Amintiri din copilarie - primul roman rural romanesc (Compozitia, Subiectul) de Ion CREANGA

Ion CREANGA Amintiri din copilariea) Amintiri din copilarie se intituleaza cea mai importanta creatie a lui Ion Creanga, primul roman rural romanesc, nu prin intindere ci prin faptul ca ne da o imagine a universului rural romanesc de la mijlocul sec. al XlX-lea. Tema satul si taranul va fi apoi dezvoltata de Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Marin Preda, adica de cei mai importanti scriitori realisti, fiindca este o tema realista.

Ideea este insa romantica, fiindca dragostea fata de satul natal, de casa parinteasca, de.frati si surori, de parinti si rude, de cei cu care imparte bucuriile si necazurile, este in esenta dragostea fata de tara .

Compozitia este clasica din patru capitole, de aceea Amintiri din copilarie are intinderea unei nuvele. in prima parte structura secventiala a textului aduna, printr-o tehnica de colaj, episoade din viata de scolar a lui Nica, impanata cu proverbe, zicatori, datini, obiceiuri)- fragmente de cantece populare, care dau textului un profund caracter national; ii dau un aspect de unicat, de viu, de stil popular autentic. In partea a doua avem evenimente din viata-de copil la casa parinteasca, iar in partea a treia intamplari din viata de scolar la Falticeni, Tg. Neamt, pentru a incheia in partea a patra qu plecarea la Seminarul Socola din lasi.

Subiectul este construit potrivit cu starea sufleteasca a autorului, care alatura evenimentele si le potenteaza afectiv. Capitolul intai incepe cu o descriere a Humulestilor, in care simtim dragostea autorului fata de locuri, de oameni," ca motivatie esentiala a scrisului, ca mesaj al cartii. Secventele se succed intr-o regie moderna, filmica, "felii de viata , asa cum se structureaza un roman concentrat la Friederich Durenmatt. Dintre acestea amintim: crearea scolii din Humulesti de catre preotul loan, mos Fotea aduce calul Balan si pe Mos Nicolae cel din cui, bataia Smaranditei popii, procitania, prinderea mustelor cu ceaslovul, prinderea lui badita Vasile la oaste, plecarea la Brosteni, daramarea casei"Irinucai, umplerea de raie, fuga cu plutele pe Bistrita, felul in care sunt ingrijiti de bunica la Pipirig.

In capitolul al doilea "feliile de viata" incep cu descrierea casei parintesti impregnata de sentimentul de duiosie, portretul Smarandei Creanga, a carei dragoste l-a purtat prin scoli, avem fragmente care istorisesc cum sareau noaptea in capul tatalui, cum s-a dus la urat cu basica cea de porc, felul in care Chiorpec ciubotarul il unge cu dohot pe la bot, distrugerea canepii in episodul cu ciresele, prinderea pupazei care ii aduce al doilea conflict, cu. matusa Marioara, rusinea din episodul cu scaldatul dau imagini pline de viata autentica.

In partea a treia avem descrierea zopei Neamtului, cu manastirile, cu furnicarul de oameni, scoala domneasca de la Targu Neamt, cu parintele Isaia Duhu; apoi avem serialul de ispravi de la scoala de catiheti de la Falticeni, cu invatatura lui Trasnea, cu jocurile lui mos Bodranga, cu petrecerile la crasmarita din Radaseni, pusul postelor lui Oslobanu, Mogorogea, distrugerea casei Iui Pavel Ciobotarul si pierderea purceilor, desfiintarea scolii de la Falticeni.In partea a patra avem hotararea Smarandei Creanga de a-l trimite pe Nica Ia Seminarul Socola din Iasi, plecarea cu "telegarii" lui Mos Luca, sentimentul de tristete cu care se desparte de locurile natale, de lumea copilariei.b) Arta de povestitor a lui Ion Creanga consta in autenticitatea episoadelor, in maiestriai de a surprinde tipuri umane, in profundul specific national, in umorul robust, in limbajul viu, colorai, expresiv, moldovenesc. Eroii sunt vii, reprezinta categorii sociale, ca in estetica realista, dar prin insumare sugereaza prototipuri ca in estetica clasicista, fiindca au si trasaturi general-umane.Smaranda Creanga este tipul femeii de la tara, isi iubeste copii, face pentru ei sacrificii, il poarta pe Nica la invatatura, stie o multime de practici mantice: ii facea copilului un benghi in frunte sa-I apere de deochi, abatea grindina infigand toporul in pama,nt, inchega apa cu doua picioare de vaca, indrepta vremea punandu-l sa rada la soare. Este mama, ca prototip, iubitoare, harnica, rabdand toate nazbatiile copiilor, evlavioasa, crede in destinul de exceptie al lui Nica. Nica al lui Stefan al Petri din Humulesti este prototipul copilul, care devine dintr-un "baiet prizarit, rusinos si fricos", un "holteiu, din pacate !". El retraieste "varsta cea fericita", asa cum "au fost toti copiii", "cu rusinea zugravita in fata si cu frica lui Dumnezeu in inima", care "dintr-un bot cu ochi"

ajunge un flacau, caruia ii "salta inima de bucurie", cand auzea pe Mihai, scripcarul din Humulesti, cantand. De aceea pentru el satul este plin de farmecul copilaresc,, plin de jocuri si jucarii. Creanga scrie pentru a retrai acele clipe, pentru care-i salta "si acum inima de bucurie", fiindca ea, copilaria, este "vesela si nevinovata". Motivatia scrisului este lirica, romantica, de aceea Aminliri din copilarie este o carte realista dar si de evaziune romantica in lumea copilariei. Prototipul taranul rezulta prin insumarea unor eroi ca Stefan al Petrei gospodar harnic, care munceste la padure la Dumesnicu, la facut si vandut sumane, la camp pentru a agonisi existenta familiei; bunicul David Creanga din Pipirig intelept, evlavios, bun si bland, care plateste pagubele nepotilor; unchiul Vasile si matusa Marioara "pui de zgaraie branza" adica atat de zgarciti incat "parca a tunat si i-a adunat". Prototipul preotul este sugerat de parintele loan de sub deal, inimos, luminat, bland, care face scoala la Humulesti, de parintele Isaia Duhu, carturar, care-i invata la scoala domneasca facuta de Ghica Voda, de parintele Oslobanu, avar, care-i alunga cand se duc cu uratul si vrea sa-si vada baiatul popa. Prototipul ciubotarul este reprezentat nu numai de sugubatul Chiorpec ci mai ales de Pavel, care-i gazduieste la Falticeni.Mos Luca reprezinta harabagiul un prototip, care va fi dezvoltat in nuvela Mos Nechifor Cotcarul. Prototipul calugarul este sugerat prin staretul Neoriil de la Neamt, prin parintele Isaia Duhu, prin ceea ce gandeste Nica in capitolul al patrulea, cand vrea sa-i propuna mamei sa ramana calugar. Arta lui Creanga consta in faptul ca izbuteste sa construiasca imaginea vie a unui univers rural romanesc in plina miscare, cu o evolutie a eroilor, cu personaje conturate din cateva lini sigure, impregnat de specificul national moldovenesc: port, obiceiuri, datini, jocuri, cantece, proverbe, zicatori, termeni, expresii, locuri, oameni, obiecte; folosind o economie de mijloace, o densitate, o acuratete, un stil atat de autentic, incat Calinescu il definea astfel printr-o concluzie a studiului sau: "Creanga este insusi poporul roman intr-un moment de geniala expansiune".

c) Sinteza estetica realizata de Ion Creanga rezulta din faptul ca eroii sai reprezinta categorii sociale, sunt tipuri umane bine conturate, vii, care traiesc "felii de viata" autentica, reala, romaneasca. in acelasi timp ei au trasaturi general-umane, reprezinta prototipuri ca in clasicism, dar au o traire afectiva ca eroii romantici. Tema. eroii, conflictul, subiectul sunt luate din viata sociala, dau o imagine a satului moldovenesc de la mijlocul secolului al XlX-lea, dar elementele de specific national sunt romantice, fiindca romanticii aduc pretuirea culturii populare. De aici profunda prietenie a lui Ion Creanga cu Eminescu.Portul popular: sumane, catrinta, opinci cu obiele de suman alb, obiceiurile de sarbatori cu uratul, cu mersul preotului prin sat, cantecele spuse de Mihai, scripcarul din Humulesti, proverbele si zicatorile, practicile mantice, ca: datul cu bobii, benghiul in frunte pentru deochi, infiptul toporului ca sa alunge grindina; horele, doinele, corabiasca, horodinca, alivencile, tiitura, mariuta si alte jocuri cantate de mos Bodranga; claca, unde torcea intrecandu se cu Mariuca, placintele cu poale-n brau si alivenci, iarmaroacele si mersul pe Ia manastiri, toate dau acel specific national. Scientismul, care caracterizeaza realismul, are in cazul lui Creanga o forma particulara, aceea de erudit al culturii populare, asa cum observa G. Calinescu. Particulara este si forma prin care se exprima spiritul critic. Fie sub forma blestemului, cand este prins badita Vasile la oaste cu arcanul ("Afurisit sa fie caneriul de vornic si cum au ars el inima unei mame, asa sa-i arda inima sfantul Foca de astazi. Iui si tuturor partasilor sai"), fie sub forma ironiei ("dascalul lordache, farnaitul de la strana mare", care "clampanea si avea "darul suptului"), a autoironiei pusa in gura tatalui sau ("ca-i o tigoare de baiat, cobait sj lenes, de n-are pareche", "prinde muste cu ceaslovul", "bate prundurile dupa scaldat", "iarna pe gheata si la sanius") dar mai ales prin umor. Umorul insoteste situatiile, comice ca in episodul cu scaldatul, cand mania ii ia hainele si traieste rusinea de a venj in pielea goala prin gradini acasa, fiind de rasul fetelor ("iar eu intram in pamant de rusine si caf pe ce sa ma inec de ciuda"). El are si un sens moralizator, fiindca Nica redevine harnic, o ajuta pe mama sa la facutul sumanelor, incat aceasta il lauda si el plange de bucurie. Aceasta ne arata, ca si in cazul lui George Toparceanu, ca ironia si umorul sunt de fapt masca sub care autorul isi ascunde sensibilitatea. In episodul cu pupaza, dupa ce-i face "taraboi" mosului si acesta-l ameninta ca-l spune tatalui sau se autoironizeaza cuexpresii plastice: "pe loc mi s-la muiat gura", "si tinde-am crori-o la fuga", "Vorba

ceea: Lasa-I, mai! L-as lasa eu, dar vezi ca nu ma lasa el acum !". Este de fapt o situatie comica tratata cu umor ca si in episoadele cu scaldatul, cu ciresele, cu uratul sau cu raia, ce-o ia Nica de caprele Irinucai. Uneori Creanga face umor negru, ca in episodul cu holera, cand "boscorodea" mortii cil cimilituri, lua pomana covrigi, mere, turte, nuci, incat se imbolnaveste, este invelit in seu de mos Vasile Tandura, se face bine iar concluzia este ironica "lucrul rau nu piere cu una cu doua". Umorul este de fapt rezultat si dintr-un comic de limbaj, fiindca zmeii lui mos Luca sunt "ca niste mati de cei lesinati", oamenii de la ses sunt "sarbezi la fata si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte in toata viata lor", candidatii veniti la Socola au "niste tarsoage de barbe cat badanalele de mari".

Umorul izvoraste din bucuria de a trai "de-ti parea tot anul zi de sarbatoare" sau cum reda cuvintele unei babe: "Dare-ar Dumnezeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru si chiar atunci sa fie praznic si nunta in sat". Umorul insoteste pe eroi fiindca au nume comice: Trasnea, Oslobanu. Mos Chiorpec, Mogorogea. Cu toate acestea Creanga nu poate sa. treaca cu vederea felul in care satul, cei din jur sanctioneaza comportamentul :*au. Mos Chiorpec il da cu dohot pe Ia bot, matusa Marioara pretinde plata canepii, mama il lasa fara haine, de la Irinuca trebuie sa fuga. Urhorul nu-l impiedica pe cititorul atent sa vada in conflictul dintre mama evlavioasa, prin care-i vine darul de la Dumnezeu de a fi hirotonit si ratacirea de la destin, care-i vine prin tatal sau, fiindca-si pierdea banii prin crasme.

d) Stilul lui Ion Creanga se caracterizeaza prin oralitate, expresivitate, folosirea termenilor dialectali, densitate, nuantare, duiosie.Oralitatea este realizata prin particule demonstrative ("iaca si soarele rasare"), prin interjectii cu valoare predicativa ("calutii tatei"), prin zicatori (" - Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava!").Expresivitatea rezulta fie din sintagme ale limbii vorbite: "frunza frasinelului", "bucuria zugravita pe fete", "sa nu-ti salte inima de bucurie", "cum nu se da ursul scos din barlog", "paslind-o asa cam pe dupa toaca", "cat era de tare de cap", "de ne degera maduva-n oase de frig", "ursul nu joaca de buna voie", "mort copt", "parca ti-a iesit un sfant din gura"; fie din metafore: "ar fi trebuit sa inceapa a mi se pune soarele drept inima", fie din metonimii: "ca-ti venea sa te scalzi pe uscat ca gainile", "asa-mi sfaraia inima-n mine de dragostea Mariucai". Folosirea unor termeni ca: stioalna, megies, holtei, zamparagii, duglisi, cociorva, mitoc, stiubei, culeseriu, ocnita, harabagiu, borta, ogarjiti, babalaci, rohatca, nuanteaza si dau specific moldovenesc textului, imbogatind limba literara cu tezaurul termenilor dialectali. Acest specific rezulta si din introducerea de proverbe, zicatori, fragmente de poezii populare ca cele cantate de Mihai, scripcarul din llumulesti: "Frunza verde de cicoare / Asta noapte pe racoare / Canta o privighetoare / Cu viersul de fata mare". Densitatea si varietatea continua a acestor procedee dau acel timbru unic al textului, originalitatea, semnul "celor alesi" cum spunea Titu Maiorescu, farmecul limbajului.

Amintiri din copilarie - romanul devenirii de Ion CREANGA

Ion CREANGA Amintiri din copilariePentru Ion Creanga, Amintirile din copilarie reprezinta o modalitate de retraire subiectiva a

copilariei, o proiectie fabuloasa a unui spatiu si a unui timp care se constituie in repere existentiale fundamentale, atat pentru personaj, cat si pentru cititorul dintotdeauna.

Textul cuprinde patru parti, primele trei publicate intre 1881 si 1882, in Convorbiri literare, iar ultima parte dupa moartea autorului, in 1892. Definit ca roman liric, avand izvoare autobiografice, evocare si scriere memorialistica totodata, textul este conceput circular, avand in centru, ca teme inrudite, copilaria si lumea satului traditional. Autorul se va raporta permanent la acestea, fie prin intermediul eului-personaj, fie al eului-narator, refacand mental traseul devenirii sale de la acel bot cu huma" pana la creatorul matur, ce face din viata sa un pretext artistic ajuns simbol al copilariei in genere. Amintiri din copilarie depaseste insa cu mult limitele prozei memorialistice, devenind un bildungsroman ce are in centru ideea lumii ca spectacol", a traseului prin care copilul descopera lumea.

Humulestiul are valoarea unei matrici originare, un centru al universului in functie de care se ordoneaza totul. De fiecare data, eroul va reveni la aceasta matca, deoarece toate drumurile se petrec in dublu sens. Nica va strabate un traseu intortocheat, plin de obstacole, va rataci ca intr-un labirint, in cautarea acelui centru originar. Fiind o subtila sinteza de elemente realiste, clasice si romantice, cartea cucereste prin autenticitatea evocarii satului de munte al secolului al XlX-lea, dublat de o imagine ideala generata de prezenta unui timp subiectiv, interior.

Opera este un roman al devenirii in care autorul are rolul de a ordona narativ etapele formarii copilului ca om. El isi creeaza o lume proprie, plina de haz si fantezie, un joc in care regulile sunt stabilite de el insusi. Libertatea imaginatiei implicata in termenul generic amintiri" stabileste o moderna relatie intre adevar, verosimil si imaginar, lasand scriitorului posibilitatea de a se exprima intr-o varietate de procedee, toate subordonate insa relatiei de identitate intre narator si personaj, esentiala pentru receptarea activa a textului. Vocea povestitorului se impleteste cu cea a lui Nica, dar si cu vocile altor personaje, intr-o naratiune continua, mobila, cu aspect mozaicat.

Oralitatea de tip popular, procedeele dramatice, subiectivitatea, stilul indirect liber, vorbirea aluziva, limba inmiresmata a personajelor, memoria involuntara in derularea amintirilor, voluptatea ironiei si a autoironiei, strategiile narative diverse, fuziunea real-fabu-los constituie coordonate definitorii ale artei de a povesti specifice lui Creanga.

Amintiri din copilarie nu seamana cu genul ei proxim din alte literaturi, deoarece Creanga nu numai ca isi retraieste existenta de odinioara, dar si-o traieste si pe cea prezenta, intr-o pendulare permanenta intre trecut si prezent, intre timpul narat si timpul naratiunii, la un loc cu atitudinile contrare implicate - nostalgie si regret, dezamagire si singuratate.

Creanga e un mare scriitor realist. Pornind insa de la realitate, el mitologizeaza, iar viata capata proportii uriase in opera lui (). Creanga sugereaza mai mult decat descrie." Aprecierea lui Vasile Coroban vizeaza o trasatura esentiala a stilului lui Ion Creanga, vizibila si in Amintiri din copilarie: scriitorul porneste de la realitatea traita, imediata, insa o converteste, cu mijloacele specifice literaturii, intr-o alta realitate, izvorata in primul rand din perspectiva nostalgica deschisa asupra copilariei. Pastrandu-si permanent placerea de a glumi, naratorul-erou imbina dorul cu umorul" (Ovidiu BarleA), pe fondul unui umor sanatos, taranesc, tonic, optimist.

Naratiunea este la persoana I, dand textului o nota de subiectivitate specifica scrierilor memorialistice. Creanga este narator, personaj, martor si comentator al intamplarilor evocate. Dialogul cu cititorul este viu, prin adresarea la persoana a Ii-a, acesta fiind solicitat sa participe afectiv la derularea faptelor. Autorul nu se manifesta ca un scriitor, ci ca un povestitor care isi organizeaza discursul in virtutea rigorilor oralitatii, astfel incat ceremonialul spunerii devine incantator prin duhul popular de care este patruns, amintindu-ne de Decameronul lui Boccaccio sau de sadovenianul Hanu Ancutei.

Tema este evidentiata printr-o serie de motive ce proiecteaza opera in sfera semnificatiilor general umane, tendinta fiind aceea de creare a unui mit, cel al copilariei: motivul labirintului, al drumului, al obstacolelor, al prieteniei, al sarbatorii, al intoarcerii la origini etc.

Amintiri din copilarie este opera de maturitate artistica a lui Creanga, abordand un univers uman necunoscut pana atunci in literatura romana. Ca specie, poate fi considerat un roman de formare traditional, deoarece urmareste procesul modelarii umane. Creatia devine un mod de a retrai trecutul, varsta fericirii, iar sentimentul dominant este nostalgia.

Subiectul respecta, in general, ordinea cronologica a evenimentelor, intercalandu-se insa multe digresiuni anecdotice. Nimic spectaculos nu intervine in derularea etapelor copilariei si ale adolescentei. Sunt experiente obisnuite, banale chiar, infatisate cu realism de scriitor. Ceea ce le unicizeaza este farmecul spunerii, mirajul limbajului, acel inefabil al exprimarii ce-1 face pe Creanga de neegalat.

Naratiunea se incheaga progresiv, de la evocarea primei scoli in care a invatat si a dascalilor pana la plecarea definitiva din satul natal, pentru a urma Seminarul Teologic din Iasi. Creanga decupeaza din copilaria sa acele episoade si intamplari care au fost esentiale nu numai pentru devenirea sa umana, ci si pentru trairea nemijlocita a farmecului varstei, intarzie mult asupra descrierii casei parintesti, a familiei, a atmosferei specifice gospodariei moldovenesti de la inceputul secolului al XlX-lea. Imaginea mamei apare in toate secventele--cheie ale textului, asupra sa autorul oprindu-se ori de cate ori este coplesit de nostalgie. Scolile pe la care a umblat (Brosteni, Targu-Neamt, FalticenI) sunt tot atatea pretexte de a descrie nu numai aventurile eroului, ci si realitatile timpului, modul in

care se invata carte pe atunci. Humulestiul ramane insa punctul de referinta, personajul raportandu-se neincetat, direct sau indirect, la acesta. De aceea, ruptura ce se va produce in partea a IV-a a cartii va fi una dramatica, pentru ca semnifica nu doar indepartarea de un loc drag eroului, ci si iesirea din copilarie, din acel spatiu ideal pentru o copilarie ideala.

Textul este fundamental clasic, atat prin constructia subiectului, cat si prin coerenta si limpezimea stilului. Limbajul este savuros, absolut autentic, scriitorul imbinand cu o arta desavarsita regionalismele, arhaismele, zicerile tipice, proverbele, vorbele de duh, incat realizeaza o atmosfera specifica lumii rurale din zona Moldovei, un cadru ce indeamna la ascultarea necontenita a acelei voci unice pe care o dobandeste Creanga ca narator.

Povestitor desavarsit, Creanga a fost plasat, in evolutia artei narative romanesti, intre Ion Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei remarcandu-se printr-o tehnica aparte in constructia figurilor evocate, in reinvierea trecutului, in crearea unei atmosfere vii, autentice, in care se plaseaza faptele prezentate, dar mai ales in arta povestirii, prin care cititorul traieste iluzia apartenentei la lumile infatisate in opera. La Creanga remarcam in primul rand tehnica orala a spunerii; el scrie ca si cum ar trebui sa-si interpreteze textul, intrand, rand pe rand, in pielea fiecarui personaj si stabilind o relatie apropiata cu cititorul. Ceea ce impresioneaza, in al doilea rand, este dinamismul anecdotic, multitudinea de fapte si rapiditatea cu care acestea se deruleaza, incat textul are o evidenta coloratura de roman de aventuri. Umorul vine din exprimarea mucalita, poznasa, din amestecul regionalismelor cu locutiunile, din prezenta termenilor familiari si a expresiilor populare, din caracterizari ironice si autoironice, din limbajul afectiv marcat de prezenta dativului etic, a interjectiilor si a exclamatiilor.

Secretul popularitatii Amintirilor, intre toate varstele de cititori, este omenescul figurilor si sentimentelor evocate; este un fel de poezie veridica a vietii, care se degaja dintre fapte si psihologii. incadrat intr-o ereditate si intr-o suma de traditii, Creanga exprima acel echilibru clasic intre aspiratii si posibilitatea de realizare, pe care-1 naste structura milenara a satului si orizontul lui moral de un precis contur. Un fel de clopot vast, in care omul nu se poate sufoca, dar nici rataci; si este caracteristic pentru sensibilitatea lui de scriitor ca Amintirile se termina odata cu plecarea tanarului catihet la Iasi, la Socola. Dincolo de sat si de lumea lui specifica incep targul si mahalaua, in care Creanga, pasind peste copilaria si adolescenta lui rurala (), va fi un dezradacinat." (Pompiliu Constantinescu, ScrierI)

AMINTIRI DIN COPILA,RIE - Geneza operei :: Amintiri din copilarie de Ion CREANGA

Ion Creanga este unul dintre cei mai cunoscuti si mai indragiti scriitori . S-a nascut la Humulesti, in apropiere de Targu-Neamt. Viata si lumea satului au avut o influenta covarsitoare asupra lui si au determinat nasterea lui ca scriitor ,, intaiul mare scriitor roman, iesit chiar din sanul poporului, scriind despre popor, insa ridicandu-se la mijloacele marii arte " (George CalinescU). Cea mai insemnata opera a sa este Amintiri din copilarie", o minunata poveste a copilariei sau mai degraba spectacolul varstei fericite. Daca prin unele amanunte copilaria reconstituita a apartinut biografic lui Creanga, prin semnificatie ea este universala. Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred asa au fost toti copiii de cand ii lumea asta si pamantul"

Scriitorul opreste timpul la ceasul zburdalniciei si al poznelor si-1 evoca intr-o naratiune al carei farmec este de necgalat. Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru uman si geografic care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul de basm al candorii infantile. in fiecare capitol scriitorul are grija sa adauge cateva cuvinte de lauda pentru satul natal. Astfel Amintirile din copilarie" devin o imagine luminoasa a vietii satului, a obiceiurilor si traditiilor poporului in centrul careia se afla peripetiile lui Nica, de cand a facut ochi"si pana cand ajunge la lasi, scos cu greu din lumea satului.

Geneza operei. Impulsul creator care a lacul posibila aceasta opera unica in literatura noastra a fost sentimentul de profunda dragoste pentru copilarie, univers maret, luminat de prezenta parintilor si a locurilor natale. Copilaria lui Nica povestita in Amintiri 1 nu e decat povestea unei copilarii, sau, cum afirma Ci.Calinescii, Creanga povesteste copilaria copilului aniversar.Amintirile" au o structura mozaicala. fragmentul din manualul clasei a Vlll-a face parte din capitolul al IV-lca al operei care sustine iubirea de casa, in jurul careia se centreaza faptele cotidiene ale personajelor si care il obliga pe povestitor sa-si traiasca povestirea. Capitolul al 1 V-lea nu incheie Amintirile" la intamplare, ci inseamna tocmai iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si totdeauna neprimitoare, asa cum

c rastalmacita de ochii copilului, fragmentul ne reda intamplarile din ultima perioada o vietii de scolar si plecarea lui Nica de la I lumulesti la lasi, la scoala de la Socola, cu care se incheie Amintirile" sale.

Compozitional, fragmentul cuprinde doua mari parti:1.Pregatirile de plecare la Socola, din care se desprind urmatoarele idei principale:A) Starea de spirit deprimanta a lui Nica, creata de faptul ca pleaca din sat. Evocarea llumulesliului e facuta cu nostalgic si duiosie: Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din 1 lumulesticand veni vremea sa plec la Socola, dupa staruinta mamei."! lumulestiul este plasat intr-un cadru natural fermecator, langa Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mahnire Cetatea Neamtului de atatea veacuri!" Devine fireasca starea de spirit deprimanta a copilului care trebuie sa se desparta de acest univers. Creanga introduce in acest moment in povestire un fragment dintr-un cantec popular de dor, prin care completeaza atmosfera de nostalgie si duiosie:

Asta noapte pe racoare Canta o privighetoareSi canta cu glas subtire Pentru-a noastra despartire;"

B) Motivele care au creat aceasta stare sunt evidente. Despartirea de casa e vazuta ca un exil dureros, imposibil de ocolit. Din cauza departarii mari, holteiul "de Nica nu mai putea sa fuga noaptea pana la Humulesti, unde, la sezatorile si clacile din sat, mai putea si sa se joace si sa fure cate un sarutat de la cele copile sprintare".C) Dragostea lui Nica fata de leaganul copilariei rezulta si din evocarea satului cu frumusetile sale naturale: dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, campul cu florile si dealurile mandre. Dar satul mai inseamna si familia scriitorului, integrata in colectivitatea rurala. De aceea el se desparte cu regret de locurile natale, de oameni, de flacai, de Mihai scripcarul, de baietii satului cu care se juca iarna si vara.D) Pentru a-si convinge parintii sa renunte la plecarea lui, Nica foloseste o strategie plina de diplomatie. in acest scop el incearca s-o faca pe mama sa a intelege" ca se poate imbolnavi de dorul ei, ca poate muri de dor intre straini, ca se poate manca o paine si daca se lasa de invatat, ca mai bine s-ar face calugar decat popa.E) Atitudinea parintilor e ferma. Mama apare hotarata, darza, intransigenta. La inceput nici nu vrea sa-1 asculte: -Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, la mine nu se trec acestea". Apoi incearca sa picure un strop de demnitate in sufletul copilului: Cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe galceava.". Pana la urma devine amenintatoare: Sa nu ma faci, ia acus, sa iau culeserul din ocnita si sa te dezmierd, cat esti de mare!". Tatal sau, care nu prea facea mult haz de carte, se aliaza de data aceasta mamei, obligandu-1 sa plece. F) Nica se resemneaza, dar in suflet i se trezeste revolta fata de tagma preoteasca. El motiveaza astfel resemnarea sa: Ursul nu joaca de buna-voie"; Mort-copt, trebuia sa fac pe cheful mamei"; Apoi lasa-ti, baiete, satul, si pasa de te du, da,ca te lasa pardalnica de inima!".

2.Drumul si peripetiile pana la Iasi, din care se desprind urmatoarele idei principale:A)Sosirea lui Luca Mosneagu in dimineata plecarii si pornirea la drum. Astfel, a doua zi la rasaritul soarelui, Nica impreuna cu Zaharia lui Gatlan, dupa ce-si iau ramas bun de la rudele lor, cu ochii inecati in lacrimi, pleaca cu mos Luca spre lasi. Cu durere iara leac, cei doi tineri se uitau la fetele si flacaii gatiti frumos, ca in zi de sarbatoare. Era dimineata in ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul". Dupa popasul facut la podul de la Timisesti, de pe Moldova, o pornesc inainte spre Motca si urca incet codrul Pascanilor. Cu o cautatura jalnica privesc spre Muntii Neamtului cu varfurile ascunse in nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa paraiele cu rapejune, soptind tainic, in mersul lor neincetat."B)Popasul de la Blagesti. Raman peste noapte la Blagesti, peste Siret, unde dorm pe prispa casei unui rotar, intepati de tantari. Viata de la munte le aminteste din nou de plaiurile lor parintesti, unde apele-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata; lemne, de-ajuns; vara, umbra si racoare in toate partile; oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si mai voiosi, iar nu ca isti de pe la camp: sarbezi la fata, si zbarciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor".C) Popasul de la Targu-Frumos, unde isi potolesc foamea si setea cu harbuji (pepenI), isi odihnesc caii si pornesc mai departe, mai mult pe jos decat in caruta din cauza cailor care nu erau zmei, ci niste mati

lesinati."D) intamplarea de Ia rohatca (barierA) Pacurari. Spre asfintit ajung la lasi, unde un flacau il ia in ras pe mos Luca, care cu manie si duh ii raspunde.Daca ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta noapte si-ar strange lioarba acasa (a-si tine gurA), n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei!"E)Sosirea sub cieriul Socolei", unde intalnesc o multime de dascali, adunati de pe la catiheti din toate judetele Moldovei. Tabloul capata culori orientale prin descrierea multimii eterogene adunate aici.

Sursele umorului :: Amintiri din copilarie de Ion CREANGA

Umorul lui Creanga nu porneste din intentii de condamnare, decat arareori, si atunci se au in vedere o serie de defecte ale

A)Povestirea unor intamplari hazlii:Sa prinzi muste cu ceaslovul", sa te trezesti plin de ciucuri de raie capreasca" si sa te puie dracul sa urnesti stanca peste casa Irinucai", sa furi cirese si sa te alunge matusa Marioara: si eu fuga , si ea fugapana ce dam canepa palanca toata la pamant", sa prinzi pupaza si s-o dai drept gainusa la targ, ba sa te mai si superi ca mosul nu plateste marfa omului", sa te roage mama frumos, s-o ajuti si tu s-o sparlesti la scaldat", sa te trezesti fara haine in pielea goala" sunt intamplari ce starnesc rasul cititorului.B) Buna dispozitie a autorului, hazul de necaz, jovialitatea, voia buna, vorba de duh, patrund pe nesimtite in tonul povestirii. Surghiunul" s-a dovedit a fi numai o calatorie cu peripetii.

C) Ironia, batjocura usoara la adresa cuiva sau a ceva, este atragatoare si place. Exemplu:IVlos Luca, de te-a intreba cineva, de ce trag caii asa de greu, sa-i spui ca aduci niste drobi de sare de la Ocna si las daca nu te-a crede fiecare!"; sau Mos Luca era insuratel de-al doilea".D) Autoironia (autorul se ironizeaza pe sine insusI) Exemplu: in sfarsit, ce mai atata vorba pentru nimica toata. Ia am fost si eu in lumea asta un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti; care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut. Dar nici sarac ca-n anul acesta, ca anul trecut si ca de cand sunt niciodata n-am fost."E)Un alt izvor al umorului este folosirea unui limbaj bazat pe proverbe, zicatoripopulare, interogatii, exclamatii si imprecatii, care dau culoare rostirii. Exemple: Mila mi-i de tine, dar de mine mi se rupe inima de mila ce-mi este"; golatatea inconjura, iara foamea da de-a dreptul"; ursul nu joaca de buna voie", umbland din scoala-n scoala, ia, asa| d# frunza frasinelului", ne ducem surghiun dracului pomana, cajafrai bine n-oi putea zice" etc.F)Numele personajelor. Exemplu: Mogorogea = cel ce mogorogeste, Trasnea = cel smintit, trasnit, Chiorpec = cel chior etc.Stilul e foarte colorat de moldovenisme plastice, din limbajul familiar: mosul, ne-au cosit, isti, sarbezi si zbarciti, chiolhanosul, ticaitul, lioarba etc.Limba "Amintirilor" este plina de farmec si de o mare plasticitate, scriitorul fiind un desavarsit maestru al evocarii orale, incarcata de expresii populare, strabatuta de umor si sensibilitate.Amintirile" ne apar ca o punere in scena, iar povestitorul un regizor, care ramane si el in reprezentatie, fiindca are rolul personajului principal. Povestirea este insotita in permanenta de voiosie, expresie a optimismului si a vitalitatii poporului nostru. Creanga este un povestitor de vocatie, cu harul povestirii. Prin opera sa el ramane unul dintre cei mai de seama povestitori romani, indragit de toate varstele, iar Amintirilc"(rowa>7 al copilariei (aranesti" - Zoe Dumilrescu BusulengA) una dintre cele mai stralucite creatii artistice din literatura noastra.

"Amintiri din copilarie" Ion Creanga -roman traditional-

Daca perioada pasoptista, prin programul 'Introductie' din 'Dacia literara', editat de mentorul cultural al miscarii romantice romanesti, Mihail Kogalniceanu, a dat imbold scriitorilor sa se inspire din traditiile si folclorul poporului, abia societatii &q 919c25j uot;Junimea', datorita indrumatorului cultural Titu Maiorescu ii revine meritul de a fi depistat si promovat in literatura veritabile talente de extractie rurala. Cazul lui Ion Creanga este elocvent: descoperit de Eminescu, este adus de acesta la societatea 'Junimea' a carei revista 'Convorbiri liteRare' ii va publica ulterior intreaga

opera: 'Povesti si povestiri', nuvela 'Mos Nechifor Cotcariul' si romanul de formare 'Amintiri din copilarie". In opera acestui Homer autohton traiesc credintele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filozofia poporului' spunea Garabet Ibraileanu. Scriitor realist de sorginte populara, reprezentant deosebit al Epocii Marilor Clasici, Creanga a reusit sa ridice proza romaneasca pe aceleasi culmi pe care Eminescu ridicase limba in poezie, acest 'Homer autohton' valorificand limba omului din popor intr-un chip imutabil,, original. Primul roman autobiografic din literatura noastra, roman al copilariei in fapt greu de incadrat intr-o singura specie, a aparut intre 1881 si 1892, dupa cum urmeaza: in 'Convorbiri literare' se publica primele trei parti, 1881, 1881, 1882, iar partea a patra apare postum in volumul al doilea al primei editii Creanga,in 1892.

Astfel, "Amintirile" sunt vazute ca un roman, specie a genului epic in proza de marime substantiala, complexa in raport cu celelalte specii literare inrudite prin dezvoltarea de regula a unei problematici grave, naratiune fictiva in care actiunea dominanta bazata pe evenimente totale se desfasoara pe mai multe planuri, fiind sustinuta de numeroase personaje bine individualizate, antrenate de o intriga complicata. Deoarece romanul 'Amintiri din copilarie' a aparut in secolul al XIX-lea si promoveaza o tema traditionala, adica de extractie rurala sau religioasa, poate fi numit si roman traditional. Caracterul traditional al romanului rezida in faptul ca el cuprinde o imagine luminoasa a vietii satului vazut ca un 'centrum mundi', validand tema sociala de extractie rurala, in modul de individualizare a personajului, si el reprezentant al unei colectivitati rurale si in infrastructura narativa ce presupune modalitati tipice prozei traditionale in care limbajul preponderent popular este un argument definitiv. Totul este vazut din perspectiva copilului de aproximativ doisprezece ani, pentru care localitatea natala este 'axis mundi' : 'sat vechiu razasesc, intemeiat in toata puterea cuvantului, cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica, de vuia satul de vatale in toate partile;cu biserica frumoasa si niste preoti si dascali si poporeni ca aceea, de faceau mare cinste satului lor'. Atmosfera generala este edenica, iar perspectiva unica cenzureaza perceptia. Cu toate acestea, opera are un mare grad de generalitate, ceea ce l-a facut pe G. Calinescu sa afirme ca Ion Creanga prezinta aici 'copilaria copilului universal'. Tema copilariei se poate incadra intr-o categorie mai larga; tema sociala.

Primul argument care statuteaza aceasta opera ca roman traditionalil reprezinta primul parametru ce compune substanta valoroasa si autentica a cartii si anume cel social, etnografic, deoarece se compune astfel o monografie a satului moldovenesc de la munte de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Aceasta monografie, incluzand obiceiurile si traditiile poporului are in centru intintamplarile si peripetiile lui Nica de cand 'a facut ochi' si pana ajunge la Iasi, scos cu greu din lumea satului "ca ursul din barlog" se restructureaza pe doua planuri: universul vietii taranesti si procesul de formare a lui Nica. Cele patru parti sunt dedicate descrierii si prezentarii copilariei protagonistuiui. Astfel in partea I evoca plina de duiosenie satul natal, prima scoala, primii dascali si metodele primitive de educatie: 'calul Balan'; 'SfSntul Niculai'; 'procitania de sambata" dar si naybatille copilaresti: prinderea mustelor cu ceasloavele unse. Tot aici sunt prezentati primii colegi ai lui Nica, si bunicul David Creanga, indrumatorul in ale invataturii si de la care si-a preluat pseudonimul literar scriitorul. Capitolul se incheie cu descrierea scolii din Brosteni. imbolnavirea de raie de la caprele Irinucai si pravalirea bolovanului de pe coasta. Partea a doua se deschide cu reluarea satului natal, desccriere plina de farmec in special cand infatiseaza casa parinteasca. Capitolul este plin de lirism si pregateste cititorii pentru a introduce in centrul amintirilor chipul mamei pe care autorul dupa trecerea vremii, o vede intr-o lumina destul de frumoasa. Sunt inserate apoi o serie de intamplari hazlii:" La scaldat", "Pupaza din tei" furtul cireselor, jocurile din din casa parinteasca, obiceiurile de Anul Nau, smantanitul oalelor. Capitolul se incheie cu p autocaracterizare. In partea a treia sunt prezentate scolile prin care a perindat NicaS Scoala din Targu-Neamt; "fabrica de preoti" din Falticeni, unde sunt prezentate alte metode primitive de educatie dar si desele petreceri de la gazda humulestenilor, Pavel Ciubotariul. Partea a patra si ultima, mai scurta decat celelalte, prezinta despartirea de satul natal, in toamna anului 1885 cand este obligat,dupa staruintele mamei sale sa plece la seminarul de preoti de Socola. Plecarea are valoarea unei dezradacinari, deoarece eroul urmeaza sa intre intr-un spatiu total necunoscut oraganizat dupa legi straine lui. Se valideaza astfel calitatea de cronotop al satului in primele trei patti, acesta fiind un 'spatiu ideal pentru o copilarie ideala' - G. Calinescu. in timp ce in ultima parca el repreyinta locul primelor iubiri. In 'Amintiri din copilarie' exista mai multe tipuri de cronotop, dar cel mai important este cronotopul satului. Nica si varis sau au intuitia faptului ca, intorsi

in sat dupa un timp, nu vor mai gasi acelasi spatiu. Humulestiul este un cronotop, definit cu migala de-a lungul operei si definind la randul sau protagonistul, fiinta unica, si irepetabila ce nu se confrunta nici cu naratorul matur, nici cu autorul. Satul reprezinta paradisul copilariei. Din punctul de vedere al lui Nica, el este spatiul sacru al unei fericiri eterne, din care insa va fi expulzat in momentul "coacerii", maturizarii sale.Plecarea spre Ia;i devine un fel de nastere cu dureri, o alungare definitiva in lumea imperfecta. Timpul si spatiul se impletesc intr-o metafora ce pune in lumina noua anumite elemente ale operei. Un episod din viata personajului se desfasoara intr-un spatiu irepetabil la fel ca si timpul.

Al doilea argument ce statuteaza caracterul de roman traditional vizeaza modul de individualizare a personajelor ele fiind de extractie rurala. In 'Amintiri din copilarie' personajul principal este Nica, el fiind present in toate cele patru parti ale romanului. In primele trei parti este copilul nazdravan care nu are alta grija decat pe cea a jocului in timp ce in ultima parte este 'holtei din pacate". Nica este urmarit pe parcursul operei 'de cand a facut ochi" si pana cand ajunge sa Iasi, intamplarile si peripetiile acestuia fiind in centrul atentiei. Ca instanta narativa, baiatul este personaj principal deoarece are ocurenta pe parcursul discursului narativ, iar toata actiunea este concentrata in jurul lui si personaj central, deoarece are rolul cel mai important in transmiterea mesajului operei. Prin lintermediul poznelor, da o anumita semnificatie jocului si copilariei, lucruri ce trezesc in sufletul cititorului sentimente diferite. Datorita ocurentei numelui pe parcursul diegezei este un personaj protagomst. Romanul este dezvaluit sub forma unui 'bildungsroman', deoarece vizeaza in punctele esentiale in zidirea interioara a lui Nica, acesta devenind personaj tridimensional. Intamplarile si peripetiile prin care trece sunt povestite de el insusi, devenind si narator al intamplarii: 'ma vede tilog in pielea goala pe nisipw. Ca referent uman, adica din punctul de vedere al fiintei pe care imagineaza, Nica beneficiaza de un portret fizic direct clasic: 'purtam plete'; 'copile cu parul balan' 'can mauitam i oglinda, barba si mustete ca in palma' .Portretul moral se realizeaza prin caracterizarea directa ce rezulta din discursul naratorului, al personajelor si al personajului insusi, autocaracterizarea: 'un baiet prisarit, rusinos si fricos de umbra mea'; 'stropsitul de Ion', cat si prin caracterizarea indirecta: are cunostinta autoritatii tatalui, este mamos, are prezenta de spirit, este hamic, indraznet, nazdravan, las si capabil de sentimente.Toate acestea demonstreaza faptul ca Nica reprezinta simbolul copilului universal in spatiul rural de munte moldovenesc dand operei un mare grad de generalitate.

Una dintre persoanele cele mai importante pentru Nica si unul dintre personajele secundare ale operei este mama. Ea este prezentata pe parcursul primelor trei parti drept gospodina care are grija de treburile casei, mama care nu mai poate de incurile copiilor si care este nevoita sa le faca 'un surub, doua in cap cand acestia ridicau casa in slavi', iar in cea de-a patra parte este femeia cultivata care doreste ca fiul ei sa-si depaseasca simpla conditie de taran. Ca instanta narativa, mama este personaj secundar, deoarece are ocurenta mare, in special in partea a doua, precum si personaj tridimensional, pentru ca se intregeste pe parcursul discursului narativ. Ca referent uman, ea beneficiaza de portret moral, portretul fizic lipsind cu desavarsire. Acesta se realizeaza pe baza caracterizarii directe: 'plina de minunatii [] bratele ei m-au leganat cand ii sugeam tata cea dulce si ma alintam Ia sanu-I gangurind [] si sange din sangele ei si carne din carnea ei am imprumutat, si a vorbi de la dansa am invatat", dar si a caracterizarii indirecte, prin fapte si vorbe: 'stia a face multe si mari minunatii: alunga nourii cei negrii; inchega apa cu numai doua picioare de vaca; batea peretele sau cu vreun lemn de care ma paleam la cap, la mana sau la picior". Mama este un personaj complet ce este completata de tatal copiilor, personaj cu rol foarte important in 'Amintiri". Acesta este, de asemenea, personaj secundar, dar cu ocurenta mai mica pe parcursul operei decat a mamei. Este si personaj tridimensional, deoarece se intregeste pe parcursul discursului narativ. In primele trei parti este cel care asigura prin munca sa cele necesare traiului si cel care se intoarce noaptea de la padurea lui Dumesnicu : are puterea de a se juca cu fiii sai si de a-si mucali nevasta pentru ca nu intelege nazdravaniile copiilor. In partea a patra este taaal ingrijorat de cum va putea sa tina piept

cheltuielilor, deoarece,pe vremea aceea, pentru satisfacerea serviciului scolar,taranul trebuia sa faca mari sacrificii pecuniare .Ca referent uman, beneficiaza de un portret moral facut prin caracterizare idirecta" 'cat era de ostenit, ne primea cate pe unul, ca la baba oarba, zicand «tata mare!» si ne saruta pe fiecare". Aceste trei personaje se individualizeaz si prezinta tipuri umane de la sat ceea ce da caracter traditional operei.

Al treilea argument, care coroboreaza statutul de roman traditional, vizeaza elementele de stil si de arta narativa. Printre acestea se numara oralitatea, acea trasatura a stilului creator literar prin care se creeaza impresia cititorului, nu ca citeste, ci ca i se povesteste prin viu grai. Ca procedeu dominant este uzitarea prezentului dramatic si al imperfectului, timpuri verbale care dau impresia unei anumite sfatosenii:"imi spuneam", "eram holtei", "ma lupt". Particulele demonstrative subliniaza de cele mai multe ori gesturi familiare vorbirii: "i-auzi mai". Un alt procedeu important al oralitatii este dialogul ce invadeaza naratiunea, materialul lexical folosit fiind de o plasticitate si de o suculenta unica. Monologul interior este o punte intre dialog si naratiune, realizata de cele mai multe ori stilul indirect liber: "Mo Luca, se si aude strigand afara «Gata sunteti?»". Muzicalitatea frazei este realizata de antepunerea temporalelor: "cand eram hotarat", viitor popular perifrastic: "ai sa pleci". Belsugul verbelor este ?? si de evitarea monotoniei prin utilizarea unei game sinonimice largi:"lasa-ti baiete satul","daca te lasa pardalnica de inima". Autorul apeleaza la expresii idiomatice si la grupuri sintactice devenite fix cu vremea si avand un sens figurat: "istilalti:, "caslegi","ocnita". Simplitatea textului este data de lipsa metaforelor si abundenta comparatiilor:"ca telegarii". Cel mai adesea, pentru a statuta cititorul ca interlocutor, autorul apeleaza la discursul retoric, adresandu-i-se prin forme de persoana a-II-a: "caci n ??? va para saga". "uite cum te trage pe furis apa in adanc". Alaturi de oralitate, autorul da frumusete "Amintirilor", el fiind de trei feluri: umor de caracter, umor de situatie, si umor de limbaj cu aspect generalizat. Umorul este realizat pe baza unor procedee variate. Cel mai ocurent este cel rezultat din contrastul dintre aspetul realist al limbajului si cel fantastic al referirii contextuale: "sarbezi la fata si zbarciti de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte. Procesul autoadresarii sprijina tendinta autorului de a face haz de necaz "si doar ma sileam si eu s-o fac pe mama a intelege ca pot sa ma imbolnavesc de dorul ei, »mai bine ramai pe loc, Ioane«". Superlativul absolut este realizat pe baza unei game variate de procedee: "din cale-afara", "mort-copt", "cu tot inadinsul". Locutiunile verbale foarte plastice: "a se intrece cu dediochiul" si imprecatiile "patruzecile mane-sii de golan" impanzesc textul si dau masura inepuizabila inventivitatii verbale. Alte procedee ce genereaza umorul sunt: folosirea diminutivelor cu rol augumentativ: "insuratei de-al doilea", portrete comice: "Traznea, Gatlan, Oslobanu, autopersificarea: "nemernicii de noi", identificarea prin epitete plastice: "stropsitul de Ion", antifraza "Zahei al tau cel cuminte", deraierea lexicala: "furloasele", echivoc "umbland vara cu baietii dupabureti"

Din perspectiva unei interpretati moderne "Amintirile" ofera cititorului copetent adevarate delicii spirituale. Aplicand notiunile moderne de naratologie, vedem ca opera lui Creanga raspunde surprinzator, mai ales ca avem de- a face cu un narator cu inclinatii ludice. Opera are parte de un tipar auctorial cand naratorul, plasat la nivelul discursului, este un om matur care isi aduce aminte cu nostalgie de copilarie "stau cateodata si-mi aduc aminte". Intre timpul diegezei si timpul discursului este o distanta de doua-trei decenii, ceea ce face ca viziunea naratorului sa fie subiectiva. Pe parcursul celor patru parti naratoruI are mai multe functii, ele fiind: 'homodiegetic,deoarece naratorul verbalizeaza la persoana I, intradiegetic, deoarece este implicat in actiune, omniscient, deoarece el este in totala cunostinta de cauza asupra actiunii si personajelor, auctorial, deoarece cunoaste deynodamantul, unipreyent, deoarece intamplarile sunt focaliyate in mod general an acelasi loc, rar apeland naratorul la tehnica instantaneelor sincrone, creditabil, deoarece naratorul livreaya toate infromatiile detinute. Exista mai multe tipuri de focalizari, cum ar fi focalizarea zero sau focalizarea interna,cand naratorul stie mai multe sau cat personajul iar raportul dintre timpul povestirii si cel al diegeyei poate fi de ulterioritate sau simultaneitate.

Pe parcursul rornanului, autorul apeleaza la anumite tehnici narative.Una dintre ele este tehnica instantaneelor sincrone ce apare atunci cand naratorul prezinta intamplari care se petrec simultan in locuri diferite. O alta tehnica este tehnica amfiteatrului validata atunci cand diegeza, chiar daca se desfasoara si in alte locuri, graviteaza in jurul unui singur personaj. Cea de-a treia tehnica este povestirii in rama ce reprezinta o suita de nuclee narative autonome asezate convergent, incadrate de "rama", discursul narativ generic al naratorului principal.

Toate acestea demonstreaza caracterul de roman traditional ca specie literara complexa a genului epic in care actiunea dominanta bazata pe evenimente totale, se desfasoara pe mai multe planuriffiind sustinuta de numeroase personaje bine individualizate din viata satului , realizand tema sociala de extractie rurala. Gratie harului sau scriitoricesc, Ion Creanga a reusit, prin opera sa,sa

ramana constant sursa de inspiratie pentru prozatori contemporani precum Mihail Sadoveanu si Marin Preda.

Amintiri din copilariede Ion Creanga

Caracterizarea personajelor

- personajele sunt caracterizate succint, prin trasaturi definitorii;- dupa G. Calinescu, pot fi identificate mai multe tipologii de personaje: tipul batranului intelept (David Creanga, Parintele Duhu), batranul hataru (cel care da drumul pupezei), gurmandul (Oslobanu), zgarcitul (Mogorogea);- Creanga genereaza portrete ilustrative, ca de exemplu portretul preotului, realizat prin enumerearea unor proverbe si zicatori, care contureaza pozitia sociala a personajului sau modul in care este perceput: bir n-aveti a da, si havelele nu faceti; la mese sedeti in capul cinstei si mancati tot placinte si gaini fripte, iar la urma va plateste si dintaritul, – vorba ceea: picioare de cal, gura de lup, obraz de scoarta si pantece de iapa se cer unui popa;- personajele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune sau prin limbaj;- prin tehnica detaliului, Creanga reuseste sa schiteze o individualitate, sa nuanteze caracterele;- multe dintre personaje se retin din lapidarele si expresivele caracterizari, pe care le face autorul insusi: Smarandita este o “zgatie de fata”, badita Vasile – “harnic si rusinos ca o fata mare”, dascalul Iordache “clampanea de batran si avea darul suptului”, Traznea e “bucher de frunte si tamp in felul sau”, etc.

Caracterizarea Smarandei Creanga

- mama lui Nica;- ilustreaza portretul general al mamei;- intruchipeaza toate ipostazele maternitatii;- reprezentativ pentru acest personaj este sensibilitatea;- se induioseaza la suferintele copiilor, la gandul succeselor lor in viitor (ajungerea lui Nica preot);- este autoritara, dar totodata iertatoare, isi cearta cu asprime barbatul si copii dar la fel de repede le iarta greselile si revine la obisnuita ei blandete;- are un dezvoltat simt al umorului, isi lasa flacaul (pe Nica) fara vesminte, cand pleaca la scaldat fara voia ei;- Nica este sustinut moral si determinat sa invete carte din cauza optimismului mamei sale;- este o fire evlavioasa si cea mai mare dorinta a ei este sa-si vada feciorul preot.

Caracterizarea lui Nica - imaginea copilului universal;- copilaria este varsta de aur, cand copii sunt lipsiti de griji: “Ce-i pasa copilului cand mama si

tata se gandesc la neajunsurile vietii…”- seninatatea si neastamparul, specifice copilariei, sunt prezentate prin comparatii cu elemente

concrete din natura: “Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa”;

- este fericit;- traieste intr-o lume imaginara, despre care crede ca este aievea (se crede un Fat-Frumos

incalecat pe bat, ca pe un cal nazdravan, care “…alearga cu voie buna, si-l bate cu biciul, si-l struneste cu tot dinadinsul si racneste la el din toata inima de-ti ie auzul..”)

- aglomerarile verbale releva dinamismul jocului si intensitatea bucuriei;- dupa ce toata ziua o tineau intr-un joc, caci de treaba nici nu putea fi vorba (vorba mamei “se

codesc, se dramboiesc, se sclifosesc“), seara la culcare “ne luam la harjojoana si nu puteam  adormi de incuri”;

- nu este un insingurat, el apare in permanenta fie in sanul familiei, fie in comunitatea satului;- scriitorul are capacitatea de a vedea in sine copilul de pretutindeni si de oricand, cum insusi

declara: “asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copii de cand lumea asta si pamantul“;

- intamplarile prin care trece sunt toate “evenimente de cunoastere”, deoarece prin ele Nica isi largeste sfera de simtire si intelegere, se complica sufleteste, se formeaza ca om.

La sfarsitul partii a doua Creanga isi alcatuieste un “autoportret“ miscator, dar in acelasi timp ingaduitor: “Ia, am fost si eu in lumea asta, un boţ cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazaci de ani, nici cuminte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu m-am facut.”

Caracterizarea lui Nică (plan de idei)

I Introducere

- “Ion Creangă este, fără îndoială, cel mai de seamă povestitor român, creator al unei opere intrate definitiv în conştiinţa noastră naţională.

Într-un sens mai restrâns, Ion Creangă a fost considerat multă vreme un talentat “prelucrător de folclor”, apoi un genial “creator de poveşti în stil popular – realistic”, devenind cu timpul un jovial povestitor.”

- Scrisă în ultima parte a vieţii autorului, lucrarea Amintiri din copilărie constituie o retrăire a timpului fericit şi definitiv pierdut

- Amintirile lui C nu urmăresc evenimentele în ordine cronologică. Selectând întâmplările pe care memoria le retrăieşte cu mai multă pregnanţă. Faptele de viaţă selectate de autor compun imaginea copilăriei universale, nicidecum o autobiografie

II Introducere la caracterizare

- autorul priveşte această operă din punctul de vedere al copilului dar şi al povestitorului. Eroul central apare, aşadar, înfăţişat de autor, din copilărie până în pragul adolescenţei.

- Într-un prim plan este zugrăvit procesul de formare a lui Nică şi evoluţia lui spirituală, strâns legată de mediile pe care le străbate

- Nică este eroul unei copilării ca toate copilăriile dar tocmai de aceea singulară în particularitatea ei. E este centrul acestui univers şi demersul narativ comentează un personaj care se iniţiază în legile vieţii

III Copilăria copilului universal

- copilăria lui Nică este de fapt copilăria copilului universal, cu poznele şi cu joaca adecvată vârstei. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, nimic cu caracter de confesiune, ori de jurnal

- Creangă nu se consideră diferit de alţi copii. Nu aspectele de diferenţiere îl interesează, ci stadiul de nediferenţiere, de veselă inconştienţă, de ignorare a necazurilor din copilărie

- Nică este prezentat preponderent comportamental, şi nu prin interioritatea care individualizează

IV Paradisul copilăriei

- naratorul este un adult pentru care retrăirea copilăriei reprezintă o consolare de necazurile vârstei mature, care nu sunt amintite în mod explicit, dar pot fi ghicite dintr-un oftat involuntar ori prin contrast cu perioada fericită evocată: ”Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare.

V Caracterizarea

- personajul lui Nică poate fi privit din mai multe unghiuria.) Nică este o ipostază a copilului universal: el se joacă ridicând casa în slăvi,

fură cireşele de la mătuşa Mărioara şi, apoi, pupăza din tei, iar la şcoală, omoară muşte, “făcând prăpăd din ele”

1. Pus mereu pe pozne, Nică este caracterizat, mai ale prin întâmplările pe care le provoacă ori la care ia parte. Uneori, caracterizarea este făcută de alte personaje

2. Nică este stăpânit de o stare de veselie şi fericire continuă: “Şi eu eram vesel pe vremea cea bună şi sturlubatic şi copilăros ca vântul în turbarea sa”

b.) Nică ca personalitate:1. este un băiet ruşinos şi fricos “ o mulţime de băieţi şi fete între care eram şi eu,

un băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra mea”2. Mai târziu el devine “cel mai bun de hârjoană şi slăvit de leneş”

c.) Ataşamentul faţă de satul său:

1. Durerea despărţirii, înstrăinarea şi dorul după frumoasele meleaguri ce rămâneau în urmă, în timp ce căruţa lui Moş Luca îl ducea spre un loc necunoscut şi “depărtat”

2. Iubirea faţă de meleaguri este înfăţişată prin descrierea Ozanei şi prin

evocarea stărilor sufleteşti ale personajului

Amintiri din copilărie

Una dintre principalele lucrări ale scriitorului român Ion Creangă. Cea mai mare dintre cele două lucrări ale sale aparținând genului memorialistic, ea conține unele dintre cele mai caracteristice exemple de narațiune la persoana întâi din literatura română, fiind considerată de critici capodopera lui Creangă. Structurată în capitole separate scrise de-a lungul mai multor ani (între 1881 și 1888), părți din ea au fost citite în fața cenaclului literar Junimea din Iași. Trei dintre cele patru secțiuni au fost publicate în timpul vieții lui Creangă de revista Convorbiri Literare, ultima parte rămânând neterminată după moartea scriitorului.

Cartea oferă o relatare detaliată a copilăriei lui Ion Creangă, petrecută în ceea ce era atunci Principatul Moldovei, cu amănunte privind peisajul social al universului copilăriei sale, descriind relațiile dintre eroul principal, cunoscut în acest context ca Nică al lui Ștefan a Petrei sau Nic-a lui Ștefan a Petrei, și diversele persoane cu care interacționează. Ea urmărește maturizarea lui Nică, de la o vârstă idilică în satul Humulești (astăzi parte a orașului Târgu Neamț) la o adolescență rebelă și la pregătirea pentru intrarea în rândul preoțimii ortodoxe în centrele urbane Fălticeni și Iași. Cursul narațiunii este întrerupt adesea de îndelungate monologuri ce exprimă cugetările și sentimentele lui Creangă. Textul însuși este remarcabil prin utilizarea unui vocabular caracteristic bogat în particularități dialectale din zona Moldovei.

Amintiri din copilărie a fost editată și publicată de mai multe ori, și este văzută ca o lucrare clasică a literaturii pentru copii în limba română. A constituit sursă de inspirație pentru mai mulți autori și a stat la baza filmului omonim din 1964, realizat de Elisabeta Bostan.

Narațiunea

Primul capitol

Relatarea lui Creangă[1] începe cu un monolog extensiv și cu o descriere nostalgică a locului nașterii sale, cu o scurtă prezentare a istoriei Humuleștiului și a statutului social al familiei. Primul capitol se concentrează pe mai multe personaje legate direct de primii ani de școală ai lui Nică: Vasile a Ilioaei, tânărul învățător și cleric ortodox, care îl înscrie în clasa nou înființată; superiorul lui Vasile, preotul paroh; Smărăndița, fata inteligentă, dar neastâmpărată, a preotului; tatăl lui Creangă, Ștefan, și mama Smaranda. Unul dintre primele episoade prezentate în carte prezintă pedepsele corporale recomandate de preot: copiii erau puși să stea pe un scaun denumit Calul Balan și biciuiți cu Sfântul Nicolai (denumit după hramul bisericii). Fragmentul este și o relatare retrospectivă și în ton jovial a interacțiunii cu ceilalți copii, de la jocurile lor preferate (prinderea muștelor cu ceaslovul) până la iubirea copilărească a lui Nică pentru Smărăndița și la folosirea abuzivă a pedepsei corporale de către un monitor gelos. Creangă își amintește dezamăgirea față de activitățile școlare și apetitul său pentru chiul, arătând că motivația sa pentru înscrierea la școală erau promisiunea unei cariere preoțești, atenta supraveghere a mamei, dorința de a o impresiona pe Smărăndița, și beneficiul material obținut prin cântatul în corul bisericii. Școala este, însă, întreruptă brusc atunci când Vasile a Ilioaei este luat cu arcanul și recrutat cu forța în armata moldoveană.

După o perioadă în care urmează școala sub supravegherea lui Iordache, pe care textul îl descrie ca pe un bețiv, noul învățător moare într-o epidemie de holeră, iar Smaranda și Ștefan decid să-și trimită fiul afară din sat. Nică urmează calea transhumanței și este dat în grija unor ciobani, dar se îmbolnăvește și el de ceea ce naratorul afirmă că este holeră și, la întoarcerea acasă cu febră mare, este vindecat cu un leac băbesc fabricat din oțet și leuștean. După un timp, sub pretextul că nu ar mai dispune de bani, Ștefan își retrage fiul de la școală. Datorită insistenței Smarandei, copilul merge cu bunicul său David Creangă la Broșteni, unde, împreună cu vărul lui, Dumitru, este înscris la școală. Nică și Dumitru se adaptează greu, ambii plângând când, din porunca noului învățător, le sunt tăiate pletele. Amândoi locuiesc la o femeie pe nume Irinuca, într-o casă modestă de pe malul Bistriței, și unde, din cauza apropierii de capre, se îmbolnăvesc de râie. Creangă își amintește cum, încercând să se vindece cu băi dese în râu, el și vărul său au dislocat o stâncă, aceeasta rostogolindu-se și distrugând casa Irinucăi. După ce fug din Broșteni și locuiesc o vreme la Borca, cei doi copii pornesc mai departe, către casa lui David Creangă din Pipirig. După o călătorie prin Carpații Orientali, cei doi băieți ajung în sat, unde sunt primiți de Nastasia, soția lui David. Ea îi vindecă de râie folosind un alt leac băbesc, extras din mesteacăn.

Al doilea capitolManuscrisul secțiunii introductive a celui de-al doilea capitol din Amintiri din copilărie.

Al doilea capitol începe cu un alt monolog nostalgic, la rândul său introdus prin celebrul pasaj: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!” Textul continuă cu o prezentare a superstițiilor mamei, pe care le împărtășea și autorul. În urma indicațiilor Smarandei, Nică însuși crede că băieții „cu părul bălai” precum el pot invoca vremea frumoasă dacă se joacă afară când plouă, că unele pericole pot fi îndepărtate prin descântece, și că însemnarea corpului uman cu leșie sau noroi oferă protecție împotriva deochiului. Naratorul își exprimă totodată și regretul de a nu-i fi arătat mamei toată aprecierea lui, referindu-se la copilărie ca la „vârsta cea fericită”.

Această introducere este urmată de o prezentare a interacțiunilor între tatăl lui Nică, arătat drept un personaj distant și cu toane, dar adesea amuzat de poznele băiatului, și mama, care își supraveghează în mod direct copiii și-l critică pe Ștefan că nu o urmează în aceasta. Susținând că el însuși merita pedepsele adesea dure aplicate de părinți, naratorul își continuă relatarea prin detalii

referitoare la câteva dintre poznele copilăriei. El își amintește de sine participând direct la ritualurile de Sfântul Vasile (Anul Nou), făcându-și zornăitoare dintr-o vezică de porc și alăturându-se cântăreților din buhai în cadrul unor manifestări festive atât de zgomotoase încât îi irită pe ceilalți săteni. Povestea îl arată pe Nică îngurgitând tot laptele lăsat la smântânit de mama sa, și încearcând să transfere vina pentru aceasta asupra legendarilor strigoi, și enervându-l pe Chiorpec ciubotarul până când acesta îl pedepsea mânjindu-l pe față cu dohot. Vara, băiatul plănuiește o farsă pentru a fura cireșe de la unchiul său și intră în livada acestuia sub pretextul că și-ar cauta vărul. Surprins de mătușa sa și alergat printr-un lot de cânepă, el reușește să scape atunci când urmăritoarea rămâne încurcată între plante.

Un alt astfel de episod prezintă drumul băiatului la marginea satului, trimis să ducă mâncare zilierilor romi angajați de Ștefan și Smaranda. Acest episod este ocazia întâlnirii băiatului cu pupăza din sat (numită „cuc armenesc”). Nefericit pentru că trebuie să se trezească dimineața la cântecul păsării, Nică se răzbună prinzând-o în cuibul ei, proces îndelungat care îi duce la exasperare pe muncitorii care-l așteptau. Întâmpinat cu ostilitate de angajații tatălui când ajunge în cele din urmă la destinație, băiatul se întoarce la teiul pupezei și leagă pasărea extenuată, ascunzând-o în podul casei, de unde nu mai poate cânta. Fapta sa se dovedește a fi păguboasă pentru întreaga comunitate, lipsită acum de ceasul deșteptător, prin intermediul ei începând a circula zvonuri despre responsabilitatea lui Nică. În timp ce Smaranda se gândește dacă să dea sau nu crezare acestor zvonuri, băiatul decide că cea mai bună soluție pentru el este să vândă pupăza la târg. Întregul său plan este însă zădărnicit când un bătrân viclean, prefăcându-se că se uită mai de aproape la pasărea oferită cumpărătorilor, o eliberează. Pasărea zboară înapoi la cuib și Nică, înfuriat, îi cere moșului despăgubire. Acesta însă își râde de copil, dându-i de înțeles cum că Ștefan însuși s-ar afla în târg și cum că ar putea fi interesat de discuție, iar băiatul hotărăște că e mai înțelept să părăsească târgul de teama unor urmări mai nefericite.

După câteva paragrafe în care se concentrează pe acest gen de finaluri fericite, care duc la evitarea unor pagube mai mari, Creangă trece la descrierea primei sale slujbe: retras de la școală de Ștefan, băiatul se ocupă cu torsul. Acolo o întâlnește pe Măriuca, o fată de vârsta lui, care îi este simpatică. Datorită ei ajunge să aibă porecla de Ion Torcălău, ceea ce îl rușinează într-o anumită măsură, fiind numele dat unui țigan din Vânători și transgresând astfel o tradițională barieră etnică. Lui Nică îi place munca pe care o prestează, deși este una asociată în mod tradițional cu sexul feminin, dar este iritat de alte sarcini ce îi sunt atribuite, cum ar fi îngrijitul fratelui său cel mai mic. Neascultând de mama sa, băiatul lasă pruncul singur în leagăn și fuge să se scalde în râu. După ce amintește ritualurile-superstiție pe care copiii le practică în cursul acestor escapade (cum ar fi scurgerea apei din urechi pe două pietre, dintre care una este a lui Dumnezeu și alta a diavolului), naratorul descrie cum este prins de Smaranda, care îl pedepsește luându-i toate hainele și lăsându-l să se întoarcă acasă prin sat dezbrăcat. El reușește aceasta din urmă la capătul unui complicat traseu, dintr-o ascunzătoare în alta, și evită să fie mușcat de câini stând nemișcat timp îndelungat. După ce ajunge acasă, naratorul arată că, drept urmare a incidentului, „derdicam și măturam prin casă ca o fată mare”, comportament ce-i atrage laude din partea mamei. Capitolul culminează într-un alt scurt monolog, încheiat cu pasajul: „Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!”

Capitolul al treilea

Prima parte a celui de-al treilea capitol al cărții continuă cu metafora „bucății de humă însuflețită”, făcând din ea punctul de pornire a unui dialog imaginar purtat de narator cu sine însuși. El oferă mai multe detalii despre istoria Humuleștiului, începând de la războiul polono-otoman din 1672–1676 și menționând pe scurt trecerea imperialilor în căutarea frumoasei prințese Natalia (evenimente la care scriitorul susține că ar fi fost el însuși martor). Această prezentare îl determină pe narator să concluzioneze că „humuleștenii nu-s târiți ca în bârlogul ursului”. Afirmația servește drept introducere la următoarea perioadă din viața lui Nică: revenirea la școală, de această dată o nou-creată instituție, înființată din ordinul Domnului Moldovei Grigore Alexandru Ghica și condusă de teologul Isaia

„Popa Duhu” Teodorescu. Urmează o descriere detaliată a discursului inaugural ținut de Ghica, la care Creangă ar fi fost martor. Povestea se concentrează apoi pe Teodorescu, pe metodele sale de predare a metodelor aritmeticii, cum ar fi regula de trei simplă, și pe aparenta sa descurajare în fața unor elevi ca Nică Oșlobanu (descris de autor ca indisciplinat și egoist). O astfel de atitudine aduce cu sine un conflict între Teodorescu și preotul Niculai Oșlobanu, tatăl băiatului. Adâncit și de o dispută pe subiecte teologice și administrative, conflictul culminează cu izgonirea lui Teodorescu din biserica lui Oșlobanu de către Oșlobanu însuși, în fruntea călugărilor săi.

Narațiunea se concentrează apoi pe perioada petrecută de Creangă la seminar (școala de catiheți) din Fălticeni, unde, spre surprinderea sa mărturisită, se reîntâlnește cu Nică Oșlobanu. Protagonistul se înscrie la această școală după ce constată că toți prietenii săi apropiați părăsesc instituția lui Teodorescu, fapt ce îl lasă expus ca țintă a severității profesorului. În cele din urmă, el își convinge tatăl să-i mituiască pe profesorii de la seminar, amintind că asemenea daruri puteau chiar să scutească un elev de întregul efort de învățare. În alte fragmente, însă, Creangă insistă asupra metodelor de predare din seminar, metode ce implică învățatul mecanic și recitarea elementelor de gramatică românească sau a unor lucrări întregi de comentarii ale Bibliei, fapte ce îl fac pe narator să exclame: „cumplit meșteșug de tâmpenie, Doamne ferește!” Departe de supravegherea părinților și locuind împreună cu unii colegi și cu gazda lor, Pavel ciubotarul, tânărul duce o viață boemă, și se lasă introdus în cultura cârciumii. Naratorul schițează portretele prietenilor săi, pe baza abilităților sau atitudinilor lor definitorii: moș Bodrângă, care cântă din fluier; Oșlobanu, om de la munte, poate ridica și căra o căruță întreagă de lemne în spate; arătosul David, a cărui moarte timpurie scriitorul o atribuie efortului excesiv depus la învățătură; nepoliticosul Mirăuță, care face în ciudă negustorilor evrei declamând poezii antisemite, dar nu se obosește prea mult cu școala; Trăsnea, care nu putea învăța gramatica decât memorând întregul manual, fiind foarte supărat din cauza înlocuirii alfabetului chirilic românesc cu cel latin; Zaharia „Gâtlan” Simionescu, un lingușitor care poate convinge adulții să-i tolereze gesturile îndrăznețe; Buliga, un preot dedat consumului de alcool și petrecerilor, care binecuvintează petrecerile întregului grup. Gălăgioasa companie parcurge crâșmele din și de lângă oraș, escapadele lor fiind punctate de gesturi licențioase, flirturi și chiar furturi din prăvălii. Scriitorul menționează în treacăt și o relație a sa cu fiica unui preot, care devine prima sa iubită.

Povestirea lui Creangă se concentrează și pe farsele jucate de el și de alții, ca pedeapsă pentru prietenii despre care credea că nu împart merindele pentru Crăciun. Aceste farse se folosesc de „poște”, instrumente anume făcute pentru a arde degetele de la picioare ale victimei în timpul somnului; utilizarea lor face ca victimele să plece din casă una câte una. Ultima asemenea încercare conduce totuși la o ceartă între cele două tabere, atât de zgomotoasă încât vecinii cred că a izbucnit un incendiu sau că au atacat trupele imperiale staționate în Fălticeni (prezență militară concomitentă cu Războiul Crimeei și cu vacanța tronului Moldovei). Cearta tinerilor se termină cu evacuarea tuturor din casă, Creangă mutându-se în gazdă la un fierar. Primăvara, vine vestea că școala de la Fălticeni se va închide, elevii urmând să fie mutați la mănăstirea Socola din Iași. Capitolul se încheie cu nesiguranța ce îi cuprinde pe elevi: unii hotărăsc să-și încerce norocul la Socola până la începutul unui nou an școlar, iar alții își abandonează definitiv șansele la o carieră preoțească.

Capitolul al patrulea

Al patrulea (și ultimul) capitol al Amintirilor din copilărie începe cu prezentarea îndoielilor pe care le are Creangă privind plecarea din Humulești înspre îndepărtatul Iași: „Ursul nu joacă de bună voie". Naratorul se folosește de această ocazie pentru a descrie lucrurile cele mai dragi lui în Humulești: peisajul („Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire Cetatea Neamțului de atâtea veacuri!”), familia și tovarășii, și obiceiurile locale legate de petreceri și dans. Planurile sale de a rămâne acasă sau de a se călugări sunt zădărnicite de mama sa Smaranda, care invocă reputația strămoșilor pentru a-l convinge să plece la Socola și să-și facă un nume ca preot mirean.

Narațiunea relatează apoi călătoria de la Humulești spre capitala moldoveană: Creangă și Gâtlan sunt pasagerii căruței cu cai a lui Luca, vecinul și prietenul lor. Naratorul își amintește rușinea și frustrarea pe care a simțit-o când a văzut că „zmeii” lui Luca erau de fapt niște „smârțoage [...]

vlăguit[e] din cale-afară”, și descurajarea ce-i cuprinde pe el și pe Zaharia în fața necunoscutului. Acest sentiment este accentuat și de remarcile trecătorilor față de starea jalnică a atelajului lui Luca, remarci care sporesc în sarcasm pe măsură ce călătorii se apropie de destinație. Sunt prezentate totodată impresiile scriitorului față de peisajul moldovenesc, dimpreună cu preferința sa pentru peisajul montan dinspre vest, pe care căruța îl lăsa în urmă, în raport cu zonele de pe malul stâng al Siretului (acolo unde, cum spune Luca, "apa-i rea și lemnele pe sponci; iar vara te înăduși de căldură, și țânțarii te chinuiesc amarnic"). Capitolul și volumul se încheie brusc cu o descriere a elevilor din toate școlile Moldovei adunați în curtea mănăstirii Socola.

Istoricul publicărilor

Amintiri din copilărie sunt, împreună cu portretul lui Isaia Teodorescu (lucrare intitulată eponim Popa Duhu), una dintre lucrările memorialistice ale lui Creangă, lucrări diferite de celelalte din corpul operei, care aparțin genurilor basmului și anecdotei.[2] Cele patru capitole au fost scrise în mai multe etape consecutive de scriere, despărțite de intervale de timp lungi, și au fost publicate la început ca texte distincte. Partea a patra a rămas neterminată din cauza îmbolnăvirii și apoi a morții autorului.[3] Fiecare capitol a fost produsul unei munci semnificative din partea lui Creangă: când au început să circule primele versiuni ale acestora, autorul era deja recunoscut în sânul comunității literare pentru abordarea laborioasă pe care o adoptase față de procesul de scriere (așa cum documentează relatările psihologului Eduard Gruber, contemporan cu Creangă).[4] Creangă își citea din când în când aceste texte, precum și celelalte scrieri, în fața unui public format din membrii societății literare Junimea (printre care Iacob Negruzzi, Vasile Pogor și Alexandru Lambrior).[3]

Textele individuale, inclusiv a patra secțiune, publicată postum, au apărut la început în diverse numere ale revistei junimiste Convorbiri Literare începând cu 1881.[3] Primul capitol în versiunea sa fragmentară inițială, precum și versiunile ulterioare de limbă română ale operei complete începeau cu cuvintele lui Creangă: Dedicație d-șoarei L. M., cu referire la Livia, fiica mentorului lui Creangă, liderul Junimii Titu Maiorescu, persoană ce probabil a copiat și a corectat textul manuscriselor.[5] Ultima secțiune, incompletă, a fost probabil scrisă în anul 1889.[6] În acea perioadă, Creangă nu mai făcea parte din Junimea și nu mai era în relații cu Maiorescu; de aceea, textul a fost citit în fața cenaclului literar al lui Nicolae Beldiceanu, pe care îl frecventa împreună cu Gruber.[7]

Întregul text a fost publicat sub formă de carte ca secțiune a unei culegeri de lucrări ale lui Creangă, sub îngrijirea lui Gruber, a lui A. D. Xenopol și a lui Grigore Alexandrescu în 1892 (la rugămintea fiului scriitorului, Constantin).[7] A doua astfel de ediție a făcut parte și din prima ediție completă a operelor lui Creangă, publicată între 1902 și 1906 de către folcloristul Gheorghe T. Kirileanu.[8]

Rezultatul muncii lui Creangă a fost remarcat pentru contextul său lingvistic relativ izolat, adesea bazat pe elemente obscure din vocabularul românesc, adoptând formulări populare, arhaice și regional-moldovenești.[9] Asemenea elemente au făcut din Amintiri din copilărie o carte dificil de tradus în alte limbi. O comparație cu traducerile în limba engleză, realizată de profesoara Anca Mureșan, atenționează: „Limbajul popular și regional al lui Creangă pune probleme diverse și serioase unui translator. Printre problemele lexicale, trebuie menționați și numeroșii termeni utilizați de Creangă și legați de viața rurală, de practica bisericească, de superstiții și așa mai departe.”[9]

Structura și stilul

Aspecte convenționale și relatarea subiectivă

Retrospectiv, atenția criticilor s-a concentrat într-o măsură semnificativă asupra diferenței dintre originalitatea și subiectivitatea narațiunii lui Ion Creangă pe de-o parte și, pe de altă parte, respectarea convențiilor în vigoare privind stilul literar. George Călinescu, influentul istoric și critic literar interbelic, a afirmat că autorul a recurs la un stil tradițional de povestire, lipsit de individualitate, și că, din acest motiv, textul nu are „caracter de confesiune ori de jurnal”.[10] El considera, în schimb, că

Amintirile conturează „copilăria copilului universal”.[10] Relevând că această carte adaptează caracteristicile tradiției orale și povestirea în ramă existentă încă din literatura renascentistă, Călinescu o vedea ca pe un spațiu de încercare a monologurilor autorului și o ilustrare a calităților sale ca povestitor.[11] El afirma că poveștile sunt „adevărate, dar tipice, fără adâncime; odată repovestite cu un altfel de gesticulare, subiectul și-ar pierde toată atmosfera plină de viață.”[11] În contrast, contemporanul și colegul lui Călinescu, Tudor Vianu, sugera: „Personajul basmelor, al nuvelelor, al anecdotelor se povestește pe el însuși în Amintiri din copilărie, operă atât de puțin populară în intenția ei”.[12]

Referitor la similitudinile dintre textul lui Creangă și tradiția renascentistă, Vianu observa: „Ideea de a se povesti pe sine însuși, de a prezenta etapele unei formații, înceata însumare a impresiilor vieții, apoi sentimentul timpului, al scurgerii lui ireversibile, al regretului pentru tot ce s-a pierdut în consumarea lui, al farmecului retrăit în amintire sunt tot atâtea gânduri, afecte și atitudini proprii omului modern de cultură. Niciun model popular nu i-a putut pluti înainte lui Creangă, scriindu-și Amintirile, dar, desigur, nici prototipurile culte ale genului, primele autobiografii și memorii ale Renașterii”.[12] Conform interpretării sale: „Aci, ca și în poveștile și povestirile sale, Creangă execută trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe o cale pur spontană prin dezvoltarea organică a unei înzestrări exercitate în întregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsă acum să se depășească pe sine”.[12]

Asemenea teme sunt prezente și în comentarii critice ulterioare. Într-un articol din 2000, eseistul și romancierul Norman Manea dezvoltă concluziile lui Călinescu, susținând că naratorul „stabil”, „senin” și „solar” al Amintirilor din copilărie „nici nu există decât în descoperirea acestui concret mirific, tradițional, riguros”.[13] Raportându-se la un text al criticului Mircea Moț, care opina că Amintiri din copilărie este „una din cele mai triste cărți ale literaturii române”, cronicarul literar și eseistul Gheorghe Grigurcu considera că narațiunea prezintă „o tensiune între individ ca reprezentant holografic al structurii căreia îi aparține și universul scris, intuitiv un spațiu profan, o vagă imitație a actului demiurgic, și astfel un sacrilegiu."[14] În 2008, istoricul literaturii Nicolae Manolescu spunea că volumul Amintirilor evidențiază „geniul lui Creangă”, legat de „registrul naiv și vesel al copilăriei”, prin aceasta fiind implicit superior tuturor celorlalte lucrări în proză ale scriitorului.[15] Începutul celei de-a doua părți (în care naratorul face referire la jocurile copilăriei sale, la animalele ținute de mama sa, și la vatra casei) a devenit unul dintre cele mai apreciate fragmente din literatura română.[16] Manea observă că, prin intermediul aceastei secțiuni de proză, Creangă va fi reușit să transmită „perfect” atât „situarea temporală și spațială” a povestirii sale, cât și „toate detaliile unei lumi ingenue și pline de neastâmpăr”.[17] El pune în contrast această perspectivă cu un alt fragment la persoana întâi: începutul romanului Întâmplari în irealitatea imediată a romancierului interbelic Max Blecher, care cufundă imediat cititorul într-un univers de incertitudine modernistă, suferință și subiectivitate.[18]

Diverse comentarii asupra textului s-au concentrat pe măsura diferenței dintre relatarea lui Creangă și detaliile reale ale biografiei sale, în particular asupra vieții în familia lui Ștefan a Petrei. George Călinescu susținea că scriitorul moldovean ar fi fost de fapt produsul unei familii monoparentale, fiind crescut doar de mama lui, Smaranda, care s-ar putea să nu-și formalizat niciodată legătura cu Ștefan.[19] Dan Grădinaru, autorul unei biografii a lui Creangă, consideră că narațiunea îl prezintă pe Nică drept „un singuratic” și, folosind o terminologie din psihanaliză, vede întregul volum ca pe o dovadă a unui „complex de detronare” și a unui accent excesiv pus pe dragostea maternă.[20] Aceste abordări au primit comentarii negative din partea criticului Luminița Marcu, care a discutat „deformarea” efectuată de Călinescu prin interpretarea personalității scriitorilor în baza textelor lor, fără a separa contextele, și care a judecat comentariile lui Grădinaru drept dovadă a unei „manii a freudismelor”.[20]

Valoarea ca document istoric

Descrierea universului copilăriei de către Creangă ca realitate atemporală, ca și accentul pus pe tradiție, este în strânsă legătură cu satul său natal și cu regiunea înconjurătoare. În opinia lui Norman Manea, decorul „perfect recognoscibil” al narațiunii surprinde „cicluri repetitive”.[13] Concentrându-se pe descrierea Humuleștiului din primele rânduri ale cărții, istoricul Neagu Djuvara comenta: „chiar

dacă socotim că adultul înfrumusețează, transfigurează, «îmbogățește» amintirile din copilărie, cum să nu recunoaștem, la Creangă, sinceritatea în înduioșătoarea evocare a satului copilăriei sale?”[21] Djuvara se folosește de acest fragment pentru a aborda problematica structurii societății rurale românești din Moldova, o societate relativ mai înstărită, datorită activităților în domeniul industriei textile, decât Muntenia, concluzionând că: „dacă ne gândim la satele de bordeie din lunca Dunării, aici ne aflăm în altă țară”.[22] Folcloristul și criticul Marcu Beza a folosit opera ca material de studiu asupra folclorului românesc, a varietăților sale și a impactului său, observând că episodul în care cântăreții din buhai sunt goniți de gospodarii furioși arată că unii țărani preferau o sărbătoare mai liniștită uneia ce era, de fapt, un ecou al ritualurilor păgâne privind fertilitatea.[23]

Pentru criticul Muguraș Constantinescu, un subiect de interes a fost constituit de statutul bătrânilor dintr-o comunitate moldovenească în contextul schimbărilor sociale, așa cum transpare acesta din textul Amintirilor din copilărie. Ea îl descrie pe David Creangă ca pe un „lider de clan” și ca pe un om luminat, condus de „înțelepciunea și echilibrul vârstei înaintate”, și care, deși analfabet, înțelege importanța pe care educația o poate atinge în viața nepotului său.[24] Constantinescu scrie: „bunul simț [al lui David] se conturează și în domeniul credințelor religioase, unde, ca orice bun creștin dintr-un sat românesc al secolului al XIX-lea, participă la liturghie, dar nu încurajează bigotismul soției sale”.[24] Bătrânul anonim care îl păcălește pe Nică eliberându-i pupăza, scrie Constantinescu, este una dintre acele figuri care, pentru a-l educa pe tânărul Creangă, recurg la „farsă” în detrimentul unei predici moralizatoare.[24] Alte figuri pe care comentatoarea le consideră relevante pentru o asemenea analiză sunt Chiorpec ciubotarul, moș Bodrângă și acele femei bătrâne care vindecă prin leacuri băbești.[25]

Descrierea de către Ion Creangă a vieții de la seminar și a metodelor pedagogice au fost la rândul lor plasate de criticii literari în legătură cu aspecte mai complexe ale viziunii sale despre lume. Zigu Ornea consideră că imprecațiile naratorului împotriva practicilor educaționale sunt de pus în legătură cu inovațiile produse de Creangă în cursul propriei sale cariere de învățător, și mai ales cu susținerea acordată de către acesta teoriilor lui Titu Maiorescu privind reformarea învățământului românesc prin modernizare instituțională și profesionalizare.[26] El însuși scriitor, Horia Gârbea discută textul ca dovadă a unui anticlericalism manifestat de Creangă (a cărui carieră preoțească se va fi sfârșit prin caterisire), adăugând: „Amintirile lui Creangă de la școala de catiheți ar descuraja orice candidat.”[27]

Influența

Amintiri din copilărie a început să devină o sursă de inspirație pentru diverși autori români la începutul secolului al XX-lea și în perioada interbelică. A fost imitată de I. Dragoslav în cartea lui din 1909, Povestea copilăriei—denumită de Călinescu „o pastișă disgrațioasă”.[28] Același critic a discutat și piesa de teatru adaptată după un capitol din „Amintiri din copilărie” de scriitorul I. I. Mironescu, sub titlul Catiheții de la Humulești—considerând-o „de prisos” în raport cu textul deja suficient de „dramatic” lui Creangă.[29] Nicolae Manolescu a identificat un alt produs al influenței lui Creangă memorialistul în Copilăria unui netrebnic, roman din 1936 al autorului avangardist Ion Călugăru.[30]

Mai mult interes în jurul acestei cărți a apărut în timpul perioadei comuniste. În aceast interval au văzut lumina tiparului mai multe noi ediții ale cărții, inclusiv unele publicate de editura de stat cu numele lui Ion Creangă.[31] Unele dintre acestea au fost ilustrate de graficieni recunoscuți: un volum din 1959 conținea 14 desene de Eugen Taru (originalele cărora formează o expoziție permanentă la casa memorială a lui Creangă din Humulești)[32] și o altă ediție cu ilustrații alb-negru și color de Livia Rusz.[31] Tot atunci textul a inspirat filmele românești de Elisabeta Bostan: Amintiri din copilărie (cu actorul-copil Ion Bocancea în rolul lui Nică) și Pupăza din tei (bazat pe episodul în cauză din capitolul secund al cărții).[33][34]

Cartea a avut ecou nu doar în România, ci și în țara vecină, Republica Moldova (în Basarabia, subregiunea istorică a Moldovei, fostă parte a URSS sub numele de RSS Moldovenească). Lucrările lui Creangă în general, și memoriile sale în particular l-au influențat pe romancierul moldovean

postmodernist Leo Butnaru, care a scris Copil la ruși, a cărei acțiune se desfășoară pe fundalul rusificării din anii 1950 din RSS Moldovenească.[35]

Amintiri din copilarie-rezumat capitolul 1,2,3,4

Partea I:Ion Creangã, adult, incepe povestirea amintirilor din propria copilarie.

Incã de la inceput, naratorul fixseaza locul, satul Humulesti si timpul, varsta fericita a copilariei. Incepe prin a prezenta scoala din Humulesti. Copiii nu inteleg rostul scolii, sunt indaratnici si de aceea parintele Ioan “om vrednic si cu bunatate”, le aduce ca “dar de scoala noua” pentru a -i sili spre invatatura, “Calul Balan” si pe “Sf. Nicolai”. Preotul a instituit regula ca, in fiecare sambata sa fie ascultati la lectiile predate in saptamina respectiva apoi sa fie pedepsiti in functie de greselile facute. Prima pedepsita a fost chiar Smarandita, fiica preotului. Urmarea a fost ca toti scolarii au inceput sa invete.

Intr-una din zile primarul scoate oamenii la reparat drumul. Badita Vasile iese cu elevii sa dea o mana de ajutor. De fapt era un pretext pentru a –l lua pe Badita Vasile la armata. A fost prins cu arcanul, pus in catuse si dus la Piatra Neamt.Pentru a urma scoala, Nica este trimis de mama sa Smaranda, sa continue scoala la Brosteni. Este dus la aceasta scoala impreuna cu verisorul sau Dumitru. Este dus intr-o lume complet noua careia copilul nu i se adapteaza. I se intampla o serie de fapte inedite : caderea in Ozana, taierea pletelor, statul in gazda la Irinuca unde se umple de raie urmat de daramarea casei acesteia urmata de fuga inapoi acasa cu pluta pe Bistrita.Partea a-II-a

In aceasta parte scriitorul nareaza cateva din intamplarile foarte cunoscute ale copilariei sale: “La cirese “, “Pupaza din tei”, “La scaldat”

La cirese.Nica se hotaraste sa se duca la varul sau Ion pentru a manca cirese. Pretextand ca vrea sa –l ia pe Ion la scaldat afla de la matusa Marioara ca acesta nu este acasa. Isi ia ramas bun de la matusa dupa care se strecoara in gradina si se urca in cires. Matusa Marioara il zareste, incepe sa -l ameninte, iar drept urmare Nica sare din cires si, pentru a scapa, incepe sa alerge printr- o plantatie de canepa. Urmarit de matusa, cei doi reusesc sa culce la pamant toata canepa cultivata. Nica a reusit sa scape sarind gardul,dar seara mos Vasile impreuna cu primarul au venit la parinti pentru a cere daune pentru canepa si cirese. Nica primeste “o chelfaneala “ zdravana de la tatal sau pentru stricaciunile produse de el.

Pupaza din tei.Intr-o dimineata mama lui,Smaranda, il trezeste pe Nica inainte de rasaritul soarelui,cand era somnul mai dulce, ca sa nu-l spurce “ cucul armenesc”. Smaranda il trimite pe Nica sa duca mancare oamenilor angajati la prãsit. Pe drum ,Nica se abate pe la teiul in care isi avea pupaza cuibul cu gandul s-o prinda. Cand o vede, se sperie de creasta ei si ii da drumul in scorbura.Pune in gura scorburii o lespede si pleaca sa duca mancare lingurarilor. La intoarcere prinde pupaza si o ascunde acasa in pod.Dupa doua zile, de frica sa nu fie prins ,Nica se duce cu pupaza la iarmaroc sa o vanda. Un mosneag, sub pretext ca vrea sa cumpere pupaza,o dezleaga si ii da drumul. Nica ii cere mosneagului sa ii plateasca pasarea. Mosneagul incearca sa-l potoleasca si-l ameninta in final ca-l va duce la taica-sau. Speriat,Nica fuge acasa. Ajuns acasa,fratii ii spun ca parintii sunt plecati la targ,iar matusa Mariuca ridicase tot satul din pricina pupezei.Dar tocmai atunci, se aude pupaza, care canta.

La scaldat.Intr-o zi,Smaranda il roaga pe Nica sa o ajute.El promite sa stea acasa,dar in gandul lui planuieste sa plece la scaldat.Smaranda vazand ca baiatul nu mai este acasa, se duce la balta si-l vede tolanit in pielea goala pe nisip. Ea asteapta sa intre in apa, apoi ii ia toate hainele. Nica se gandeste cum sa ajunga acasa fara haine. O ia prin papusoi, prin gradinile oamenilor, il latra cainii, apoi ajunge, cu chiu cu vai, in ograda casei sale.Dupa aceasta intamplare, Nica devine ascultator si harnic,pana cand, impresionata, Smaranda il iarta.Partea a III – aNica este acum adolescent,urmeza cursurile Scolii Domnesti din Targu Neamtului, apoi pe cele de la

Scoala de Catiheti din Falticeni. Desprinderea de sat se realizeaza pentru o perioada mai lunga, urmarind procesul formarii lui Nica, raporturile lui cu viata sociala, cu noii colegi de scoala, intre care Ion Mogorogea, varul sau, Gatlan, Trasnea, Oslobanul, impreuna cu care statea in gazda la Pavel Ciubotarul, unde isi aduceau merinde de acasa si se ingrijeau iarna de lemne de foc.Partea a IV – aLa inceputul acestui capitol se fixeaza timpul actiunii, toamna anului 1855 si spatiul, satul Humulesti. Dorinta Smarandei era ca baiatul ei sa devina popa si de aceea insistã sã plece la Seminarul de la Socola.

CARACTERIZAREA LUI N1CA - Amintiri din copilarie"Nica a lui Stefan a Petrei" - cum isi numeste Creanga personajul-copii - constituie clementei principal care leaga intr-un tot armonios intreaga lume a Amintirilor din copilarie - "singurul roman al copilariei taranesti" din literatura noastra, cum afirma Zoe Dumitiescu-Busulenga.

Conceput ca o imagine artistica si nu ca un chip ce constituie fidel o biografie, personajul, din perspectiva si prin prisma caruia. Autorul retraieste cei mai frumosi ani -petrecuti in mijlocul familiei., al tovarasilor de joaca si al comunitatii humulestene, despre care Creanga vorbeste cu neretinuta mandrie - se infatiseaza cititorului cu doua semnificatii de baza: pe de o parte - aceea a «opilului in general: "Asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii,- de cand ii lumea asta si pamantul, macar sa zica cine ce-a zice" - se afirma in partea a doua a Amintirilor, iar pe de alta parte - ca o concretizare a unei fiinte ce se naste, creste si se manifesta intr-un a-numit orizont (cadru) material si spiritual romanesc. Referindu-se la prima semnificatie, G. Calinescu facea remarca potrivit careia Creanga ar infatisa "copilaria copilului universal".

In legatura cu cea de-a doua, se cuvine subliniat faptul ca opera prezinta primele experiente sufletesti traite de Nica in satul natal, care apare ca un "sat vechi, razesesc, intemeiat in toata puterea cuvantului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mandre, care stiau a invarti si hora, dar si suveica..."

Creanga se revede deci nu numai in mijlocul tovarasilor de joaca si de viata, ci si in peisajul natal, cu natura, cu oamenii, cu obiceiurile si cu traditiile locuitorilor. in acest sens, Garabet Ibraileanu afirma: "in Creanga traiesc credintele* eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia popo-rului. (...) Creanga este un reprezentant perfect al sufletului romanesc intre popoare; al sufletului moldovenesc intre romani; al sufletului taranesc intre moldoveni; al sufletului omului de la munte intre taranii moldoveni".

Imaginea personajului (care se interfereaza pana la suprapunere cu cea a povestitorului) se construieste trep-tat-treptat, pe de o parte prin modalitatea autoprezentarii, folosita in mai multe randuri, ca, de pilda, in incheierea partii a doua: "Ia, am fost si eu, in lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma insufletita din Humulesti, care nici frumos pana la douazeci de ani, nici cu minte pana la treizeci si nici bogat pana la patruzeci nu ra-am facut. Dar si sarac asa ca in anul acesta, ca in anul trecut si ca de cand sunt, niciodata n-am fost!" Sau: "Si nu ma laud, caci lauda-i fata: prin somn nu ceream demancare; daca ma sculam, nu mai asteptam sa-mi deie altii; si cand era de facut ceva treaba, o cam raream de pe-acasa..." . Tonalitatea fundamental luminoasa a cartii - asigurata de acea retraire realizata din perspectiva copilului - este colorata, in asemenea imprejurari, ca si in altele, de duiosia autoru lui matur, stare amendata aproape intotdeauna de ironie, de autoironie sau de atitudinea celui ce "face haz de necaz".

Personajul se contureaza, insa, in primul rand in mod indirect, mai ales din intamplarile la care ia parte, din "nazdravaniile" pe care le savarseste el ori le pun la cale si le infaptuiesc altii si pe care Nica le povesteste, retrain-du-le cu o mare satisfactie; din relatiile cu celelalte personaje: cu mama, mai ales, Smaranda Creanga. - si ea o "nazdravana", dupa cum o prezinta copilul, altfel femeie severa, nemultumita, certandu-si de-atatea ori odraslele pentru nazbatiile ce le faceau, dar, in acelasi timp, avand o ambitie nemasurata si zbatandu-se in fel si chip spre a-si vedea "baietul popa"; cu tatal -

Stefan a Petrei -care, desi nu dadea prea multe parale pe invatatura ("Dac-ar fi sa iasa toti invatati, dupa cum socoti tu - ii spunea el, la un moment dat, sotiei - n-ar mai ave cine sa ne traga ciubotele"), este de acord, pana la urma, cu aceasta, sustinand-o in eforturile ei de a-l determina pe Nica sa plece la Socola; cu bunicul, David Creanga, din Pipirig, care vorbeste despre necesitatea intelepciunii pe care omul o poate aduna din carti, din invatatura in general; cu diversi tovarasi de scoala si de nazdravanii, intre care: Oslobanu, Trasnea, varul lui Nica - Ion Mogorogea, Zaharia lui Gat lan, impreuna cu care, intr-o zi de sarbatoare, in timp ce baietii si fetele din sat "gatiti frumos, foiau... in toate partile cu bucuria zugravita pe fete", este nevoit sa plece, cu inima stransa si cu lacrimi pe obraz, in caruta lui mos Luca, spre zari necunoscute.

Partea a patra a "Amintirilor" vibreaza tocmai de aceasta emotionanta framantare a celui ce, ajuns de-acum "holtei", "dr agalita Doamne", nu vrea sa se dea dus din sat, in ruptul capului,

intelegand ca prin acest fapt se marca incheierea unei etape de viata (cea a copilariei -ocrotita de altii) si ca de-aici inainte incepea, intr-un orizont strain, necunoscut, viata pe cont propriu, cu greutatile si pericolele ce-o pandeau la Jiecare cotitura.

Prin folosirea unei triple comparatii (chiar din prima fraza): "Cum nu se da scos ursul din barlog, taranul de la munte, stramutat la camp, si pruncul, dezlipit de la sanul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti. ,", ca si prin construirea acelor fraze ce capata ritm si armonie de poem.Starea de nostalgie cu care se rememoreaza lucrurile justifica si folosirea in text a unui fragment dintr-o doina de dor, pe care o canta, "in puterea noptei", "Mihai scripcariul din Humulesti, umbland cu cate-o droaie de flacai dupa dansul".

Dialogul si monologul interior - ca modalitati de exprimare literara -, prezente permanent in tesatura naratiunii, contribuie in mod substantial la conturarea personajelor, deci si a lui Nica.Prin mijlocirea lor se exprima, in mod ironic, si o serie de meditatii referitoare la slujitorii bisericii (preoti, calugari)ca si asupra vietii, in general.

Pe masura, ce naratiunea inainteaza, , infatisand drumul parcurs de Nica si Zaharia, impreuna cu Luca Mosneagu si cu "telegarii" acestuia, pana la Iasi, tonalitatea rememorarii se schimba. intamplarile hazlii, alunecarea povestirii de la lucruri serioase la gluma, ironia si autoironia, aluziile, proverbele, zicatorile, expresiile populare, imbinarile neasteptate de cuvinte, prin care scriitorul obtine efecte deosebite - creeaza eroilor o stare de buna dispozitie, astfel incat, "surgunul" de la inceput se dovedeste doar o calatorie "cu peripetii".

Vorbind "ca un povestitor, ca un om care sta pe lavita si istoriseste altora, fiind el insusi erou in naratiune" (cum remarca G. Calinescu), Creanga determina in cititor o traire intensa, o data cu aceea a personajelor, a intamplarilor, a bucuriilor si a micilor necazuri relatate.Originalitatea lui Creanga consta nu atat in ceea ce spune si nici in ceea ce imagineaza (ca substanta epica - de altfel, intamplarile povestite in Amintiri captiveaza in masura in" care reusim sa le privim, ca si copilul, ca pe niste "nazdravanii"), cat, mai ales, in modalitatea povestirii, in vocatia sa de povestitor genial.Dupa aprecierea, celebra, a lui G. Calinescu: "Creanga este o expresie monumentala a naturii umane in ipostaza ei istorica ce se numeste poporul roman, sau, mai simplu, e poporul roman insusi, surprins intr-un moment de geniala expansiune".

Portretul lui Nica

“Amintiri din copilarie”este primul roman al copilariei taranesti din literatura roma-na, Creanga reusind sa-si retraiasca copilaria.

Scrisa la varsta maturitatii, autorul reuseste sa ia contact cu trecutul si sa faca sa re-traim cu el anii fericiti ai copilariei in frumosul tinut al Humulestului.

Farmecul romanului rezulta din sinceritatea cu care autorul povesteste,din umorul poznelor, aventurile povestite.

Calinescu spunea ca in amintiri Creanga evoca “copilaria copilului universal”, cu pozne si intamplari a copilului din totdeauna si de peste tot. Chiar autorul vede in sine co-pilul de pretutindeni si oricand, afirmand: “asa eram eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copii de cand lumea asta si pamantul”.

Este prezentata copilaria autorului, evolutia sa intr-un mediu specific, aceea a satu-lui moldovean de la jumatatea sec. al XIX.-lea. Este prezentata copilaria lui Nica de la primii ani de scoala, pana la despartirea de vatra satului, fiind urmarita astfel formarea unui caracter.

Copilaria lui nu este senzationala, ci una obisnuita, banala; scriitorul nu inventeaza peripetii (intamplari nemaiintalnite) .

Astfel este descris cum: Nica prinde muste cu ceaslovul, cum darama cocioba Irinucai la Brosteni, cum fura cirese de la matusa Marioara, cum fura pupaza din tei, in-tamplari de la scaldat, cum scapa de raie si in fine supararea lui atunci cand este rupt de a-ceasta copilarie fericita si dus la oras, la scoala.

Nica apare ca orice copil de la tara, neastamparat, care are o “copilarie vesela si nevinovata” in mijlocul familiei si al megiesilor.

Intamplarile prin care trece sunt toate “evenimente de cunoastere” pentru ca prin ele Nica isi largeste sfera de cunoastere, el se formeaza ca om.

Evocarea lui Creanga este nostalgica atunci cand se refera la cei dragi,la satul natal, este plina cu umor cand reconstituie poznele, aventurile din copilarie, folosind satira cand se refera la defecte omenesti si la institutile vremii.

Personajul principal al amintirilor nu este scriitorul ci Nica al lui Stefan al Petrii, surprins si descris in perioada copilariei fericite, de cand a facut “ochi” si pana ajunge “holtei din pacate”.

“Amintiri din copilarie” este nu numai o monografie a satului moldovenesc, dar un roman al copilariei, al formarii unui caracter (personalitati). Cadrul de viata prezentat de autor este modelator in formarea copilului in devenire (dezvoltare).

Joc şi joacă în “Amintiri din copilărie”Din cele mai vechi timpuri, omul a încercat să găsească diferite modalităţi de petrecere a timpului liber. El a

inventat astfel JOCUL ca unică manifestare a dorinţei de a se simţi bine în orice împrejurare. Marii scriitori ai lumii nu au rămas indiferenţi faţă de joc ca formă de existenţă umană . F. Rabelais, Victor Hugo, Mark Twain, Ch. Dickens, Romain Rolland sunt doar câteva exemple

Literatura română a dat posterităţii câteva nume de seamă care au evocat în operele lor universul mirific al copilăriei: Ion Creangă, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Ovidiu Verdeş.

Johan Huizinga consideră că “jocul nu poate însemna mai mult decât prilejul unei recunoaşteri sau regăsiri”. O astfel de definiţie o putem da operei lui Creangă “Amintiri din copilărie”, carte unică şi genială, un “bildungsroman” în care scriitorul evocă formarea unei personalităţi, procesul de maturizare a lui Nică. Scrise după apariţia poveştilor şi povestirilor, “Amintirile din copilărie” au fost publicate în anii 1881-1882 (primele trei părţi) şi în 1890 (ultima parte).

Reînviind cea mai fericită perioadă din viaţa omului, COPILĂRIA, Creangă îl transformă pe Nică într-un reprezentant al copilului universal, iar copilăria lui într-o vârstă mitică, de aur, fiindcă ea nu se reduce la o înşiruire de întâmplări, ci ea este o stare de veselie şi fericire continuă. Aşa cum susţine G.Călinescu, în “Amintiri din copilărie” este simbolizat “destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe încetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua toţi. În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal.Creangă povesteşte copilăria copilului universal.”

Nică este personajul principal din “Amintiri din copilărie”, un simbol al neastâmpărului băieţesc, al spontaneităţii şi poznelor. Prin Nică, scriitorul prezintă istoria unei copilării din mediul ţărănesc, mai bine spus, din Moldova sfârşitului de secol XIX, de la primii ani de şcoală şi până la despărţirea de satul natal. În mod deosebit, ne sunt înfăţişate momentele când fiinţa crudă a eroului începe să ia cunoştinţă de sine, momente care îl maturizează şi care îl determină să-şi formeze o personalitate complexă. Autorul nu inventează peripeţii nemaipomenite, fiindcă el încearcă să arate cum copilul se descoperă pe sine şi, în acelaşi timp, descoperă lumea pe care vrea s-o ia în stăpânire. Creangă insistă asupra stării de inocenţă şi nevinovăţie a lui Nică, stare pe care o evocă de la începutul până la sfârşitul cărţii: “ hai mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă şi nevinovată…”. Copilul nu conştientizează răul, el doar se joacă, glumeşte, este pus pe năzbâtii şi pozne. Scriitorul se povesteşte pe sine, amuzându-se de acel copil îndepărtat, de cel căruia, lipsindu-i conştiinţa limitei, se afirmă deplin şi voit “de parcă toată lumea era a mea”.

“Amintiri din copilărie” este o carte structurată în patru părţi. Întâmplările prin care trece eroul sunt toate ”evenimente de cunoaştere”. Nică trăieşte într-o libertate ludică, iar năzbâtiile se ţin lanţ, singurul nor pe cerul pururea senin al copilăriei fiind obligaţia de a merge la şcoală. De aceea, se poate spune că pentru Creangă COPILĂRIA nu este doar o etapă a vieţii, ci o calitate a ei, UN MOD DE A FI. Amintirile lui Nică curg senine şi

lipsite de insinuări, netulburate de vanitate, însuşirea caracteristică a lor fiind atmosfera de voie bună, de şagă şi şovialitate, care îl întâmpină pe cititor de la prima pagină şi se menţine fără ştirbire până în final.

“Amintirile din copilărie” debutează , cum altfel ?, cu evocarea primului an de şcoală, căci “stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei”. Prima figură evocată este cea a părintelui Ioan “de sub deal”, care era “om vrednic şi cu bunătate”. Dar pentru copilul Nică, imaginea părintelui rămâne pentru totdeauna asociată cu “instrumentele” lui “de tortură”: Calul Bălan şi Sfântul Nicolai. Intenţia lui Creangă este însă aceea de a apărea în faţa lumii ca un humuleştean printre alţii, de a configura itinerarul unei existenţe anonime, care “ar putea fi şi va fi fost a oricărui fecior de ţăran din Moldova” (Paul Cornea). Nică este copilul Smarandei Creangă şi al lui Ştefan a Petrii Ciubotariul, un copil ca toţi ceilalţi, a cărui unică preocupare este joaca. Scriitorul evocă apoi luarea la oaste a dascălului Vasile “un holtei zdravăn, frumos şi voinic”, închiderea şcolii, care rămăsese fără învăţător, dar mai ales obiceiurile şi tradiţiile de Crăciun şi Anul Nou , prilejuri de petrecere şi sărbătoare continue.

Mama lui Nică îşi dorea foarte mult ca fiul ei să ajungă preot, motiv pentru care insistă ca Nică să continue şcoala. O ajută tatăl ei şi bunicul lui Nică, David Creangă din Pipirig, care îl duce pe băiat la şcoala din Broşteni. Acolo, Nică şi vărul lui, Dumitru, stau în gazdă la o femeie săracă, Irinuca, a cărei unică avere erau: “cocioaba de pe malul stâng al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi râioase, ce dormeau pururea în tindă”. De la aceste capre, cei doi copii iau râie şi nu mai sunt primiţi la şcoală. Prin urmare, ei hotărăsc “să se răzbune” şi prăvălesc o stâncă peste casa, gardul şi caprele Irinucăi. Văzând paguba, cei doi copii se sperie şi fug cu pluta pe Bistriţa până la Borca şi apoi la bunici, în Pipirig. Bunica i-a vindecat de râie iar bunicul “fără vorbă, a mulţămit pe Irinuca cu patru galbeni”. Nică a ajuns acasă în Sâmbăta Paştilor iar “în ziua de Paşti am tras un Îngerul a strigat, la biserică, de-au rămas toţi cu gurile căscate la mine. Şi mamei îi venea să mă înghită de bucurie. Şi părintele Ioan m-a pus la masă cu dânsul, şi Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. Şi bucurie peste bucurie venea pe capul meu.”

Partea a doua a “Amintirilor din copilărie” este cea mai bogată în năzdrăvănii, căci există pe lumea asta vreun copil care să fi făcut o singură năzbâtie în viaţa lui ? Astfel, după ce constată că “nu ştiu alţii cum sunt”, Creangă evocă cu multă dragoste figura mamei, “care era vestită pentru năzdrăvăniile sale”. Pentru copilul de altădată, mama pare o fiinţă desprinsă din poveşti, care face “multe şi mari minunăţii”. Scriitorul se întreabă cu nostalgie: “Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să aducă ziua de mâne, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire”? De aceea, amintirile lui Nică sunt pline de haz şi de farmec. TOTUL ESTE JOC în existenţa lui. El şi fraţii lui se joacă cu tatăl lor cînd acesta se întorcea ostenit de la muncă, căci vorba proverbului: “dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; şi dacă-i popă, să cetească…” Ei se joacă “ca băieţii” luându-se la hârjoneală “până ce era nevoită biata mamă să ne deie câteva tapangele la spinare”. Şi tot o joacă este pentru copii tăierea porcului sau colindatul sau uratul de Anul Nou. Ce să mai vorbim despre smântânitul oalelor, furatul cireşelor şi a pupăzei din tei sau scăldatul ? Cine a plătit paguba făcută în grădina mătuşii Mărioara pentru pofta copilului de a mânca cireşe, dacă nu părinţii ? “Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură: cine ce treabă are cu munca omului? Stricăciunea se făcuse, şi vinovatul trebuia să plătească . Vorba ceea: Nu plăteşte bogatul, ci vinovatul ! Aşa şi tata, a dat gloabă pentru mine şi pace bună. Şi după ce-a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea, zicând:

- Na! satură-te de cireşe! De amu să ştii că ţi-ai mîncat lefteria de la mine, spânzuratule ! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu de pe urma ta ?” Însă ca orice copil, şi Nică este cuprins de părere de rău: “mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem, de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine". Problema este însă că regretul a fost uitat repede, căci “îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând”.

Povestea cu pupăza din tei este şi ea plină de peripeţii, în ciuda faptului că Nică nu dorea decât un singur lucru: ca pupăza să nu-l mai trezească dimineaţa devreme. De data aceasta, copilul ia lucrurile în serios, dorind chiar să vândă pupăza, dar totul se termină cu bine, la intervenţia unui moşneag care o eliberează. Deşi scapă basma curată, Nică recunoaşte în gândul său: “Când aţi şti voi câte a pătimit, sireaca, din pricina mea, şi eu din pricina ei, i-aţi plânge de milă !”.

Ultima întâmplare evocată în partea a doua este legată de un obicei al copiilor de a-şi petrece zilele călduroase de vară la gârlă. Astfel, Nică îşi lasă fratele mai mic în leagăn şi pe mama lui necăjită de câte probleme avea şi pleacă…la scăldat. El uită însă rugămintea mamei şi îşi petrece toată ziulica jucându-se în apă “în starea în care mă aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem că mai trăiesc pe lume!”. Pedeapsa pe care a primit-o l-a durut, fiindcă, aşa gol cum ajunsese acasă se ruga de mama lui: “Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce ştii cu mine, numai dă-mi ceva de mâncare, că mor de foame !”

Partea a treia reia incursiunea în cugetul scriitorului: “dar aşa, un boţ cu ochi ce te găseşti, o bucată de humă însufleţită din sat de la noi, şi nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea cu ţărăniile tale!” Creangă evocă ţinuturile de lângă Humuleşti şi rememorează întâmplările de la şcoala din Fălticeni, unde a fost admis după ce

“două merţe de orz şi două de ovăz a dat tata cui i se cuvine”. Cele mai hazlii amintiri sunt cele legate de studiul gramaticii, ale cărei reguli trebuiau învăţate pe de rost, încât “unii dondăneau ca nebunii, până îi apuca ameţeala”. Dintre figurile evocate trebuie amintite îndeosebi cele ale lui Trăsnea, Oşlobanu sau Mogorogea (colegi de şcoală cu Nică) dar şi figura aparte a lui moş Bodrângă care rămâne alături de ei până când se desfiinţează şcoala şi unii dintre ei sunt transferaţi la Socola.

Ultima parte a “Amintirilor din copilărie” ne prezintă călătoria lui Nică şi a lui Zaharia de la Humuleşti la Iaşi, cu căruţa lui Luca Moşneagu, căruţaşul satului. Cea mai dureroasă constatare a lui Nică este aceea că a crescut, că nu mai este copil, “drăgăliţă Doamne, eram şi eu acum holtei, din păcate!” Despărţirea de satul natal a copilului este una simbolică. Părăsindu-şi satul, copiii îşi părăsesc în acelaşi timp COPILĂRIA, îşi iau adio pentru totdeauna de la libertatea ludică şi de la tihna trăirii fără gânduri şi fără probleme. Acest episod simbolizează pierderea paradisului copilăriei, la care nimeni nu se va mai întoarce vreodată şi în acelaşi timp semnifică reintrarea brutală în timpul real şi dureros.

În acest fel, “Amintiri din copilărie” este o carte care reconstituie MITUL COPILĂRIEI ca stare permenentă de joc, sărbătoare, voie bună, candoare şi exuberanţă. Sau cum afirmă Paul Cornea : “Creangă este pictorul incomparabil al unei umanităţi care nu şi-a irosit copilăria”, fiindcă forţa lui cosmică constă în capacitatea de a sugera farmecul inefabil al vârstei, “el neavând de spus despre copilărie mai mult decât alţii, dar o spune mai altfel: chicotul lui este mai plin, sună ca o voce minunată distinsă dintr-o gloată” (G.Călinescu).