AMARINEI Tania-Mihaela FOCA Alina

ROMAN Tatiana

Suport de curs – Opţional interdisciplinar

elaborat in cadrul Proiectului de mobilitate ERASMUS+, Cercetare, dezvoltare şi inovare

prin intermediul metodelor activ-participative, 2015-2017

Nr. de referinţă 1-RO01-KA101-014483

DOROHOI, 2017

TOPOS ŞI MITOLOGIE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

Autori AMARINEI TANIA, FOCA ALINA ROMAN TATIANA

ISBN 978-973-0-25424-2

Suport de curs – Opţional interdisciplinar

elaborat in cadrul Proiectului de mobilitate ERASMUS+, Cercetare,

dezvoltare şi inovare prin intermediul metodelor activ-participative,

2015-2017

Nr. de referinţă 1-RO01-KA101-014483

1

CUPRINS

I. Introducere în Mitologie…………………………………………………………………...3

1.Cultură şi mitologie……………………………………………………………………..….4

2. Funcţii ale mitului……………………………………………………………………….…7

3.Perspective şi metode de abordare a mitului:……………………………………………9

II.Mitologia greacă şi romană - realitate culturală complexă…………………………18

Eroii greci…………………………………………………………………………………....44

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

2

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

3

I. Introducere în Mitologie

Mitologia este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări care descriu o

anumită religie sau un sistem de valori.

Cuvântul "mitologie" provine din limba greacă (μυθολογία), din fuziunea cuvintelor

"mythos" ("poveste" sau "legendă") și "logos" ("cuvânt"). În general, miturile sunt opere

literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, originea

omului și a animalelor, etc. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a

unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești.

Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că

legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare.

Termenul "mitologie" poate include totalitatea miturilor dintr-o cultură sau o religie

(de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană, mitologie nordică) sau o știință care se

ocupă cu reconstruirea, studiul și interpretarea miturilor.

Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până

în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică, adică

până atunci când mitologia - ca sistem integral - este absorbită și codificată - integral sau în

parte - de religie.

Marile mitologii se formează - pentru fiecare grup uman în parte - între mezolitic și

sfârșitul neoliticului, adică atunci când oamenii își înlesnesc existența printr-un mod de viața

nou, cu un oarecare confort asigurat, față de riscurile traiului precedent, peregrin și aleator,

din civilizația cinegetică și pescărească. În acest cadru au început să se compună epic și

primele mituri coerente, a căror datare cronologică este imposibilă .Mitologiile naționale au

caracteristice specifice care reflectă concepția sau viziunea etnică despre relațiile vizibile și

invizibile dintre om și univers.

Majoritatea mitologiilor arhaice, antice sau primitive, care au conținut concepțiile din

epoca formativă a miturilor, au ajuns până la generațiile care dispuneau de mijloace

tehnologic de conservare culturală sub formă de transcripții literare (epopeile

lui Homer, Theogonia lui Hesiod, Mahābhārata),teologice(Biblia, Avesta),istorice,folcloristic

e, filosofice (Veda, ciclul Upanișad), sau etnografice.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

4

Activităţi de învăţare:

- definirea terminologiei ( culturӑ, civilizație, mitologie);

- completarea unor fişe de lucru.

- prezentarea teoriei

- identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor;

- lectura aprofundată.

1.Cultură şi mitologie

Cultura. Forme ale culturii

Mitologia - formă a culturii

Forme ale culturii

Cultura poate fi definită ca o sumă a realizărilor omului prin care acesta îşi impune

forţa inteligenţei pentru a înfrânge limitele naturale şi pentru a transmite prin intermediul lor

anumite valori ale unei societăţi: norme de comportament şi de distingere a calităţilor pozitive

şi negative ale lucrurilor lumii, înţelesuri ale experienţelor şi trăirilor umane celor mai

importante în viaţa indivizilor, credinţe religioase.

Cele două tipuri de realizări umane au forţat distingerea a două forme de cultură:

1. cultura materială

2. cultura nematerială

1. Cultura materială primeşte şi numele de civilizaţie, fiind deosebită astfel de cultura

propriu-zisă. Sau, dacă o denumim „cultură” o facem în sensul ei etimologic latin de

producţie agricolă, adică de îmbunătăţire a condiţiilor materiale de existenţă prin aportul

inteligenţei umane. În acest sens, oricărui grup uman i se poate atribui civilizaţia în măsura în

care este capabil să creeze mijloace de stăpânire şi exploatare a naturii în beneficiul traiului

individual şi comun. Descoperirea unor unelte şi locuinţe în cazul populaţiilor primitive este

suficientă pentru a susţine că acestea erau nişte civilizaţii, nu un simplu grup de fiinţe umane.

Cultura materială răspunde nevoilor fiziologice ale fiinţei umane, necesare

supravieţuirii şi care, potrivit ierarhiei nevoilor stabilită de psihologul Abraham Maslow , au o

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

5

funcţie primară în determinarea comportamentului uman. Foamea, setea, sexualitatea,

adăpostul, protejarea corpului prin haine sunt astfel de nevoi primare care motivează acţiunile

individului, dar devin preocupări principale şi ale unei comunităţi care îşi alcătuieşte pentru

satisfacerea lor o cultură materială. O civilizaţie avansată va dezvolta o serie de semnificaţii

simbolice ale acestor nevoi, cum ar fi, în cazul hranei, obiceiul românesc al întâmpinării cu

pâine şi sare sau doctrina creştină despre pâine ca trup divin. Cu toate acestea, nu putem

reduce valorile simbolice ale hranei şi ale celorlalte obiecte ale satisfacerii nevoilor la o

dimensiune materială a vieţii, ele provenind mai curând din cultura nematerială.

2. Cultura nematerială primeşte la unii filosofi şi numele de cultură spirituală, pentru a

sublinia că realizările ei nu derivă din grija omului de a supravieţui. În ierarhia nevoilor

propusă de Maslow, ele ar corespunde nevoilor superioare (de siguranţă, de iubire sau

apartenenţă, de stimă şi de autorealizare), dar mai puţin presante pentru a motiva

comportamentul, aşa încât unele dintre realizările culturii spirituale ale unui popor nu sunt

asimilate de majoritatea indivizilor.

Cultura nematerială este formată din următoarele componente:

a. Componente cognitive – idei, cunoştinţe, opinii, teorii ştiinţifice.

b. Componente axiologice - valori

Valorile sunt obiectele dezirabile, care determină indivizii unei culturi şi ai unei epoci

să îşi orienteze comportamentul pentru obţinerea unora dintre ele, în funcţie de predominanţa

lor într-o societate. După Tudor Vianu, există valori economice, vitale (de exemplu,

sănătatea), juridice, politice, teoretice, estetice, morale şi religioase, numai primele două fiind

de natură materială, iar celelalte spirituale. Astfel, în epoca Renaşterii, valoarea estetică era

predominantă, lucru dovedit de înflorirea artelor, iar într-o societate războinică precum Sparta

antică, era urmărită îndeosebi valoarea etică a curajului.

c. Componente normative – legi, obiceiuri, moravuri.

d. Componente simbolice – simboluri sau semne convenţionale, care dobândesc semnificaţii

în cadrul unei societăţi – cuvinte, gesturi, imagini vizuale, obiecte, limba. De exemplu,

sunetele articulate care alcătuiesc convenţional cuvântul „casă” capătă semnificaţia de casă în

comunitatea vorbitorilor de limbă română. Drapelul unei ţări este un obiect cu încărcătură

simbolică, salutul este un gest simbolic etc.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

6

Mitologia - formă a culturii

Componentele culturii nemateriale sunt realizate fie de cultura cultă sau înaltă, fie de cultura

populară. Cultura înaltă este prezentă în societăţile în care activităţile intelectuale şi artistice

se specializează şi în general poartă marca unor autori. Întâlnită la populaţiile arhaice, cultura

populară nu este desprinsă de elementele culturii materiale, tinzând să joace rolul de ornare şi

explicare a vieţii unei comunităţi bazată aproape indistinct pe elemente materiale şi spirituale.

Creaţiile culturii populare sunt anonime şi colective, fiind deschise la modificări, în cazul

produselor literare prin interpretarea lor, de exemplu, în cazul baladei Mioriţa, se cunosc peste

două sute de variante diferite. Cultura populară are forma unei culturi de masă, fiind produsă

şi asimilată de o anumită populaţie, în vreme ce cultura înaltă poate deveni cultură de masă în

societăţile civilizate în care devine obiect al unei educaţii specializate. De exemplu, cunoştinţa

teoretică din astronomie despre forma rotundă a pământului poate deveni parte a culturii de

masă prin livrarea educaţiei ştiinţifice majorităţii populaţiei. Când cultura populară este

transmisă prin educaţie, ea îşi pierde specificul popular şi devine parte a culturii înalte în

domeniul studiilor etnografice şi de folclor.

Originea miturilor se află în creaţia populară. Drept urmare, ele nu sunt explicaţii

savante ale realităţii, ci modalităţi prin care omul arhaic îşi dobândea înţelegerea existenţei

sale. În plus, miturile jucau rolul de ordonare a acestei existenţe, fiindu-le ataşate practici

religioase. În unele culturi, miturile au căpătat în cele din urmă o formă fixă, fiind integrate în

cărţi sacre. Un exemplu de mit scris este cel al morţii şi învierii lui Baal, zeu fenician. Religia

feniciană era politeistă, unii dintre zei având trăsături negative, aşa cum se întâmplă şi cu

Yam, zeul care îl ucide pe Baal, fiul zeului suprem El.

Fenicienii erau o populaţie de origine semitică, fără să înfiinţeze un stat unitar, ci

numai cetăţi-stat. Iniţial, fenicienii ocupau partea nordică al Palestinei, la ţărmul Mării

Mediterane, alcătuind o civilizaţie maritimă, iar ulterior, printr-o migraţie lentă şi războaie

sporadice, s-au extins până în Mesopotamia. Mitul lui Baal datează din secolele XIII-XIV şi a

fost identificat parţial pe nişte tăbliţe descoperite la Ras Shamra (Nordul Siriei), fosta cetate

feniciană Ugarit. Baal era considerat zeu al fertilităţii, al vremii, ploii, vântului, fulgerului, al

anotimpurilor, războiului şi patron al corăbierilor. Din lectura următorului fragment din mit,

se poate deduce prezenţa unor componente ale culturii nemateriale, fiind o ilustrare a faptului

că mitul este o formă a culturii.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

7

Ştim că viteazul Baal şi-a dat duhul, că craiul, stăpânul pământului s-a

prăpădit. Dar iată că viteazul Baal va învia şi craiul pământului, stăpânul lui,

trăieşte. Căci într-un vis, într-o arătare de noapte, zeul El cel milostiv, ziditorul

tuturor făpturilor, a văzut că din ceruri cădea o ploaie de untdelemn, şi în râuri

curgea miere. Atunci zeul El a grăit:

„Iată, ştiu acum că viteazul Baal este viu, că regele, stăpânul pământului

trăieşte!”

Într-un vis al milostivului zeu El, într-o arătare de noapte a Ziditorului

făpturilor, ploua din ceruri untdelemn şi mierea curgea pâraie.

Zeul El cel milostiv se înveseli, puse piciorul pe treapta tronului său şi înălţă

fruntea, râse şi, dregându-şi glasul, zise:

„Acuma pot să stau jos şi să mă odihnesc, iar inima mea poate să se

liniştească în pieptul meu. Căci Baal cel viteaz trăieşte, regele pământului vieţuieşte!”

(v. Tăbliţe de argilă, Scrieri din Orientul Apropiat, traducere C. Daniel, Ed. Minerva,

1981, pp. 184-5)

2.Funcții ale mitului

Mircea Eliade susține că una dintre cele mai răspândite funcții ale miturilor e cea de

stabilirea a unor modele comportamentale şi a unor experienţe religioase. Prin

reproducerea miturilor, membrii unei societăți tradiționale se detașează de prezent și se întorc

în epoca mitică, apropiindu-se în acest fel de divin.

Lauri Honko afirma, că, în unele cazuri, o societate reproduce mitul având ca

scop reproducerea condițiilor din epoca mitologică. De exemplu, va reproduce vindecarea

miraculoasa făcută de un zeu din trecut, pentru a vindeca pe cineva din prezent. La rândul său,

Roland Barthes susține că, în prezent, cultura modernă explorează experiența religioasă.

Deoarece nu e rolul ştiinței de a defini moralitatea umană, o experiență religioasă este o

tentativă de conectare cu un trecut moral ce contrastează cu prezentul tehnologic.

Joseph Campbell definește miturile prin 4 funcții de bază:

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

8

Funcția Mistică: experimentarea minunației Universului;

Funcția Cosmologică: explorarea formei Universului;

Funcția Sociologică: susținerea şi aprobarea unei anumite ordini sociale;

Funcția Pedagogică: cum să trăiești o întreagă viață în diferite circumstanțe;

Ce este un mit?

Conform Dex prin mit definim “o povestire fabuloasă care cuprinde credinţele

populare (antice) despre originea universului şi a fenomenelor naturii, despre zei si eroi

legendari”. În sens larg, vorbim despre “poveste, legendă, basm, născocire”, ceea ce te duce

cu gândul la mitic, fabulos, fantastic.

Ce este mitologia?

Mitologia este disciplina are se ocupa cu explicarea, compararea şi clasificarea

miturilor, cu originea şi evoluţia lor. Ne referim la totalitatea miturilor, legendelor care aparţin

unei civilizaţii, incluzând un ansamblu de credinţe şi idei care se referă la aceeaşi naţiune şi

care se impun membrilor unei colectivităţi. De o frumuseţe incomparabila se bucura mitologia

grecească.

Concepte

Pentru a găsi semnificaţia şi a înţelege noţiunea de “mit” vom porni de la o simpla

propoziţie: “Este un mit faptul că englezii beau ceai la ora 4 după-amiază” ?. Potrivit unei

asemenea exemplificări putem afirma ca mitul reprezintă doar “o concepţie greşită, larg

îmbrăţişată”. Deşi este o definiţie simplă, se poate percepe mitul în termenii falsităţii sale şi

remarcăm că nu face nimic pentru a semnala bogaţia de imaginaţie şi semnificaţia socială a

poveştilor şi a povestirii lor.

Ducând lucrurile şi informaţia mai departe, o alta definiţie ar fi urmatoarea: “Mitul

este o poveste traditionala puternica pe plan social”. Se remarcă, in această definiţie, trei

elemente: poveste, tradiţie şi putere socială.

Elementul poveste este cel mai puţin problematic. Luând in calcul acest element, se

poate afirma că mitul este o naraţiune, un şir de evenimente structurate în succesiune.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

9

Luând în calcul elementul tradiţie, se poate afirma ca mitul reprezintă o poveste ale

cărei origini au fost uitate. Acestea au fost transmise din povestitor in povestitor sau, altfel

spus, din generaţie in generaţie.

Luând in calcul elementul putere socială, se poate afirma că mitul este o poveste ce te

captează încă de la început, având în centrul atenţiei aspecte semnificative din cadrul

societaţilor care le povestesc. Vorbim, aşadar, despre valori ale individului, ale grupurilor

sociale şi chiar ale societăţii.

În lumina acestei definiţii putem vedea că miturile – poveşti tradiţionale, cu forţă

socială – au jucat şi continuă să joace un rol important în vieţile imaginative ale multor

societăţi.

Un exemplu edificator ar fi evenimentul legat de batalia de la Kosovo din 1389, in

Balcani, când o armata din Serbia a suferit o înfrangere catastrofală. Această bătălie a capatat

un adevărat statut mitic pentru foarte mulţi din cei ce doresc să redescopere patriotismul

sărbilor. Vorbim despre o bătălie pierdută, însă devenită mit şi simbol naţional. Cu siguranţă,

mitologia bătăliei de la Kosovo reprezinta un reper identitar de primă mărime în conştiinţa

sărbă.

Nu în ultimul rând putem aminti povestea monstrului lui Frankenstein. Cine nu ştie

povestea sa? Datorită numeroaselor producţii cinematografice, această poveste, devenită mit,

explorează una din îngrijorările conştiinţei moderne: cum să tratăm capacitatea tehnologiei de

a redeveni viaţă? Indiferent de postura în care te afli, cititor sau spectator, povestea lui

Frankenstein te fascinează şi te face să îţi pui numeroase întrebări. De exemplu, “Care ar fi

implicaţiile dacă chiar am putea crea viaţa?”.

La Platon, mitul este o parabola sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori

pentru a-l demonstra pe cale analogică. Cu siguranţă ne amintim de mitul peşterii, de

exemplu.

3.Perspective şi metode de abordare a mitului:

a.Etnologică – ritul; relaţia cu sacrul; salvarea mitică;

Ritul

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

10

Numeroasele definiții elaborate de-a lungul anilor fac imposibilă identificarea unei

definiţii a ritului unanim acceptată de toți cercetătorii.

Émile Durkheim în cartea sa, „Formele elementare ale vieții religioase“, definește

riturile ca:„reguli de conduită care arată cum omul trebuie să se comporte în relația sa cu

sacrul.“ Fenomenele religioase sunt împărţite de autor în două categorii fundamentale:

credinţe și rituri. Credinţele sunt „stări de opinie” iar riturile sunt modalităţi de manifestare,

de acţiune.“ Din perspectiva lui Durkheim, riturile sunt moduri de a acţiona care apar doar în

cadrul unor grupuri reunite şi care sunt destinate să suscite, să întreţină sau să refacă anumite

stări mentale ale acestor grupuri. Riturile sunt astfel niște lucruri sociale, niște produse ale

gândirii colective. Este aici un prim aspect important al riturilor, și anume, caracterul social

care leagă comunitatea. Riturile sunt astfel reprezentări colective care exprimă realităţi

colective. Riturile din cadrul colectivităţii sunt fundamentale pentru existenţa şi dezvoltarea

grupului, prin ele se creează solidaritatea de grup. Riturile impun și anumite reguli de

conduită prin interziceri sau interdicții, care reglementează atitudinea omului atât vizavi de

sacru, cât şi faţă de profan. Durkheim face diferenţa între riturile pozitive şi riturile negative;

riturile negative sunt cele care limitează relaţia dintre sacru şi profan pentru ca sacrul să nu fie

contagiat de profan.

Funcția de bază a ritului este aceea de a oferi coeziune, de a menţine comunitatea

unită. O altă funcție a ritului este de a face posibilă conexiunea celor două sfere: umană şi

divină, sacră si profană. Riturile au astfel o funcție importantă, căci prin ele, este posibilă

această legătură a profanului cu sacrul. Pentru omul tradițional riturile îi oferă posibilitatea de

a comunica cu Divinitatea. Ritul are astfel şi menirea de a fi o mărturie, în ceea ce priveşte

zeii, a continuităţii credinţei în aceştia care este reafirmată în momentul ceremoniei. Riturile,

după opinia lui Mircea Eliade, sunt supuse repetiției, o eternă reîntoarcere bazată pe credință.

Ele au funcția principală de a oferi într-o situație nesigură o structură.

b.Filosofică – mythos şi logos - două moduri de cunoaştere

Filosofia antică grecească a descoperit că funcţia filosofiei nu diferă în mod esenţial de

funcţia mitologiei. Mitul este, de la Homer încoace, dincolo de circumstanţieri şi

indeterminări, un punct referenţial la care omul pierdut între cer şi pământ se putea raporta.

Pentru omul antic o lume fără mituri nu numai că nu mai putea fi o lume umană, dar

desţelenită de arhetipalitate şi de memoria timpului eroic ea ar fi redus omul la o scundă

existenţă. Căci mitul era pentru omul antic garanţia convieţuirii sale cu zeii. Altfel spus,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

11

înainte de credo ergo sum sau de cogito ergo sum, omul şi-a descoperit prin mit o conştiinţă

magică.

Există trei puncte de vedere total diferite în abordarea mitologiei în interiorul gândirii

antice greceşti. Unul, expus de Aristotel în Metafizica, tratează mitul ca pe o parabolă

exemplificatoare a filosofiei, mitologia fiind aici o permanentă punere în rezonanţă a omului

gânditor cu miraculosul, „mirarea“ iscată astfel ajungând să fie pragul de la care începe

filosofia, ca o întrebare despre sine şi univers. Acest curent asimila gândirea simbolică,

mitosofică, cu o „primă cunoaşte“, iar pe „iubitorul de mituri“ cu filosoful: „Mirarea –

formulează Aristotel– i-a împins, ca şi astăzi, pe primii gânditori la speculaţii filosofice. Mai

întâi ei au fost frapaţi de dificultăţile cele mai aparente, apoi, înaintând puţin câte puţin, au

căutat să rezolve probleme mai importante, cum ar fi fenomenele Lunii, cele ale Soarelui şi

ale Stelelor, şi în sfârşit, geneza universului. A observa o dificultate și a te mira înseamnă să-

ţi recunoşti propria ignoranţă şi de aceea iubitorul de mituri este, într-un anume fel, filosof,

căci mitul este alcătuit din miraculos“.

Tratând mitologia ca pe o „preistorie a filosofiei“, acest curent al gândirii a adus

mitologia din fundalul gândirii magice până în prim-planul gnoseologiei, făcând din simbol şi

mit forme autorevelatorii ale unui panlogism insidios şi devorant. Adepţii acestui curent

priveau dincolo de alegorie, văzând mitul ca pe o „tautegorie“, adică – în formularea lui

Schelling – ca pe o aplicaţie a limbajului simbolic, o lume ce se cere gândită şi trăită

nemijlocit, în care „înţelegerea devine fiinţarea însăşi“. Exemplul poate cel mai concludent al

acestei apropieri încă magice de mythos este exemplul medicului trac din Platon, Charmides,

care a adus magia mitului lui Zalmoxis în gândirea occidentală, gândire care va face din

acest mit încă un pretext pentru întâlnirea omului cu propria lui transcendenţă.

La neoplatonicieni, magia mitului rămâne punctul de atracţie al filosofiei, sacrul pe

care îl incumbă mitul susţinând aici discursul filosofic şi garantându-i funcţia revelatoare. Dar

exemplul cel mai elocvent al acestei abordări speculative a mitologiei rămâne tot Platon. Şi e

suficient să amintim aici miturile platoniciene cele mai cunoscute, cum ar fi mitul

androginului din Banchetul, mitul peşterii şi mitul lui Gyghes din Republica, sau mitul

Atlantidei din Timaios. De pildă, mitul păstorului Gyghes, care a găsit un inel ce îl putea face

invizibil, moment care înseamnă pentru posesor satisfacerea tuturor plăcerilor, până atunci

doar visate, este investit de Platon cu exemplaritate filosofică, mitul punând în discuţie

problema liberului arbitru, libertatea fiind înţeleasă de Platon ca o eliberare a vieţii de

dezordinea pasiunilor iraţionale, plăceri atavice care nu sunt decât o moştenire de la zei.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

12

Gândirea antică grecească s-a sprijinit pe arhetipalitatea mitului ca pe un cap de pod,

făcând din lumea omului mitic puntea spre exemplaritate. O punte aruncată peste angoasele

escatologice şi gnoseologice ale unei lumi care, uitându-şi originarea ei într-un timp sacru, va

face treptat din uitare o virtute şi din virtute o uitare.

c.Literară – conversiunea mitului , demitizarea

Legătura dintre mit şi literatură este studiată de Bo Carpelan care a publicat articolul

Literatură şi mitologie, 4 unghiuri de abordare, în Secolul XX, stabilind patru unghiuri de

abordare:

1. mitul ca fapt de istorie literară;

2. mitul ca izvor pentru modelele arhetipale şi de psihologie abisală;

3. mitul ca metodă literară, în făurirea artistului creator;

4. mitul ca model de viaţă.

El susţine că ,,în fiecare psyche omenesc stă ascuns un mitolog şi de aceea astăzi

miturile intră în plămada literaturii, tocmai pentru a da compoziţiei o anume adâncime şi

forţă”. Prin intermediul artei, mitul îl face pe om să redobândească atitudinea globală,

esenţială spre a putea înţelege mai bine timpul în care trăieşte, deoarece mitul este un mijloc

de evadare din încercuirile alienării şi dă sens gândirii noastre creatoare.

S-a considerat că literatura şi mitul sunt două experienţe umane distincte. Pe de-o

parte, mitul ţine de viaţa religioasă şi, ca instrument al acesteia, are rolul de a dezvălui

existenţa sacrului; pe de altă parte, literatura se bazează pe experienţa din sfera esteticului

destinată să descopere, cu mijloace proprii, existenţa frumosului. Deşi sunt diferite prin esenţa

lor, cele două experienţe sunt, din punct de vedere al efectului, apropiate ca valoare, deoarece

ambele duc la o anulare a individului. Cu toate că sunt inechivalente ca expresii ale unor

experienţe umane diferite, mitul şi literatura s-au susţinut întotdeauna reciproc, au cooperat,

relaxându-şi frontierele şi instituind numeroase zone de contact.

Prin literatura unui popor nu trebuie să înţelegem decât expresia orizonturilor sale

sufleteşti, ci şi una dintre modalităţile primordiale de conştientizare a felului în care el îşi

concepe locul şi maniera sa în lume. De asemenea, se poate face o distincţie între literatura

populară şi cea scrisă. Literatura orală este considerată matca în care s-au format, în timp,

arhetipurile fundamentale care mărturisesc despre viziunea existenţială specifică fiecărui

neam. Literatura cultă se prezintă ca o uriaşă temă cu variaţiuni dezvotată în jurul unor motive

fundamentale, prezente iniţial în literatura populară.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

13

Cele patru mituri esenţiale din literatura română populară au fost identificate de

criticul George Călinescu:

1.Mitul jertfei pentru creaţie(mitul estetic)

2.Mitul mioritic sau mitul transhumanţei

3.Mitul erotic sau mitul puberal

4.Mitul etnogenezei

Ele ar simboliza, în ordine, creația, situaţia cosmică, iubirea și sexualitatea și nașterea

poporului român; acestea sunt nutrite din ce în ce mai mult de mediile literare, tinzând a

deveni pilonii unei tradiții autohtone.

Întâiul Traian și Dochia, simbolizează constituirea însăși a poporului român.. El a fost

formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care împietrește cu oile sale fugind de Traian), însă cu

elemente populare și cu o legendă cantemiriană. Miorița , istoria coibanului care voiește a fi

înmormântat lângă oile sale, simbolizează existența pastorală a poporului român și exprimă

viziunea franciscan- panteistă a morții la individul român.

Meșterul Manole( povestea zidarului de mănăstire care își sacrifică soția ca să

oprească surparea clădirii) e mitul estetic, indicând concepția noastră despre creație care e rod

al suferinței. În sfârșit, Zburătorul e mitului erotic, personificarea invaziei instinctului

puberal.

Cu ecoul cel mai larg este mitul Mioriţa, care are ca punct de plecare cîntecul

bătrânesc publicat de Vasile Alecsandri, în 1852. Proporţiile mitului au crescut până într-atâta

încât s-au făcut comparații cu ,,Divina Comedie” şi mulţi scriitori, istorici literari, îl consideră

momentul iniţial al oricărei culturi autohtone. Acest mit simbolizează existenţa pastorală a

poporului român şi chiar unitatea lui în mijlocul real al ţării reprezentat de Munţii Carpaţi,

exprimă viziunea franciscan- panteistică a morţii la individul român. Trei ciobani se coboară

în vale cu turmele. Unul vrâncean, altul ungurean, altul moldovean, căruia Mioriţa, oaia

năzdrăvană, îi destăinuie gândul ucigaş .În versiunea lui Vasile Alecsandri, acest mit este o

capodoperă ce s-a răspândit ,în manualele școlare și câteodată chiar a înlocuit într-o manieră

definitivă variantele locale. În literatura română, cele mai cunoscute opere literare inspirate

din balada Miorița sunt poezia „Mai am un singur dor” (în patru variante) de Mihai

Eminescu (scrisă în decembrie 1883), respectiv romanul Baltagul (1930) de Mihail

Sadoveanu.

Mitul Meşterul Manole (Monastirea Argeşului, din culegerea lui V. Alecsandri) are un

efect puternic. Tema acestui mit este de o circulaţie mai largă decât teritoriul ţării, însă

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

14

versiunea română este originală şi autohtonă, încât se leagă de vestita biserică de la Curte-de-

Argeş, a lui Neagoe Basarab, devenind pentru literatura noastră un mic Notre-Dame-de-Paris1

. Lucian Blaga și Mircea Eliade vedeau în mitul Mioriței și al Meșterului Manole două dintre

matricile , mumele originare ale culturii romane.2 Constituind, pe bună dreptate, culmea

poeziei populare românești, cele două creații ale geniului poetic românesc au ca motiv

dramatic o „moarte violentă” cu seninătate acceptată, ce derivă direct sau nu din faimoasa

bucurie de a muri a geților concretizată în cele două capodopere elaborate în jurul ideii de

moarte creatoare. Mitul este valorificat literar în drama Meșterul Manole de Lucian Blaga.

,,Sburătorul” este un mit erotic (care sub alte nume există şi la popoarele vecine).

Sburătorul este un demon frumos, un Eros adolescent, care dă fetelor pubere tulburările şi

tînjirile întâilor iubiri.

Cea mai veche atestare a mitului despre zburator poate fi găsită în Descrierea

Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, unde este relatata imaginea pe care o aveau moldovenii

despre acest personaj, numit „cel ce zboară”, fiind un om frumos care vine noaptea la fetele şi

femeile tinere şi săvârşeşte fapte necuviincioase; Iordache Golescu semnala o cu totul altă

viziune, anume aceea că zburatorul, numit și zmeu, se arată pe cer ca „un foc, o lumină în

chipul șarpelui”. Începând cu I. Heliade Rădulescu, nu este liric român care să nu fi reluat

mitul în diferite chipuri. Nota romantică a acestui mit este întemeierea lui pe tradiţii populare.

Demitizarea- conceptul este exemplificat în poemul Sburatorul, scris de Vasile

Alecsandri, iar demitizarea constă în faptul că, deși zburatorul este declanșatorul neliniștii

erotice, el nu mai este o ființă supranaturală, ci rămâne în sfera umanului, uneori fiind chiar el

stârnit de fete.

Eul din oglindă- trimiterile se fac către poemul lui Mihai Eminescu Călin (file din

poveste), unde amestecul zburatorului în existența umană nu mai este un motiv de spaimă, ca

la I.H. Rădulescu, ci apropierea este căutată, voită. Confesiunea nu mai este făcută mamei, ci

propriului eu, în oglinda. Asemănator este tratat motivul și în La Oglindă a lui Coșbuc, unde

flirtul fetei cu propria imagine atrage atenția asupra faptului ca iubirea este legată de factori

strict personali(dorul).

Omul vinovat-poemul Fătălaul al lui Tudor Arghezi exemplifică faptul că mitul

erotic al zburatorului este amestecat cu elemente antropologice tradiționale, folclorice, care

avertizează că răul ascuns în om ar fi denunțat, în primul rând, printr-o înfățisare aberantă

față de normal.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

15

Un alt mit este ,,Traian şi Dochia”, mit care simbolizează geneza însăşi a poporului

român. Mitul înfățișează pe împăratul care s-a acoperit de glorie la Roma, cucerind bogata

țară a dacilor, în anii 105-106 d.Ch. și pe Dochia pe care Maica Domnului o salvează,

prefăcând-o împreună cu turma ei într-o formațiune stâncoasă. În legendă, Dochia e fata

regelui dac, Decebal, care, învins, s-a sinucis, spre a nu cădea în mâinile cuceritorilor țării

sale. Popular legenda este plasată în Moldova, în zona masivului Ceahlău unde există

formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit. În creația eminesciană legenda stă la baza operei,

rămasă în proiect, Decebal. Aici Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Și la Mihai

Eminescu, Dochia, vara primară a principelui dac Boris, urma să simbolizeze (conform

însemnărilor eminesciene) stânca împietrită, neputând să se despartă de pământul ei.

Ca să pricepi sufletul unui popor, trebuie să-i cunoști miturile fundamentale. Chiar

dacă nu se mai regăsesc decât palid în felul de a fi al indivizilor contemporani, eresurile

continuă să alcătuiască o aură spațială și temporală ce explică, prin simboluri simple, la

îndemâna oricui, o întreagă existență colectivă.

d.Teologică – mitul şi adevărul revelat; mitul şi logosul întrupat; de la mit la taină

Religia şi mitologia diferă, dar au aspecte care se suprapun. Ambii termeni se referă la

sistemele de concepte, care sunt de mare importanţă pentru o anumită comunitate, fiind

adevarate declaraţii cu privire la supranatural sau sacru. În general, mitologia este considerată

o componentă sau un aspect al religiei. Religia este un termen mai larg: în afară de aspectele

mitologice, aceasta include aspecte legate de ritual, moralitate, teologie şi de experienţă

mistică. O anumită mitologie este aproape întotdeauna asociată cu o anumită religie, cum ar

fi mitologia greacă cu religia greacă antică. Deconectat de la sistemul sau religios, un mit

poate pierde din relevanţa lui imediată pentru comunitate şi să evolueze, departe de

importanţa sacră, într-o legendă sau basm.

Religia este o credinţa cu privire la supranatural, sacru sau divin şi codurile morale,

practicile, valorile şi instituţiile asociate cu o astfel de credinţă.

Credinţele şi practicile religioase pot include următoarele:

– o zeitate sau o fiinţă superioară;

– eshatologie;

– practicile de cult;

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

16

– practicile etice şi politice.

Unele religii nu includ toate aceste caracteristici. De exemplu, credinţa într-o zeitate nu este

esenţială pentru budism.

Relaţia dintre religie şi mit depinde de ce definiţie a mitului se foloseşte. Pentru

Robert Graves, poveştile tradiţionale ale unei religii sunt “mituri” dacă şi numai dacă nu

aparţin religiei în cauză. Prin definiţia lui Segal, toate poveştile religioase sunt mituri, pur şi

simplu pentru că aproape toate poveştile sunt mituri. In viziunea folcloriştilor, toate miturile

sunt poveşti religioase (sau “sacre”), dar nu toate poveştile religioase sunt mituri: povestiri

religioase, care implică crearea lumii (de exemplu, povestirile din Geneză) sunt mituri, cu

toate acestea, povestiri religioase care nu explică cum lucrurile au ajuns să fie în forma lor

actuală (de exemplu, hagiografiile de sfinţi celebri) nu sunt mituri.

Trebuie remarcat faptul că cele mai multe definiţii ale mitului îl limitează la

poveşti. Astfel, elemente non-narative ale religiei, cum ar fi ritualul, nu constituie mituri.

Asemănări între diferite mitologii religioase

Miturile multor religii, atât antice şi moderne, împărtăşesc elemente comune. Asemănările

răspândite între mitologiile religioase includ următoarele:

Multe religii implică un paradis iniţial precedând timpul istoric obişnuit.

Multe religii implică povestea unui Dumnezeu care suferă, moare şi învie.

Geografia mitică a multor religii implică o axis mundi sau centrul cosmic.

Multe mituri sunt “dotate” cu un potop global.

Asemănările dintre culturi şi perioade de timp pot fi utile, dar nu este, de obicei, uşor să

combini credinţe şi istorii din diferite grupuri.

Contraste între diferite mitologii religioase

Deşi există similitudini între mitologiile religioase, există, de asemenea, şi

contraste. Multe mitologii se concentrează asupra explicaţiilor privind universul, fenomene

naturale, sau alte teme ale existenţei umane, atribuind de multe ori responsabilitate pentru

acestea uneia sau mai multor zeităţi sau altor forţe supranaturale. Cu toate acestea, unele

religii au foarte puţine poveşti de acest tip despre cosmos. De exemplu, pilda budistă a săgeţii

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

17

avertizează împotriva speculaţiilor, cum ar fi “Este lume veşnică sau nu? Este sufletul diferit

de corp? Exista viaţă după moarte sau nu?”, văzându-le ca irelevante pentru scopul de a scăpa

de suferinţe.

Activităţi de învăţare:

- definirea terminologiei ( culturӑ, civilizație, mitologie);

- precizarea caracteristicilor esențiale ;

- analiza caracteristiclor formelor culturii;

- analize comparative şi corelative între diferite forme de culturӑ;

- identificarea funcțiilor mitului, a caracteristicilor esențiale ale acestuia;

- analiza textului și a documentelor.

- analiza detaliată a tipologiei miturilor;

- identificarea diversitӑții formale - sacru și profan;

- explicarea noțiunilor noi;

- identificarea perspectivelor și a metodelor de abordare a mitului;

- interpretarea desenelor, schemelor, imaginilor;

- completarea unor fişe de lucru

- identificarea în mitologia românească a influenţelor mitologiei greco-romane

- exemplificarea de influenţe culturale.

II. Mitologia greacă şi romană - realitate culturală complexă

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

18

Introducere .Teogonia. Zeii

Mitologia şi legendele ne povestesc că, lumea noastră cea de astăzi, pământul plin de

flori şi fructe, cu râuri limpezi şi izvoare, soarele, luna, ziua, noaptea şi vânturile, nu au fost

întotdeauna astfel. Lumea întreagă era in haos, fără hotare, fără formă. Însă precum cântau

poeţii, din haos s-a desprins pământul. Iar pământul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea.

Dragostea este cea care i-a unit pe zeiţa Gheea cu zeul Uranus, care era cerul, înalt şi

plin de stele. Din dragoste lor s-au născut titanii, ciclopii cu un singur ochi, apoi hecatonhirii

sau centimanii ce aveau o sută de braţe lungi şi monstruoase dar şi alţi prunci hidoşi şi

necruţători.

Uranus avea darul de a vedea viitorul, astfel că acesta află ca unul dintre copiii săi îl va

răsturna şi va prelua conducerea. Astfel, Uranus decide să îi arunce în temniţă pe toţi copiii

săi. Ajutaţi de mama lor, Gheea, aceştia scapă iar Uranus este învins de Cronos.

Cronos este blestemat de Uranus să aibă aceiaşi soarta, şi să fie şi el învins de unul

dintre fiii săi. Pentru a nu ajunge în această situaţie Cronos a născocit atunci un plan groaznic.

Să îi înghită cu totul pe nou-născuţii săi, căci nu avea încredere în nici o temniţă în care ar fi

putut să îi închidă. Cronos a avut împreună cu Rhea doi băieţi: Hades (Pluton) şi Poseidon

(Neptun), şi trei fete: Hestia, Demetra şi Hera. În momentul naşterii fiecare dintre aceştia a

fost înghiţit de către Cronos.

Rhea urma să nască acum cel de-al al şaselea copil şi îşi dorea că măcar pe acesta să îl

salveze. Astfel, acesta i-a cerut sfatul mamei sale, Gheea, iar aceasta a ascuns-o intr-o peşteră

întunecoasă din insula Creta. Aici s-a născut Zeus.

Rhea s-a dus iute la Cronos şi i-a dat o piatră înfăşurată în scutece moi, spunând că e

copilaşul. Grăbit, şi cum nu vedea prea bine, Cronos a înşfăcat pietroiul şi l-a înghiţit pe loc,

mulţumit că a îndepărtat primejdia.

Zeus a rămas în grija unor semizei, născuţi de bunica lui, Gheea. Aceştia au primit

poruncă să facă zgomot mare, să cânte şi să dănţuiască, lovindu-ţi scuturile cu armele, ca să

nu se audă cumva plânsetul copilului în cer, la tatăl său. El a fost îngrijit de nimfele Ida şi

Adrasteia. Doica i-a fost capra Amaltheia, adusă de nimfe pentru a hrăni copilul cu laptele ei.

Capra avea grai omenesc şi se juca cu Zeus cum se joaca mamele cu copiii lor. Zeus creştea

văzând cu ochii şi era foarte puternic încă de mititel. Se poveste că, jucându-se la un moment

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

19

dat cu Amaltheia, a apucat-o de un corn atât de tare, că a rămas cu el in mână. Lui Zeus i-a

părut rău ca i-a rupt cornul Amalthei, fiindcă ţinea foarte mult la ea. De aceea, a hotărât ca

acest corn să fie mereu plin cu fructe: mere, pere, struguri, smochine şi altele, astfel încât

capra să aibă mereu hrană din belşug. Mai târziu, cornul avea să primească denumirea

de cornul abundenţei, iar semnul său pictat pe locuinţe avea să fie socotit aducător de noroc.

În momentul morţii Amalthei, Zeus a pus-o pe bolta cerească, sub forma constelaţiei Caprei,

iar cu pielea ei fermecată se spune că ar fi fost acoperită pavăza sau egida zeiţei Atena.

Cu lapte de capră şi miere de albine, cu nectar şi cu ambrozie, Zeus a crescut într-un

an cât alţii în douăzeci şi cinci, aşa că după un an era gata să îl răstoarne pe Cronos, tatăl său,

şi să preia puterea. Era ferm hotărât să îşi elibereze fraţii, despre care îi povestiseră mama şi

bunica. Zeus a turnat o licoare fermecată în băutura tatălui său, Cronos, iar Rhea i-a dat-o lui

Cronos să o bea când acesta s-a întors acasă. Dar imediat după aceasta, Cronos a început să

verse şi i-a dat afară pe toţi copiii înghiţiţi, care crescuseră în pântecele lui.

Tinerii zei (Zeus, Hades, Poseidon, Hestia, Demetra, Hera) şi-au făcut tabăra

pe muntele Olimp. Zeus a fost ales lider şi au început pregătirile de lupta cu zeii cei

bătrâni. Ei i-au eliberat pe ciclopi şi hecatonhiri din temniţele în care îi ţinuse Cronos.

Mulţumiţi, ciclopii au făurit fulgerele, tunetele şi trăsnetele, pe care i le-au oferit lui Zeus,

apoi o furcă mare cu trei dinţi, tridentul, pentru Poseidon şi o cască fermecată, ce îl făcea

nevăzut când o punea pe cap, lui Hades.

Lupta dintre zeii tineri şi zeii cei bătrâni (ajutaţi de titani şi uriaşi) a durat 10 ani. În

final, zeii conduşi de Zeus, au învins şi preluat puterea.

Zeus a fost întronat conducător, în palatul de pe muntele Olimp. La picioarele sale era

vulturul care îi adusese pe când era copil, zi de zi, nectarul, băutura zeilor nemuritori. Zeus

era stăpânul întregului Olimp şi al pământului, fiind necruţător de exemplu ,cu Prometeu care

aduce focul pe pământ, oferind căldura şi o nouă viaţă, cu pământenii cărora le trimite bolile,

nenorocirile şi toate relele în Cutia Pandorei, dar şi cu alţi zei care nu se supuneau orbeşte lui.

Tot Zeus păcăleşte mai multe pământence, având cu ele nenumăraţi copii, deşi era căsătorit cu

Hera.

Zeus a hotărât să împartă lumea. A oprit pentru sine in chip deosebit, cerul. Poseidon a

primit apele din mări, fluviile şi izvoarele, iar Hades a devenit stăpânul ţinuturilor de sub

pământ.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

20

Zeus le-a chemat apoi pe surorile sale: Hestia, Demetra şi Hera. Hestia (Vesta) a

devenit zeiţa căminului familial şi a focului din vatra casei. Demetra (Ceres) a devenit zeiţa

holdelor bogate şi livezilor roditoare. Pe Hera (Junona), Zeus a hotărât să o ia de soţie.

După ce a hotărât ce vor stăpâni, pentru că mai avea stăpâniri de oferit, Zeus şi-a

chemat copiii. Palas - Atena (Minerva), născută din capul lui Zeus, a devenit zeiţa

înţelepciunii, a cugetărilor adânci, a măiestriei în muncă sau în războaie. Hefaistos (Vulcan),

cel urât şi greoi, dar puternic şi priceput, a fost numit zeu peste meşteşuguri. Zeul războaielor

a devenit certăreţul Ares (Marte). Zeu al negoţului, al hoţiei, al călătoriilor pe mare şi pe

uscat, a fost numit Hermes (Mercur) - fiul lui Zeus şi al Maiei. El avea să fie şi curierul zeilor,

căci era tare iute de picior.

Zeus i-a chemat apoi pe cei doi copii pe care i-a avut cu zeiţa Leto, Apollo si Artemis.

Pe Apollo l-a numit zeu al zilei, al luminii şi al artelor, protector al poeziei şi al muzicii,

conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Artemis a devenit zeiţa vânătorii şi a

luminii lunii.

Ultima dintre cei doisprezece zei mari ai Olimpului a fost Afrodita (Venus), născută

din spuma mării. Ea a devenit zeiţa dragostei şi a frumuseţii şi avea să fie însoţită mereu de

porumbiţele care îi aduseseră ambrozie lui Zeus când era mic. Porumbiţele aveau să rămână

pe vecie simbolul blândeţii şi iubirii.

Activităţi de învăţare:

- prezentarea teoriei .

- identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor faptelor istorice;

- lectura aprofundată.

- analize corelative și comparative ale unor mituri din diferite spații și epoci istorice;

- analiza atenta a imaginilor, a desenelor reprezentative;

- identificarea diferențierilor dintre elemente;

precizarea particularităţilor mitologice greceşti și romane;

- exemplificări şi localizări geografice;

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

21

- lectura aprofundată a textului

- dialogul ;

- precizarea şi utilizarea conceptelor și categoriilor esențiale pentru studiul mitologiei

Genealogia zeilor olimpieni

Zeus/Jupiter-stăpânul Olimpului

Zeus (în greacă: Ζεύς) este, în mitologia greacă, zeul suprem, părintele zeilor şi al

oamenilor. Ca zeu al cerului, el locuieşte pe vârful muntelui Olimp, vârf care era socotit a fi în

cer, şi tot ca zeu al cerului, el este stăpânul norilor, al ploii, al zăpezii, al tunetului şi al

fulgerului, fiind reprezentat cu un fulger în mână. El supraveghează împlinirea justă a

angajamentelor, respectarea dreptăţii, împlinirea obligaţiilor conjugale. El protejează familia,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

22

frăţia, cetatea.Era cel mai mic dintre fii lui Cronos şi ai Rheei. Rheea, ca să-l scape de urgia

tatălui său, care-şi înghiţea rând pe rând copiii de îndată ce se năşteau, l-a ascuns pe Zeus în

Creta, unde a fost îngrijit de către două nimfe, Adrasteia şi Ida. Acestea îl hrăneau cu lapte de

la capra Amaltheia şi cu ambrozie. Cureţii (apărătorii lui Zeus) îl protejau pe micul zeu şi

făceau zgomot cu armele când acesta plângea, ca nu cumva să-l audă Cronos. Când a crescut

mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gheei şi al Metisei, detronarea tatălui său. După ce l-a

silit pe Cronos să-şi verse înapoi copiii înghiţiţi, Zeus, împreună cu fraţii săi acum reîntorşi la

viaţă, i-a declarat război lui Cronos. În ajutorul acestuia au sosit însă fraţii lui Cronos, titanii.

Însă ciclopii şi hecatonheirii (uriaşi cu o sută de braţe) erau de partea lui Zeus. Lupta a durat

zece ani şi a luat sfârşit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpânul întregului Univers.

Poseidon/Neptun-zeul mărilor

Poseidon (greacă: Ποσειδῶν), în mitologia greacă, era zeul mării, fiul lui Cronos şi al

Rheei. În mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun. Ca şi ceilalţi fraţi ai săi,

când s-a născut, Poseidon a fost înghiţit de către tatăl său şi apoi dat afară.

Mai târziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Când, în urma victoriei, s-a

făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Hades lumea subpământeană, iar

lui Poseidon Împărăţia apelor. El sălăşluia în fundul mării împreună cu soţia sa, Amfitrite,

alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin şi purtat de un car tras de cai

înaripaţi, spinteca valurile.

Poseidon stârnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule

la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască râuri sau să se

închege lacuri. Odată el a încercat împreună cu Hera și cu Atena să-l pună în lanțuri pe Zeus,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

23

dar încercarea a dat greș. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate

care cârmuia destinele lumii.

Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între el și zeița Atena

atunci când a fost să-și împartă între ei pământul Atticei. Un alt episod îl înfățișează pe zeul

mării lucrând cot la cot cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit

pentru munca sa a atras mânia lui Poseidon asupra troienilor. Această mânie, și faptul

că Odiseu i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polifem, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească

pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i pe rând corăbiile și aruncându-l de pe un țărm pe altul.

Cu zeițele sau cu muritoarele de rând Poseidon a avut numeroși fii și fiice, majoritatea

înfățișați ca niște ființe monstruoase sau a căror forță era de temut. Printre aceștia se numărau:

ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus - regele lestrigonilor, Triton etc

Hadeş/Pluton-zeul Infernului

Hades, zeul împărăţiei subpământene, fiul lui Cronos şi al Rheei. Ca şi ceilalţi fraţi ai

săi, când s-a născut, Hades a fost înghiţit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la

lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărţirea Universului, lui Zeus i-a

revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălăşluia în

împărăţia umbrelor, pe care o cârmuia alături de soţia sa, Persefona . El nu îngăduia nimănui,

odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a

lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în

Olympus. Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunţe, socotindu-l

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

24

aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat),

aluzie la bogăţiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un

nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume. După

diferite surse mitologice, această împărăție cuprinde Tartarul, Câmpia Asfodelelor, și tărâmul

paradisiac destinat eroilor și celor favorizați de zei, precum și sufletelor oamenilor virtuoși -

Elysium sau Câmpiile Elizee.

Demetra/Ceres-zeiţa mamă

Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeiţa agriculturii şi a roadelor

pământului. Era fiica lui Cronos şi a Rheei şi aparţinea generaţiei olimpienilor. Demetra a

avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care era strâns legată atât în ceea ce priveşte

cultul cât şi legenda.

În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghiţit-o pe Persefona.Ea a fost răpită

de unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra

nouă zile şi nouă nopţi, cutreierând lumea în lung şi-n lat. Nimeni nu-i ştia de urmă. Într-un

târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăseşte

atunci Olimpul şi jură să nu-şi reia îndatoririle divine şi locul în rândul zeilor, decât în ziua

când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la

Eleusis şi zăboveşte o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus. Între timp, cum

pământul nu mai rodeşte şi holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe

Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o

pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

25

totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus,

singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniță. Persefona însă trebuie să rămână alături

de Hades. La insistențele lui Demetra se ajunge totuși la un compromis: șase luni din

an Persefona va sta alături de soțul ei în regatul subpământean și șase luni le va petrece pe

pământ, lângă mama ei.

Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoțită de venirea primăverii, de renașterea

naturii și de plenitudinea verii. Absența ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii

în care Demetra ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres,

o veche divinitate cu care a fost asimilată.

Hera/Iunona-soţia lui Zeus

Hera (în greacă: Ήρα), zeiţa supremă, este în mitologia greacă zeiţa protectoare a

căsniciei, a căminului şi a femeilor măritate, precum şi regina zeilor şi a oamenilor. La romani

este identificată cu Iunona.

Hera a fost fiica lui Cronos şi a Rheei. Ea a fost înghiţită, la fel ca şi fraţii ei, de către

tatăl lor, care se temea să nu fie detronat de fiii săi. Fratele cel mai mic, Zeus, a fost salvat de

mama sa, care i-a dat lui Cronos o piatră înfăşurată în scutece. În timpul luptei dintre Zeus şi

Cronos, Hera a fost încredinţată zeiţei Tethys şi lui Oceanus, care au crescut-o. Mai târziu, ea

s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind "soţia legitimă" a stăpânului lumii. În această

calitate, ea era considerată protectoarea căminului, a căsătoriei şi, în general, a femeilor

măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi Eileithyia. Împărţind

tronul, dar nu şi puterea marelui ei stăpân, Hera este adesea înfăţişată ca o soţie geloasă şi

nesăbuit de violentă, care uşor se simte jignită şi nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

26

infidelităţile săvârşite de soţul ei. Adeseori, mânia este capricioasă şi nejustificată.Hera era

recunoscută în toată Grecia, în special în orașele Argos, Sparta și Micene. Existau de

asemenea temple în Samos, Olympia, Corint, Tiryns, Perachora și Delos.Probabil cultul ei

este mai vechi decât cel al lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte

grele, dar îl și preamărește, precum fraza: "Eu sunt fiica cea mare a lui Cronos, și nu sunt

onorată doar pe pământ (pentru că sunt zeița căsniciei), ci și pentru că sunt soția ta și tu ești

regele zeilor." din Iliada.

Este posibil ca zeița Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un

popor matriarhal. De abia la venirea grecilor indo-europeni a fost introdusă în cult în perioada

ioniană sau miceniană.

Hera și Heracle

Hera și Heracle erau dușmani. Hera, descoperind că Zeus s-a unit cu Alcmena,

dușmana sa, pentru a naște pe Heracle, a facut o vrajă ca fiul lui Zeus să nu devină rege, ci

sclav. Hermes l-a urcat pe Heracle în Olimp şi l-a pus la sânul Herei, dar ea l-a scos

dușmanoasă de la sân. Găsind doi balauri deghizați în șerpi i-a trimis să atace copilul, l-a făcut

sclav și l-a împilat pe diferite căi, a pus un mostru pe nume Nessus să îl atace, cu condiția ca,

în cazul înfrângerii, el să o păcălească pe soția lui dându-i sângele lui și spunând că dacă

vreodată Heracle o va uita pe ea, să folosească sângele pe el ca să recupereze dragostea

pierdută, un vicleșug bine pus la cale. Dar ea a crezut și așa a facut. Hera s-a împăcat cu

Heracle doar după înălțarea sa în Olimp.

Cu mult timp în urmă, nimfa Echo avusese o aventură cu Zeus. In clipa in care Hera

află acest lucru, ea o pedepsește pe nimfă ca atunci când aude pe cineva, sa nu poata vorbi,iar

la întrebări, să răspundă doar îngânând ultimele cuvinte rostite de cel care i se adresa.

Când Hera auzi că zeița Leto va naște, tată fiind însuși Zeus, ea nu o lăsă pe Leto să

nască nici pe uscat, nici în vreo insulă din mare. Atunci Poseidon scoase la iveală

insula Delos, unde Leto născu doi gemeni, Apollo și Artemis. Cei doi deveniră zei puternici

și își stabiliră casa în Olimp, unde ulterior au fost recunoscuți de toți zeii.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

27

Tempul Herei din Agrigento, Grecia Mare (Italia de Sud)

Când Zeus s-a îndrăgostit de nimfa Callisto,Hera a anunțat-o pe Artemis . Fiindcă

Callisto trebuia să rămână castă, a fost transformată de Artemis în ursoaică.Stapâna Olimpului

,încă mânioasă,a făcut-o pe Artemis s-o ucidă pe nimfă.După ce fiul ei a murit, Zeus l-a

tranformat pe el și pe mama lui în aștri -Ursa Mare și Ursa Mică.

Semele este fiica regelui teban Cadmus și a Harmoniei. A fost iubită de către Zeus, cu

care a avut un fiu, pe Dionis. Trezind gelozia Herei, Semele a fost sfătuită în mod perfid de

către aceasta să-i ceară lui Zeus să i se înfățișeze în toată splendoarea sa zeiască. Stăpânul

zeilor i-a îndeplinit ruga dar, la vederea lui, Semele a căzut fulgerată și a murit. Dionis a fost

salvat din pântecul Semelei de către Zeus și ținut în coapsa sa pînă a crescut destul.Hera a dat

nebunia lui Dionis și celor care l-au crescut.

Pallas-Atena,Hera și Afrodita se contraziceau. Fiecare se autoproclama ca fiind "cea

mai frumoasă". Pentru a rezolva disputa, Hermes l-a rugat pe Paris să-i dea un măr celei

despre care crede că este mai frumoasă. Paris i-a dat mărul Afroditei, care, drept răsplată, i-a

dat de soție pe Elena. Atena și Hera au făcut pace, rămânând însă furioase pe Paris. Din

dorinţa de a se răzbuna, au pornit Războiul Troian.

Odată, Zeus se îndrăgosti de frumoasa Io. Însă acesta fu nevoit să o transforme într-o

juncă, ca astfel geloasa Hera să n-o omoare pe biata femeie. Dar Hera o recunoscu pe Io și o

puse în stăpânirea lui Argos, cel cu o sută de ochi. Zeus, făcându-și milă de Io, îi porunci

fiului său, Hermes, să o răpească. Hera însă puse pe urmele lui Io un tăun înfricoșător, care o

gonea pe săraca juncă din țară-n țară. De abia în Egipt Zeus îi redădu chipul omenesc și Io

născu un copil pe nume Epafos, care a devenit primul rege al Egiptului.

Romanii au identificat-o cu zeiţa Iunona, regina oamenilor şi a zeilor în mitologia lor.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

28

Hefaistos/Vulcan-meşterul

Hefaistos (greacă Ἥφαιστος Hêphaistos) reprezintă, în mitologia greacă, zeul

focului, al metalelor şi al metalurgiei, al fierarilor, sculptorilor şi artizanilor, cunoscut de

romani ca Vulcan. Fiul şchiop al lui Zeus şi al Herei, meşter neîntrecut, creaţiile sale

extraordinare uimindu-i chiar şi pe zei: făureşte arme şi armuri miraculoase, obiecte care se

mişcă singure (un fel de roboţi superperfecţionaţi), sau chiar pe Pandora şi cutia acesteia. Este

personificarea focului în cele 3 ipostaze ale sale: focul teluric (al vulcanilor), focul îmblânzit

(focul domestic, care poate fi folosit în diferite activităţi, inclusiv la prelucrarea metalelor),

precum şi focul atmosferic. A fost căsătorit cu Afrodita. Căsătoria cu Afrodita a avut loc din

cauză că, fiind supărat pe mama lui, el a făurit un jilţ fermecat cu care a prins-o pe zeiţă.

Drept jertfă a cerut să se căsătorească cu Afrodita.

Ares/Marte-zeul războiului

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

29

Ares era în mitologia greacă zeul războiului. Se număra printre cei doisprezece mari

zei ai Olimpului şi era fiul lui Zeus şi al Herei. Cu toate acestea, era dispreţuit de părinţii săi şi

de către ceilalţi zei, mai ales de către Atena, datorită caracterului său violent, sângeros. În

numeroasele mituri legate de numele lui, zeul apare adesea înfrânt, deşi era simbolul forţei

războinice, brutale.

În războiul troian, de pildă, la care participă luptând alături de Hector, el este rănit de

către Diomede cu ajutorul Atenei şi silit să o ia la fugă. Când sare în ajutorul fiului său, care

avea să fie ucis de Heracles, Ares e de asemenea rănit de către erou şi silit să se retragă. La

fel, zeul trebuie să îndure uciderea fiicei sale, Penthesilea, fără să poată face nimic. De numele

lui Ares e legat şi Areopagul, colina unde, la Atena, era locul unde se judecau crimele de

natură religioasă. Se credea că la poalele acestei coline Ares l-ar fi ucis pe Hallirrhothius, fiul

lui Poseidon, fiindcă voia să-i necinstească fiica, pe Alcippe. Adus de către Poseidon în faţa

judecăţii zeilor, pe aceeaşi colină, spre a fi osândit pentru crima săvârşită, Ares a fost însă

iertat.

Dintre numeroasele episoade amoroase care i se atribuiau, era celebră legătura dintre

el şi Afrodita, legătură dată în vileag de către soţul acesteia, Hefaistos.

La romani Ares era identificat cu zeul Marte.

Apollo - zeul artelor

Apollo (în mitologia greacă şi în mitologia romană) zeul zilei, al luminii şi al artelor,

protector al poeziei şi al muzicii, conducătorul corului muzelor, personificare a Soarelui. Era

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

30

numit şi Phoebus-Apollo. Era fiul lui Zeus şi al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi

refuzase lui Leto un loc unde să poată naşte, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării,

insula Delos. Acolo, după nouă zile şi nouă nopţi de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni:

pe Apollo şi pe Artemis.

Crescând miraculos de repede, la numai câteva zile după naştere, Apollo, al cărui arc

şi ale cărui săgeţi deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis şarpele Python, odinioară

pus de Hera să o urmărească pe Leto şi care ulterior devenise spaima întregului ţinut. După

aceea, Apollo a înfiinţat acolo propriul său oracol, instaurând totodată şi Jocurile Pitice. (Tot

de la acest fapt provenea şi denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius).

Artemis/Diana-zeiţa vânătorii

Artemis (Ἄρτεμις) este, în mitologia greacă, zeiţa vânătorii, asimilată

de timpuriu de către romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică. Artemis, sora

geamănă cu Apollo, era fiica lui Zeus şi a Letonei . La început a avut aceleaşi atribute cu

fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna molimi şi moarte printre muritori.

Artemis îşi secondează fratele în numeroase acţiuni: îl însoţeşte în exil atunci când Apollo

ispăşeşte pedeapsa pentru omorârea balaurului fabulos Python, chinuitorul mamei sale

Letona, e alături de el în războiul troian, sprijinind oştirea grecilor ahei, participă împreună la

uciderea celor 12 copii ai Niobei, muritoarea care a avut îndrăzneala să o sfideze pe aceeaşi

Letona, şi altele. Când Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e

identificată cu Selene (Luna).

Atena/Minerva-zeiţa înţelepciunii

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

31

Atena (greacă: Αθήνα, Athina,Τριτογėνεια, Tritogenia)

era una dintre cele mai mari divinităţi ale mitologiei greceşti, identificată de romani cu zeiţa

Minerva. Era zeiţa înţelepciunii, pe care grecii o mai numeau şi Pallas Athena sau, pur şi

simplu, Pallas.

Atena era fiica lui Zeus şi a lui Metis. Zeus a înghiţit-o însă pe Metis înainte ca aceasta

să nască, astfel că Atena a ieşit direct din capul lui Zeus, cu arme şi armură cu tot. În

momentul când a apărut pe lume, a slobozit un răcnet războinic, care a cutremurat cerul şi

pământul. Atena era simbolul atributelor reunite ale părinţilor ei. Ea personifica forţa

moştenită de la Zeus, îmbinată cu înţelepciunea şi prudenţa lui Metis. A fost zeița tutelară a

cetății Atena. Zeiță războinică, Atena a jucat un rol important în lupta împotriva giganților. Ea

participă, de asemenea, la războiul troian alături de greci, pe care-i susține, împotriva

troienilor. Este cunoscută disputa dintre Atena și Poseidon cu prilejul împărțirii diverselor

regiuni ale Greciei. Cu această ocazie, consiliul zeilor a făgăduit să dea Attica aceluia din cei

doi care-i va dărui bunul cel mai de preț. Poseidon i-a dăruit calul, iar Atena măslinul, care

avea să asigure prosperitatea locuitorilor. Ea a câștigat în felul acesta întrecerea și a devenit

patroana cetății Athenae, care-i poartă de atunci numele.

Atena era socotită protectoarea artelor frumoase, a meșteșugurilor, a literaturii și a

agriculturii, a oricărei acțiuni care presupunea ingeniozitate și spirit de inițiativă. Ea patrona

viața socială și cea statală, era sfătuitoarea grecilor adunați în areopag și apărătoarea lor în

războaie. La romani apare sub numele de Minerva.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

32

Hermes/Mercur-zeul călătoriilor

Hermes (grec. Ἑρμῆς) este zeu din mitologia greacă având atribute variabile, cu o

etimologie onomastică incertă şi cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilităţii, în Arcadia,

sau solul zeilor.

De fapt sunt în tradiţia greacă doi zei Hermes, suprapuşi dar necontopiţi total,

consideraţi de obicei ca două ipostaze ale aceluiaşi zeu şi uneori chiar ca divinităţi deosebite.

Hermes arcadianul, socotit fiu al lui Zeus şi al pleiadei Maia, era un zeu de rang secundar şi

mesager al zeilor din Olimp, totuşi investit cu numeroase atribute care îi compun o structură

eclectică, aproape paradoxală.

Afrodita/Venus-zeiţa dragostei

Afrodita gr.Ἀφροδίτη (denumită de romani Venus) reprezintă în mitologia greacă

zeiţa frumuseţii. Potrivit legendei, s-a născut în Cipru. “Stâncile lui Afrodita / Venus” se

găsesc pe ţărmul sudic al insulei, pe locul unde - potrivit mitologiei greceşti - a căzut în apa

mării înspumate organul masculin de reproducere al zeului Uranus, amputat de rude geloase.

Aici s-ar fi născut, din valurile mării învolburate, zeiţa dragostei Afrodita. Deşi zeiţă a

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

33

frumuseţii, Afrodita este căsătorită cu zeul şchiop, hidosul Hefaistos, care era şi fierarul

zeilor. În privinţa naşterii ei există două variante: prima ar fi că este fiica lui Zeus şi a Dionei,

cealaltă spune că s-a născut din spuma mării.

Cu toate că este căsătorită cu Hefaistos, a fost iubită de zeii Ares, zeul

războiului, Dionysos, Hermes și Poseidon, precum și de muritorii Anchises și Adonis.

A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia,

cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din epopeea virgiliană Eneida) etc.

În legătură cu farmecul și puterea Afroditei circulau numeroase legende: un episod

cunoscut este infidelitatea ei față de Hefaistos care, descoperind prin surprindere legătura ei

cu Ares, a chemat toți zeii Olimpului drept martori.

Un alt episod celebru este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat

de Eris, zeița vrăjbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Atena și Afrodita, să fie acordat

de un muritor, Paris, celei pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat

înaintea lui Paris pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițându-i fiecare câte

un dar. Cucerit de frumusețea Afroditei și de darul făgăduit de ea - acela de a o lua de soție pe

cea mai frumoasă muritoare, pe Elena, fiica regelui Spartei și soția lui Menelau - Paris i-a dat

ei mărul.

Alegerea Afroditei și răpirea Elenei au constituit originea războiului troian. În cursul

acestui război, în care rivalele ei, Hera și Atena, au sprijinit tabăra adversă, Afrodita i-a ajutat

în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost rănită în luptă de către

grecul Diomede. Dacă nu a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb,

salvarea lui Aeneas se datorează Afroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot

datorită acestui fapt, zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare

a Romei.

Afrodita avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidos, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era

celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cipru și Cythera.

Dyonisos/Bachus-zeul vinului

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

34

Dionis (în greacă Διόνυσος Dionysos) era în mitologia greacă zeul

vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus

sau Liber. Era de asemenea poreclit Bromius, la orfici Lyaeus etc. Dionis era una dintre cele

mai importante divinităţi cunoscute în vechime, al cărei cult era răspândit în întreaga lume.

Dionis era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui teban Cadmus şi a

Harmoniei. Se număra deci din cea de-a doua generaţie de zei olimpieni. Semele îşi găsi

sfârşitul datorită geloasei Hera, care o determinase să-i ceară lui Zeus să i se arate în ipostaza

sa zeiască. Zeus i-a apărut într-adevăr, înconjurat de fulgere şi tunete, şi i-a cauzat astfel

moartea. Zeus a reuşit totuşi să-şi salveze copilul încă nenăscut şi l-a cusut în propria lui

coapsă, de unde îl zămisli apoi pe Dionis. Astfel, Dionis este cunoscut drept zeul "care s-a

născut de două ori".

Ca să-și ferească copilul de Hera, Zeus l-a ascuns în casa regelui Athamas și a soției

acestuia, Ino. Acolo Dionis a trăit îmbrăcat în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut, dar a

fost descoperit de Hera și, drept răzbunare, mințile lui Ino și lui Athamas au fost luate. Atunci

Zeus îl încredințează pe Dionis prin intermediul lui Hermes nimfelor de la Nisa , mai târziu

lui Silen. Ajuns adult, el a luat parte la lupta zeilor cu giganții, în care l-a ucis pe Eurytus cu

tirsul său, un toiag încununat de conuri de pin.

Conform legendelor, și-a propagat el însuși cultul, ducându-l din Tracia în întreaga

lume, ajungând în Egipt, Siria, Frigia și, în sfârșit, în India. Pe muritori, zeul îi învață să

cultive vița de vie. În plus, el avea darul de a face să țâșnească din țărână lapte, miere și vin,

spulberând cu acestea grijile oamenilor. Față de cei care i s-au împotrivit s-a arătat crud,

luându-le mințile (ca în cazul regilor Lycurg și Pentheus), sau transformându-i în delfini (ca,

de exemplu, pe pirații tirenieni care doriseră să-l ia ostatic în drumul lui spre India). Pe insula

Naxos Dionis a găsit-o pe Ariadne, abandonată de către Tezeu, și a luat-o de soție. Se spune

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

35

despre Dionis că a coborât până la urmă și în Infern ca să-și salveze mama. Hades s-a lăsat

înduplecat, astfel încât Dionis a putut să o aducă pe Semele în Olimp. Dionis a reușit să-l

aducă în Olimp și pe Hefaistos, fiul infirm cu care se rușina Hera.

Însoțitorii lui Dionis erau silenii, satirii și nimfele. Menadele, tiadele și bacantele

formau cortegiul adoratoarelor sale, încununate precum zeul însuși cu iederă sau frunze de

viță de vie și purtând tirsuri împodobite cu conuri de pin. Acest cortegiu ducea o viață

sălbatică, vâna animalele pădurii și le devora crude. Chiar și Dionis lua câteodată înfățișarea

unui animal, de cele mai multe ori cea a unui țap sau a unui taur. Eliade îl identifică de aceea

pe zeu cu "Străinul din noi înșine, temutele forțe antisociale pe care le dezlănțuie patima

divină"

Cultul era originar probabil din Tracia sau din Lydia, dar se răspândise în întreaga

lume veche . Zeul cu numele frigian de Sabazios, dat de greci fiului zeiței trace Bendis, era

venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece. Cu armatele lui Alexandru

Macedon cultul acestui zeu a ajuns și în India. Numele de Bacchus, sub care era cunoscut la

romani, este de origine lydiană. Romanii l-au numit pe Dionis însă și Liber, probabil în

conformitate cu originea sa tracică. Ca eliberator al vieții odată cu venirea primăverii, Dionis

era sărbătorit alături de Demetra în misterele din Eleusis, ceea ce a dus în epoca romană la

comemorarea nunții lui Liber cu Libera, aceasta fiind reprezentată de Persefona, cea eliberată

primăvara din lumea umbrelor.

Atât educația acordată de nimfele din Nisa cât și miturile regilor Lycurgus și Pentheus

denotă originea străină a zeului.

Serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) erau foarte populare. În luna

februarie se sărbătoreau în Atena Anthesteriile, care durau trei zile și marcau atăt fermentarea

vinului nou căt și deschiderea sezonului de navigație. Într-o "Nuntă Sfântă" ("Hieros

Gamos"), soția lui arhon basileus se dăruia zeului, care era sărbătorit ca Anthios (Zeul

Florilor). Anthesteriile se țineau cu ocazia întoarcerii zeului din Infern și aveau funcția de a

alunga spiritele morților din cetate. Leneele din decembrie și ianuarie erau caracterizate de

reprezentații teatrale de tip cultic, asemenea micilor și marilor Dionisii, care erau influențate

probabil de orfism. Atunci zeul era sărbătorit sub numele de Bromius (Asurzitorul) în cântece

și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Din obiceiurile de deghizare și de recitare a

ditirambilor a luat ființă tragedia, din procesiunile cu simboluri falice, care celebrau

fertilitatea, comedia greacă.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

36

Sanctuarul templului de la Delphi era consacrat în timpul iernii lui Dionis și doar vara

lui Apollo. Misterele zeului, inițiate de orfici, s-au celebrat în Italia până târziu în epoca

imperială.

Eros/Cupidon-zeul dragostei

Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii (Cupidon sau Amor în mitologia romană). Era

fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) şi al Afroditei (Venus), şi frate cu Anteros. Sub înfăţişarea

unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui care nu greşeau

niciodată ţinta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul

muritorilor. Însăşi Afrodita se ferea de fiul ei cel capricios şi necruţător.

Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus, etc.

Cel mai cunoscut în constituie însă dragostea dintre Eros şi Psyche.

Asclepios/Esculap-zeul medicinei Asclepios (greacă Ἀσκληπιός) a fost zeul

medicinei în mitologia greacă, preluat în mitologia romană ca Aesculapius.

Asclepios a fost fiul lui Apollo provenit din uniunea cu Coronis (sau Arsinoe). În timp

ce Coronis era însărcinată cu Asclepios, ea s-a îndrăgostit de Ischis, fiul lui Elatus. Conform

tradiției, s-a căsătorit cu Epiona, de unde au rezultat: Higia, Meditrina, Panaceea, Aceso, Iaso,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

37

Aglaia și trei fii: Machaon, Telesphoros și Podalirius. De asemenea, a mai avut un fiu, Aratus,

cu Aristodama.

Asclepios este un premergător al medicinii. Tatăl său l-a dat în grija Centaurului

Chiron care i-a împărtășit secretele taumaturgiei cu ajutorul cărora, mai târziu, Asclepios avea

să anihileze durerile pacienților săi sau să izbutească regenerarea părților afectate de boală.

Totodată Centaurul l-a inițiat în sistemul de utilizare a plantelor medicinale.

Își practica sistemul de vindecare noaptea, în Epidaur folosind câine,grăsime și șarpe

izbutind și vindecări mirculoase. Succesele lui medicale l-au făcut de la o vreme să învie și

morții ceea ce l-a supărat pe Zeus, care l-a omorât fulgerându-l. În cele din urmă, Zeus l-ar fi

readus la viață făcându-l zeu pentru a preveni o dispută cu Apollo, dar l-a instruit pe

Asclepios să nu mai învie pe nimeni fără aprobarea sa.

În Iliada Asclepios nu era venerat ca zeu al medicinei ci era considerat un medic care

își învățase arta de la centaurul Chiron și care era tatăl celor doi vestiți vindecători Podaleirios

și Mahaon.

Templele ridicate în onoarea lui Asclepios erau niște clinici medicale, toți preoții

slujitori fiind și medici. Sanctuarul principal se afla în Epidaur. Imaginile plastice îl

înfățișează ca un bărbat blajin cu barbă, având întotdeauna alături un șarpe.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

38

Cibele-mama zeilor

Statuia din marmură a Cibelei (secolul I î.C., la Formia, Lazio)

Cybele (în greacă Κυβέλη - Kybele, în latină Cibelis, iar în română Cibela sau Cibele),

era o zeitate de origine frigiană[1]

, considerată drept Magna Mater ("Marea Mamă a Zeilor"),

zeița peșterilor și a Pământului în starea sa naturală și protectoare a vegetației, adorată pe

culmile munților. Domnea peste animalele sălbatice, fiind și protectoarea albinelor.

A fost preluată în mitologia romană, cultul ei fiind primul din calendarul roman.

Împreună cu soțul ei, Attis, Cybele era venerată în ceremonii sălbatice, sângeroase, orgiastice.

La romani, Cybele era zeița naturii și a fertilității. Deoarece domnea peste munți și fortărețe,

era reprezentată având o coroană cu forma unui zid de cetate. Cultul lui Cybele era celebrat de

preoți eunuci denumiți coribanți, care îi conduceau pe credincioși în riturile orgiastice,

acompaniate de țipete sălbatice și muzică interpretată la fluier, tobe și cimbale. Sărbătoarea ei

anuală de primăvară celebra moartea și învierea iubitului ei Attis.

Cultul orgiastic al Cybelei a persistat până târziu în Imperiul Roman.

Era adesea confundată cu zeitatea Rhea, mama lui Zeus, din mitologia greacă.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

39

Nimfele-zeităţii elene

Nimfă de apă

Nimfă

(tablou de Jules Joseph)

Nimfele sunt genii ale naturii, pe care cei vechi și le închipuiau ca pe niște fecioare

tinere și frumoase.

Ele locuiau în grotele de pe vârfurile munților, în codrii deși, pe câmpii sau în ape și

erau de mai multe categorii: nimfele apelor purtau numele de oceanide, nereide și naiade, cele

ale munților de oreade, iar cele ale pădurilor de driade și hamadriade. Nimfele erau înzestrate

cu darul profeției. De cele mai multe ori oamenii le invocau în calitate de genii protectoare,

implorându-le sprijinul. Legendele legate de numele lor sunt numeroase, ele fiind iubite de zei

și nu arareori și de muritori (de exemplu, Daphne, Callisto etc.).

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

40

Tinere frumoase și seducătoare, nimfele au numeroși iubiți, majoritatea

zei: Zeus, Apollo, Hermes și Dionis. Dar nimfele căutau de obicei tineri. Astfel, cucerite de

frumusetea lui Hylas, ele i-l răpesc lui Heracle și-l atrag în adâncurile izvorului lor. Puternice,

nimfele sunt redutabile. Însăși frumusețea lor poate duce la nebunie. Erau considerate

divinități secundare, cu puteri limitate, iar cultul lor nu se preta la mari celebrări publice, însă

erau foarte populare. Apropiate de oameni, erau venerate prin intermediul preoților.

Sanctuarele lor erau doar izvorul, copacul, stânca sau fântâna, locuri pe care țăranii le decorau

așa cum doreau.

Există nenumărate legende în care nimfele erau printre personajele principale. Una

dintre acestea este cea a lui Narcis, simbolul iubirii de sine. Narcis fusese binecuvântat de

către zei cu o frumusețe nemaivăzută, frumusețe care făcea victime atât printre femei, dar și

printre bărbați. Multe nimfe se îndrăgostesc de Zeus, printre care și Echo. Aceasta este

blestemată de Hera, soția lui Zeus deoarece l-a ajutat pe stăpânul Olimpului să o înșele. Nimfa

a ținut-o de vorbă pe Hera în timp ce Zeus o înșela. Aflând de acest lucru, Hera a pedepsit-o

pe Echo, luându-i glasul, lăsând-o să scoată numai sunete scurte. Echo îl urmărește

pe Narcis în pădurea unde acesta vâna. Simțindu-i prezența, Narcis întrebă cu glas tare cine

este în pădure. Nimfa nu putea decât să scoată ecoul spuselor lui Narcis. Disperată că nu poate

să comunice cu Narcis, Echo se aruncă în brațele sale. Surprins, tânărul fuge, iar nimfa nu mai

vrea să trăiască și se omoară.

Alta legendă este despre o nimfă, Galatea, care se îndrăgosti de un tânar păstor pe

nume Acis, fermecată de cântecul lui. Iar când Galatea și Acis s-au privit în ochi, întorceau

privirile lor sfioase. Era o seară minunată dar apăru Poliphem, un ciclop fiu a lui Poseidon, o

amenință pe Galatea că îi va distruge trupul lui Acis. Iar Poliphem a aruncat o stâncă în Acis.

Din trupul tânărului nu rămaseră decât picături de sânge. Lui Nereus i se făcu milă de Galatea

așa că transformă picăturile de sânge a lui Acis într-un râu care curge în mare.

Legendele nimfelor au surescitat imaginația multora, însă mai ales a pictorilor celebrii

care le-au consacrat acestora unele dintre cele mai frumoase tablouri existente.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

41

Centaurii

Centaur luptându-se cu un lapit

(fragment din Parthenon)

Centaurii sunt un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni, jumătate animale, cu

trup de cal și bust de oameni. Comportarea lor la nunta lui Piritou, regele lapiților, la care au

fost invitați, este un episod memorabil din mitologia greacă: ei au pus atunci stăpânire pe

tânăra soție și pe ceilalți invitați, și au provocat astfel unele înfruntări pe viață și pe moarte.

Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia (lupta

aceasta este cunoscută cu numele de centauromachie). Au mai fost învinși altă dată

de Heracles. Sunt demne de a fi reținute numele a doi centauri: Chiron și Nexus. Centaurii

întruchipează forța umană și animală, unită într-o singură creatură.

Ilustrații ale centaurilor datează de acum 5000 de ani. Tatăl centaurilor e Centaurus,

despre care se spunea că s-ar fi născut din uninea unui nor ce o întruchipa pe soția lui Zeus și

Ixion, regele Laphithae.

Centaurii trăiau pe muntele Pelion și Thessaly, în Grecia, și erau considerați o pacoste

de către oameni. Beau, distrugeau recoletele și violau femeile. Erau șireți și ignoranți. Ei erau

cunoscuți a fi ostili cu oamenii fiind mereu în ceartă cu ei. Uneori Zeus îi trimitea să

pedepsească pe ceilalți zei și pe oameni. Relația dintre ei și oameni se spune că și-ar fi avut

începutul la nunta lui Pirithous. La masă, un centaur (Euryrition) a băut peste măsură și voia

să lovească mireasa, ceilalți l-au urmat astfel stârnind lupte violente. Aceasta scenă dintre

lapiți și centauri a devenit un subiect popular printre poeții din antichitate și sculptori.

Centaurii sunt în antiteză cu renumiți cavaleri și călăreți. În loc să-și îmblânzească

instinctele, centaurii se lasă îndrumați de ele. Ei simbolizează dorința, violența, brutalitatea,

adulterul, răzbunarea și pe diavol. Ei reprezintă lupta dintre bine și rău, moderație și exces,

pasiune și proprietate, răzbunare și iertare, credință și necredință, zeu și bestie.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

42

Chiron este cel cunoscut ca fiind cel mai înțelept dintre centauri, neavând caracterul

unui centaur obișnuit. Pentru greci, Chiron era ca un sfânt, iar zeii își trimiteau copii pentru a

fi îndrumați de el.

Gorgonele-monştrii eleni

Gorgonele (în limba greacă veche Γοργόνες/Gorgónes sau Γοργοῖ/Gorgoĩ, la

singular Γοργώ/Gorgố) erau în mitologia greacă creaturi feminine amenințătoare. Numele

derivă de la cuvântul grec gorgos, care înseamnă „groaznic”.

Gorgonă

Deși descrierile gorgonelor variază în literatura greacă, termenul se referă în principal

la oricare dintre cele trei surori care avea părul din șerpi vii și veninoși și o privire

îngrozitoare care îi transforma în stane de piatră pe cei ce le priveau. Deși două gorgone

(Stheno și Euryale) erau nemuritoare, sora lor Medusa nu era, și a fost ucisă de

semizeul Perseu. Gorgonele erau o imagine populară a mitologiei grecești, apărând în cele

mai timpurii consemnări ale credințelor antice grecești, cum ar fi cele ale lui Homer. Datorită

privirii lor legendare, imagini ale gorgonelor au fost puse pe obiecte și clădiri pentru protecție.

Medusa a fost ucisă de Perseus și capul ei a devenit o „podoabă” pe scutul zeiței Atena. Din

sângele Medusei s-a născut Pegas. Gorgonele reprezintă imaginea sinelui deformat de vicii, în

lipsa luptei pentru a ajunge la calea cea dreaptă.

Euryale, Stheno și Medusa erau cele trei fiice monstruoase ale lui Phorcys și Ceto.

Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa — considerată prin excelență „gorgonă”

— era muritoare. Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea

Grădina Hesperidelor. Cele trei "gorgone " nu au fost din totdeauna inspaimantatoare. De

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

43

fapt, ele au fost niște femei foarte frumoase. De aceea Medusa împreuna cu Poseidon au ajuns

sa aibă o Aventura. Din păcate, acest lucru se petrecute în templul zeiței Atena. Considerând

acest lucru jignitor, Atena a transformat-o pe Medusa împreună cu cele două surori ale sale în

niște creaturi cu șerpi în loc de păr și cu niște ochi care te transformau pe loc într-o stană de

piatra. Ea le-a dat brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora ele se înălțau în

văzduh. Perseu a reușit să o ucidă pe Medusa în timp ce ea dormea. Când i-a tăiat capul, din

gâtul ei retezat au ieșit doi fii pe care i-i dăruise Poseidon: Chrysaor și calul înaripat Pegas.

Mai târziu, zeița Athena și-a împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simpla vedere

transforma pe orice muritor în stană de piatră. Sângele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit

când ca otravă ucigătoare, când ca un leac tămăduitor.

Medusa

Feminitatea funestă

Feminitățile de la periferia mitologiei eline reflectă un tip de imaginar ce expulzează

natura din cultură. Eriniile, Harpiile, Gorgonele, Sfinxul reprezintă aberații ale formei

pământești, factori de tulburare a echilibrului universal (împotriva cărora vor lupta eroi

civilizatori ca Heracles). Poziția lor este marginală în ansamblul mitico-religios; fiind

divinități htoniene, fiice ale Nopții, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai

puțin identice cu forțele naturii, le lipsește antropomorfismul caracteristic în general zeilor

greci.

Gorgonele, de pildă, fiice ale unor divinități marine, aveau „mâini uriașe din aramă, cu

gheare ascuțite de oțel. În loc de păr, capul le era acoperit cu șerpi veninoși, care mișunau

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

44

șuierând. Cu colți ascuțiți ca junghierele, cu buzele roșii ca sângele și cu ochii sclipind de

furie, chipurile lor oglindeau atâta răutate și erau atât de înfricoșătoare, încât oricine le arunca

o singură privire se prefăcea în stană de piatră” . Eriniile, născute din sângele lui Uranos

mutilat înghițit de Geea, au „ șerpi veninoși încolăciți în jurul capetelor, ochii scăpărându-le

de o mânie cumplită” . Harpiile sunt „duhuri necurate, monștri înaripați cu corp de pasăre, cap

de femeie, gheare ascuțite și miros puturos” , iar Sfinxul este un monstru jumătate leu,

jumătate femeie. Se poate vorbi, prin urmare, de o construire imaginară a arhetipului din terori

fragmentare, dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, translatate toate într-o imagine cât mai

tenebroasă a feminității.

Gilbert Durand observa că unele populații primitive repartizează lingvistic

substantivele în două genuri: andric și metandric , acesta din urmă incluzând obiectele

neînsuflețite, animalele și femeile. Co-naturalitatea feminității cu animalitatea e specifică și

vechii mitologii eline, care feminizează monștrii teriomiorfi ca Sfinxul sau Sirenele. Potrivit

celor mai cunoscute analize simbolice, figuralitatea animală evocă teroarea în fața morții (prin

devorare) sau a schimbării (prin diferența de nivel ontologic). Teriomorfia în forma ei

devoratoare, părul alcătuit din șerpi, exprimă o dramatizare negativă a feminității, într-o

atmosferă de teroare și catastrofă.

Dacă o valorizare estetică a unor asemenea figuri va fi posibilă în atmosfera

intelectuală a Renașterii, pentru „stilistica” grecilor, posibilitatea deconstruirii frumosului prin

grotesc e amendată simbolic. Himera, ca simbol al fanteziei, sau Sfinxul, ca simbol al

realității (propune enigme despre lume și om) avertizează asupra unui virtual clivaj din

ordinea experienței, iar grecul polis-ului nu are decât a se teme de orice i-ar revela natura

himerică a lumii.

Feminitățile monstruoase ale mitologiei eline, întruchipări ale unor instincte agresive

refulate, deschid o breșă în civilizația greacă a realului, în care iraționalul se suprapune

necunoscutului; nu întâmplător, Sfinxul poate fi învins numai de intelect, când enigma îi este

dezlegată. Astfel de reprezentări traduc teama că psihologicul nu este o lume închisă, așa cum

și-ar fi dorit grecii, ci o zonă vulnerabilă și instabilă, deschisă tuturor influențelor exterioare

(adesea aceste figuri mitice sunt pur și simplu încarnări ale mâniei).

Eriniile, Harpiile sau Gorgonele ne plasează într-o zonă underground a mitologiei

grecești, construită pe o logică angoasantă a transgresării: transgresarea corporalității

antropomorfe, a succesiunii patriliniare (Echidna, în care Jung încarnează „o masă de libido

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

45

incestuos” , văzând-o ca prototip al Marii Prostituate Apocaliptice, se împerechează cu fiul ei,

câinele Gerion, dând naștere Sfinxului), transgresarea idealului regularității (taxis) și al

armoniei.

„ Femeia-Styx de multiplicitate”, cu o formulă a lui Gilbert Durand, e închisă de greci

într-un simbolism nefast. Ulterior, moderniștii vor redimensiona această imagine: femeia

baudelairiană este „harpia, uriașa, îmbinând candoarea și lubricitatea, tigrul adorat, frumoasa

tenebroasă, mai mângâietoare ca îngerii nopții”. Evident, până la această reconversie

culturală, duplicitatea pulsiunilor primitive, ilustrată prin feminitatea sălbatică și sângeroasă a

vechilor mituri antice, va trece și printr-un proces de sublimare în creștinism, prin cultul

Fecioarei-Mamă, femeia exorcizată ș și spiritualizată

EROII GRECI:

În concepția mitologică greacă, eroii sunt fii ai zeilor (care le vor fi şi protectori

permanenți) născuți de către femei muritoare.

Castor și Polux sunt în mitologia greacă doi frați gemeni, supranumiți și dioscuri.

În mitologia greacă simboliza dragostea frățească ideală. Născuți prin Zeus, din cele două ouă

ale lebedei Leda, și având două surori (Elena din Troia și Clitemnestra, soția

lui Agamemnon), dioscurii dispuneau alternativ de nemurire, de aceea au putut fi uciși de

verii lor, gemenii Idas și Lynkeus. Adoptați inițial în Sparta ca zei ai luminii, dioscurii sunt

invocați mai târziu de marinarii greci, pe vreme de furtună, ca protectori ai navigației. În

această ipostază sunt închipuiți zburând călări pe armăsari albi.

Adoptați ulterior și de romani, aveau un templu consacrat în Forumul Roman.

Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei, care a

furat de la zei focul, pentru a-l oferi oamenilor.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

46

Prometeu era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le

acestora partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras

pentru prima dată asupră-și mânia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a

luat muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El

fură focul din ceruri și-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El

răspândește în lume toate relele și nenorocirile, trimițând-o pe pământ pe Pandora, pe care o

ia de soție Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o

stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită

de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul

acesta titanul este supus unui chin veșnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în

drum spre Grădina Hesperidelor. El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l

eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-

ar fi mulțumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i

cu ajutorul focului.

Pandora (în limba greacă Πανδώρα) a fost în mitologia greacă prima femeie de pe pământ.

Ea a fost creată de zeii care, geloși pe Zeus care crease bărbații, au hotărât să creeze o

femeie perfectă. Hefaistos, zeul meșteșugăritului, folosind apă și pământ, i-a dat corp și chip.

Ceilalțizei au înzestrat-o cu multe talente: Afrodita i-a dat

frumusețea, Atena înțelepciunea, Apollo talentul muzical, Hermes puterea de convingere. De

aici și numele său, Pandora însemnând în limba greacă cu toate darurile.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

47

După ce Prometeu l-a imitat pe Zeus creînd el însuși oameni perfecți din lut, oameni

cărora le-a dat viață cu razele soarelui și cărora le-a oferit focul furat de pe Olimp, Zeus s-a

simțit jignit de îndrăzneala acestuia și a decis să se răzbune. El l-a pus pe Hefaistos să creeze

o cutie în care zeii au depus toate relele: cruzimea (Ares), aroganța (Poseidon),

suferința/durerea (Hefaistos), vanitatea (Hermes), lăcomia și gelozia Herei, pofta trupească

(Afrodita), ura (Artemis), lăcomia (Atena), bolile (Apollo), lenea (Dionis), tristețea

(Demetra), teama, înșelăciunea și subjugarea muritorilor de către zei (Zeus) și, nu în cele din

urmă, suferința și moartea (Hades). Doar Hestia (sau poate mai probabil Atena, zeița

înțelepciunii) s-a deosebit de ceilalți zei depunând în această cutie Speranța. Într-un fals acces

de bunătate, Zeus i-a oferit-o lui Prometeu pe Pandora drept soție și cutia (Cutia Pandorei)

drept cadou. Simțind că la mijloc este un șiretlic, Prometeu a refuzat cadourile. Zeus s-a

îndreptat apoi către Epimeteu, fratele lui Prometeu, care, subjugat de frumusețea Pandorei, a

acceptat-o de soție. Împinsă de firea sa curioasă, Pandora a deschis cutia și astfel toate relele

din interior au scăpat și s-au împrăștiat pe pământ. Înfricoșată, s-a grăbit să închidă capacul,

neobservând că singurul lucru care rămăsese pe fundul cutiei era Speranța.

Niobe a fost fiica lui Tantal şi soția lui Amphion. Mamă a 7 fii și a 7 fiice, ea insultă

în trufia-i pe Latona, pe Apollon și pe Diana, care îi săgetară pe toți copiii și dânsa încremeni

de durere pe o stâncă a muntelui Sipylon.Niobe personifică durerea maternă.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

48

Narcis era, potrivit legendei, un tânăr frumos, fiul nimfei Liriope și al râului Cephios.

Deși era înconjurat de dragostea și admirația celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent

la atențiile și propunerile amoroase. De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebunește nimfa Echo,

însă și ea a fost respinsă și s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era

împărtășită. Nemesis hotărăște să îl pedepsească pe Narcis, făcându-l să își vadă chipul în apa

unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine, murind de durere, fiindcă nu ajungea la

tânărul din apă.

Tezeu și Minotaurul

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

49

În mitologia greacă, Minotaurul (în limba greacă: Μινόταυρος, Minótauros) era o

creatură fabuloasă jumătate om și jumătate taur. El locuia în marele Labirint construit de

către arhitectul Dedal la porunca regelui cretan Minos. Cuvântul "Minotaur" este traducerea

grecească a sintagmei "Taurul lui Minos". Această creatură era cunoscută și sub

denumirea Asterius sau Asterion, nume pe care l-a purtat și tatăl vitreg a lui Minos.

Se spune că înainte de a deveni rege, Minos a cerut zeului grec Poseidon un semn

pentru a-l asigura că el și nu fratele său era urmașul tronului cretan (alte surse spun că s-ar fi

lăudat că zeii doreau să îl facă rege). Poseidon a fost de acord și i-a trimis un taur alb

deosebit de frumos, cu condiția ca Minos să sacrifice acel animal în cinstea zeului. Minos a

fost atât de tare uimit de frumusețea taurului încât a hotărât să îl păstreze și a sacrificat în

locul lui un altul, cu speranța că zeul nu va observa. Poseidon s-a mâniat și a făcut-o pe soția

lui Minos, Pasiphae să își piardă mințile și să se îndrăgostească de taur. Pasiphae a cerut

ajutorul lui Dedal, care i-a construit o vacă de lemn, acoperită cu piele și goală în interior.

Regina a intrat în această construcție și prin uniunea ei cu taurul alb a rezultat Asterius (cel

strălucitor) sau Minotaurul. După unele variante, taurul alb a devenit Taurul Cretan, capturat

de Hercule în una din muncile acestuia. Minotaurul avea trup uman și cap și coadă de taur.

Pasiphae l-a alăptat și l-a îngrijit cât timp acesta a fost prunc, dar după ce a crescut a devenit

feroce. După ce a primit sfat de la Oracolul din Delphi, Minos i-a poruncit lui Dedal să

construiască un labirint gigantic în care să fie ținut monstrul. Labirintul se afla sub palatul lui

Minos, în Knossos.

Între timp Androgeus, fiul lui Minos, este ucis de către atenieni, care erau invidioși

pe victoriile acestuia obținute la Jocurile Panatenaice. Alții spun că a fost ucis de taurul alb al

lui Poseidon la Maraton, acțiune pe care o plănuise Aegeus, regele Atenei. Pentru a se

răzbuna, Minos a declarat război Atenei și a obținut o strălucită victorie. Ca tribut, a cerut la

fiecare nouă ani (sau în fiecare an, după unele variante) câte șapte tineri atenieni și șapte

fecioare pentru a-i arunca în Labirint și a-i lăsa să fie uciși și devorați de Minotaur. Când a

venit timpul celui de-al treilea sacrificiu, Tezeu, fiul lui Egeu, s-a oferit să ucidă monstrul.

Planul lui era de a însoți grupul de tineri atenieni și de a intra în Labirint. Înainte de a pleca, i-

a spus tatălui său că la întoarcerea corăbiilor, dacă planul lui a avut succes va înălța pânzele

albe în loc de cele negre. Ajuns în Creta, Tezeu se îndrăgostește de Ariadna, fiica lui Minos,

cea care îl ajută să găsească ieșirea din labirint cu ajutorul unui ghem de ață. Minotaurul este

ucis de Tezeu cu o sabie magică oferită de Ariadna, tinerii atenieni sunt salvați și scoși din

Labirint. Cu toate acestea, la întoarcere, Tezeu nu iâînaltâţase pânzele albe ale corăbiilor.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

50

Aegeus vede pânzele negre, este cuprins de disperare și se aruncă în mare (marea preia

numele regelui atenian: vezi Marea Egee).

Amazoanele

Amazoanele erau un trib de femei războinice, aflat în nordul Mării Negre,

menționate prima dată în mitologia greacă. Cercetări recente tind să confirme existența unui

sâmbure de adevăr în ceea ce privește legenda Amazoanelor. Se spune că acestea ar fi fost

fiicele zeului Ares, zeul războiului. Heracle, la porunca regelui Euristeu, a fost trimis să

aducă cingătoarea fermecată a reginei Hippolyta (regina amazoanelor). Viteaza Hippolyta și

mândra Antiope domneau peste amazoane, care sălășluiau la Pontul Euxin. Doar o dată pe an

se întâlneau cu bărbați. În cazul în care noul-născut era fată, ea rămânea împreună cu mama în

tribul de amazoane; dacă se năștea băiat, în cel mai bun caz era trimis să locuiască împreună

cu tatăl său, iar în cel mai rău caz era omorât. Fetele erau aspru pregătite să devină amazoane

extirpându-li-se sânul drept care le incomoda în luptă. Relatări despre femeile luptătoare

există și în China, Africa de Nord și Vest, însă nicăieri ca la greci. Se pare că amazoanele au

amenințat de 5 ori Atena. O victorie asupra amazoanelor ajunsese să fie mai sărbătorită decât

o victorie asupra perșilor. În mod cert, existența amazoanelor este învăluită în taină.

Perseu și Medusa

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

51

Perseu (limba greacă: Περσεύς) este un personaj legendar, erou de origine argiană dar

cinstit în toată Elada, fiul lui Zeus și al lui Danae, fiica regelui Acrisios al Argosului.

Conform unui oracol, regele Acrisios al Argosului - strănepotul regelui Acrisios avea

să moară de mâna nepotului său. De aceea o închise pe fiica sa Danae într-un palat subteran

de bronz. Dar Zeus, îndrăgostindu-se de ea, a intrat în acel palat printr-o ploaie de aur. Din

cei doi s-a născut Perseu. La început, Danae îl ținuse ascuns pe micul său fiu, dar Acrisios,

auzind glasul vesel a copilului, coborî în palatul subpământean și își văzu fiica cu pruncul ei.

El porunci ca cei doi să fie ferecați într-o ladă și trimiși pe mare. După o lungă călătorie, lada

ajunse pe insula Serifos (în arh. Ciclade), unde îi găsi pescarul Dictys și îi duse la regele

insulei, Polydectes. Cu trecerea anilor, Perseu crește și devine un tânăr frumos și curajos.

Îndrăgostit de Danae, Polydectes vede însă în Perseu o piedică în calea dragostei lui. Cu

gândul ascuns să-l piardă, el îl trimite pe viteazul tânăr să-i aducă capul Meduzei, singura

muritoare dintre gorgone. Perseu a fost ajutat de zeii din Olimp pentru săvârșirea acestei

fapte, mai cu seamă de Hermes, care îi dărui spada sa ascuțită (singura care o putea

străpunge pe Medusa) și de Atena, care îi dădu un scut de bronz în care vedeai ca într-o

oglindă. Perseu mai primi coiful lui Hades - care făcea invizibil pe cel care-l purta - , niște

sandale înaripate și o traistă care se mărea sau se micșora pe măsură ce puneai în ea de

la nimfe.

În lunga sa călătorie el întâlni pe bătrânele graie (în greacă "graiai"

înseamnă bătrânele), surorile gorgonelor. La sfatul lui Hermes, Perseu le fură singurul ochi pe

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

52

care îl aveau și care îl purtau fiecare cu rândul. Graiele îi spuseră unde se află gorgnele, iar

Perseu le înapoie ochiul. Ajuns pe insula gorgonelor, Perseu le găsi adormite. Zeul Hermes

și zeița Atena îl ajutară, ferindu-l de chipul gorgonelor - care dacă le vedea cineva devenea

stană de piatră și arătândui-o pe Medusa în scutul ca oglinda. El se îndreptă către ea, privind-

o prin scut și dintr-o singură lovitură, îi reteză capul. Îl ia apoi cu sine și zboară repede înapoi

în Grecia, înainte ca celelalte gorgone să se scoale. Din trupul Meduzei au ieșit calul

înaripat Pegas și uriașul Chrysaor.

În călătoria lui Perseu spre casă, în Libia, din capul Meduzei cădea sânge. Conform

legendei, acesta s-a transformat în șerpi și a prefăcut Libia în pustiu. Apoi Perseu ajune

la titanul Atlas. Acesta deoarece zeița Themis îi spuse că un fiu al lui Zeus îi va fura merele

de aur , îl alungă pe Perseu. Atunci Perseu scoase din traistă capul Meduzei și Atlas rămase

împietrit pentru vecie ținând pe umeri bolta cerească. Pe drum, Perseu trece și prin Etiopia.

Acolo o întâlni pe Andromeda, fiica regelui Kefeus, și se îndrăgostește de ea. Andromeda , la

cererea unui oracol , a fost înlănțuită de o stâncă și lăsată acolo pradă unui monstru îngrozitor

trimis de Poseidon ca să o devoreze. Când monstrul se apropie de ea, Perseus îi arătă chipul

Meduzei și-l împietri pe loc. Andromeda fu salvată, dar Fineus, fostul logodnic al

Andromedei, veni în toiul nunții cu o mică oaste și îl atacă pe Perseu. Atunci eroul scoase

din nou capul Meduzei și Fineus cu oamenii săi fură prefăcuți în statui. Eroul își continuă

drumul de întoarcere, luând-o pe Andromeda cu el. Când cei doi ajunseră pe insula Serifos,

Polydectes tocmai voia să o necinstească pe Danae. Lipsită de apărare, Danae se refugiase,

căutând ocrotire, la altarul zeiței Atena. La sosirea lui Perseu tiranul își primi și el pedeapsa

cuvenită: vederea chipului înspăimântător al Meduzei îl împietri. Fiul lui Zeus lăsă conducera

insulei lui Dictys, fratele lui Polydectes.

După ce o eliberă pe Danae de urmăritorul ei, Perseu își continuă drumul împreună

cu Andromeda și cu mama sa spre Argos. Când auzi vestea că nepotul său vine în

Argos, Acrisios fugi în Larissa. Perseu rămase să domnească în Argos. El înapoie zeilor toate

darurile date pentru a o ucide pe Medusa. Zeița Atena își puse capul gorgonei pe scut, iar de

atunci aceasta îi este egida.

În timpul domniei din Argos, Perseu organiză niște jocuri. La acestea luă parte

și Acrisios, bunicul eroului. Când Perseu aruncă discul de bronz, acesta se ridică până în nori,

iar apoi căzu direct în capul lui Acrisios. Deznădăjduit, Perseu lăsă conducerea Argosului

vărului său, Megapenthes, iar el se duse în Tirint, unde domni fericit mulți ani. Din Tirint,

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

53

Perseu întemeie orașul Micene. Acesta se numi așa ori pentru că Perseu a acolo găsit o

ciupercă (numită în greacă myces) ori după Mycene, fiica zeului unui râu, Inachus. Apoi fiul

lui Zeus l-a detronat și ucis pe Megapenthes, devenind rege peste Tirint, Micene și Argos.

Perseu cu Andromeda au avut șapte fii: Perses, Alcaeus, Heleus,

Mestor, Sthenelus, Electryon și Cynurus și două fiice: Gorgophone (Ucigașa de gorgone) și

Autochtoe (Născută pe pământul acesta; autohtonă).

Perseu a fost lăsat în Etiopia și a devenit strămoșul

regilor Persiei. Electryon, Sthenelus și fiul său Eurystheus au domnit în Micene. Marele

erou Heracle este de asemenea perseid, mama lui, Alcmene, este fiica lui Electryon, iar tatăl

său vitreg, Amphitryon, fiul lui Alcaeus. Astfel heraclizii, urmașii lui Heracle, sunt o ramură a

perseizilor.

Heracles (Hercule) este cel mai cunoscut erou din mitologia greacă, neîntrecut in

forţă şi vitejie şi care, după moarte, a fost primit în rândulzeilor devenind astfel nemuritor. A

fost fiul lui Zeus şi al Achenei. Datorită geloziei soţiei lui Zeus, Hera, acesta a fost blestemat,

şi intr-un exces de nervozitate şi-a ucis soţia şi copii. In urma săvârşirii acestei crime, eroul

consulta oracolul din Delphi. Pentru ispăşire, Apollo ii porunceşte să-i slujească timp de

doisprezece ani lui Eurystheus. In slujba acestuia, Heracles săvârşeşte cele douăsprezece mari

fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (isprăvile) lui Heracles. Printre faptele sale

eroice se numără, răpunerea leului din Nemeea, lupta cu Hidra, prinderea mistreţului de pe

muntele Erymanthus, înfrângerea păsărilor stimfaliene, vânarea căprioarei zeiţei Artemis,

uciderea mistreţului din Erimant, curăţarea gunoiului din grajdurile lui Augias, prinderea

taurului lui Poseidon, aducerea cailor lui Diomede, lupta cu amazoanele pentru cingătoarea

Hipolitei, adunarea vacilor lui Gerione, răpirea câinelui Cerber, înfrângerea lui Nereu,

eliberarea lui Prometeu, aducerea merelor de aur, etc.

Dedal şi Icar. Dedal a fost un arhitect şi sculptor faimos din mitologia greacă. Este

cunoscut mai ales pentru crearea celebrului Labirint din Creta, la cererea regelui Minos,

pentru închiderea Minotaurului. Drept răzbunare şi pentru că a fost complicele reginei

Pasiphae, Minos l-a închis pe arhitect şi pe fiul acestuia, Icar, în acel edificiu, a cărui ieşire a

fost zidita. Pentru a se salva, Dedal, cu multa ingeniozitate, confecţionează doua perechi de

aripi artificiale, pentru el şi fiul sau. Reuşeşte să se salveze, însă Icar, avid de înălţimi şi mânat

de ambiţia nebunească de a atinge soarele, se prăbuşeşte şi moare.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

54

Belerofon a fost fiul lui Glaucos, regele Corintului şi l-a avut ca bunic pe Sisif, cel

care a fost trimis în Tartarus ca pedeapsă pentru multiplele sale păcate. Cea mai mare ispravă

a lui Belerofon a fost omorârea Himerei, un monstru care, conform afirmaţiilor lui Homer,

avea cap de leu, trup de capră, coada de şarpe şi răsuflare de foc. Ştiind că nu poate birui

Himera, decât acela care stăpâneşte calul înaripat Pegas, ieşit din trupul Meduzei, Belerofon ,

ajutat de zeiţa Palas - Atena (zeiţa i se arăta în somn, îi oferă nişte frâie de aur şi îl învăţa cum

să prindă calul), reuşeşte să îl captureze pe Pegas, îl îmblânzeşte, apoi ucide Himera. Mai

târziu, Belerofon simţindu-se plin de orgoliu a vrut să urce cu calul său Pegas până în Olimp

pentru a fi egal cu zeii, însă Zeus s-a înfuriat văzând această îndrăzneală. Zeus ordonă

vulturului său să îl muşte pe Pegas. Calul se scutură de durere, iar Belerofon cade din şa şi

moare în Corint unde i se ridică un monument de piatră.

Ulise sau Odiseu, personaj mitologic, a fost celebrul erou grec (cunoscut din Iliada,

dar mai ales din Odiseea) care a participat la războiul troian. Odiseu era regele Itacăi şi fiul lui

Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif) şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa,

fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe nume Telemah. În războiul troian, Odiseu are un rol

important. A fost obligat de soarta să poarte războaie lungi, să-şi demonstreze vitejia prin

învingerea Ciclopului Polifem şi multe altele. Una din cele mai cunoscute legende despre el se

refera la arderea Troiei până la temelii, folosind şiretlicul calului de lemn, binecunoscutul cal

troian.

Ahile, fiul zeiţei Tenis (zeiţa curcubeului) şi al unui pământean, Anchise, se remarcă

prin bătălia dusă cu amazoanele, prin puterile de semizeu, datorită spălării sale în răul Stil,

răul care despărţea Infernul de Pământ, de către mama sa la naştere. A participat la războiul

troian de partea grecilor. Era de neînfrânt, doar Apollo cunoştea secretul său, şi anume faptul

că nu putea fi rănit cu arma decât in călcâi, deoarece când a fost scăldat, a fost ţinut de călcai.

Mai mult decât atât, nu putea pieri de arma vreunui muritor, chiar daca îl nimerea in călcâi,

decât ajutat de un zeu. Astfel, săgeata din arcul lui Paris, călăuzită de Apollo, îl va învinge pe

marele Ahile.

TOPOS SI MITOLOGIE IN SPATIUL EUROPEAN

55

Activităţi de învăţare:

- prezentarea teoriei .

- identificarea etapelor, fenomenelor şi a consecinţelor faptelor istorice;

- lectura aprofundată a izvoarelor istorice.

- analiza desenului schematic ( genealogia Zeilor);

- analize corelative și comparative ale unor mituri din diferite spații și epoci istorice;

- analiza atenta a imaginilor, a desenelor representative;

- identificarea diferențierilor dintre elemente;

- precizarea particularităţilor mitologice grecesti și romane;

- exemplificări şi localizări geografice;

- lectura aprofundată.a textului;

- descrierea specificului zeitӑtilor romane si grecești;

- dialogul ;

- precizarea şi utilizarea conceptelor și categoriilor esențiale pentru studiul mitologiei

- realizarea de comparaţii între mitologia greacă şi cea romană

- realizarea de portofolii

- identificarea zeităţilor cu ajutorul imaginilor prezentate.

1

TOPOS ŞI MITOLOGIE ÎN SPAŢIUL EUROPEAN

(EDIŢIE TIPĂRITĂ, 2017)

Autori AMARINEI TANIA, FOCA ALINA ROMAN TATIANA

ISBN 978-973-0-25424-2