARAP. Concluzia ce credem că se degajă, vom spune-o mai jos. Deocamdată să mai spunem, în

legătură cu prezența în actualul guvern a unui ministru Basarabici numit, că și în Zagreb

chiar exista o “Stradă a Valahilor”. Vor mai fi spus-o și alții, poate, dar ne-o spunea recent

în Revista Fundațiilor Regale, domnul dr. Ilie Dăianu, astfel: în 1893 mă aflam la Zagreb,

unde între alții, m-a invitat la masă și Episcopul greco-catolic, masă la care a fost invitat și

personalitatea politică cea mai fruntașe în Croația, dr. Frank, care s-a interest viu de

situația politică și culturală a Românilor din Ardeal. Mai mult: el spunea în auzul tuturor

că Românii au fost mulți și în Croația în veacurile trecute.

Ce importanță au toate acestea și de ce găsim de cuviință să le spunem la gazetă,



astăzi? Pentru că acestea sunt istoria de ieri, care poate, și trebuie, să stea în slujba zilei de azi. Să nu uităm ce spunea Nicolae Iorga (cuvinte pe care le amintea deunăzi, la

inaugurarea ședințelor de comunicări ale Institutului de studii balcanice, profesorul Victor

Papacostea): “Urmele de azi nu trebuie să ne înșele-sub Bulgar stă de foarte multe ori Tracul; sub Sârb, adeseori Românul; sub Muntenegrean, Albanezul iliric; sub Grec, elemente umane care n–au deloc a face cu sângele elenic. Limba a dat (în adevăr) câte o

conștiință deosebitelor grupe-care poartă în unele cazuri chiar numele cuceritorilor-dar

fondul este comun”... Înseamnă, într-un cuvânt, că la sud și sud-vest de Dunăre, până în

Adriatica și Egeea, sub aparențele entice de astăzi se ascunde, în mare măsură, aceeași plămadă traco-romană, care numai la nord de Dunăre a izbutit să răzbată complet

victorioasă și să ajungă la forma ei curat românească de astăzi, dincolo de fluviu ea fiind înnecată sub aluviunile etnice mai recente, înnecarea aceasta, însă, nici astăzi nu-i

completă, ea desăvârșindu-se, cum am văzut, abea sub ochii noștri. Dar dacă-i așa, dacă

atâtea fire ne leagă, înseamnă că avem deja date (noi și vecinii noștri din cele părți)

elemente pentru una din cele mai pașnice

vecinătăți ale hărții politice. Numai că trebuie să

căutăm și să trezim în noi, cu toții, înțelepciunea necesară pentru aceasta. Românii au dovedit-o suficient, nu de mult, în două cazuri: odată când,

la sud-est, au consimțit la amputarea unui teritoriu

care din punct de vedere istoric și geopolitic le

aparținea-și, altădată, când nu s-au repezit să rupă

în sud-vest din trupul unei patrii care se prăbușea.

Cei doi vecini ai noștri trebuie să înțeleagă și să admită că acestea nu le-am făcut din slăbiciune, ci

fiindcă așa ne-a dictat omenia și înțelegerea, înțelepciunea noastră. Oare posturile de radio

București-Sofia-Belgrad și chiar Atena, în emisiunile lor de muzică populară, nu cântă ele de atâtea ori la fel? Ion Conea

„Jos Geografia”

Un scriitor francez cu Geografia Umană a Franței a lui Jean Brunhes pe masă,

voind s-o prezinte publicului francez își începea astfel prezentarea (abea o isprăvise de

cetit și privea la dânsa, pusă deoparte): „Dacă ași fi avut norocul să fiu constructor de

automobile și, prin urmare unul din regii epocei noastre, n-ași permite să iasă, pe poarta

fabricei, o singură mașină care să n-aibă un buzunar special destinat să poarte în el cele

două volume pe care Jean Brunhes le-a consacrat Geografiei umane a Franței; francezul

automobilist ar găsi în ele tot ceea ce este dator el să învețe și să știe – nu, desigur, despre

,,Ecoul”, ziar la care

colabora Ion Conea.



mașina-i, ci despre pământul și omul Franței, despre toate micile patrii franceze (les petis

pays locales) care compun Franța și pe care le va străbate, lucru să recunoaștem, de un

real interes”. “Tratatul acesta, continuă scriitorul francez, vă va conduce spiritul pe cel

mai bun drum pentru cunoașterea și înțelegerea Franței. Capitolul despre orașe de pildă,

vă va ajuta să înțelegeți într-o clipă pentru ce orașul acesta a fost insulă ca Parisul, bot de

deal ca Laon - ul, punte ca Amboise…; cărei din marile epoce care au semănat cu orașe

Franța își datorează ei nașterea: celei romane sau celei de magnifică plenitudine a

Evului Mediu, epocă – aceasta – a tuturor orașelor noi, libere, bastide din Midi, etc…sau,

în sfârșit, epocei contemporane care naște orașe industriale ori pe cele de lux împodobite,

dacă putem spune ca palace-uri și vile”….

Din nicio altă disciplină, în adevăr, nu crește, nu se conturează, nu se înțelege așa

de complet patria (și patriile în genere) și nu apare ea copiilor și tinerilor așa de vie, așa de

plină de viața prezentului și de a trecutului, deopotrivă. Geografia umană este știința

raporturilor dintre om și natură, a raporturilor de azi, ca și a celor din trecut. Așa dar, nu

numai știința pământului, ci și aceea a omului în luptă cu pământul (o luptă de iubire

aceasta) - știința despre care iată ce spunea cândva Jacques Bainville că este (sau

cuprinde): “Istoria însăși, ce este ea,la urma urmei, cel mai adesea dacă nu rezultatul

acestui conflict, de multe ori milenar, și care pune în luptă natura( pe de o parte) care

caută să-și aservească el natura” . Iar Hendrik van Loon, despre aceeași Geografie

Umană vorbind, spunea el undeva: Acestea zise asupra oamenilor cari au populat munții

și câmpiile Europei, să vedem acum ce au făcut ei din mediul lor geografic, ca și ce a

făcut acesta din ei, la rându-i; cu atât mai mult cu cât această luptă între om și natură este

aceea care a produs lumea modernă, luptă fără de care, noi oamenii, n-am fi astăzi decât

tot niște biete bestii de pădure”.

Iată ce este Geografia Umană: ea este chemată să explice elevilor în ce chip a pus

omul stăpânire pe mediul geografic, în ce chip neamurile au cucerit munții, au domesticit

apele, au secat mlăștinile, s-au înfrățit cu pădurile etc. Nu e disciplină mai plină, mai

evocatoare de viață, decât ea, așa cum, în general, e toată geografia, această geografie

despre care Kant însuși a spus că, dintre toate obiectele, ea “este cel mai în măsură (și cel

mai chemat deci) să desvolte judecata copiilor”. Fiind și geografie și istorie totodată,

pământ și om la întreolaltă ea e cea mai chemată să trezească și să țină vie în mintea

copiilor, imaginea patriei. O excursie de la București la Snagov, de pildă, concepută și

tratată ca o lecție de geografie pe teren, face mai mult decât zece lecții de istorie

românească în clasă. Dar Geografia Umană are și o latură practică: statele cele mai mari și

mai puternice ale planetei sunt tocmai acelea care fac și trăiesc cea mai multă geografie de

acest fel, ele au supus și adaptat nevoilor și gusturilor lor în cel mai înalt grad natura; ele

au cucerit oceanele, polii, deșerturile adaptându-li-se lor.

Deschiderea drumului oceanic din lungului coastei siberiene, cucerirea polilor



prin aviație (fenomen recent), dechiderea de noi drumuri transcontinentale și transoceanice în chiar zilele noastre de sălbatec războiu – toate acestea sunt fapte de Geografie Umană,

care poartă pe copii spre înțelegerea vremii pe care o trăim. Dar la înțelegerea acestei

vremi ne ajută în și mai mare măsură Geografia Politică (tot o geografie, cu alte

cuvinte). Geografia politică, zice Ratzel, se va ocupa de stat, iar statul nu este o ficțiune

cartografică, ci o realitate biologică și el. E o parte din suprafața Pământului, plus o parte

din omenirea diferențiată în anumite împrejurări naturale, ce trebuiesc studiate; Statul ca

orice organism se naște, crește, decade și piere – în legătură cu anumite împrejurări fizice:

rasa, formele plastice ale scoarței, clima, etc. Din Geografia Politică a dat, nu de mult, o ramură nouă Geopolitica o disciplină care se ocupă cu studiul fenomenului politic planetar,

cu structura și devenirea vieții politice mondiale, explicată prin pământ, prin geografie –

deci. Ea ne dă înțelegerea pentru marile conexiuni în devenirea geografic – politică a

lumii: “Ea ne ajută, spune un mare geograf, să căpătăm o privire și o înțelegere politică

pentru toată fața planetei, privire și înțelegere cu atât mai necesare astăzi , cu cât fiecare

popor a devenit o rotiță cu un rost activ în viața unitară, politică și economică a

umanității”. Astăzi – continuă același – în aceste timpuri de cooperație și unificare

planetară atât de întinse, politica externă a statelor, ce este ea, altceva decât o prin

excelență geografie aplicată” ?. Astăzi, cum spune și un englez, Geografia Politică a ajuns o disciplină atât de necesară, încât fără ea omul contemporan nu este capabil nici măcar să

citească în chip inteligent gazetele ( iar cine nu este capabil de asta, acela la ce mai ține

oare să trăiască?). Plouă zilnic ( ceas de ceas mai bine spus) aparatul de radio cu știri

despre noi. Și știrile acestea vorbesc de țări, de orașe, de evenimente depărtate – care toate

trebuie să fie sau să se petreacă undeva, pe fața aceasta a pământului.Și nu te poți orienta

și nu poți clasifica și valorifica știrile acestea, dacă nu deschizi atlasul și nu găsești pe hartă punctul sau regiunea în care s-a petrcut. Numai că, în treacăt fie spus, nici numai

atâta nu e de ajuns: geografia politică nu este doar o simplă înșirare de nume, de suprafețe,

de granițe, de cifre, de împărțiri administrative, forme de guvern, etc… Asta este o

geografie Almanach – Gotha, un searbăd repertoriu de nume și date… Geografia Politică

este ceea ce văzurăm mai sus că este. Totuș - nu este greu să înțelegem că un fel de a

vedea și interpreta geografic evenimentele – pune tot mai mult stăpânire pe spiritual

omului modern și că, astfel fiind, geografia a ajuns mai mult decât oricare disciplină : Une

science pour tous . Și era cât pe aci să uităm ceea ce a spus odată un reprezentant al unui

mare popor al lumii : “ Ca să poți lucra cu folos pentru patrie, obișnuiește – te a gândi tu

în spirit geografic”. Dar de ce toate acestea într-un articol de gazetă? Pentru că, iată:

deunăzi au fost date afară din orarul învățământului nostru secundar tocmai susnumitele

două geografii: cea umană și cea politică. Cum și de ce numai zeii știu. Zeii și, poate, Kant – pe lumea cealaltă. Kant filosoful care, predând câte două ore de geografie pe săptămână

ani mulți dearândul la nu știu ce școală, ajunsese la concluzia pe care o notam mai sus:”



Niciun alt obiect nu poate ajuta așa de mult la desvoltarea minții sănătoase a copiilor –

ca geografia”. N-a fost de ajuns că, acum câțiva ani Geografia a fost trecută, la

Universitatea din București, de la Litere la Științe, unde tânjește și astăzi după istorie, după cum istoria după dânsa, de dincolo. Ion Conea

„La moartea lui Ion Simionescu”

Azi va fi petrecut, pe drumul lui de

întoarcere în sânul țărânii care ne va chema

pe toți pe rând, acela care a fost profesorul Ion Simionescu. Nu ne-am mirat ca unii ce

știm cât de puternic și fără ostenire a bătut

inima lui pe tot parcursul și torsul unei vieți rodnice, nu ne-a mirat că moartea ni l-a luat lovindu-i tocmai inima. Se poate să fi fost de

vină (că inima-i slăbise) și faptul că nimeni,

dintre cei cari au cercetat și cercetează

pământul și neamul românesc (vorbim de cercetători, nu de turiști sau vânători) n-a mai

urcat atâtea versante și n-a umblat pe atâtea culmi carpatice, câte a urcat și a umblat el.

De obiceiu singur (fiindcă astfel mai ales putea el simți și înțelege – acolo, în văi sau pe culmi carpatice – bătaia inimii pământului românesc) pleca el cu sacul de călătorie în

spinare, pentru a poposi: azi în munții Călimani, mâine pe ai Rodnei, în Retezat sau pe

Parâng. Și privea cu mâna strașină sub frunte (ah, profilul lui de o frumusețe clasică),

privea de pe Parâng spre miazăzi și vede – Dunărea ; sau – își trimitea privirile spre

miazănoapte de pe acelaș - și ele se opreau tocmai pe silueta munților din nordul Transilvaniei. Începuse cu studiul geologiei, studiu care presupune să umbli mai ales după

râpi de munți sau pe sub maluri de ape, să te bagi în gropi, să dai cu ciocanul și să cerci

duritatea rocelor – să privești în jos, într-un cuvânt. Dar inima și sufletul său erau prea

încăpătoare pentru numai atâta. Inima și sufletul său erau calde - și pietrele, reci ( deși,

chiar reci, își au și acestea marea și misterioasa lor poezie).

A mai fost ceva, însă. A fost faptul că, un om de construcția lui este fatal să fie

furat de la o vreme de la studiul a ceea ce zace sub suprafața pământului, pentru a trece și a

studia această față însăși (ah, formele acestea ale pământului în genere și mai ales această

unică melodie a formelor pământului românesc, în special!). Și a devenit astfel, din geolog,

geograf. Și în plus: nu un geograf dintre aceia cari studiază formele pământului pentru ele

și în ele însăle, ci formele pământului în funcția lor umană. Întrebarea și preocuparea lui



esențială au devenit de atunci: “pour quells offices humains, cette terre roumaine a – t –

elle ete creee – cum se exprimă undeva un francez care și el de aceeași pasiune pentru țara

lui a fost mistuit o viață. Își va fi spus și el, probabil, ca Hendrik van Loon: Car après tout une montagne, n–est jamais qu-une montagne, tant qu-elle n-a pas ete vue par des yeux humains foulee par des pieds humains tant que ses pentes et ses vallees n- ont pas ete occupees, disputes et cultivees par dix ou douze generation d- humains acharnes a s-y etablir”. Numai că Ion Simionescu s-a mărginit în această preocupare, nu numai la

pământul și la neamul lui. A umblat și și-a cercetat astfel țara pas cu pas. Și, paralel cu

adunarea materialului și ordonarea lui în vederea une mari și calde cărți despre România,

el dăruia din însemnările lui, sub formă de articole tuturor publicațiilor din țară destinate marelui public cetitor. Ba chiar în câteva din gazetele noastre el a publicat sute de

foiletoane în care prezenta, rând pe rând, toate colțurile de țară pe care le cerceta (îmi vine

în clipa asta în minte unul – ce frumos! – despre sămânța aceia de oameni-panduri din raza

Cloșanilor, intitulat Moții Mehedințului, după cum îmi vine iarăși în minte un altul în care

povestea despre convorbirea lui cu un cioban bătrân din munții Hațegului, cioban care

încă nu aflase, la câțiva ani după Unirea din 1918, de alipirea Transilvaniei la trupul

României Mici pentru ca la urmă – el, profesorul – să conchidă la cele ce povestise: și mai

vor unii să ne facă să credem că acești oameni, așa de lipiți de munții lor și așa de streini

de ce se petrece pe restul lumii, au putut fi luați – străbunii lor, de acum optsprezece

veacuri - și trecuți dincolo de Dunăre! Asta da poveste!). N-a rămas țară din cele mici care

compun Țara, pe care el să n-o fi prezentat-o într-un articol, într-un studiu, într-un foileton,

într-o conferință (Ţara Oașului, Ţara Vrancei, Țara Hațegului, a Zarandului etc.). Și

apropos de conferințe: ce cald și vibrant vorbitor era el cu timbrul acela metalic, cu fraza

bogată și curgătoare! Cea mai frumoasă conferință despre Dobrogea mi-aduc aminte la

Fundație, de la el am ascultat-o. Nu mai era, Dobrogea, o bucată de pământ românesc, ci

ea devenise o persoană, o ființă vie pe care vorbitorul o adusese în fața noastră și ne-o

arăta ca pe o bijuterie de mare preț. Pentru că așa se întâmplă cu omul de știință, minte și suflet ales, pe care specialitatea sa îl pune mereu în contact cu pământul, mai ales cu

propriul pământ: ajunge să înnalțe adevărate imnuri patriei (toate adevăratele patrii

meritându-le pe acestea). Ca și lui Vâlsan, ca și - altădată - lui Eduard Suess, i s-a adus de

unii învinuirea că ceea ce făcea și scria el era…geopoezie; aceia erau însă, oameni de

știință cari neputând ei scrie sau rosti niciodată o frază frumoasă și cu punctuația corectă,

stau să moară atunci când le aud sau le citesc la alții – erau biete păsări de curte geloase pe sborul prin văzduh al vulturului.

Și să ne fie permis să mai subliniem ceva: Ion Simionescu a făcut cum spunea și

pe vremuri, și politică. Dar a fost un om politic care n-a îmbrăcat în toată viața lui decât o

singură uniformă , el care a trăit epoca celor mai dese și colorate… primeneli (nu

primeniri) politice. Și încă ceva: cel mai înnalt post pe care l-a ocupat a fost acela de



secretar general al Ministerului Instrucțiunii, la o vârstă (ultima dată) la care alții, cu

pregătirea și personalitatea lui, nu s-ar fi mulțumit nici cu acela de președinte de consiliu.

Așa că, Ion Simionescu ne-a fost nu numai de geologie și geografie mare profesor.

Ion Conea

“Regele”

(fragment)

Îmbolnăvirea și recenta operație la care a fost supus M.S. Regele, ne cheamă în minte o altă îmbolnăvire,

urmată deasemeni de operație, acuma șapte ani. Era

spre sfârșitul lui aprilie 1937. La Florența unde se

dusese să-și vadă Mama, Regele se îmbolnăvise. A

urmat o operație, pe care Augustul flăcăiandru de

atunci a învins-o voinicește, ca și pe cea de zilele

trecute. Trei veri consecutive umblase de la un capăt al țării la altul; călcase cu piciorul țări

și văi carpatice, urcase vârfuri din cele mai înnalte în masivul Retezat și în Apuseni, cercetase acasă – la Brezoiu, în Vâlcea – pe Alexandru Vărăticeanu, copilandrul care se

luptase în munți cu un vulture și-l învinsese (aruncând haina pe el și prinzăndu-l în

momentul în care tocmai sta să-i țâșnească în văzduh cu al nu știu câtelea miel – îi mai

furase câțiva!-), la Costești Hunedoara stase câteva zile, urcând în tovărășia copiilor din

sat munții cu cetățile, își făcuse câțiva prieteni din aceștia și din alții în țara Hațegului,

“făcuse” pasul Merișorului, “Poarta–de–Fier” transilvană și se închinase, copil emoționat, la mormântul Iancului odihnitor sub stejarul lui Horia cel prins în chingi de fier ca să nu-l

dărâme niciodată vântul - și,prin toate acestea și altele, toate aduse la vremea lor în

conștiința neamului pentru care El se pregătea, îl făcuseră nespus de drag și prezent în inimi, peste tot. La vestea că Se îmbolnăvise, sufla un freamăt a îngrijorare pe întreaga

țară. Ba acolo, la Florența , năvăleau scrisori de la cercetași din toată lumea (ce frumos Îi

scria și-I ura însănătoșire grabnică un cercetaș din Bengazi!. Era “Domnul de mâine,

întrupătorul speranțelor noastre”, cum scria Nicolae Iorga. În adevăr, dând expresie

sentimentelor de iubire și de îngrijorare cu care nația Îl învăluia de departe, marele istoric

Îl înfățișa astfel, între altele, în “Neamul Românesc”: ,, Frumosul și voinicul tânăr în care

sunt întrupate speranțele de mâine…dus la Florența să-Și vadă Mama, pe Acela Căreia îl

trimitem de acasă întreaga mângâiere a inimilor noastre…Spirit serios și drept, de o

prematură conștiință a chemării sale, minte socotită, de un perfect echilibru, dar în același

timp fire de energie și de creațiune, bucuros de întrecere și de luptă, și, peste toate acestea,

un băiat așa de drăguț, când zâmbetul face să lucească o flacără în micii ochi albaștri și I

se deschide gropița din obraji, El este cel dintâi între cei de o vârstă cu dânsul”… Astăzi



nu mai este Nicolae Iorga, să-I trimită mesagiul de adâncă iubire, al nației care mai mult

decât oricând își pune speranțele într-Însul. I-l trimit în schimb Românii de pretutindeni;

i-l trimitem noi, cei din țară, și i-l trimit în primul rând ostașii de pe front, între cari trebuie

să fie destui și din acei copii de odinioară pe care-i cunoscuse și-i făcuse prieteni…

Ion Conea

„Și, totuș, o operă de mare valoare”

Alaltăieri, în ședința lunară de comunicări a

Societății Române de Lingvistică de pe lângă

Universitatea din București, am ascultat - între

altele – prezentarea Dicționarului Limbii Române al D-lui August Scriban, prezentare

făcută de omul competent și sobru, care-și

cântărește cuvintele pe cât își respectă numele – profesorul Iogu Iordan de la Universitatea din

Iași. Câteva cuvinte, mai întâi, despre profesorul August Scriban și, după aceea

prezentarea limpede, substanțială și obiectivă a Dicționarului. Nu e nevoie să reproduc

cuvintele bune, rostite despre autorul operei de care-i vorba. Bune - și numai bune – despre

acelaș, ași putea eu însumi scrie multe, ca unul care am fost atâția ani, la Liceul Internat

din Iași, elev al acestui splendid exemplar al învățământului românesc, astăzi – în vârstă

de aproape șaptezeci de ani, falnic încă – ieșit, cum se spune, la pensie ( și câți n-or fi,

totuș, de treizeci și patruzeci de ani, de cât cari bătrânul August Scriban nu s–ar dovedi, la

catedră, mai tânăr–cu mintea și cu inima. A, marea lui inimă, marea lui putere de

entuziasm și entuziasmare! Vi-l mai aduceți voi aminte, colegi ai mei de odinioară de la Liceul Internat ?). Eram în cursul superior. Intra în clasă, lăsa domol catalogul pe catedră,

punea mâna pe cretă, și trecea la tablă: “ Măi flăcăilor! Știți voi de ce n-am închis eu ochii

toată noaptea? Am să v-arăt acum de ce. Iată la ce m-am gândit și iată ce am descoperit”.

Și începea să scrie - și umplea tabla și o ștergea și iar o umplea și iar o ștergea, și tot așa până ne prezenta etimologia sau etimologiile descoperite de dânsul, în noaptea aceea. N-am văzut pasiune mai mare, n-am văzut pe cineva mai îndrăgit de o specialitate, de o meserie, ca profesorul August Scriban! Un om care a trăit mereu, fericit, pentru că în inima

lui orice supărare sau durere venită de aiurea, se topeau repede în fața pasiunii pentru sau a

avalanșelor de bucurii cu care–l inundau descifrările și “despicările” de cuvinte, O, câte n-

am învățat de la el!

Unii le ținem minte și astăzi, aproape pe toate, alții le–am mai uitat, dar am plecat

cu toții, de pe băncile acestei școli, cu o educație logică a minții și cu un respect al

cuvântului scris și mai ales vorbit, cum de la puține alte licee s-a mai plecat vreodată - și



asta, mulțumită și altora, și altor străluciți profesori ( am să scriu de curând mai multe

despre acel cuib de educație și cultură care a fost Liceul Internat din Iași, de curând luat în

deaprope grijă și botezat Colegiul Național al Moldovei), mulțumită și am zis, dar mai

ales lui mulțumită. Eram copiii și prietenii lui. Ne spunea uneori, prins de febra

specialității, lucruri ce depășeau, poate, priceperea noastră – dar simțeam cum ele, deși

neînțelese pe deplin, ne mângâiau și nouă sufletul și mintea. Limba, pentru el, întrupa

totul. Era expresia fidelă și întreagă a națiunii. Dar m–au furat amintirile. Să le las pe altă

dată. “ Dicționarul acesta – spunea prezentatorul lui – își are, ca orice operă, și părțile lui

dicutabile, dar nici meritele nu–i pot fi contestate. E mai întâi o bogăție de cuvinte unică la

noi - și nici chiar Dicționarul Academiei (în lucru ) nu conține, la literele până acum

apărute, unele cuvinte pe care le veți întâlni la Scriban. Conține și etimologii îndoielnice,

dar și multe, foarte interesante, pe care autorul a avut norocul să le descopere însuși.

D-l Scriban nu ține totdeauna seama de legile fonetice și mai ales nu ține seama

de evoluția sensului cuvintelor, dar-cu toate acestea-a dat multe etimologii pe care cu toții

le admitem și mulți i le invidiem. Câți dintre noi nu s-a sbătut zadarnic pentru unele din

ele. D-nul Scriban, după aceea își are o ortografie a lui, proprie, la care nu ar renunța

pentru nimic în lume. Așa ,de exemplu, dânsul renunță și în scris la articolul final l: dânsul

spune de pildă, calu în loc de calul, convins fiind că n-are să treacă așa de multă vreme

până ce vor face cu toții la fel. Nu știm dacă e mai mult rău decât bine-spunea profesorul

Iordan-dar în ceea ce mă privește, când aud că cineva, în convorbirile intime, spune mereu Calul, omul , etc., mi se pare lucru ridicule. În tot cazul, se poate spune că profesorul

Scriban a trăit să-și vadă visul cu ochii, el care o viață întreagă a lucrat și mângâiat acest

dicționar, gata de foarte multă vreme și abea de puțin timp, totuș, tipărit. Oricum, este o

operă de reală valoare și care poate fi cu real folos consultată, nu numai de noi, specialiștii,

ci de toți acei cari iubesc limba românească “. Cred că nu m-am depărtat de loc de cele

ce a spus- și de cum le-a spus-profesorul de la Universitatea ieșeană. Am luat Dicționarul

și l-am răsfoit și eu. Desigur, nu sunt specialist, ca să-mi fie permis a adăoga laudele sau

critica mea la cele ale celui ce-l prezentase. Totuș, cum îl am mereu în față de două zile,

sunt sigur că n-are să se găsească un singur om de cultură care, procurându-și-l din

îndemnul meu, să regrete și să mă injure după aceea. Pentru că, încă odată: și-o fi având el

defectele sau părțile lui discutabile, dar ce comoară de limbă românească zace în el!

Răsfoindu-l, ești îndemnat să spui, după poetul basarabean Mateevici: “ Limba noastră-i o

comoară în adâncuri îngropată, un șirag de piatră rară peste câmpuri revărsată”. 1445 de

pagini, grele de câtă interesantă și frumoasă limbă românească poartă. Va zâmbi, cine-l va

deschide și va ceti,scrisă de însuși autorul dicționarul, înainte de prefață, o scurtă poezie:

“Straja Nistrului”. Își va închipui,poate, că d. Scriban este un Ave Cezar (autor, și acesta, a

unui soi de dicționar). Totuș, ce mult ar greși! Pentru că, începând a ceti versurile, cu



bănuială și cu intenția de a râde, poate, te vei pomeni-dimpotrivă-cuprins de o puternică

emoție. Vei simți palpitând în ele un mare suflet românesc și te vei rușina, la urmă, dacă

vei fi luat vreodată în deșert idea de patrie și neam. Să mi se permit să reproduc

(maltratând puțin ortografia autorului) aceste versuri pe care nimeni nu le va ceti fară

emoție:

“ Sunt român venit din Roma cu oștirea lui Traian” Ca să fiu pe totdeauna straja Nistrului roman

Și s-arăt acelui care va-ncerca să năvălească De la care râu începe stăpânirea românească

Ca să știe că-ntre Nistru, Tisa, Dunăre și Mare Se întinde România ci ale ei străvechi hotare

Peste care niciodată nu va trece vreun dușman

Fără ca să țină minte pe Românul lui Traian!

Între aceste patru ape munca mea desfășura-voi;

Lumii, care mă privește, grâu și aur arăta-voi.

Și ca bradul de la munte în bătaia vijeliei Neclintit voi sta de pază la hotarul României Pentru că Traian din ceruri, când spre Dacia privi-va

Să tresalte și să zică: “ Romae virtus rediviva” Iar Italia, ca mamă, să rămâie-n admirare

Că păstrăm și astăzi, încă, ale Daciei hotare”!

Pe pagina următoare, o hartă a României Mari, desenată de însuși autorul (îi

cunosc scrisul!). Mulți veți fi zâmbit și vă veți fi spus poate:” Ce mai veselă lectură trebuie

să fie și dicționarul acela!” Nu lectura veselă, ci desfătare și emoție, aceasta vei găsi,

cititorule. Voiu să reproduc un lung pasagiu din ”Precuvântare”, ca să vezi cu ce suflet și

cu ce conștiință românească ai a face (tonul glumeț să nu te sperie : așa a fost totdeauna

acest om, cel mai serios om, totuș!)

“ Deoarece … am citat din poeți iluștri, permite-mi-se să-i citez pe toți câți îmi vor veni în minte. Aceasta o fac mai ales pentru elevi mei, care nu pot uita niciodată

glumele mele. Citez deci și versurile prin care Ovidiu își termină Metamorfozele: Am terminat lucrarea, pe care nici mânia lui Jupiter, nici focul, nici fierul, nici vechimea rozătoare n-o va putea nimici. Când va voi acea zi care nu are putere decât asupra acestui

corp, sfârșescă-mi terminul vieții nesigure. Totuș, prin partea cea mai bună a mea, voi fi

purtat etern dincolo de înnaltele stele, iar numele meu va rămâne indelebil și, prin țările

supuse pe unde se întinde puterea romană, voi fi cetit de gura poporului și, prin toate

secolele, dacă au vreun adevăr prezicerile ghicitoarelor, voi trăi prin faimă ”. Și autorul

continuă: Pretențiunile mele, chiar de le-ași avea, nu pot fi așa de mari ca ale lui Ovidiu, căci limba românească nu se întinde atâta cât se întindea limba latină. Dar o carte populară



franceză, italiană ori spaniolă (ca să nu vorbesc decât de limbile romanice) poate aspira să

fie cetită de multe milioane de oameni. Dorința mea e ca acest Dicționar să pătrundă până în ultimul sat românesc, adică de la Tisa până dincolo de Nistru… până în Serbia, până în

Bulgaria și în toată peninsula Balcanică, până-n Istria și chiar până la românii din America. Doresc ca românimea nemuritoare să aibă această carte ca o oglindă în care să se

uite și să rămâie uimită când va vedea ce frumoasă e - și ca o evanghelie pe care, cu ochii

lăcrimați de bucurie, i-o trimite un modest apostol și un înverșunat străjer al limbii

românești. Pentru această nemărginită plăcere mi-am sacrificat o mare parte din tinereță

(sacrificiu care pentru mine a fost un deliciu) și aștept cu încredere freamătul de mulțumire

pe care mi-l vor trimite munții, codrii, râurile și mormintele acelora cari au luptat pentru

înrădăcinarea graiului românesc. Încrezător și nepăsător de ridiculizare ca și Don Quijote,

cred că voi contribui prin opera mea să fac ca românimea să ridice cu mândrie capul și să

vorbească ostentativ românește acolo unde alte limbi împiedică expansiunea limbii

românești. Vreau să contribui a face ca Românul să-și iubească limba mai mult ca viața și

niciun lucru lumesc (bani ori glorie deșartă) să nu-l facă să-și uite limba sau să permit copiilor lui să se înstrăineze de limba românească, fiică a limbii latine, care a fost cea mai

frumoasă și impunătoare limbă din câte a făcut Dumnezeu pe pamânt”…

Acesta e omul. În clasă cu dânsul ne simțeam cât încă o Românie, noi singuri,

elevii lui și cu el. Dicționarul merită să stea cel puțin pe câte mese românești stă un

Larousse, ori a stat cândva Șăinenu. Un popor de cultură e acela care, înnainte de orice, are un cult pentru limba lui. Iar pentru cultul acesta, la noi, August Scriban a făcut mult.

Ion Conea

Cum s-a construit

monumentul eroilor de la Balş

Viorica Pârvu- Şcoala Leoteşti-Bobiceşti Floriana Tîlvănoiu-Şcoala Izvoru- Găneasa

Din dorinţa de a cinsti faptele de glorie şi memoria eroilor din Balş care şi-au dat viaţa pentru România Mare , în iunie 1928 s-a constituit un comitet de iniţiativă pentru realizarea unui monument al eroilor în oraşul de pe Olteţ. Din comitet făceau parte intelectuali din localitate precum I. Marineanu, avocat şi fost primar , Al. Crivăţ, directorul Băncii Comerţului, M. Dumitrescu, P.Corcoveanu, B. Căpitănescu, Fl. Ionescu, casier, etc. Cea mai



mare parte a sumei necesare realizării lucrării s-a strâns din donaţii şi baluri . Astfel, într-o primă etapă s-a colectat suma de 180 000 lei care au fost daţi ca acont sculptorului Al. Severin din Bucureşti . Acesta s-a obligat prin contract ca până la data de 15 iunie să ridice în Balş în intersecţia şoselei naţionale Slatina-Balş cu str. Gării de lângă spital un monument care să reprezinte ,,România în avânt” . Monumentul urma să aibă forma unei femei ce îndeamnă un soldat român la luptă şi care prin aspectul său general amintea ziua sunării mobilizării. Sculptorul Al. Severin a realizat mai întâi o machetă a acestui monument despre care, cei ce au văzut-o spuneau că este o adevărată capodoperă. Originar din Turnu-Severin,oraş de la care şi-a împrumutat pseudonimul, numele său real fiind Al. Tălpăşin, Al. Severn studiase sculptura la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti (1900-1903), la Academia Julian (1904-1905), din Paris şi în atelierul sculptorului italian Rafaello Romanelli, din Florenţa, unde este primit graţie unei scrisori de

recomandare din partea lui Macedonski. În timpul primului război mondial, Al Severin este cooptat în echipa Marelui Cartier General al Armatei. El solicitase în ianuarie 1917 să i se permită să viziteze primele linii de luptă , lagărele de prizonieri şi spitalele cu răniţi pentru a putea face schiţe.La 6 mai 1917, generalul Prezan a aprobat constituirea grupului de artişti care să imortalizeze pentru viitorime scene de pe front. Cu ajutorul profesorilor de la Şcoala de Belle-Arte Costin Petrescu şi Constantin Artachino s-a organizat

Grupul artiştilor mobilizaţi, Iaşi, 1917 : Oscar Han, Alex Călinescu, Şt.

Dimitrescu, D. Măţăuanu ş.a. . Lipseşte din grup Al Severin.



acest grup din care mai făceau parte :Corneliu Medrea, Oscar Han, D. Măţăuanu, Camil Ressu, Alexis Macedonski, Al. Călinescu, Ştefan Dimitrescu, Emilian Lăzărescu , Ion Jalea, ş.a. Aici execută numeroase desene, umplând caiete şi mape întregi cu care participă la Expoziţia Artiştilor Mobilizaţi , organizată în anul 1918. La aceeaşi expoziţie este prezent şi cu o sculptură reprezentând o alegorie a Moldovei şi cu o altă creaţie intitulată ,,La drapel” . Expoziţia a fost deschisă publicului din Iaşi şi Chişinău, sumele colectate mergând către ajutorarea copiilor orfani. Remarcăm că monumentul Ecaterinei Teodoroiu de la Slatina (dezvelit în mai 1925) este creaţia sculptorului D. Măţăuanu iar monumentul de la Balş este opera sculptorului Al. Severin, ambii având experienţa războiului. Mai târziu, în 1928 , Al. Severin proiectează un monument al generalului Culcer la Târgu-Jiu ,dar şi numeroase busturi comemorative. Revenind la monumentul eroilor de la Balş este de menţionat că pentru completarea sumei de 310 000 lei , cât costa această lucrare, comitetul a organizat în seara zilei de 3 iunie 1928, un mare bal,iar a doua zi ,pe 4 iunie,o frumoasă serbare câmpenească la zăvoiul de lângă gară. Rezultatul moral cât şi material, atât al balului cât şi al serbării, a întrecut aşteptările, mai ales că acest comitet de iniţiativă a făcut sacrificii considerabile pentru realizarea acestui proiect. Nu numai bălşenii,dar şi persoanele de prin comunele învecinate care au luat parte ,spun că multă vreme vor păstra frumoase amintiri. Muzica Regimentului 3 Infanterie a cântat continuu de duminică seara până marţi dimineaţa la ora 4, când a luat sfârşit serbarea câmpenească. Atât la bal, cât şi la serbare,un restaurant bufet cu fel de fel de bunătăţi a potolit foamea şi setea dansatorilor şi a celor prezenţi, contribuind astfel la veselia şi buna dispoziţie care au pus stăpânire peste întreaga adunare. Doamnele cu dare de mână din Balş au contribuit considerabil la mărirea fondului,prin donaţii de obiecte de valoare, între 200şi 3000lei, precum şi un frumos costum popular autentic. S-au admirat atunci, pentru prima dată în oraş,sute de focuri bengale şi jocuri de artificii, timp de 4 ore fără întrerupere , de la ora 8 până în noapte ,la ora 12. Prin acestea a fost încununat succesul acestui comitet de iniţiativă ,care prin strădaniile depuse reuşeşte să ridice un impunător monument pentru slăvirea eroilor din oraşul Balş. Ştim cu exactitate că monumentul a fost dezvelit la 12 septembrie 1930, cu această ocazie în revista locală ,,Ţărăncuţa culturală şi artistică” apărând pe lângă acest anunţ şi poezia intitulată ,,Eroilor din Balş”. Monumentul în forma originară,era aşezat pe un soclu de piatră dreptunghiular, alcătuit din trei trepte. Pe faţada principală ,sub basorelief, era o inscripţie care amintea de data intrării României în război, la 15 august 1916. Dedesubt se găsea o placă din marmură, de formă



dreptunghiulară,care menţiona că monumentul este închinat eroilor căzuţi în războiul din 1916-1918, din Balş.În spatele monumentului era reprezentat un soldat rănit , alături de care se putea citi inscripţia,,Pentru Ţară, Neam şi Dinastie” iar în partea superioară o cască militară aşezată pe o cruce.În spaţiul liber dintre cruce şi soldatul rănit erau inscripţionate numele eroilor pe cinci coloane. Ulterior monumentul a suferit modificări.Plăcile iniţiale au fost înlocuite cu altele având alte inscripţii. Deasupra monumentului a fost aşezat un vultur de bronz, iar de o parte şi de alta au fost fixate două tunuri, toate incadrate într-un colorat aranjament floral. Avem datoria să păstrăm vie amintirea celor care prin jertfa lor supremă au contribuit la propăşirea neamului românesc.

Case frumoase ale Caracalului

Dumitru Botar

Casa Bibian. Construită în anul

1898 de către Ştefan Bibian, fiul lui Mihai Bibian (1842-1909), fost primar al Caracalului (1895-1898 şi 1905-1906) ,face parte din ansamblul arhitectural de pe fosta stradă a Libertăţii. Ştefan Bibian a fost primar liberal al Caracalului (1933-

1938) , deputat de Romanaţi, iar între aprilie- octombrie 1938 prefect de Romanaţi. În tompul primariatului său , s-au început şi executat , în prima lor etapă (sept. 1936-august 1937) lucrările de alimentare cu apă a oraşului. Casa se compune din cinci camere şi un beci stil cramă. A fost naţionalizată , aici funcţionând din 1969 gratuit, cum este şi astăzi Grădiniţa cu program normal nr. 3, după ce primăria oraşului Caracal a

Casa Bibian din Caracal.

Stefan Bibian - Primar al

Caracalului în 1928.



cumpărat-o de la nepotul lui Ştefan Bibian , conform Legii 112 . Este o adevărată casă boierească , acoperită cu tablă în formă de solzi , cu un portal impresionant , intrare în formă de

potcoavă , cu medalioane, iar deasupra are un turn nu prea înalt , dar care dă clădirii o aură de monumentalitate. Este o clădire de patrimoniu, bine conservată şi întreţinută.

Casa Borcescu. Clădire de patrimoniu , construită în anul 1908 de către Teodor Borcescu după planurile arhitectului Iulius Mariani, antreprenor fiind Adolfo Fratiani. Proprietarul, născut la Balş în 1885, era căsătorit cu Eugenia Şerbănescu din Caracal, fiica lui Dumitru Şerbănescu , fost secretar la Prefectura Romanaţi. Din

căsătorie au rezultat patru copii : Dan, Mitu, Marieta şi Mircea. Deşi avea studii medii, a reuşit împreună cu fratele său mai mare, Stavarache Borcescu , să înfiinţeze ,,Casa de cereale

Borcescu”, cu mari afaceri în ţară şi străinătate , aducându-le un venit

considerabil pentru acele timpuri. A fost un om cinstit, echilibrat sufleteşte şi mintal, de bun- simţ, un adevărat fanatic pe altarul sfânt al muncii. Fiind destul de bogat, a făcut multe gesturi caritabile , printre altele oferind sume de bani pentru ridicarea frumoasei biserici de pe bulevard ,,Sf. Apostoli Petru şi Pavel”. A fost membru al organizaţiei liberale de Romanaţi iar în 1927 era preşedinte al Consiliului Judeţean Romanaţi. Decedează în

Teodor Borcescu şi soţia în 1911

Soţia lui T. Borcescu

în 1926



1937. Clădirea este în stilul barocului târziu , cu o bogată decoraţie exterioară : medalioane şi ancadramente. În partea din faţă, la intrarea principală , are un turn splendid. De fapt, portalul este foarte frumos, partea superioară fiind sub formă semicirculară , ornamentată frumos. Casa are 7 încăperi iar sobele de teracotă decorate cu motive florale. Se remarcă vestibulul , holul, cele trei dormitoare , două sufragerii şi biroul, toate la dimensiuni mari. Camerele au fost dotate cu mobilier de epocă , ce dădeau interiorului un confort deosebit. Acest fapt, a făcut ca în timpul ocupaţiei germane din primul război mondial (1916-1918) să fie

achiziţionată de generalul Haller, comandantul trupelor germane din Balcani , împreună cu contele von Korner , şeful statului major. O superbă sufragerie Chipendalle şi alte piese de valoare au dispărut odată cu retragerea germanilor , fiind însuşite

drept ,,pradă de război”. Casa a fost naţionalizată iar chiriaşii care au ocupat-o nu au întreţinut-o în conformitate cu valoarea ei arhitecturală.După ce , o perioadă, a funcţionat aici o farmacie, moştenitorii lui Teodor Borcescu au

reuşit să intre în posesia ei. Astăzi, aici locuieşte în calitate de proprietar , fiica acestuia , Marieta Borcescu, în vârstă de 94 de ani. Pe lista monumentelor istorice , se află la poziţia 382/OT-II-m-B-08776.

Stavarache Borcescu.

Teodor Borcescu.



Mihail Drumeş sărbătorit la Balş Prof. Mirela Costache , Şcoala Gimnazială “Mihail Drumeş” Balş

Şcoala Gimnazială „Mihail Drumeş” din Balş a dobândit numele scriitorului bălşean în 2008 şi, de atunci, a devenit o tradiţie ca în fiecare an, în luna noiembrie - în preajma zilei de naştere a lui Mihail Drumeş, să-l sărbătorim pe scriitorul bălşean al cărui nume şcoala noastră l-a

dobândit. Simpozionul dedicat scriitorului a fost iniţiat în 2009 de Tăbârţă Elena, Costache Mirela şi Guran Daniel. Aflat la a treia ediţie, simpozionul a reunit cadre didactice din zece judeţe ale ţării: Arad, Argeş, Brăila, Dolj, Gorj, Hunedoara, Mureş, Olt, Sălaj şi Timiş ale căror lucrări au fost cuprinse în revista culturală pentru elevi şi cadre didactice (nr.2) „Mihail Drumeş dincolo de timp”. În acest an, simpozionul s-a desfăşurat la Sala Europa din Primăria Balş. Alături de profesorii coordonatori (Mîinescu Corina - director, Tăbârţă Elena, Costache Mirela, Guran Daniel), la lucrări au participat elevi şi profesori din Şcoala Gimnazială „Mihail Drumeş”, reprezentanţi ai Asociaţiei Culturale „Memoria Oltului” – profesorii Tîlvănoiu Ion şi Tîlvănoiu Floriana - bibliotecarul Vlad Manuela de la Biblioteca Orăşenească „Petre Pandrea” Balş şi directori ai altor unităţi şcolare – Bogeanu Dorinel (Şcoala Gimnazială Nr. 1 Balş), Fodor Axente (Liceul Teoretic „Petre Pandrea” Balş), Neaţu Ion (SAM Balş), Bogeanu Mariana (Şcoala Gimnazială Bîrza), Rotea Violeta (Colegiul Tehnic Balş). Au fost

Mihai Drumeş văzut de Paul Tudor



prezentate aspecte din viaţa şi activitatea scriitorului Mihail Drumeş, dedicaţii cu autograful scriitorului pe diferite cărţi, aprecieri critice, precum şi o colecţie de 14 cărţi semnate Mihail Drumeş sau Barbu Apelevianu (alt pseudonim), procurate de iniţiatorii proiectului în anii 2009, 2010. Proiectul a contribuit la promovarea scriitorului şi a operelor acestuia în rândul cadrelor didactice în scopul valorificării acestora în activităţile şcolare şi extraşcolare desfăşurate cu elevii şi educării respectului faţă de valorile neamului.

Mihail Drumeş. Pe 26 noiembrie 1901 s-a nascut la Ohrida (fosta Iugoslavie) Mihail, cel de-al patrulea copil din cei şase ai unei familii de aromâni, tatăl – Vasile Durazzo (ulterior Dumitrescu), originar din Munţii Pindului (România), iar mama - Despina Gero, de origine albaneză. În 1904, familia a părăsit Ohrida, aflată sub ocupaţie turcească şi a trecut în România, stabilindu-se definitiv în Balş (Judeţul Romanaţi), unde tatăl a devenit cel mai important industriaş, întemeind o fabrică de sobe de gătit şi încălzit, numită Termex. Între 1906 – 1915, Mihail a urmat şcoala primară în localitatea Balş. Cursul secundar l-a început la gimnaziul Ioniţă Asan din Caracal, după care s-a transferat la colegiul Carol I din Craiova, în penultimul an de studiu. În ,,Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul școlii (1820-2000)”, Tudor Opriș scria: ”Într-un alt colț al țării, un băiat de 13 ani, elev în clasa a III-a de gimnaziu, își asumă greaua sarcină de redactor, director și administrator al unei reviste. E vorba de talentatul, perseverentul și întreprinzătorul elev al Gimnaziului din Caracal, Mihai Demetrescu, cunoscut ca scriitor de mare popularitate sub pseudonimul de Mihail Drumeș. La 1 august 1915 el va scoate, la Balș, cu modestele fonduri avansate de tatăl său, revista Licăriri, cuprinzând 16 pagini tipărite cu acuratețe și cu un sumar destul de variat, care va fi expediată în 14 orașe din țară. „Girantul” moral și apoi directorul „adult” la revistei va fi Paul Ionescu Pastion, judecătorul ocolului, un jurist inimos, cu veleități literare, care colabora și el în paginile revistei cu mici proze și scenete moralizatoare adresate tineretului. „Pastion, personalitate de frunte a orașului, făcea abonamente cu duiumul – notează Drumeș în mărturisirile scrise ce mi le-a încredințat – oricine călca pe la judecătorie pleca de acolo abonat pe un an”. Revista Licăriri, apărută cu regularitate până în iulie 1916, evidențiază nu numai remarcabilul talent organizatoric al unui școlar care se lupta cu greutățile muncii editoriale, alergând neobosit între Craiova, Caracal și



Balș, dar și ascensiunea și cristalizarea vocației sale scriitoricești. Cele 6-7 poezii sunt naive; de o oarecare rezonanță în epocă s-a bucurat „Strigătul Ardealului”, reprodusă și de alte reviste. Nici primele sale compoziții în proză nu depășesc nivelul revistei. Ultimele două („Dinu” și „Servitorii lui Conu Iorgu”) încep să anunțe pe scriitorul de mai târziu, prefigurând calitățile prozei sale: dialog cursiv, îndemânare psihologică, simplitate și expresie. »(Editura Aramis, 2002, pag. 34-35) Sub pseudonimul Mihail Drumeş a publicat proză scurtă (Capcana. Nuvele şi schiţe – 1927, Iancu Jianu – 1969, Povestiri despre cutezători -1977, Povestea neamului românesc. De la început şi până în zilele noastre. Pagini din trecut, vol I,II – 1979, Zece cărţi celebre repovestite de Mihail Drumeş - 1980), romane (Sfântul Părere – 1930, Invitaţie la vals –

1937, Scrisoarea de dragoste – 1938, Cazul Magheru – 1942, Elevul Dima dintr-a şaptea – 1946, Se revarsă apele -1961, Arde Prahova - 1974), teatru (Pata de sânge – 1917, Rămăşagul – 1922, Ioana d’Arc – 1932, O crimă pasională – 1934, Năluca – 1940, Trei comedii: Şcoala nevestelor, Calul de curse, Liniştea soţului – 1940, O crimă pasională – 1941,

Codrul Vlăsiei - 1966). Cărţi ale scriitorului Mihail Drumeş au fost traduse şi în alte limbi: Orgueil Insensé, Valsa Davet, Aufforderung zum Tanz – Invitaţie la vals în franceză, turcă, germană; Der Liebesbrief -Scrisoare de dragoste tradusă în germană de profesorul Maximilian Schroff; Del Fall Magheru - Cazul Magheru tradusă în limba germană de profesorul Maximilian Schroff; Elevul Dima dintr-a şaptea - tradusă în limba bulgară de Zlatca Jafu. Cu pseudonimul Barbu Apelevianu a semnat ,,Edison” – 1972 şi ,,Mari invenţii”. ,,Povestiri adevărate” – 1973,1977. Mihail Drumeş a condus Editura Bucur Ciobanul şi şi-a orientat activitatea către literatura pentru copii. Pe lângă pseudonimele mai cunoscute - Mihail Drumeș și Barbu Apelevianu - sub care şi-a semnat opera Mihail V. Dumitrescu (în unele surse Mihai Demetrescu), am mai întâlnit și altele: Dinu Gherghel, Raul Dolfineanu, Romulus Burghelea etc. (sursa: Mihail Drumeș – Crispedia.ro). Am remarcat „plăcerea” scriitorului de a utiliza ca pseudonime numele unor personaje din scrierile sale: Apelevianu, Dinu Gherghel – personaje din Scrisoarea de dragoste. În perioada anilor 1942-1947, a iniţiat un amplu program de tipărire a cărţilor pentru copii şi tineret. Zeci de broşuri au fost

Dedicaţie a scriitorului Mihai Drumeş.



publicate sub pseudonimul Moş Ene, iar altele au fost semnate Unchiul Victor. Moş Ene a prelucrat capodopere literare aparţinând lui Homer, Schiller, Gogol, Goethe, J.Swift, M.Twain, Defoe, Sienkiewicz, Andersen şi alţii. Multe dintre prelucrări au fost difuzate şi la Radio: Moţata, Paul şi Virginia, Lampa lui Aladin, File din istoria anului 1848, Iancu Jianu, Meşterul Ibrahim, Micul cadiu, Covorul fermecat - texte din 1001 de nopţi.

CÎRLOGANI – repere istorice ( I ) Prof. Adrian Florea, Şcoala Gimnazială Cîrlogani

Comuna Cîrlogani este aşezată în Podişul Getic (Platforma piemontană a Olteţului), pe valea pârâului Beica, afluent pe dreapta al Oltului. Administrativ, comuna se situează în nord-vestul judeţului Olt, la 25 km depărtare de Slatina, învecinându-se cu comuna Strejeşti la est, comuna Morunglav la vest, comuna Pleşoiu la sud, iar la nord cu judeţul Vâlcea (comuna Şuşani). Localitatea se desfăşoară pe o lungime de 7,6 km şi are o suprafaţă de 46 km², fiind stăbătută de DJ 677, care urmează traseul Piatra-Olt – Slătioara – Salcia – Pleşoiu – Arceşti – Cocorăşti – Cîrlogani – limită judeţ Vâlcea (comunele Şuşani şi Mădulari). Acesta se intersectează, la Pleşoiu, cu DN 64 (Caracal – Găneasa – Drăgăşani – Râmnicu Vâlcea), faţă de care comuna Cîrlogani se află la o distanţă de 13 km. În componenţa comunei Cîrlogani intră satele: Cîrlogani (reşedinţa comunei, de care aparţine şi cătunul Stupina), Cepari, Bălşoara, Beculeşti, Scorbura. Teritoriul comunei Cîrlogani a reprezentat un mediu prielnic pentru prezenţa umană încă din cele mai vechi timpuri. În sprijinul acestei aprecieri remarcăm încadrarea localităţii într-un areal geografic căruia i se atribuie importante descoperiri antropologice, datând de la începuturile Preistoriei, din prepaleolitic şi paleoliticul inferior. Astfel, comuna este situată între valea Dârjovului (aflată la cca. 40 km distanţă, spre sud-est) şi Bugiuleşti – Tetoiu (judeţul Vâlcea, la nord-vest cu cca. 50 km) – nume de rezonanţă pe plan naţional şi internaţional, privind izvoarele arheologice referitoare la omul preistoric. Pe valea Dârjovului (afluent pe stânga al Oltului) s-au descoperit unelte de piatră cioplite, cele mai vechi de pe actualul teritoriu românesc (datând de peste 600.000 ani). Aceste silexuri sunt încadrate tipologic în aşa-numita “cultură de prund” – una dintre primele culturi arheologice ale paleoliticului inferior. La Bugiuleşti (în sudul judeţului Vâlcea, pe valea Olteţului) au fost scoase la iveală fragmente de oase prezentate ca aparţinând celui mai vechi hominid din Europa, denumit, datorită zonei în care a fost identificat, Australanthropus



olteniensis (varietate a lui Homo habilis) pentru care s-a estimat vârsta de 1,8 – 2 milioane ani. De asemenea, râurile cele mai apropiate de comuna Cîrlogani sunt Oltul (la răsărit) şi Olteţul (la apus, afluent pe dreapta al Oltului), ale căror văi au oferit antropologilor un bogat material de cercetare. Neoliticul este reprezentat aici de uneltele din piatră şlefuită – cuţite de silex, topoare din piatră prevăzute cu gaură de înmănuşare – descoperite pe văile Bălşoara şi Zătreşti (afluenţi ai Beicii), pentru ca epoca bronzului (cca. 2500 – 1200 î.Hr.) să fie bine pusă în evidenţă la Cîrlogani (se remarcă aşezarea de la “Botul Stârcului” asupra căreia vom face referiri într-o abordare viitoare, privitoare la monumentele istorice ale localităţii). După cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană (106 d.Hr.), regiunea a fost integrată în viaţa economică a Imperiului roman, aflându-se în apropiere de Calea lui Traian – drumul roman care corespunde în mare parte traseului actualului DN 64. În urma retragerii aureliene (271 d.Hr.), populaţia daco-romană şi-a continuat existenţa pe aceste meleaguri. Monedele de bronz emise în timpul împăratului roman Constantius Chlorus (293-306), descoperite în satul Cepari cu ocazia lucrărilor la fundaţia unei locuinţe, dovedesc că, după părăsirea Daciei de către romani, populaţia autohtonă romanizată şi-a continuat neîntrerupt existenţa la nord de Dunăre, păstrând legături comerciale cu romanii de la sud de fluviu. Astfel, această zonă poate fi inserată în vatra de etnogeneză românească. La începutul Evului Mediu, obştile săteşti, în care trăia organizată populaţia nord-dunăreană, au constituit nucleele formării cnezatelor şi voievodatelor româneşti, ca formaţiuni prestatale cu caracter feudal. La scurt timp după marea invazie tătară (1241), Diploma Ioaniţilor emisă în 1247 de regele Ungariei, Bela al IV-lea, atesta existenţa, în zona Romanaţilor, a cnezatului lui Ioan – una dintre formaţiunile politice care au premers formarea Ţării Româneşti. Aşezările rurale medievale constituite în această regiune erau locuite de moşneni, oameni liberi care deţineau întinderi de pământ în devălmăşie, adică în comun în sânul unei mari familii care îşi organiza lucrările împărţind pământul în fiecare an între membrii ei. Satul Cîrlogani, reşedinţa comunei, este atestat documentar în hrisovul emis la Bucureşti la 10 martie 1613, în care Radu vodă Mihnea confirmă cumpărarea mai multor moşii, fiind amintită şi moşia pe care o “cumpără Mihai în Cîrlogani de la Stanca, fata popei Fărtat, nepoata Predei, cu 1060 aspri” (1). Din document aflăm că Mihai este soţul Mariei, fata Lupului, iar printre martori îl remarcăm, din zonă, pe Turtă din Cepari. Într-un alt hrisov, datat 18 aprilie 1630, se menţionează că “Drăgan, fiul lui Manea din Cîrlogani, vinde lui popa Ciochină din Pleşoi a patra



parte funie de moşie cu 1200 aspri” (2). Ulterior, numele aşezării apare destul de des în diferite acte de vânzare a unor părţi din moşia Cîrlogani, în special în legătură cu boierii

Morunglavi. Astfel, în 1660 fraţii Pătraşcu paharnic Morunglav şi Giurea logofăt Morunglav “cumpără o pătrime din funia Cîrloganii de Sus de la Radu Cojocaru, fiul lui Manciul ot Cîrlogani” (3). De asemenea, într-un act din 17 aprilie 1688 se menţionează că “Neagoe vornic Rătescu, ispravnicul scaunului Craiovei, confirmă lui Dumitraşco diacon Morânglavul [fiul Giurei] jumătate funie de moşie în Cîrlogani” (4). Nemulţumirile moşnenilor

din Cîrlogani faţă de situaţia creată rezultă din documentul datat 1 februarie 1700, în care se arată cum Constantin vodă Brâncoveanu porunceşte boierilor judecători Pârvu sluger Pleşoianu, Matei logofăt Diculescu, Vlad logofăt Cocorăscu, Constantin postelnic Cepturoianu, Radu logofăt Pleşoianu şi Barbu paharnic Dobriceanu “să judece pricina dintre Dumitraşco diacon şi moşnenii din Cîrlogani pentru moşie” (5). În hrisovul din 25 august 1708 “Constantin Ştirbei vel ban porunceşte moşnenilor din Cîrlogani să nu mai turbure stăpânirea diaconului Dumitraşco la moşia cumpărată de el de la boierii Pleşoieni” (6). Domnitorul Constantin Brâncoveanu, la 22 martie 1714, confirmă lui Dumitraşcu diacon Morunglav “[...] moşie în Cîrlogani, pe Beica[...]” (7). La 14 noiembrie 1755, Constantin Racoviţă Voievod porunceşte boierilor D. Brătăşanu, C. Dobriceanu, Matei Pleşoianu, Ştefan căpitan Preoţescu, Radu căpitan Dobriceanu să aleagă părţile de moşie din Bărbărăşti, Morânglavi şi Cîrlogani ale Schitului Şerbăneşti, ctitoria lui Matei Morunglav, fiul diaconului Dumitraşcu. Matei Morunglav, la 17 decembrie 1755, cumpără pentru schitul său, unde s-a călugărit sub numele Methodie, 8 stânjeni de moşie de la Floricica, soţia lui Stan Cizmarul din Cîrlogani şi încă 16 stânjeni în 1756,anul morţii sale (8). După constituirea Eforiei Spitalelor Civile, la 2 aprilie 1832 în urma deciziei generalului Pavel Kiseleff, Schitul Şerbăneşti-Morunglav a contribuit cu averile sale la ajutorarea celor bolnavi. Moşia Cîrlogani a schitului aducea, din arendă, un venit anual de 1740 lei (9). Astfel, satul Cîrlogani, menţionat în documente ca liber la 1722, apare ca aservit la 1831 (10). Situaţia se va schimba însă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când, în urma reformei agrare din 1864, adoptată sub domnia lui Al. I. Cuza, se înlătura claca şi orice formă silită

Biserica ,,Sf. Dumitru” din

Cârlogani.



dintre ţăran şi proprietar, şi se prevedea trecerea a două treimi din terenurile cultivabile în proprietatea ţăranilor. Pământurile mănăstireşti sunt naţionalizate şi distribuite ţăranilor, iar în urma reorganizării administrative moderne a României, se naşte comuna Cîrlogani, alcătuită iniţial din satul cu acelaşi nume, Scorbura şi Stupina. Etimologia numelui localităţii este incertă, existând mai multe versiuni. Cea legendară face referire la o întâmplare petrecută anterior secolului al XVII-lea (când deja apare în documente numele satului). Conform acesteia, într-o zi de sărbătoare, tinerii strânşi la horă în aşezarea conturată pe valea Mierliţa au aflat că vin turcii şi au luat-o la fugă în toate părţile. Cel mai destoinic dintre băieţi, organizatorul horei, vrând să o salveze pe cea mai frumoasă şi bogată fată din sat, a urcat cu ea pe un cârlan (cal tânăr), fugind prin pădure până în piscul dealului care domina valea Mierliţa. Acolo cârlanul, obosit, şi-a dat ultima suflare. În amintirea lui, dealului i s-a spus Dealul Calului (existând şi astăzi) iar satului – Cîrlogani (de la “cârlan”). O altă variantă indică stabilirea, pe teritoriul actual al satului, a unor familii cu numele Cîrloganu, venite dinspre Vâlcea. În acest sens, remarcăm existenţa unui sat omonim în sudul judeţului Vâlcea, la cca. 40 km de Cîrloganii de Olt. Opinăm, de asemenea, că nu trebuie neglijat nici termenul “cârlig” în explicarea numelui satului, cu referire fie la cârligele folosite pentru mânuirea crengilor arborilor seculari impunători care existau cândva aici, fie la cârceii (“cârligele”) de viţă de vie, viticultura fiind practicată aici din vechime. De altfel, crâmpoşia, un soi vechi de viţă de vie, este cunoscută în podgoriile din Oltenia sub numele de “cârlogancă”, aspect relevant pentru importanţa viticolă a localităţii. Dintre cele trei biserici existente în prezent în comună, Biserica “Sf. Dumitru” din Cîrlogani a fost zidită din cărămidă începând cu 4 mai 1894 de către pr. M.B. Totescu, N. Mierlescu, M. Stănescu şi enoriaşii, fiind sfinţită la 11 noiembrie 1904 de pr. ic. N. Delcescu. Anterior acesteia, parohia Cîrlogani a avut două biserici: una spre răsărit de cea actuală (cu hramul “Sf. Nicolae”, construită de preoţii protopopi Ioan şi Constantin Mierlescu), iar a doua, din lemn, în cătunul Călineşti. Localnicii precizează că era de notorietate faptul că , de la nord spre sud, bisericile din Şuşani, Râmeşti, Cârlogani, Cepari, Cocorăşti, Arceşti erau dispuse de-a lungul văii Beicii pe un aliniament aproape perfect. Amintirile localnicilor concordă astfel cu mărturia lui B. Giurescu. Acesta, răspunzând ,,Chestionarului arheologic” al lui Al. Odobescu la 1878 relata că la Cârlogani, Plasa Olteţu ,, se află o biserică veche fără înveliş, însă de când este, nu se vede nici o inscripţiune , şi se află între apus şi miazăzi, şi este situată în valea de Trestii, în depărtare de comună ca de 2000 metri, a cărei lungime este de 9 metri şi lăţimea de 4 metri, zidită cu cărămidă mare şi groasă în forma unui dreptunghi” (Al. Odobescu-,,Antichităţile judeţului Romanaţi”,Buc., 1878, p.28-29 şi 176-



177). Satul Cepari este primul atestat documentar, dintre satele comunei, fiind menţionat în timpul domniei lui Mircea Ciobanul, într-un act din 3 februarie 1559, în care “boierii hotarnici aleg hotarele moşiei Ceparii de jos, aflată alături cu Cocorăşti, Bărăşti şi Morunglav...” (11). Numele satului apare ulterior într-un hrisov din mai 1579, când Mihnea vodă Turcitul întăreşte lui Giura din Şerbăneşti cumpărarea de ocine în punctul Faţa (=Faţa Beicii) şi de ţigani robi de la Albul din Cepari: “Şi iar a cumpărat Giura un aţigan, anume Surchi de la Albul din Cepari cu 800 aspri şi jumătate de ocină în Faţa [...]” (12). Din vremea aceluiaşi domnitor datează şi hrisovul din 30 iunie 1588, în care “iar au cumpărat Stoian în Cepari, de la Radul şi de la Vladul, din partea Vişei jumătate [de moşie] drept 400 aspri [...]” (13). La începutul secolului al XVII-lea Radu vodă Şerban întăreşte boierului Radu Buzescu, la 28 noiembrie 1607, cumpărarea satului Mostişte, între martori figurând “Pârvul logofăt din Cepari” (14). Apoi, pe parcursul acestui secol, numele satului Cepari apare tot mai des menţionat în diverse acte privitoare la vânzări sau confirmări de moşii. Astfel, sunt amintiţi: Stanciu, “vornic de la Cepari” (1611) apoi “logofăt din Cepariu” (1613 şi 1634), Ivaşco “serdarul de la Cepari” (1663), Dumitraşcu din Cepari (1676) (15).La căsătoria fiului Constantin al lui Constantin Vodă Brâncoveanu, acesta primeşte în stăpânire mai multe sate din Romanaţi. Astfel, foaia de zestre din 20 ianuarie 1706 menţionează că fiul domnitorului a primit ,,o parte din Brâncoveni, Jigălia, Criva de Jos

jumătate,Criva de sus întreagă, Puturoasa jumătate cu viile de la Slatina, toată moşia Sfinţeşti, Cocorăştii, a patra parte din moşia Ceparii cu rumânii şi cu viile din dealul lui Coman , satul Braneţii cu rumânii, jumătate moşia de la Bârza şi cu morile de pe Olteţ, rumânii şi moşia de la Pârşcov unde să facă şi vie…” ( vezi Ilie Chiriţă-,,Urmaşii lui Brâncoveabu Vodă” în ,,Arhivele Olteniei”, an XI, nr.2/1933,

p.304). Pentru trecutul localităţii este foarte interesant un

document din octombrie 1820 publicat de preotul paroh din Cepari Predescu în ziarul Facla (Caracal), din 25 iunie 1940 sub titlul ,,Act vechi din Cepari” având următorul conţinut : ,,De vreme ce viaţa omului este neştiută şi de îngeri necunoscută, drept aceia până sânt întreagă în minte las această diată la mâna feciorilor mici ,anume Drăgici i Radu Diaconu, precum să se ştie că temându-mă de moarte am rânduitu tote cele

Biserica ,,Sf. Treime” din

Cepari



mişcătoare i cele nemişcătoare precum arată la vale: 12. Adică doisprezece stânjeni de moşie am dat fiumieu lui Drăgici ; 11.Adecă unsprezece am dat fiumieu lui Diaconu Radu; 11.Adecă unsprezece partea fiumieu lui răposatului popei lui Nicolae să aibă a stăpâni feciori mici i nepoţi i tot neamul mieu ; 10. Adecă zece stânjini partea mea ce miam deosebitu de feciori am închinat-o Bisericii pentru pomenirea sufletului mieu i a tot neamului nostru precum în diata ce am dat-o la mâna preoţilor al Bisericii care s-au zidit în guro văii cu apo, în hramul sfântului Nicolae în ce chipu s-au dat pentru casă, stăpânescă Biserico i preoţii Bisericii care vor sluji sau moşteni, sau streini aceio au să stăpânească moşia Bisericii, să fie ohamnică moşio sfântei Biserici că aşa m-au luminat duhul sfânt, de osebit de acesta pentru sălişte m-am împărţitu de mai nainte vreme cu răposatul fratemieu popa Nicolae până trăia şi fiindcă ne-am învoitu aţineo eu din valea cu apo până în Beico fiind că misau căzut fiind că am făcutu ca i ograda cu pruni i duzi cu mulţi ani mai nainte fiind sfiinţia so stăpân la Doba tot a nostră moşie i dacă au venitu aici precum mai sus zice să ţiu eu din valeo cu apo până în Beico şi sfiinţia sa merge din valea cu apo spre apusu până în dealu lui Stănilă şi după acesta iarăşi înştiinţat că după ce a răposat fratemieu, popa Nicolae, au rămas un ginere al lui, anume Deaconu Ion şi încă cam stricat

de minte au vândut partea de moşie a răposatului fratelmieu lui popei lui Nicolae, neîntrebându pe nimenea din răzaşi ; 22.Douăzeci şi doi stânjini domnului jupânTeodor lânaru şi ascestă numai Teodor multe necazuri au făcut satului nostru până au fost în viaţă dar am auzit lâudându-se că de ne vom trece noi din viaţă atunci are gându să necăjească

pe feciorii noştri, dar până am trăitu eu am avut pace, iar de se va întâmpla să supere pe fecoirii mici să aibă feciorii mici să aibă de schimbu prin orce sămănătură se va găsi pe partea lui şi mai mult nimică că moşia de sat este de fraţi […] Deosebit de aceasta, arăt pe unde sânt dator : 34 talere la jupan Pavel; bani ce am pe la alţii: 7 adică şapte lei la Lixandru Ciobanu; 3 adică trei la Iona …feroiea. 1820, Oct. 13. Ss: Rafailă

Şcoala veche din satul Cepari.



monahu Dobeanu, Popa Staicu adeverez, Popa Neagoie adeverez, Popa Barbu adeverez, Deaconu Tudot adeverez. Şi am scris cu zisa şi învăţătura lui Rafail Monahu Dobeanu ot satu Cepari . Ss.Grigore monahu , Igumenul sfântului schit Zătreşti. ” Cepariul s-a menţinut în permanenţă ca sat liber, fiind menţionat în Catagrafia de la 1831 ca având peste 100 de familii moşneneşti (16). Din 1864 satele Cepari şi Beculeşti vor forma comuna Cepari, în cadrul judeţului Romanaţi. Şi pentru Cepari circulă mai multe variante privind provenienţa numelui. Întâlnim şi aici una legendară conform căreia lângă Beica exista odată o baltă cu mult peşte, în care s-a prins un ţipar de mărime neobişnuită, satului spunându-i-se iniţial Ţipari (Şt. Ricman ş.a.-,,Contribuţiuni la monografia judeţului Romanaţi”, Ed. Ramuri, Craiova, 1928, p. 432). O altă explicaţie ar fi aceea că locuitorii satului

erau mari cultivatori de ceapă, cu care făceau negoţ în satele vecine. De asemenea, este foarte probabil ca numele satului Cepari să provină de la cepurile butoaielor de vin, cultivarea viţei de vie constituind o veche

îndeletnicire a localnicilor. Viaţa religioasă a comunei Cepari era reprezentată, la 1889, de existenţa a trei biserici: “Sf. Treime”-1750, “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”- 1833, “Sf. Nicolae”- 1832 (17). Dintre acestea, în prezent, mai activează doar Biserica "Sf. Treime " (aceasta, ca şi Mănăstirea Zătreşti, ale cărei

ruine se întâlnesc în partea de apus a localităţii, vor face obiectul unei tratări separate, despre monumentele istorice ale comunei Cîrlogani). Biserica “Sf. Nicolae” figurează astăzi în satul vecin, Cocorăşti, deci este posibil ca acesta să fi aparţinut cândva comunei Cepari, sau biserica să fi fost suplinită atunci de preoţii din Cepari. Biserica cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, construită din cărămidă în 1833, a funcţionat ca filială a celei parohiale “Sf. Treime”, fiind la fel de impunătoare. A fost dărâmată în 1935 din cauze neclare, pe locul ei construindu-se o clopotniţă (18). Satul Bălşoara (“vale mare” în lb. slavă) este aşezat către confluenţa văii Bălşoara cu Beica. Deşi nu se cunosc documente care să-l menţioneze, trebuie să fie cel puţin la fel de vechi ca satele Cîrlogani şi Cepari, luând în considerare resturile de cultură materială descoperite aici.

Clopotniţa din Cepari, ridicată pe

locul fostei biserici .



În ultima vreme, fostul cătun, fiind tot mai populat, s-a extins şi spre sectorul mijlociu al văii Bălşoara. Satul Beculeşti, menţionat în 1812, a fost întemeiat de Toma Becul, cioban venit de prin părţile Olteţului şi stabilit aici. În 1872 apare sub numele de Brăiculesci (19), iar ulterior – Beculesci sau Beiculeşti, fiind situat lângă Beica (20). Biserica “Înalţarea Domnului”, aflată în partea de răsărit a satului Beculeşti, a fost zidită între 1827 şi 1832, de către Badea Dulgheru, Ioan Pielmuş, Stoica Neacşu, Marin Giura, Barbu Călăraşu, Ion Negru şi enoriaşii. A fost filială a parohiei Cîrlogani, în prezent funcţionând ca biserică parohială. Satul Scorbura este atestat pentru prima dată pe harta rusă din1835 unde, în cadrul jud. Romanaţi, Scorburi (Scorbura) figurează cu 37 de gospodării (21). Se spune că întemeietorul satului este păstorul Bâscodin, venit de prin părţile Craiovei, care se adăpostea iniţial în scorbura unui stejar secular din pădurea care acoperea teritoriul actualului sat, luându-şi apoi numele de Scorbureanu. Pe dealul Stupina, la 2 km nord-est de reşedinţa comunei, se afla în trecut satul cu acelaşi nume, depopulat în prezent aproape în totalitate. Înconjurat de pădure, pământul roditor de aici a atras locuitori ai satului principal care au întemeiat aşezarea, menţionată ca parte componentă a comunei Cîrlogani, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Note:1. Ion Ionaşcu – Documentele Schitului Şerbăneşti-Morunglav, în “Arhivele Olteniei”,anul XVII,nr.97-100/1938 p. 298-299. 2. Ibidem, p.299. 3. Ion D. Tîlvănoiu – Cine a fost Matei Morunglav?, în “Memoria Oltului”, nr. 8/2012, p.12. 4. Ion Ionaşcu – Documentele Schitului Şerbăneşti-Morunglav, în “Arhivele Olteniei”,anul XIX,nr.107-112/1940 p.171. 5. Idem - Documentele Schitului Şerbăneşti-Morunglav, în “Arhivele Olteniei”, anul XX, nr.113-118/1941, p.95. 6. Ibidem, p. 103. 7. Ion D. Tîlvănoiu, op. cit., p.16. 8. Ibidem, p.20-21. 9. Al. G. Gălăşescu – Eforia Spitalelor Civile din Bucureşti, Buc. 1900, p. 959. 10. Daniela Ilie – Aspecte privind proprietatea asupra pământului în judeţul Romanaţi în secolul al XIX-lea, în “Muzeul Oltului”, t. 1, Slatina 2011, p. 188.

Fostul sat din mijlocul pădurii.



11. C. Gh. Ghirgiu – Colecţie de hotărnicie pentru moşia Morunglav, judeţul Romanaţi, plasa Olteţu de sus, Buc. ,1907, p. 13. 12. Documente privind Istoria României, B, Ţara Românească, veacul XVI, vol. IV(1571-1580), p. 380. 13. D.I.R., veacul XVI, vol V(1581-1590), p.372. 14. D.I.R, veacul XVII, vol. I, p. 288. 15. Constanţa Surduleac – File din istoria satului Cepari, în ziarul “Oltul”, nr.711 / 12.XI.2003. 16. Daniela Ilie, op.cit., p.185. 17. Constantin Locusteanu – Dicţionar geografic al judeţului Romanaţi, Buc. 1889, p.68 . 18. vezi Pr. Ic. Stv. Dobrescu Sorin – Parohia Cepari – Biserica cu hramul “Sfânta Treime”. 1750-2006, Ed. Alutus, Slatina, 2006, p. 26-29. 19. D. Frunzescu – Dicţionarul topografic şi statistic al României, Buc. 1872, p. 104. 20. C. Locusteanu, op. cit., p.47. 21. Constantin C. Giurescu – Principatele Române la începutul secolului al XIX-lea, Buc.1957, 268.

Publicaţii Periodice din Olt şi Romanaţi Prof.Ion D.Tîlvănoiu , Prof.Floriana Tîlvănoiu

Memoria Oltului îşi propune să facă o prezentare a celor mai importante publicaţii periodice din Olt şi Romanaţi. Plină de surprize, presa de altădată încântă cercetătorul , aduce detalii despre desfăşurarea campaniilor electorale de altădată, ştiri noi despre primele promoţii de absolvenţi ai Gimnaziului din Slatina , lămureşte disputa despre cine a fost primul director al acestui gimnaziu, găsim detalii interesante despre lansări de carte, interviuri uitate, expoziţii, traduceri, dezveliri de monumente ,ş.a. IDEALUL NAŢIONAL ,Caracal , dec. 1915, organ independent,

tipografia Samitca S.A. –Craiova. Apar în total două numere .Ziarul militează în anii neutralităţii pentru intrarea României în război pentru eliberarea Transilvaniei. Susţine candidatura liberalului Vasile T. Oroveanu fost prefect, fost deputat, mare comerciant, la Cameră combătând pe contracandidatul ardelean Octavian Goga. V. T. Oroveanu într-un cuvânt către alegătorii romanaţeni afirmă: ,, Sunt pentru întregirea neamului , pentru realizarea Idealului Naţional. Născut şi crescut în judeţul acesta , trăind în mijlocul



dumneavoastră , cunoscând prin urmare pe toţi atât ca om cât şi ca cetăţean, am dreptul să cred că nu vă îndoiţi nici de onestitatea cuvântului meu , nici de sinceritatea sentimentelor mele naţionale. Lupt prin urmare pentru acelaşi ideal ca oricare adversar al meu , în actuala alegere. Cred , pe de altă parte că situaţiunea ţării este astăzi aşa de îngrijorătoare , încât nu trebuie ca pasiunile politice să întunece o judecată dreaptă a împrejurărilor prin care trecem. Cred că nu este loc astăzi ca pasiunile politice să determine un pas greşit; cred că nu trebuie ca cetăţeanul să aibă în vedere în alegerea ce vine , decât interesele superioare ale ţării şi nimic altceva. Daţi deoparte orice candidatură care nu reprezintă decât aceste sentimente ; daţi deoparte candidaturile care chiar dacă ar avea acelaşi caracter ca şi candidatura mea , ar avea pe lângă aceste sentimente un adaos subînţeles. Nu este momentul de a da curs subînţelesurilor , reticenţelor, jocurilor politice pornite din patimi de partid. Candidatura mea nu are caracter politic de partid.Fac apel la toţi cei care judecă cu imparţialitate situaţiunea de azi şi care găsesc că ţara noastră a fost cu drept cuvânt apărată de ororile unui război din care până azi este dovedit că am fi avut toţi de pierdut şi nimic de câştigat. Iubiţi cetăţeni, gândiţivă bine şi alegeţi în cuget curat.” Vorbind despre candidaturile străine ,se aminteşte despre ,,alegerile generale de acum doi ani când ne-am pomenit cu câteva candidaturi străine” din partea Partidului Conservator- Democrat la Romanaţi. Şi editorialistul continuă : ,,Acum se repetă sistema.Ca şi cum noi, romanaţenii , numai ca să tragem la roată suntem buni iar când e vorba să ne să ne suim şi noi în căruţă , nu avem nici un drept. Ei bine, împotriva unui astfel de procedeu ne ridicăm cu ultima energie şi atât mai rău pentru acei care , păţind ca şi noi nu au curajul faptelor şi se lasă a fi călcaţi în picioare.” Dintr-o prezentare intitulată ,,Candidatul nostru” aflăm că ,, înainte ca evenimentele grave din 1907 să fi izbucnit cu toată furia în întreaga ţară şi dorind să prevină dezastrele ce ne ameninţau , guvernul de pe atunci , prezidat de regretatul George Gr. Cantacuzino a făcut apel la capacitatea d-lui Vasile Th. Oroveanu , oferindu-i prefectura de Romanaţi […] Colindând zi şi noapte comunele noastre rurale , întreţinând un permanent contact cu clasa ţărănească din partea căreia se bucura de o nesfârşită dragoste , dl. Oroveanu a reuşit să paralizeze , ba chiar să anihileze tendinţele anarhice ale câtorva capete rătăcite care voiau să ne împingă neamul şi ţara în prăpastie . Şi brazda trasă de excelentul nostru amic a folosit mult , mult de tot urmaşului său care , este drept , ne-a şi scăpat de primejdie. Sub guvernul de colaborare Maiorescu-Take Ionescu a fost numit întâi prefect şi, apoi ales cu aproape unanimitatea voturilor ca deputat la colegiul II de Cameră.” De asemenea în 1913 când s-a decretat mobilizarea generală, V.T.Oroveanu deşi în virtutea mandatului



de deputat se putea sustrage obligaţiilor militare, a ales să îmbrace uniforma militară ,, dându-şi întregul concurs la Regimantul din care făcea parte”. Pentru a obţine victoria în alegeri se încearcă inducerea în eroare a alegătorilor romanaţeni. Aceştia sunt informaţi că liderul local Takist Pavlică Brătăşanu, aflat în Elveţia respinge candidatura lui O. Goga sau că există neînţelegeri între Take Ionescu şi Nicolae Filipescu, lucru ce fac inevitabilă ruptura Federaţiei Unioniste care îl propusese pe O. Goga. Se face referire la o presupusă ceartă între liderii locali Mişu Chintescu şi Marcu Celăreanu. V. T Oroveanu este ajutat pe timpul campaniei electorale de senatorul liberal de Romanaţi Dumitru Şuculescu, de prefectul de Romanaţi Jean Popescu, primarul oraşului Caracal Constantin Mustaţă. Din partea P. Conservator a candidat la aceste alegeri Radu Ivănescu. Alegerile din 3 ianuarie 1916 erau consecinţa faptului că se eliberase un loc la Colegiul III Cameră prin numirea deputatului Ion Popescu ca prefect de judeţ. ( B.A.R. P.IV. 1 500, vol.6) Bibl. -,,Agenda-elemente de monografie a judeţului” editată de Consiliul Judeţean Olt,Slatina ,1995,p. 59. - P.P.R. tom. II , p. 320.

Indice de elevii premianţi de la Şcolile din Slatina la finele anului şcolar 1884-1885. Tipografia Ignoranticidul , apare în 8 pagini.Prezintă o

deosebită importanţă de-oarece este redactat de primul director al Gimnaziului Radu Greceanu din Slatina, August Crainic. Este reprodus discursul acestuia ţinut cu ocazia încheierii anului şcolar şi distribuirii premiilor în data de 29 iunie 1885: ,,Domnule prefect şi domnilor cetăţeni, Dacă aruncăm o privire ori cât de repede peste paginile veacurilor celor mai depărtate, vrând, nevrând vom fi siliţi a recunoaşte că una din grijile şi ocupaţiunile cele mai de căpetenie a

tuturor popoarelor a fost şi va fi întotdeauna creşterea tinerimii.Încă de mult,omenirea s-a convins că soarta naţiilor şi valoarea lor depinde numai şi numai de la felul educaţiunei tinerimei şi de la sdrăvenia caracterelor ei, şi această convicţiune seculară astăzi a devenit o realitate absolută.Creşterea, facă-se ea oriunde şi în orice timp, loc,sau cei patru pereţi între care copilul primeşte de la tată,mamă,dascăl ori profesor educaţia sa morală, intelectuală şi fizică ,se numeşte şcoală; prin



urmare,definiţia cea mai logică şi totodată cea mai firească a şcolii, după importanţa ei, e : şcoala este viitorul poporului. Mărimea, decadenţa şi gradul de civilizaţiune al unei naţii stă în raport drept cu organizaţia şi gradul de înaintare al şcoalelor sale.Şcoalele unui stat formează oarecum un corp organizat în care fiecare organ are funcţiunea sa deosebită, toate împreună conlucrând la buna stare a organismului întreg.Când unul din ele merge rău, aceasta se resimte în mersul tuturor celorlalte, cu atât mai mult cu cât sunt într-un raport mai apropiat. Până astăzi, şcoalele care au avut o influenţă mai hotărâtoare în dezvoltarea şi înaintarea mai a tuturor statelor continentului european şi în special la noi în ţară,au fost aşa numitele şcoli clasice, şi cele de la care aşteptăm în viitor rezultate mai pozitive sunt Gimnaziile şi Liceele Reale.[…] Atât şcolile clasice cât şi cele reale sunt precum am văzut, creaţiuni reclemate după timp şi loc.Care sunt însă împrejurările care pe noi, popor sosit mai târziu în cercul lumii civilizate,ne-au strâmtorat să profităm de experienţa altora, împingându-ne pe povârnişul roditor al realismului? Ca să răspundem la această întrebare e neapărat [nevoie] să ne studiem mai întâi pe noi înşine,şi făcând aceasta, vom vedea că poporul român, prin o dedare strămoşească învechită, fuge de orice altă lucrare mai roditoare şi mai productivă,afară de munca câmpului. pe care el, ca şi strămoşii săi o crede că este singura frumoasă şi cinstită.De aici rezultă că noi ocupându-ne exclusiv cu agricultura şi neglijând toate celelalte ocupaţiuni productive, importăm toate lucrurile fabricate din străinătate şi devenim prin urmare economiceşte robii altora,tocmai atunci când am scăpat de robia politică.Şi robia economică este mai fatală, mai primejdioasă, chiar decât robia politică; prin urmare nevoile economice sunt cauzele ce-au silit să creem şcoli reale.Şcoalele clasice şi-au dat roadele cu prinosul lor şi bărbaţilor de stat români pe care ni i-au dat de la întemeiera şcoalei lui Lazăr, prima şcoală naţională, datorim poziţia noastră actuală; aceste şcoli au deşteptat spiritul naţional amorţit al românilor,le-au oţelit patriotismul şi au produs mişcările naţionale de la 1821,1848 al căror rezultat a venit să-l

încununeze anul de glorie militară 1877,punând pe fruntea României coroana independenţei. Rolul şcolilor reale este tot aşa de mare ca şi al celor clasice:ele sunt menite să ne desrobească economiceşte . Ultima lor expresie vor fi politehnicile care vor produce oameni harnici şi capabili de a conduce stabilimente şi fabrici create de români,în care materiile brute se vor lucra la noi în



ţară,mai ieftin şi mai potrivit trebuinţelor noastre sociale;nu vor mai pleca peste graniţă ca astăzi, pentru ca apoi prelucrată acolo să le răscumpărăm de la speculanţi străini cu preţuri înzecite. Realizându-se această stare de lucruri se va înlătura şi ultima piedică ce ni se mai opune în mersul dezvoltării noastre ulterioare, însă cu o condiţie: că adică spiritul domnitor în şcoli să fie naţionalismul, căci şcoala naţionalistă pentru statul şi poporul român ,azi mai mult ca totdeauna este o condiţie: de a fi sau a nu fi. Direcţiunea realistă a prins rădăcini adânci şi la noi în ţară,dovadă este interesul cu care publicul urmează pe cei care lucrează şi deschid drum în acest sens,cea mai călduroasă îmbrăţişare a întâmpinat această nouă direcţiune şi în Slatina. Din data de 20 sept. 1884, când s-a inaugurat Gimnaziul Real de aici, toţi s-au întrecut a-i da sprijinul posibil ca să înflorească şi să progreseze […] şi în acest sens s-au întrecut membrii Consiliului Comunal împreună cu cei ai Consiliului Judeţean, şi graţie stăruinţelor d-lui Nae Protopopescu, director al Creditului Agricol şi secretar al Consiliului Judeţean care face parte din o fericită familie care n-a cruţat nimic pentru instrucţiunea acestui oraş, sperăm că gimnaziul nostru,în scurt timp va fi înzestrat cu un muzeu modern. Ucenici ai noilor idei s-au găsit şi la noi. Tineri, parte din judeţ, parte din judeţele vecine, au alergat la noua şcoală şi mulţi sunt între ei care din lipsa unei şcoli secundare locale întrerupseseră studiile câte doi iar alţii şi câte trei ani, şi cu toate acestea metoda de care ne-am folosit în predarea cunoştinţelor a fost aşa de nimerită încât aceşti elevi pribegi, dar silitori, astăzi nu numai că trec şcoala dar o trec cu laudă . Instrucţiunea primară, elevii pe care îi avem au dobândit-o în şcolile primare locale şi afară de puţine excepţiuni,ne-am convins că Slatina are bune şcoale, şi când zic şcoale bune,înţeleg dascăli şi mai buni. Un lucru însă aş cere colegilor din şcolile primare: că adică, în ceea ce priveşte promovarea elevilor să fie cât se poate mai riguroşi, să nu treacă din o clasă în alta sub nici o condiţiune decât numai elevii care prin silinţă şi muncă vor fi dobândit cunoştinţe suficiente pentru clasele în care trec,căci altfel elevii de mici se deprind cu ideea că vor putea continua şi termina învăţătura cu puţină muncă; aceasta este mai ales cauza că din toate părţile citeşti ştiri, că în cutare şi cutare şcoală din sute de elevi, abia s-au promovat câte 6-10 într-o clasă. Această stare anormală va înceta numai atunci când din şcolile primare vor fi promovat numai ce e bun şi lăsat locului tot ce este rău,netrebnic şi incapabil. Contingentul pe care l-am avut în anul şcolar curent este următorul: la începutul anului s-au înscris ca studenţi regulaţi 37, a venit de aiurea unul, prin urmare numărul înscrişilor a fost de 38; pe lângă aceştia au mai frecventat şcoala 4 auditori.11 au părăsit şcoala în decursul anului iar restul de 27 s-a supus examenului general al cărui rezultat a fost următorul:11 promovaţi în clasa a II-a, 1 corigent iar ceilalţi rămân repetenţi.Aceasta este domnilor situaţia



Gimnaziului pe care am avut onoare a-l conduce în timp de un an”. Premianţii gimnaziului real erau: Popescu Ion(premiul I cu cunună); G.Poboran şi Ilie Iliescu (premiul al II-lea);Ion Nicoleanu,G.Poşulescu şi Savu Simionescu (premiul al III-lea);Al.Orăscu (accesit I);Grigore Nicolescu (accesit al II-lea); Al.Christescu (accesit al III-lea).La Şcoala primară de băieţi nr.1 erau premiaţi elevii: Ilie Georgescu (premiul I cu cunună); Radu Cernoveţianu şi Ilie Theodorescu (premiul II); Ioan Bădescu, Berthold Bereşteanu şi Ioan Ionescu (premiul III); Şt.Milcoveanu (accesit I); Elias Unterman (accesit al II-lea):Iulius Valmar (accesit al III-lea)-din clasa I. La clasa a II-a , premiul I este obţinut de Nicolae Trandafirescu, premiul II Ioan Demetrescu şi Al. Moşteanu; premiul III Ctin. Caracostea,Marin Lăcusteanu şi George Florescu; accesit întâi Ioan Zamfirescu ; acesit al II-lea Ioan Ştefănescu ; acesit al III- lea Demetru Popescu . La clasa a III-a premiul I era obţinut de Ioan Maican, premiul II de Ioan Stănescu şi C-tin Stănculescu ; premiul III Theodor Grigorescu , Ioan Ionescu II şi Nicolae Vasilescu ; accesit I Florea Popescu ; accesit al II-lea Marin Rădulescu ; accesit al III-lea Ioan Constantinescu . La clasa a-IV-a sunt premiaţi : Basile Predescu ( premiul I ); Demetru Popescu şi Basile Demetrescu ( premiul II) ; Al. Marinescu , Udrişte Ionescu şi Abraham Wolf ( premiul III) ; Ilie Theodorescu (accesit I) ,C-tin Cristescu (accesit al II-lea) ,Hristodor Pretonian (accesit al III-lea). La şcoala primară de băieţi nr. II erau premiaţi la clasa I : Ioan Periăţeanu (premiul I), D-tru Tomescu şi D-tru Stăncescu (premiul II), Theodor Eliescu , C-tin Theohari şi C-tin Pişculescu (premiul III), Ioan Jugureanu (accesit I ) Mihail Constantinescu ( accesit al II-lea ) şi D-tru Gregorescu (accesit al III-lea ).La clasa a II-a Mihail Sfinţescu obţinea premiul I iar Aurelian Alimănescu accesit I .La clasa a-III-a D-tru Polihron obţinea premiul I .La clasa a-IV-a premiul I era obţinut de George Viişoreanu. La şcoala primară de fete nr. 1 Ionaşcu obţinea premiul I Lucreţia Răducanu şi accesit al III-lea Elena Jianu din clasa I . De la şcoala primară de fete nr. II , la clasa a-II-a găsim numele Elenei Măcescu (premiul I), accesit , între altele Maria

Oroveanu . La clasa a-III-a obţine premiul Camelia Măcescu . (B. A.R. P. II 32 023 F.18X 28 cm. )

INELUL, organ al Partidului Naţional – Ţărănesc din judeţul Romanati , Caracal- 15 august 1933 .Apare de două ori pe lună sub conducerea unui



comitet. Abonamentul 50 lei anual ,1leu numărul. Redacţia şi administraţia–Strada General Averescu,nr. 27 . Într-un „Cuvânt înainte”se spune că: „ INELUL” este publicaţiunea pornită din iniţiativa unui grup strâns legat prin idei şi convingeri.Ideologia noastră este aceea a Partidului Naţional-Ţărănesc[…] Vrem ca foaia noastră să contribuie la ridicarea intelectuală şi materială a plugarului , văzând totodată prin aceasta mijlocul esenţial de ridicare a comerciantului, industriaşului şi a tot ce este muncitor şi prin ei laolaltă consolidarea ţării[…] Politica să însemne cinste ,cuvântul dat să fie cuvânt, făgăduiala ţinută, cetăţeanul să poată avea încredere în administraţia ţării şi să se ştie ocrotit de lege […] Cu aceste credinţe pornim la lucru sperând că acţiunea noastră va fi bine primită”.Oferă informaţii despre construirea podului de peste Olt de la Izbiceni. În colecţia B.A.R. există :AN I ,nr. 1/15 aug. 1933; AN I,nr. 2 /1sept. 1933 (B.A.R. P. III 42 554,F. 47X31) Bibl. Paul Lică –I.P.R.,pag. 71 VREMEA-An VI ,nr. 16-17 /27 aug. 1933,p. 1(,, A apărut INELUL”).

INFORMAŢIA OLTULUI,cotidian independent , apare din febr.1997, 4 pagini -500 lei. Este editat de S.C.Agroexport şi Siloz Port Constanţa S.A. ,Sucursala Olt. Redacţia şi Administraţia Bulevardul A.I-Cuza ,nr.3 bis. Colaboratori:Laura Mira, Marcela Feraru, Claudia Ancuţa, Bogdan Bădiţoiu, Cătălin Dumitraşcu, I.Chiriţă, Nicolae Diaconu, George Bădica, Nicolae Sergiu, Corina Coman, D-tru Tideanu, Zina Tudorică,ş.a. Gazeta găzduieşte interviuri cu pictorul Nicolae Truţă (nr.12 /6 mart. 1997),cu regizorul Andrei Blaier (nr. 15-16 /11-12 mart. 1997), cu poetul Mircea Dinescu (,,Lupul tânăr la Slatina”,nr. 45 /22 apr. 1997), cu solista de muzică populară Ioana State (nr. 66/27 mai 1997)şi cu interpreta de muzică uşoară Monica Anghel (nr. 44/19 apr. 1997). Se semnalează lansarea volumelor :,,Singur între români” de Claudiu Iordache,în prezenţa autorului (nr. 25/25 mart.1997); ,,O beţie cu Marx” şi ,,Pamflete vesele şi triste” de Mircea Dinescu (nr. 39 /12 apr 1997); ,,Lumina nelumescului” de Marin Beşcucă (nr. 52/7 mai 1997). Aflăm din acelaşi nr. despre iniţiativa unui grup de gazetari în frunte cu Petre Cazangiu , de a scoate un volum memorial în amintirea ziaristului Th. Trăşculeasa,decedat în urmă cu trei luni. În nr. 41/16 apr. 1997 se dau informaţii despre expoziţia maestrului Spiru Vergulescu, găzduită de Biblioteca Judeţeană Olt şi intitulată ,,Din lirica lui Ion Minulescu”. B.Bucur semnalează traducerea în limba italiană a creaţiilor poetului slătinean Nicolae Zărnescu (nr.66/27 mai 1997). La 5 iun. 1997 , ziarul vorbeşte despre sfinţirea monumentului eroilor din Albeşti (Poboru) iar la 12 iunie 1997 Romulus Prioteasa descrie manifestările omagiale de la Balş în memoria lui Petre Pandrea. În august este lansat volumul ,,C-tin Tănase”de Traian Zorzoliu ,cu ocazia aniversării a 140 de ani de la alegerea lui C-tin Tănase în Divanul ad-hoc. Este recenzat de



asemenea şi volumul lui Marin Beşcucă ,,Ultimul interviu” (nr. 186/19 nov. 1997). (B.A.R. P. IV. 48 652 )

IN MEMORIAM: NICOLAE TITULESCU, publicaţie a fundaţiei ,,Nicolae Titulescu”,Slatina,şi a Inspectoratului de Cultură Olt, f.a.. Dumitru Botar semnează articolul ,,Nicolae Titulescu-deputat de Romanaţi”iar profesorii V. Delurinţu şi I.Ivaşcu au contribuţiile ,,Nicolae Titulescu văzut de contemporani” şi ,,Politica instinctului naţional”. Personalitatea marelui diplomat este evocată şi de D.Victor şi I.Urziceanu în articolul intitulat ,,Personalitate proeminentă a diplomaţiei româneşti”. Bibl.Gh.Mihai,Laurenţiu Guţică- ,,Contribuţii la o bibliografie Nicolae Titulescu şi judeţul Olt” ,Slatina, Editura Fundaţiei ,,Universitatea pentru toţi”,2002, p.12-13.

ISBÂNDA ,ziar al Partidului Conservator –Democrat,Caracal ,26 ian. -14 febr. 1911(neregulat).Apare sub direcţia unui comitet ,tip. Iorgu Petrescu. Au apărut numerele 1-4 din ianuarie-februarie 1911 . Apare în 4 pagini . În

nr.1 apar fotografiile candidaţilor Opoziţiei Unite din Romanaţi : Mihail Demetrian ( şeful Partidului Liberal din Romanaţi ); Paul Brătăşanu ( şeful Partidului Copnservator Democrat Romanaţi , Vasile Oroveanu , Ştefan Popp (candidat la Colegiul I Cameră), Dimitrie Şuculescu (liberal, Colegiul I Cameră ), Costache Dumitrescu (liberal , Colegiul III Ţărănesc de Cameră ) , Marcu Celăreanu (conservator-democrat, Colegiul II Senat) şi Al. Constantinescu (liberal,Colegiul II Senat). Ziarul critică acţiunile guvernului P. Carp, susţinând că ,,De la venirea la putere a guvernului Carp, un vânt de îndârjire suflă peste ţară, din cauză că s-a nesocotit în

primul rând voinţa ei când s-a încredinţat guvernul României unei coterii politice, unei strânsuri de ciocoi care are din partea ei hula şi dispreţul opiniei publice […] În decurs de trei ani gruparea domnului Carp n-a înscris în răboşul ei politic decât înfrângeri; deşi se ţinea ca scaiul de Partidul Liberal şi activitatea aşa-zisului Partid Conservator s-a încheiat cu un şir nesfârşit de căderi ruşinoase în mijlocul dispreţului unanim al suveranităţii naţionale.[…] Noi am ridicat steagul guvernării prin ea însăşi şi nu putem să îngăduim a se aşeza la cârma ei un guvern respins de corpul electoral[…] Şeful nostru,dl. Take Ionescu v-a spus-o: ,,Soldatul învinge sau moare, soldatul nu se predă”. Şi noi având din parte-ne ţara legală vom învinge. Isbânda va fi din partea ţării care va înfrânge în chip desăvârşit guvernul



Carp”. (B. A. R. P. IV. 3 391 F. 47x32cm.) Bibl. P. P.R. tom .II , p. 242 Paul Lică –I.P.R., p. 30-31. ISLAZ ,9 IUNIE 1848 ,Caracal, număr festiv, redactat de un grup

de studenţi ,nr. unic din 16 aug. 1898, cu prilejul semicentenarului Revoluţiei de la 1848. Tipografia Iorgu Petrescu. Nu este un ziar propriu-zis, greşit a fost prezentat ca atare (,,Arhivele Olteniei”,VI ,1927,p. 167,,Cea mai veche publicaţie din Caracal”),având caracterul unei foi volante. Reproduce în pagina 1,,Rugăciunea lui Popa Şapcă”.Apar şi poezii semnate de

V. Alecsandri şi Ion P. Dacianu. Alţi colaboratori: Leon

Chihăescu,Nicolae Bretzulescu,I.Aricescu, Gh. Nicolaescu. (B.A.R. P. IV 43 424,F., 54X37 cm ).

ITINERAR ,revistă de cultură , Slatina ,1 sept. 1936.Apare prin grija unui comitet . Se cunosc două nr. din sept. 1936 şi oct. 1936, probabil singurele. Redacţia str. Livezilor ,nr. 38, 4 lei exemplarul .Tipări-rea şi difuzarea Librăria şi

Tipografia Gh. Polihron. La nr. 1/sept. 1936 colaborează: Ion Minulescu (,,Nu sunt ce par a fi...”), Radu Miriade (,,Cântec bolnav”), Gh. Rădulescu, Lucian Lungu,Stelian Tecuceanu, Mihail Slavici. La nr. 2 /oct. 1936 colaborează şi Claudia Minulescu (,,În clasă”) ,Mircea Vuican , Vlaicu Bârna(,,Toamnă”), Maria Săgeată (cu o traducere). ITINERAR prezintă mai degrabă pe slătineanul Ion Minulescu şi opera sa ,,Ca stil, I. Minulescu era o cheie , un arbore, o paradă. Era cheia întrebărilor cari nelinişteau acel început de veac, cheia vrăjită care făcea să sară zăvoarele porţilor încuiate. Era un

arbore a cărui imperială umbră înăbuşea cobzele lirice, un arbore de flăcări şi de explozii. Era o paradă a culorilor, a rezonanţelor, parada transfigurării poeziei româneşti.Corp chimic polivalent, Ion Minulescu a prezentat întotdeauna în scrisul său valenţe libere, cari s-au contopit cu toţi



compuşii poeziei ,într-o preţioasă alchimie. După 30 de ani, o ultimă valenţă, valenţa oltenească,a încetat să mai fie vacantă. Mereu mai limpede , I. Minulescu a regăsit Oltenia. A regăsit Slatina ,Oltul, nucul şi via strămoşilor. Şi-a regăsit strămoşii. Aplecând urechea la pământ, Ion Minulescu aude cântece, înţelege cuvinte. Din această înţelegere cu zeii tutelari de la temeliile sângelui său, poezia creşte ca un must în butii, pătrunsă de sevele Olteniei,de vânturile Olteniei,de puterile vii ale Olteniei. Iar pentru preţuirea şi dragostea noastră, se desprinde între cumpăna şi troiţa plaiului oltenesc , aprig, zdravăn şi cântăreţ fără pereche, Ion Minulescu-olteanul” (nr. 1/sept. 1936,p.1,nesemnat, dupa stil ,autorul pare a fi Stelian Tecuceanu). În nota ,,Indicator”, apărută în nr. 2, se arată că o parte din redactori au plecat la proiectata revistă bilunară ECHINOX ,,ce va apare în prima decadă a lunii oct.” Notă:Cele două numere au fost identificate de cercetătorul Gh. Mihai în arhiva prof. Ion Nijloveanu. Bibl. Gh. Mihai -,,Ion Minulescu”,Ed. Scribul , 2001,p. 67.

Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Vasile Radian

Oltul şi judeţul Romanaţi au plătit un greu tribut de sânge pentru cucerirea independenţei şi realizarea Unităţii Naţionale a României. Numeroase monumente ale eroilor de pe întreg întinsul judeţului Olt cinstesc memoria Eroilor noştri. Să le îngrijim ! Să luăm exemplu ! Să nu uităm ! Revista noastră vă prezintă în acest număr monumentul

eroilor din Osica de Sus, jud. Olt



Monumentul eroilor din comuna Osica de Sus a fost ridicat la inițiativa perceptorului Ștefănescu, tatăl eroului Locotenent Ștefănescu Aurel, cu sprijinul văduvelor eroilor care au contribuit cu pensiile lor pe trei luni și al regionalei R. M. S. (Regia Monopolurilor Statului), la conducerea căreia se afla un membru al familiei Milcoveanu. Monumentul este așezat în apropierea Primăriei, într-un frumos parc, „Parcul

Monumentului”. Pe stâlpul monumentului cu aspect de obelisc, la partea superioară, se află un vultur din bronz masiv cu aripile pregătite de zbor. Fațada principală prezintă trei basoreliefuri din metal, unul mai mic aflat la bază, reprezentănd un pluton pe câmpul de

luptă, altul un bust de soldat și ultimul de circa 1m înălțime, o femeie

Eroul slt. Ştefănescu Aurel

Inaugurarea monumentului din Osica de Sus : 20 mai 1928



ținând în mâini drapelul, simbolul victoriei și al patriei. Imagistica fațadei principale a monumentului se încheie cu fotografia în medalion pe suport de porțelan a eroului slt. Ștefănescu Aurel. Creatorul monumentului: arh. Iosf Bianchi din Caracal. Dezvelirea monumentului a avut loc pe 20 mai 1928, într-o frumoasă zi de duminică. La eveniment au participat: corpul ofițeresc și un pluton cu stindardul din Regimentul 2 Călărași în frunte cu lt. col. Nicolae Victorian , comandantul adjunct al regimentului, trupa Regimentului 19 Infanterie cu ofițerii sub comanda lt. col. Teodorescu Mihail, general Dumitrescu

Constantin, comandantul

Corpului 1 Armată, fiu al județului Romanați, Niță Voiculescu prefect, colonelul Graf Ion, comandantul Garnizoanei Caracal, Col. Rădulescu Dumitru, comandantul Regimentului 2 Călărași, Mișu Kintescu, președintele Consiliului județean, Ionel Veleanu și Grigorie Constantinescu, deputați, Ștefan Ionescu, revizor școlar, fanfara Regimentului 19 Infanterie, corul

regiei și alte personalități locale. Serviciul divin s-a desfășurat la biserica din localitate, fiind oficiat de preotul local Aristide Popescu, înconjurat de alți șase preoți, printre care și preotul Vulcănescu, venit de la Craiova (Ziarul „Vremea”, anul I – Caracal, 27mai 1928) După slujba religioasă, a urmat deplasarea procesiunii către monument, unde au avut loc pomenirea eroilor şi sfințirea monumentului și au luat cuvântul câţiva dintre cei prezenți, impresionând asistența mai ales discursul preotului local „… a luat cuvântul părintele Aristide Popescu vorbind mai ales mulțimii oamenilor și văduvelor eroilor, veniți la sărbătoarea celor duși,

Lt. col. N. Victorian

Gr. Constantinescu,

deputat de

Romanaţi

Lt. col. Ioan Graf



lămurindu-le ceea ce a însemnat sacrificiul făcut pentru apararea și mărirea patriei de către eroii în cinstea cărora se înalță monumentul. Cuvântarea părintelui Aristide, frumoasă și adânc sufletească a mișcat până la lacrimi

întreaga asistență: era poate în cuvântul rostit ceva din tăria amintirii suferințelor Marelui Razboi, suferințe pe care sfinția sa le-a trăit alăturea de ostașii regimentului romanațean” (Ibidem) .

Tot în parcul monumentului se află două plăci masive din granit șlefuit pe care sunt inscripționate numele eroilor din al doilea război mondial. Numele și prenumele eroilor sunt scrise pe două coloane, fiecare placă avănd câte o asemenea coloană. Pe partea opusă sunt două înscrisuri: ”Ridicat de Asociația PRO MEMORIA în anul 2012 cu sprijinul Primăriei și Consiliului Local OSICA DE SUS” și “ Arhitect – SEVER

MITRACHE”.

Placa din granit

Slt. Ștefan Raicea

Sg. Mj. Marin C. Raicea

Sold. Ghe. Iordache

Ghe. Pană

Ghe. Puiu

C-tin Raicea

D-tru Raicea Susailică

Alexandru Roșca

Ioan Roșca

Ignat Săftoiu

C-tin Șoarece

Ghe. Șoarece

Zenovie Stanciu

Mihail Ștefănescu

Grigore Tanislav

Nicolae Târna

Ilie Toma

Virgil C. Torcea

Ion Tudor

Ghe. Ulei

Ghe. Vlad

Ion Vladu

Marin Zarea

Satul Greci

Aristide Băluță

Nicolae Băluță

M. Voiculescu, prefect

1928.



Ghe. Dobrițoiu

Nicolae Ion

Visarion Ioniță

Ghe. Lungu

D-tru Micu

Ilie Mitran

D-tru Pălărie

Ghe. Palcău

Ilie Rusanda

Marin Sârbu

D-tru Soare

Marin Sorban

Marin Șerban

C-tin Torcea

Ion Trașcă

Ion Văduva

Slt. Mihail Caliopol

Sg. Mj. Florea Drăgan

Sg. Nicolae Fugaru

Sold. Nicolae aldea

Ion Boangiu

Marin M. Botofei

Ghe. P. Buzagiu

C-tin G. Buznă

Ion Buznă

Mihai I Buznă

Ghe. D. Calotă

Ghe. I. Calotă

Ghe. M. Calotă

Emil D. Ciochină

Mihai N. Ciochină

Pantelimon Ciochină

Ilie Gr. Ciotor

Victor M. Ciurel

Marin Dăbuleanu

Ghe. M. Delcea

Ghe. Drăghici

C-tin M. Duman

C-tin Dumitrașcu

Ion C. Dumitru

Petre Fir

Marin I. Duță

Marin N. Florea

Marin M. Fugaru

Gogu Ghibura

D tru Epure

Nicolae Ivan

Ilie Ivașcu

C-tin Joița

Ghe. Joița

Nicolae M. Joița

Nicolae Macsut

Andrei Manicea

Ilie N. Manicea

Anton Marcu

C-tin Marcu

C-tin Maxut

D-tru Mărunțelu

Marin Militaru

Victor Mitroi

Ghe. Neacșu



Eroii din Primul

Război Mondial

Placa miază-

noapte, partea de

sus

1. Mioneci Ilie

2. Micu Ilie

3. Manicea Ghe.

4. Mitran Ștef.

5. Marica C-tin

6. Marcu Mihai

7. Mamalea D-tru

8. Matei Stancu

9. Minca D-tru II

10. Mustață Ion

11. Mihai Marin

12. Mitroi Marin

13. Macsut D-tru II

14. Mioneci Ilie II

15. Mioneci Ion

16. Mitran N-lae

17. Mioneci D-tru

18. Manicea Ion

19. Militaru Ilie

20. Micu Elefterie

21. Maric Ion II

22. Mierlăcioiu D-tru

23. Neacșu N-tăsie

24. Negrilă Ion

25. Neagu Ghe.

26. Oancea Ion

27. Ostropel Ilie

28. Petrică Marin

29. Pisică Aristide

30. Petrică Ghe.

31. Puiu Marin

32. Pirnoiu Păun

33. Piu Ion

34. Pistrițu Ion

35. Mitroi C-tin

36. Micu Grigorie

37. Raicea Ghe.

Placa miază

noapte, jos

Sergenți

38.Duman Vasile

39. Șoarece Ștef.

40. Dan Elefterie

41.Mitran D-tru

42. Mincă Ariton

43. Sulger N-lae

Caporali

44. Calotă Tudor I

45. Mustață D-tru

46. Pascu Anton

47. Protopopescu Anton

Soldați

48. Aldea Marin I

49. Achim Ghe.

50. Alecs. Anton I

51. Aldea D-tru

52. Ancuța C-tin

53. Alecs Anton II

54. Andrei D-tru

55. Alecs. Anton III

56. Aldea Marin II

57. Busnă Păun

58. Botofei Ion

59. Bobiceanu Ion

60. Bobiceanu Ștef.

61. Bobiceanu D-tru

62. Bălașa D-tru

63. Băluță Marin

64. Busnă Alecs.



65. Băluță M. Ion

66. Begeac Stancu

67. Boangiu Ion

68. Bobiceanu F-rea

69. Boiangiu D-tru

70. Busnă D-tru I

71. Boiangiu Pavel

Placa de la apus,

partea de sus

72. Raicea C-tin

73. Raicea N-lae

74. Raicea Marin

75. Raicea Ștef. I

76. Raicea Ștef. II

77. Roșca D-tru

78.. Stancu Ilie

79. Soare D-tru

80. Spătaru Năstase

81. Sulger D-tru

82. Săftoiu Marin

83. Socol F-rea

84. Sulger Hristache

85. Sârbu Marin

86. Sulger Ion

87. Stanciu Ion

88. Sandu C-tin

89. Stroie C-tin

90. Stroie Ghe.

91. Spătaru D-tru

92. Surdu Ion

93. Sulger Ilie

94. Stanciu Ștef.

95. Surdu Marin

96.Șoarece Niță,

97.Șoarece Marin

98. Ștef. Marin

99. Șoarece Ghe.

100.Șoarece Nic.

101 Tutelcă D-tru I

102. Tudosie Ion

103. Tudosie Tudor

104. Tănase Rafailă

105. Torcea Alecs.

106. Toma Zanfir

107. Torcea Marin

108. Torcea D-tru

Placa de la apus,

partea de jos

109. Busna D-tru II,

110. Busna Stef.

111. Calotă Tudor II

112. C- rează C-tin I,

113. Caragea Ion

114. Ciocan Z-fir

115. Chielianu Petre

116. Căcărează Marin

117. Ciurel Ghe.

118. Calotă Pantelimon

119. C-tin Andrei

120. Ciobanu D-tru

121. Căcărează Ghe.

122. C-tin Marin

123. Căcărează C-tin II

124. Corlățeanu Ion

125. Calotă Anton

126. Ciobanu Marin

127. Calotă S-dache

128. Căpățână Ion

129. Chirea Marin

130. Ciochină N-lae

131. Cioroianu D-tru

132. Ciochină Marin



133. Coțofană Ghe.

134 Dinu Marin

135. Delcea Ghe. I

136. D-trașcu D-tru

137. Drăghici Marin

138. Delcea Mihai

139. Dăscălița N-lae

140. Delcea Ilie Ruță

141. Dănănău Ion

142. Delcea Ilie

143. Goicanu M.

144. D-tru Șuțu

145. Duțu Ilie Marica

146. David Ion

147. Dan Mihai

148. Mitroi F-lorea

149. Ilin N-lae

150. Ion Ștef.

151. Mincă Ilie

152. Mincă Matei

153. Fugaru Petre

154. Calotă Marin

155. Mioneci Ilie III

156. Gaiță C-tin

157. Botofei D-tru

158. Manicea Ilie

159. D-gheru N-lae

Placa miază-zi,

partea de sus

160. Târnă Ștef

161. Tutelcă D-tru II,

162. Tâlvan Anton

163. Trancă Ion

164. Torcea Niță

165. Târnă Marin

166. Țopârlan F-rea

167.Țopârlan Ion

168. Țâțu D-tru

169. Tâțu Ștef.

170. Ulei Ilie

171. Ulei Radu

172. Vărzaru Ilie

173. Văduva Marin

174. Vărzaru Mihai

175. Vlăduț C-tin

176. Văduva N-lae

177. Vladu Marin

178. Văduva Ghe

179. Zanfira D-tru

180. Delcea N-tase

181. Cioacă Marin

182. N-laescu C-tin

183. Lungan Grig

184. Păun D-tru

185. Ioniță N-lae

186. Dude D-tru

187. Darie Holenda

188. Boștină Ghe

189. Daogaru Ilie

190. Alecs. Păun

191. Ivascu Ion

192. Fugaru Andrei

193. Șologan Ion

194. Cherăscu Nicolae

195. Măgurici Nicolae

Placa de la Miază

zi, partea de jos

Soldați

196. Delcea Ghe. II

197. Fugaru D-tru

198. Fugaru Ion

199. F-rescu Andrei

200. Fugaru Florea

201. Florea Voicu



202. Gubendreanu Ilie I

203.Gubendreanu Ilie II

204. Godeanu Ion

205. Giura D-tru

206. Gaiță Ghe.

207. Ioniță D-tru

208. I-dache marin

209. I-dache Ion

210. Iorga Marin

211. I-dache D-tru

212. Ilie Ion

213. Iorga Voicu

214. Ilie Cismaru

215. Jugaru D-tru

216. Filin C-tin

217. Joița Ion

218. Lungan Ion

219. Lungan Ghe.

220. Lungan Stancu

221. Macsut D-tru

222. Mușat Ghe.

223.Micu D-tru

224. Mincă D-tru I

225.Mioneci Marin

226. Mija Ghe.

227. Mustață D-tru

228. Matei Ștef.

229. Mandă Ghe.

230. Mandă D-tru

231.. Manicea C-tin

232. Matei Marin

233. Marică Ion

Eroi de la 1877-1878

1.Nălucă Ion

2.Ulei Ion

Veniți acasă

1. Cristache Busnă

2.Păun Sulger

3. Ilie Fugaru

4. Marin Ancuța

5. Ion Ancuța - rănit

Placa de marmură cu eroii celui de-al doilea război mondial



Dialog cu cititorii.

D-na Eleonora Arbănaş, preşedinta Fundaţiei Aviator Alexandru Şerbănescu, Bucureşti: ,,Vă dorim un an nou mai bun , cu sănătate şi împliniri pe toate planurile. Rămânem alături de Memoria Oltului şi echipa prof. Tîlvănoiu. La multi ani”. Totodată suntem informaţi că revista ,,România Eroică”, nr.2 (45) / 2012 a relatat despre comemorarea eroului aviator Al. Şerbănescu de la Coloneşti din 17 mai 2012, publicând pe coperta 1 o fotografie cu participanţii la eveniment . Mulţumim pentru gândurile bune, succes şi dumneavoastră în continuare. Dl. dr. Ioan Florin Tuinea, Crâmpoia : ,,La mulţi ani , putere de muncă şi multă inspiraţie pentru minunea Memoria Oltului. Cu mult respect.” Vă mulţumim şi , cunoscându-vă activitatea , ne-am bucura dacă ne-aţi fi alături. Dl prof. Cătălin Mâinescu, preşedintele Asociaţiei ,,Mâine” ,Balş ne invită pentru data de 18 ianuarie 2013 la Târgul O.N.G. -urilor din judeţul Olt care va avea loc la Centrul Cultural ,,Eugen Ionescu” din Slatina prin care se doreşte oferirea unui cadru adecvat tuturor O.N.G. -urilor de a-şi prezenta publicului programele pe care le desfăşoară, .Fiecare O.N.G. va avea un spaţiu amenajat pentru a-şi putea prezenta activităţile. Totodată în acest cadru ,O.N.G. -urile pot interacţiona arătând comunităţii oferta de servicii, atrăgând voluntari şi 2% din impozitul anual de la membrii comunităţii. Vă mulţumim pentru invitaţie. Vom veni cu siguranţă. Dl Ion Lazu, Bucureşti descoperind adresa noastră , ne spune că s-a refugiat cu întreaga familie în martie 1944 de pe Malul Nistrului , stabilindu-se într-o comună de pe malul Oltului. Este absolvent al Liceului Radu Greceanu din Slatina ,,pe vremea când se numea Liceul de Băieţi din Slatina (L.B.S) . Am terminat în 1956, coleg de clasă la X C cu Caius Dragomir, Anton Vătăşescu, etc. La celelalte clase erau Ion Andreiţă, Traian Zahalca, Oanţă Marin, Bratu Sever, Dumitru Tinu. Am urmat apoi Facultatea de Geografie Geologie.” Ceea ce dl. Lazu nu spune este faptul că datorită dumnealui s-au fixat în Bucureşti multe plăci memoriale la adresele unde au locuit scriitorii. Am văzut şi noi cu emoţie în str. Biserica Enei 14 o asemenea placă unde a locuit scriitorul oltean Mircea Damian. Ştim că are în proiect un monument al scriitorilor arestaţi şi credem că nu pot lipsi de aici scriitorii olteni Petre Pandrea ori Mircea Damian.

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală Memoria Oltului, cont

RO02CECEOT0130RON0581998 Sucursala C.E.C. Slatina, Detalii pe

www.memoriaoltului.ro

Asociatia Culturală ,,Memoria

Oltului”, loc.Izvoru, com. Ganeasa, jud. Olt, str. Libertății, nr.96. Tel.

0724219925, e-mail [email protected]



Memoria Oltului An II, NR. 11 Ianuarie 2013









Date post:	30-Aug-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	0 times

An II , nr. 1(11) , Ianuarie 2013 MEMORIA OLTULUI · ajuns noi pe primul plan, de unde până aici...

Documents