1

AMORFA – OFERTĂ MELIFERĂ BINE VENITĂ O variantă a acestui articol a fost publicată sub titlul “AMORFA – OFERTĂ MELIFERĂ BINE VENITĂ” în

Revista România apicolă nr.5, MAI 2019 – pag.16 la 18

Apic. Mara Veronica MÎNDRU

Fig.1 Albină la cules melifer de la amorfă

Imediat după culesul de la SALCÂMUL I în unele zone ale țării se declanșează culesul melifer (nectar și polen), cu durată de cca 10 zile, de la amorfă - Amorpha fructicosa L., numită și salcâmul mic, salcâmul pitic, salcâmul de baltă sau salcâmiță. Amorfa este din familia Fabaceae și genul Amorpha are 16 specii de arbuști, originali din America și numele de amorpha provine din grecește însemnând destructurat sau deformat. Dintre cele 16 specii, cea mai des întâlnită este Amorpha fructifosa care se numește și Falsul Indigo datorită pigmentului albastru - indigo pe care îl conține. Această plantă este originară din America fiind răspândită în mai toate statele SUA și în câteva provincii din Canada și Mexic și a fost adusă în 1724 în Europa inițial ca plantă ornamentală în Anglia, de unde s-a răspândit în nordul Italiei, pe teritoriul fostei Jugoslavii, în Ungaria și în proporții mai mici în România, Franța, Bulgaria, Elveția, Ucraina și Polonia. Totodată, aceasta a ajuns și în Asia până în Japonia. La noi, în România, amorfa se găsește de obicei de-a lungul râurilor, câmpurilor de inundații și în alte zone asociate cu apă. Este întâlnită în Delta Dunării pe marginea canalelor, pe marginea Dunării, pe malurile unor râuri și chiar, în anumite porțiuni, de-a lungul autostrăzii București – Pitești. Astfel, a fost cultivată în parcuri, grădini, ca specie ornamentală, sau pentru crearea unor perdele de protecție, pe terenuri degradate, în zăvoaie de salcie sau plantaţii de

2

plopi euroamericani şi pe taluzuri de-a lungul şoselelor şi căilor ferate, pentru fixarea acestora. Amorfa poate tolera solurile sărace din punct de vedere nutrițional, în special datorită asocieri sale cu bacteriile de fixare a azotului și are potențialul de a elimina speciile indigene, în special de-a lungul căilor navigabile deasupra nivelului ridicat al apei și este foarte invazivă și fiind greu de ținut sub control răspâdirea ei. Este destul de rezistentă la secetă, îi place soluri ușoare, bine drenate dar îi plac și solurile calcaroase astfel că se întâlnește si pe locuri pietroase sau nisipoase. Iubește căldura și preferă locuri însorite sau semiînsorite, rezistă până la –25oC și dacă anumite părți aeriene degeră, rădăcinile permit creșterea altor lăstari.

Fig.2 Parte din tufă de amorfă

Planta este un arbust de 1-3 (3-6) m înălţime, cu tulpină erectă, glabră sau puţin păroasă, fără spini care prezintă frunze lungi până la 32 cm, imparipenat-compuse, cu până la 25 foliole eliptice şi lungi până la 4 cm. Frunzele sunt verzi în partea superioară și cenușiu-verzi pe partea inferioară și au, spre deosebire de frunzele de salcâm alb, anumite glande, albicioase, pe frunze. Totodată, datorită conținutului de rotenone (insecticid natural), frunzele nu prea sunt mâncate de dăunători. Amorfa se dezvoltă în tufe destul de dese, tulpinile fiind nuiele asemănătoare cu cele de rachită, dar mai puțin flexibile și rădăcinile sunt destul de puternice și pătrund adânc în pământ. Din acest motiv amorfa se poate folosi la consolidarea malurilor, a taluzurilor sau a locurilor erodate. De asemenea, rădăcinile au nodozități cu bacterii care absorb azotul și trăiesc în simbioză cu amorfa și totodată, parte din azotul atras pate fi folosit și de plantele din apropiere. Florile sunt de culoare purpurie-violacee (fig.1), aşezate în raceme lungi până la 20 cm, spiciforme terminale şi înfloresc în vârful ramurilor de anul trecut, după înflorirea

3

salcâmului, în perioada mai – iunie, imediat după primul salcâmul alb, având o durată de înflorire de circa 10 zile. Inflorescențele sunt compuse din multe flori mici cu un miros ca de vanilie, care au 10 stamine cu antere cu polen de culoare galben-portocalie și, de reținut, florile unui “spic” nu înfloresc toate odată. Datorită schimbărilor climatice sunt ani la care înflorirea amorfei se suprapune peste inflorirea salcâmului astfel că mierea obținută în zonele cu ambele specii este o miere polifloră cu aspect de salcâm alb ușor îngălbenită, cu o aromă puternică specifică care cristalizează destul de repede. Fructele sale sunt păstăi curbate de circa 7-9(10) cm lungime şi inhesdiscente sau greu dehiscente ce conțin maximum două semințe de 3 – 4 mm.

a) miere lichidă

b) miere cristalizată C) polen

Fig.3 Produse apicole de la amorfă

Amorfa este o plantă nectaropoleniferă cu un potențial de cca 50 kg miere la hectar și mierea obținută este de culoare roșiatică – portocalie în stare fluidă (fig.3 a) și portocalie – pal în stare cristalizată (fig.3 b) având gust dulce cu parfum specific și suav de vanilie, în stare cristalizată are o granulație fină. Această miere este bogată în enzime, compuși aromatici, fitohormoni, vitaminele B1, B2, B6 și B12, acizi organici (lactic, malic, citric), flavonoide, dextrin, flvoane, compuși ai azotului astfel că atunci când este consumată are acțiune tonică asupra organismului putând fi folosită ca adjuvant în tratarea: ulcerului, insomniei, stresului, asteniei, nevrozelor, tusei, problemelor digestive, pentru stimularea poftei de mâncare și îmbunătățirea activității inimii și a ficatului. Totodată, s-a semnalat că prin consumul regulat al acestui sort de miere crește procentul de hemoglobine din sânge. Polenul obținut de la amorfă este de culoare roșiatică (fig.3 c) care deși are o puternică acțiune de creștere a imunității asupra consumatorilor umani se pare că este puțin agreat de albine astfel că de multe ori albinele blochează cuiburile cu polen de amorfă, fapt care dezorganizează cuibul pentru următoarea perioadă sau chiar acestea mențin în cuiburi cantități mari de polen pe tot parcursul anului, chiar până în primăvară. Spre deosebire de culesurile de la salcâmul alb, care sunt foarte instabile se pare că amorfa oferă culesuri sigure cam la doi ani din trei. Culesuri bune se obțin pe vreme caldă, umedă și liniștită, iar culesurile slabe și nule sunt pe arșiță sau vreme ploioasă. Sporurile zilnice la culesuri bune de la amorfă pot fi de 0,5 la 2,5 kg, uneori de 3,5 kg și un cules total de aproximativ 10 kg miere. În cazul că dorește a se planta zone cu amorfă acțiunea trebuie gândită bine ținând seama de faptul, amintit mai sus, că specia este puternic invazivă și, totodată, desfințarea culturii de amorfă este foarte grea. Amorfa se poate înmulți pe cale vegetativă sau prin semințe:

4

- Pe cale vegetativă amorfa se poate înmulți prin butași din ramuri semilemnoase, în iulie, sau din ramuri lemnoase, în toamnă.

- La înmulțirea prin semințe se recomandă înmuierea semințelor timp de 12 ore în apă caldă după care semințele se seamănă primăvara devreme (în luna februarie) în pepiniere la adâncimea de 3 – 5 cm și germinarea ar trebui să aibă loc în una la două luni.

(Articolul de față a fost inspirat din cartea “Plante melifere de foarte mare și mare pondere economico-

apicolă”, autori: Petre IORDACHE, Ileana ROȘCA și Mihai CISMARU, Editura Lumea apicolă, București 2008)

5