Tema modulului IV: Prof.psih. JIANU ELENA CATALINA, grupa C1, Consiliere psihologica 2005/2006- Centrul Expert, Cluj-Napoca I. CE ESTE COPILUL HIPERACTIV? Hiperactivitatea este o tulburare specifică de dezvoltare, la copii şi adulţi, ce cuprinde deficite în: - atenţia susţinută - controlul impulsurilor - reglarea nivelului activităţii la cerinţele situaţionale Integrarea cercetărilor din diferite discipline, incluzând studii genetice, neuroanatomice, neuropsihologice, indică o puternică bază biologică pentru această tulburare. De-a lungul anilor, diferitele caracteristici şi dificultăţi legate de tulburarea de deficit atenţional şi hiperactivitate, au fost denumite printr-o serie de sintagme: a. deficit atenţional (se referă la un tip de comportament în care copilul se concentrează, doar pentru scurt timp, asupra sarcinilor impuse de adulţi în cursul oricărei perioade de joc; copilul îşi va modifica activităţile destul de rapid) b. activitate în exces/hiperactivitate/hiperkinezie(s e referă la un tempo crescutal activităţii fizice); cel mai comun
Transcript
Tema modulului IV: Prof.psih. JIANU ELENA CATALINA, grupa C1, Consiliere psihologica 2005/2006- Centrul Expert, Cluj-Napoca
I. CE ESTE COPILUL HIPERACTIV?
Hiperactivitatea este o tulburare specifică de
dezvoltare, la copii şi adulţi, ce cuprinde deficite în: - atenţia susţinută- controlul impulsurilor- reglarea nivelului activităţii la cerinţele
situaţionaleIntegrarea cercetărilor din diferite discipline, incluzând studii genetice, neuroanatomice, neuropsihologice, indică o puternică bază biologică pentru această tulburare. De-a lungul anilor, diferitele caracteristici şi dificultăţi legate de tulburarea de deficit atenţional şi hiperactivitate, au fost denumite printr-o serie de sintagme:
a. deficit atenţional (se referă la un tip de comportament în care copilul se
concentrează, doar pentru scurt timp, asupra sarcinilor impuse de adulţi în cursul oricărei perioade de joc; copilul îşi va modifica activităţile destul de rapid)b.activitate în exces/hiperactivitate/hiperkinezie(se referă la un tempo crescutal activităţii fizice); cel mai comun element este neastâmpărul, dar, poate lua forma de a nu fi capabil să stea jos liniştit mai mult de câteva minute, sau, patrularea de la un capăt la altul al camerei; este important de notat că acesta este o creştere reală a activităţii fizice, după cum s-a demonstrat când s-au comparat mişcările acestor copii cu nivelurile de repaus (Porrino et al., 1983).
c. impulsivitate (se referă la faptul că aceşti copii acţionează sub impulsul dorinţelor, fără a se gândi la consecinţe); în anumite situaţii, poate lua forma unor comportamente periculoase (ex.: alergatul pe stradă); cel mai adesea constă într-un pattern de încălcare a regulilor, fără a se gândi la ce s-ar putea întâmpla ca urmare a faptelor comise.
II. CUM POT FI IDENTIFICAŢI COPIII CU HIPERACTIVITATE?
S-au propus, pentru această tulburare, 3 caracteristici fundamentale:
1. NEATENŢIA
Contrar a ceea ce se spune, în general, despre aceşti copii, ei sunt atenţi la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor! Toţi stimulii acţionează, cu aceeaşi forţă, asupra simţurilor lor. Aceşti elevi lasă impresia „că se satură” repede de problemele pe care le au de rezolvat, dar, de fapt, sunt distraşi de stimuli externi. Procesele atenţionale ale acestor copii sunt destul de variabile, adică, în anumite zile pot fi „pe fază” (reuşind să-şi termine acţiunile începute), în altele pot părea că sunt „în ceaţă”. Factorii situaţionali joacă un rol esenţial (ex.: desene atractive, culori vii, probleme noi s-ar putea să ajute să-şi menţină atenţia trează). Aceşti copii au dificultăţi în a-şi focaliza atenţia asupra într-
un mediu complex (ex.: o clasă gălăgioasă). O parte din aceşti copii sunt distraşi de propriile gânduri şi senzaţii, producând, foarte rar, probleme în clasă, ei intrând, pur şi simplu, într-o stare „ca de transă” (reverie). Atenţia susţinută slabă sau persistenţa defectuoasă la efort în sarcini repetitive, se observă frecvent în faptul că, acest copil, se plictiseşte repede, trece de la o activitate neterminată la alta, îşi pierde frecvent concentrarea în rezolvarea unor probleme care necesită o perioadă mai lungă pentru rezolvarea lor şi nu reuşeşte să finalizeze temele de rutină date în clasă, fără supervizare. Cercetările efectuate până acum sugerează că aceşti copii prezintă o variaţie considerabilă în calitatea, corectitudinea şi viteza cu care realizează temele impuse. Acest lucru se reflectă în performanţele şcolare, care sunt, de altfel, destul de inconsistente în timp (repetăm: în special în sarcini repetitive). Nu toate cazurile de neatenţie pot fi atribuite tulburării de hiperactivitate. Unii copii pot dezvolta probleme atenţionale secundare unei tulburări de limbaj, citire, pronunţare, scriere, matematică, etc. Pot apărea, astfel, probleme la copiii care sunt depăşiţi de sarcinile pe care ar trebui să le îndeplinească (ex.: copiii cu retard mintal, întârzieri în dezvoltare), la copiii cu preocupări depresive, la copiii cu gânduri anxioase.
2. IMPULSIVITATEA
Acest simptom central reflectă o absenţă generală a controlului de sine. Este îndoielnic faptul că aceşti copii creează probleme intenţionat/premeditat. Deşi înţeleg diferenţa bine – rău şi pot cita o regulă a clasei, adeseori „gândesc după ce fac ceva”. Uneori, acest lucru este de neînţeles pentru părinţii care nu-şi pot explica cum poate cineva (care este, altfel, destul de inteligent) să se comporte „atât de stupid”! Deşi copilul îşi simte vinovăţia, este improbabil să se poată preveni, pe viitor, acţiuni similare. Un copil „obişnuit”, care, la şcoală, are dese altercaţii cu cei din preajma lui, se asigură că nu-l vede profesorul (sau oricine altcineva!) când îşi „plăteşte poliţa”! Copiii hiperactivi răspund impulsiv, din reflex, fiind de cele mai multe ori etichetaţi ca „agresori”. Datorită acestui stil impulsiv, copiii hiperactivi au o incidenţă mai mare a „predispoziţiei spre accidente”. În conversaţii, aceşti copii nu pot „ să-şi aştepte rândul pentru a răspunde” (adeseori îi întrerup pe ceilalţi, sau vorbesc înaintea lor). Sunt descrişi ca fiind frustraţi şi nerăbdători, răspund în clasă fără a ridica mâna, îşi manifestă exploziv mânia, încep să
rezolve exerciţiile înainte de a citi întreg enunţul problemei, sunt grăbiţi, fac erori din cauza neatenţiei. Copiii hiperactivi au dificultăţi în a urma instrucţiunile sau temele date, în special când nu sunt supervizaţi. Aceste lucruri nu se datorează unor probleme de înţelegere verbală sau tulburări de memorie. Se pare că instrucţiunile nu funcţionează în reglarea comportamentului acestor copii. Social, dar mai ales în activităţile de joc, aceşti copii au dificultăţi în a respecta regulile care implică un minim de control, nefiind conştienţi de efectele acţiunilor lor asupra altora. Învaţă greu din propriile greşeli (de obicei se observă acest lucru, pentru că nu-şi dau seama când „dau de necaz”).
3. HIPERACTIVITATEA
Cea mai vizibilă caracteristică comportamentală în această tulburare este hiperactivitatea. Mamele acestor copii observă, uneori, hiperactivitate chiar înainte de naşterea lor. Caracterul problematic al acestui simptom poate să nu fie remarcat până când copilul nu este plasat pentru prima dată într-o situaţie care necesită autocontrol al mişcării (ex.: grădiniţă). Toţi copiii mici sunt mai activi, dar ei sunt descrişi ca fără astâmpăr, cu dificultăţi în a se antrena în activităţi silenţioase (ex.: citirea, somnul de după–amiază). Ei par: a se comuta în permanenţă de la o activitate la alta; plictisiţi; având nevoie de mai multă stimulare. Deşi copiii normali pot avea şi ei unele din aceste simptome, ceea ce caracterizează hiperactivitatea sunt gradul şi frecvenţa considerabil mai mare cu care se manifestă.
III. MODALITĂŢI DE AMELIORARE ALE COMPORTAMENTULUI COPIILOR
HIPERACTIVIPrimul pas în orice program de modificare al comportamentului este identificarea comportamentelor problemă şi a celor adaptative. Iată care sunt etapele:
1. Listarea comportamentelor
Listarea de către părinte/profesor a comportamentelor dezirabile/indezirabile ajută la stabilirea unui cadru de referinţă pentru definirea şi abordarea acestor comportamente. Acestea pot fi, ulterior, divizate după situaţiile în care se manifestă.
- la şcoalî- acasă- în alte situaţii
În general, problemele se grupează în următoarele categorii:
- relaţiile cu părinţii- relaţiile cu fraţii/surorile- relaţiile cu copiii de aceeaşi vârstă- relaţiile cu sine în diverse domenii, adică:
siguranţa personală, probleme de morală, obişnuinţe, controlul şi exprimarea emoţiilor
EXEMPLU:
După ce s-a făcut o listă cu comportamentele neadecvate şi cu cele de dorit, frecvenţa acestora trebuie evaluată pe o scală (ex.: de la 1 la 5), pentru a identifica acele comportamente indezirabile care apar cel mai des şi asupra cărora ne vom axa în mod special. De asemenea, se vor identifica acele comportamente bune, pe care le dorim, de altfel, mult mai frecvente, dar care, momentan, sunt destul de rare.
2. Selectarea comportamentului asupra căruia se
va concentra intervenţiaPentru reuşita intervenţiei, nu se recomandă să abordăm mai mult de un comportament odată! Se alege unul din comportamentele indezirabile care au punctaj maxim şi se urmăreşte copilul timp de o săptămână, pentru a înregistra aşa numitul „nivel de bază”, adică situaţia de la care plecăm şi cu care vom compara rezultatele intervenţiei.Pentru reuşita intervenţiei, nu se recomandă să abordăm mai mult de un comportament odată! Se alege unul din comportamentele indezirabile care au punctaj maxim şi se urmăreşte copilul timp de o săptămână, pentru a înregistra aşa numitul „nivel de bază”, adică situaţia de la care plecăm şi cu care vom compara rezultatele intervenţiei.
MONITORIZAREA COMPORTAMENTULUIDescrieţi comportamentul de schimbat (clar definit, observabil):
*Scala se poate schimba în funcţie de frecvenţa comportamentului
3. Modificarea efectivă a comportamentului
APLICAREA MODELULUI „ABC”Acest model este utilizat pentru a înţelege care sunt factorii ce influenţează comportamentul copilului şi cum putem interveni pentru a modifica comportamentele nedorite.
„A” – ANTECEDENTEEvenimentele ANTECEDENTE sunt foarte importante pentru a evidenţia contextul care facilitează apariţia unui comportament sau altul la copil. Antecedentele se pot clasifica în: 1- reguli; 2- expectanţe; 3- mesaje.
„B” – COMPORTAMENT (BEHAVIOR)Comportamentul este ceea ce face copilul. Părinţii sau profesorii fac adesea remarci de genul: „E leneş” sau „Are o atitudine nepăsătoare” şi au convingerea că descriu corect şi exact problema. Nu e chiar aşa! Comportamentul este ceva observabil, măsurabil şi bineînţeles schimbabil. Comportamentul nu este ceva
ce copilul nu face (ex.: „Nu-şi face tema!” nu este un comportament). „Se joacă cu creionul” când, de fapt, ar trebui să-şi facă tema, ar putea fi comportamentul pe care am dori să-l diminuăm.
„C” – CONSECINŢEConsecinţele care apar ca urmare a comportamentelor sunt de o importanţă critică. Oamenii fac anumite lucruri, deoarece, acţiunile lor sunt urmate de anumite consecinţe (ex.: atenţia celorlalţi, laudă, alte beneficii). Un comportament nu este continuat dacă efectele realizării lui sunt negative (ex.: dacă eşti pedepsit, dacă nu te bagă nimeni în seamă, dacă eşti criticat). De aici şi ideea de clasificare a consecinţelor în: 1- recompense; 2- variante de pedepse. Consecinţele pot fi structurate astfel încât să apară contingenţe (legături). De exemplu, i se poate spune copilului: „După ce faci curăţenie în camera ta, poţi să te uiţi la televizor” sau „Când termini exerciţiul, ai cinci minute libere”. Opusul consecinţelor, adesea având eficienţă, este lipsa lor. Asta înseamnă că respectivul comportament nu este întărit sau menţinut. Acest lucru este dezirabil, evident, când dorim să
scădem frecvenţa unor comportamente nepotrivite. În concluzie, modificarea comportamentului se poate face în două feluri:1-schimbând situaţia care îl favorizează (antecedentele): 2- schimbând consecinţele / efectele pe care le are şi care îl menţin.MODIFICAREA ANTECEDENTELORMulţi profesori şi părinţi cred că au reguli, dar, de fapt, dintre aceste reguli puţine sunt prezente într-o formă scrisă, iar multe dintre ele sunt neclare (ex.: „După ce vii de la şcoală, trebuie să faci X, Y, Z, etc.”, asta putând să însemne: imediat sau după ce mănânci sau înainte să te uiţi la televizor, etc. şi e normal să fie confuze pentru copil). Tot astfel, expectanţele sunt adesea neclare, cum ar fi, de exemplu, când un părinte spune: „Sper că o să te comporţi frumos când mergem la mătuşa în vizită”, sau când un profesor îi atrage atenţia: „Vreau să te comporţi frumos când avem musafiri în clasă”. Chiar dacă dă din cap că a înţeles ceea ce i se cere, cum interpretează, totuşi, copilul expresia: „să te comporţi frumos”? Această expectanţă din partea părintelui sau a profesorului este neclară şi, în mod cert, nespecifică. În ultimul rând, când comunică anumite solicitări, părinţii şi profesorii nu doar că trebuie să fie clari şi concişi, dar, este esenţial să aibe concentrată asupra sa toată atenţia copilului cu hiperactivitate: contactul vizual este un
element critic. De asemenea, este important stilul comunicării folosit de părinte sau profesor, comunicarea asertivă fiind cea mai eficientă.
A B C
4. Sugestii1. redactaţi un regulament al clasei împreună cu
elevii2. formulaţi regulile şi aşteptările dumneavoastră
clar, concis şi menţionaţi ce se întâmplă în cazul nerespectării lor
3. exersaţi cu elevii un mod de a comunicare caracterizat de claritate şi precizie
4. asiguraţi-vă că aveţi toată atenţia copiilor atunci cănd solicitaţi ceva.
Pentru îmbunătăţirea modului în care comunicaţi cu elevii, vă sugerăm reactualizarea câtorva abilităţi de comunicare:
COMUNICAREA PASIVĂExemple:
1) „Nu crezi că este cazul să te pregăteşti pentru oră?”
2) „De câte ori trebuie să-ţi spun să-ţi faci curăţenie pe bancă?”
3) „Nu crezi că ar trebui să faci exerciţiul acum?”
COMUNICAREA AGRESIVĂExemple:1) „Eşti leneş şi nu eşti bun de nimic!”2) „Cap tare! Nu poţi mai mult de atât?”3) „Niciodată nu asculţi! Ai idee cum să faci ce
ţi-am spus?”
COMUNICAREA ASERTIVĂExemple:1) „După ce faci exerciţiul, poţi să mergi afară
în pauză.”2) „Dacă mai porecleşti alţi copii, vei fi
pedepsit!”3). „Nu mai răspunde obraznic! Dacă vei
continua, vei fi pedepsit!”
Exerciţiu:
Scrieţi căteva moduri în care comunicaţi cu elevii.1) ...................................................................................
Comunicarea asertivă este cea care are cel mai mare succes pe termen lung. De aceea, este cea mai recomandată pentru dezvoltarea şi menţinerea
relaţiilor interumane.
Căteva caracteristici ale stilului asertiv, după dr.PARKER:
a. Spune ce vrei să spui şi fă-o clar.b. Dă instrucţiuini politicos, dar ferm.c. Asigură-te de contactul vizual cu copilul
înainte de a da instrucţiuni.d. Acţionează în conformitate cu cele spuse.
e. Nu-i cereţi copilului să facă ceea ce spuneţi.Amintiţi-i că instrucţiunile trebuie urmate.
f. Dacă copilul încearcă să se târguiască cu dvs., rămâneţi ferm pe poziţie.
5. Dezvoltarea abilităţilor de comunicare
Paşi esenţiali în comunicare:1. Stabilirea contactului vizual („Uită-te la
mine!”).2. Vorbiţi clar şi distinct, cu un ton normal.3. Rostiţi solicitarea într-o maneră simplă şi
concisă, subliniind ce doriţi de la copil („Strânge-ţi cărţile şi caietele de matematică şi pune-le în ghiozdan!”). Evitaţi solicitările negative, cu alte cuvinte, ceea ce n-aţi vrea să facă el.
4. Verificaţi dacă subiectul a auzit ce aţi spus, cerându-i să repete. Dacă face acest lucru, puteţi întări percepţia corectă spunând: „Exact! Ai înţeles bine! Acum, fă ce te-am rugat!”. Dacă nu poate repeta corect, trebuie ca dumneavoastră să-i mai spuneţi o dată, cerându-i, apoi, copilului să repete. Dacă nici acum nu poate înţelege ceea ce-i cereţi, împărţiţi solicitarea în fragmente mai mici: „Strânge-ţi cărţile şi caietele!” – „Bine!” – „Acum pune-le în ghiozdan!”.
Exerciţiu: Scrieţi căteva cereri pe care le utilizaţi în comunicarea cu copilul.1) ...................................................................................
Exemple:1) „Pune haina la cuier”.2) „Scoate cartea de matematică din ghiozdan”.3) „Scoate un caiet şi un creion pentru acest exerciţiu”.4) „Pune toate cărţile de pe bancă în ghiozdan”.
5) „Copiază aceste două pagini în caiet”.
☻ 6. Metacomunicarea (comunicarea nonverbală)
Dacă se transmit mesaje conflictuale (mesaje în care poate exista conflict între conţinutul informaţional al lor şi maniera sau tonul emoţional în care acesta este emis), acestea poat avea ca efect confuzia ascultătorului. De exemplu mesajul: „Pune picioarele pe podea!”, poate fi transmis în timp ce profesorul zâmbeşte, sau cu o voce foarte moale. Acest lucru poate însemna, pentru copil, că profesorul nu este foarte serios, sau că, dimpotrivă, este slab, ceea ce l-ar face pe copil să-i ignore mesajul. Pe de altă parte, formele extreme de metacomunicare trebuie evitate (ex.: vocea înaltă ca un tunet, expresii faciale imobile, ameninţătoare, etc.).
7. Dezvoltarea abilităţilor de ascultare activă /
complianţă cu cererile, regulile
Participanţi: profesor şi eleviFrecvenţă: zilnicTimp necesar: 1. până la 10 ani: iniţial, aproximativ 5 minute,apoi, după ce se construieşte toleranţa, 10-15 minute
2. pentru copii mai mari: timp mai puţin structuratExerciţiul de bază: audierea de stimuli, învăţarea acordării de atenţie acestora imediat, procesarea informaţiei verbale prezentate, evidenţierea înţelegerii prin verbalizarea informaţieiNivelul de complexitate: se începe de la nivelul la care copilul poate experienţia cu succes de la început şi se creşte gradual complexitatea, acordând timp pentru succesRecompense: lauda şi mângâiereaPedepse: nu se recomandă; utilizaţi doar întărirea pozitivă
OBSERVAŢII:
- răspunsurile copilului pot ghida părintele în ceea ce priveşte toleranţa la şedinţele mai lungi şi mai complexe- nu încercaţi să forţaţi copilul la şedinţe mai lungi decât poate tolera, este contraproductiv
- contactul vizual este de dorit, dar nu este esenţial- obţineţi atenţia totală a copilului- alegeţi momentul astfel încât să fie cât mai puţine întreruperi- evitaţi comentariile negative de genul: “Eşti aşa de prost!”- în stadii mai avansate, amorsajul grăbeşte învăţarea acestor abilităţi, aducând în conştiinţă consecinţele pozitive, asociate cu utilizarea unei abilităţi sociale
Exemplu pentru copii mici:
- citiţi-i un fragment de poveste potrivită pentru vârsta şi nivelul dezvoltării sale mentale
- cereţi-i să vă spună cu cuvintele sale ceea ce i-aţi citit
- dacă reuşeşte, lăudaţi-l şi mângâiaţi-l
- dacă are dificultăţi, alegeţi un paragraf mai scurt, sau repetaţi în cuvinte simple ce aţi citit- utilizaţi un nivel care să permită succesul
copilului
- după ce reuşeşte de mai multe ori, creşteţi gradul de dificultate şi complexitate
Exemplu pentru copii mai mari:
- profesorul întreabă: “Ce ţi-am cerut să faci?”
- pe măsură ce copilul îşi aminteşte corect şi este capabil să urmeze instrucţiunile, creşteţi
complexitatea acestora, eventual utilizând o secvenţă de cereri: “Te rog să-ţi scoţi caietul şi cartea de citire pe bancă!”; “Pune echipamentul de sport în bancă, iar cărţile şi caietele de matematică pune-le în ghiozdan!”
- dacă are dificultăţi cu o sarcină aşa de complexă, această poate fi “atomizată” în 2 – 3 componente
- de fiecare dată când copilul reuşeşte să proceseze şi să-şi reamintească instrucţiunea dată, lăudaţi-l
OBSERVAŢII:
- copilul învaţă prin modelare şi imitaţie
- copilul învaţă că realizarea corectă a paşilor procedurii este recompensată cu laude, mângâieri- copilul învaţă prin repetiţie- informaţia este procesată şi înţeleasă cel mai bine când este prezentată în mai mult de o modalitate senzorială- se pot oferi recompense atât pentru ascultarea cu atenţie a instrucţiunilor, cât şi pentru realizarea acestora
Înţelegerea mesajului:
1) Observaţi orice răspuns aparent neobişnuit la exerciţiul anterior.2) Scrieţi o listă de interpretări posibile pentru fiecare.3) Comparaţi-le cu următoarele:
- A uitat instrucţiunile- Are dificultăţi de a citi instrucţiunile- A modificat intenţionat răspunsul- Nu preferă anumite activitpţi- Sunt indicate anumite recompense
Modificarea consecinţelorAcest aspect se referă la manipularea recompenselor şi pedepselor, pentru a dezvolta, sau a reduce un comportament.
1) Recompense: întăriri pozitive care cresc sau menţin un comportament astfel încât, acest comportament este mai probabil să se producă.Recompensele pot fi:
a) acordarea unei consecinţe pozitive (ex.: un lucru, o activitate, o recompensă socială)b) retragerea unei consecinţe negative (ex.: scoaterea unei aşchii din piciorul copilului)
2) Pedepse: consecinţe negative care scad / slăbesc comportamentul căruia îi urmează astfel încât, acest comportament e mai puţin probabil să apară.Pedepsele pot fi:
a) acordarea unei consecinţe negative (ex.: bătaia)
b) retragerea unei consecinţe pozitive (ex.: luarea unei jucării, retragerea unor privilegii)
Este foarte util ca părinţii şi profesorii să descopere ce reprezintă o recompensă şi ce reprezintă o pedeapsă pentru un copil hiperactiv. Listarea acestora ajută. Se recomandă focalizarea atenţiei şi pe recompense sociale (ex.: lauda).
Conştientizarea recompenselor
Recompense
Reguli de acordare a întăririlor☺☻1) Să fie acordate imediat după
comportament
2) Exprimaţi clar ce vă place
3) Nu faceţi remarci de genul: “Era şi timpul!”, sau “Până acum de ce n-ai fost în stare?”
8. Redactarea unui plan de pedeapsă
Pedepsirea comportamentului sau costul răspunsului, implică retragerea unor privilegii pentru o perioadă de timp. Această procedură nu necesită un spaţiu special, se poate administra oriunde, oricând.
Principii generale
1. Alcătuiţi o listă cu comportamentele care sunt dificil de abordat, utilizând alte tehnici (max. 3).
2. Informaţi copilul ce comportamente vor avea consecinţă o pedeapsă.
3. Faceţi o listă de privilegii care pot fi retrase ca pedeapsă.
4. Recapitulaţi cu el consecinţele pentru comportamente neadecvate, precum şi consecinţele pentru comportamente adecvate. Această tehnică, numită “amorsare”, va creşte eficienţa consecinţelor şi oferă o legătură cognitivă între consecinţele trecute şi controlul comportamentului în prezent; se va realiza şi o internalizare a consecinţelor ce urmează un anumit comportament; se presupune, de asemenea, că având posibilitatea de a alege, copilul va prefera o consecinţă pozitivă (recompensă) pentru comportament adecvat.
5. Se recomandă să i se dea un semn copilului care să servească drept avertizare şi care să-i permită să-şi dezvolte auto-controlul; în momentul în care i se arată semnul, copilul poate decide:
- să-şi schimbe comportamentul curent
- să accepte consecinţele, asociate cu comportamentul neadecvat
6. Dacă el îşi controlează comportamentul, puteţi să-l încurajaţi: “Mihai, mă bucur că ai încetat să o loveşti pe colega ta!”
7. Fiţi consistent în aplicarea procedurii; dacă nu faceţi acest lucru, copilul va observa că, adesea, spuneţi lucruri pe care nu le credeţi cu adevărat.
9. Observaţii despre pedeapsa fizică
Cercetările privind utilizarea excesivă a pedepselor fizice arată că acestea sunt, în general, ineficiente, deoarece nu-I spun copilului ce să facă ci, doar ce să nu facă.
“EFECTE SECUNDARE ALE PEDEPSELOR FIZICE” (Azrin & Holz, 1966)
1) Tendinţa de a evita contactele sociale în general.
2) Agresivitate îndreptată spre cel care pedepseşte (activă sau pasivă).
3) Modelarea comporatmentulu iagresiv.4) Afectarea relaţiilor sociale cu figurile
autoritare care impun pedeapsa.5) Eşecul generalizării controlului impus de
pedeapsă la alte situaţii.6) Controlul selectiv: copilul inhibă
comportamentele nepotrivite doar în prezenţa unei figuri autoritare care l-a pedepsit.
7) Stigmatizarea conceptului de sine cu sentimente de lipsă de valoare şi ideea că merită să fie tratat astfel.
Ignorarea funcţionează ca pedeapsă în reducerea frecvenţei comportamentelor, dacă este făcută în mod consistent.
Comportamente care pot fi modificate prin ignorare:
a) strigăb) plângec) întrebări repetitived) face pe clown-ul, etc.
Ultimul aspect considerat în domeniul consecinţelor este conceptul de “shaping ” . Dacă în cadrul procedurii denumite “shaping”, comportamentul pare să se îmbunătăţească (adică este aproape de ce se aşteaptă părintele sau profesorul), dar nu este, totuşi, comportamentul dorit, din moment ce întotdeauna există variaţie în producerea comportamentului, părintele sau profesorul trebuie să-l recompenseze şi, apoi, să aştepte o aproximare şi mai bună a comportamentului dorit, pentru a-l recompensa din nou. Această procedură este destul de utilă în a-I ajuta pe copii să-şi dezvolte noi comportamente, sau să întărească un comportament dorit care există, dar într-o formă imatură. Cel mai simplu exemplu în acest sens este dezvoltarea limbajului la copii: pe măsură ce copilul primeşte întăriri pozitive pentru că a spus ceva corect, va produce fraze din ce în ce mai corecte.
Tehnica “time out” a) selectarea comportamentelor b) ignorarea unor comportamente (mulţi
copii emit anumite comportamente care sunt menite să atragă atenţia părintelui / profesorului, sau pentru a obţine un efect dorit; atenţia părintelui / profesorului este extrem de puternică în întărirea comportamentelor)
c) “time out” înseamnă scoaterea copilului din contextul care-i întăreşte comportamentele dezadaptative (locul trebuie să fie lipsit de întăriri, iar timpul este de 1 minut pentru fiecare an de vârstă; după ce trece timpul, copilul este întrebat dacă ştie de ce a fost trimis la locul pentru “time out”; dacă nu ştie, i se va spune; nu se recomandă să-i fie acordată prea multă atenţie după “time out”, dar, nici să nu i se ţină o predică sau să i se ceară să promită că nu va mai face niciodată ceea ce a făcut; dacă el se comportă mai bine după “time out”, acest lucru nu trebuie ignorat.
Comportamente care merg abordate prin “time out” (după Lynn Clark, 1985)
Dezvoltarea unui plan de “time out”
1. Selectaţi comportamentul ţintăAmintiţi-vă că “time out” nu este tehnica eficientă pentru orice comportament, iar utilizarea sa abuzivă îi scade eficienţa! Listaţi comportamentele de modificat prin “time out”.
1) ……………………………………………………………………………………….
2) ……………………………………………………………………………………….
3) ……………………………………………………………………………………….
4) ……………………………………………………………………………………….
5) ……………………………………………………………………………………….
Alegeţi două dintre ele şi marcaţi o steluţă în dreptul lor.
2. Alegeţi un loc pentru “time out”Acesta trebuie să fie un loc plictisitor, în care copilul să nu primească atenţie şi în care să nu aibă acces la întăriri. Baia, holul, sau un colţ pot fi astfel de locuri. Nu închideţi copilul într-un dulap şi nu alegeţi un loc care poate genera frică. Dacă folosiţi baia, uşa trebuie lăsată parţial deschisă. În şcoală, locul ideal este, probabil, un colţ. Separarea sau segregarea copilului nu este recomandată. Se poate stabili un loc undeva în clasă, sau o zonă pentru “time out”, un loc de calmare şi recăpătare a controlului.
3. Determinaţi timpul necesarTimpul se stabileşte, de obicei, în funcţie de vârsta copilului (adică, 1 minut pentru fiecare an). Astfel, un copil de 10 ani poate primi 10 minute de “time out”. Timpul total pentru “time out” nu ar trebui să depăşească, totuşi, 12 minute.
4. Măsurarea timpuluiUtilizaţi un ceas deşteptător, copilul fiind informat că poate să iasă afară doar când acesta sună, iar
responsabilitatea cu privire la durata “time out”-ului nu este, în acest fel, nici a părintelui nici a lui.
5. Nu-i acordaţi atenţie copilului când este în “ time out ”
Părinţii sau profesorii fac adeseori greşeala de a continua să-i ţină copilului “predica”, lucru care, practic, anulează eficacitatea acestei tehnici. Chiar şi în cazul în care copilul strigă, acuză dureri sau cere să folosească toaleta, acesta trebuie ignorat, cu excepţia cazului când sunt, desigur, probleme reale. Pentru orice comportamente distructive, se pot acorda pedepse suplimentare.
6. Stabiliţi legătura cu copilul după “time out ”Întrebaţi-l: “De ce ai fost trimis la time out?”. Dacă răspunde corect, îi veţi permite să-şi reia activitatea anterioară. Dimpotrivă, dacă răspunde incorect sau nu ştie, îi veţi explica. Este important să se clarifice legătura între comportament şi “time out” pentru ca el să sesizeze secvenţa “cauză - efect”. Copilul trebuie să ştie ce consecinţe vor avea anumite comportamente. Nu se recomandă să i se ţină o “predică” după “time out”, nici să I se ceară să promită că “nu va mai face
niciodată ceea ce a făcut”. Astfel de promisiuni nu duc la îmbunătăţiri ale comportamentului.
ECONOMIE DE JETOANESe utilizează, de obicei, cu copiii între 3 şi 6 ani. Acest sistem poate fi utilizat şi cu copii de 2 ani, foarte inteligenţi dacă au abilităţi de comunicare adecvate, sau cu copii mai mari de 6 ani, chiar până la 8-10 ani, dacă vârsta lor mentală este mai mică decât vârsta cronologică. Principiul general este utilizarea unei abordări pozitive în dezvoltarea de comportamente noi, mai adecvate. Se identifică comportamentele dezirabile/indezirabile şi se stabileşte o regulă de acordare a jetoanelor (ex.: “Primeşti 5 puncte roşii dacă stai în bancă fără să te ridici toată ora, sau pierzi 1 punct de câte ori vorbeşti cu colegul de bancă!”). La copiii mici, de 3-4 ani, nu se recomandă pierderea de jetoane pentru comportament neadecvat. Cu punctele colecţionate, copilul poate “cumpăra privilegii”.
Privilegiu Unitate de timp/bani
Importanţa
Puncte/jetoane
asistentul învăţătoarei
1 săptămână 5 5
audierea melodiei
5 minute 3 3
preferate în pauzăciocolata preferată
40.000 lei 2 10
Reguli de bazăa) imediat ce copilul realizează comportamentul
adecvat, oferiţi-I jetonulb) când îi oferiţi jetonul, spuneţi exact ce va plăcut, cât sunteţi de mulţumit că s-a comportat aşac) când apare un comportament nepotrivit, este important: 1 – să-l ignoraţi; 2 – selectaţi un privilegiu pe care-l veţi retrage; 3 – retrageţi un jeton (cea mai puţin dezirabilă alternativă); 4 – analizaţi comportamentul pentru a vedea dacă nu cumva i-aţi cerut prea mult copilului, caz în care revizuiţi programul de expectanţe
10.Sugestii pentru părinţi/profesori
1) Spuneţi-i copilului ce doriţi să facă; evitaţi să-i spuneţi ce să nu facă.
2) Fiţi specific în legătură cu comportamentele pe care le agreaţi în loc să spuneţi “cuminte”, “băiat bun”.
3) Modelaţi comportamentul pe care-l doriţi, în loc să aşteptaţi ca acesta să apară.
