AGROMETEOROLOGIE

58

I. INTRODUCERE 1. DEFINIŢII

1.1. Meteorologia. Vremea şi clima.

Meteorologia (M) poate fi considerată şi o ştiinţă pură şi una aplicată la activitaţile umane. Ca ştiinţă

pură meteorologia este o ramură a geofizicii care are ca obiect “Fizica atmosferei”.

Din punctul de vedere al Serviciilor meteorologice naţionale grupate în Organizaţia Meteorologică

Mondială a Naţiunilor Unite (OMM), meteorologia răspunde unei definiţii mai conforme rolului OMM şi

anume:

“Meteorologia este ştiinţa mediului atmosferic înconjurător al umanităţii. Activităţile sale teoretice sunt

dirijate către o mai bună înţelegere a evoluţiei vremii şi a echilibrelor climatice; activităţile sale aplicate

sunt orientate către creşterea bunăstării umane”.

In anexa 2 a “Convenţiei OMM”, la art.2, printre scopurile OMM se stipulează “...d) să încurajeze

aplicaţiile meteorologiei în aviaţie, în navigaţia maritimă, la problemele apei, în agricultură şi la alte

activităţi umane;...”

Meteorologia se împarte în două domenii:

• In primul caz, M se ocupă de urmărirea şi de înţelegerea evoluţiei stării atmosferei în toate locurile

de pe Pământ, de la un moment la altul, de la o zi la alta. Acesta este punctul de vedere al M dinamice,

ştiinţa evoluţiei stării atmosferei -a vremii- după legile hidrodinamicii şi ale termodinamicii.

Succesiunea în timp a diferitelor stări fizice ale atmosferei, în continuă schimbare, reprezintă mersul sau

evoluţia vremii. Aplicaţia M. dinamice este M sinoptică, ramură ce are ca obiect prevederea evoluţiei

timpului la suprafaţa Pământului. “Buletinul meteo” pentru public constituie obiectul M previzionale.

• In al doilea caz, M se ocupă de caracterizarea evoluţiei cumulate a “vremii” în diverse locuri de pe

Pământ, pe durata unei perioade de ani suficient de lungă pentru ca toate caracteristicile studiate să fie

semnificative statistic. Procesul de încălzire al Pământului de către Soare se supune la două cicluri

astronomice fundamentale - al zilei şi al anului. Evoluţia medie a diverselor elemente ale vremii (sau

elemente meteorologice; acestea sunt temperatura aerului, presiunea atmosferică, umezeala aerului,

nebulozitatea, precipitaţiile, vizibilitatea, vîntul,... şi formează obiectul observaţiilor meteorologice) în

cursul acestor două cicluri, în fiecare loc de pe Pământ, defineşte “clima” locului respectiv. Clima este

caracterizată mai ales prin evoluţia medie sau regimul elementelor în timpul anului, adică prin ritmul

sezonier al acestor elemente, dar şi prin valorile lor extreme. La scara marilor tipuri de climă existente

pe suprafaţa terestră, temperatura aerului Ta şi precipitaţiile P sunt cele mai caracteristice dintre aceste

elemente. Astfel, sistemul regimurilor (Ta, P) este suficient pentru clasarea acestor tipuri şi a marilor

formaţiuni fitogeografice pe care aceste regimuri le instalează la suprafaţa continentelor. Constatarea

sau descrierea climatelor este obiectul climatografiei. Acesteia i se adaugă climatologia teoretică

care se ocupă de explicarea distribuţiei marilor tipuri de climat ale planetei prin cauzele lor. In trecut,

AGROMETEOROLOGIE

59

Comisia de climatologie a OMM a convenit să se definească climatele pentru perioade de 30 ani,

începând cu 1900, 1930, 1960..., acum, chiar specialiştii vorbesc de condiţii climatice atunci când este

vorba de evoluţia vremii pe durata unui sezon al unui an dat: se citeşte, de ex., “climatul verii 2000 a

fost astfel...”. Se ajunge aici la o scară de evaluare intermediară între vreme şi climat: aceea a

sezonului sau a variaţiei în cursul sezoanelor.

1.2. Agricultura în sensul larg al FAO

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) acordă un sens larg

termenului “agricultură” specificând în Actul său constitutiv (Anexa 1) “...In prezentul Act, termenul

agricultură înglobează pescuitul, produsele mării, pădurile şi produsele brute ale exploataţiei

forestiere”. In conformitate cu această extensie de sens, agricultura poate fi definită după cum

urmează.

Agricultura este ansamblul activităţilor pe care le organizează oamenii în vederea:

• producerii de către plante şi animale a materiilor necesare nevoilor lor şi, mai întâi, a nevoilor lor

alimentare,

• asigurării rentabilităţii acestei producţii prin obţinerea unei producţii maxime pentru eforturi

minime cheltuite sau energie utilizată.

1.3. Agrometeorologia. Etimologia sugerează o primă definiţie directă şi simplă: agrometeorologia

este aplicarea meteorologiei în agricultură. E.A.Bernard (1992) dă o definiţie care subliniază mai

bine importanţa sa practică şi marele său impact socioecologic.

2. CONŢINUTUL AGROMETEOROLOGIEI

2.1. Probleme agrometeorologice ale producţiei agricole

• Furnizarea de avize regulate agricultorilor asupra activităţilor agricole şi a aspectelor economice,

după oportunitatea situaţiei meteorologice şi după evoluţia probabilă a timpului. Studii destinate

asigurării calităţii avizelor furnizate.

• Furnizarea de avize asupra pericolelor de incidenţă a bolilor asupra culturilor sau asupra

posibilităţilor atacului lor de către insecte, în funcţie de evoluţia vremii, bazate pe studii asupra

condiţiilor meteorologice care controlează ciclul biologic acestora. Organizarea luptei contra acestora.

• Prevederea fenomenelor meteorologice destructive pentru culturi sau animale, cum ar fi grindina,

inundaţiile, îngheţul, furtunile puternice. Punerea la punct a metodelor de prevedere a acestor

fenomene. Difuzarea avizelor de alertare a agricultorilor şi de îndrumare asupra măsurilor de protecţie

de folosit.

• Prevederea recoltelor pe regiune în funcţie de starea culturilor, de condiţiile meteorologice şi de

timpul probabil pentru sfârşitul ciclului cultural. Studiul metodelor de prevedere a randamentelor.

• Furnizarea de avize meteorologice în raport cu uscarea recoltelor şi conservarea lor.

• Previziuni meteorologice speciale asupra pericolului de incendii de pădure şi difuzarea avizelor de

AGROMETEOROLOGIE

60

alertă.

2.2. Probleme agroclimatologice ale producţiei agricole

• Recunoaşterea caracteristicilor climatice şi agroclimatice proprii diverselor regiuni naturale ale ţării

şi teritoriilor locale, în scopul:

-amenajării raţionale a teritoriului pe baza vocaţiilor agricole ale regiunii;

-distribuirii culturilor şi animalelor de crescătorie prin armonizarea în mod optim cerinţelor lor

ecologice cu condiţiile agro-climatologice oferite.

• Fundamentarea diversificării agriculturii şi creşterii animalelor şi introducerea noilor specii,

varietăţi şi rase, pe bază de studii agroclimatice aprofundate, în special prin studiul experimental al

reacţiilor plantelor şi animalelor pentru o gamă variată de condiţii agroclimatice.

• Stabilirea pe regiuni şi teritorii a calendarului agricol care organizează, în mod judicios în timpul

anului, lucrările de câmp.

• Punerea la punct a tehnicilor culturale care să realizeze microclimate corectoare, ale agroclimatelor

dezavantajoase regionale sau locale.

• Studierea în mod special a cerinţelor de apă a diverselor culturi prin măsurarea experimentalăa

evaporării lor în vederea definirii normelor de irigaţie raţionalăa acestor culturi.

• Intreprinderea tuturor studiilor sau cercetărilor asupra unor probleme de interes specific şi relative

la punerea în valoare agricolă sau la conservarea mediului înconjurător.

3. OBSERVAŢIILE METEOROLOGICE

3.1. Reţeaua meteorologică naţională

Metoda de lucru în meteorologie este observaţia vizuală şi instrumentală. Pentru efectuarea

observaţiilor, în fiecare ţară există o reţea meteorologică de stat. In România, începând de la 1 august

2000, reţeaua meteorologică naţională de observaţii şi măsurători, preluată de Institutul Naţional de

Meteorologie şi Hidrologie Bucureşti (INMH), este organizată în teritoriu în cadrul a 7 Centre

Meteorologice Regionale: CMR Muntenia – Bucureşti, CMR Banat-Crişana – Timişoara, CMR –

Cluj, CMR – Sibiu, CMR – Constanţa, CMR – Craiova, CMR Moldova – Iaşi.

Reţeaua de observaţii şi măsurători meteorologice este compusă din 180 staţii meteo, 306 posturi

pluviometrice, 15 staţii meteorologice automate (martie 2002), precum şi 7 centre radar, grupate în

cele 7 Centre Meteorologice Regionale.

Dintre aceste staţii, următoarele au un regim deosebit:

- Staţia meteorologică Bucureşti Afumaţi măsoară şi temperatura solului, vizibilitatea orizontală,

înalţimea bazei norilor şi radiaţia solară.

- Staţiile meteorologice Predeal, Constanţa şi Mangalia măsoară şi radiaţia solară globală.

Staţiile meteo automate sunt programate să transmită mesaje sinoptice (24 mesaje/zi) şi mesaje de

avertizare privind producerea unor fenomene meteorologice periculoase.

AGROMETEOROLOGIE

61

Implementarea staţiilor meteorologice automate în reţeaua naţională s-a desfăşurat în intervalul

septembrie 1995-septembrie 2000, staţiile fiind dotate cu softuri care permit editarea mesajelor

sinoptice specifice diferitelor ore de transmitere şi stocarea datelor în fişiere de date calculate.

Reteaua nationala de radare meteorologice cuprinde 7 radare din care 2 Doppler (achiziţionate în

anul 2000) complet automatizate. Sunt disponibile, folosind pachetul de software EDGE, toate

produsele radar standard, precum si o serie de caracteristici optionale (probabilitate de grindina,

integrare a precipitatiilor pe subbazine, produs de urmarire a celulelor convective, metode de prognoza

pe foarte scurta durata a campului de precipitatii).

Organul unic de coordonare pe plan mondial al activităţii tuturor instituţiilor centrale meteorologice

este Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM).

3.2. Staţia şi platforma meteorologică

Locul unde se efectuează majoritatea observaţiilor meteorologice este staţia meteorologică (SM)

(sau postul meteorologic).

În sens genera1, staţia meteorologică este locul ales ca reprezentativ pentru o zonă dată în care

se amplasează aparatura meteorologică şi se efectuează observaţii şi măsurători asupra elementelor şi

fenomenelor meteorologice. De regulă, denumirea staţiei este dată de cea a localităţii (satul, comuna,

oraşul) pe teritoriul careia este amplasată. În unele cazuri, la denumirea localităţii se mai poate adăuga

şi cea a cartierului, străzii, instituţiei etc.

În mod obligatoriu, pe lângă denumirea staţiei meteorologice, fiecărui punct de observaţie i se

stabilesc cu exactitate coordonatele geografice (latitudinea şi longitudinea) precum şi altitudinea

absolută. Prin altitudinea staţiei se înţelege înălţimea platfomei meteorologice deasupra nivelului

mării, stabilită la baza unuia din picioarele adăpostului meteorologic. La staţia meteorologică se mai

stabileşte şi altitudinea barometrului, care, de obicei diferă de cea a platformei meteorologice.

Având în vedere funcţia sa de sursă de informare şi de verigă de bază în cadruI sistemului

meteorologic naţional şi internţional, staţia meteorologică este notată cu un indicativ şi cu un număr.

Pentru recunoaşterea în timp şi spaţiu a informaţiilor meteorologice, toate materialele (registre de

observaţii, tabele) şi mesajele emise de către staţia meteorologică trebuie să poarte elementele de

identificare ale poziţiei sale respectiv: denumirea, coordonatele geografice, altitudinea, indicativuI-

sinoptic -şi nurnăruI climatologic- care, în practica meteorologică se folosesc parţial sau în totalitatea

Ior.

Sub aspect funcţional, organizatoric şi economic, staţia meteorologică reprezintă o unitate tehnico-

ştiinţifică de bază aparţinând Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului - Regiei "Apele

Române" respectiv, Institutului Naţional de Meteorologje şi Hidrologie. Ea este încadrată cu personal

de specialitate şi dotată cu insta1aţiile şi aparatura necesară efectuării observaţiilor şi transmiterii lor,

precum şi cu mijloace fixe (teren, clădire etc) şi adrninistrativ-gospodăreşti de funcţionare. Activitatea

AGROMETEOROLOGIE

62

staţiei meteorologice este condusă de şeful responsabilul staţiei şi se desfăşoară după un program de

activitate stabilit de serviciul meteorologic, caruia îi aparţine şi aprobat de InstitutuI Naţional de

Meteorologie şi Hidrologie.

Aparatele şi instrumentele din dotarea unei SM sunt de 2 categorii:

1) Cu citire directă (termometre, psihrometre, higrometre, pluviometre, etc)

2) Inregistratoare (higrograf, termograf, barograf, pluviograf).

La unele staţii există instrumente şi aparate speciale ca: actinometre, perheliometre, chiciurografe,

anemografe, instalaţii radar, etc, care sunt folosite pentru observaţii speciale potrivit instrucţiunilor

INMH.

Observaţiile efectuate în staţiile meteorologice sunt reprezentative pentru vremea şi climatul local;

deoarece activităţile din agriculturăsunt strâns legate de vreme şi de condiţiile climatice, iar acestea pot

varia necrezut de mult pe distanţe mici - funcţie şi de relief - este bine ca pe lângă fiecare fermă

agricolă să existe un punct (post) de observaţii meteorologice, unde să se înregistreze valorile

elementelor meteorologice principale şi să se încerce prevederi locale de timp, de scurtă durată, care să

completeze prevederile generale difuzate de INMH Bucureşti, zilnic, prin posturile de radio, TV şi prin

reţeaua INTERNET. Cu ajutorul acestor prevederi, fermierii îşi vor putea planifica mai bine activităţile

pentru ziua următoare şi vor putea să ia măsuri pentru executarea lucrărilor celor mai indicate.

Locul în care este situată SM se alege astfel încât climatul locului să nu fie influenţat de nici un

factor climatic special (întinderi de apă, păduri, localităţi, etc); în acest caz observaţiile efectuate vor fi

reprezentative pentru climatul local a zonei în care este amplasată SM.

Staţia meteorologică este compusă din: platforma meteorologică, terenul pentru observaţii asupra

stratului de zăpadă, sediul staţiei meteorologice.

3.3. Platforma meteorologică

Principalele observaţii, măsurători şi determinări meteorologice de la staţii se efectuează pe

platforma meteorologică. De aceea, amplasarea reglementară a platformei, instalarea corectă a

aparatelor pe platfomă şi îngrijirea minuţioasă a acesteia determină într-o mare măsură calitatea datelor

meteorologice.

Platforma meteorologică trebuie să fie situată pe un teren deschis şi tipic pentru regiunea

respectivă. Ea trebuie să se afle departe de obstacolele mari ori de întinderi mari de apă, care pot

influenţa direct indicaţiile aparatelor.

Faţă de obstacolele joase şi izolate (construcţii mici, pomi izolaţi etc), platforma trebuie

amplasată la o distanţă de cel puţin 10 ori înălţimea acestor obstacole.

Faţă de obstacolele mari extinse şi compacte (păduri, grupuri mari de construcţii, linii continue

de clădiri), platforma trehuie să se găsească la o distanţă de cel puţin 20 de ori înălţimea obstacolelor

respective.

AGROMETEOROLOGIE

63

Platforma meteorologică nu trebuie arnplasată în apropierea unor văi adânci, a denivelărilor

pronunţate de relief, a pantelor abrupte etc.

Dacă staţia este situată în apropierea unei mari suprafeţe de apă (râu, lac, mare) platforma

meteorologică trebuie să se găsească la o distanţă de cel puţin 100 m de linia care reprezintă nivelul

maxim posibil al apei din bazinul respectiv, cu excepţia staţiilor speciale.

Pentru a se asigura o amplasare cât mai tipică şi reprezentativă a platformei meteorologice,

terenul ales pentru construcţia acesteia va fi aprobat de comisia de omo]ogare a Institutului Naţional de

Meteorologie şi Hidrologie.

Platforma meteorologică - standard trebuie să aibă formă pătrată, cu dimensiunile 26 x 26 m şi

cu laturile (pe cât posibil) îndreptate de la nord la sud şi de la est la vest. Suprafaţa platformei trebuie

să fìe perfect nivelată, fără gropi, movile sau denivelări, iar solul trebuie să fie acoperit cu înveliş

vegetal.

Pe lângă condiţiile generale enumerate anterior, platforma meteorologică trebuie să.aibă o zonă

de protecţie degajată, fără vegetaţie înaltă (pomi fructiferi, viţă de vie, porumb ori floarea soarclui etc)

şi fără culturi irigate. Zona de protecţie din jurul platformei este stabilită la 30 m pe fiecare latură a

acesteia.

La unele staţii cu volum redus de observaţii ori arnplasate în zone în care nu s-a putut găsi o

suprafaţă de relief corespunzătoare, prin derogare, se admite în mod excepţional micşorarea suprafeţei

platformei până la dimensiuni de 16 x 20 m.

Dimensiunile platformelor de la staţiile care efectuează programe speciale pot fì mai mari decât

cele tip ale platformei standard, fiind stabilite în funcţie de aparatura necesară executării măsurătorilor

speciale. Astfel, platforma unei staţii meteorologice cu prograrn radiometric are forma

dreptunghiulară, fiind cu 10 m mai lungă pe direcţia nord-sud decât cea standard.

Pentru păstrarea suprafeţei platformei meteorologice în starea ei natura1ă, circulaţia în

interiorul platformei este permisă numai pe cărări special arnenajate sau marcate. Este admisă

asfaltarea sau betonarea căilor de acces de pe platformă, cu condiţia ca lăţimea lor să nu depăşească 40

cm şi, numai în cazurile în care terenul platformei este putemic umezit în anumite perioade aIe anului.

Cărările trebuie să asigure accesul observatorului de serviciu la adăposturile meteorologice şi la

termometrele de sol -în mod obligatoriu - dinspre nord, la heliograf dinspre sud, iar la celelalte

instalaţii în aşa fel încât observaţiile să poată fi efectuate cu o pierdere minimă de timp.

Pentru protecţia aparatelor şi instalaţiilor împotriva deteriorărilor, platforma meteorologică

trebuie să fie împrejmuiă. Pentru a nu constitui un obstacol în calea vântului şi a favoriza formarea

troienelor de zăpadă, împrejmuirea platformei se face din reţele de sârmă cu ochiuri de 10 x 10 cm,

întinse pe cadre metalice. Cadrele se fixează pe ţevi metalice care se implantează în sol, în socluri de

AGROMETEOROLOGIE

64

ciment -sau se prind prin bride metalice de stâlpi de beton cu o lăţime de 12-14 cm. Împrejmuirea

trebuie să aibă înălţimea de 2 m deasupra solului.

Dispunerea instalaţiilor şi aparatelor pe platformă

Instalaţiile şi aparatele se amplasează pe platforma meteorologica standard (fig.1), la anumite

distanţe şi într-o anumită ordine, în aşa fel încât să nu influenţeze şi să nu se umbrească reciproc. De

regulă, acestea se instalează pe mai multe linii paralele cu latura nordică (sudică), în ordinea

descrescândă a înălţimii lor, de la nord spre sud. Astfel, în linie - la 4 m distanţă de latura nordică -se

insta1ează giruetele sau alte aparate de vânt (pe stâlpi) şi chiciurometrul; în cea de-a doua linie

adăposturile meteorologice, iar în cea de-a treia linie pluviografu1 şi pluviometrele.

În partea central-sudică a platformei se instalează heliograful şi catargul anemometrului la o

distanţă de 1 m spre nord de heliuograf. În partea sudică a platformei meteorologice se amplasează

parcela de termometre de sol.

Cu mici excepţii, pe platforma meteorologică de dimensiuni reduse (fig.2) dispunerea

aparatelor este aceeaşi ca şi aceea de pe platforma meteorologică standard.

Dispunerea aparatelor pe platforma unei staţii meteorologice cu prograrn actinometric

păstrează, în partea sa nordică (în spaţiul de 26 x 26 m), aceeaşi dispunere a aparatelor de pe platforma

standard, iar în partea sa sudică (în spaţiul de 26 x 10 m) este completată cu aparatura necesară

observaţiilor actinometrice (fig. 3 ).

Pentru efectuarea observatiiţor şi măsurătorilor meteorologice în bune condiţiuni, pe lângă

dispunerea corectă a tuturor instalaţiilor şi aparatelor, pe platformă trebuie să se respecte următoarele

condiţii:

-poarta de acces pe platforma meteorologică se fixează pe latura nordică a gardului. În mod

excepţiona1, se admite ca portiţa de intrare să fie instalată în partea estică sau vestică a platformei, cu

condiţia ca accesul observatorului să se facă în orice caz dinspre partea nordică.

-adăposturile meteorologice să fie orientate cu uşile spre nord;

-accesul la toate aparatele, cu excepţia heliografului, pluviometrelor şi giruetelor să se facă

dinspre nord;

-arnplasarea, temporară sau permanentă, şi a altor instalaţii sau aparate pentru măsuritori

specia1e să nu schimbe condiţiile de funcţionare a aparatelor de bază de pe platforma meteorologică.

În cazuri cu totul speciale, când o platformă meteorologică este omologată şi aprobată pe un

teren în imprejurimile căreia sunt (sau au aparut între timp) obstacole care umbresc în anumite

perioade heliograful în poziţia lui standard, acesta va putea fi instalat într-un alt loc corespunzător.

Având în vedere obligativitatea verificării periodice a orientării unor aparate (ex. heliograful),

pe platforma meteorologică se va marca obligatoriu meridianul locului. Marcarea meridianului se va

face folosindu-se ca punct de reper stâlpul heliografului.

AGROMETEOROLOGIE

65

1 -girueta cu placă uşoară; 2 -girueta cu placă grea; 3 -chiciurometrul; 4 -adăpostul psihrometric; 5

- adăpostul pentru aparatele înregistratoare; 6 -locul pentru adăpostul de rezervă; 7 -pluviograful; 8

-pluviometrul avertizor; 9 –pluviometrul IMC; 10 - catargul anemometrului; 11 -heliograful; 12-

rigla de zăpadă; 13 -parcela de sol dezgolit pentru termometrele de suprafaţă şi adâncime; 14 -

parcela de sol inierbată pentru termometre cu tragere verticală; 15 -instalaţia radiometrică.

Fig.1. a) Platforma meteorologică standard; b) Platforma meteorologică cu instalaţii radiometrice.

Întreţinerea platformei meteorologice

Platforma meteorologică trebuie supravegheată permanent şi menţinută în perfectă stare de

curăţenie; în cazul în care platforma şi instalaţiile de pe ea suferă deteriorări ele trebuie remediate

operativ.

Adăposturile meteorologice, suporturile aparatelor şi gardul platformei trebuie vopsite ori de câte

ori este necesar.

Atunci când iarba de pe platforma meteorologică a crescut mai mult de 20cm trebuie cosită şi

îndepărtată de pe platformă.

În timpul iernii nu este permis să se distrugă sau să se modifice starea naturală a stratului de zăpadă

pe platformă. Dacă pe platforma meteorologică se formează troiene de zăpadă care schimbă mult

grosimea stratului de zăpadă de lângă instrumente, în comparaţie cu împrejurimile staţiei, aceste

troiene trebuie retezate până la nivelul general al stratului de zăpadă, iar surplusul de zăpadă trebuie

scos de pe platformă. În asemenea cazuri se urmăreşte ca structura stratului de zăpadă rămas să nu fie

modificat prea mult; înlăturarea troienelor se va menţiona în registru.

În timpul rondului preliminar, dacă se constată zăpadă pe acoperişul, jaluzelele şi în interiorul

adăposturilor, precum şi pe heliograf, aceasta va fi îndepărtată în mod obligatoriu.

AGROMETEOROLOGIE

66

Toate schimbările survenite în jurul platformei meteorologice pe o rază de 200-300m (ridicări de

construcţii ori instalaţii, demolări, defrişări, irigaţii etc.) se vor nota în registrele staţiei meteorologice.

1 -girueta cu placă uşoară; 2 -girueta cu placă grea; 3 -chiciurometrul; 4 -adăpostul psihrometric; 5 - adăpostul pentru

aparatele înregistratoare; 6 -pluviometrul avertizor; 7 –pluviometrul IMC; 8 - catargul anemometrului;

9 -parcela de sol dezgolit pentru termometrele de suprafaţă şi adâncime.

Fig.2. Platforma meteorologică de dimensiuni reduse.

Adăpostul meteorologic, care se instalează în partea centrală a platformei, are dimensiuni

standardizate. El este construit din lemn şi este constituit dintr-o cutie (cuşcă) aşezată pe patru stâlpi

fixaţi în pământ. Pereţii cutiei (cuştii) sunt realizaţi din jaluzele pentru a permite o circulaţie liberă a

aerului în interiorul cutiei. Din acelaşi motiv, acoperişul este fixat distanţat faţă de pereţi.

In exterior, adăpostul este vopsit în alb pentru a reflecta radiaţiile, iar în interior este vopsit în negru

pentru a se menţine o temperatură uniformă în toată incinta. Uşiţa adăpostului se orientează către nord

pentru ca, în momentul efectuării observaţiilor, radiaţia solară să nu pătrundă direct în interior.

Echipamentul minim cu care ar trebui să fie dotat un post meteorologic pentru agricultură trebuie

să cuprindă:

- un termometru simplu (ordinar);

- un termometru de maximă şi unul de minimă;

- un evaporimetru (de preferinţă tip PICHE)

- un pluviometru;

- un barometru.

Primele patru instrumente se instalează într-un adăpost meteorologic dispus pe o suprafaţă acoperită

cu iarbă.

Acestor instrumente li se pot asocia termometre pentru măsurarea temperaturii solului la adâncimi

cuprinse între 10 şi 30 cm.

AGROMETEOROLOGIE

67

Momentele efectuării observaţiilor

Observaţia meteorologică reprezintă măsurarea sau evaluarea unuia sau mai multor elemente

meteorologice. Practic, aceasta constă în măsurarea valorilor numerice ale elementelor meteorologice,

în determinarea variaţiei lor, precum şi în aprecierea caracteristicilor calitative ale fenomenelor

meteorologice care definesc starea vremii în momentul observaţiei.

Pentru cercetarea proceselor şi fenomenelor atmosferice şi pentru calculul diferiţilor parametri

meteorologici şi climatologici este necesară raportarea observaţiilor şi măsurătorilor, atât în spaţiu cât

şi în timp.

A vând în vedere că variaţia în timp a elementelor şi fenomenelor meteorologice este

caracterizată prin oscilaţii periodice, sezoniere, anotimpuale şi diurne, cauzte de factori astronomici,

observaţiile şi măsurătorile trebuie efectuate riguros la anumite termene caracteristice şi de regulă, la

intervale egale de timp.

Ca bază pentru măsurarea timpului serveşte mişcarea aparentă diurnă a Soarelui. Momentul

când Soarele se găseşte exact la sud, adică la meridianul locului respectiv, se numeşte “amiaza

adevărată”. Intervalul de timp dintre două amieze adevărate consecutive se numeşte “zi solară

adevărată”.

Datorită neuniformităţii mişcării aparente a Soarelui în cursul anului, durata zilelor solare

adevărate nu este egală, de aceea, în meteorologie, se foloseşte noţiunea de timp solar mediu local.

Timpul solar mediu local are aceeaşi durată a zilelorr în tot cursul anului. Durata acestor zile

medii este egală cu media anuală a duratei zilelor adevărate şi serveşte ca unitate principală de

măsurare a timpului. Ea este împărţită în ore, minute şi secunde, ca amiază fiind considerată ora 12.

In toate punctele situate pe acelaşi meridian al globului pământesc, amiaza (şi oricare altă oră)

se produc în acelaşi timp. Fiecărui meridian îi corespunde un timp solar mediu local (timp local).

In viaţa de toate ziIeIe s-a convenit ca în locul timpului local să se folosească noţiunea de oră oficială,

adică un timp convenţional, admis oficial pentru o suprefaţă întinsă, cum ar fi teritoriuI unei ţări.

Pentru aceasta s-a convenit ca întreguI glob pământesc să fie împărţit în secţiuni meridiane, respectiv

în 24 de fuse egale, fiecare de câte 15 grade de longitudine. Fusele se numerotează de la 0 la XXIII.

MeridianuI central al fusuIui 0 este meridianul care trece prin localitatea Greenwich, iar limitele

acestui fus sunt meridianele 7º30’ longitudine vestică şi 7º30’ longitudine estică faţă de Greenwich.

Pentru fusul I, meridianul central este meridianuI dc 15º longitudine estică, iar limitele acestui f'us sunt

meridianele de 7º30’ şi 22°30’ longitudine estică etc.

Ora oficială este aleasă şi decretată în fiecare ţară, de regulă, după timpul local al meridianului

central al unuia dintre fusele orare succesive, în cadrul cărora se găseşte teritoriul ţării respective. Ţara

noastră are ca oră oficială timpul local corespunzător meridianului de 30º longitudine estică, adică

AGROMETEOROLOGIE

68

meridianul central al fusului II. In acest caz, în tot cuprinsul fusului II timpul este cu o oră mai înainte

decât în fusul I şi cu două ore faţă de fusul 0.

Pe teritoriul României, pentru determinarea timpului local al punctelor de pe acelaşi meridian, în

scopul stabilirii orei la care trebuie să se efectueze observaţiile climatologice standard, la ora oficială

se adaugă o diferenţă de timp constantă, ce corespunde diferenţei de longitudine dintre meridianul de

30º longitudine estică şi meridianul respectiv. La calculul acestei diferenţe de timp se ţine seama de

faptu; că 1º de unghi corespunde la 4 minute de timp, iar 1’ de unghi corespunde la 4 secunde de timp.

Prin urmare, în România, diferenţele de timp ce trebuie adăugate orei oficiale pentru aflarea orei

climatologice – conform timpului solar mediu local - sunt cuprinse între 1 minut la extremitatea estică

a teritoriului (Sulina) şi 39 minute la extremitatea vestică (Beba Veche).

“Ora oficială de vară” a României este în avans cu o oră faţă de “ora oficială de iarnă” (care este

ora locală a meridianului de 30º longitudine estică).

In activitatea de meteorologie, s-a convenit ca cele două ore oficiale să se noteze prescurtat:

- O.I.R – ora oficială de iarnă a României;

- O.V.R – ora oficială de vară a României.

Pentru a asigura efectuarea observaţiilor climatologice în aceleaşi momente din zi – în tot

cursul anului – acestea vor fi efectuate la următoarele ore locale – climatologice (considerate după ora

oficială respectivă):

Iarna-la orele: 1, 7, 13 şi 19 plus diferenţa de minute calculată pentru fiecare staţie;

Vara- la orele 2, 8, 14 şi 20 plus diferenţa de minute calculată pentru fiecare staţie.

Acestea sunt orele la care se efectuează observaţiile climatologice standard, pentru a asigura

măsurarea şi determinarea parametrilor meteorologici, la ora locală (climatologică).

La Iaşi, deci, observaţiile se vor face la orele:

Iarna: 1h10min; 7h10min; 13h10min; 19h 10min;

Vara: 2h10min; 8h10min; 14h10min; 20h 10min

Pe lângă observaţiile care se fac în cadrul staţiei meteorologice, în timpul unei zile se efectuează şi

observaţii continue asupra fenomenelor care se produc în atmosferă şi în zona înconjurătoare vizibilă.

Aceste observaţii se fac pe cale vizuală, fără aparate. Fenomenele trebuie observate de fiecare datăcând

se produc, indiferent de ora din zi sau din noapte, şi se notează, ca şi valorile celorlalte date, în

registrele şi tabelele standard, prin semne convenţionale. Pe lângă semnele convenţionale trebuie

notate, în ore şi minute, momentele de început şi de sfârşit ale fenomenelor. Dacă nu se cunoaşte exact

momentul de început sau de încetare a fenomenului, se poate nota astfel:

dm = dimineaţa m = amiază sr = seara

am = antemeridian pm = postmeridian n = noaptea

i= intermitent

AGROMETEOROLOGIE

69

Intensitatea fenomenelor se noteazăprin cifrele

0 = intensitate mică 2 = intensitate mare

scrise sub formă de exponent (la dreapta simbolului, sus); dacă fenomenul este moderat, se notează

numai semnul fără exponent, considerându-se exponentul 1.

Exemplu: 2

- brumă groasă =

Durata fenomenelor se notează la dreapta simbolului, jos, ca indice.

Exemplu: ceaţă, produsăde la ora 5 la ora 10 se va nota:

4. OBSERVATII AGROMETEOROLOGICE

In funcţie de locul în care sunt efectuate, se disting două categorii de observaţii agrometeorologice:

observaţii ce se efectuează în platforma meteorologică şi observaţii ce se efectuează direct în culturi. In

ambele cazuri se efectuează observaţii instrumentale şi observaţii vizuale.

4.1. Observaţii pe platforma meteorologică

Pe platforma meteorologică se efectuează următoarele categorii de observaţii instrumentale şi

vizuale:

a) Observaţii instrumentale

- determinarea temperaturii solului la suprafaţă şi la adâncime (0-100 cm).

b) Observaţii vizuale privind starea solului în funcţie de condiţiile atmosferice, ca de exemplu:

- umiditatea solului;

- gradul de afânare al solului;

- gradul de compactizare al solului;

- crustă, crăpături;

- îngheţ, dezgheţ.

4.2. Observaţii în culturi

In culturi se efectuează atât observaţii instrumentale cât şi observaţii vizuale.

a) Observaţii instrumentale

- proprietăţile hidrofizice ale solului;

- umiditatea solului;

- determinări biometrice;

- estimarea cantitativă a stării de vegetaţie (pe baza determinării elementelor de recoltă).

b) Observaţii vizuale

- fenologia la culturile de câmp, viţă de vie, lucernă şi pomi fructiferi;

- determinări ale densităţii plantelor;

5-10

AGROMETEOROLOGIE

70

- gradul de îmburuienare al culturilor;

- daune produse plantelor de fenomene meteorologice nefavorabile sau boli şi dăunători;

- estimarea generală a stării de vegetaţie la culturile agricole.

Pe lângă programul de observaţii menţionat, la staţiile agrometeorologice se mai efectuează

completarea fişelor staţiei şi platformelor, înregistrarea datelor obţinute în registrul agrometeorologic,

prelucrarea şi verificarea datelor, înscrierea rezultatelor în tabelele centralizatoare (TA 1-18) pentru

fiecare cultură în parte.

Platformele agrometeorologice (standard) cu program complet de observaţii asigură culegerea unor

date fenologice şi măsurători biometrice care să contribuie la completarea fondului naţional de date

agrometeorologice.

Aceste platforme sunt totuşi în număr redus şi nu sunt suficiente pentru obţinerea unei imagini de

ansamblu asupra zonei agricole. De aceea, în afara acestora, se aleg platforme suplimentare la 2-3

unităţi agricole situate în poziţii diferite faţă de staţia de bază, în care se fac observaţii asupra

întregului lan.

4.3. Observaţii pe platforme suplimentare

Pe platformele suplimentare se notează:

- faza de vegetaţie;

- numărul de frunze;

- starea de vegetaţie;

- coloritul lanului;

- îmburuienarea;

- înălţimea plantelor;

- diametrul tulpinii sau rădăcinii;

- diametrul capitulului;

- boli şi dăunători;

- umezeala solului determinată vizual la suprafaţă, la 10 cm şi la 20 cm.

Pentru a se evita subiectivismul, în observaţiile efectuate pe platformele suplimentare, se aleg

puncte stabile de observaţii situate pe diagonală la fiecare lan, amplasate la distanţe aproximativ

egale, în aşa fel încât ultimul punct să treacă de jumătatea lanului; primul punct se ia la cel puţin 10

m de colţul lanului.

La începerea observaţiilor, în colaborare cu specialiştii unităţilor se completează datele generale

asupra lanului respectiv, iar pe parcursul vegetaţiei se completează restul datelor.

REZUMAT

REZUMAT CAPITOLUL I

AGROMETEOROLOGIE

71

• Meteorologia şi ramurile sale principale.

• Organizarea observaţiilor meteorologice: staţia meteorologică din reţeaua naţională, post de

observaţii meteo pentru agricultură.

• Agrometeorologia: definiţii, domenii de activitate, obiective.

• Organizarea observaţiilor agrometeorologice

INTREBARI

• Ce este vremea şi ce este clima?

• Ce este staţia meteorologică (SM) şi ce cuprinde ea?

• Descrieţi platforma meteorologicăa unei SM din reţeaua naţională?

• Descrieţi adăpostul meteorologic al unei SM; ce rol are acesta?

• Care ar fi dotarea minimăa unui post meteorologic de pe lângă o fermă agricolă? La organizarea

unui astfel de post nu trebuie respectate decât principiile de realizare ale platformei şi ale adăpostului;

care sunt acestea?

1. ATMOSFERA TERESTRA

Atmosfera - învelişul gazos subţire care înconjoară Pământul - este un aerosol; ea este constituită dintr-

un amestec de gaze în care sunt suspendate particule fine solide şi lichide. Unele dintre aceste particule

(picături de apă şi cristale de gheaţă) sunt vizibile sub forma norilor.

1.1. Compoziţia atmosferei

Atmosfera terestră este destul de eterogenă, masa sa principală fiind dată de amestecul de gaze.

Particulele solide sunt reprezentate de minerale, microorganisme, particule organice (în special polen) sau

particule cosmice, de origine meteorică. Până la cca. 80 km înălţime compoziţia aerului uscat este aceeaşi:

azot 78,1, oxigen 20,9, argon 0,9, toate în % vol. Atmosfera mai conţine: vapori de apă (0-4%), CO2

(0,033%), ozon (0,000004%), metan (0,00017%) ş.a.

1.2. Structura termică a atmosferei

Troposfera reprezintă stratul din imediata vecinătate a Pământului, singurul care interesează

agrometeorologia, şi are drept caracteristică scăderea temperaturii, la creşterea altitudinii, cu cca.

0,6°C/100 m. El conţine aproape în totalitate, vaporii de apă din atmosferă. Aici se formează norii şi

precipitaţiile şi au loc majoritatea fenomenelor meteo. Are trei părţi distincte:

a) stratul limită planetar (stratul de turbulenţă), de aprox. 1-2 km, care suferă influenţa suprafeţei

terestre. Primii metri de la sol formează o păturăde aer în care condiţiile climatice sunt diferite;

ATMOSFERA ŞI RADIAŢIA CAPITOLUL II

AGROMETEOROLOGIE

72

microclima sa este denumită "clima plantelor";

b) stratul mijlociu (stratul de convecţie), cuprins între 2-6 km, în care se formează principalele tipuri

de nori;

c) stratul superior, mai sus de 6 km, doar cu nori formaţi din cristale de gheaţă.

2. RADIATIA SOLARA (RS)

2.1. Introducere

Orice corp aflat la o temperatură superioară temperaturii de 0K, emite radiaţii electromagnetice, ale

căror proprietăţi depind de natura şi temperatura sa. Radiaţiile emise conţin unde de diferite lungimi cu

intensităţi diferite; la orice temperatură există o lungime de undă pentru care intensitatea undei este

maximă. Puterea radiantă totală creşte rapid cu creşterea temperaturii şi lungimea de undă a celei mai

intense componente se deplasează către lungimi de undă mai mici.

Orice corp este simultan un emiţător şi un absorbant de energie radiantă. O parte din energia radiantă

care cade pe suprafaţa unui corp este reflectată, iar restul este absorbită. Un bun absorbant este şi un

bun emiţător, iar un absorbant slab este şi un slab emiţător; un absorbant slab trebuie să fie, de

asemenea, şi un bun reflector. De aceea, un bun reflector este un emiţător slab.

2.2. Compoziţia spectrală a radiaţiei solare (RS)

Radiaţia emisă de Soare cuprinde două grupe principale: radiaţia electromagnetică şi radiaţia

corpusculară.

Radiaţia electromagnetică are un spectru continuu, de la radiaţiile X până la undele radio, cu lungimi

de undă foarte mari. Datorită temperaturii sale ridicate, S emite mai ales această formăde radiaţie; ea nu

necesită pentru transmitere un mediu material intermediar.

Radiaţia corpusculară este compusă din particule cu energii foarte înalte; transportă cantităţi de

energie mult mai mici comparativ cu radiaţia electromagnetică.

Spectrul radiaţiilor electromagnetice ale S cuprinde ca domenii principale:

• Domeniul radiaţiilor ultraviolete (UV), invizibile, cu lungimi de undă mici (290 - 360 nm); cu

pronunţat efect chimic, reprezintă cca. 7% din energia totală a RS.

• Domeniul radiaţiilor vizibile (VIZ), cu lungimi de undă între 360 şi 760 nm; mai sunt denumite

radiaţii fotosintetic active, reprezintă cca. 48% din energia totală a RS.

• Domeniul radiaţiilor infraroşii (IR), cu lungimi de undă mari (760 - 300 000 nm), invizibile, cu efect

termic pronunţat, reprezintă cca. 43% din energia totală a RS. 99% din energia totală a RS revine

radiaţiilor cu lungimi de undă între 160 nm şi 4000 nm.

Repartiţia energiei în spectrul solar depinde şi de altitudine; la suprafaţa terestră, intensitatea şi

compoziţia spectrală a RS este modificată datorită fenomenelor de absorbţie şi de difuzie din atmosferă;

intensitatea scade puternic atât în zona radiaţiilor de undă scurtă cât şi în domeniul radiaţiilor de unde

lungi. Radiaţiile cu lungimi de undă mai mici de 290 nm nu ajung la suprafaţa terestră fiind absorbite de

AGROMETEOROLOGIE

73

ionosferă şi de stratul de ozon; la fel şi cele cu lungimi de undă egale sau mai mari de 4000 nm.

2.3. Radiaţia solară directă (RSD)

Radiaţia care provine direct de la discul solar şi care ajunge nemodificată (nedifuzată, nereflectată,

nerefractată) la suprafaţa terestră este numită radiaţie solară directă (RSD). Străbătând atmosfera RSD

este atenuată şi modificată spectral, astfel încât intensitatea RSD are valori diferite la nivele diferite în

atmosferă. La limita superioară a atmosferei intensitatea RS înregistrează fluctuaţii minime, fiind

considerată constantă. Intensitatea RS la limita superioară a atmosferei, adică RS primită în unitatea de

timp, de o suprafaţă cu aria egală cu unitatea, aşezată normal pe direcţia razelor solare, atunci când

distanţa Soare-Pământ este egală cu valoarea sa medie, se numeşte constantă solară(I0 ); în SI ea se

exprimă în J/(m2.s)=W/m2 şi are valoarea I0 = 1,381 W/m2 = 1,98 cal/ (cm2. min).

RSD care cade pe o suprafaţă orizontală reprezintă insolaţia pe suprafaţa respectivă. Intensitatea

insolaţiei se exprimă tot în W/m2 (sau cal / (cm2. min); ea depinde de unghiul de incidenţă al RS şi de

unghiul de înălţime al S. Suprafeţele perpendiculare pe direcţia razelor solare recepţionează cantitatea

maximă de energie radiantă; suprafaţele cu alte orientări vor recepţiona o cantitate mai mică de energie.

La trecerea prin atmosferă, o parte din RS este absorbită, alta este difuzată sau reflectată (în special de

nori), iar o parte importantă a sa ajunge la suprafaţa P, constituind insolaţia. Toate aceste procese au loc

simultan şi au ca rezultat slăbirea (extincţia) radiaţiei solare.

Absorbţia RS este un proces selectiv complex; componentele gazoase diferite din atmosferă absorb, în

proporţii distincte, numai anumite domenii spectrale: domeniul undelor scurte şi al undelor lungi. Ozonul

absoarbe cel mai puternic radiaţiile ultraviolete (290-220 nm). Radiaţiile cu lungimi de undă mai mici de

220 nm sunt absorbite mai ales de oxigen şi azot. Dioxidul de carbon absoarbe deosebit de puternic în

domeniul IR (în zone înguste, cea mai puternică între 12 900 şi 17 100 nm. Vaporii de apă prezintă o

absorbţie slabă în zona UV (între 360 şi 370 nm), o absorbţie foarte puternică în IR (4 000 - 8 000 nm).

2.4. Difuzia radiaţiei solare

Fenomenul de difuzie determină culoarea luminii solare directe. Radiaţia solară pierde componente din

spectrul vizibil prin absorbţie şi prin difuzie, în cazul difuziei fiind afectate radiaţiile albastre. Din acest

motiv culoarea obişnuită a luminii solare directe este gălbuie.

Difuzia pe particule depinde de mărimea şi numărul acestora dar este aceeaşi pentru toate lungimile de

undă. Atunci când predomină difuzia pe particule, cerul apare de o culoare alb-lăptoasă.

Absorbţia şi difuzia determină slăbirea intensităţii radiaţiei, cu atât mai puternică cu cât pătura de aer

străbătută este mai mare.

Suma dintre radiaţia solară directă(D) şi radiaţia difuză(DIF), într-un anumit loc, reprezintă radiaţia

globală sau totală (Q) în acel loc; în intensităţi ID + IDIF = IQ.

2.5. Reflexia radiaţiei solare

Radiaţia solară directă şi difuzată, este parţial absorbită şi parţial reflectată de nori şi de suprafaţa

AGROMETEOROLOGIE

74

apelor şi uscatului. Toate radiaţiile din spectrul solar sunt reflectate la fel, indiferent de lungimea lor de

undă. Capacitatea de reflexie a unei suprafeţe se caracterizează printr-o mărime numită albedo. Se

numeşte albedo A al unei suprafeţe, raportul procentual între radiaţia reflectată în toate direcţiile şi cea

incidentă:

100×=R

Q

IIA

IQ = intensitatea radiaţiei incidente, IR = intensitatea radiaţiei reflectate.

Albedo-ul suprafetei terestre depinde de natura, de gradul de rugozitate şi culoarea corpurilor.

Suprafeţele umede au o capacitate de absorbţie mai mare, deci albedo mai mic decât cele uscate; diferitele

tipuri de soluri au albedo diferit. Vegetaţia reflectă radiaţia verde şi infraroşie, fapt ce determină culoarea

verde a plantelor. Reflexia acestor radiaţii constituie un mod de apărare împotriva încălzirii. Norii au o

capacitate de reflexie mare ce depinde de grosimea şi de densitatea lor.

3. Radiaţia terestră şi atmosferică

Absorbind o parte din energia solară, pământul se încălzeşte şi emite, la rândul său, o radiaţie numită

radiaţie terestră. Pentru că temperatura pământului variază între 50 şi -60°C, conform legilor radiaţiei

termice, pământul emite numai în infraroşu (4-40 µm). In urma emisiei de radiaţie, suprafaţa pământului

se răceşte în timpul nopţii, în timpul zilei pierderea fiind compensată de radiaţia solară directă, şi

temperatura aerului şi a solului cresc.

Absorbind atât radiaţia solară cât şi cea terestră, atmosfera se încălzeşte şi emite, la rândul său radiaţia

atmosferică. Cum temperatura atmosferei variază între -90 şi 50°C domeniul lungimilor de undă ale

radiaţiei atmosferice este cuprins între 3 - 100 µm. Această radiaţie se propagă în toate direcţiile;

componenta îndreptată spre pământ constituie contraradiaţia atmosferei. Această radiaţie este situată, ca

şi cea terestră, în domeniul lungimilor de undă mari (infraroşu). Absorbţia este mai puternică atunci când

cerul este acoperit cu nori. Pe cer senin absorbţia este foarte redusă, radiaţia terestră este foarte puternică

şi răcirea nocturnă este accentuată. Atmosfera, lăsând să treacă radiaţiile luminoase de la Soare şi

absorbind radiaţia termică infraroşie, împiedică pierderea căldurii şi exercită un “efect de seră”.

Diferenţa dintre radiaţia terestră T şi contraradiaţia atmosferei CA se numeşte radiaţie

efectivă, EF; în intensităţi putem scrie deci IEF = IT - ICA. EF este îndreptată dinspre pământ spre

atmosferă; în timpul nopţii ea constituie radiaţia nocturnă.

4. Bilanţul radiativ-caloric la suprafaţa Pământului

Prin bilanţ radiativ (B) al suprafeţei terestre se înţelege diferenţa între radiaţia primită şi cea pierdutăde

suprafaţa terestră; folosind intensităţile

B = Iprimită - Ipierdută

Suprafaţa pământului primeşte radiaţia solară directă (D), radiaţia solară difuză (DIF), şi contraradiaţia

atmosferică (CA). Suma radiaţiilor solară directă şi difuză constituie radiaţia globală (Q). Radiaţia

AGROMETEOROLOGIE

75

pierdută este constituită din radiaţia terestră (T) şi reflectată (R).

B = ID+IDIF+ICA-(IT+IR) = IQ+ICA-IT-AIQ = IQ(1-A)-IEF

Bilanţul radiativ poate avea valori pozitive şi negative, suprafaţa se încălzeşte în primul caz, şi se

răceşte în cel de al doilea.

Calculul bilanţului termic este greu de realizat deoarece unele componente sunt greu de determinat iar

altele lipsesc în totalitate.

• Atmosfera terestră şi troposfera.

• Structura verticală a troposferei.

• Domenii principale în spectrul radiaţiei solare.

• Radiaţia solară directă, difuză; reflexia radiaţiei solare.

• Radiaţia terestră şi contraradiaţia atmosferei.

• Bilanţul radiativ (termic) la suprafaţa terestră (solului).

INTREBARI

1. Care radiaţii solare sunt active fotosintetic?

2. Ce este radiaţia globală (totală)?

3. Ce este albedo-ul unei suprafeţe?

4. Ce este radiaţia efectivă?

5. Analizaţi, pentru diferite situaţii cunoscute (zi, noapte, cer senin, cer complet acoperit de nori)

bilanţul radiaţiv al suprafeţei solului.

Radiaţia solară este absorbită în proporţie de 80% de suprafaţa Pământului; din această cauză,

suprafaţa solului se încălzeşte şi, la rândul ei, transmite căldură straturilor de aer de deasupra sa, şi

straturilor de sol din adâncime. Transmisia căldurii în sol se face în special prin conducţie, pe când cea

spre atmosferă, prin convecţie şi radiaţie. Suprafaţa terestră este o suprafaţă activă.

1. TEMPERATURA SOLULUI (TS)

1.1. Măsurători în staţia meteorologică

In SM se măsoară două categorii de temperaturi la sol: (i) temperatura la suprafaţa solului şi (ii)

temperaturile la diferite adâncimi. Măsurătorile se efectuează pe un teren bine expus la RS amenajat,

în partea sudică a platformei meteorologice, sub forma unui strat (solul săpat, bine mărunţit şi nivelat).

La suprafaţa solului se măsoară: temperatura la orele de observaţie - cu termometrul ordinar,

TEMPERATURA SOLULUI ŞI A AERULUI

CAPITOLUL III

REZUMAT CAPITOLUL II

AGROMETEOROLOGIE

76

temperaturile maximă şi minimă în 24 ore - cu termometrul de maximă, respectiv, de minimă.

Termometrele se instalează orizontal pe suprafaţa amenajată a solului, în aşa fel încât rezervoarele lor

să fie pe jumătate îngropate în sol.

In adâncime, temperatura se măsoară cu termometrul cu tragere verticală (termometru cu inerţie

termică mare, cu tija de diferite lungimi, protejate de o teacă metalică), la adâncimi de 5, 10, 15, 20

cm.

1.2. Factori care influenţează regimul termic al solurilor

Umezeala solului şi gradul lor de tasare. Variaţiile termice sunt mai mici în solurile umede,

comparativ cu solurile uscate. Diferite lucrări agrotehnice au ca scop modificarea porozităţii solului,

deci a capacităţii de umezire şi aerisire, din care decurge apoi şi modificarea proprietăţilor termice.

Reducerea amplitudinilor termice (A=Tmax -Tmin), a diferenţelor mari de temperatură de la strat la strat

- caracteristice solurilor uscate – avantajează dezvoltarea plantelor cultivate.

Culoarea, adicăalbedo-ul solurilor, influenţează gradul lor de încălzire.

Regimul termic al solului mai este influenţat şi de expoziţia versanţilor, covorul vegetal şi stratul

de zăpadă. In emisfera nordică, pe versanţii cu expoziţie sudică şi sud-vestică, solurile se încălzesc cel

mai intens.

Covorul vegetal împiedică încălzirea solului în timpul zilei. Noaptea, covorul vegetal reduce

răcirea solului. In acest mod, amplitudinea termică diurnăa solului scade, iar temperatura medie diurnă

rămâne mai coborâtă decâ în cazul solului dezgolit. Stratul de zăpadă are o influenţă asemănătoare,

în timpul iernii, datorită proprietăţilor sale termoizolatoare. In zona temperată, acţiunea sezonieră

combinată a covorului vegetal şi a stratului de zăpadă reduce amplitudinea termică anuală a

temperaturii de la suprafaţa şi din straturile superficiale ale solului. In cazul semănăturilor de toamnă,

îngheţul solului nu pătrunde adânc, dezgheţul de primăvară este accelerat, iar stratul de zăpadă, prin

topire, asigură un plus de umiditate plantelor.

1.3. Propagarea căldurii în sol

Căldura de la suprafaţa solului se transmite parţial, prin conductivitate, în straturile mai adânci.

Cantităţile de căldură transmise scad proporţional cu adâncimea, astfel că valorile temperaturilor

medii, maxime şi minime, se reduc pe măsură ce adâncimea creşte. Propagarea căldurii în profunzime

se produce respectand câteva legi stabilite experimental de către J.Fourier.

• 1. Perioadele oscilaţiilor termice sunt aceleaşi la toate adâncimile (de o zi şi de un an).

• 2. Cand adâncimea creşte în progresie aritmetică, amplitudinea oscilaţiilor termice scade în

progresie geometrică. Deci, în sol există la anumite adâncimi straturi cu temperatura diurnă şi,

respectiv, anuală invariabilă (constantă).

• 3. Momentele producerii temperaturilor maxime şi minime întârzie proporţional cu adâncimea.

• 4. Adâncimile la care se amortizează oscilaţiile de temperatură (adică la care A=0) cu perioade

AGROMETEOROLOGIE

77

diferite sunt proporţionale cu rădăcinile pătrate ale perioadelor oscilaţiilor respective. Notăm cu h

adâncimea la care se amortizează oscilaţia termică cu perioada de o zi şi cu h’ cea la care se

amortizează oscilaţia anuală; se poate scrie:

h

h∝ =

1

365

1

19 1, Prin urmare, adâncimea la care se sting oscilaţiile termice anuale este de 19,1 ori mai mare decât

adâncimea la care se amortizează cele diurne. Deci, oscilaţiile termice anuale se propagă la adâncimi

mult mai mari decât cele diurne.

In condiţii reale, apar abateri de la legile lui Fourier determinate de neomogenitatea compoziţiei şi

structurii solurilor.

1.4. Variaţia diurnă şi anuală a temperaturii solului.

Temperatura solului are o variaţie diurnă oscilatorie, cu o maximă în jurul orei 13 şi o minimă

înainte de răsăritul soarelui (la latitudinea ţării noastre, acesta este regimul zilelor senine de vară).

Amplitudinea termică diurnă (A=Tmax-Tmin) depinde de proprietăţile termice ale solului, de

culoarea solului, de mersul vremii în cursul anului, de nebulozitate, de precipitaţii, de covorul vegetal,

de stratul de zăpadă şi de expoziţia versanţilor.

Nebulozitatea reduce insolaţia, micşorează răcirea nocturnă, prin mărirea intensităţii contraradiaţiei,

şi, implicit, amplitudinea oscilaţiilor termice diurne de la suprafaţa solului; pe timp senin amplitudinea

creşte mult.

La suprafaţa solului în zona temperatădin emisfera nordică, variaţia anuală a temperaturii solului

este o oscilaţie cu o maximă vara şi o minimă iarna. La latitudini mijlocii, amplitudinea anuală atinge

valori de 25-30°C. In zona temperată, acţiunea sezonieră combinată a covorului vegetal şi a stratului

de zăpadă reduce amplitudinea termică anuală de la suprafaţa şi din straturile superficiale ale solului.

Fenomenele de îngheţ şi dezgheţ modifică proprietăţile fizice ale solului. Efecte pozitive: afânarea

solului, ceea ce îi măreşte porozitatea şi capacitatea de înmagazinare a apei; sub stratul îngheţat,

umezeala solului creşte datorită condensării vaporilor de apă proveniţi din straturile mai adânci şi mai

calde.

2. TEMPERATURA AERULUI (TA)

Aerul absoarbe e doar o mică parte a radiaţiilor solare. De aceea el se încălzeşte prin intermediul

suprafeţei subiacente care îi transmite o parte din căldura acumulata de ea.

2.1. Transferul de căldură în atmosferă

Transferul de căldură de la suprafaţa terestră către atmosferă se realizează prin:

-conducţie termică, moleculară. Datorită conductivităţii mici a aerului transmiterea căldurii prin

acest proces este slabă;

-radiaţie; Pământul încălzit emite radiaţia terestră cu lungimi de undă mari care sunt absorbite de

AGROMETEOROLOGIE

78

aer, mai ales când este încărcat cu vapori de apă;

-convecţie termică, realizată datorită curenţilor ascendenţi şi descendenţi, care permite o

transmitere a căldurii la înălţime

-turbulenţă atmosferică, o mişcare haotică a diferitelor volume de aer, ce determină amestecarea

aerului, şi contribuie într-o mare măsură la schimbul de căldură între sol şi atmosferă.

-căldura latentă de vaporizare favorizează încălzirea şi răcirea atmosferei. Căldura este preluată

de apa de la suprafaţa Pământului când se transformă în vapori şi este restituită atmosferei atunci când

aceştia, ajungând la straturi mai reci, condensează formând norii sau ceţurile.

Căldura poate fi transmisă pe suprafaţa Pământului prin deplasarea orizontală a unei mase de aer,

deplasare numită advecţie. Convecţia realizează transferul de căldură pe verticală iar advecţia, pe

orizontală.

2.2. Măsurarea TA în staţiile meteo

In staţiile meteorologice se măsoară zilnic:

• TA la orele de observaţie: la orele 1, 7, 13, 19 – observaţiile climatologice, din oră în oră –

observaţiile sinoptice. Măsurătorile se efectuează cu termometrul obişnuit. Staţiile automate măsoară

temperatura aerului, bineînţeles, cu un traductor electric şi transmit datele către centrele sinoptice la

fiecare jumătate de oră.

• temperatura maximă şi temperatura minimă în 24 ore, cu, respectiv, termometrul de maximă şi de

minimă.

• temperatura termometrului uscat şi a termometrului umed, la orele de observaţie, cu termometrele

psihrometrice, pentru determinarea umezelii aerului.

Toate măsurătorile se fac cu termometrele instalate în adăpost la cca. 2 m deasupra solului

inierbat !

• Variaţia continuă a TA şi a umezelii relative a aerului sunt înregistrate cu termohigrograful sau pe

suportul magnetic specific al unui PC, sub formă de fişiere de date.

"Temperatura adevărată" a aerului reprezintă temperatura măsurată cu termometrul ordinar în

adăpostul meteorologic perfect ventilat, cu rezervorul termometrului la circa 2 m de la sol.

2.3. Prelucrarea datelor termice

Pentru caracterizarea timpului din punct de vedere termic se calculează:

• Mediile aritmetice diurnă, decadică, lunară şi anuală, mediile extremelor; temperatura medie diurnă

tmd a aerului se calculează cel mai comod ca media aritmetică a extremelor tmd = (tmax + tmin) / 2,

dar se mai folosesc şi alte metode. Celelalte medii sunt aritmetice şi se calculează plecând de la tmd. Se

consideră că o lună are trei decade: primele două (I, II) de câte zece zile şi a III-a de lungime variabilă.

• Temperatura medie multianuală reprezintă media aritmetică calculată pe o perioadă mare de timp

(cel puţin 30 de ani); media multianuală decadică, lunară şi anuală, mediile multianuale ale extremelor,

AGROMETEOROLOGIE

79

sunt valori de referinţă: abaterile de la aceste valori în perioada analizată sunt cele care caracterizează

“timpul” din zona de interes.

• Amplitudinea termică diurnă A = tmax-tmin şi mediile decadice, lunare şi anuale ale acesteia.

Obs. Amplitudinea termică anuală se calculează ca diferenţa între temperatura medie a lunii cele mai

calde şi cea a lunii celei mai reci a anului.

Tot pentru caracterizarea timpului din punct de vedere termic, în SM se mai notează numărul de zile

în care temperaturile medii diurne, maxime diurne, minime diurne, sunt mai mari sau mai mici decât

nişte valori de referinţă.

OBS. De fapt, aceleaşi valori medii se calculează şi pentru celelalte elemente meteorologice:

umezeala relativă, nebulozitatea, durata efectivăa insolaţiei, sumele decadice, lunare şi anuale ale

cantităţii de precipitaţii...

2.4. Variaţia zilnică şi anuală a temperaturii aerului

Variaţia (mersul) TA este asemănătoare celei a solului; variaţiile sunt mai mari în straturile din

apropierea solului şi scad cu înălţimea. Perioadele oscilaţiilor rămân neschimbate la toate înălţimile şi

momentele producerii minimelor şi maximelor întârzie cu creşterea înălţimii.

Variaţia zilnică a temperaturii aerului este o oscilaţie, cu un maxim între orele 14-15 (cu 1-2 ore mai

târziu decât la suprafaţa solului) şi un minim înainte de răsăritul soarelui. Amplitudinea termică

diurnă (ATD) depinde de latitudine, altitudine, anotimpuri, nebulozitate, vânt, relief. Pe uscat, ATD

depinde şi de caracteristicile suprafeţei active. La latitudini mijlocii (ţara noastră) ATD este mai mare

vara (8-12°C) şi mai mică iarna (2-4°C), în funcţie de înălţimea Soarelui la amiază. In condiţiile unui

relief fragmentat, ATD a aerului este mai mare pe formele de relief negative (relief concav = văi,

depresiuni) şi mai mică pe formele pozitive, convexe (dealuri, munţi, orice forme de relief mai

proeminente). Amestecul turbulent provocat de vântul puternic reduce ATD prin omogenizare.

Variaţia anuală a temperaturii aerului depinde de aceeaşi factori care influenţează şi mersul

zilnic, iar în cazul ţării noastre (zona temperată) se caracterizează printr-un maxim după solstiţiul de

vară (în luna iulie) şi un minim după solstiţiul de iarnă (în luna ianuarie). Variaţia anuală depinde de

latitudine şi prezintăo mare asemănare cu variaţia energiei solare, între ele existând un decalaj de o

lună de zile.

REZUMAT

• Factori care influenţează regimul termic al solurilor.

• Legile propagării căldurii în sol (Fourier).

• Transportul căldurii în atmosferă.

• Temperatura “adevărată” a aerului în meteorologie.

• Temperaturi măsurate în SM şi instrumentele de măsurare.

REZUMAT CAPITOLUL III

AGROMETEOROLOGIE

80

• Prelucrarea datelor termice.

• Variaţia diurnăşi anuală a temperaturii aerului.

INTREBĂRI

1. Care sunt perioadele oscilaţiilor termice ale temperaturii aerului şi solului?

2. Care sunt cele 4 legi ale propagării căldurii în sol (în adâncime)?

3. Ce este stratul cu temperaturăinvariabilă?

4. Ce reprezintă“temperatura adevărată” (în meteorologie) a aerului?

5. Ce instrumente sunt utilizate pentru măsurarea temperaturilor în SM?

6. Câte decade are, în meteorologie, o lună?

7. Cum variazătimp de o zi şi timp de un an temperatura aerului şi a solului? Este vre-o

legătură(corelaţie) între ele?

1. VAPORII DE APĂ ÎN ATMOSFERĂ

1.1. UMIDITATEA AERULUI

Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul aerului în vapori de apă. Umiditatea aerului se poate

determina cu ajutorul următoarelor mărimi:

• Umiditatea absolută (q): masa vaporilor de apă existenţi în unitatea de volum de aer; cînd aerul este

saturat cu vapori, umiditatea absolută devine maximă (qmax = Q). Unitatea de măsură: kg/m3.

• Tensiunea (actuală a) vaporilor de apă (f) reprezintă presiunea parţială exercitată de vaporii de apă

existenţi, la un moment dat, într-un anumit loc, în atmosferă. Se exprimă, în milibari (mb) sau torr.

1 mb = 100 N/m2 = 100 Pa = 1 hPa = (3 / 4) mmHg = (3 / 4) torr

1 mmHg = 1 torr = (4/3) mb

Tensiunea vaporilor poate să crească până la valoarea maximă (fmax = F) ce corespunde saturaţiei,

valoare care depinde de temperatură.

• Umiditatea specifică (s) reprezintă masa vaporilor aflaţi în unitatea de masăde aer. Dacă atmosfera

este saturată cu vapori de apă, umiditatea specifică devine maximă (smax=S). Unitatea de măsură

utilizată: g vapori de apă/g aer.

• Umiditatea relativă (U) este raportul exprimat în procente dintre tensiunea actuală a vaporilor de

apă şi tensiunea maximă corespunzătoare temperaturii aerului din acel moment.

U = (f/F) x 100 %

Umiditatea relativă indică procentul de vapori existenţi la un moment dat în atmosferă, faţă de

cantitatea necesară pentru ca aerul să fie saturat.

VAPORII DE APĂ ŞI PRECIPITAŢIILE

CAPITOLUL IV

AGROMETEOROLOGIE

81

• Fracţia de saturaţie (rs) este raportul dintre tensiunea actuală şi tensiunea maximă a vaporilor de

apă:

rs = f/F

• Deficitul de saturaţie (ds) reprezintă diferenţa între tensiunea maximă şi tensiunea la un moment

dat a vaporilor,

ds = (F - f)

• Gradul de uscăciune al aerului este diferenţa 100 - U şi constituie încă o indicaţie asupra umidităţii

aerului.

• Punctul de rouă (τ) este temperatura la care trebuie răcit aerul la presiune constantă, pentru ca

vaporii ce-i conţine să-l satureze.

1.2. Măsurarea umidităţii aerului

Pentru măsurarea umidităţii cel mai comod şi mai ieftin aparat este termohigrograful care, pe

jumătatea superioară a diagramei înregistrează variaţia continuă a umidităţii relative; traductorul său

de umezeală este un mănunchi de fire de păr blond, degresat, dar precizia sa este mică. Se pot utiliza

diagrame de o zi, o săptămână, o lună sau de 62 zile, după perioada de rotaţie a tamburului-suport cu

mecanism de ceas mecanic. Cele mai precise determinări se fac în SM cu psihrometrul de aspiraţie:

acesta permite măsurarea temperaturii unui termometru uscat şi a temperaturii unui termometru

umed identic (rezervorul este “îmbrăcat” cu un săculeţ de tifon umezit) în curenţi identici de aer

realizaţi prin ventilaţie forţată sau naturală; prin calcul sau cu ajutorul unor tabele/nomograme de poate

găsi tensiunea vaporilor de apă, şi umiditatea relativă.

Staţiile automate monitorizează continuu şi umiditatea aerului.

2. CONDENSAREA VAPORILOR DE APĂ DIN ATMOSFERĂ

2.1.Condiţiile condensării vaporilor de apă

Dacă atmosfera conţine vapori de apă (VA), pentru condensarea acestora este necesar să fie

îndeplinite două condiţii:

a) scăderea temperaturii aerului până la, cel puţin, temperatura punctului de rouă;

b) prezenţa în aer a nucleelor de condensare.

Dacă aceste condiţii sunt realizate VA condensează sau se depun producând produse primare de

condensare: picături foarte fine de apă sau ace foarte fine de gheaţă; acumularea produselor primare de

condensare conduce la producerea fenomenelor atmosferice observabile care vor fi prezentate în cele

ce urmează.

Intrucât în natură aerul se poate răci prin radiaţie, advecţie, amestec sau prin procese adiabatice,

condensarea VA din atmosferă se poate realiza tot în aceste patru moduri.

2.2.Condensarea vaporilor de apă pe suprafaţa terestră

Fenomenul de condensare a VA din aer poate avea loc la nivelul suprafeţelor de contact aer-sol, pe

AGROMETEOROLOGIE

82

diferite obiecte şi pe vegetaţie. Suprafeţele respective trebuie să atingă o temperatură egală sau mai

mică decât temperatura punctului de rouă corespunzătoare conţinutului în VA al acestui strat.

Produsele primare de condensare lichide şi solide se vor forma direct pe suprafeţele răcite; acumularea

lor duce la producerea fenomenelor de rouă, brumă, chiciură sau depuneri lichide şi solide.

Roua se formează atunci când suprafeţa de depunere se răceşte sub temperatura punctului de rouă,

care rămâne însă pozitivă. Aerul trebuie să fie umed iar mişcarea turbulentă slabă. Fenomenul de rouă

depusă pe vegetaţie aduce, la latitudinea ţării noastre, un aport de apă redus (1-3 mm), dar poate

împiedica ofilirea plantelor în perioadele lipsite de precipitaţii.

Bruma este rezultatul acumulării produselor de depunere a VA şi este alcătuită din cristale foarte

fine de gheaţă depuse sub forma unui strat albicios, cu aspect catifelat, pe suprafaţa solului sau pe

diferite obiecte de pe sol, a căror temperatură t < τ < 0°C. Condiţiile de formare a brumei sunt similare

cu cele de producere a fenomenului de rouă: umezeală suficientă, nopţi senine, calme dar reci (-2°C -

3°C), radiaţie nocturnă intensă, vânt slab, covor vegetal. Depunerea de brumă constituie un pericol

pentru plante, dar efectul acesteia depinde mai mult de intensitatea şi de durata răcirii şi nu de bruma

propriuzisă.

Chiciura reprezintă o masă cristalină, albă, sfărâmicioasă, cu aspect de zăpadă, cu o structură foarte

fină; ea se formează direct pe plante şi pe diferite obiecte din natură, sub forma unui manşon sau strat

alcătuit din ace fine de gheaţă, dispuse perpendicular pe suprafeţe, care se scutură uşor.

Depunerile lichide şi solide se formează cu ocazia invaziilor de aer mai cald şi umed ce se

deplasează peste regiuni în care vremea a fost rece în prealabil.

Poleiul este un strat compact de gheaţă densă, transparentă sau opacă, care se depune, uneori, în

anotimpul rece, pe sol, arbori, alte obiecte; fenomenul se produce prin îngheţarea picăturilor de ploaie

suprarăcite care cad pe suprafeţe cu temperatura cuprinsă între +0,1°C şi -1°C.

2.3.Condensarea vaporilor de apă în stratul inferior al atmosferei

Acumularea picăturilor de apă şi a microcristalelor de gheaţă, rezultate din condensarea şi

depunerea VA, în stratul de aer din imediata apropiere a suprafeţei terestre sau a unei suprafeţe

acvatice micşorează transparenţa aerului şi vizibilitatea:

- dacă vizibilitatea, în direcţie orizontală, este sub 1 km, fenomenul poartă numele de ceaţă;

- dacă vizibilitatea, în direcţie orizontală, este sub 10 km dar peste 1 km, fenomenul poartă numele de

aer ceţos;

- dacă vizibilitatea, în direcţie orizontală, este mai mare de 1 km dar mai mică de 10 km datorită

acumulării de impurităţi solide, fenomenul poartă numele de pâclă.

Ceaţa este alcătuită din picături foarte fine de apă sau din microcristale de gheaţă sau din ambele,

funcţie de temperatura din timpul condensării, care plutesc în aer; cantitatăţile de apă conţinute de

ceţuri sunt foarte mici (0,02 - 1 kg/m3) şi cresc cu temperatura. După încălzirea solului ceaţa se

AGROMETEOROLOGIE

83

transformă în nor stratus.

2.4.Condensarea vaporilor de apă în atmosfera liberă. Norii.

Atunci când condensarea VA se produce la înălţime, în atmosfera liberă, acumularea produselor

primare de condensare duce la formarea norilor. Norul reprezintăun volum din atmosferă în care sunt

întrunite condiţiile de condensare a VA. Din punct de vedere constitutiv, nu este nici o deosebire între

ceaţă şi nor.

Clasificarea internaţionalăa norilor

Conform acestei clasificări, formele principale de nori sunt grupate în patru familii, fiecare

cuprinzând un anumit număr de genuri (indicate şi prin simboluri); fiecare gen, la rândul său cuprinde

mai multe specii şi varietăţi de nori.

A. Familia norilor superiori care cuprinde norii cu baza situată la peste 6000 m înălţime, cu

genurile:

I. Cirrus (Ci)

II. Cirrocumulus (Cc)

III. Cirrostratus (Cs)

B. Familia norilor mijlocii cu baza situată între 2000 m şi 7000 m, cu genurile:

IV. Altocumulus (Ac)

V. Altostratus (As)

C. Familia norilor inferiori cu baza sub 2000 m cu genurile:

VI. Stratocumulus (Sc)

VII.Stratus (St)

VIII.Nimbostratus (Ns)

D. Familia norilor cu dezvoltare verticală, cu baza de la 1000 m pânăla înălţimea norilor

superiori. Genuri:

IX.Cumulus (Cs)

X. Cumulonimbus (Cb)

Fiecare gen sau tip fundamental se subdivide în specii şi varietăţi.

Nebulozitatea. Mersul zilnic şi anual al nebulozităţii.

Gradul de acoperire al cerului cu nori poartă numele de nebulozitate. Ea se stabileşte vizual şi se

exprimă în zecimi de cer acoperit, din totalul de zece zecimi cît reprezintă întreaga suprafaţă a bolţii

cereşti, până la orizont; altă unitate de apreciere este optimea.

Mersul zilnic al nebulozităţii depinde de tipurile de nori şi de evoluţia lor, iar mersul anual de

condiţiile climatice zonale şi regionale.

AGROMETEOROLOGIE

84

3. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE (P)

Totalitatea particulelor de apă, lichidă sau solidă, care cad din nori izolaţi sau din sisteme noroase şi

ating suprafaţa terestră formează precipitaţiile. Cantitatea de precipitaţii (CDP) se măsoară în mm. Un

mm cantitate de precipitaţii reprezintă cantitatea de apă, provenită din precipitaţii, care, dacă nu s-ar

infiltra în sol, nu s-ar scurge pe pantă şi nu s-ar evapora, ar forma pe o suprafaţă plană orizontală cu

aria de 1 m2 un strat cu grosimea de 1 mm.

1 mm de precipitaţii este echivalent cu 1 l/m2.

3.1. Măsurarea cantităţii de precipitaţii

In SM se înregistrează suma zilnică a CDP şi se calculează sumele decadice, lunare şi anuale; se

mai notează numărul de zile cu P ≥1mm şi cantitatea 0,0 mm (sub limita de precizie a măsurătorilor).

Măsurătorile de fac cu pluviometrul. Acesta este un dispozitiv extrem de simplu, uşor de confecţionat

AGROMETEOROLOGIE

85

din tablă zincată: o suprafaţă receptoare (aria sa este singura “caracteristică tehnică”) care se termină,

în partea inferioară, în formăde pâlnie, colectează apa din precipitaţii într-un vas colector având

orificiul colector de diametru mic; apa este apoi transvazată într-o eprubetă pluviometrică gradată

direct în l/m2. Practic, este de ajuns să se determine câţi litri de apă V s-au strâns de pe o suprafaţă

colectoare cu aria S în m2; împărţind V (litri) la S (m2) se obţine un număr de litri/m2, adică CDP.

Staţiile automate înregistrează CDP cu ajutorul unui traductor care basculează atunci când a colectat

0,1 mm (sau 0,2 mm), “numărând” electronic de fapt câte goliri s-au produs pe durata precipitaţiei.

In afară de sumele diurne ale CDP, mai prezintă interes sumele decadice, lunare, sezonale, anuale,

precum şi mediile multianuale corespunzătoare.

Clasificări

Dupăstarea de agregare, precipitaţiile pot fi: lichide (ploaie), solide (zăpada, măzărichea, grindina)

sau mixte (lapoviţa). Roua, bruma, chiciura nu sunt precipitaţii propriuzise; ele sunt numite

precipitaţii orizontale.

Ploaia este alcătuitădin picături de apăcu diametrul de 0,5 ÷ 5 mm. Cade din norii nimbostratus,

cumulus şi altostratus.

Zăpada este o precipitaţie solidăalcătuitădin cristale fine de gheaţă, ramificate stelar sau uneori

neramificate, cu simetrie hexagonală şi cu mărimi diferite. La temperaturi mai mici de 0°C, nu prea

joase, cristalele se pot suda şi aglutinarea lor prin coalescenţă duce la formarea fulgilor de zăpadă.

Lapoviţa este o cădere concomitentăde fulgi de zăpadăşi de picături de ploaie. La latitudini mijlocii

şi superioare, lapoviţa constituie o fazăintermediarăîn procesul de genezăa ploii (zăpadăiniţială, pe

durata căderii, se topeşte).

Măzărichea moale este o precipitaţie solidăsub formăde granule mate, sferice, uneori conice,

afânate, sfărâmicioase, cu aspect de zăpadă, cu diametrul de 1 - 5 mm. Atunci când diametrul

granulelor este sub 1 mm, ea se transformăîn zăpadăgrăunţoasă. Cade iarna din norii stratiformi în loc

de burniţăşi are aspectul granulelor de griş. Măzărichea tare cade sub formăde grăunţe de

gheaţăsferice sau neuniforme, uneori conice, parţial transparente, având un miez albicios opac; sunt

dure şi sar atunci când ating suprafaţa solului.

Ploaia îngheţatăse produce prin îngheţarea, înainte de a atinge solul, picăturilor de ploaie ce străbat

un strat atmosferic inferior cu temperatura negativăşi este compusădin granule sferice de

gheaţătransparentă, cu diametrul de 1 - 3 mm.

Grindina este alcătuitădin sfere sau fragmente de gheaţă, de diferite forme, cristalizate sau amorfe,

cuprinse între 5 şi 50 mm, uneori chiar mai mari (excepţional, peste 300 g). Grindina cade din norii

Cumulonimbus numai în sezonul cald, însoţind aversele de ploaie.

Acele de gheaţăsunt cristale de gheaţăfoarte mici, neramificate, în formăde solzi sau bastonaşe

hexagonale, care se formeazăiarna; la temperaturi joase ele se menţin timp îndelungat în stare de

AGROMETEOROLOGIE

86

plutire în aer.

Din punct de vedere al duratei şi al intensităţii se pot deosebi trei categorii de precipitaţii:

precipitaţii continue, averse şi burniţe.

Precipitaţiile continue cad din norii sistemelor noroase frontale, îndeosebi ale fronturilor calde şi

sunt extinse pe suprafeţe de ordinul sutelor de mii de km2. Sunt precipitaţii de intensitate moderată,

uniforme şi de lungădurată, alcătuite din picături de ploaie sau fulgi de zăpadăde mărime mijlocie. Cea

mai mare parte a precipitaţiilor care cad la latitudini mijlocii sunt de acest tip.

Aversele sunt precipitaţii de duratămai scurtă, de obicei de mare intensitate (peste 1 mm/min), care

cad din nori convectivi (Cb). Se declanşeazăşi se opresc brusc, cu variaţii mari şi repezi de intensitate.

Burniţa este alcătuitădin picături extrem de mici de apă, dese, care cad din norii Stratus, mai rar

Stratocumulus şi din ceţuri. Viteza foarte micăde cădere a picăturilor dăimpresia plutirii acestora în aer.

REZUMAT

• Umiditatea aerului; mărimi care caracterizeazăumiditatea aerului.

• Determinarea umidităţii aerului în SM.

• Condiţiile condensării vaporilor de apă(VA) din atmosferă.

• Condensarea VA din atmosferăpe sol.

• Condensarea VA din atmosferăîn stratul inferior al atmosferei.

• Condensarea VA în atmosfera liberă; clasificarea internaţionalăa norilor.

• Precipitaţii atmosferice: definiţie, unitatea de măsurăpentru cantitatea de precipitaţii, măsurarea

CDP în SM, clasificări, tipuri principale.

EXERCIŢII

1. Intr-un depozit de produse agricole (fructe, cartofi,...) umezeala absolutăa aerului este aprox.

constantă, ziua şi noapte, egalăcu 0,1 kg vapori de apăpe m3 de aer. Datoritălivrărilor zilnice foarte

frecvente, iarna în timpul zilei temperatura aerului în depozit scade destul de mult, iar noaptea, nefiind

activitate, creşte la fel de mult. Ce se întâmplăcu umiditatea relativăa aerului?

EVAPORAREA

Asupra mărimii evaporaţiei influenţeazăfactori extrem de diferiţi: formula lui Dalton

aratăprincipalii factori meteorologici de care depinde evaporarea apei conţinutăîntr-un vas descoperit:

v = K S (F-f) /p

în care: v=cantitatea de apăevaporatăîn unitatea de timp; (F-f)=deficitul de saturaţie, care creşte

odatăcu temperatura; p= presiunea atmosferică; K=un factor care depinde de starea de agitaţie a

EVAPORAREA ŞI EVAPOTRANSPIRAŢIA

CAPITOLUL V

REZUMAT CAPITOLUL IV

AGROMETEOROLOGIE

87

aerului; S= suprafaţa liberăa apei.

Apa evaporatăîntr-un timp dat, poate fi exprimatănu numai în grame, ci şi prin grosimea în

milimetri a stratului de apăevaporată. Trecerea de la un fel de exprimare la altul se face ţinând seama

căun strat de 1mm apăevaporatăcorespunde la un litru pe m.p.

Măsurarea apei evaporate. Evaporarea apei la suprafaţa solului depinde de felul solului, structură,

culoare, gradul de umezeală, dacăeste acoperit sau nu cu vegetaţie, de natura vegetaţiei. Pe de

altăparte, rezultatele depind şi de metoda, tipul instrumentului folosit precum şi de condiţiile de

instalare a instrumentului.

Determinarea cantităţii de apăevaporatăse poate face pe douăcăi:

A.- Prin calcul cu ajutorul unor formule empirice care ţin seama de factorii de care depinde

evaporarea (temperatură, deficitul higrometric, etc.).

B.- Prin măsurarea directă, cu ajutorul dispozitivelor numite evaporimetre.

B.- Eprubeta evaporimetrică(tip Piche) este o eprubetăde sticlăgradatăîn mm, începând de la

partea superioarăeste prevăzutăcu un inel, pentru fixarea în suportul respectiv cu gura în jos. Corpul

evaporator este o bucatăde hârtie, sugativăsau filtru, cu diametrul de 5 cm şi care este menţinutăetanş

la gura eprubetei prin intermediul unei garnituri metalice cu arc. Pentru determinarea evaporării se

procedeazăastfel: se umple eprubeta cu apădistilatăsau de ploaie şi se fixeazăla gura acesteia o hârtie

sugativă. Determinarea evaporării se reduce la măsurarea denivelării h1 (în mm) a apei din

eprubetăîntre douămomente succesive de observaţie. Aceastădenivelare este proporţionalăcu volumul

V al apei evaporate, adicăV=s1 h1 , s1 fiind suprafaţa interioarăa eprubetei.

Dar acelaşi volum s-a evaporat şi de pe suprafaţa s2 a sugativei: V = s2 h2, h2 este înălţimea stratului de

apăevaporatăîn mm ce trebuie aflată. Deci: s1 h1 = s2 h2, de unde h2 = (s1 /s2 ) h1; s1 /s2 = factorul

eprubetei.

Evaporimetrul de sol este format din doi cilindri de tablăgalvanizatăcare intrăunul în celălalt.

Cilindrul interior are baza făcutădin plasăcu ochiurile de 1 mm2. Marginea este îndoităpeste

cilindrul exterior, împiedicând pătrunderea precipitaţiilor în acesta. La partea superioarăcilindrul este

prevăzut cu nişte urechi pentru scoaterea şi introducerea lui în cilindrul exterior. ~n acest cilindru se

introduce un monolit din solul respectiv, fărăsăi se altereze structura, dupăcare se introduce în cilindrul

exterior. Cilindrul exterior, cu partea de jos compactă, se introduce în sol în aşa fel ca marginea lui

superioarăsăcorespundăexact cu nivelul solului.

~n cilindrul exterior se introduce vasul colector, iar apoi cilindrul interior cu monolitul de sol.

Observaţiile cu evaporimetrul se fac prin cântărirea zilnicăa cilindrului interior cu monolitul la ora 19.

Cântărirea se face cu o precizie de până la 5 g, ceea ce corespunde unui strat de apă evaporată de 0,1

mm. Diferenţa de greutate a monolitului de pământ, cantitatea de precipitaţii măsurată cu pluviometrul

şi cantitatea de apă înfiltrată, din vasul colector, permit să se determine valoarea apei evaporate din

AGROMETEOROLOGIE

88

evaporimetru. Dacă la evaporimetrul descris se adaugă un dispozitiv care măsoară şi apa ce se

infiltrează în sol, în urma precipitaţiilor, se obţine un evapolizimetru.

Determinarea cantităţii de apă evaporate se face astfel: se cântăreşte monolitul şi se găseşte masa

m1. Se introduce monolitul în cilindrul exterior care se îngroapă apoi în sol şi se lasă un anumit timp

(de ex. 24 ore). Se cântăreşte din nou monolitul şi se determină masa m2 şi se face diferenţa celor două

valori. Se determinăde asemenea cantitatea de apă infiltrată din colector “i” obţinută din diferenţa apei

din sol şi eventual cantitatea de precipitaţii “p” căzute în timpul considerat. Cantitatea de apă

evaporată este: e = (p-i)-(m2-m1). Diferenţa (m2-m1) este exprimată în grame, iar (p-i) în mm, se

transformă masa din grame în mm, împărţind valoarea ei la 50.

EVAPOTRANSPIRAŢIA.

Apa care intră în compoziţia ţesuturilor vegetale reprezintă apa de constituţie. Apa absorbită de

rădăcini care traversează planta şi este cedată atmosferei prin frunze, reprezintă apa de vegetaţie.

Acestora li se adaugă apa evaporatădin sol.

Cantitatea totală de apă evaporată, în condiţii naturale, prin transpiraţia plantei şi prin evaporare de

către sol, constituie evapotranspiraţia (ET). Evapotranspiraţia se exprimă în mm înălţime de apă în

unitate de timp.

Cantitatea de apă cedată atmosferei, teoretic, prin transpiraţia plantei şi prin evaporare din sol, de către

o cultură vegetală abundentă, în plină creştere, care acoperă total un sol bine aprovizionat cu apă,

reprezintă evaporaţia potenţială (Etp). ETp se calculează, plecând de la date meteorologice, după

formule diferite, cele mai folosite fiind formula lui Turc (potrivită pentru zone mari) şi formula lui

Bouchet (convenabilă pentru zone mici).

• Formula lui Turc permite evaluarea ETp (în mm) lunare sau decadice plecând de la 2 măsurători,

de temperatură şi de durată a insolaţiei:

ETp = α[ t / (t + 15)] ( Ig + 50)

în care: α=0,40 pentru ETp lunarăşi α=0,13 pentru ETp decadică; t=temperatura medie a aerului, în

adăpost, pentru o lună sau o decadă; Ig = valoarea medie, lunară sau decadică, a radiaţiei solare

globale, în cal/cm2/zi. Aceasta depinde de latitudine şi de durata lunară a unei zile şi se obţine cu

formula:

Ig = IgA [ 0,18 + 0,62 (h/H)]

unde: IgA este intensitatea radiaţiei solare care ar atinge solul în absenţa atmosferei; H este durata

totală a zilei, lunară sau decadală, în ore; h este durata insolaţiei, lunară sau decadală, în ore.

Formula lui Bouchet are avantajul că permite calculul ETp (în mm) de pe o zi pe alta, plecând de la 2

măsurători, temperatura şi evaporarea:

ETp = β.λ.Em

unde: Etp=evaporaţia potenţială în mm pentru o perioadă oarecare; Em= evaporarea măsurată în

AGROMETEOROLOGIE

89

adăpost cu un evaporimetru, în mm, în perioada considerată; β=coeficient care depinde de aparatură şi

de climat. In climat temperat, pentru un evaporimetru plasat în adăpost la 2 m de sol, pentru un vânt

sub 5 m/s, β = 0,37; λ = factor de corecţie funcţie de temperatura medie.

Formula lui Bouchet, ca şi formulele lui Brochet şi Gerbier, sunt expresii mai practice derivate din

formula universal utilizată a lui Penman.

Notăm cu ETpm valoarea măsuratăa Etp. Se poate scrie:

Etpm = Aportul prin ploi şi irigaţii - Drenajul măsurat

Evapotranspiraţia reală în câmp. ETpc constituie mărimea utilizată pentru a cunoaşte pierderea

teoretică de apă de ansamblul cultură-sol (ETp serveşte la calcularea bilanţului apei), dar aceasta nu

reprezintă decât o valoare medie, realitatea dintr-un anumit câmp cultivat fiind diferită.

Dacă solul este bine alimentat cu apă, ET nu depinde numai de condiţiile meteorologice ci şi de

covorul vegetal. Influenţa acestuia este descrisă cantitativ printr-un coeficient K, valoarea acestuia

fiind funcţie şi de condiţiile climatice locale. Se numeşte evaporaţie maximă(ETmax) sau reală-

maximă(ETrmax) cantitatea de apă evaporată de ansamblul sol-cultură într-o anumită fază de

vegetaţie: ETmax = K.ETp. Coeficientul K<1 în primele faze ale culturii, dar poate deveni >1 atunci

când aceasta ajunge la dezvoltare maximă.

• Dacă evaporarea apei din sol scade, fie pentru că solul se usucă, fie pentru că la suprafaţa sa se

formează un strat uscat care frânează pierderea de apă, evapotranspiraţia reală scade; ea devine

evapotranspiraţie redusă(ETr).

Dar această reducere a ET poate să fie provocată chiar de către plantă dacă aerul devine cald şi uscat,

altfel spus dacă ETp devine prea puternică: atunci plantele îşi limitează ele însele transpiraţia, deci

circulaţia apei care le traversează, prin închiderea corespunzătoare a stomatelor. Acest mod de a se

autoproteja are, însă, ca efect reducerea randamentului datorită lipsei de apă (vezi “perioadă critică” la

“Seceta”). Intotdeauna ETr ≤ ETmax.

Cantitatea de apă disponibilă. Pentru a satisface nevoile proprii, plantele pot dispune de 2 cantităţi

de apă:

- o parte provenind din ploile care se produc în perioada lor de vegetaţie, absorbită şi reţinută de stratul

de sol accesibil rădăcinilor;

- o parte provenind din umezeala acumulată în sol din iarnă.

Această a doua cantitate reprezintă rezerva utilă (RU). Ea reprezintă cantitatea de apă conţinută în

stratul de sol explorat de rădăcini, deci care poate fi furnizată plantei, între punctul de uscare şi punctul

de ofilire permanentă. Dar, pe măsură ce umezeala se apropie de punctul de ofilire, planta extrage din

ce în ce mai greu apa din sol, motiv pentru care s-a introdus noţiunea de rezervă uşor utilizabilă

(RUU); RUU reprezintă cantitatea de apă egală cu 1/2 sau 2/3 din RU, fie 1/4 ... 1/3 din umezeala

echivalentă. RU şi RUU sunt cu atât mai ridicate:

AGROMETEOROLOGIE

90

- cu cât solul are o textură fină şi un conţinut satisfăcător de humus;

- cu cât solul este mai profund şi cu cât culturile au o înrădăcinare mai adâncă;

- cu cât precipitaţiile din sezonul rece au fost mai abundente şi mai bine reţinute.

RUU (în mm) se calculează uşor cu formula empirică:

RUU = 3 x Da x Ue x H

unde: Da = densitatea aparentă a solului,

Ue = umezeala echivalentă în % raportată la sol uscat,

H = adâncimea stratului de pământ parcursă de rădăcini, în metri.

Deficitul de apă. Deficitul pluviometric (Dp), pe o perioadă de o decadă, o lună, sau mai multe luni,

reprezintă diferenţa între evaporaţia potenţială (ETp) şi cantitatea de apă provenită din precipitaţii (P):

Dp = ETp - P

Pentru soluri încă puţin acoperite de vegetaţie şi uscate la suprafaţă, Dp se poate calcula plecând de la

ETr:

Dp = ETr - P

Dar, o parte din apa din sol, RUU, poate fi utilizată pentru a acoperi acest deficit, fără să mai fie nevoie

de irigare. Pentru a ţine seama de acest fapt s-a introdus noţiunea de deficit agricol (Da), definit prin

relaţia:

Da = ETp (sau ETr) - P - a · RUU

Coeficientul a, cu valori între 0 şi 1, indică fracţiunea din RUU absorbită, care nu se doreşte să fie

reconstituită. Dacă irigaţiile nu constituie o problemă, nici tehnică, nici financiară, se ia k=0,

exprimând astfel faptul că se doreşte reconstituirea completă prin irigare a rezervei uşor utilizabile.

REZUMAT

• Evaporarea în condiţii de laborator (formula lui Dalton).

• Măsurarea evaporării: evaporimetrul PICHE, evaporimetrul de sol.

• Evapotranspiraţia, evapotranspiraţia potenţială, calculul ETp.

• Evapotranspiraţia potenţială măsurată (Etpm), evapotranspiraţia maximă Etmax.

• Cantitatea de apă disponibilă. Deficitul de apă: pluviometric şi agricol.

INTREB|RI

1. Ce se poate spune despre evaporarea în condiţii de laborator analizând formula lui Dalton?

2. Ce este evaporarea, evapotranspiraţia, evapotranspiraţia potenţială?

REZUMAT CAPITOLUL V

AGROMETEOROLOGIE

91

Vremea şi mersul vremii sunt determinate de însuşirile maselor de aer şi de deplasarea acestora.

Mase de aer

Masa de aer (MA) este un volum (o porţiune) extrem de mare din troposferă, cu o extindere orizontală comparabilă cu părţi mari ale continentelor şi oceanelor, caracterizat prin aproximativ aceleaşi valori ale elementelor meteorologice principale (temperatura, umezeala, gradul de trensparenţă) şi printr-o variaţie cvasiuniformă a acestora pe verticală. Caracteristicile meteorologice principale ale unei MA sunt dobândite în timpul formării sale, în contact, timp mai îndelungat, cu o suprafaţă activă omogenă (uscat, ocean). MA stagnează un timp mai îndelungat deasupra unor regiuni sau se deplasează şi se poate dezvolta orizontal pe distanţe de la câteva sute până la câteva mii de km; grosimea sa poate fi de la câţiva km până chiar la limita superioară a troposferei.

Orice anticiclon mai extins, care staţionează timp mai îndelungat deasupra unei regiuni oarecare, poate favoriza dezvoltarea unei mase de aer, dar acestea mai pot lua naştere şi în cadrul minimelor barometrice persistente. Formaţiunile barometrice mari, cu caracter staţionar, în care se dezvoltă şi din care pornesc masele de aer spre diferite regiuni, se numesc centri de acţiune ai atmosferei (Anticiclonul siberian, Anticiclonul canadian de iarnă, Anticiclonul Azorelor, Minima islandică ş.a.) Masele de aer, cu caracteristicile dobândite în contact cu suprafaţa terestră activă din regiunea în care s-au format, aflate în deplasare vor influenţa caracteristicile vremii din regiunile deasupra cărora se deplasează.

In interiorul aceleiaşi mase de aer instalate deasupra unei regiuni vremea este relativ uniformă.

Clasificarea maselor de aer

• După criteriul termic: mase de aer calde şi reci. O masă de aer caldă provine de la latitudini inferioare, se deplasează spre latitudini superioare şi ajunge în regiuni mai reci; ea determină încălzirea vremii. O mase de aer rece provine de la latitudini superioare şi pătrunde în regiuni mai calde, situate la latitudini mai joase; ea determină răcirea vremii.

• După natura suprafeţei terestre active deasupra căreia s-au format, deci după gradul lor de umezeală şi de impurificare, indiferent de latitudinea de origine şi de caracteristicile lor termice, masele de aer pot fi maritime şi continentale.

• După însuşirile lor termodinamice masele de aer se pot împărţi în stabile şi instabile. O masă de aer cald, ajunsă într-o regiune rece, în contact cu suprafaţa terestră, se răceşte de jos în sus. MA capătă o stratificaţie stabilă ceea ce nu favorizează dezvoltarea curenţilor de convecţie. In starturile inferioare răcite se produc condensări sub formă de ceaţă sau nori stratiformi care dau cel mult burnişe sau fulguieli slabe. Vremea este acoperită şi umedă.

MA rece, în deplasare deasupra unei regiuni mai calde, se încălzeşte de jos şi startificaţia devine instabilă, instabilitate mult accentuată de umiditate în cazul maselor de aer maritime. Stratificaţia instabilă favorizează mişcarea convectivă, formarea norilor Cumulus şi Cumulonimbus, precipitaţiile sub formă de aversă şi manifestările electrice.

In timpul deplasării dintr-o regiune geografică într-alta, masele de aer suferă o continuă transformare, schimbându-şi însuşirile lor fizice originale în contact cu noile suprafeţe active peste care ajung şi prin acţiunile reciproce cu alte mase de aer. Procesele de transformare a maselor de aer sunt foarte obişnuite; în orice moment, proprietăţile unei mase de aer – deci şi caracteristicile vremii pe care le determină în timpul deplasării – depind de sensul şi de gradul ei de transformare.

Tipuri geografice principale de mase de aer

CAPITOLUL VI VREMEA ŞI MERSUL VREMII

AGROMETEOROLOGIE

92

In Europa, inclusiv în România, masele de aer cele mai frecvente sunt: aerul arctic, aerul polar şi aerul tropical.

Aerul arctic (A) (continental arctic, maritim arctic) se formează în bazinul Oceanului Ingheţat de Nord; este cea mai rece masă de aer întâlnită în emisfera nordică şi este caracterizată prin temperaturi joase pe toată grosimea ei. Majoritatea “valurilor de ger” din timpul iernii din Europa, Asia şi America de Nord sunt consecinţa invaziilor acestei mase de aer.

Aerul polar (P) (continental polar, maritim polar), sau temperat, se formează la latitudini mijlocii fie prin încălzirea aerului arctic, fie prin răcirea aerului tropical. Masele de aer polare au o mare capacitate de transformare şi sunt caracteristice, în special, zonei temperate.

Aerul tropical (T) (continental tropical, maritim tropical) se formează în regiunile dominate de anticiclonii subtropicali pe Oceanul Atlantic şi pe continente. Este caracterizat prin temperaturi ridicate şi stabilitate mare.

Aerul ecuatorial (E) este singurul tip de masă de aer care nu ajunge în zona temperată.

Fronturile atmosferice

Schimbările neperiodice ale vremii pot fi determinate de intrarea în contact a două sau mai multe mase de aer cu proprietăţi diferite. Zona de tranziţie sau de separaţie dintre două sau mai multe mase de aer este denumită convenţional suprafaţă frontală sau front atmosferic. Fenomenele meteorologice care au loc în aceste fronturi se numesc fenomene frontale. Frontul atmosferic reprezintă un strat de tranziţie îngust – de ordinul sutelor de metri – ce poate fi redus doar în mod convenţional la o simplă suprafaţă. Intersecţia suprafeţei frontale cu suprafaţa orizontaţă terestră reprezintă linia frontului, sau, simplu, frontul.

Pentru un front este caracteristic faptul că, la trecerea dintr-o masă de aer într-alta, principalele

elemente şi procese meteorologice se schimbă aproape brusc, cu consecinţe directe asupra mersului vremii.

Procesul de formare a fronturilor atmosferice se numeşte frontogeneză.

Fronturile atmosferice principale sunt acelea care separă principalele tipuri geografice de mase de aer şi poartă numele uneia dintre masele separate. Se deosebesc frontul tropical (între aerul ecuatorial şi cel tropical), frontul polar (între aerul tropical şi polar), frontul arctic (sau antarctic) (între aerul polar şi arctic –sau antarctic). Fronturile principale sunt formaţiuni instabile atât în timp cât şi în spaţiu); ele apar şi dispar odată cu transformările suferite de câmpul baric şi de curenţi.

După durecţia de deplasare a fronturilor se disting: fronturi calde, care se deplasează spre masa de aer rece şi fronturi reci, care se deplasează spre masa de aer cald. Ambele tipuri sunt fronturi simple deoarece separă două mase de aer; se pot forma şi fronturi complexe care separă trei sau mai multe mase de aer (fronturile ocluse sau mixte, de tip cald sau rece).

După modul cum circulă aerul în zona frontului se deosebesc anafronturi, când aerul cald execută o mişcare de alunecare ascendentă pe deasupra suprafeţei frontale şi catafronturi, când aerul cald alunecă descendent pe suprafaţa frontală.

AGROMETEOROLOGIE

93

In general, fronturile se deplasează împreună cu masele de aer pe care le separă, în special paralel cu izobarele.

Frontul cald se formează atunci când o masă de aer rece staţionară este înlocuită cu o masă de aer cald; masa de aer cald (mai puţin dens) alunecă ascendent pe suprafaţa frontală (anafront), se răceşte astfel adiabatic cauzând condensarea vaporilor de apă. Ia naştere un sistem noros frontal caracteristic, de mare extensie, din care, în mod obişnuit, cad precipitaţii. Norii sistemului noros al frontului cald sunt de tip stratiform: partea anterioară este formată din nori cirrus izolaţi (Ci uncinus) urmaţi, mai jos, de cirrostratus, apoi la o altitudine mai mică de nori altostratus şi apoi nimbostratus. Din norii nimbostratus cad precipitaţii continue importante cantitativ.

Lăţimea transversală a sistemului noros poate atinge 900-1000 km. Iarna, precipitaţiile cad sub formă de zăpadă sau de ploaie suprarăcită (care poate forma polei la sol). Caracterul precipitaţiilor este liniştit, continuu, de durată, cu variaţii slabe de intensitate şi importante cantitativ. Totuşi sunt cazuri când frontul cald nu dă precipitaţii la sol.

La trecerea frontului cald peste o regiune oarecare, apariţia norilor cirrus prevesteşte apropierea frontului; după ei, cerul se acoperă treptat cu un strat continuu de nori cirrostratus, urmaţi de nori altostratus şi nimbostratus, din care cad apoi precipitaţii. In tot acest timp, presiunea scade lent şi uniform, scăderea maximă coincide cu zona precipitaţiilor. După trecerea liniei frontului presiunea scade mai puţin sau devine staţionară. Vântul are viteză redusă iar direcţia se roteşte treptat spre stânga, iar după trecerea liniei frontului se roteşte brusc spre dreapta şi slăbeşte în intensitate. In paralel, temperatura înregistrează o creştere progresivă, mai ales iarna; în dreptul zonei de precipitaţii se produce însă o scădere a temperaturii, care revine după trecerea liniei frontului.

După trecerea frontului, precipitaţiile încetează, cerul se înseninează, iar temperatura aerului rămâne ridicată.

Caractersitica generală a fenomenelor meteorologice la trecerea unui front cald o constituie precipitaţiile liniştite şi vânturile de slabă intensitate la sol; durata precipitaţiilor este, în medie, de 12-16 ore.

Aer Aer

Cald Aer cald Aer Rece Rece Anafront Catafront

AGROMETEOROLOGIE

94

Frontul cald Front rece de ordinul I

Frontul rece se dezvoltă atunci când o masă de aer rece, care înaintează, înlocuieşte – mai mult sau mai puţin brusc – o masă de aer cald. Masa de aer rece fiind mai densă pătrunde rapid sub masa de aer cald, în formă de pană ascuţită, forţând aerul cald să se înalţe. Această pătrundere violentă a aerului este asemănată cu un “val de aer rece”. Frontul capătă un caracter de anafront numai în partea lui anterioară, în vreme ce în partea sa superioară poate avea şi caracter de catafront. Fenomenele meteorologice caracteristice frontului rece apar pe o zonă relativ îngustă, limitată la imediata vecinătate a liniei frontului.

Fronturile reci care se deplasează cu o viteză mai mică prezintă, pe toată lăţimea, caracteristica unui anafront; ele se numesc fronturi reci de ordinul I. In cazul acestui front, pana de aer rece pătrunde din flanc sub aerul cald, care se deplasează aproape paralel cu linia frontului; aceasta din urmă intersectează izobarele sub un unghi ascuţit. Pe partea anterioară, abruptă a penei de aer rece, aerul cald este ridicat pe verticală într-o mişcare convectivă forţată. Răcirea adiabatică puternică determină condensarea intensă a vaporilor şi formarea norilor cumulonimbus, din care cad precipitaţii sub formă de averse ce se declanşează chiar în faţa liniei frontului. După linia frontului, aerul cald este antrenat într-o mişcare de alunecare ascendentă mai lentă; sistemul noros devine stratiform şi se etalează urmărind înclinarea suprafeţei frontale. Iau naştere formaţiuni de nori nimbostratus şi altostratus de care se leagă o zonă de precipitaţii continue şi generalizate cu caracter mai liniştit. Sistemul noros este încheiat uneori de nori cirrostratus. Se constată că sistemul noros al frontului rece de ordinul I, exceptând norii cumulonimbus din partea lui anterioară, prezintă asemănări cu frontul cald; deosebirea constă numai în succesiunea inversă a tipurilor de nori şi situarea zonei de precipitaţii în spatele liniei frontului. Zona de precipitaţii este mai îngustă decât cea a frontului cald, 100-150 km, rareori 250-300 km.

Fronturile ocluse (separă mai mult de două mase de aer) se caracterizează printr-o structură complexă, care rezultă din contopirea unui front rece cu un front cald: atunci când un front rece – cu viteză de deplasare mai mare – ajunge din urmă un front cald, masa de aer cald, situată între acesta şi masa de aer rece din faţă, este determinată să se ridice de la sol. Acest proces se numeşte ocluzie. Pana de aer rece din spatele frontului rece face joncţiunea cu pana de aer rece aflată înaintea frontului cald. In acelaşi timp se contopesc şi sistemele noroase ale celor două fronturi: norii stratiformi şi precipitaţiile liniştite ale frontului cald fuzionează cu norii convectivi şi aversle frontului rece.

AGROMETEOROLOGIE

95

Fronturi ocluse

Lanţurile muntoase exercită o acţiune perturbatoare asupra fronturilor atmosferice în deplasare, deformându-le atât pe verticală, cât şi pe orizontală.

CIRCULAŢIA GENERALĂ A ATMOSFEREI ÎN ROMÂNIA Patru forme principale ale circulaţiei aerului în stratele inferioare ale atmosferei au implicaţii directe

asupra vremii şi climei României (n. Topor, c. Stoica, 1965): circulaţia vestică, circulaţia polară, circulaţia tropicală, circulaţia de blocare.

Circulaţia vestică are o frecvenţă de 45% din totalul cazurilor şi reprezintă elementul preponderent în transformările atmosferice care au loc deasupra continentului. Aceasta are o mare persistenţă, atât în perioada caldă, cât şi în cea rece a anului şi poate dura mai multe zile în şir. Ea are loc în condiţiile existenţei unui câmp de mare presiune atmosferică deasupra părţii de sud a continentului şi a unei zone depresionare în regiunile nordice. Pentru teritoriul româniei, aceasta determină ierni blânde, în cursul cărora predomină precipitaţii sub formă de ploaie, iar vara, determină o mare variabilitate în aspectul vremii şi un grad accentuat de instabilitate, mai ales în regiunile nordice ale ţării.

Circulaţia polară reprezintă 30% din cazuri, fiind generată, de obicei, de dezvoltarea şi extinderea către islanda a anticiclonului azorelor. Deplasările maselor de aer şi ale perturbaţiilor atmosferice sunt orientate, în general, dinspre nord-vest spre sud-est. Această circulaţie antrenează, spre Europa centrală şi de sud-est, mase de aer de origine oceanică, de la latitudinile polare, care determină scăderea temperaturii, creşterea nebulozităţii şi căderea precipitaţiilor, mai ales sub formă de averse.

Uneori pot să apară cazuri în care dorsala acestui anticiclon se uneşte cu anticiclonul situat în mările polare nordice, sau cu cel staţionat deasupra platourilor înalte ale Groenlandei sau deasupra peninsulei scandinave, ceea ce face ca peste Europa centrală să pătrundă, dinspre nord, din bazinul polar, mase de aer care pot produce o scădere pronunţată a temperaturii. Pentru România, acest tip de circulaţie provoacă răcirile de primăvară-vară şi toamnă (milea ş.a., 1971), iar iarna, temperaturi foarte coborâte (îndeosebi în depresiunile intracarpatice) şi, uneori, căderi abundente de zăpadă, însoţite de viteze foarte mari ale vântului (100-150 km/h) care viscoleşte zăpada.

Circulaţia tropicală reprezintă 15% din cazuri. Aceasta se manifestă fie pe direcţia sud-vest, când aerul tropical trece pe deasupra Mării Mediterane, aducând o cantitate mare de vapori de apă, fie pe direcţia sud-est, când trece peste asia mică, ajungând deasupra României sub forma unui aer mai cald sau fierbinte, sărac în precipitaţii. În perioada rece a anului, transportul aerului cald din nordul africii peste mediterana determină apariţia în ţară a iernilor blânde şi, de cele mai multe ori, contribuie la căderea unor mari cantităţi de precipitaţii. Vara, transportul unor mase de aer fierbinte din sud-est determină vreme frumoasă şi deosebit de călduroasă şi secetoasă, iar cel de aer maritim tropical din sud-vest, vreme instabilă, cu averse şi descărcări electrice.

Circulaţia de blocare are loc când deasupra continentului european se instalează un regim de presiune ridicată care deviază perturbaţiile ciclonice care apar în oceanul atlantic către nordul şi nord-

AGROMETEOROLOGIE

96

estul Europei, blocând direcţia de deplasare spre partea centrală şi spre sud-est a acesteia. În aceste situaţii în regiunile centrale şi de sud-est ale continentului vremea este frumoasă, cu cer mai mult senin, călduroasă şi secetoasă, vara închisă şi umedă, dar cu precipitaţii neînsemnate, iarna. Fiecare dintre aceste patru tipuri principale ale circulaţiei aerului are, la rândul său, mai multe variante, în funcţie de poziţia şi de intensitatea principalelor sisteme barice (cicloni şi anticicloni), care le generează şi le influenţează permanent. Printre acestea menţionăm: anticiclonul azoric, ciclonul islandez, anticiclonul ruso-siberian, ciclonii mediteraneeni, cu frecvenţă mai mare, şi anticiclonul groenlandez, anticiclonul scandinav, anticiclonul nord-african şi ciclonul arab, cu frecvenţă mai mică. Influenţă importantă asupra româniei au numai câţiva dintre aceştia: anticiclonul azoric, ciclonul islandez, anticiclonul siberian (ruso-siberian sau asiatic) şi ciclonii mediteraneeni.

Unităţi agroclimatice în România. Plecând de la cerinţele plantelor de cultură faţă de condiţiile climatice s-a efectuat, la nivelul

ţării, o delimitare a unor zone relativ omogene din punct de vedere agroproductiv. Câmpia Banato-Crişană, caracterizată prin: - contraste termice şi pluviometrice mai puţin pronunţate; - regim termic şi de umezeală mai uniform repartizate în timp şi în spaţiu. Potenţialul termic este relativ ridicat atât iarna (temperatura medie în ianuarie este puţin mai

mică de -2°c în vest şi puţin mai mare în est), cât şi vara (suma temperaturilor medii zilnice mai mari de 10°c este de peste 3500°c în sud şi de peste 3500 °c în nord).

Trecerea de la iarnă la vară şi invers se face lent, primăverile fiind mai timpurii, iar iarna de scurtă durată. Resursele agroclimatice sunt dintre cele mai prielnice pentru marea majoritate a culturilor.

Câmpia Română şi Podişul Dobrogei. Aceste regiuni sunt caracterizate prin: - contraste termice pronunţate între vară şi iarnă şi între est şi vest; - bilanţ radiativ ridicat ( de peste 126 kcal/cm2), frecvenţă mare a timpului senin şi semisenin,

ceea ce determină un potenţial termic sporit (suma temperaturilor medii diurne mai mari de 10°c este de circa 3750 °c în sud şi de 3300°c în nord).

Alte caracteristici: precipitaţii sub 500 mm în est şi 500-600 mm în vest, cu mari fluctuaţii în timp; strat de zăpadă depus neuniform, datorită spulberării în est unde şi iarna este mai grea şi mai frecventă; în vest zilele de iarnă cu temperatura mai mare ca 0°c sunt mai numeroase, primăvara este mai timpurie, iar perioada propice vegetaţiei este mai lungă.

Din păcate, oscilaţiile mari de temperatură şi de umezeală determină variaţii mari de recoltă de la an la an. Cu toate acestea, potenţialul agricol este aproximativ ridicat şi chiar foarte ridicat în Bărăgan şi Dobrogea, unde clima are caracter arid, fapt ce se explică prin proprietăţile higrofizice superioare ale solurilor. Resursele agroclimatice sunt favorabile pentru porumb, grâu, floarea soarelui, lucernă, tutun şi mai puţin favorabile pentru cartof, fasole, cânepă, in şi alte plante sensibile la uscăciune şi secetă; în condiţii de irigaţii se pot obţine şi două recolte pe an.

Litoralul Mării Negre, cuprinzând zona aflată la 25-30 km de ţărm, este caracterizat prin contraste termice atenuate între vară şi iarnă, primăveri mai întârziate, toamne prelungite până în decembrie şi perioada de vegetaţie cea mai lungă din ţară. Deşi precipitaţiile sunt puţine (sub 400 mm anual) şi cu foarte mari variaţii neperiodice, umezeala mare (u > 80%) face ca plantele să sufere mai puţin de uscăciune. Această unitate agroclimatică se pretează la aceleaşi culturi ca şi precedenta.

Dealurile Banatului şi ale Crişanei au un regim termic mai moderat, cu inversiuni de temperatură, iarna, pe văi şi în depresiuni, fapt ce determină temperaturi mai mari pe versanţii superiori; nebulozitatea (peste 5,5 zecimi), umezeala (peste 80%) şi precipitaţiile (700-850 mm). Resursele climatice sunt mai bogate decât cele ale solurilor şi permit culturi de grâu, porumb, secară, orz etc. Datorită solurilor mai puţin fertile, potenţialul agroproductiv scade de la est spre vest.

AGROMETEOROLOGIE

97

Depresiunea Transilvaniei are resurse climatice mai constante în timp, dar repartizate neuniform datorită fragmentării reliefului şi altitudinii. Resursele termice sunt mai bogate în sud-vest unde se acumulează şi efectele de föhn, iar cele de umezeală în est şi nord-est.

Condiţiile agroclimatice cele mai prielnice pentru majoritatea culturilor (grâu de toamnă, orz de toamnă, mazăre, fasole, soia, cânepă, tutun, sfeclă de zahăr) se găsesc pe terenurile plane sau uşor ondulate din Câmpia Transilvaniei sub 400 m înălţime, gradul de favorabilitate scăzând din sud-vest spre nord-est. Inul şi cânepa găsesc condiţii prielnice în regiunile depresionare periferice.

In general, potenţialul agroproductiv este inferior celui din vest, dar poate fi ridicat prin lucrări agrotehnice alese corespunzător.

Podişul şi subcarpaţii Moldovei constituie o unitate cu resurse agroclimatice cu mari variaţii în timp şi spaţiu (climat continental cu influenţe excesive). Invaziile de aer rece, iarna, şi foarte cald, vara, pătrund pe văi, ceea ce determină contraste termice mai pronunţate pe fundul acestora, dar mai reduse pe versanţi. Resursele de umezeală sunt diminuate, iar fenomenele de uscăciune, de secetă şi cele din sezonul rece (îngheţ, brumă, polei etc.) Sunt mai frecvente decât în celelalte regiuni deluroase. Resursele climatice sunt mai puţin favorabile culturilor agricole, cu excepţia Câmpiei Moldovei, unde cerealele şi floarea soarelui găsesc condiţii la fel de favorabile ca în sud, iar leguminoasele condiţii superioare.

Podişul getic, subcarpaţii getici, subcarpaţii de la curbură reprezintă o unitate cu resurse agroclimatice bogate, favorizate de cantitatea de căldură şi de lumină mai mare şi de adăpostul Carpaţilor, fiind ferite de geruri mari, viscole şi vânturi reci. Resursele de precipitaţii bogate (500 - 700 mm/an) şi drenajul defectuos al solurilor de slabă calitate fac ca în lunci şi terase să fie prezent excesul de umezeală.

Regiunile acestea se pretează mai puţin la grâu, porumb, orz, cartofi etc, dar mai mult la pomi fructiferi şi mai ales la cultivarea viţei de vie ( mai ales unde au loc efecte de föhn).

Unităţi fenologice în România Principalele unităţi teritoriale relativ omogene din punct de vedere al momentului de producere

a aceleiaşi fenofaze, în ordinea întârzierii acesteia, sunt: * fenofaze foarte timpurii: câmpia de terase a dunării, partea de vest a câmpiei Banatului; * fenofaze timpurii: jumătatea sudică a Câmpiei Române, sud-vestul Dobrogei, câmpia înaltă

Banato-Crişană, culoarul Mureşului în aval de confluenţa cu Arieşul (până la circa 200 m altitudine); * fenofaze mai puţin timpurii: jumătatea de nord a Câmpiei Române, Dobrogea şi litoralul,

dealurile Banatului şi ale Crişanei (până la 300-500 m altitudine); * fenofaze normale: podişul getic, câmpia înaltă a Piteştiului, câmpia submontană de la

curbură, câmpia Siretului inferior, dealurile Covurluiului, dealurile Banatului şi Crişanei, dealurile din estul M.Apuseni (300-500 m altitudine);

* fenofaze mai puţin întârziate: subcarpaţii de la curbură, podişul central moldovenesc şi câmpia Moldovei (300-500 m altitudine);

* fenofaze târzii: subcarpaţii getici, munceii Argeşului, subcarpaţii de curbură (500-800 m altitudine);

* fenofaze foarte târzii: subcarpaţii Moldovei, subcarpaţii Transilvaniei, depresiunea Braşov (500-800 m altitudine).

AGROMETEOROLOGIE

98

I. TEMPERATURA

A - ACTIUNEA TEMPERATURII ASUPRA DEZVOLTARII

1.Termoperiodismul anual reprezintăsensibilitatea plantelor la alternanţa între o perioadă rece şi o

perioadă caldă.

• Unele specii sunt indiferente, sau puţin sensibile, la această nevoie de frig. Ele sunt numite

alternative. Este cazul grâului, al orzului de primavarăşi al unor graminee, care înfloresc chiar

semănate după trecerea iernii.

• Altele, dimpotrivă, au nevoie absolutăde frig. Este cazul sfeclei de zahăr şi al altor plante

bianuale care nu pot săînfloreascăîn primul an.

• Pentru alte specii, în sfârşit, frigul nu produce decât o accelerare a începutului înfloririi. Este

cazul majorităţii cerealelor de iarnă.

2.Vernalizarea desemneazăorice tratament prin frig, al seminţelor sau al plantelor. Distrugerea

frecventăa semănăturilor de cereale, datorităfrigului din timpul iernii, a facut ca ruşii săse intereseze de

tratamentul prin frig al cerealelor de iarnăpentru a le face sălege rapid în cazul semănăturilor de

primavară. Semănate primăvara, cerealele de toamnănecesitau un timp prea îndelungat pentru a lega,

ceea ce le expunea la pălire la sfârşitul primăverii sau la începutul verii. Procedeul, numit "iarovizare",

constăîn umezirea semiţelor, ceea ce antreneazăun foarte uşor demaraj al germinării, şi apoi în

supunerea, pe o anumitădurată, la frig. Normele variazămult dupătipul grâului şi, mai ales,

dupăvarietăţi. Iarovizarea este o vernalizare.

Alte exemple de vernalizare: forţajul lalelelor şi conservarea în camerărece a plantelor de căpşuni.

B - ACŢIUNEA TEMPERATURII ASUPRA CREŞTERII

1. Termoperiodismul zilnic. O plantăsupusăla aceeaşi temperaturănoaptea şi ziua creşte mai puţin

bine decât dacătemperatura nocturnăeste mai coborâta decât cea de zi.

2. Temperatura actioneaza asupra vitezei de crestere. Douăplante puse în aceleaşi condiţii de

umezealăşi de hrană, dar supuse la temperaturi diferite, vor atinge aceeaşi talie şi acelaşi randament,

dar cea care va beneficia de o temperaturămai ridicatăva atinge aceastătalie mai repede. Temperatura

acţioneazăasupra vitezei de creştere, altfel spus, asupra timpului necesar pentru a realiza aceastătalie.

3. Creşterea se opreşte sub un prag - zero-ul de vegetaţie, şi deasupra unui plafon. Creşterea este

slabăsau nulăatâta timp cât temperatura nu atinge un prag numit zero de vegetaţie. Acest prag este în

jur de: 0°C-pentru grâu şi alte cereale de toamnnă; 5°C pentru cerealele de primăvară; 6, 9 sau chiar

10°C pentru porumb, 10°C pentru sorg; 14°C pentru bumbac, etc....Deasupra acestui prag, planta

INFLUENŢA FACTORILOR CLIMATICI ASUPRA CREŞTERII ŞI DEZVOLTĂRII

PLANTELOR

CAPITOLUL VI

AGROMETEOROLOGIE

99

creşte cu atât mai repede cu cât temperatura este mai mare, pânăla un plafon peste care creşterea este

stopatăde reacţia plantei la excesul de căldură: 25-30°C pentru culturile din zona temperată, cu

diferenţe între specii şi soiuri.

4. Suma temperaturilor : măsurăa creşterii şi a dezvoltării.

Intre acest prag şi plafon, creşterea este proporţionalăcu temperatura. Pentru a urmări creşterea şi

dezvoltarea culturilor, se adunătemperaturile medii diurne, mai mari decât zero-ul de vegetaţie, pe o

anumităperioadă, rezultatul fiind numit suma temperaturilor pentru perioada respectivă; perioadele de

interes pot fi diferitele fenofaze ale culturii sau chiar întreaga perioadăde vegetaţie.

Se pot astfel aprecia: exigenţele totale de căldurăale unei anumite culturi sau ale unei anumite varietăţi;

starea de avansare a culturii în curs, în raport cu necesarul său total de căldură.

II. LUMINA

A. ACTIUNEA LUMINII ASUPRA DEZVOLTARII:

FOTOPERIODISMUL

Se numeşte fotoperiodism, sensibilitatea plantelor la duratele variabile ale zilelor şi ale

nopţilor. Aceste durate influenţeazăasupra dezvoltării diverselor organe: dormanţa sau ecloziunea

mugurilor, tuberizarea, căderea frunzelor şi, mai ales, înflorirea. Din punctul de vedere al

fotoperiodismului, se pot distinge plante de zile scurte, plante de zile lungi si plante indiferente.

1. Plante de zile scurte. Se ştie căplantele de crizantemănu înfloresc pâna la aprox. 1 noiembrie. Dar,

daca se reduce în mod artificial durata zilei la 8 ore începand de la repicarea acestor plante, ele

infloresc în iulie, cu o sumăa temperaturilor de patru ori mai mică! Crizantema este deci o planta

tipicăde zile de scurtădurată, adicăa cărei înflorire este indusăde reducerea iluminatului.

2. Plante de zile lungi. Grâul de toamnăeste tipul de plantăde zile lungi: înflorirea sa este

favorizatăde creşterea duratei zilei. Din acest motiv, limita de nord a acestei culturi urcăfoarte sus. Intr-

adevar, cu cât urcăm către nord, cu atât este disponibilăo cantitate mai micăde caldură, dar cu atât

creşte durata zilei, ceea ce accelereazăînflorirea şi deci creeazăposibilitatea de a fi cultivat.

Măslinul este deasemenea o plantăde zile relativ lungi. Dar arealul său nord este limitat de cerinţele de

căldură. Incercările de cultivare a măslinului mai la sud de regiunea mediteraneană, în zona tropicală,

au fost infructuoase: arborele creşte dar produce puţine flori şi fructe, căci cu cât ne apropiem mai mult

de ecuator, cu atât durata zilei scade şi devine egalăcu cea a nopţii.

Fotoperiodismul explicăde ce sunt dificil de cultivat anumite culturi la alte latitudini decât cele de

unde sunt ele originare. Porumbul, de ex., plantăde origine tropicală, deci de zile scurte, a trebuit sa

sufere o lungăselecţie pentru a putea cultiva la latitudini mai mari. Acelaşi efort se face şi pentru soia.

4 - Efectul combinat temperatura - durata a zilei. Pentru anumite culturi, cerinţele fotoperiodice se

adaugănevoilor de vernalizare. Este cazul grâului de toamnăcare cere pentru a înflori repede mai întâi

AGROMETEOROLOGIE

100

acţiunea frigului, apoi creşterea duratei zilei, şi, în acelaşi timp, creşterea temperaturii. Influenţa

creşterii duratei zilei şi a celei a temperaturii depind de varietate: o varietate precoce de grâu este mai

sensibilădecât o varietate tardivă, fie la creşterea duratei zilei, fie la cea a temperaturii.

Aceeaşi cerinţa a succesiunii frig-zile lungi se observăla gramineele furajere:

La graminee, inducţia floralăse deruleazăîn doi timpi: inducţia primară, mai ales datoratăfrigului,

fărăîndoialăşi zilelor scurte; inducţia secundarădatoratăcreşterii lungimii zilelor. Aceastăsuccesiune

explicăde ce toţi lăstarii din acelaşi picior de graminee vor urca în acelaşi timp, deşi unii, mult mai

tineri, au o duratăa inducţiei primare foarte scurtă. Inducţia secundarădatoratăzilelor lungi

asigurăgruparea lăstarilor primăvara.

B - ACTIUNEA LUMINII ASUPRA CREŞTERII : FOTOSINTEZA

Influenţa factorilor climatici asupra intensitaţii fotosintezei.

1. Influenţa conjugatăa conţinutului de CO2 din aer şi a intensităţii luminoase. O mărire a

conţinutului de CO2 permite creşterea intensităţii fotosintezei. Este unul dintre efectele favorabile ale

serelor, care menţin la dispoziţia plantelor dioxidul de carbon emis de sol şi prin respiraţia plantelor. In

anumite cazuri conţinutul de CO2 este mărit în mod artificial.

2. Randamentul fotosintezei. RS din domeniul vizibil, singura susceptibilăde a avea rol în

fotosinteză, reprezintă45%. Aproape 80% din aceste radiaţii, adică35% din radiaţia globalăce ajunge la

sol, sunt absorbite de către frunzăşi utilizabile pentru fotosinteză. Cloroplastele absorb aceste

radiaţii mai ales în domeniile culorilor albastru şi roşu. Fotosinteza cuprinde douăfaze: o reacţie de

luminăsau fotochimica, a cărei intensitate depinde de energia luminoasăprimită, şi nu de temperatură;

o reacţie de întuneric sau enzimatică, care depinde de intensitatea fazei fotochimice, de aportul de

dioxid de carbon, de temperaturăşi de starea de turgescenţăa celulelor. In cursul acestor faze

randamentul energetic al fotosintezei evolueazăastfel:

a) Randamentul luminii absorbite de celula clorofilianăeste în medie de 20% (10-40%). Altfel

spus, 20%, în medie, din energia luminoasăvizibilăabsorbităde frunzăeste transformatăîn energie

chimică. Dar, dacăeste raportat la întreaga frunză, la suprafaţa cultivată, sau la suprafaţa terestră, acest

randament devine mult mai mic.

b) Randamentul energetic la scara frunzei devine 35% x 20% = 7%. Aceastăvaloare medie poate

varia de la 2-3% pânăla 12-15% în cazurile următoare:

- La intensităţi luminoase foarte slabe (2000 lux), energia fixatăîn raport cu energia primităde

frunzăpoate atinge cifre ridicate: 12-15%, cu o aprovizionare perfectăcu apă, dioxid de carbon,

elemente minerale.

- Pe masurăce intensitatea luminii creşte, aceastăaprovizionare poate sănu fie suficient de rapidăşi

coeficientul de conversie energeticăscade (cu toatăcreşterea importantăîn valoare absolutăa

AGROMETEOROLOGIE

101

fotosintezei): pentru multe plante din zonele temperate (grâu, trifoi alb, trifoi violet...) frunza atinge

punctul său de saturaţie în luminăla cca. 20-30000 lux, în timp ce într-o zi însorităde varăintensitatea

luminoasăpoate atinge 90000 lux. Randamentul energetic al fotosintezei scade atunci la 2-3 % din

energia primită. Dimpotrivă, gramineele de origine subtropicală, porumbul, sfecla de zahăr, sorgul…,

continuăsă-şi măreascăactivitatea lor fotosinteticăpânăla 60 000 lux, şi pot săatingăla aceastăiluminare

coeficienţi de conversie de 5-6% din energia primită.

Acest coeficient de conversie este un caracter genetic care poate fi ameliorat prin selecţie. Dar, în

mod evident, acest coeficient depinde mai ales de satisfacerea cerinţelor plantei, care se pot

comporta ca factori limitanţi (apa, CO2, elemente minerale): în acelaşi timp cu creşterea intensităţii

luminoase, creşte temperatura zilei şi adesea vântul. Închiderea stomatelor, reacţie de apărare a plantei

la uscăciune, închide şi aprovizionarea frunzei cu CO2, de unde scăderea fotosintezei. La fel se

întâmplăşi din cauza aprovizionării insuficiente cu apă.

c) Fotosinteza netă este diferenţa SINTEZĂ CLOROFILIANĂ - PIERDERI PRIN RESPIRAŢIE

(noaptea). Aceste pierderi sunt estimate în 24 ore la 1/3 din energia fixată, ceea ce este considerabil

dar inevitabil.

d) Randamentul energetic al fotosintezei la scara unei culturi. O culturăreprezintăo

superpoziţie de frunze a căror suprafaţătotalăeste superioarăcelei a câmpului cultivat. Se

numeşte indice foliar raportul dintre suprafaţa totalăa frunzelor şi suprafaţa terenului ocupat. Pe durata

ciclului de vegetaţie, acest indice creşte începând de la 0. In acelaşi timp, procentul de energie

incidentăabsorbităde cultură. Dar, în acelaşi timp în care frunzele se întreţes, ele se acoperă, îşi fac

umbră, sunt mai puţin luminate, ceea ce, făcând săscadăintensitatea luminoasăprimită, creşte

randamentul fotosintezei; pânăla un prag sub care, din lipsăde lumină, randamentul fotosintezei scade

din nou. Dacă, de ex., o frunzăizolatăîn plinăluminănu converteşte energia primitădecât cu un

coeficient de 3%, frunzele mai puţin expuse fac conversia cu un coeficient de 5-6%. Totuşi, ceea ce

face săscadăcel mai mult randamentul fotosintezei pe unitatea de suprafaţăcultivată, este perioada de

întrerupere a culturii; din acest motiv, conversia de energie luminoasăpe cultură, redusăla unitatea de

suprafaţă, va scădea la 1-2% şi chiar sub 1%.

3. Creşterea randamentului conversiei energiei solare de către plantele cultivate se poate realiza

prin:

a) Ameliorarea randamentului fotosintezei, ce se poate realiza:

• Printr-o expunere mai bunăa învelişului foliar la radiaţia solară:

-anumite varietăţi au un port care expune cu mai multăregularitate frunzele la soare.

• Prin asigurarea unei aprovizionări optime a culturii vegetale cu apăşi elemente minerale. Dar

trebuie ca şi costul energetic al acestor aporturi (îngrăşăminte şi irigaţii) săfie inferior randamentului

energetic obţinut.

AGROMETEOROLOGIE

102

• Prin protecţia culturilor vegetale contra închiderii premature a stomatelor sub efectul căldurii

şi al vânturilor uscate (perdelele de protecţie).

b) Mărirea duratei fotosintezei în câmp. Altfel spus, a mări în timp fotosinteza şi pentru aceasta

a căuta menţinerea pe câmpuri a unui covor vegetal:

• de culturi ascunse sau chiar succesiunea de 2 culturi pe an;

• de culturi permanente, ca păşunile din zona temperată(pajiştile, fâneţele).

c) Mărirea întinderii fotosintezei. Altfel spus, mărirea în spaţiu. Trebuie săse considere

agricultura sub toate formele (inclusiv împăduririle) ca unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru a

asigura simultan:

• fixarea energiei solare;

• epurarea aerului, prin absorbţia CO2 şi eliberarea oxigenului;

• conservarea solurilor şi regularizarea regimului apelor şi chiar, parţial, a climatului, în anumite

condiţii,.

Plecând de la aceastăconstatare, ar fi de preferat o politică de “punere în vegetaţie” într-o

opticăproductivăşi ecologică:

• culturi alimentare, utilizabile de către om în mod direct sau dupătransformare industrială.

• culturi furajere celulozice care trebuie sătreacă, cu tot randamentul redus care rezultă, prin tubul

digestiv al ierbivorelor;

culturi industriale, în sensul propriu al termenului: surse de materii prime şi de energie.

III. APA. ACţIUNEA LIPSEI SAU EXCESULUI DE APĂ

A - APA ŞI DEZVOLTAREA PLANTELOR

1. În câteva cazuri o anumită“nevoie de uscăciune” favorizeazăînceputul înfloririi. Este cazul, de

ex., lucernei, al arborior fructiferi: seceta favorizeazăinducţia florală. Un exces de apăîn perioada de

înflorire se traduce şi printr-o pierdere de polen, sau prin proasta fecundare a florilor.

2) Adesea, lipsa de apăacţioneazădefavorabil asupra începutului înfloririi, limitând numărul de

buchete florale formate, sau numărul de flori fecundate.

Perioada în care seceta poate perturba cel mai mult începutul înfloririi, fecundarea, deci

randamentul, este numită“perioadăcritică”. Ea este mai scurtădacăplanta nu emite decât o

singurăinflorescenţăsau spic (cazul porumbului) şi, cu atât mai lungă, cu cât înflorirea este mai

etajată(sorg, soia…).

Incidenţa secetei este în mod evident mai gravăîn primul caz decât în al doilea: o plantăcu o

singurăinflorescenţăsau spic nu poate prinde fecundarea sa dacăeste perturbatăde secetă, în timp ce o

plantăcu înflorire etalatăpoate beneficia de o perioadămai umedăcare săsucceadăsecetei pentru a emite

AGROMETEOROLOGIE

103

şi fecunda noi flori, şi a compensa astfel (mai mult sau mai puţin) efectul secetei.

B - APA ŞI CREŞTEREA

1. Coeficientul de transpiraţie sau eficienţa apei

Datele experimentale conduc la douăconstatări importante:

* anumite culturi exportămai multăapădecât altele;

* acest export se repartizezăpe perioade foarte diferite, dupăcum este vorba de culturi cu sezon de

vegetaţie scurt sau lung. Cantitatea de apă pe care o evaporăplanta pentru a sintetiza 1 g de SU este

variabilăcu cultura şi este denumităcoeficient de transpiraţie. Valoarea sa, întotdeauna importantă,

oscileazăîntre 300 şi 700 g de apă/g de SU formată.

Aceastăcantitate depinde de specie dar şi de:

-abundenţa apei în sol: planta face un “consum de lux” dacăsolul este foarte umed. Drenajul

micşoreazăconsiderabil coeficientul de transpiraţie.

-bogăţia solului şi fertilizarea: îngrăşământul micşoreazăcoeficientul de transpiraţie.

Coeficientul de transpiraţie mai este numit “EFICIENŢA APEI”. Eficienţa apei este cu atât mai

puternicăcu cât cererea este mai slabă. Altfel spus:

-când cererea este slabă(iarna), datorităunei evapotranspiraţii slabe, creşterea ierbii este, în general,

slabădin lipsăde căldurăşi de lumină. Dar greutatea de SU formatăîn raport cu apa consumatăeste

mare: eficienţa apei este ridicată;

-atunci când cererea este medie (primăvara), eficienţa apei este medie, şi cum aprovizionarea cu

apăşi factorii de producţie, ca temperatura şi iluminarea sunt buni, producţia de SU este, în general,

la maximul său.

2 - Plantele răspund în mod diferit la lipsa de apă

Datele experimentale aratăîn creşterea unei plante intervin douăstadii:

- întâi o creştere foarte activăa organelor vegetative: rădăcini, tije, frunze…;

-apoi o creştere foarte activăa organelor reproducătoare, florile, apoi seminţele sau fructele.

Dar efectul lipsei apei asupra creşterii totale a plantei, şi în definitiv asupra randamentului său, se

repercuteazăîn mod diferit, dupăfelul culturilor:

-unele, am văzut, au posibilităţi slabe de a-şi redobândi randamentul dacăo perioadăumedăsuccede

unei secete ce atinge planta în “perioada critică”, căci seceta a perturbat atunci nu numai creşterea dar

şi dezvoltarea însăşi a organelor florale. Este cazul tipic al porumbului, incapabil să-şi recâştige ca

urmare a ploilor din septembrie o secetădin iulie şi august;

-altele au posibilităţi mai bune de recâştigare a randamentului: acestea sunt fie cele care au o

înflorire etajată, fie cele de la care se recolteazănu boabele ci organele vegetative. Este cazul sfeclelor

de zahăr sau furajere şi al plantelor din fânaţuri. Oprirea vegetaţiei, legatăde secetă, poate fi urmatăde o

bunăreluare odatăcu reântoarcerea ploilor. De unde cea mai mare regularitate a randamentuli sfeclelor

AGROMETEOROLOGIE

104

faţăde porumb.

Dar consecinţele lipsei de apădepind de asemenea şi de aptitudinea culturii de a utiliza apa din sol,

de unde importanţa înrădăcinării:

-plantele cu înrădăcinare puternicărezistămult mai bine la secetădecât cele cu înrădăcinare mai

slabăşi care se reînnoieşte în fiecare vară;

-floarea soarelui, prin înrădăcinarea sa puternică, cerealele de toamnăcare au mai mult timp decât

cerealele de primăvarăpentru a-şi coborâ profund rădăcinile, rezistămai bine la secetă.

O înrădăcinare care depinde şi de lucrările solului: lucrările care limiteazăînrădăcinarea, măresc

sensibilitatea culturilor la secetă.

APA ŞI CALITATEA PRODUCŢIEI VEGETALE

Calitatea majorităţii produselor vegetale depinde de existenţa, în anumite perioade ale dezvoltării

plantelor, unui anumit grad de secetă. Dăm, în continuare, câteva exemple:

a) Conţinutul în zahăr al sfeclei de zahăr este înbunătăţit de o anumităsecetăşi de asemenea aceste

rădăcini sunt mai hrănitoare în anii secetoşi. Totuşi, şi apa poate ameliora cantitatea de zahăr.

b) Creşterea excesivăa celulelor fructelor dăuneazăgustului şi procesului de conservare; din acest

motiv se încearcăsăse obţinăfructe a căror mărime sădepindămai mult de diviziunea celularădecât de

creşterea acestora. Aceastăcreştere excesivăeste determinatămai ales de irigaţii efectuate cu întârziere

şi de potasiu (potasiul dilatăcelulele), de unde necesitatea găsirii, pentru fiecare specie, perioadelor

celor mai favorabile pentru irigare, a dozelor optime, a unor tehnici care economisesc apa.

c) In viticulturăpare admis faptul căexistăun raport invers între aportul de apăşi calitatea vinului. Cu

toate acestea, existăunele soiuri nobile pentru care conţinutul în zahăr al mustului (sau gradele

alcoolice probabile) creşte moderat cu cantitatea de apăutilizatăde plantă; invers existăalte soiuri

tradiţionale pentru care conţinutul în zahăr scade atunci când creşte alimentarea cu apă. Pentru alte

soiuri aportul de apă, mai întâi, măreşte coeficientul de zahăr, apoi, dacăacest aport mai creşte, îl face

săscadă.

In realitate calitatea produselor vegetale depinde de interacţiunea a numeroşi factori: apa, soiul şi

varietatea, solul, insolaţia şi temperatura, suprafaţa foliarăşi deci tehnicile de tăiere, etc.

IV. VANTUL

La viteze moderate, efectul său este benefic; el favorizezăschimburile de vapori de apă, de gaze

(CO2, O2) între organele vegetative şi mediul înconjurător; Consecinţele nefaste asupra vegetaţiei sau

solului nu se produc decât începând din momentul în care frecvenţa şi viteza sa sunt ridicate; acţiunea

sa devine mai nefavorabilădacăse considerădiseminarea posibilăa sporilor de ciuperci, a insectelor

parazite şi a eventualilor poluanţi atmosferici.

Atunci când vântul atinge o anumităforţă, el exercită3 categorii de efecte dăunătoare:

• Efecte mecanice:

AGROMETEOROLOGIE

105

-eroziunea solurilor uşoare în perioadele de secetă;

-ruperea (sfăşierea) frunzişului livezilor, căderea fructelor, tulburarea polenizării;

-deformarea arborilor sub acţiunea vântului dominant în livezile apropiate de litoral sau pe anumite

văi;

-culcarea la pământ a cerealelor, porumbului, plantelor furajere;

-perturbarea irigaţiilor prin aspersiune atunci când viteza vântului depăşeşte 3...4 m/s;

-diseminarea sporilor producători de boli şi a seminţelor de buruieni;

-pagube datorate stropilor cu săruri marine aduşi de furtunile din zona litorală(pânăla mai mult de

20 km);

-pagube produse clădirilor: magazii, sere şi solarii acoperite cu folii din materiale plastice, tunelelor

de zarzavaturi....

• Efecte termice:

-răcirea solurilor ca efect al evaporării intense la suprafaţa sa;

-culturi mai puţin precoce ca efect al vânturilor reci;

-cheltuieli mai mari cu energia termicăîn construcţiile neprotejate de creşterea animalelor şi în

clădirile de locuit.

• Efecte fiziologice:

-uscarea excesivăa aerului agitat şi mărirea evaporaţiei, având drept consecinţăînchiderea

prematurăa stomatelor şi blocarea fotosintezei;

-micşorarea umezelii aerului şi a temperaturii solului, având ca urmare întârzierea creşterii

plantelor;

-tulburări de sănătate la animalele scoase la păşunat în zone expuse vânturilor reci.

In concluzie, atunci când frecvenţa şi viteza vântului sunt ridicate, acesta devine un element

climatic de care trebuie ţinut cont.

REZUMAT

• Influenţa temperaturii asupra creşterii şi dezvoltării plantelor: termoperiodism anual, zero de

vegetaţie, plafon.

• Influenţa luminii: CO2 şi lumina, randamentul fotosintezei.

• Influenţa lipsei şi excesului de apă: perioade critice, eficienţa apei.

• Influenţa vântului: efecte mecanice, termice şi fiziologice.

INTREBĂRI

1. Ce este zero-ul de vegetaţie?

2. Ce este fotoperiodismul?

3. Ce se înţelege prin eficienţa apei?

REZUMAT CAPITOLUL VI

AGROMETEOROLOGIE

106

4. Care sunt efectele importante, mai frecvente, produse de vânturi cu frecvenţe şi viteze mari?

Prin accidente climatice se înţeleg accidentele produse vegetaţiei şi/sau mediului de către condiţii

climatice extreme. Ele pot fi provocate de temperatură, vânt şi precipitaţii şi produc, ocazional, scăderi

importante ale producţiei agricole; ele sunt denumite calamităţi agricole.

I. ÎNGHEŢURILE

1. ÎNGHEŢUL DE IARNĂ

Îngheţurile de iarnăse produc datorităsosirii unei mase de aer rece care invadeazăculturile şi

antreneazăo răcire importantă. Ele sunt denumite advective sau îngheţuri negre (datorităaspectului

luat de vegetale dupăîngheţ). Brutalitatea apariţiei şi amploarea scăderii temperaturii

determinăimportanţa pierderilor ocazionale de recoltă, în zona temperată, la cerealele de toamnă.

Prezenţa unui strat de zăpadăizoleazăsolul şi protejeazăvegetaţia joasă. Acesta limiteazăpierderile

termice ale solului şi atenueazărăcirea.

Factorii climatici locali (topografia, starea solului, prezenţa pădurilor, etc….) creeazăcondiţii

microclimatice particulare care modificăcirculaţia aerului rece. Între douăparcele destul de apropiate,

diferenţele de temperaturăpot săatingămai multe grade Celsius. Unele parcele sunt astfel mai expuse

pericolului răcirilor. Pierderile ocazionale de recoltăîn cazul acestora sunt întotdeauna mai importante.

• Acţiunea îngheţului asupra celulelor determinăproducerea unor efecte mecanice şi biochimice.

- În ţesuturi se formeazăcristale de gheaţă: dacăîngheţul este progresiv, acestea se formeazăîn

spaţiile intercelulare. Celulele pierd o parte din apăpentru formarea cristalelor ele deshidratându-se.

Ţesuturile rezistăla aceastăpierdere de apăşi la prezenţa cristalelor. La dezgheţ, apa intercelularăeste

reabsorbităde către celule. Dacăîngheţul este brutal, cristalele, mici şi numeroase, se formeazăchiar în

celule, care pot astfel sămoară.

- Funcţiile celulare sunt profund perturbate de îngheţ: intensitatea respiratorie scade, sucurile

celulare, deshidratate, pot atinge o concentraţie toxică, în lipsa circulaţiei deşeurile, neputând fi

eliminate, se acumulează, proteinele sunt modificate…

• Pagubele ce apar datorităîngheţului cerealelor sunt pagube foliare, în general puţin grave, în

afara cazului în care ele apar la coleoptil înainte de încolţire, şi pagube asupra organelor subterane,

mult mai grave mai ales dacăîncănu s-a format thallus-ul.

• Rezistenţa la frig (RF) a cerealelor de toamnădepinde de plantăşi de mediu:

- RF depinde de specie şi de varietate;

ACCIDENTE CLIMATICE (FENOMENE METEOROLOGICE DĂUNĂTOARE AGRICULTURII)

CAPITOLUL VII

AGROMETEOROLOGIE

107

- RF depinde şi de stadiul vegetativ: maximul RF este atins la începutul formării thallus-ului, în stadiul

de 4-5 frunze, cu un minim între germinare şi ieşirea coleoptilului;

- RF depinde, în cele din urmă, de frigul însuşi. Cu cât frigul este mai brutal, se produce pe sol umed,

dupăo perioadăcălduţă, şi este însoţit de vânt, cu atât gerul este mai periculos. Călirea plantei printr-o

perioadăde îngheţ progresiv, absenţa vântului, stratul de zăpadă, permit cerealelor săreziste mai bine la

temperaturi foarte joase.

• Pentru a limita riscurile îngheţului de iarnă la cereale:

- se aleg varietăţi rezistente;

- se evită semănatul târziu şi prea adânc;

- se drenează solurile sau se modeleazăsuprafaţa.

2. ÎNGHEŢUL DE PRIMĂVARĂ

Îngheţurile de primăvarăsunt determinate de răciri nocturne ale solului şi culturilor, cu atât mai

grave cu cât vegetaţia este mai avansată. Ele mai sunt numite îngheţuri albe, datorităformării

frecvente a cristalelor de gheaţăla suprafaţa solului şi a plantelor.

• Mecanismul îngheţurilor de primăvară. Răcirea nocturnăse produce datorităpierderilor de

căldurăprin următoarele trei fenomene fizice şi climatice:

-Radiaţia terestrănocturnă. Unele condiţii meteorologice, pedologice şi culturale, ca şi topografice,

accentueazăpierderile. Aceste pierderi termice sunt cu atât mai intense noaptea cu cât cerul este mai

senin: norii şi ceţurile formeazăun ecran care trimite înapoi către sol o parte din aceastăradiaţie.

-Pierderi prin evaporare: trecerea apei lichide în fazăgazoasă, accentuatăatunci când aerul este uscat,

consumăcăldură, evaporarea determinând răcirea solului, a vegetalelor şi a atmosferei.

-Pierderi prin convecţie sau advecţie: dacăo masăde aer rece se găseşte deasupra unei mase de aer

cald, aerul rece are tendinţa de a înlocui aerul cald prin amestec. Acest fenomen are loc: (i) fie în cazul

sosirii unei mase de aer rece continental (generatoare de îngheţuri negre); (ii) fie local, în cazul, de ex.,

luptei împotriva îngheţului prin încălzire: aerul cald produs la nivelul livezii se ridicăşi aerul rece îl

înlocuieşte începând de la margini.

• Condiţii care favorizeazăsau limiteazărăcirea nocturnă.

a) Factori meteorologici:

- Absenţa norilor favorizeazăradiaţia terestră, deci răcirea;

-Umezeala ridicatăsau uscăciunea aerului: cu cât aerul este mai uscat, cu atât el lasăsăscape radiaţia

terestră. Cu cât aerul este mai umed, dimpotrivă, cu atât el se opune mai mult răcirii. In plus, aerul

umed favorizeazăproducerea fenomenului de rouăcare furnizeazăcăldurăsolului şi plantelor. O

diferenţămare între temperatura termometrului umed şi a celui uscat este un semn prevestitor al răcirii

nocturne accentuate.

-Vântul poate fi, fie un factor agravant, fie un obstacol în calea răcirii. In cazul sosirii unei mase de aer

AGROMETEOROLOGIE

108

rece (îngheţ de advecţie), vântul, deplasând aerul temperat din vecinătatea solului şi înlocuindu-l cu aer

rece, favorizeazărăcirea. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât solul şi plantele sunt mai umede.

Dimpotrivă, amestecarea aerului de către vânt, poate fi favorabilăîn caz de îngheţ de radiaţie: aerul

rece are tendinţa săse acumuleze în zonele joase, a căror temperaturăva coborâ cu atât mai mult cu cât

aerul va fi mai calm.

b) Caracteristici ale solului:

- Relieful. Pe un sol plat aerul răcit rămâne pe loc. Dacăsolul este în pantă, dimpotrivă, acest aer rece

se scurge lent şi se acumuleazăîn vale.

- Obstacolele. Perdelele de arbori (mai ales cele pe taluz) şi boschetele pot contribui în bine sau înrău

la drenarea sau la retenţia aerului rece. Ideal ar fi săse poatăproteja livezile sau viile în amonte, cu

perdele care săreţinăaerul rece sau să-l canalizeze în afara zonei cu culturi sensibile şi săse evite,

dimpotrivă, reţinerea aerului rece în aval. Ceea ce nu este întotdeauna uşor în practică.

- Starea solului. Pierderea de căldurăa plantelor trebuie săfie compensată, cât mai mult posibil, de

radiaţia termicăa solului. Pentru ca aceasta săpoatăurca din straturile profunde ale solului şi săradieze,

sunt necesare: (i) o suprafaţădegajatăde iarbăsau de paie; (ii) un contact cât mai perfect posibil între

stratul superficial al solului şi cel din profunzime.

- Umezeala solului. Ca şi tasarea, aceasta favorizeazăacumularea de căldurăîn timpul zilei şi cedarea

sa noaptea. Dar se ştie că, în caz de vânt, răcirea solurilor umede poate fi superioarădin cauza

evaporării.

- Culturile vecine. Din cauza deplasării posibile a aerului rece, culturile vecine influienţeazădestul de

mult asupra tendinţei de îngheţ a livezilor şi viilor. Terenurile înţelenite (pârloagele), păşunile întinse

se comportăca surse de frig în raport cu solul gol.

- Cultura vegetalăîn cauză. Consecinţele răcirii depind chiar de cultura însăşi: de varietate şi, mai

ales, de stadiul vegetativ.

• Lupta contra îngheţurilor de primăvară.

a) Metodele pasive. Metodele prezentate în continuare sunt mai puţin costisitoare şi, în orice caz, cele

mai indispensabile, motive pentru care trebuie luate în considerare cu prioritate.

-Evitarea zonelor favorabile îngheţului pentru constituirea livezilor şi viilor, adicărespectarea

vocaţiei naturale a fiecărei zone. Pentru determinare acestora este indispensabilăcunoaşterea

teritoriului, ca şi măsurătorile termometrice.

- Controlarea scurgerii aerului rece pe pante prin plantarea de perdele de protecţie (cel mai bine, pe

taluz) suficient de dense în amonte de o parcelăsensibilăla îngheţ şi, dimpotrivă, evitarea plantării

perdelei în aval. Protejarea, deasemenea, a marginilor livezii prin para-vânturi pentru a limita sosirea

aerului rece prin convecţie.

- Reducerea surselor de aer rece, în special a terenurilor înţelenite (pârloage). Cel mai bun mijloc

AGROMETEOROLOGIE

109

este, cel mai des, împădurirea, mai ales dacăaceasta se face în amonte, deoarece va asigura o protecţie

foarte bunăcontra aerului rece.

- Evitarea speciilor şi a varietăţilor cu înmugurire precoce în zonele cele mai predispuse la îngheţ.

- Menţinerea în stare goalăşi tasatăa solului din livezi şi vii. Aceastăcerinţăeste de multe ori greu de

împăcat cu interesul agronomic.

b) Prevederea şi avertizarea îngheţurilor de primăvară.

- Cunoaşterea riscului. Pentru aceasta este nevoie de experienţă, de cunoaşterea climatului local şi a

zonelor predispuse la îngheţ din teritoriu.

- Cunoaşterea rezistenţei posibile a culturilor, în funcţie de stadiul lor de vegetaţie.

- Urmărirea evoluţiei riscului de îngheţ nocturn prin cunoaşterea în timp real a datelor măsurate de

staţia meteorologicălocală. Se poate prevedea riscul de îngheţ pentru noaptea care urmeazăşi plecând

de la observaţii şi măsurători efectuate la fermă. O indicaţie teoreticăasupra riscului de îngheţ este

datăde diferenţa între temperaturile termometrului uscat şi umed, măsurate cât mai târziu posibil seara:

cu cât diferenţa dintre aceste douămăsurători este mai mare (deci aerul mai uscat), cu atât este mai

mare riscul de îngheţ nocturn. Dar aceasta nu este decât o indicaţie sumarăpentru căsituaţia poate

evolua foarte rapid în timpul nopţii: cerul senin, seara, poate deveni acoperit în timpul nopţii, sau

dacăcerul este acoperit şi aerul este umed, seara, se poate însenina şi poate deveni mai uscat în timpul

nopţii.

Singurul mijloc cu adevărat sigur de a urmări riscul de îngheţ este de a dispune de un termometru

avertizor, plasat în aer liber la 30 sau 50 cm deasupra solului (el indicăaşa-numitul “indice

actinotermic”), care sădeclanşeze un semnalizator sonor atunci când este atinsăo temperaturăcritică.

In acest caz, se poate declanşa în timp util dispozitivul de luptăcontra îngheţului, dacăacesta

existăbineânţeles..

• Mijloacele de luptăactivăcontra îngheţurilor de primăvară.

- Crearea de ceţuri artificiale sau fumigaţie.

- Incălzirea, practic inabordabilădin cauza preţului combustibilului petrolier.

- Aspersiune - acolo unde existăreţea de irigaţii.

Mijloacele de luptăcurative: tratamentul cu Ghiberelină.

II. GRINDINA

1. Mecanismul formării.

Căderile de grindinăsunt produse de norii Cumulonimbus. Picăturile de apăşi cristalele de

gheaţăcarea constituie norul sunt repartizate astfel:

- între bazăşi izoterma de 0°C, picături de apă;

- între nivelul de 0°C şi cel de -40°C, picături de apălichidăşi câteva cristale de gheaţă;

AGROMETEOROLOGIE

110

- între nivelul -40°C şi limita superioară, cristale de gheaţă.

Cristalele de gheaţăcresc şi formeazăgrăunţi de gheaţăde talie mică(de ordinul a 1 mm) care

sunt denumiţi măzăriche (grindinămăruntă) (sau embrioni de boabe de grindină). Dacănu le

reţine nimic, aceste grăunţe de gheaţăcad, se topesc în timpul căderii sub nivelul de 0°C şi ajung pe sol

sub formăde ploaie. Dar în norul cumulonimbus pot interveni condiţiile dinamice deosebite: purtaţi de

curenţii ascendenţi, embrionii boabelor de grindinăpot continua săcreascăcolectând alte picături: se

formeazăgrindina şi mărimea boabelor creşte. Curenţi de 100 km/h pot astfel săsusţinăboabe de

grindinăde pânăla 40 mm în diametru.

2. PAGUBELE PRODUSE DE GRINDINĂ.

Pagubele produse de grindinăse caracterizeazăprintr-o mare variabilitate în timp şi în spaţiu. In

România, toate regiunile pot fi atinse de grindină, dar în grade diferite. La scarălocală, se

observădeasemenea o mare variabilitate între zone, comune, ferme şi chiar grupe de parcele, fărăca

cineva săpoatăexplica aceastăvariabilitate.

Căderile de grindinăsunt variabile de la un an la altul; în România şi la Iaşi fenomenul este

puţin frecvent şi de intensitate mică: în perioada 1945-1982 numărul mediu de zile cu grindinăa fost de

0,2 în mai, 0,2 în iunie, 0,1 în iulie, august şi septembrie, ceea ce dăo medie multianualăde 0,7 zile pe

an. La nivelul ţării, anul 1997 a fost însăun an cu multe cazuri de grindină.

In ceea ce priveşte pagubele produse culturilor, există, pentru fiecare culturăşi funcţie de

stadiul său de vegetaţie, o energie cineticăa căderii de grindinăsub care nu existăpagube (prag 0%) şi

un alt prag peste care are loc distrugerea totalăa recoltei (prag 100%).Măsura relaţiilor între parametrii

fizici ai grindinii şi pagubele produse nu sunt încăcunoscute.

Grindina fiind foarte localizatăîn spaţiu, dar adesea gravăprin efecte, fenomenul poate ruina un

agricultor, deşi la scara unei colectivităţi este deseori mai puţin distrugătoare decât pagubele produse

din alte cauze.

3. LUPTA ÎMPOTRIVA GRINDINII.

Pânăîn prezent în nici o ţarădin lume lupta împotriva grindinii nu şi-a dovedit eficacitatea, nici

măcar parţială.

• Lupta pasivă.

In unele ţări dezvoltate, se utilizau plase din materiale plastice suspendate pe stâlpi deasupra

culturii, singurul mijloc de luptăeficace şi în prezent; astăzi acestea practic nu se mai utilizeazădecât

pe unele livezi deosebite datorităpreţului ridicat al petrolului din care se fabricămasele plastice.

• Lupta activă.

a) Principiul modificării. Datăfiind energiile considerabile puse în joc de furtuni, nu este de

imaginat săse încerce modificarea dinamicii norilor. Rămâne de încercat săse acţioneze asupra

structurii lor microfizice, ajutând picăturile de apăsăse transforme în cristale mici de ghiaţăsau în

AGROMETEOROLOGIE

111

embrioni de grindină.

b) Tunuri antigrindinăşi rachete explozive. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX

au fost în vogătunurile verticale antigrindină; abandonate pe la 1914, se pare căacestea îşi găsesc noi

partizani.

Intre 1936 şi 1950, locul tunurilor a fost luat de rachete paragrindinăexplozive. Cu acestea se

produceau explozii mai aproape de baza norilor; rachetele produceau, ca urmare a exploziei, pe

lângăunda de şoc, şi câteva săruri (KCl, ClO4K).

Nu s-a demonstrat ştiinţific, niciodată, o acţiune oarecare a undei de şoc asupra mecanismului

formării şi căderii grindinii.

c) Insămânţarea norilor cu iodurăde argint. Introducerea de nuclee artificiale de îngheţ

suplimentare ar trebui săfavorizeze formarea mult mai multor grăunţi de grindină, şi mult mai mici,

care săse topeascăîn cădere. Ca sursăastfel de nuclee, cea mai utilizatăeste iodura de argint (AgI).

Practica actualădin unele ţări (de ex., Franţa) cuprinde trei tehnici: (i) lansarea unor rachete

de joasăaltitudine (1200...1900 m) care elibereazăfoarte local şi în locuri imprecise 16...18 g de AgI;

(ii) însămânţarea din avion, care plaseazăsubstanţa direct într-un loc bine definit al norului, dar

utilizarea sa este foarte costisitoare pentru utilizatori (echipe de specialişti, radar de localizare, mai

multe avioane...) şi dificilăde justificat atâta timp cât rezultatele nu pot fi garantate; (iii) emisia de AgI

de pe suprafaţa solului, metodăcare constăîn emisia masivăîn stratele joase de nuclee pentru a mări

concentraţia în alimentarea norului, dar care nu garanteazăînsămânţarea în interiorul norului

Cumulonimbus.

In tot cazul, indiferent de rezultatele experimentelor şi de metodele folosite, singura posibilitate

practicăeste de a compensa parţial pierderile prin asigurarea recoltelor şi prin subvenţii de la stat!

III. SECETA

1. Definiţie, clasificare.

Prin secetăse înţelege existenţa unui deficit hidric în raport cu o stare normală sau maximală.

In perioadele fără precipitaţii, radiaţiile solare încalzesc puternic solul deoarece consumul de

energie pentru evaporare este redus. Incălzirea aerului produce uscarea lui şi creşterea evaporaţiei. Se

produce astfel un dezechilibru între cantitatea de apăabsorbităşi cea cedată; fenomenul se

acutizeazădacăacest dezechilibru este însoţit de vânturi uscate şi fierbinţi.

Seceta se poate referi la climat (deficitul sau lipsa precipitaţiilor, umiditate insuficientăîn aer,

în raport cu valoarile “normale” pe durata unei perioade considerate), se poate referi la sol (deficit de

umezealăîn raport cu capacitatea câmpului, deci valori ridicate ale evaporaţiei potenţiale), sau se poate

referi la plantă (deficit de saturaţie în raport cu conţinutul în apă, cu turgescenţa sau cu turgescenţa

relativă).

AGROMETEOROLOGIE

112

O altă clasificare, întâlnită în literatura românească, în funcţie de mediu, decelează trei tipuri de

secetă: atmosferică, pedologicăşi mixtă.

Seceta atmosferică este determinatăde lipsa totalăa precipitaţiilor în perioade îndelungate de

timp sau prezenţa lor în cantităţi insuficiente, însoţită de creşterea temperaturii aerului. Dacăseceta

atmosfericăeste de lungăduratăsolul se usucăşi apare seceta pedologică. Când seceta pedologicăeste

asociatăcu cea atmosfericăse produce seceta mixtă.

La noi în ţară, perioadele de secetăse pot produce în toate anotimpurile anului. Astfel secetele

de primăvarăse dezvoltăpe fondul unei umidităţi scăzute din cauza precipitaţiilor reduse din perioada

rece. Atunci vegetaţia culturilor este mult îngreunatăşi chiar dacăulterior revin ploile, efectele secetei

nu pot fi înlăturate.

2. Efecte asupra plantelor.

Conceptul de secetă (sau uscăciune) implicăcel mai des efecte mai mult sau mai puţin nefaste

asupra fiinţelor vii deoarece activitatea metabolicănu are loc decât pentru un grad de hidratare suficient

de ridicat al structurilor vii. Pentru un deficit de hidratare de 50% ţesuturile vegetale sunt în stare de

viaţăîncetinită; pentru boabele uscate coeficientul de hidratare coboarăsub 10%. In cursul vegetaţiei, la

un deficit important şi prelungit ţesuturile vegetale pot sămoară.

Efectul secetei depinde de durata şi de intensitatea sa, adicăde condiţiile climatice, dar şi de

rezerva de apădin sol şi de natura şi de stadiul de dezvoltare al plantei.

Secetele de varădin timpul înfloritului determinămicşorarea numărului de boabe, sterilitatea

spicului de grâu, iar în cazul pomilor şi viilor, influenţeazăşi recolta anului viitor datorităslabei

dezvoltări a mugurilor. Seceta de toamnăafecteazăcerealele de toamnăîn perioada germinării,

încolţirea decurge lent şi plantele intrăîn iarnăinsuficient dezvoltate.

IV. EXCESUL DE UMEZEALĂ A SOLURILOR

Excesul de apă reprezintă fenomenul care rezultă dintr-un bilanţ excedentar pe termen scurt

sau pe termen lung între aporturile şi exporturile de apă dintr-un volum de sol dat. Efextele sale pot lua

mai multe forme:

A. Alterarea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului:

• Apa în exces favorizează degradarea structurii şi face solurile mai puţin stabile. Dar, atâta timp

cât apa se infiltreazăuşor, degradarea este minimă; numai atunci când solul este obturat şi când

saturarea se prelungeşte coloizii se umflăşi fisurile care separăagregatele dispar şi structura redevine

compactă, aceasta se degradează. In perioada umedă, tasarea accelereazăaceastădegradare zdrobind

agregatele devenite plastice.

Ingheţul solului saturat de apă, îl fac mai compact făcând săurce cantităţi mari de apăcare, la dezgheţ,

rămân mult timp la suprafaţă.

AGROMETEOROLOGIE

113

Excesul de apădiminueazăstabilitatea structuralăa solului prin dispersarea coloizilor şi prin

împiedicarea activităţii biologice.

• Diminuează aerarea solurilor şi le fac mai reci. Apa de saturaţie ocupăansamblul spaţiilor în mod

normale ocupate de aer; deoarece este nevoie de o cantitate de căldurămai mare pentru a ridica

temperatura apei decât pentru cea a solului uscat, un sol umed se încălzeşte lent, deci este un sol rece şi

“tardiv”.

• Dăunează proprietăţilor chimice. Excesul de apăaccelereazădecalcifierea şi acidificarea solului:

într-un sol îmbibat cu apă, ionii de Ca++ părăsesc complexul argilo-humic, sunt spălaţi şi înlocuiţi de

ioni de H+ . Astfel decalcifiat, complexul se disperseazăuşor, făcând structura mai instabilă, mai

compactăşi mai impermeabilă.

Excesul de apăface solul “reducător”: absenţa oxigenului sileşte bacteriile aerobe să“reducă” oxizii

ferici; din ruginii cum erau, aceşti oxizi capătă tenta gri-bleu apoi verzuie a oxizilor feroşi, apărând

astfel petele caracteristice mediilor asfixiante.

• Dăuneazăproprietăţilor biologice:

- Incetineşte descompunerea materiilor organice şi humificarea lor şi frâneazămineralizarea acestora;

• Limiteazădezvoltarea şi nutriţia rădăcinilor şi provoacăasfixierea acestora;

• Favorizeazăproliferarea unei flore şi a unei faune defavorabile culturilor şi creşterii animalelor.

B. Consecinţele excesului de apă

• Creşterea costului lucrărilor, din cel puţin douămotive:

- dificultăţi de propulsie: aderenţa scade şi creşte patinarea roţilor tractoarelor şi maşinilor agricole;

durata lucrărilor creşte, şi odatăcu aceasta cheltuielilor cu carburanţi şi manoperă;

- dificultăţi de efectuarea a lucrărilor: peste o anumităvaloare a umezelii, scade coeziune şi creşte

adeziunea, efortul de tracţiune se măreşte, şi bulgării, în loc săse spargă, se deformeazăşi se comprimă.

Din aceste motive, perioadele favorabile pentru lucrăriloe solului sunt mai scurte decât pentru un sol

sănătos şi agricultorul este silit săse supraechipeze pentru a realiza mai repede aceste lucrări; deci,

echipamentele şi materialel sale sunt mai costisitoare şi mai dificil de amortizat.

• Micşorarea randamentului recoltelor:

a) prin reducerea duratei de vegetaţie:

- încolţirea seminţelor sau înălţarea plantelor este mai lungădatoritătemperaturii scăzute din sol

ajungându-se la atacarea sau distrugerea plantelor de ciuperci (cum ar fi fusarium);

- reducerea perioadei de vegetaţie impune alegerea unor varietăţi mai precoce, în general, mai puţin

productive decât varietăţile tardive.

b) prin împiedicarea executării lucrărilor de întreţinere şi de tratament din cauza pericolului de a

compacta solul; aceastăpiedicăeste cu atât mai gravăcu cât, aceste soluri, mai mult decât altele, au

nevoie de aceste lucrări.

AGROMETEOROLOGIE

114

c) prin creşterea necorespunzătoare a plantelor: sensibilitatea la excesul de apăeste variabilă, în

funcţie de specie:

- orzul şi grâul sunt mult mai sensibile la asfixiere decât ovăsul şi secara;

- lucerna, trifoiul violet sunt mai sensibile la excesul de apăhivernal decât păioasele;

- mărul şi piersicul suferămai mult de asfixiere decât părul.

d) prin imposibilitatea practicării unor culturi mai bănoase.

- Crearea de piedici în creşterea animalelor:

a) Parazitismul intern găseşte un mediu favorabil, iar acesta perturbăgrav creşterea şi impune

cheltuieli mari pentru tratamente multiple.

b) Perioadele de păşunat sunt scurtate, în favoarea stabulaţiei - mai costisitoare şi mai puţin

sănătoasă- din douămotive: evitarea, începând din vară, contaminării animalelor tinere şi limitarea

degradării solurilor.

REZUMAT

• Ingheţul de iarnă: acţiunea asupra celulelor, pagube, rezistenţa la frig, limitarea riscurilor.

• Ingheţul târziu de primăvară: mecanismul, lupta contra lor (metode pasive, prevedere şi avertizare,

metode active).

• Grindina: mecanismul formării, pagube produse, lupta împotriva producerii grindinii şi a efectelor

sale.

• Seceta: definiţii, clasificări, efecte asupra plantelor.

• Excesul de apă în sol: definiţie, efecte asupra proprietăţilor solului, consecinţe.

INTREBĂRI

1. Care sunt efectele produse de îngheţ asupra celulelor vegetale?

2. Care sunt factorii principali care determină rezistenţa la frig a cerealelor de toamnă?

3. Cum se produc îngheţurile târzii de primăvară? Care sunt factorii care favorizeazăşi care sunt cei

care limitează răcirea nocturnă?

4. Ce este indicele actinometric?

5. Care dintre mijloacele de luptă împotriva grindinii prezentate vi se pare cel mai fundamentat

ştiinţific?

REZUMAT CAPITOLUL

VII

AGROMETEOROLOGIE

115

Cerinţele florii soarelui faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de căldură

Floarea soarelui este una din plantele agricole cu un mare areal de cultură. Acest fapt se datorează

capacităţii ei de adaptare la oscilaţiile mari de temperatură, rezistenţei la temperaturi joase, mai ales în

prima parte a vegetaţiei, şi rezistenţei la secetă.

Cantitatea de căldură necesară parcurgerii perioadei de vegetaţ ie a f lorii

soarelui, răsărit-maturitate (Σ t>5°C) este în medie de 1.707°C, cu limitele 1624°C

chiar ş i de 1736°C. Luând în considerare pragul biologic de 7°C temperatura la care

de fapt se seamănă floarea soarelui, suma temperaturilor utile (grade zilnice utile

pentru creş tere) se situează pentru diferiţ i hibrizi, pe perioada semănat-maturitate

între 1400-1700°C.

Recolte bune la floarea soarelui se obţ in în acele regiuni unde temperatura

medie zilnică în faza de formare ş i umplere a semin ţelor ajunge la 18-22°C. Aceste

date arată că floarea soarelui este plantă preten ţioasă la căldură .

Analizând cerin ţele florii soarelui faţă de căldură pe faze de vegetaţ ie,

desprindem capacitatea acestei plante de a suporta oscilaţi i mari de temperatură .

Astfel, temperatura minimă de germina ţ ie este de 4°C. Plantele tinere (1-2

perechi de frunze) suportă îngheţul până la -6°C ş i chiar -8°C, dacă acesta nu este de

lungă durată . Temperaturile sub 0°C, de durată mai lungă , pot duce la distrugerea

plantei. Temperaturile scăzute devin cu atât mai dăunătoare, cu cât plantele sunt mai

avansate în vegeta ţ ie. ~n perioada înfloritului, floarea soarelui pretinde temperaturi

moderate, 20-22°C. Sunt foarte dăunătoare temperaturile mai mari de 30°C, care duc

la pierderea vitalităţ i i polenului ş i la creş terea procentului de seminţe seci.

Temperaturile ridicate sunt mult mai dăunătoare când se asociază cu vânturi uscate şi cu umiditate

relativă a aerului redusă. De asemenea, temperaturile ridicate determină reducerea conţinutului de acid

linoleic a uleiului.

Cerinţele faţă de umiditate

Floarea soarelui este una din plantele cu un consum ridicat de apă . În

diferite condiţ i i de mediu, coeficientul de transpiraţ ie variază între 290-705 l/kg.s.u.

O singură plantă , pe întreaga perioadă de vegetaţ ie consumă în medie 70-80 l apă . Cu

toate acestea, floarea soarelui este una din plantele rezistente la secetă , datorită

AGROMETEOROLOGIE

116

sistemului ei radicular foarte puternic dezvoltat ş i faptului că plantele suportă

dezhidratarea temporară a ţesuturilor (ofilirea frunzelor) provocată de secetă . La

rezisten ţa la secetă , mai contribuie perozitatea plantei ş i sistemul modular care

înmagazinează apa.

În condi ţ i i normale de cultură , consumul de apă se situează la circa 425

păr ţ i pentru o parte de substanţă uscată . O cultură bine dezvoltată de floarea soarelui

produce 7-8 t/ha substan ţă uscată totală , pentru care sunt necesari 300-400 mm apă .

Cerin ţele plantelor de floarea soarelui faţă de umiditate variază cu fazele

de vegeta ţ ie. De la răsărit până la formarea inflorescen ţei (primele 30 de zile),

floarea soarelui consumă numai 20-25% din cantitatea de apă totală necesară în

timpul vegetaţ iei. Consumul cel mai mare de apă se înregistrează în perioada de

formare a capitulului - umplerea seminţelor.

Se desprinde importanţa pe care o prezintă umiditatea ridicată a solului

încă de la începutul primei păr ţ i a perioadei de vegetaţ ie. În cazul în care umiditatea

solului este scăzută , până la deschiderea inflorescen ţei, producţia de seminţe se

reduce simţ i tor, chiar dacă în continuare umiditatea solului creş te. Umiditatea solului

influen ţează nu numai producţia de semin ţe ci ş i procentul de ulei.

Pentru o produc ţ ie ridicată de floarea soarelui, prezintă importan ţă atât

rezerva de apă a solului la data însămân ţării , cât ş i precipitaţ i ile din timpul perioadei

de vegetaţ ie.

Precipitaţ i ile din timpul perioadei de vegetaţ ie contribuie cu atât mai mult

la creş terea producţiei, cu cât ele cad mai în preajma deschiderii inflorescen ţelor, în

timpul fecundării ş i umplerii seminţellor.

Cerinţele faţă de lumină

Floarea soarelui trebuie considerată o plantă cu cerin ţe ridicate faţă de

lumină . Planta manifestă sensibilitate vădită la intensitatea luminii în perioada de la

ini ţierea primordiilor inflorescenţelor până la formarea tetradelor polenului precum

ş i după formarea inflorescen ţei. Con ţ inutul de ulei din miez este sinsibil influenţat

de intensitatea ş i calitatea luminii. Fenomenul de heliotropism foarte accentuat la

floarea soarelui, constituie un element esenţ ial care atestă cerin ţele mari ale acestei

specii faţă de lumină ş i intensitatea luminii. Floarea soarelui este considerată o

plantă neutră .

Nivelul de iluminare saturat pentru floarea soarelui este foarte ridicat

(>150.000 lux).

Zonarea florii soarelui în România

AGROMETEOROLOGIE

117

În România, floarea soarelui se întâlneş te în diferite zone, pe suprafeţe

întinse, cu condiţ i i de vegetaţ ie cu grad mare de favorabilitate. Trebuie reţ inut că

poten ţ ialul de producţ ie al cultivărilor este frecvent diminuat din cauza umidităţ i i ,

care nu se asigură la cerin ţele plantei decât în condiţi i de ir igare ş i din cauza

însuş irilor fizice ş i chimice ale unor soluri pe care floarea soarelui s-a extins în

ultimii ani.

În ţara noastră s-au stabilit 6 zone de cultură pentru floarea soarelui, în

cadrul fiecărei zone delimitându-se agroecosistemele în care se pot cultiva cu succes

diferiţ i hibrizi.

Zona I

Se extinde pe terenurile irigate din Câmpia Română ş i Dobrogea ş i pe

terenurile irigate sau neirigate din Câmpia de Vest. În această zonă sunt asigurate în

optim cerinţele florii soarelui faţă de temperatură (Σ t>7°C în perioada aprilie-august,

1600-1950°C). Cerinţele faţă de umiditate sunt acoperite numai în condiţi i de irigare.

În Câmpia vestică , plantele beneficiază de un regim de precipitaţi i mai favorabil ş i

pe suprafeţe mari de aportul apei freatice. Solurile predominante în această zonă sunt

cernoziomurile profunde, cu textură lutoasă ş i cu fertilitate ridicată . În Câmpia de

vest, trebuie semnalate mari suprafeţe de lăcoviş te.

În sud-estul Câmpiei Române este extinsă lupoaica (Orobanche cumana).

Sunt condi ţi i care determină atacuri moderate ale putregaiului alb (Sclerotinia

sclerotiorum) ş i pătării brune (Phomopsis helianthi).

În agroecosistemele din sud (Câmpia Română ş i Dobrogea) s-ar putea

cultiva cu floarea soarelui 150-180 mii hectare, iar în agroecosistemul din Câmpia de

vest 60-70 mii hectare.

Hibrizi: Festiv, Florom 328, Select, Super, Fundulea 206, Decor, Favorit.

Zona a II-a

Se extinde în Lunca şi Delta Dunării. În această zonă, condiţiile de vegetaţie pentru floarea soarelui

sunt favorabile datorită fertilităţii solurilor aluviale, aportului apei freatice şi a microclimatului

specific. Secetele din unii ani, aduc totuşi importante depresiuni în recoltă. Trebuie reţinute condiţiile

de vegetaţie cu totul deosebite de pe aluviunile foste submerse. În acest agroecosistem se pot cultiva cu

floarea soarelui 44-53 mii hectare.

Hibrizi: Felix, Select, Florom 328, Festiv.

Zona a III-a

Cuprinde terenurile neirigate din Câmpia Română ş i Podişul Dobrogei..

Este situată în partea de nord a câmpiei irigate, în cea mai mare parte pe sol brun-

AGROMETEOROLOGIE

118

roşcat ş i cernoziom (în Dobrogea, Bălan), cu frecvente perioade de secetă . În

perioada aprilie august se acumulează peste 1700°C (Σ t>7°C). Deş i această zonă este

apreciată cu condiţi i mijlocii de favorabilitate, hibrizii actuali asigură în această

zonă producţi i de peste 3 t/ha; zona este moderat favorabilă atacului de boli. ~n cele

două agroecosisteme de pot cultiva cu floarea soarelui 74-83 mii hectare.

Hibrizi: Festiv, Florom 328, Select, Fundulea 206, Super .

Zona a IV-a

Se extinde în Câmpia Găvanu-Burdea (cu asociaţ ii de vertisoluri), Câmpia

Leu-Rotunda ş i Câmpia Pleviţa (cu cernoziomuri levigate ş i soluri brun roşcate) ş i

este foarte favorabilă din punct de vedere termic (Σ t>7°C - aprilie0august peste

1700°C), cu precipitaţ ii anuale de peste 450 mm . Se pot cultiva cu floarea soarelui

14-17 mii hectare.

Hibrizi: Fundulea 206, Florom 328, Super, Select.

Zona a V-a

Cuprinde Câmpia Jijiei, Podişul Bârladului ş i Câmpia Transilvaniei. Se

acumulează în zonă în jur de 1500°C (Σ t>7°C) ş i plouă anual 450-550 mm în

Moldova ş i 600 mm în Transilvania. Zona se situează la limita inferioară de

favorabilitate pentru floarea soarelui. Favorabilitatea este redusă în primul rând de

gradul de eroziune al solului, îndeosebi în Moldova, la care se adaogă ş i deficitul de

apă în perioada de vegetaţ ie, iar în Câmpia Transilvaniei de excesul temporar de apă

ş i temperaturile mai scăzute. ~n Moldova se manifestă atac puternic de putregai alb

ş i putregai cenuş iu.

Se pot cultiva cu floarea soarelui 50-60 mii hectare în Moldova ş i maxim

10.000 hectare în Câmpia Transilvaniei.

Hibrizi: Florom 328, Super, Decor, Favorit, Select, Fundulea 206.

Zona a VI-a

Care se extinde în Podişul Moldovei, Piemonturile Vestice ş i Piemontul

Getic Sudic, este calificată cu nota de bonitare de numai 31-40 puncte, din cauza

temperaturilor mai scăzute ş i din cauza compozi ţ iei fizice ş i chimice a solurilor.

Fenomenele negative mai evidente ţ in de sol ş i anume: aciditate ridicată , eroziune,

exces de apă , compactare ş i aprovizionare redusă cu humus ş i elemente nutritive.

Hibrizi: Felix, Select, Festiv, Florom 328.

Ţ inând seama de condi ţi i le de vegetaţ ie ale zonelor prezentate mai sus, în

România se pot cultiva cu floarea soarelui 422-516 mii hectare.

AGROMETEOROLOGIE

119

EXEMPLU DE

BULETIN AGROMETEOROLOGIC

EMIS DE I.N.M.H. BUCUREŞTI

Caracteristici meteorologice

Pe ansamblu vremea a fost calda si chiar caniculara, instabilitatea atmosferica semnalandu-se indeosebi spre sfarsitul intervalului in cea mai mare parte a regiunilor agricole. Ploile sub forma de aversa si torentiale, insotite de descarcari electice si intensificari temporare ale vantului au fost insemnate cantitativ pe areale extinse din sudul, estul si centrul tarii.

Pe unele suprafete din Moldova (jud. Neamt, Vrancea, Galati), Oltenia (jud. Dolj, Valcea), Dobrogea (jud. Constanta) si Muntenia (jud. Arges, Calarasi, Giurgiu, Teleorman si Dambovita) s-a inregistrat grindina cu diametrul cuprins intre 3-30 mm care a produs daune (10-100%) la culturile de camp si pomi-viticole. Local, in Oltenia si Transilvania, vantul cu aspect de vijelie asociat cu grindina de dimensiuni 3-5 mm a afectat partial aparatul foliar la culturile prasitoare, precum si lastarii si rodul format (rupere, frangere, cadere) la speciile pomi-viticole. De asemenea, in judetul Galati/Tecuci, ploile abundente au provocat inundarea unor terenuri agricole in special in zonele de lunca, iar in sudul si centrul Transilvaniei, precipitatiile torentiale au determinat descoperirea semanaturilor si excese temporare de apa la suprafata solului.

Regimul termic al aerului:

• temperaturile medii diurne: 17...25°C, mai ridicate cu 1…9°C fata de valorile medii multianuale, in majoritatea

DIAGNOZA

26 Mai – 1 Iunie 2005

AGROMETEOROLOGIE

120

zonelor de cultura; • temperaturile minime: 8...19°C la nivelul intregii tari; • temperaturile maxime: 21…31°C in cea mai mare parte a regiunilor agricole, atingand chiar 32…34°C in cele

sudice, estice si vestice.

Regimul termic al solului la data de 1 Iunie:

• temperaturile minime la suprafata solului: 8...20°C in toata tara. • temperaturile maxime la suprafata solului: 19…64°C la nivelul intregului teritoriu agricol. • temperatura medie diurna a solului la adancimea de 10 cm:

20…23°C, in sud-estul si nord-vestul Transilvaniei, sud-estul Banatului si al Baraganului, nord-vestul Moldovei, estul Crisanei, sud-vestul Dobrogei, precum si local in nordul Munteniei;

24…26°C, in Maramures, cea mai mare parte a Transilvaniei, Crisanei, Banatului, Olteniei, Munteniei, vestul si nord-estul Moldovei, nordul si sud-estul Dobrogei;

27…29°C, in sud-estul Moldovei, centrul Dobrogei, nord-estul si nord-vestul Munteniei, sud-vestul Olteniei. Fig. 1.

Regimul termic mediu diurn al solului a favorizat intensificarea proceselor de crestere si dezvoltare la culturile de

primavara aflate in fazele de rasarire, formare si dezvoltare a aparatului foliar.

Regimul pluviometric Precipitatii in intervalul 25-31 Mai:

• reduse cantitativ si chiar absente, 0-10 l/mp, in Maramures, cea mai mare parte a Banatului si Dobrogei, nord-vestul Transilvaniei, nord-estul si sud-vestul Crisanei, nord-vestul Olteniei, pe suprafete extinse din jumatatea de nord a Moldovei, izolat in vestul si estul Munteniei;

• semnificative, 11-25 l/mp, in cea mai mare parte a Transilvaniei, Crisanei, sudul si estul Banatului, centrul si nord-vestul Olteniei, nordul si nord-estul Munteniei, nordul si sud-vestul Dobrogei, sud-estul, centrul si nord-estul Moldovei;

• insemnate cantitativ, 26-50 l/mp, in nord-vestul si sud-vestul Moldovei, sud-estul Transilvaniei, estul Olteniei, centrul si sud-estul Munteniei, izolat in nord-vestul Dobrogei;

• abundente, 51-103 l/mp, in sudul Munteniei. Fig. 2.

AGROMETEOROLOGIE

121

Precipitatii in intervalul 1-31 Mai:

• reduse cantitativ, 17-25 l/mp, izolat in nord-estul Dobrogei; • semnificative, 26-50 l/mp, in cea mai mare parte a Dobrogei, local in nord-vestul Transilvaniei si sud-vestul

Banatului; • normale, 51-100 l/mp, in Maramures, cea mai mare parte a Crisanei si Banatului, areale extinse din jumatatea de

vest a Transilvaniei, nord-vestul si sud-estul Olteniei, centrul, estul si sud-vestul Munteniei, nord-vestul si sud-vestul Dobrogei, centrul si sud-estul Moldovei;

• excedentare, 101-191 l/mp, in cea mai mare parte a Moldovei si Munteniei, jumatatea estica a Transilvaniei, centrul si nord-estul Olteniei, sud-estul Banatului, local in estul Crisanei. Fig. 3.

Precipitatii in intervalul 1 Septembrie 2004-31 Mai 2005:

• cantitati deficitare, 185-400 l/mp, in raport cu cerintele optime ale culturilor agricole, in cea mai mare parte a Dobrogei, nord-estul si sud-estul Munteniei, centrul si sud-estul Mpldovei, sud-estul Olteniei;

• satisfacatoare, 401-500 l/mp, in cea mai mare parte a Moldovei, Transilvaniei si Munteniei, nordul Crisanei,

AGROMETEOROLOGIE

122

sudul Olteniei, extremitatea vestica a Dobrogei; • optime, 501-700 l/mp, in Maramures, cea mai mare parte a Banatului, sudul Crisanei, nordul si sud-estul

Transilvaniei, suprafete extinse din nordul Olteniei si al Munteniei; • excedentare, 701-870/mp, in sud-estul Banatului si al Crisanei, nord-vestul Olteniei. Fig. 4.

De mentionat ca pe parcursul celor 9 luni din acest an agricol, regimul pluviometric a inregistrat deja valori satisfacatoare si optime pe aproape intreg teritoriul agricol si chiar excedentare in zonele sud-vestice, ceea ce semnifica caracterul de an ploios pentru aceste areale.

Caracteristici agrometeorologice

In aceste conditii, in cultura graului de toamna aflata in faze cu cerinte maxime fata de apa (inspicare, inflorire, formarea si umplerea bobului), rezerva de umiditate pe profilul 0-100 cm, se situeaza in limite apropiate de optim si optime in majoritatea zonelor de cultura.

Continutul de umiditate, pe adancimea 0-20 cm, in cultura de porumb, se mentine la valori optime si apropiate de

optim pe aproape intreg teritoriul agricol, iar pe suprafete extinse din sudul si centrul tarii se semnaleaza excese de umiditate.

Pe unele suprafete din Banat, Dobrogea, vestul Moldovei si estul Crisanei, in prezent solul este uscat la suprafata, cu crusta compacta si crapaturi usoare si umed in restul teritoriului. Rezerva de umiditate accesibila plantelor de grau de toamna in stratul de sol 0-100 cm, la data de 1 Iunie:

• apropiata de optim si optima, 1250-2025 mc/ha, in Oltenia, Banat, Crisana, Maramures, cea mai mare parte a Transilvaniei, Munteniei si Moldovei, extremitatea de vest a Dobrogei;

• satisfacatoare, 900-1250 mc/ha, in cea mai mare parte a Dobrogei, local in sud-estul si nord-vestul Moldovei, nord-vestul Transilvaniei, izolat in vestul si nord-estul Munteniei. Fig. 5.

AGROMETEOROLOGIE

123

Rezerva de umiditate accesibila plantelor de porumb in stratul de sol 0-20 cm, la data de 1 Iunie:

• excedentara, 550-700 mc/ha (cu 2-20% peste CAu), in cea mai mare parte a Munteniei, estul si sudul Olteniei, sud-estul Transilvaniei, local in nord-vestul si sud-vestul Moldovei;

• apropiata de optim si optima, 300-550 mc/ha, in Banat, Crisana, Maramures, cea mai mare parte a Moldovei, Dobrogei, Olteniei si Transilvaniei, estul, nord-estul si nord-vestul Munteniei;

• satisfacatoare, 240-300 mc/ha, doar in sud-estul Dobrogei. Fig. 6.

AGROMETEOROLOGIE

124

Starea de vegetatie a culturilor agricole

Ritmurile de crestere si dezvoltare la culturile agricole au fost accelerate ca urmare a regimului termic din aer si

sol deosebit de ridicat pe fondul resurselor de apa din sol situate in limite apropiate de optim si optime in majoritatea zonelor agricole.

Orzul de toamna din zonele sud-estice se afla in faza de maturitate lapte (40-100%), iar nord-vestul Transilvaniei parcurge inspicarea (90-100%) si inceputul infloririi (10-20%), starea de vegetatie mentinandu-se pe ansamblu buna si foarte buna in culturile semanate in epoca optima. Uniformitatea si vigurozitatea plantelor se prezinta medie si buna, aparatul foliar este format dintr-un numar total de 12-14 frunze, talia plantelor variaza intre 55-90 cm, densitatea intre 450-500 plante/mp, iar numarul de spiculete intre 16-24/spic.

In functie de data semanatului, la graul de toamna se semnaleaza fazele de burduf (60-75%), inspicare (95-100%), inflorire (10-100%) in cea mai mare parte a zonelor de cultura, iar local in sudul Munteniei si al Dobrogei s-a inregistrat formarea si umplerea bobului (10-80%). Starea de vegetatie se mentine buna si foarte buna indeosebi in culturile efectuate in epoca optima si fertilizate din jumatatea de sud a tarii, iar in restul teritoriului, aceasta este medie si buna. Plantele prezinta un numar de 15-21 spiculete/spic, bine dezvoltate, iar densitatea oscileaza intre 450-510 plante/mp si talia intre 80-115 cm. In semanaturile tardive, vigurozitatea este medie si slaba, densitatea variaza intre 300-400 plante/mp, iar lanurile prezinta neuniformitati in dezvoltare (50-80 cm inaltime) si culoare (verde-galbui). Pe unele suprafetele se semnaleaza atac slab si moderat cu diferiti agenti patogeni (fainare, rugina) si daunatori (plosnita cerealelor), iar gradul de imburuienare este mediu.

La porumb predomina infrunzirea (50-100%) in majoritatea zonelor de cultura, iar in cele centrale si nordice, precum si pe suprafetele reinsamantate din estul si vestul tarii, rasarirea (40-100%). Starea de vegetatie este in general buna si medie, aparatul foliar totalizeaza 4-10 frunze, inaltimea plantelor atinge 20-30 cm, iar densitatea variaza intre 40.000-51.000 plante/ha. In culturile semanate pe parcursul lunii mai, gradul de rasarire este diferentiat (30-100%), vigurozitatea si dezvoltarea plantelor este neuniforma in talie (8-20 cm) si culoare (verde si galben), iar densitatea mai redusa, 31.000-36.000 plante/ha.

Floarea soarelui a inregistrat un ritm viguros de infrunzire (12-16 frunze), culturile prezentand o densitate de 48.000-52.000 plante/ha si o stare de vegetatie pe ansamblu buna si foarte buna in semanaturile efectuate in epoca optima din jumatatea de sud a tarii. In culturile infiintate la inceputul lunii mai predomina fazele de rasarire (70-80%) si aparitia primelor perechi de frunze adevarate (60-100%), vigurozitatea si uniformitatea plantelor fiind medie si buna.

La ambele culturi, pe unele suprafete din estul si sud-estul tarii se inregistreaza atac de ratisoara (Tanymecus dilaticollis).

In Moldova si Transilvania, cultura de cartof si-a continuat rasarirea (10-100%), formarea si cresterea lastarilor laterali (10-80%), butonizarea (40-50%) si chiar inflorirea (10-20%) la soiurile timpurii. Densitatea se situeaza intre 8-17 plante/5 m liniari, lungimea lastarilor este de 15-50 cm, iar starea de vegetatie, in general buna. Totodata, se semnaleaza atacul gandacului de Colorado. Sfecla de zahar din centrul tarii parcurge infrunzirea (6-11 frunze), uniformitatea si

vigurozitatea plantelor este buna, iar densitatea de 73.150 plante/ha. La speciile samburoase (cais, piersic) predomina fazele de crestere a fructelor (60-90%) si lastarilor (14-23 cm),

precum si infrunzirea (12-13 frunze), iar la soiurile extratimpurii si timpurii de cires din sudul Moldovei si al Olteniei s-a continuat coacerea in parga si chiar a inceput recoltarea. Cele semintoase (mar, par) se afla in fazele de formare si dezvoltare a rodului (70-90%), cresterea lastarilor (8-12 cm) si infrunzirea (5-8 frunze).

In majoritatea podgoriilor, la vita de vie s-a continuat infrunzirea (7-13 frunze), cresterea lastarilor (15-70 cm), iar la soiurile timpurii din Banat, Transilvania si sudul Moldovei, inflorirea (15-25%). De asemenea, local se semnaleaza atac de daunatori (omizi defoliatoare si paianjeni) si agenti patogeni (mana, fainare). La orzoaica de primavara din Dobrogea a inceput faza de burduf (10-20%), plantele prezinta 9-10 frunze in total, din care 1-2 bazale sunt uscate, iar talia variaza intre 40-45 cm. Lucrarile agricole (prasile mecanice si manuale, tratamente fitosanitare) s-au desfasurat intens in majoritatea zonelor, indeosebi pe suprafetele unde umiditatea solului a permis intrarea utilajelor in camp.

AGROMETEOROLOGIE

125

Caracteristici meteorologice

In general vremea se va mentine calda si instabila in cea mai mare parte a zonelor de cultura. Temperatura medie diurna a aerului va oscila intre 15…23°C, mai ridicata cu 1…3°C fata de mediile

multianuale, in majoritatea regiunilor agricole.

Temperatura maxima a aerului va fi cuprinsa intre 19…31°C, la nivelul intregii tari, atingand local pragul biologic critic (32°C) al plantelor agricole.

Temperatura minima a aerului se va situa intre 6…18°C, in toata tara.

Temperatura medie diurna a solului la adancimea de 10 cm se va incadra intre 22…29°C, la nivelul teritoriului agricol, limite favorabile pentru continuarea proceselor de crestere si dezvoltare a aparatului foliar la culturile prasitoare.

Se intrevad precipitatii sub forma de averse, insotite de descarcari electrice si intensificari temporare ale vantului. In prima parte a intervalului ploile vor fi mai frecvente in jumatatea de vest, dupa care aria acestora se va extinde in majoritatea regiunilor agricole.

Caracteristici agrometeorologice In aceste conditii, rezerva de umiditate in stratul de sol 0-100 cm, in cultura graului de toamna va inregistra valori

optime si apropiate de optim in majoritatea regiunilor agricole, ceea ce va asigura necesarul de apa al plantelor aflate in fazele de consum maxim (inspicare, inflorire, formarea si umplerea bobului).

Aprovizionarea cu apa a solului pe adancimea 0-20 cm, in cultura de porumb, se va situa in limite optime si apropiate de optim pe aproape intreg teritoriul agricol, procesele de crestere si dezvoltare a aparatului foliar desfasurandu-se in conditii hidrice optime. Izolat, pe terenurile de lunca si cu drenaj defectuos din sudul si centrul tarii vor mai fi posibile baltiri de apa la suprafata solului.

PROGNOZA

2 – 8 Iunie 2005

AGROMETEOROLOGIE

126

Starea de vegetatie a culturilor agricole In majoritatea zonelor, regimul termic din aer si sol asociat cu o stare de aprovizionare cu apa a solurilor apropiata

de optim si optima va asigura ritmuri de vegetatie intense la toate culturile agricole. Orzul de toamna din zonele sud-estice isi va continua faza de coacere lapte (60-100%), sporadic chiar

inceputul maturitatii ceara (10-15%), iar in nord-vestul Transilvaniei, inflorirea (30-50%), starea de vegetatie mentinandu-se in general buna si foarte buna in special in semanaturile efectuate in epoca optima. La graul de toamna vor predomina fazele de burduf (80-100%), inspicare (50-100%), inflorire (30-100%) in majoritatea regiunilor, iar local in sudul Munteniei si al Dobrogei se va continua formarea si umplerea bobului (30-100%). In culturile efectuate in epoca optima starea de vegetatie se va mentine buna si foarte buna, indeosebi pe suprafetele fertilizate din jumatatea de sud a tarii, iar in restul teritoriului, medie si buna. In semanaturile tardive, vigurozitatea va fi pe ansamblu medie si slaba, lanurile prezentand neuniformitati in dezvoltarea aparatului foliar si culoare. Umiditatea ridicata din culturi va determina cresterea gradului de atac al agentilor patogeni, indeosebi fainare si rugina, precum si daunatori la spic (plosnita cerealelor/Eurygaster sp.).

Porumbul se va afla in faza de infrunzire (70-100%) in cea mai mare parte a teritoriului, iar in zonele centrale si nordice, precum si pe suprafetele reinsamantate, rasarirea (65-100%). Starea de vegetatie se va mentine in general buna si medie, vigurozitatea plantelor si starea fito-sanitara fiind buna. In culturile semanate pe parcursul lunii mai se va continua de asemenea rasarirea (55-100%), dezvoltarea aparatului foliar fiind neuniforma in talie si culoare, iar gradul de imburuienare ridicat ca urmare a precipitatiilor inregistrate.

In jumatatea de sud a tarii, la floarea soarelui infrunzirea se va desfasura in conditii normale (14-18 frunze), culturile prezentand o stare de vegetatie pe ansamblu buna si foarte buna in semanaturile efectuate in epoca optima. In culturile tardive se va finaliza rasarirea si dezvoltarea primelor perechi de frunze adevarate (80-100%), vigurozitatea si uniformitatea plantelor fiind in general medie si buna. In bazinele estice si centrale, cartoful isi va continua rasarirea, formarea si cresterea lastarilor laterali (30-100%), butonizarea (60-70%) si inflorirea (30-40%) la soiurile timpurii, starea de vegetatie mentinandu-se in general buna.

Sfecla de zahar din Transilvania va parcurge infrunzirea (8-13 frunze), uniformitatea si vigurozitatea plantelor fiind buna si medie. La speciile samburoase (cais, piersic) vor predomina fazele de crestere a rodului (80-100%) si lastarilor (16-25 cm), precum si infrunzirea (14-15 frunze), iar la soiurile extratimpurii si timpurii de cires din sudul Moldovei si Olteniei se va continua maturitatea tehnologica si recoltarea. Speciile semintoase (mar, par) se vor afla in fazele de crestere si dezvoltare a rodului (80-100%), cresterea lastarilor (10-14 cm) si infrunzirea (7-10 frunze).

La vita de vie se va semnala in continuare infrunzirea (9-15 frunze), cresterea lastarilor (17-74 cm), iar la soiurile timpurii din Banat, Transilvania si sudul Moldovei, inflorirea (25-35%). Izolat, se va mentine pericolul extinderii atacului de daunatori (omizi defoliatoare si paianjeni) si agenti patogeni (mana, fainare). La orzoaica de primavara din Dobrogea se va continua faza de burduf (30-50%), starea de vegetatie fiind pe ansamblu buna si foarte buna, functie de agrotehnica aplicata.

Lucrarile agricole de sezon (prasile mecanice si manuale, tratamente fitosanitare, erbicidari) vor fi temporar

intrerupte in special pe suprafetele unde starea hidrica a solului nu va permite intrarea in camp.

• Continuarea aplicarii tratamentelor fito-sanitare in culturile de camp si pomi-viticole; • Combaterea buruienilor (erbicidari, prasile manuale si mecanice) in culturile prasitoare.