1

Alte grupări regionale din Europa

Acordul Central European de Liber schimb (CEFTA)

În decembrie 1992, la Cracovia, a fost semnat Acordul de creare a liberului schimb de

catre Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Principalele rezultate aşteptate de către semnatari s-au

concentrat în direcţia sporirii schimburilor negative ale atomizării ţărilor din regiune.

Participarea la CEFTA se diferenţiază într-o anumită măsură, de participarea la alte grupări

regionale ca urmare a stadiului de dezvoltare de la care au pornit partenerii şi obictivele

urmărite. S-a sperat ca participarea la această zonă de liber schimb, va permite atenuarea

asimetriilor de dezvoltare şi, prin coordonarea politicilor macroeconomice se poate obţine un

mai mare grad de stabilitate în regiune. Ceea ce le-a unit încă de la început pe aceste ţări a fost

dorinţa comună de a adera cât mai rapid la U.E., şi speranţa că prin valenţele CEFTA se

grăbeşte îndeplinirea cerinţelor acestui demers.

Iniţiatorii acordului au fost Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, care odată cu integrarea

în UE, în anul 2004 (1 mai) s-au retras din acest cadru. Slovenia a aderat la CEFTA în 1996 şi

s-a retras odată cu celelalte patru ţări, în 2004. Romania a aderat la Acordul Central European

de Comerţ Liber în 1997, urmată în 1999 de Bulgaria şi Croaţia în 2003. Macedonia este

membră CEFTA, semnând Acordul de aderare la data de 27 februarie 2006.

Creată cu scopul de a pregăti ţările candidate pentru aderarea la Uniunea Europeană, în

mod deosebit prin formarea unei de zone de comerţ liber între ţările asociate la UE, membre

ale OMC, CEFTA şi-a definit 3 obiective:

1. promovarea, prin expansiunea comerţului, a dezvoltării armonioase a relaţiilor

economice dintre statele membre;

2. asigurarea condiţiilor de concurenţă loială între părti;

3. contribuția la dezvoltarea echilibrată și expansiunea comerțului mondial prin

înlăturarea barierelor din calea comerțului; asigurarea unui comerț echitabil între părți;

2

CEFTA este considerat o ‘‘antecameră’’ şi o etapă de pregătire a participării la piaţa

internă comunitară, UE fiind de la început în favoarea formării şi funcţionării CEFTA.

CEFTA nu are un secretariat comun sau sediu central. Deciziile comune sunt adoptate în

cadrul Comitetului mixt prin consens, ai căror membri sunt miniştrii ţărilor CEFTA

responsabil cu relatiile economice externe. Acesta se întruneşte în sesiune ordinară anuală şi

în sesiuni extraordinare (dacă este cazul).

Comitetul mixt al CEFTA este organismul comun cu competenţa de a face recomandări şi

de a adopta decizii. El a fost stabilit cu scopul de a supraveghea şi de a administra punerea în

aplicare corespunzătoare a acordului, să facă schimb de informaţii şi de a păstra în

conformitate cu posibilitatea de revizuire pentru eliminarea în continuare a barierelor din

calea comerţului între părţi. Atunci când este necesar, pot fi stabilite grupuri si sub-comitete,

în vederea examinării unor chestiuni de interes pentru buna funcţionare a CEFTA.

Reuniunile experţilor, care au loc în mod regulat la nivelul de administraţie în cadrul

ministerelor responsabile cu relatiile economice externe, au un rol foarte important în

funcţionarea CEFTA, care acţionează pentru realizarea obiectivelor şi a obligaţiilor stabilite

de Comitetul mixt.

Prim-miniştrii din ţările CEFTA participă la Summit-ul anual, iar obiectivul lor este de a

evalua rezultatele activităţilor CEFTA şi pentru a transmite mesaje politice cu privire la

orientarea viitoare a CEFTA. Preşedinţia CEFTA se asigură prin rotaţie, astfel ca in anul 2006

preşedinţia a fost asigurata asigurată de România, la 1 ianuarie 2008, Republica Moldova a

preluat Preşedinţia în cadrul aranjamentului regional CEFTA (Acordul de Liber Schimb în

Europa Centrală).

Cadrul juridic care stă la baza constituirii acestei grupări integraţioniste se compune dintrei părţi:

acordul de bază care stabileşte obiectivele, metodele şi instrumentele unei zone de

liber schimb;

protocoalele adiţionale care definesc dezideratele şi stadiile liberalizării comerciale tarifare şi netarifare;

anexele;

3

Fiecare ţară pentru a iniţia negocierile de aderare la CEFTA, trebuie să îndeplinească două condiţii prealabile principale şi anume:

ţara sa fie membră a OMC, Organizaţiei Mondiale a Comerţului să aibă un acord de asociere a U.E. acorduri de liber schimb cu statele membre CEFTA

CEFTA este o zonă perfectă de liber schimb vizând cu precădere produsele industriale

care fac obiectul schimburilor participante.

Facilităţile comerciale au fost plasate pe două niveluri: produse la care taxele vamale

vor fi înlaturate treptat în decursul unei perioade de 3 ani şi produse sensibile la concurenţa la

care calendarul liberalizării va fi mai lent.

Acordul prevedea facilităţi vamale reciproce între statele semnatare, înlocuind astfel

fostul CAER, organizaţie din care făceau parte ţările din blocul comunist. Încă de la înfiinţare,

Acordul prevedea un calendar de reducere progresivă reciprocă a taxelor vamale la

importurile de produse. Aşa s-a ajuns ca în 2002 taxele vamale să fie eliminate la toate

produsele, cu excepţia celor agroalimentare, la care taxele erau de 20 la sută. Deşi ţările din

CEFTA erau obligate să-şi acorde reciproc taxe vamale preferenţiale, atunci cand era necesar,

unele state majorau mult aceste taxe pentru salvgardarea producţiei autohtone, în speţă a celei

agricole.

Având la bază Declaraţia de la Visegrad din 15 februarie 1991 şi Declaraţia din 6 octombrie 1991, părţile semnatare au convenit să creeze o zonă de liber schimb în conformitate cu prevederile Art. XXIV al GATT până la 1 ianuarie 2001, liberalizarea schimburilor comeciale intraregionale urma a fi realizată în mai multe etape, în decursul unei perioade de maximum 8 ani, în conformitate cu Protocoalele adiţionale la Acord.

Pe lângă obiectivul de bază privind reducerea şi eliminarea obstacolelor din calea schimburilor comerciale reciproce, astfel încât să dezvolte relaţii de piaţă armonioase, coroborate cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi cu creşterea productivităţii muncii, asigurarea unor condiţii loiale privind concurenţa, părţile semnatare au definit ca domenii comune de acţiune:

politicile de securitate şi relaţiile cu instituţiile europene; transporturile, infrastructura şi telecomunicaţiile; proiectele sub şi micro regionale; cooperarea între întreprinderile mici şi mijlocii; cooperarea în sectorul turismului şi comercializării; cultura, educaţia şi schimburile de experienţă; înfiinţarea de fundaţii culturale şi stiinţifice;

4

Acordul cuprinde prevederi privind achiziţiile guvernamentale, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală, măsurile antidumping şi reexporturile, toate articolele sale fiind formulate cu respectarea regulilor O.M.C. şi normelor de conduită ale Organizatiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale. Acordul nu exclude posibilitatea oricărei părti de a participa la alte forme de integrare regională şi reglementează retragerea din grupare după o notificare prealabilă de 6 luni.

La 25 noiembrie 1994 a avut loc la Poznan întâlnirea de prim-ministri ai ţărilor membre la care a fost adoptată o Declaraţie Comună în care s-a prevăzut:

accelerarea procesului de reducere a barierelor comerciale din calea schimburilor de produse industriale şi agricole, acceptându-se doar câteva excepţii;

lărgirea CEFTA prin aderarea de noi membrii care aveau semnate Acorduri de Asociere cu U.E. şi erau părţi contractuale la GATT;

lărgirea cooperării economice în domeniul industrial în baza Acordurilor Europene;

consultarea reciprocă în ceea ce priveşte toate deciziile care pot afecta aderarea fiecărei ţări la Uniunea Europeană;

Se poate aprecia că CEFTA şi-a atins o mare parte din obictivele pe care şi le-a

propus. Asfel, au fost estompate o serie de efecte de deturnare asimetrică a schimburilor

comerciale spre ţările membre ale U.E.

În ultimii ani, comerţul intraregional a sporit continuu, diferenţiat pe ţări şi pe direcţii

ale fluxurilor comerciale. O parte din comerţul intragrupare poate fi considerat deja înscris pe

coordonatele eficienţei, negenerînd efecte excesive de redistribuire a veniturilor şi

diminuându-se volatilitatea specifică comerţului internaţional. Putem aprecia că CEFTA

începe să devină un important factor de stabilitate, sprijinind procesele de tranziţie din

regiune, şi conturând fundamente reale pentru câştiguri viitoare rezultate în urma participării

la această zonă de liber schimb. Se preconizează o creştere a schimburilor comerciale

reciproce cu 125%, în condiţiile armonizării politicilor şi încurajării firmelor din ţările

participante.

Rămânând doar o zonă de liber schimb, CEFTA îşi poate epuiza rezervele de avantaje comparative, fiind greu de crezut că poate avansa spre alte stadii ale integrării în condiţiile în care cea mai mare din ţările membre aderă sau urmează să adere la U.E.

România a fost membră CEFTA din 1997 până în 2007, odată cu aderarea la Uniunea Europeana. România s-a retras din această grupare regională, adoptând politica comercială a U.E. şi renuntând totodată la alte acorduri de comerţ încheiate până atunci. La fel au facut şi Cehia, Ungaria, Polonia, Slovenia şi Slovacia în 2004 când s-au retras.

5

Procesul de aderare a României la CEFTA s-a dovedit anevoios. Primul pas în această direcţie a fost făcut sub forma acordurilor de comerţ liber negociate de România începând cu anul 1994, bilateral cu fiecare ţară membră. Într-o primă etapă, au fost negociate şi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 1995 Acorduri de liber schimb cu Cehia şi Slovacia, declanşându-se tratative similare cu Polonia, Ungaria şi Slovenia. Devenite multilaterale, negocierile de aderare la CEFTA au fost oficializate cu ocazia Reuniunii de la Jasna din 1996.

Aderarea României la această grupare poate fi privită fie ca un antrenament pentru viitoarea aderare la U.E., fie ca o tentativă de redefinire a structurilor de competitivitate dat fiind faptul că toţi membrii grupării sunt candidaţi serioşi ai aderării la U.E. La Lubliana între 13 şi 14 februarie 1997 a avut loc o întâlnire la nivel de experţi la care a participat şi o delegaţie a României după care, la 12 aprilie 1997, ministrul român al Industriei şi Comerţului a semnat împreună cu omologii săi din celelalte ţări membre, la Bucureşti Acordul de aderare la CEFTA.

Prevăzut să între în vigoare la 1 iulie 1997 Acordul de aderare a României la această grupare urmăreşte participarea la zona de liber schimb instituită între ţările din zonă. Aria sa de cuprindere vizează comerţul cu produse industriale precum şi o parte a comerţului cu produse agricole.

În baza conceptului de liberalizare convenit între semnatari şi a prevederilor protocoalelor bilaterale negociate de ţara noastră cu fiecare ţară membră au fost convenite etapele procesului de eliminare a taxelor vamale de import şi nomenclatorul produselor care vor face obiectul fiecărei etape.

Părţile au adoptat câteva concepte şi procese pentru relaţiile cu România după cum urmează:

taxa de bază la care se vor aplica reducerile succesive va fi stabilită regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate şi va fi cea de la 1 ianuarie 1993

taxele de import sau de export sau cele cu efect echivalent nu vor depăşi 25% din taxa ad-valorem aplicată de România la importurile din ţările membre ale grupării şi vor fi eliminate până la 31 decembrie 1997;

restricţiile cantitative la importurile de produse originare din România în Ungaria se concretizează în plafoane maxime anuale. Aceste plafoane vor fi aplicate până la eliminarea de către Ungaria a tuturor restricţiilor la import.

6

7

Parties of agreement Joined Left

 Poland 1992 2004

 Hungary 1992 2004

 Czechoslovakia

 Czech Republic (1993)

1992

2004

 Slovakia (1993) 2004

 Slovenia 1996 2004

 Romania 1997 2007

 Bulgaria 1999 2007

 Croatia 2003 2013

 Macedonia 2006 —

 Albania 2007 —

 Bosnia and Herzegovina 2007 —

 Moldova 2007 —

 Montenegro 2007 —

 Serbia 2007 —

 UNMIK (Kosovo) 2007 —

8

Membrii actuali:

Flag State Accession PopulationArea (km²

)Capital

GDP in

millions

(PPP)[1]

GDP

per

capita

(PPP)[2]

Albania 2007-01-01 2,787,615 28,748 Tirana 22,823 8,052

Bosnia and

Herzegovina2007-01-01 3,839,265 51,209 Sarajevo 31,492 8,095

Macedonia 2006-01-01 2,059,794 25,333 Skopje 18,902 9,170

Moldova 2007-01-01 3,559,500 33,843 Chişinău 10,141 2,842

Montenegro 2007-01-01 621,240 14,026 Podgorica 6,439 10,286

Serbia 2007-01-01 7,241,295 88,361 Belgrade 88,869 10,642

UNMIK (Kosovo) 2007-01-01 1,798,645 10,908 Pristina 4,0007,279

9

Comunitatea Statelor Independente (CSI)

Comunitatea Statelor Independente (CSI) este o alianţă formată din 11 din cele 15 foste republici ale Uniunii Sovietice, excepţiile fiind cele trei ţări baltice: Estonia, Letonia şi Lituania, precum şi Georgia. Crearea CSI a declanşat procesul de destrămare a Uniunii Sovietice.

Comunitatea Statelor Independente a fost creată în baza Acordului despre crearea Comunităţii Statelor Independente la Minsk în anul 1991 de către reprezentanţii a trei republici a fostei URS S - Republica Belaruşi, Republica Federativa Rusa şi Ucraina. CSI activează în baza Acordului din 1991 şi Statutului adoptat în Minsc în anul 1993

Cei 11 membri fondatori ai CSI sunt: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina şi Uzbekistan. În decembrie 1993 s-a alăturat şi Georgia care pe data de 14 august 2008 s-a retras din CSI ca urmare a intervenţiei trupelor ruseşti din nou în Georgia, pentru susţinerea regimurilor separatiste sud-osete şi abhaze.

Membre ai CSI sunt 12 republici a fostei URSS: Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Uzbechistan, Republica Kazahstan, Republica Belorus, Republica Azerbaijan, Republica Georgia, Republica Tadjichistan, Republica Kyrghyzstan, Republica Armenia, Republica Moldova,Turkmenistan.

Turkmenistanul este primul stat ex-sovietic care a părăsit CSI, la 26 august 2005, cu ocazia reuniunii şefilor de stat de la Kazan. Ucraina, stat fondator, nu este oficial membru al CSI, întrucât nu a ratificat niciodată Statutul organizaţiei, dar este participant la o serie de

acorduri cu caracter economic din cadrul acestei organizaţiei.

Scopurile CSI conform Acordului şi Statutului sunt:

dezvoltarea colaborării la egal şi reciproc avantajoase a popoarelor şi statelor înDomeniul politic, economic, de cultură, educaţie, ocrotirii sănătăţii, protecţiei mediului înconjurător, ştiinţei, comerţului, în sfera umanitară

contribuirea schibului informational reciproc; respectarea strictă şi conştiincioasa a obligaţiunilor reciproce

Comunitatea Statelor Independente a fost creată pentru prevenirea destrămării violente a URSS. Rusia însă a decis să transforme CSI-ul într-o structură de influenţa, încercând să-i atribuie aparenţa unei structuri de colaborare reciproc avantajoasă pentru toate statele-membre, un fel de Uniune Europeană. Însă în realitate s-au găsit foarte puţine interese comune, care să fie atrăgătoare pentru toate statele membre. De aceea CSI s-a arătat a fi o structură amorfă, ineficienta.

10

Astfel în locul pieţei comune din cadrul CSI, au apărut grupări regionale, inclusiv economice. Ultima este Uniunea Economică Euro-Asiatica, din componenţa căreia fac parte Rusia, Belarus, Kazahstan, Kirgzstan şi Tadjikistan. Mai înainte, au fost create astfel de structuri, că Uniunea Central-Asiatica (Kazahstan, Kirgizstan, Uzbekistan şi Tadjikistan), Uniunea vamală (Rusia, Belaruşi, Kazahstan, Kirgizstan şi Tadjikistan). Mai exista GUUAM-ul, cu Georgia, Ucraina, Uzbekistanul, Azerbaidjanul şi Moldova ca membri, Uniunea Rusia-Belarus etc.

Acordul de comerţ liber, care a fost semnat şi ratificat de toate ţările CSI, dar nu şi de Rusia, nu funcţionează. Astfel, în CSI nu exista o circulaţie liberă a mărfurilor şi capitalului, a braţelor de muncă. Mai mult că atât, chiar şi circulaţia persoanelor nu mai este liberă, după ce unele state ale CSI au introdus regimul de vize.

Organizația pentru Democrație și Dezvoltare Economica (GUAM)

GUAM este o organizaţie care are la bază interesul statelor de a participa la tranzitul de hidrocarburi din regiunea Mării Caspice spre Europa, inclusiv în cadrul proiectelor Uniunii Europene –TRACECA (Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia) şi INOGATE (INterstate Oil and GAs Transportation to Europe).

Gruparea GUAM este formată din Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, şi Republica Moldova. Cooperarea acestor ţări a început de la un forum consultativ care a avut loc la Strasbourg pe 10 octombrie 1997. În luna aprilie 1999, Uzbekistanul a aderat la formaţiune, adăugând o literă la denumirea ei. Instituţionalizarea GUUAM-ului a avut loc pe data de 7 iunie 2001 la Yalta, Ucraina. Astfel că în perioada aprilie 1999 - aprilie 2005, Gruparea a purtat denumirea de GUUAM, la activităţile acesteia participând şi Uzbekistanul care, la 29 aprilie 2005, s-a retras definitiv din Grupare.

În afara faptului că cele patru state fac parte din blocul republicilor descendente ale Uniunii Sovietice şi a poziţionării geografice favorabile construirii coridorului menţionat anterior, există o serie de factori secundari care au afectat raţionamentul conform căruia ele ar trebui sa conlucreze într-o conjunctură aparte decât simplele formalităţi internaţionale.

11

Organizaţia s-a focalizat pe mai multe direcţii, datorită faptului că statele membre au descoperit mai mult de un singur interes comun pe care l-ar putea valorifica prin cooperare. Rusia şi alte state simţindu-se ameninţate într-o oarecare măsură de apariţia unui nou actor în spaţiul CSI (Comuniunea Statelor Independente) au incriminat un interes politic malefic îndreptat spre destabilizarea politică şi economică în zonă.

În timpul Summit-ului Consiliului Europei, unde a fost adoptat Comunicatul Comun al întrevederii celor patru Preşedinţi, au remarcat necesitatea dezvoltării cooperării cvadrilaterale pentru întărirea stabilităţii şi securităţii în Europa bazându-se pe următoarele principii:

respectarea suveranităţii; integritatea teritorială inviolabilitatea hotarelor statului; democraţie; supremaţiei legii şi respectării drepturilor omului

Priorităţi de bază ale GUAM-ului:

Crearea condiţiilor pentru contractele interramurale şi legăturilor directe între organele

statale şi organele statelor GUUAM a constituit baza cooperării.

Funcţionarea eficientă a coridoarelor de transport Europa-Caucaz-Asia

Dezvoltarea infrastructurii;

12

Statele GUUAM au cooperat pe anumite sfere şi anume:

• economică: se află resursele energetice şi proiectele de infrastructură. O atenţie deosebită

se va acorda eforturilor de armonizare a standardelor în materie de transport şi tranzitare,

pentru a se facilita circuitul resurselor energetice şi al mărfurilor pe teritoriul acestor state.

• politică: nu se poate vorbi despre constituirea unei organizaţii internaţionale veritabile, nici

a unui mecanism de consultaţii sau de integrare. GUUAM nu este o structură care ar putea

servi, pe termen lung, interesele pur politice ale statelor membre. Priorităţile politice ale

statelor GUUAM sunt prea diferite. Statele vor prefera rezolvarea intereselor lor în afara

structurii regionale GUUAM.

• militară şi de securitate: nu se vor dezvolta relaţii militare multilaterale în cadrul GUUAM:

Republica Moldova, stat neutru, se va opune oricăror încercări de a se lansa o

dimensiune militară sau de securitate în GUUAM, cum ar fi crearea unor trupe

de pacificare sau constituirea unui centru antitero GUUAM.

in schimb relaţiile militare pe axa Ucraina-Georgia-Uzbekistan se vor dezvolta.

Se va observa o cooperare militară dintre statele GUUAM în cadrul

programului NATO – Parteneriat pentru Pace.

• umanitară: este destul de interesant faptul ca GUUAM capătă şi o anumită dimensiune

umanitară. Această sferă este aproape inexistentă pe agenda guvernelor, însă anumite

iniţiative de dialog între structuri ale societăţii civile ar putea fi susţinute de către Occident.

13

AELS – Asociația Europeană a Liberului Schimb

Neacceptând cooperarea avansată dintre state în cadrul Comunităţii Economice Europene, în 1960, şapte state europene (Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia) au decis instituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), la care au aderat ulterior: Islanda în 1970, Finlanda în 1986 şi Liechtenstein în 1991.

AELS urmărea crearea unei zone de liber schimb limitată la produsele industriale şi la produsele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără politici comune.

Începând din 1966, au fost eliminate tarifele şi taxele de import între ţările AELS pentru produsele industriale şi pentru produsele agricole transformate. În 1990, acest regim a fost extins şi la comerţul cu produse maritime şi peşte.

Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat la Comunităţile Europene în 1973, Portugalia şi Spania în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995, astfel încât AELS are în prezent patru membri: Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.

Tratatul cuprinde următoarele prevederi mai importante:

desfiinţarea treptată, până la 1 ianuarie 1970, a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative la importul de produse industriale în relaţiile comerciale dintre ţările membre; de asemenea s-a prevăzut că dezarmarea vamală şi înlăturarea restricţiilor cantitative să nu se extindă şi asupra produselor agriculturii şi pisciculturii;

în relaţiile comerciale cu terţii s-a prevăzut că ţările membre să desfăşoare o politică comercială independentă;

tratatul a prevăzut şi înfiinţarea unor organe de conducere care să vegheze la aplicarea în practică a prevederilor lui, organe care nu au un caracter supranaţional (Consiliul Ministerial, Comitetul delegaţiilor permanenţi, Comitetele permanente ale AELS, Secretariatul AELS).

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) reprezintă o zonă de liber schimb, creată (printr-un acord european de liber – schimb) la iniţiativa Marii Britanii care încearcă astfel să prevină riscul în dominaţii economice din partea CEE.

Instituţii : AELS este reglementată de către Consiliu AELS şi deservită de către Secretariatul AELS. În plus, în legătură cu Acordul SEE din 1992, alte două organizaţii AELS au fost stabilite, Autoritatea de Supraveghere AELS şi Curtea AELS.

Ţările membre ale Organizaţiei Europene de Cooperare Economică au negociat în anul 1958 încheierea unui acord de realizare a unei zone de liber – schimb între ele, dar aceste încercări au eşuat. Trecuse doar un an de la crearea Comunităţii Economice Europene prin Tratatul de la Roma şi prima grijă a ţărilor rămase în afara acestei comunităţi era să nu fie

14

excluse de la procesul de integrare economică a Europei Occidentale. Iniţiativa creării AELS a revenit Marii Britanii, ale cărei interese au determinat-o să respingă iniţial ideea participării la CEE.

AELS urmărea crearea unei zone de liber schimb limitată la produsele industriale şi la produsele agricole transformate (excluzând astfel produsele pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal extern comun şi fără politici comune.

Scopul iniţial al acestei organizaţii internaţionale era de a desfiinţata complet taxele vamale de import la produsele industriale în relaţiile comerciale reciproce, cu trei ani mai devreme faţă de prevederile tratatului adică la 31 decembrie 1966. În aceeaşi perioadă de timp au fost luate măsuri pe linia înlăturării treptate a restricţiilor cantitative în comerţul reciproc cu produse industriale.

Spre deosebire de U.E. însă, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat membru AELS poate stabili în principiu liber taxele vamale şi politică comercială externă privind state terţe (non-AELS).

Dezarmarea vamală şi liberalizarea schimburilor comerciale în cadrul AELS nu s-a soldat, aşa cum s-a prevăzut iniţial, cu o intensificare a schimburilor reciproce. Mai mult decât atât, după cum rezultă din datele statistice publicate, unele ţări din AELS (Austria, Elveţia, Anglia) au întreţinut legături comerciale mai intense cu ţările din CEE.

Crearea acestei grupări a fost o reacţie de adaptare a ţărilor la ameninţarea pe care o reprezentau efectele de deturnare de comerţ cauzate de crearea uniunii vamale vest-europene. Întrucât potenţialul economic al grupării AELS era mai sensibil decât cel al CEE, iar ţările participante erau puternic dependente de relaţiile comerciale cu ţările participante la cealaltă grupare, atenuarea efectelor de deturnare de comerţ a fost nesemnificativă. Menţinerea unor strânse raporturi comerciale cu ţările membre ale CEE a fost o constantă a decidenţilor din ţările participante. Ca urmare a acestui fapt, la doar un an de la crearea AELS, cel mai important membru al său, Marea Britanie a decis să depună cererea de aderare la Comunităţile Europene. La scurt timp ea a fost urmată de Danemarca şi Irlanda, două ţări care erau atrase de principal lor piaţă de export.

Primul deceniu de funcţionare a AELS a fost unul de succes, eliminându-se taxele vamale la majoritatea produselor industriale cu excepţia celor considerate foarte sensibile la concurenţă. Ţările membre s-au străduit să demonstreze că taxele vamale pot fi înlăturate, în timp ce barierele netarifare pot fi menţinute sub control, dacă regulile de origine sunt armonizate şi administrate satisfăcător şi dacă sectoarele industriale se supun unor procese corecte de ajustare structurală cu caracter limitat şi nedistorsionat. Din 1972 s-au negociat şi au devenit funcţionale acorduri de liber schimb între fiecare ţară membră a AELS şi CEE care au condus mai târziu la Acordul privind Spaţiul Economic European, cea mai cuprinzătoare zonă de liber schimb care a pregătit terenul pentru viitoarea aderare la Uniunea Europeană a Austriei, Suediei şi Finlandei în 1995. Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat la Comunităţile Europene în 1973, Portugalia şi Spania în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în

15

1995, astfel încât AELS are în prezent patru membri: Elveţia, Islanda, Liechtenstein şi Norvegia.

În 1987, la Reuniunea Ministeriala CEE- AELS de la Interlaken această evoluţie inevitabilă a devenit politica oficială a CEE bazată pe următoarele principii ale negocierilor cu AELS:

CEE va acorda în continuare prioritate propriului proces de integrare;

CEE nu va accepta angajamente faţă de terţi care ar putea afecta procesul decizional intern;

CEE se va aşteaptă la un echilibru raţional între avantaje şi angajamente din partea oricărei categorii de terţi;

Ţărilor membre ale AELS le erau oferite 2 alternative:

Să continue colaborarea cu CEE în baza procesului de la Luxemburg (blocat la acel moment până în 1992)

Să se angreneze în procesul de realizare a Pieţei Unice.

Ţărilor AELS li s-a oferit un pachet de angajamente menite să acopere cele mai relevante aspecte ale ‘’celor patru libertăţi’’ (persoanele, bunurile, serviciile şi capitalurile) pe care se baza întregul proces de realizare a pieţei unice, fiind avertizate că trebuia să respecte şi să aplice ce au ales.

Aşa cum a funcţionat până în prezent, AELS a dovedit că divizarea comercială a Europei nu este un proces benefic pe termen lung datorită structurilor specifice de specializare şi de interdependenţă care s-au creat în timp.

16

Zona de cooperare liberă a Mării Negre

Zona de cooperare liberă a Mării Negre este o organizaţie destinată să asigure conectarea Mării Negre la spaţiul de stabilitate al Mediteranei Occidentale. Această organizaţie a fost înfiinţată în anul 1992 la iniţiativa Turciei.

Are ca punct de pornire Declaraţia de la Londra din 1990 rezultat al întâlnirii la nivel înalt a NATO, Principiile Actului Final de la Helsinki, Carta de la Paris pentru o nouă Europă, precum şi valori ca democraţia, drepturile omului, libertăţile fundamentale, prosperitatea prin libertate economică şi justiţie socială.

Iniţiativa turcă şi apoi răspunsul ţărilor vizate să facă aparte din această organizaţie a fost urmată de reuniuni şi consultări la nivel înalt şi la nivel de experţi pentru redactarea documentelor care să stabilească condiţiile cadru propice unui proces de cooperare economică. Consensul s-a concretizat în Declaraţia privind Cooperarea la Marea Neagră a miniştrilor de externe, din iulie 1991 de la Moscova, text finalizat la reuniunea miniştrilor de externe din 3 februarie 1992 de la Istambul, unde s-a semnat Statutul grupării de către reprezentanţii a 11 state. Din cele 11 state semnatare doar 6 au ieşire la Marea Neagră (Rusia, Turcia, Ucraina, Bulgaria, Georgia şi România). Acestora li se adaugă ţări ne-riverane (care nu au graniţă la Marea Neagră) cum ar fi Albania, Grecia, Armenia, Azerbaidjan şi Moldova.

Negocierea proiectului Declaraţiei privind crearea CEMN s-a realizat cu dificultate ca urmare a poziţii Bulgariei care nu dorea o apropiere prea mare de poziţia Turciei. În cadrul CEMN discuţiile au debutat într-o atmosferă amiabilă, întâlnirile din cadru grupării servind, de multe ori, ca oportunităţi pentru contacte bilaterale şi negocieri între reprezentanţii unor ţări având o serie de probleme litigioase.

Programul larg şi ambiţios al CEMN acoperă domeniile comerţului, cooperării industriale, ştiinţei şi tehnologiei, mediului, transportului, tehnologiilor informatice şi de comunicare, schimburilor de informaţii economice, dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, standardizării, energiei, mineritului, turismului, agriculturii şi agroindustriilor, sănătăţii şi produselor farmaceutice. 7 ţări interesate în regiune au primit statut de observatori (Austria, Egipt, Israel, Italia, Polonia, Slovacia şi Tunisia).

Organizaţia de cooperare liberă a Marii Negre a început cu un obiectiv ambiţios şi anume de a spori cooperarea economică intre statele membre, cu speranţa că îmbunătăţirile din plan economic ar putea fi urmate de îmbunătăţiri pe plan politic, facilitând progresul în rezolvarea problemelor politice. În opoziţie cu entuziasmul manifestat la început, extinderea către est a UE şi NATO a umbrit performanta OCEMN.

Obiectivul expres înscris în Declaraţie îl constituie „încurajarea cooperării în cadrul unor zone economice libere”, fapt care presupune un înalt grad de integrare, caracterizat prin libera circulaţia a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor.

17

Alte obiective rezultate din Declaraţia CEMN sunt:

Dezvoltarea şi diversificarea continuă a cooperării economice unilaterale şi multilaterale;

Accelerarea proceselor economice, tehnologice, sociale şi încurajarea liberei iniţiative.

Participarea la realizarea obiectivelor grupării rezidă în atenţia pe care ţările participante convin să o acorde problemelor regiunii în direcţia conservării şi ameliorării condiţiilor de mediu şi exploatării potenţialului său bioproductiv. Statutul majorităţii participanţilor de ţări în tranziţie ridică o largă gamă de probleme specifice în plan economic şi social. Crearea acestei grupări poate contribui la atenuarea dificultăţilor cu care se confruntă aceste state.

Natura relaţiilor comerciale dintre ţările participante la CEMN este un factor de sinergie al proceselor de tranziţie. Industriile acestor ţări au nevoie urgentă de noi tehnologii, de management performant, de eficienţă, de reducerea costurilor, de competitivitate şi de structuri economice flexibile. Aceste ţări se confruntă cu insuficienţa reţelelor infrastructurale care grevează asupra naturii şi dinamicii fluxurilor de mărfuri şi factori de producţie, accelerarea rezolvării acestor probleme fiind crucială pentru impulsionarea comerţului reciproc. Cele mai multe ţări din regiune depind de surse externe de energie fiind interesate de consolidarea pe termen lung a raporturilor de cooperare cu celelalte ţări din regiune care au resurse suficiente pentru furnizarea energiei. CEMN poate oferi avantaje sub forma unor programe şi mecanisme de colaborare multilaterală la nivel macro şi microeconomic. Acestea pot contribui la înlăturarea barierelor artificiale din calea comerţului reciproc şi la atenuarea concurenţei neloiale între sectoarele orientate spre pieţele externe. De la începutul colaborării, statele membre au procedat la armonizarea regimurilor de comerţ exterior şi la realizarea unei zone de liber schimb.

Cooperarea a urmărit în principal dezvoltarea economiilor naţionale şi a comerţului regional cu scopul creării unui mediu investiţional propice pentru oamenii de afaceri din toată lumea, în special din Vestul Europei. Liberalizarea nu a atins însă stadiul zonei de liber schimb însă dialogul inter-regional s-a extins la alte domenii de interes. Transporturile au avut o prioritate în discuţiile de cooperare deoarece, chiar dacă aceste ţări s-au aflat dintotdeauna într-o zonă de contact între două continente, infrastructura transporturilor este deficitară. În unele proiecte referitoare la telecomunicaţii s-a implicat şi UE (în special în ceea ce priveşte telecomunicaţiile prin fibre optice), iar altele urmează a se derula prin conlucrare regională (transportul de petrol şi de gaze naturale). De asemenea negocierile în cadrul CEMN au atins şi subiecte din sfera cooperării ştiinţifice şi a turismului. Ţinând cont de necesarul de investiţii în zonă statele participante au decis şi înfiinţarea unei bănci: Banca de Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, la care au participat toate ţările proporţional cu valoarea PIB-ului.

18

Chiar dacă în anul 1998 ţările membre CEMN s-au întâlnit la Yalta pentru a consacra importanţa Bazinului Marii Negre în comerţul intra-european, CEMN a rămas un cadru de cooperare economică în care strategiile naţionale se unesc într-o strategie regională de cooperare economică, rezultatele sunt de o relevantă limitată.

Domenii ale cooperării economice

Existenţa CEMN devenită Organizaţia Economică a Mării Negre sugerează deja unele fundamente ale cooperării durabile. Gruparea s-a transformat într-un spaţiu al dialogului în domeniul cooperării economice prin încurajarea proiectelor de interes comun sub forma unor programe de investiţii şi a creării de societăţi mixte. Gruparea a depăşit stadiul declaraţiilor de intenţie intrând în etapa elaborării şi înfăptuirii programelor concrete de dezvoltare regională.

Principalele domenii de cooperare sunt:

Dezvoltarea economiei şi a comerţului reciproc;

Transporturile şi comunicaţiile;

Energia;

Transportul gazelor naturale şi al petrolului rămâne un obiectiv prioritar al ţărilor din regiune;

Protecţia mediului.

Regiunea reprezintă o zonă de tranzit pentru resursele energetice din bazinul Mării Caspice spre Europa Occidentală.

CEMN este o structură integrativă de tip european întrucât majoritatea statelor participante fac parte din Consiliul Europei, sunt membre ale U.E. sau negociază aderarea la aceasta. OEMN este sprijinită de OSCE, Comisia Economică a ONU pentru Europa, Iniţiativa Central Europeană, Liga Statelor Arabe, Consiliul Statelor Baltice. Diferenţa dintre orientarea spre interior (autarhie, dimensiune statică, substituirea importurilor ca strategie comercială, protecţionism) şi abordarea unei orientări externalizate, dinamice înscrie OEMN pe coordonatele regionalismului de tip deschis.

Principalele elemente definitorii ale OEMN sunt:

Evitarea integrării de tip rigid în favoarea unor proiecte mai complexe şi mai deschise;

Geometria variabilă ca principiu călăuzitor al eforturilor de liberalizare comercială;

Combinaţia optimă între plurilateralism şi bilateralism în materie de politici sectoriale;

19

Raţionalizarea funcţiilor, activităţilor, instituţionalizării cooperării regionale prin aranjamente de plată şi de credit în perioada de tranziţie, evitarea dublei impuneri, consistenţă operaţională şi economisirea resurselor financiare şi umane.

Integrarea din regiunea Mării Negre este produsul condiţiilor specifice din zonă fiind greu încadrabilă în modelele standard de integrare regională. Modelul OEMN este bazat pe obiectivul dezvoltării şi diversificării relaţiilor economice şi comerciale existente prin folosirea avantajelor care decurg din vecinătatea geografică, legăturile tradiţionale, complementaritatea economiilor ţărilor participante şi mărimea specifică a pieţelor de desfacere.

Alte trăsături distincte ale modelului de integrare sunt:

Introduce un nou concept privind relaţiile comerciale multilaterale între entităţi situate într-o regiune în care activităţile economice au fost, o lungă perioadă de timp dirijate de stat şi ghidate de acorduri bilaterale. Nouă structură integrativă tinde să schimbe această stare de fapt prin elaborarea unei structuri economice plurilaterale bazate pe potenţialul şi dinamismul sectorului privat;

Vizează crearea unui limbaj economic comun astfel încât extinderea cooperării şi colaborării să se situeze la un nivel optim. Limbajul comun se realizează prin dialogul constant între numeroase grupuri de lucru;

Apropierea pragmatică şi flexibilă realizată prin structuri instituţionale temporare şi flexibile.

OEMN este o structură complementară procesului de integrare europeană orientată spre cooperarea economică şi spre armonizarea minimală a politicilor economice. La acest moment, gruparea dispune de aproape toate măsurile organizaţionale ale unei cooperări de succes, prezintă obiective clar conturate şi adoptate prin consens, priorităţi clar conturate, o structură instituţională elaborată şi rezultată din numeroase tratative şi negocieri.

20