America, democrația și viitorul libertății

Odată cu dezbaterea rolului de primă putere globală a Statelor Unite se pune sub semnul întrebării și promovarea democrației.

Democrație! Ce concept extraordinar! El implică ideea că toți membrii adulți ai unei comunități se bucură de dreptul de a participa la guvernare și la administrarea treburilor lor publice, având privilegiul de a fi aleși sau de a-și desemna, prin vot, reprezentanții în conducerea statului. Lăsându-i deoparte rădăcinile străvechi, care se întind până în vremea anticelor cetăți-state grecești, istoria contemporană este martora asocierii acestui nobil concept cu numele Statelor Unite ale Americii. În prezent, aproape în mintea oricui aude cuvântul democrație nu răsună numele Atenei, ci al Americii. Motivul? De câteva decenii, America se identifică cu campania de promovare a democrației în lume și, din acest motiv, lansează critici severe la adresa unor regimuri „nedemocratice” și se amestecă în afacerile interne ale unor țări considerate „amenințătoare” pentru democrație. Cum, în ultima vreme, dominația americană în politica mondială este pusă sub semnul întrebării, specialiștii se întrebă care este viitorul promovării democrației în lume. Noi ne întrebăm și altceva: care este viitorul democrației însăși și, implicit, al libertății?

Momentul adevărului. Istoria modernă a Americii a fost clădită pe două idei fundamentale: răspândirea democrației în lume și creșterea puterii Statelor Unite. Însă, în prezent, ceea ce frapează și produce neliniște în mediile politice americane este nu numai faptul că actuala Administrație a discreditat promovarea democrației de către Statele Unite, ci și acela că aceste idei fundamentale nu par să mai fie adevărate. Pentru prima dată, după mulți ani, există mai puține democrații în lume la sfârșitul unei decade, decât la începutul ei. Iar după mai mult de un secol de creștere a puterii americane, relativa importanță a Statelor Unite în problemele internaționale înregistrează o stagnare clară sau chiar un declin.

Idealul universalizării democrației. Finalul unei epoci sumbre pentru omenire este caracterizat, de regulă, de o anumită doză de idealism, care penetrează aproape toate domeniile vieții și activității umane, urmată apoi de previzibilul și, adesea, tulburătorul realism, ce mobilizează forțele omenirii pentru noile și neprevăzutele încercări prin care trece. La încheierea Războiului Rece, gânditori proeminenți preziceau sfârșitul războaielor și al confruntărilor militare dintre marile puteri, sfârșitul competiției internaționale și al geopoliticii, alimentând speranțele pentru o societate globalizată, caracterizată de fenomenul comunicărilor globale instantanee, de libera circulație a bunurilor și serviciilor sau chiar de o „împletire” a culturilor într-un „mănunchi” armonios, care va înflori pe mormântul vechilor ideologii naționaliste. Modelul viitorului părea să fie „postmodernismul” european, întruchipat de Uniunea Europeană, care invita la abandonarea politicii bazate pe forță în favoarea unor instituții internaționale capabile să administreze neînțelegerile dintre națiuni. Pentru unii, acest lucru echivala cu „sfârșitul istoriei”, adică „punctul final al evoluției ideologice a omenirii și universalizarea democrației liberale apusene, ca formă finală a guvernării umane”.1

Sfârșitul marilor speranțe. În plan economic, formarea unor organizații de cooperare economică la nivel mondial (A.P.E.C. – Cooperarea Economică Asia-Pacific, 1989; N.A.F.T.A. – Zona Comerțului Liber din America de Nord, 1992; O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului, 1995) a alimentat idealismul caracteristic începutului unei noi epoci. Același rol l-au avut în plan politic extinderea N.A.T.O., reînnoirea alianței S.U.A.-Japonia, faptul că Rusia devenise un cvasi-membru al Occidentului, iar China un „partener strategic” al Statelor Unite. „Noua ordine mondială” – expresie rostită public pentru prima dată de președintele american George H. W. Bush – devenise un laitmotiv al politicii globale. Însă, chiar în timpul acelor ani ’90, care născuseră atâtea speranțe, vechile ideologii naționaliste își anunțau deja reîntoarcerea. În scurtă vreme, conflictul din Balcani avea să

1 Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, 1992.

arunce în aer aceste speranțe, Rusia nu avea să mai dorească să fie doar un „cvasi-membru” al Occidentului, întorcându-se către o nouă formă de autoritarism (în parte și datorită extinderii N.A.T.O.), în timp ce China totalitaristă, aflată deja pe traiectoria asendentă pe care este și în prezent, vedea în hegemonia americană o amenințare pentru ambițiile ei, iar forțele radicale islamiste își începeau „jihadul”. După 11 septembrie 2001, „universalizarea democrației liberale apusene” devenise un liman mai mult decât îndepărtat pentru promotorii acesteia, iar în prezent, deși nimeni n-ar îndrăzni să vorbeasă de rău democrația, mulți simt că există o problemă. Astfel, se poate constata că promovarea democrației în lume nu poate fi despărțită de aceste realități politico-economice, care dau de înțeles că peste aspirațiile idealiste ale unora dintre arhitecții lumii moderne este necesar să sufle vântul rece al realismului.

„Unde dai și… unde crapă”. Se poate argumenta în mod plauzibil că, de-a lungul timpului, președinții americani au avansat idei diferite despre promovarea democrației. Jimmy Carter, de pildă, este văzut ca un exemplu de naivitate în încercarea sa de a promova o politică externă bazată pe moralitate, cu accent pe respectarea drepturilor omului, deoarece s-a găsit în situația „ingrată” de a sprijini regimuri autocratice, cum a fost cazul Iranului sau Filipenelor, doar pentru că erau anticomuniste. Ronald Reagan, la rândul său, a încurcat promovarea democrației cu politica anticomunistă, fapt ce a perpetuat suportul politic american față de grupuri sau guverne dubioase, în timp ce George H. W. Bush a fost preocupat mai mult de sfârșitul „liniștit” al ordinii Războiului Rece, decât de nașterea uneia noi. A venit apoi rândul lui Bill Clinton să eșueze în promovarea democrației, în special în Rusia – țară care avea să joace un rol însemnat în configurarea hărții nedemocratice a lumii. Însă, odată cu venirea la conducerea Americii a lui George W. Bush perspectiva s-a schimbat dramatic. Actualul președinte a reușit să aducă subiectul promovării democrației în centrul politicii externe americane, atrăgând o enormă atenție asupra acestuia, atât în țara sa, cât și în afara ei, prin punerea celei mai semnificative acțiuni ale președinției sale – invadarea Irakului – sub haina promovării democrației. Efectele acestei nefericite juxtapuneri a ideii de promovare a democrației cu acest război costisitor și nepopular sau cu așa-zisul „război împotriva terorismului” îi determină pe mulți comentatori să se întrebe dacă George W. Bush a fost sincer în retorica sa privind promovarea democrației ori s-a folosit de aceasta doar ca mască pentru o agendă diferită. În fapt, promovarea democrației în „era Bush” a fost mult mai confuză și încâlcită decât o sugerează retorica sa însuflețită. Prăpastia dintre fervoarea repetatelor sale declarații și incapacitatea eforturilor de a le concretiza, după intervenția militară în Irak, este uimitoare. Cert este că această asociere a promovării democrației de către Statele Unite cu o intervenție militară considerată ilegală și nelegitimă adus un prejudiciu enorm promovării democrației în restul lumii, dar și o serioasă depreciere a credibilității Americii la nivel global.

Probleme în ograda proprie. Această deteriorare a imaginii publice a Americii se reflectă, de exemplu, în rezultatele studiului Economist Intelligence Unit Index of Democracy 2007, cu privire la situația democrației în lume, care arată că, între cele 28 de democrații funcționale ale lumii (dintr-un număr de 167 de țări luate în studiu) Statele Unite ocupă doar locul al 17-lea. Acest fapt pare surprinzător din perspectiva eforturilor de democratizare a lumii făcute de S.U.A., deoarece înseamnă că exponentul numărul unu al promovării democrației are probleme în propria ogradă. Conform publicației The Economist, realizatoarea studiului, explicația constă în faptul că punctajul Americii suferă „la anumite capitole ale guvernării și libertăților cetățenești” – referire clară la măsurile Administrației de la Washington de extindere a autoritatății instituțiilor americane pentru aplicarea legii în domeniul luptei împotriva terorismului. Aceste măsuri, care au stârnit reacții negative din partea opiniei publice americane și internaționale, sunt cunoscute publicului sub numele de Actul Patriot și Actul Tribunalelor Militare2 – legi controversate, care, conform unor organizații internaționale ca Freedom House sau Amnesty International, permit încălcări grave ale drepturilor omului și ale libertăților civice. Aceste măsuri sunt nepopulare chiar și printre membri ai Partidului

2 Revista noastră a scris despre aceste legi controversate în numere anterioare.

Republican, din rândurile căruia provine și actualul președinte. Un exemplu este Ron Paul, membru al Camerei Reprezentanților și fost candidat republican la președinția Statelor Unite în alegerile primare din 2008, care nu agreează politica dusă de actualul președinte în lupta sa împotriva terorismului. Ca urmare, la 20 martie 2007, Ron Paul a devenit primul candidat prezidențial care a semnat Declarația organizației American Freedom Agenda (vezi caseta), iar la 15 octombrie 2007 a înaintat Congresului Rezoluția 3835, cu scopul de a legifera cerințele amintitei Declarații. În asemenea condiții este firesc ca analiștii să-și pună întrebari serioase cu privire la rolul pe care viitoarea administrație de la Casa Albă îl va acorda promovării democrației în politica externă a Statelor Unite.

Profesor cu lecția neînvățată? Această situație poate avea consecințe profunde asupra viitorului

democrației și libertății, deoarece, în prezent, ceea ce arată Statele Unite lumii este nu doar o țară care încalcă legea și drepturile omului în numele luptei împotriva terorismului, ci și una care încă luptă să-și clădească un sistem electoral credibil, o țară care își întemnițează cetățenii la o rată mai mare decât a oricărei alte țări, o țară ce eșuează în a aduce rolul banilor în politica electorală sub un control rezonabil, o țară căreia îi lipsește disciplina fiscală pe care atât de constant o recomandă altora. Dacă adăugăm la acestea potențialul de a periclita democrația pe care îl are forța manipulativă a presei (scrise și vorbite), deținută de câțiva „moguli media”, pare firesc să-i dăm crezare fostului vicepreședinte american, Al Gore, care afirma în cadrul unei conferințe pe tema

influenței media asupra democrației, ținută la New York: „Cred că democrația americană este într-o mare primejdie.”3 Prin urmare, dacă democrația pe care

America încearcă s-o exporte dincolo de granițele sale suferă de carențe majore, mai ales în privința aplicării ei, destinatarii acesteia fie o vor respinge, fie vor încerca s-o ajusteze pe „calapodul” propriilor societăți. Consecința firească va fi aceea că respectivele societăți fie vor deveni „imune” la valorile și principiile democrației sau, în cel mai „fericit” caz, vor crea „regimuri hibride” sau „democrații viciate”,4 la adăpostul cărora liderii locali își vor perpetua comportamentul prădalnic. Deși aceste efecte depind într-o mare măsură și de factori locali, regionali, culturali sau conjuncturali,

3 Al Gore, American Democracy in Trouble, We Media Conference, New York, 5 octombrie 2005.4 Expresii consacrate de studiul Economist Intelligence Unit Index of Democracy, ianuarie 2007.

American Freedom Agenda (AFA) este o organizație americană, înființată în luna martie, 2007, de conservatori nemulțumiți, care solicită Partidului Republican să se întoarcă la tradiționala sa neîncredere în privința concentrării puterii guvernamentale. Aceasta își propune să restaureze echilibrul puterilor și obstacolele legale ce protejează libertățile civice din calea amenințării venite din partea puterii executive. Cele zece puncte ale Declarației AFA sunt:

1. Să se interzică tribunalele militare ale căror verdicte sunt suspecte, cu excepția celor aflate pe câmpurile de luptă.2. Să se interzică folosirea dovezilor secrete sau a dovezilor obținute prin torturare sau amenințare.3. Să se interzică întemnițarea cetățenilor americani sub clasificarea de „combatant inamic ilegal” (unlawful enemy combatant”) doar pe baza

dreptului de a decide al președintelui și fără dovada activității criminale.4. Să se restaureze dreptul de habeas corpus ca instrument legal pentru protejarea libertății individuale a cetățenilor străini, despre care se

presupune că ar fi participat la ostilități active față de Statelor Unite, împotriva acțiunilor arbitrare ale statului.5. Să se interzică Agenției Naționale de Securitate să intercepteze conversațiile telefonice, corespondența electronică, să violeze locuința sau să intre

în aceasta cu autorizarea președintelui, încălcând, în felul acesta, legile federale.6. Să se autorizeze, în mod colectiv, Camera Reprezentanților și Senatul să conteste, în cadrul Curții Supreme, constituționalitatea semnării de către

președinte a unor legi care vădesc intenția acestuia de a reinterpreta legile existente și Constituția.7. Să se interzică Executivului să invoce privilegiul secretului de stat pentru a nega dreptul la justiție victimelor încălcărilor constituționale săvârșite

de ofițeri sau agenți guvernamentali. 8. Să se interzică președintelui să autorizeze arestarea, întemnițarea și transferul extrajudiciar al prizonierilor – presupuși teroriști – în alte țări, prin

colaborarea cu guverne străine, în scopul torturării sau interogării lor prin tehnici dure, la limita torturii. 9. Să se corecteze prevederile Legii Spionajului din 1917, pentru a permite jurnaliștilor să raporteze probleme de ordinul securității naționale fără

teama urmăririi judiciare.10. Să se interzică listarea persoanelor sau organizațiilor ca „teroriști globali” sau „organizații teroriste globale”, pe baza unor dovezi secrete.

„Cred că democrația americană este într-o mare primejdie” (Al Gore, fost vicepreședinte al Statelor Unite)

totuși, America își asumă o mare responsabilitate prin rolul de promotor al democrației în lume, mai ales în cazul asocierii acestui nobil deziderat cu o politică externă agresivă.

Nemulțumirea publică. În prezent, se constată un grad mărit de insatisfacție a publicului nu numai față de efectele modului în care este promovată democrația peste hotare, de către Administrația de la Washington, ci și în privința respectării acesteia în propria țară. Un sondaj Gallup, efectuat în iunie 2008, arată că instutuțiile în care americanii au cea mai mare încredere sunt aceleași ca și la români: armata și biserica (în cazul lor, religia organizată), adică exact acele instituții care numai democratice nu sunt. Cu o mențiune în plus: americanii creditează și Poliția între cele mai de încredere instituții, fapt ce confirmă încăodată orientarea cetățenilor către instituții izolate de presiunea publică și care mai degrabă conduc decât urmează. În contrast cu această realitate, același sondaj arată că, dintre cele 16 instituții luate în studiu, Congresul American – cea mai reprezentativă dintre instituțiile politice – este pe ultimul loc în topul încrederii cetățenilor. Acest fapt îi determină pe unii comentatori, ca de pildă Fareed Zakaria, să afirme că „dereglările democrației au mers prea departe, producând un sistem nestăpânit, incapabil să determine sau să impună respectul oamenilor”.5 Prin urmare, dacă aceste probleme persistă, oamenii vor defini democrația prin ceea ce a devenit: un sistem deschis și accesibil în teorie, dar condus în realitate de minorități bogate și organizate sau fanatice.

Filozofia și realitatea. Arhitecții primelor democrații ale erei moderne – Franța post-revoluționară și Statele Unite – pretind descendența acestora din democrația greacă clasică, pe care mulți o văd ca forma „ideală” de guvernare. Însă, soluția problemelor actuale ale democrației nu este îmbrățișarea ideilor radicale ale unor gânditori politici, care se pronunță în favoarea unei democrații totale, eliberate. Acești susținători entuziaști ai democrației directe – cum este considerată democrația ateniană – cred că aceasta este mai mult decât o simplă chestiune procedurală (cum ar fi votul) și afirmă că acesta este modelul de guvernare la care trebuie să revină societatea umană. Se trece cu vederea însă, că acea democrație ateniană, care a cucerit și pierdut un imperiu, care a construit Parthenonul, care le-a dat o scenă lui Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan și care a pus temeliile gândirii raționaliste apusene, nu a fost nici pe departe ceea ce părea să exprime Abraham Lincoln prin „guvernarea poporului de către popor, pentru popor”. Ea era, în fapt, un club al bărbaților, în care, din totalul de aproximativ 250.000 de suflete, cât apreciază istoricii moderni că număra Atena în secolul al V-lea î.Hr., circa 30.000 aveau statut de cetățeni (născuți din ambii părinți atenieni), iar dintre aceștia doar 6.000 decideau în majoritatea problemelor care priveau comunitatea. După cum explică Steven Kreis, „În Atena, un cetățean care nu deținea nicio poziție oficială sau care nu era un orator obișnuit în Adunare, era etichetat ca idiotai.”6 Astăzi, ca și în trecut, cu excepția cuceririi anumitor privilegii în privința

5 Fareed Zakaria, The Future of Freedom, 2003.6 Idiotai (gr.) – nepriceput, neîndemânatic. De aici a evoluat sensul cuvântului „idiot”, așa cum este folosit în uzanța contemporană.

Democrația ateniană din secolul al V-lea î.Hr. a avut o caracteristică interesantă: ostracizarea. În cadrul acestei practici originale, cetățenii erau chemați să voteze expulzarea unor cetățeni proeminenți din Atena, cu scopul de a dizolva sau chiar preveni conflictele politice majore dintre aceștia. În fiecare an, cetățenii atenieni erau întrebați dacă doreau ostracizarea cuiva, iar dacă voturile erau în favoarea acestei practici, se organiza votarea nominală a celui ce trebuia ostracizat. Votul era nominal, cetățenii scriind pe un ciob de lut (gr., ostracon) numele celui pe care îl doreau îndepărtat. Practic, ostracizarea nu era o condamnare, iar expulzarea nu însemna pedeapsă, ci, pur și simplu, poporul neutraliza, prin vot, pe cel care amenința să devină un pericol pentru stat, îndepărtându-l de Atena pentru o perioadă de zece ani. Nume sonore, ca Aristides, Themistocles, Cimon, fiul lui Miltiades, cărora Atena le datora mult, au fost subiectul ostracizării. Se spune că într-o zi, în timpul divergențelor politice dintre Themistocles și Aristides, încheiate cu ostracizarea celui din urmă, acesta a fost oprit pe stradă de un cetățean analfabet, care l-a rugat să-i scrie pe ostraca numele lui Aristide. Dându-și seama că omul nu-l cunoaște, renumitul om de stat l-a întrebat cu ce anume îi greșise Aristides. „Cu nimic” a răspuns acesta. „Nici măcar nu-l cunosc. Dar, am obosit să tot aud spunându-i-se cel Drept.” Pus pe gânduri de răspunsul acestuia, Aristide și-a scris numele pe ciobul de lut și i l-a dat. Întâmplarea, dacă este adevărată, constituie o lecție interesantă, pentru votanții contemporani: dacă un lider oarecare a devenit atât de proeminent, încât are impresia că nu se poate fără el, poporul – fără a-l „ostraciza” – poate să-i arate, prin vot, că este timpul să plece.

dreptului de vot, nu ne putem aștepta la diferențe substanțiale. De aceea, plecând de la cuceririle istorice care, în plan ideologic și practic, au transformat America într-una dintre cele mai democratice țări, care a ajuns chiar să „exporte” democrație, influentul filozof american John Dewey scria în 1927, că „remediul pentru problemele democrației este și mai multă democrație”. Prin aceasta se înțelege, atât la nivel național, cât și mondial, lărgirea privilegiilor către masele de cetățeni, eliminarea alegerilor indirecte, reducerea puterii elitelor și împuternicirea cât mai multor oameni în cât mai multe moduri.

Este posibil apusul democrației? În ciuda reculului democrației la nivel global, combinat cu cel al influenței Statelor Unite în politica mondială, idealismul de la sfârșitul Războiului Rece nu a dispărut complet. Încă mai există oameni – gânditori, politicieni sau simpli cetățeni – care cred că democrația reprezintă „cea mai bună dintre toate lumile posibile”7 și speră în biruința ei finală. Ce se va întâmpla însă, dacă America eșuează în demersul său global de răspândire a democrației? Presupunând că această națiune nu va renunța la statutul de super-putere mondială, pe care l-a avut atâta timp și încă îl are, alternativa către care se poate îndrepta atunci omenirea este sumbră. Așa cum remarca Fareed Zakaria, în cartea sa The Future of Freedom (Viitorul libertății), nu trebuie să uităm că, „după aproximativ o sută de ani, toate acele democrații (din cetățile-stat grecești – n.n.) au sfârșit în tiranie sau haos – adesea în amândouă.” De aceea, în ciuda trecerii timpului și a stadiului la care a ajuns ideea de democrație, nu este exclus ca, mai curând sau mai târziu, democrația americană și de pretutindeni să sfârșească la fel cea ateniană și, odată cu ea, și ideea răspândirii ei. Omenește vorbind, bine ar fi să nu să nu se întâmple astfel. Însă, din câte am putut observa, istoria are un „capriciu” interesant: îi place să se repete.

7 Frază inventată de filozoful german Gottfried Leibnitz, ca argument central al lucrării sale, Theodiceea, în încercarea de a soluționa problema răului din lumea noastră.