Agonia morală și moartea lui Mihai Eminescu (1883-1889)

Neliniștit de spumegarea lăuntrică și de ideea unei cabale urzite împotrivă-i, poetul se prinse cu mâinile de Slavici, care, și el bolnav, se pregătea să se ducă la Viena. Spre a scăpa de el, Slavici îl rugă să se ducă la Maiorescu cu un bilet din partea-i. Maiorescu citi în scrisoare bănuiala lui Slavici că poetul ar fi greu bolnav, dar văzând pe Eminescu liniștit și zâmbitor, nu crezu nimerit să-l iscodească mai departe. Totuși, avea dubii privind limpezimea minții sale, căci acesta luând masa cu el, cu câteva zile înainte, a declarat că învață limba albaneză și că vrea să se facă monah.Dna. Catinca Slavici, în casa căreia locuia poetul, înspăimântată de turbulența lui, scrisese, în zorii zilei de marți, 28 iunie/10 iulie 1883, lui Titu Maiorescu un bilet care trădează o silă îndelung stăpânită și o oroare burgheză, lipsită de orice eufemism: “D-l Eminescu a înnebunit. Vă rog să faceți ceva să mă scap de el, căci e foarte rău.” Dacă Ion L. Caragiale a plâns auzind grozava știre, ziarele vesteau pe scurt și cu cruzime un eveniment pe care foarte mulți îl socoteau inevitabil, bizuindu-se pe manifestările artistice… nesănătoase ale poetului: “D-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. D-l Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar.”La ospiciu, unde fusese transportat în chip brutal și nu în veșmintele sale, Eminescu se părăsi tot mai mult în voia fantasmelor, conștient totuși în răstimpuri că scăpase frânele din mâini și armăsarul logic zburase. Nu recunoștea pe nimeni. El își simțea memoria strivită de acea apăsare în jurul craniului și se plimba năvalnic în căutarea versurilor și rimelor ce-i populase mintea până atunci. Îndurerat că uitase să vorbească toate limbile ce crezuse a ști până atunci, adica latină, italiană, spaniolă, română, franceză, germană, engleză, albaneză, lituană, paleoslavă, rusească, polonă, bulgară, sârbă, neogreacă și turcească, își făcea un răboj al lor.Deoarece șederea la Sanatoriul “Caritas” , unde-l tratase cu cloral, morfină, vezicatoare , băi ale membrelor inferioare, nu folosi lui Eminescu, Maiorescu puse la cale în toamnă, trimiterea lui la Viena în sanatoriul d-rului Obersteiner de la Ober-Dobling, unde fusese internat și Lenau, luând ca însoțitor pe cel mai bun prieten , Chibici-Rîvneanul, coleg de școală și de universitate. În gară amintindu-și poate că acolo luptase pentru înfăptuirea unității morale a românilor în pregătirea știutului congres de la Putna, strigă în timpul coborârii din tren: „România liberată! România liberată !”. Chibici a avut de luptat cu poetul, căci acesta trimitea sărutări tuturor femeilor de pe drum, voind să sară din cupeu. La început , sub imperiul otrăvii din sânge, Eminescu, delirând se lăsă în voia halucinaților minții sale, boteză pe cei din jurui cu nume regale și ilustre ca regele Norvegiei, regele iudeilor, Heinrich Heine, iar apoi cu un ștergar legat în jurul capului și suit pe un scaun, conjura duhurile prin formula “Abra Kadabra”, când devenea sentimental cânt neîntrerupt din repertoriul său favorit, adică Frunză verde de piper sau Barbu Lăutarul. Mintea îi era încă apăsată, răspundea cu greu la întrebări și fără legământ. Subtilitatea minții se putea dovedi oricând. Căci cu ce oare poți mai nimerit compara o minte în aiurare decât cu rotițele delicate ale unui ceasornic ce aleargă până la istovire, prin ruperea piedicii basculante ce le oprește ritmic și le dă un sens? Din ianuarie 1884, poetul se potoli deodată, devenind pe măsura înseninării mai tăcut și mai trist. Când se socoti îndeajuns de închegat la minte , compuse o scrisoare către Chibici, unde se rugă să-l

scoată odată de acolo. Maiorescu, nu găsi nimerită întoarcerea așa timpurie acasă. și cu o nobilă și rece solicitudine hotărî trimiterea pentru câtva timp a poetului în Italia. Întors în țară, aflase că bătrânul Eminovici murise, fratele său Nicolae s-a sinucis, Matei , ofițerul tăcea la R.- Sărat, numai sora Henrieta se mai interesa de el. Prietenilor li se înfățișă un Eminescu surpat sufletește, cu ochii veșteji , părăsiți de gânduri, greoi la faptă și la cugetare, monosilabic în răspunsuri, fără nici o vlagă. Se socotea un om osândit, incapabil de a mai face ceva bun pe această lume. În vara următoare, 1885, îl găsim la Andrejevsky, Liman, lângă Odesa, trimis de prieteni să facă băi. La Odesa nu fusese decât pentru medicamente și tutun, iar aici se plictisea de moarte. Pe ziua de 24 septembrie 1884 , i se dăduse postul de subbibliotecar , în aceeași bibliotecă unde cu 10 ani în urmă fusese bibliotecar. De sărbătorile Crăciunului în 1885, Eminescu ar fi fost la Cernăuți , la sora sa Aglae Drogli, dar Eminescu rămase mereu întunecat și cu gura încleștată, chiar atunci când catihetul gimnaziului, Scharnagel, dădu ca etimologie a numelui Eminescu cuvântul “eminere”, „a se ridica deasupra altora” ceea ce era adevărat și print talent și prin suferință. Poetul bea fără cumpăt și împins de un instinct erotic, congenital, bântuia cafenelele, pierzând nopțile și istovind ultimele energii sufletești. Lăsa biblioteca cu ușile deschise, nu însemna cărțile eliberate în registru și-și însușea garanțiile bănești pentru cărți. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia - veche obișnuință de vagabond - scotea alune spre a le ronțăi, și cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile. În noiembrie, noile atentate împotriva doamnelor și stricarea a vreo două felinare orășenești, hotărâră să interneze pe poet într-un ospiciu. În ospiciul de alienați de lângă Mânăstirea Neamțului, Eminescu petrecu vreo 5 luni, îngrijit de către dr. Ursulescu. Poetul era totuși mulțumit și vesel, nedându-și seama unde se află. În primele luni de iarnă fu agitat, având perioade de furie, cu loviri de pereți și alte inconștiențe mai joase, pentru care motiv i se decretă ca diagnostic delirium tremens, suferință ce știm că este o urmare a alcoolismului. Din ianuarie se însenină ca prin farmec, și scrisorile sale sunt o dovadă de acesta. La 10 aprilie 1887, Eminescu părăsi Mânăstirea Neamțului și plecă la Botoșani , la soră-sa Henrieta. Abia ajuns la Botoșani, Eminescu fu din nou învăluit în cețurile ce se ridicau din sângele lui infectat cu lues și pe care mijloacele primitive de atunci nu ajungeau să-l limpezească. Acum demența misogină și furibundă dispăruseră , dar le luase locul o abulie gravă, năucă, ce pironea pe poet cu ochi inexpresivi într-un punct mort, făcându-l să mănânce sau să se miște , mut, numai la îndemnul altora. Doctorii recomandară internarea la spitalul din localitate, însă poetul nu rezistă mult acolo, fiindcă nu voia să mănânce decât din mâna surorii sale. De la începutul lui mai, deci, Henrieta își luă în serios funcțiunea de infirmieră - de care era foarte mândră - și începu - în conformitate cu prescripțiile medicilor – să-l adape cu iod, să-l scalde în băi de romaniță și să-l frece de istov cu mercur vreme de o lună de zile, în care poetul fu în primejdia de a arde din cauza unui foc grozav ce a izbucnit atunci în oraș. În curând , mulțumită îngrijirilor doctorului Isac, fu mai bine și putu să scrie – așa cel puțin pretindea Henrieta. Cornelia Emilian, femeie autodidactică și ambițioasă, pe care se pare că o împingea la fapta cea mai bună și dorința de a face în ciudă Veronicăi Micle, a inițiat mai multe strângeri de bani pentru restabilirea sănătății poetului. Pentru că sângele cel rău erupea pretutindeni pe trup, Eminescu fu adus la Iași, apoi la Hall, pentru bai, apoi pornește din nou la Viena pentru un consult medical cu doctorii Neumann, Nothnagel și Meinert. După aceasta, reveni la Botoșani și se zice că devenise mai sociabil și începu să scrie. El se plângea că pensia acordată ca ajutor din partea statului nu ajungeau din

cauza că Henrieta dosea banii pentru a-și construi casă. Revederea poeziilor sale a trebuit să readucă în sufletul lui Eminescu toată dragostea pentru Veronica, cu atât mai suavă , cu cât era îndepărtată. Poetul i-ar fi scris: “Dragă Veronică, uită totul… Ar fi o zi de sărbătoare , ar fi o mare plăcere ca să vii la Botoșani, să mă vezi unde sânt bolnav și din minut în minut îmi aștept sfârșitul, căci pentru societate sunt de mult mort.” Veronica veni în primăvară și plecară la București împreună cu Eminescu , lăsând pe Henrieta cu blesteme la gură. Poetul începea să pâlpâie de ardență literară, reacționa cu mai multă impulsivitate la opiniile adverse , făcea planuri de lucrări și în cele din urmă toată lumea aflase că poetul scrisese o piesă de teatru. Dar era o amăgire, căci piesa Lais, nu era decât o traducere după Le joueur de flûte a lui Emile Augier și o dovadă a confuziunii minții poetului , dacă într-adevăr a prezentat-o ca originală. Mintea lui Eminescu se risipi din nou, îl internară din nou în ospiciul “Caritas” al d-rului Al. Șuțu. Aici, un alt pacient Petre Poenaru ,care, se zice că din întâmplare jucându-se cu praștia , îl izbi în frunte pe poet cu o pietricică.În realitate , slăbit de marile preocupări intelectuale și de erizipelul, de altfel vindecat, ce i se iscase pe față din cauza mânjirii și necurățenii a locului zgârieturii, se simțea ostenit și doritor de o lungă liniște. Miercuri seara, Eminescu , cu o ultimă licărire de conștiință , chemă pe bătrânul doctor și i se plânse de mari dureri în trup. Dimineața, găsindu-l mort, l-au dus la Spitalul Brâncovenesc pentru autopsie, unde, cântărindu-se creierul, în stare de ramoliție, se găsi că are 1,400 g , cam atât cât al lui Schiller. Soi servitori ai spitalului fură trimiși să declare decesul la Oficiul de stare civilă, și – cruntă ironie - pe actul de moarte al d-lui Mihail Eminescu, poet, cei doi neștiutori de carte puneau pecetea degetelor lor bătătorite.B.P. Hașdeu , în Revista Nouă, mustră pe contemporani în mod bombastic: “El va trăi, deși a murit nebun. Și cum oare să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeți, pe care flămânda sărăcie , uneori numai deșertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoțită de o mai ticăloasă laudă, îi încovoia tămâietori dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă și de acele firi semețe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o dumnezeirea , care niciodată n-au întins o mână cerșitoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Isus, ci Isus a spălat picioarele săracilor. Așa poet a fost Eminescu.”

În după-amiaza zilei de sâmbătă, 17 iunie , la orele 6, cortegiul însoțit de un nu număr mare de studenți, gazetari și prieteni porniră spre cimitirul Bellu. O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Coșciugul fu coborât în groapă, între un tei și un brad.

Dex:EUFEMÍSM, eufemisme, s. n. Cuvânt sau expresie care, în vorbire sau în scris, înlocuiește un cuvânt sau o expresie neplăcută,jignitoare, 

necuviincioasă sau obscenă, respectând paralelismul de sens. [Pr.: e-u-] – Din fr. euphémisme. 

RĂBÓJ, răbojuri, s. n. 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite

calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datorați, numărul vitelor etc.). ◊ Expr. A șterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede

după răboj = a crede tot ce se spune. A(-și) ieși (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală,

calcul. Pierdusem răbojul timpului. ◊ Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv,

la urechea unei vite. [Var.: răbúș s. n.] – Din bg., scr. raboš. 

VEZICĂTOÁRE, vezicători, s. f. Substanță care produce bășicarea pielii și care se folosește ca mijloc terapeutic în unele afecțiuni. –

După fr. vésicatoire. 

SOLICITÚDINE, solicitudini, s. f. Atitudine plină de grijă, de bunăvoință, de prietenie față de cineva sau de ceva; atenție prevenitoare. –

Din fr. sollicitude, lat. sollicitudo, -inis. 

LÚES, s. n. (Med.) Sifilis. – Din germ. Lues. 

ABULÍE, abulii, s. f. Boală psihică caracterizată prin lipsa mai mult sau mai puțin pronunțată a voinței; nehotărâre, inerție. –

Din fr.aboulie. 

ISTÓV s. n. (Înv.) Sfârșit1, capăt. ◊ Loc. adj. și adv. (Pop.) De istov = cu totul, complet, definitiv, perfect. Fără istov = fără

încetare; nesfârșit, necurmat. – Din sl. istovŭ „adevărat”. 

ERIZIPÉL, erizipele, s. n. Boală infecțioasă și contagioasă datorită unui streptococ, care se manifestă prin inflamarea și înroșirea unei

porțiuni delimitate a pielii, localizată cel mai adesea la față și la membre; brâncă, orbalț. – Din fr. érysipèle, lat. erysipelas. 

Anexa

Sursa:Viața lui Mihai Eminescu, G.Călinescu

Actele morţii lui Eminescu, de negăsit

Eminescologul Dumitru Vatamaniuc a declarat, privind afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu "a fost asasinat" de evrei, iar acte medicale ale scriitorului au dispărut din Biblioteca Academiei, că documentele respective nu au fost niciodată la Academie şi nici găsite.

 Renumit eminescolog şi membru de onoare al Academiei Române, Vatamaniuc a precizat că nu au fost găsite actele medicale ale lui Mihai Eminescu şi nici nu se ştie dacă au fost întocmite de doctorii care l-au tratat, nici în ţară, nici la Viena, unde poetul a fost internat. Eminescu a fost diagnosticat cu "alienaţie mintală", urmând tratamentul aplicat la vremea aceea pentru această boală, şi anume injecţiile cu mercur, a precizat Vatamaniuc. Liderul PRM, Gheorghe Funar, a susţinut, într-o conferinţă de presă, la Cluj- Napoca, luni, că Eminescu ar fi fost otrăvit cu mercur, administrat sub formă de injecţii de către un medic evreu, Francisc Isack. Vatamaniuc a mai spus că acest medic l-a tratat într-adevăr pe Eminescu la Botoşani, în perioada în care poetul a stat la sora sa. Diagnosticul dat la vremea aceea poetului Mihai Eminescu a însemnat scoaterea acestuia din viaţa politică. Vatamaniuc a mai spus că el consideră că Eminescu a suferit o depresie foarte puternică şi că a existat "o campanie împotriva lui, pentru că a criticat necruţător oamenii politici, nu neapărat evrei".Boala a fost temporară, iar după tratament, aflându-se la Iaşi, în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale, Eminescu a tradus gramatica sanscrită, ceea ce cerea un efort intelectual considerabil, a mai spus Vatamaniuc. În plus, corespondenţa lui după boală este "excelentă", a mai spus academicianul, concluzionând că nu există documente pentru a stabili adevărul asupra bolii lui Eminescu. "Eminescu este prin ceea ce a lăsat şi ce-a făcut. Fie că-l lăudăm, fie că-l batjocorim, nu are nicio importanţă. Are numai pentru noi, pentru că ne putem acoperi de oprobriu. Nu putem noi nici să-l coborâm, nici să-l înălţăm", a concluzionat Vatamaniuc. Liderul PRM Gheorghe Funar a susţinut, luni, că poetul Mihai Eminescu "a fost asasinat" de evrei, "deranjaţi de scrierile politice şi de poeziile" sale, adevărul în legătură cu moartea sa fiind "falsificat" timp de 121 de ani, şi că acte medicale ale acestuia au dispărut din Biblioteca Academiei. "Marţi se împlinesc 121 de ani de la moartea lui Eminescu, iar în acest interval nu a fost voie să se ştie adevărul despre acest tragic eveniment. Adevărul a fost falsificat. Eminescu nu a murit de moarte bună, a fost asasinat de nişte alogeni. Erau evrei, inşi din poporul ales, cei care au pus la cale asasinarea poetului, deranjaţi de scrierile politice şi poeziile lui Eminescu. A fost otrăvit cu injecţii cu mercur făcute de Francisc Isack, un medic evreu", a afirmat Funar. Liderul PRM a mai susţinut că din documentele vremii reiese că, pentru a-l lichida pe poet, "i-a fost înscenată nebunia şi s-a pedalat pe eticheta de nebun, l-au discreditat, după care l-au internat abuziv în diverse sanatorii de boli psihice, unde l-au supus la proceduri diabolice de distrugere biologică, prin administrarea de substanţe chimice nocive, inclusiv injecţii cu mercur, în doze foarte mari, de patru grame de mercur pe zi". "Intoxicaţia cu mercur a grăbit sfârşitul lui Mihai Eminescu. Moartea lui Eminescu a fost, de asemenea, provocată de o lovitură la cap, cu o cărămidă, dată de un nebun autentic în curtea Spitalului «Caritatea» din Bucureşti, în timp ce poetul se plimba pe o alee. Alţi răspândaci au susţinut că Eminescu a avut sifilis, dar medicii români au constatat că Eminescu nu a fost sifilitic", a precizat Gheorghe Funar.Secretarul general al PRM a făcut apel la eminescologi să publice "numele, prenumele şi adevărata identitate a celor care l-au asasinat pe Mihai Eminescu" şi a spus că "adevărul trebuie cunoscut şi trebuie să se ştie cine l-a asasinat, iar cei care au pus la cale asasinarea lui Eminescu nu trebuie iertaţi". "Nu sunt antisemit, nu am nimic cu evreii, nu am probleme cu evreii, dar adevărul trebuie cunoscut. Dacă urmaşii evrei de astăzi ai celor care l-au asasinat recunosc şi dacă şi-ar cere scuze poporului român, ar fi şi mai bine", a spus liderul PRM.Gheorghe Funar a citat din mai multe articole ale lui Eminescu, apărute în ziarul "Timpul" în 1881, în care acest scria că "rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi". "Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identic în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr şi patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi şi cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale şi al celor occidentale, incapabilă de adevăr şi de patriotism", a citat Funar dintr-un alt articol eminescian. De cealaltă parte, directorul executiv al Institutului pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", Alexandru Florian, a declarat  că afirmaţiile lui Gheorghe Funar potrivit cărora Eminescu "a fost asasinat" de evrei se înscriu indiscutabil în canoanele mesajului antisemit. Acesta a subliniat că liderul PRM nu aduce niciun argument şi nicio dovadă în sprijinul celor susţinute. În plus, "afirmaţiile lui Gheorghe Funar cu privire la evrei au un caracter general", evreii ca popor fiind acuzaţi pentru moartea lui Mihai Eminescu. "Este o frazare tipică pentru mesajul antisemit", a spus Florian.

Sursa: http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/actele-mortii-lui-eminescu-negasit

Dovezi medico-științifice asupra uciderii lui Eminescu

Articolul de mai jos face lumină în cauza morții eminentului poet și jurnalist, Mihai Eminescu. O minte sclipitoare a neamului nostru, poate cea mai sclipitoare și sensibilă din câte au existat. Poate dacă i s-ar fi dat mai mult timp, acest lucru ar fi devenit o certitudine. Și poate că Eminescu ar fi trăit mai mult dacă spiritul său de dreptate și de apologet al neamului românesc ar fi fost mai blând și nu ar fi deranjat interesele masoneriei naționale, în frunte cu regele, căruia azi noi i-am făcut statuie și îl ovaționăm, pe nume Carol I, alături de regina Carmen Silva, care se considera poetă și care a plagiat și furat multe lucrări eminesciene (Într-o discuție personală între cei doi, Eminescu îi spune reginei Carmen Silva: „Vei putea fi oricând regină, dar poetă, niciodată!”) și alături de Titu Maiorescu, avocat al evreimii și masoneriei din acele timpuri, după cum îl descrie și fascinantul publicist și gânditor B.P. Hașdeu: „Cel mai cinic avocat al evreimii!”.

Prigonit de cei în care avusese încredere, cum ar fi Ion Slavici (agent de informare austriac), alături de mai sus amintitul Maiorescu, care în 1884 i-a luat poetului toate manuscrisele, biblioteca și însemnările, prigonit de agenții secreți austro-ungari pentru articolele sale publicate la Budapesta, în 1883 Eminescu este arestat într-un cadru macabru, cu forța și în pielea goală, băgat în cămașă de forță și trimis, cu diagnosticul de sifilis, la spitalul doctorului Șuțu, care mai târziu va recunoaște în documentele vremii că „Eminescu nu a avut sifilis!” Pus sub tratament cu mercur, metodă care din 1856 nu se mai folosea în Franța și Germania din cauza ineficienței și a efectelor secundare, Eminescu suferă tulburări psihice și dureri fizice. Trimis la Viena în 1884, el își revine spectaculos și se întoarce în țară în cele mai bune abilități mentale. Cauza revenirii lui Eminescu este elucidată mai târziu de faimosul psihanalist Sigmund Freud, pe atunci medic stagiar în spitalul din Viena, și care afirma că bolnavilor mintal nu li se dădea tratament medicamentos. Prin urmare, cauza revenirii lui Eminescu este tocmai lipsa tratamentului. Asta nu i-a oprit pe medicii români, care au continuat, în 1887 și 1889, să-i administreze lui Eminescu doze mari de mercur. Acest fapt i-a adus sfârșitul, făcând stop cardiac în urma unei doze excesive.

Alături de Caragiale, singurul om important al societății culturale din acea vreme care nu a avut legături cu masoneria,  Eminescu rămâne un martir al neamului, un sfânt al literaturii și culturii românești. Este „românul absolut” sau „suma lirică de voievozi” după cum îl caracterizează filozoful Petre Țuțea. Prin termenul de „eminescolog” pentru cel care îl studiază și cercetează în mod special, Eminescu este pentru noi o știință a neamului și a spiritualității românești!Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice. Zoe Dumitrescu Buşulenga

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.

Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să-i anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Sursa: http://frumoasaverde.blogspot.com/2013/06/adevarul-despre-moartea-lui-eminescu.html

Cum a murit Mihai Eminescu. 122 de ani de teorii si presupuneriOficial, Mihai Eminescu a murit pe data de 15 iunie 1889, acum 122 de ani, in jurul orei 4 dimineata, grav bolnav. Poetul s-ar fi stins in casa de sanatate a doctorului Sutu din strada Plantelor, Bucuresti. Ziarul Romanul anunta in rubrica de stiri a zilei de 16 iunie: Eminescu nu mai este. La acea vreme, corpul poetului a fost expus publicului in Biserica Sfantu Gheorghe din Capitala.Despre moartea poetului, G. Calinescu a scris: „Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet, pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc.Ape vor seca in albie si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-si stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."Cauza exacta a mortii sale ramane insa invaluita in mister, existand suspiciunea ca ar fi murit ucis.Doctorul Neuropatolog Ovidiu Vuia scrie in cartea sa dedicata studiului mortii lui Eminescu despre faptul ca asa-zisa boala psihica a poetului nu ar fi fost una reala, ci doar un diagnostic gresit al medicilor. Acesta spune ca in afara de depresii si anxietate, Eminescu nu avea alte probleme, iar geniul sau creator nu era alterat de vreo afectiune mintala.Boala psihica"In spital, cam de la sfarsitul lunii aprilie, inceputul lunii mai poetul prezinta tot mai accentuat tremuraturi ale membrelor, gurii, limbii si o ataxie, situatia psihica se complica si ea cu un delir, totusi, insotit de momente de luciditate, asa cum o descriu unii vizitatori." Toate acestea puteau fii semne ale intoxicarii cu mercur - substanta care i se administra periodic de catre medici.SifilisPotrivit unor istorici, nebunia inexplicabila si boala venerica au fost doar povesti inventate pentru defaimarea sa. In opinia acestora, Eminescu ar fi fost otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului.

Presupusa crima, povestita de un martor ocularEminescologul Nicolae Georgescu a scris un articol in ziarul Universul, aparut la Bucuresti pe 28 iunie 1926. Titlul: Dosarul Mortii lui Eminescu.In text acesta povesteste dialogul cu un barbat care pretindea ca era frizerul regelui Carol I, pe nume Dumitru Cosmanescu, si care ar fi asista la omorarea lui Mihai Eminescu.Acesta povesteste, la 40 de ani de la moartea scriitorului, ca l-ar fi vizitat in gradina Sutu, unde era internat."Cat a stat la Sutu, eu cel putin nu l-am vazut altfel decat scriind. Scria toata ziua, coli peste coli, si era foarte linistit.Dar soarta a facut insa ca intr-o zi sa-l vad murind, as putea zice, pe bratele mele. Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine :” Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane !” Eu care stiam ca nu e bine sa-i fac impotriva am iesit cu el in gradina, unde se vede ca-l tragea soarta. Si a inceput sa cante Desteapta-te,Romane, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi , unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo , unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul ca ma prapadesc…Asta m-a omorat!” L-am luat in brate si l-am dus in odaia lui, unde l-am intins pe canapea. I-m potrivit capul pe perna , si cand am tras mana, imi era plina de sange. Au venit doctorii, cu Sutu in cap, si ne-au spus sa tacem, sa nu s-auda vorba afara, ca nu e nimic… Dar dupa o jumatate de ora, bietul Eminescu murise!”

Sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/social/cum-a-murit-mihai-eminescu-122-de-ani-de-teorii-si-presupuneri.html

Ioan Ciama:,,Boala şi moartea lui Eminescu, între mit şi realitate”

Boala şi moartea Românului Absolut, cum îl numeşte Tuţea pe Eminescu a suscitat (şi mai suscită încă) numeroase controverse.

Fără a avea pretenţia deţinerii adevărului, în exclusivitate, autorul acestor rânduri, îmbracă, pe baza unor fapte, evenimente, întâmplări, despre care avem certitudinea că s-au produs, să facă unele raţionamente silogistice în legătură cu boala şi moartea poetului naţional.

Pentru aceasta, considerăm că este necesar să răspundem, pe bază de probe indubitabile, la câteva întrebări şi anume:

1. Cine (şi de ce) avea interesul ca Eminescu să fie lichidat social şi fizic?

2. Care a fost adevărata boală de care a suferit poetul?

3. Ce informaţii certe avem, privitoare la împrejurările morţii sale?

În calitate de redactor – şef la oficiosul partidului conservator – TIMPUL – Eminescu îşi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea şi demnitatea Tării şi Neamului, intrând în contradicţie (şi chiar în duşmănii ireductibile), atât cu liberalii, cât şi cu proprii săi şefi din partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional şi a francmasoneriei, conduse de evrei.

El se opune modificării Constituţiei (1878) şi acordării cetăţeniei (în bloc) evreilor, propunere susţinută de chiar şeful conservatorilor – P. Carp, cât şi proiectului de program lansat de vicepreşedintele aceluiaşi partid, T. Maiorescu (1880), care pleda pentru subordonarea intereselor României imperiului Austro-ungar, sacrificând pe românii ardeleni.

De reţinut că, întreaga conducere a partidului Conservator, cât şi majoritatea junimiştilor erau francmasoni (chiar dacă, formal, se declarau naţionalişti români) şi militau pentru o politică de cedări în faţa pretenţiilor iudeo-masonice, de împământenire a evreilor, încercând să-l tempereze pe Eminescu, a cărui atitudine de stâncă nu lăsa loc la nici un. compromis.

Atunci când P. Carp (în calitate de ambasador al României la Viena) îi scrie lui Maiorescu să-l mai potolească pe Eminescu, poetul răspunde scârbit: „Suntem noi bărbaţi, sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă, să ne schimbăm opiniile ca pe cămăşi şi partidul – ca cizmele?”

Aceluiaşi P. Carp, care cerea ca “…să jertfim arcele din drepturile noastre suverane, ca să obţinem protecţiunea Europei întregi”, Eminescu îi ripostează: “…este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei) teritoriul României devine sacrosant şi, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic şi de Leiba ?”

După înfiinţarea societăţii “Carpaţii” (1882), care milita pe faţă pentru alipirea Ardealului la patria – mamă – România şi a altor societăţi cu caracter naţional: la Cernăuţi, Viena şi Budapesta, cu care Eminescu avea strânse legături, el devine un lider primejdios în ochii serviciilor de informaţii ale Rusiei ţariste şi Austro-ungare care, împreună cu unele elemente trădătoare interne (francmasonii) pun la cale lichidarea sa, socială şi fizică.

În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui Maiorescu (falsul protector al poetului) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului fanariot Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită.

Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece:

a) Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte – pe ce criteriu ? – o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu;

b) Biletul scris de soţia lui Slavici (sau de Slavici, după alte surse), ajunge la Maiorescu după plecarea acestuia la dr. Suţu, pentru a conveni internarea;

c) pretinsele ameninţări cu revolverul la adresa regelui, făcute de poet la cofetăria Capşa, au fost fabricate târziu, de presa evreiască şi puse pe seama masonului Cr. Ventura, după moartea acestuia, spre a nu mai putea fi verificate (Ziarul Adevărul din anul 1911)

d) Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului, contrar prevederilor Dec. 1012, art. 8;

e) Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical în care urma să scrie cauza admiterii (contrar prevederilor aceluiaşi Dec. 1012, art. 16);

f) Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu.

Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa.

Falsul diagnostic, de alcoolism şi sifilis, permite aplicarea tratamentului cu mercur (element chimic foarte toxic, care poate provoca chiar moartea). Lui Eminescu i se aplică „douăzeci de fracţiuni a câte patru grame de mercur, când şi o jumătate de gram poate avea efecte dăunătoare” ( dr. O. Vuia). Urmare acestui tratament, poetul suferă o paralizie parţială.

Peste câteva luni, în. toamna anului 1883, Eminescu este îndepărtat din ţară, fiind trimis ilegal la Viena, însoţit de gardieni. La plecare, în Gara de Nord, unde este prezent şi Maiorescu, poetul îi strigă: “Dr. Mayer, marele moment, o conspiraţie”, aluzie evidentă la legătura lui Maiorescu cu ambasadorul austriac la Bucureşti..

De la Viena este plimbat prin Italia, cu un supraveghetor după el care, în loc să pună pe hârtie comportamentul poetului, va spune, motivându-şi reţinerea: „Europa braucht ruhe” (“Europa are nevoie de linişte”).

Deci, Eminescu reprezintă o problemă externă, este periculos pentru Europa marelui capital evreiesc, pentru iudeomasonerie.

Pe 7 aprilie 1884, ajunge în ţară, la Iaşi, fiind considerat refăcut fizic şi psihic.

La finele anului 1888, revine în capitală şi este angajat ca redactor la un important ziar politic. Dar…. stupoare După doar trei luni (febr. 1889) este ridicat din ordinul poliţiei capitalei, dus la acelaşi spital, evreiesc, “Caritatea” şi internat.

La conducerea ţării, în, acel moment, se află masonii, cu concursul cărora a fost internat şi în 1883; Dr. T. Rosetti (prim ministru) şi avocat T. Maiorescu (ministru al cultelor), ambii membri marcanţi ai lojii Steaua României. În spital, i se administrează, din nou, injecţii cu mercur, contra sifilisului, boală niciodată dovedită, ba chiar infirmată după moarte, când este autopsiat.

Că poetul nu este bolnav de sifilis, ne-o spune chiar unul din medicii săi curanţi – dr. N. Tomescu (aflat, totuşi, în echipa conspiratorilor); “Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici

gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi, aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa, până în ultimele zile ale vieţii sale”, oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare”.

Ipoteza morţii, ca urmare a unei pietricele, scăpate din praştia cu care se juca un nebun – Petre Poenaru – în curtea spitalului, care l-a izbit pe Eminescu în frunte, este infirmată de-o altă persoană din interiorul spitalului – dr. Vineş, care l-a îngrijit pe poet în perioada martie – iunie 1889, descrisă în amintirile sale, în anul 1931: “Contrar zvonurilor melodramatice, Eminescu n-a suferit prea mult de pe urma aşa-zisului atentat, care-i pricinuise o simplă zgârâietură”. Era o tăietură a pielii capului de 2 cm lungime”, ne spune dr. Tomescu, “care s-a infectat datorită desfacerii pansamentului şi a folosirii mâinilor murdare de către pacient, provocându-i un erizipel. Bine îngrijit, erizipelul a dispărut complet”.

Misterul morţii, postului este dezlegat de fostul său frizer, D. Cosmănescu, după aproape 40 de ani (1925), care l-a însoţit la plimbare, prin curtea spitalului “Caritatea”, în chiar ziua morţii sale.

“După internarea la Şuţu, ne spune Dumitru Cosmănescu, mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo. Într-o zi (15 iunie, n.n.), cam pe la ora 3 după amiază, frizerul a venit să-l servească. În jurul orei 4 (d. m.) fiind cald în camera unde stătea, Eminescu îi propune frizerului să facă împreună o plimbare prin grădină. “Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină să ne plimbăm, şi să te învăţ să cânţi “Deşteaptă-te, Române!” Cum mergeau împreună şi cântau, vine, pe la spate, un bolnav şi-l loveşte pe Eminescu cu o cărămidă în cap. Lovit după ureche, poetul cade jos, cu sângele şiroind pe haine şi-i spune frizerului: “Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc. Ăsta m-a omorât! Au venit doctorii, cu Şuţu în frunte şi ne-au spus să tăcem, să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar, după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise…”

Aşa a murit cel mai mare poet al românilor, ucis de un dement, datorită unei regretabile (ori intenţionate) lipse de supraveghere a administraţiei spitalului.

La autopsiere nu se constată nimic important ca indicii de boală, iar dr. Tomescu concluzionează: “Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale. intelectuale “.

Iar tratamentul cu mercur şi morfină, la care a fost supus, internările forţate în ospiciu, încercările de a-l considera nebun când nu era, eliminarea sa din societate, sunt crime comise, ai căror autori, morali şi materiali, au rămas nepedepsiţi până astăzi…

26 mai 2009

IOAN CIAMA, Timişoara

Note: – C.D. Niculae – Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii, pag. 20 – 54.

- Revista Naţiunea, nr. 420, 422 /2007.

Sursa: http://vestea.wordpress.com/about/opinii/ioan-ciamaboala-si-moartea-lui-eminescu-intre-mit-si-realitate/