ADHD

Hărţile mentalePosted on 5 noiembrie 2014 by EduPsi

O hartă mentală este o schemă de aranjare a ideilor în mintea noastră

cu ajutorul culorilor, imaginilor, cuvintelor sau numerelor, pentru a

reprezenta grafic gândurile noastre ordonate în jurul unei idei

centrale. Pot fi dezvoltate toate ideile care ne vin la un moment dat în

minte şi putem vedea dacă acestea sunt viabile înainte de a decide pe

care să o folosim pentru a ne atinge scopul urmărit.

O harta mentală este o reprezentare a unui subiect, idee sau concept,

aşezat pe hârtie prin desene simple, cuvinte „simbol”, folosind culori,

cifre şi săgeţi, astfel încât ideea principală va fi în centrul diagramei

iar cele secundare vor porni din centru, asemănătoare cu ramurile

unui copac. O hartă mentală conectează reţeaua de idei identificate, la

o idee principală.

Hărţile mentale pot fi folosite în:

luarea deciziilor, clasificare, predare-invăţare, reprezentarea unor

imagini, a unor situaţii, management, orientarea carierei.

Cum creăm o hartă mintală

Putem învăţa cum să realizăm o astfel de harta accesand adresa:

http://thinkbuzan.com/how-to-mind-map/. Tony Buzan este un autor

englez şi consultant educaţional, iniţiatorul acestui concept; putem

viziona modul în care se realizează o hartă mintală, urmărind

imaginile de mai jos :

Tot ce avem nevoie pentru a realiza o hartă mentală sunt:

• Hârtie

• Creioane colorate

• Imaginaţia noastră

Avem nevoie de o temă pentru a forma ideea centrală.

Luăm o foaie de hârtie simplă şi câteva creioane colorate şi întoarcem

foaia în poziţie orizontală.

In centrul acestei pagini, desenăm o imagine (sau scriem un cuvânt)

care să reprezinte subiectul ( „tema” hărţii noastre).

Lăsăm gândurile libere pentru a identifica idei noi. Desenăm aceste

idei cu ajutorul liniilor curbe ce au ca punct de plecare tema centrală.

Ideile principale devin ramuri pentru harta mentală creeată. Scriem

aceste idei cu litere mari colorate. Cu ajutorul unui singur cuvânt pe

fiecare ramură, , se vor multiplica numărul de posibilităţi ca aceste

gânduri să producă alte, noi!

Încercăm să adăugăm culori cât mai des!

Harta mentală va avea colorate ramurile şi cuvintele principale care

au rolul de a stimula creierul. De asemenea, putem să adăugăm

imagini şi desene deoarece acest lucru ne va consolida memoria şi ne

va uşura organizarea ideilor.

Desenăm apoi ramuri mai mici, care se desprind din cuvintele cheie.

Nu există o limită a numărul de ramuri sau de cuvinte! Vom face câte

dorim sau câte se vor potrivi cu ideea centrală a hărţii noastre.

Continuăm astfel, până când am inserat toate ideile!

Hărţile mentale pot fi refăcute, dezvoltate sau îmbunătăţite ori de câte

ori dorim, prin idei noi, care pot fi adăugate la cele iniţiale.

Pentru a realiza hărţi mentale cu ajutorul calculatorului, putem

accesa programe gratuite la adresele:

http://thinkbuzan.com/

http://mindmapfree.com/

http://www.edrawsoft.com/freemind.php

https://www.mindmup.com

Autor: psih. Dr. Valeria Ecaterina Purcia

Bibliografie:

T., Buzan, B., Buzan (2013) – Hărţile mentale, ed. Curtea Veche,

Bucureşti

 

Copyright © 2015 Valeria Ecaterina Purcia

Posted in Psihologie / Educaţie, Resurse educaţionale | 2 comentarii

Să ne „jucăm” împreună cu părinţii   ! Posted on 3 noiembrie 2014 by EduPsi

Şedinţele cu

părinţii au un rol important în cadrul comunităţii şcolare, fiind unul

dintre modurile prin care părintele ţine legatură cu şcoala. Acestă

relaţie este benefică pentru părinţi, deoarece se pot informa despre

progresele copilului, despre tipurile de activitaţi derulate pe parcursul

anului şcolar sau despre organizarea procesului de învaţământ în

cadrul clasei; pentru şcoală şi cadrul didactic ete o oportunitate de a

cunoaşte familia copilului, cu care lucrează la clasă, de a interacţiona

cu aceştia urmărind segmentele învăţării şi în mediul extraşcolar. În

general, şedinţele cu părinţii au un caracter informativ, datorită în

principal schimbărilor importante care au avut loc în învăţământul

românesc în ultimii ani. Totuşi, ar trebui să avem în vedere şi

latura formativă a acestor întâlniri pe care fiecare cadru didactic o

poate dezvolta cu resurse minime de timp şi materiale.

Prezentăm aici, căteva activităţi scurte şi uşor de aplicat în cadrul

sedinţelor cu părinţii, cu un puternic impact formativ şi de

îmbunătăţire a relaţiilor elev-părinte-cadru didactic.

1. Mă numesc….. sunt…. pot să spun…

• Timp de lucru: 15 min.

• Materiale: –

• reguli de lucru:

– fiecare părinte răspunde conform modelului explicat de

învăţător/profesor;

– dacă părintele nu doreşte să participe la joc, nu vom insista,

precizând că, părerea sa este foarte importantă, dar că, poate, o va

împărtăşi grupului data viitoare.

Poate fi o activitate cu aplicabilitate la şedinţele de la începutul anului

sau a unui nou ciclu de învăţământ, când părinţii nu se cunosc foarte

bine între ei şi nici cu cadrul didactic.

Activitate:

Părinţii sunt rugaţi să se prezinte pe rând, după modelul:

Sunt Maria (numele mic al mamei sau al tatălui participant), sunt

mama (tatăl) lui Ionuţ (numele elevului a cărui părinte este). Despre

Ionuţ (numele elevului a cărui părinte este) pot să spun că este un

copil harnic şi cuminte (enumeră 2 calităţi ale elevului).

Acestă activitate are rolul de a-l face pe părinte să conştientizeze

aspectele pozitive ale copilului său iar pentru cadrul didactic poate

deveni o activitate de descoperire a resurselor elevilor săi, punctele

tari pe care se poate sprijini în construirea unei relaţii cu aceştia.

2. Alegeţi  jucăria!

• Timp de lucru: 15 min.

• Materiale: o pungă cu diferite jucării

• reguli de lucru:

– fiecare părinte alege o jucărie;

– dacă părintele nu doreşte să participe la joc, nu vom insista,

precizând că, părerea sa este foarte importantă, dar că, poate, o va

împărtăşi grupului data viitoare.

Această activitate poate fi realizată în orice moment, pe parcursul

anului şcolar.

Activitate:

Părinţii sunt rugaţi să aleagă o jucărie din pungă, cea pe care o

consideră că i-ar plece cel mai mult copilului lor.

Părinţii sunt rugaţi apoi să motiveze alegerea făcută.

Acestă activitate are rolul de a-l face pe părinte să comunice cu

grupul, să identifice şi să se gândească la activităţile ludice ale

copilului său, iar pentru cadrul didactic poate fi o oportunitate de a

cunoaşte preferinţele copiilor în materie de jocuri sau jucării, ca mai

apoi, să poată folosi informaţiile în activităţile de la clasă.

3. Despre ce am vorbit cu copilul meu?

• Timp de lucru: 15 min.

• Materiale: –

• reguli de lucru:

– fiecare părinte este rugat să spună despre ce subiect a discutat cu

copilul săptămâna trecută;

– dacă părintele nu doreşte să participe la joc, nu vom insista,

precizând că, părerea sa este foarte importantă, dar că, poate, o va

împărtăşi grupului data viitoare.

Activitate:

Rugăm părinţii să se gândească şi să spună grupului, în câteva

cuvinte, despre ce subiect sau ce temă de interes au abordat

saptămăna trecută cu copiii lor.

Prin această activitate reliefăm rolul important al comunicării părinte-

copil, încurajăm dezvoltarea relaţiilor intra-familiale iar cadrul

didactic poate folosi temele de discuţie expuse ca punct de plecare

sau exemplificare în cadrul lecţiilor.

4. Să lucrăm împreună!

• Timp de lucru: nelimitat

• Materiale: la alegerea participantului

• Reguli de lucru:

– părinţii vor primi o temă pentru acasă, care va fi lucrată şi finalizată

împreună cu copilul până la următoarea şedinţă cu părinţii.

– dacă părintele nu doreşte să participe la activitate, nu vom insista;

precizăm importanţa contribuţiei sale şi faptul că, dacă va dori, va

participa la activitate data viitoare.

Activitate:

Tema pentru acasă este un exerciţiu de colaborare între părinte şi

copil. Părintele va fi încurajat să povestească cu copilul despre tema

primită şi să-i solicite ajutorul pentru a o finaliza. Tema se poate

materializa într-un desen, colaj, pictură sau orice altceva ce doreşte

părintele şi copilul să realizeze.

Acestă activitate dezvoltă empatia dintre părinte şi copil prin

desfăşurarea unei teme comune, părintele punându-se pentru scurt

timp, în locul copilului, având aceleaşi preocupări şi colaborând în

realizarea ei. Părinţii vor fi informaţi că nu contează neapărat

calităţile de desenator sau acurateţea planşelor realizate, cât

activitatea în sine realizată împreună cu copilul. Părinţii vor fi

incurajaţi ca la şedinţa următoare să prezinte tema împreună cu

copilul. La prezentarea rezultatelor activităţii, fiecare echipă va fi

valorizată pentru rezultatele obţinute. Dacă resursele materiale ne

permit, putem acorda fiecărei echipe părinte-copil o diplomă pentru:

Cea mai frumoasă activitate!

Culese şi adaptate de: psih. Dr. Valeria Ecaterina Purcia

Bibliografie:

Eu și copilul meu (2011) – Ghid de bune practici pentru consilierii

școlari, realizat în cadrul proiectului RO-0047, finanțat prin

Mecanismul Financiar al Spațiului Economic European

855 de jocuri și activități (2005) – Proiectul „Centrul Național de

Resurse pentru Tineri”, implementat de către Asociația European

Youth Echange Moldova cu sprijinul financiar al Reprezentanței

UNICEF  în Moldova din fondurile Guvernului Olandei.

 

Copyright © 2015 Valeria Ecaterina Purcia

Posted in Resurse educaţionale | Lasă un comentariu

Răducu şi furnicuţa   înţeleaptă Posted on 1 noiembrie 2014 by EduPsi

A fost odată un băieţel pe care îl chema Răducu. Era un copil tare

isteţ, curios şi foarte interesat de tot ce se întâmplă în jurul său.

Singura lui problemă era faptul că ştia prea multe, dar nu le putea

spune pe toate dintr-odată. Când doamna învăţătoare îl intreba ceva

la şcoală, se repezea să răspundă. Dar ce să vezi? Cuvintele i se

buluceau în gură şi ieşeau neterminate, propoziţiile se împiedicau

unele de altele iar colegii şi chiar doamna învăţătoare nu mai

întelegeau nimic. De multe ori, în graba sa de a răspunde, nici nu mai

auzea toată întrebarea doamnei învăţătoare. Şi nu prea putea să stea

liniştit în bancă, iar în pauză, alerga prin toata curtea nemaiavând

timp să se joace cu nimeni. Zilele treceau, iar Răducu devenea din ce

în ce mai trist. Işi uita lucrurile acasă, temele le făcea pe jumatate iar

prieteni, avea foarte puţini. Se temea mereu că nu este suficient de

bun să termine tema pentru acasă, că are multe lucruri de pus în

ghiozdan, dar nu îşi va aminti de toate şi că, dintre toţi colegii, el va fi

cel mai nepregătit pentru a doua zi.

Întorcându-se într-o zi de la şcoală, supărat că nu a fost atent la ce a

spus doamna învăţătoare şi nu a notat ce avea nevoie a doua zi pentru

activităţile practice, a văzut o mulţime de furnicuţe care se plimbau

de colo colo pe asfaltul străzii. Le-a privit o clipa şi bucuros, s-a

gândit:

-“Uite, şi furnicuţele sunt ca mine…aleargă de colo colo, fără un scop,

se împiedică una de alta…cred că au uitat încotro se duc” – spuse

râzănd în sinea sa.

Se aşeză pe marginea drumului şi le privi curios. Furnicuţele alergau

grăbite în toate direcţiile, dar observă că din când în când se opreau,

apoi îşi continuau drumul, ca şi cum ar fi găsit un indicator.

Răducu plecă spre casă, gândindu-se la ele. Ce bine că cineva

seamănă cu el!

Seara, baiatul adormi cu noile sale cunoştinţe în gând. Şi visă că,

multe, multe furnicuţe se plimbau fericite pe strada din faţa casei.

Dar, dintr-o dată, auzi o voce piţigăiată:

– Hei, fii atent! Era să mă calci! Nu mai fi aşa repezit !

– Ha, ha, ha – râse Răducu – uite cine vorbeşte! Tu eşti mai repezită

decât mine. Cred că ai uitat încotro trebuie să mergi şi ce să faci!

– Nici vorbă, îi răspunse furnica, eu ştiu perfect ce am de făcut!

Trebuie să merg să adun firmituri, să învăţ regulile furnicarului, să mă

joc cu prietenele mele şi să învăţ cum să conserv fructele pentru

iarnă; doamna învăţătoare de gospodărie mă va întreba reţetele iar eu

trebuie să i le spun fără greşală.

– O, ce multe ai de făcut! Cum poţi să ţii minte tot, să faci atâtea

lucruri fără să uiţi ceva? Şi cum poţi să răspunzi doamnei învăţătoare

fără să greşeşti?

– Simplu ! Am o metodă sigură!

– Te rog, spuse Răducu, spune-mi și mie!

– Bine, fii atent: când ai ceva de făcut sau ai ceva de spus, prima dată

oprește-te. Apoi, gândește-te și abia apoi, fă activitatea sau răspunde

la întrebări. În acest fel, nu vei da greș niciodată!

Până să o mai întrebe ceva, sunetul ceasului deșteptător se făcu auzit.

Începea o noua zi. Răducu se spălă, se îmbracă și coborî la masă.

În drum spre școală, mama îl întrebă:

– Știi toate versurile poeziei pentru serbare? Spune-mi-le și mine!

Știu, știu, spuse Răducu – dar gândul îl duse la furnicuță. Oare cum

făcea ea? Se oprea, se gândea și abia apoi răspundea! Aşa a făcut și

el. S-a oprit înainte sa răspundă mamei, s-a gândit bine la poezie, apoi

a început sa o recite fără greșeală! A fost foarte uimit! Cuvintele nu s-

au mai împleticit, au ieșit frumos, unul după altul, fără greșeală!

Mama l-a privit cu drag!

– Bravo, Răducu ! Stiam că poți ! Sunt foarte mândră de tine!

La școală, lucrurile au mers la fel de bine. Doamna învățătoare a fost

foarte mulțumită de felul în care a recitat poezia, iar colegii l-au

lăudat.

Ei nu știau că, de acum încolo, Răducu avea de la furnicuță o metodă

care nu dădea greș niciodată: Oprește-te, gândește-te și abia apoi

acționează !

Autor:

Valeria Ecaterina Purcia (2015) – Povești din ghiozdanul meu, editura

EDU, Tg. Mureș.

Copyright © 2015 Valeria Ecaterina Purcia

Posted in ADHD - Tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie, Povești înţelepte, Resurse educaţionale |

Etichetat poveşti înţelepte | Lasă un comentariu

Cutia cu piersiciPosted on 30 octombrie 2014 by EduPsi

Un profesor a dat fiecărui student ca temă pentru lecția de săptămâna

viitoare să ia o cutie de carton și pentru fiecare persoană care îi

supără, pe care nu pot să o sufere și să o ierte să pună în cutie câte o

piersică, pe care să fie lipită o etichetă cu numele persoanei

respective.

Timp de o săptămână, studenții au avut obligația să poarte permanent

cutia cu ei: în casă, în mașină, la lecții, chiar și noaptea să și-o pună la

capul patului. Studenții au fost amuzați de lecție la început, și fiecare

a scris cu ardoare o mulțime de nume, rămase în memorie încă din

copilărie.

Apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce zilele treceau studenții adăugau

nume ale oamenilor pe care îi întâlneau și care considerau ei că au un

comportament de neiertat. Fiecare a început să observe că devenea

cutia din ce în ce mai grea. Piersicile așezate în ea la începutul

săptămânii începuseră să se descompună într-o masă lipicioasă, cu

miros dezgustător, și stricăciunea se întindea foarte repede și la

celelalte.

O problemă dificilă mai era și faptul că fiecare era dator să o poarte

permanent, să aibă grija de ea, să nu o uite prin magazine, în autobuz,

la vreun restaurant, la întalnire, la masă, la baie, mai ales că numele

și adresa fiecărui student, ca și tema experimentului, erau scrise chiar

pe pungă. În plus, cartonul cutiei se stricase și ea ajunsese într-o stare

jalnică: cu mare greutate mai putea să facă față sarcinii sale.

Fiecare a înțeles foarte repede și clar lecția pe care a încercat să le-o

explice profesorul când s-au revăzut după o săptămână, și anume că

acea cutie pe care o căraseră cu ei o săptămâna întreagă nu a fost

decat expresia greutății spirituale pe care o purtăm cu noi, atunci

când strângem în noi ură, invidie, răceală față de alte persoane.

De multe ori credem că a ierta pe cineva este un favor pe care i-l

facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare

favor pe care ni-l putem face chiar nouă înșine.

În cutia ta câte piersici sunt… și ce ai de gând să faci cu ele?

Sursa

Posted in Povești înţelepte | Lasă un comentariu

Credinţa religioasă şi   psihoterapia Posted on 29 octombrie 2014 by EduPsi

Numeroşi cercetători şi-au dedicat activitatea elucidării experienţei

religioase, o calitate specifică, inefabilă personalităţii religioase la

care înclinaţia spre transcendenţă îi permite să sesizeze sensurile

adânci ale existenţei. „Viaţa fără religie – după cum spunea Louis

Lavelle – echivalează cu viaţa inautentică, cu existenţa decentrată

axiologic. Religia este actul care transcende oricărui relativ, ea

găseşte în locul neantului acest absolut al actului la care ne face să

participăm şi care absolutizează şi valorizează orice relativ”.

Valoarea sacră, intrinsecă trăirii religioase, nu depinde de puterea de

explicare a realităţii, de gradul de civilizaţie, al existenţei istorice, de

valorile umane încetăţenite. În lucrarea sa Împărăţia spiritului şi

împărăţia Cezarului (1994) Nikolai Berdiaev face referiri asupra

capacităţilor de transcendere ale valorilor religioase, arătând că omul,

în plan profan, ajunge până la esenţa lucrurilor materiale, în timp ce

în plan spiritual, prin valori, poate ajunge până la esenţa existenţei

sale, esenţa vieţii, spre infinit, spre ceea ce este sacrul.

„Sacrul este realul prin excelenţă – spunea Mircea Eliade – şi, în

acelaşi timp, putere, eficienţă, izvor al vieţii şi fecundităţii. Dorinţa

omului religios de a trăi în sacru echivalează, de fapt, cu dorinţa sa de

a se situa în realitatea obiectivă, de a nu se lăsa paralizat de

relativitatea fără de sfârşit a experienţelor pur subiective, de a trăi

într-o lume reală şi eficientă – şi nu într-o iluzie”.

În cadrul psihologiei abisale, Jung utilizează termenul de „numinos”

preluat de la Rudolf Otto (Sacrul, 1917), având semnificaţia de zeu,

forţă divină, un dar primar care nu poate fi definit, ci numai evocat şi

trăit, considerat a fi obiectiv şi exterior Eului; o stare afectivă

particulară, un sentiment de mysterium tremendum despre care Otto

spunea: „Sentimentul acestuia poate veni uneori repede ca un flux

mângâietor, împânzind spiritul cu o dispoziţie calmă de veneraţie cât

se poate de profundă. Aceasta trece într-o atitudine mai aşezată şi mai

durabilă a sufletului, continuând, ca să zicem aşa, în mod palpitant,

vibrant şi rezonant, până când în cele din urmă dispare, iar sufletul îşi

reia dispoziţia sa de fiecare zi, „profană”, nonreligioasă. Poate izbucni

în erupţii subite din profunzimile sufletului, cu spasme şi convulsii, ori

poate conduce la cele mai stranii excitaţii, la deliruri ameţitoare, la

transport şi la extaz. Are şi formele sale furtunoase şi demonice şi se

poate cufunda într-o groază cutremurătoare. Are manifestările sale

străvechi, antecedentele sale crude, barbare, iar, pe de altă parte, se

poate dezvolta în ceva frumos, pur şi magnific. Poate deveni umilinţă

liniştită, tremurândă şi tăcută a creaturii în prezenţa – cui şi a ce? În

prezenţa a ceea ce este mister inexprimabil şi deasupra tuturor

creaturilor”.

După părerea lui Otto acea „spaimă” nu este pecetea spaimei

primitive de demoni, căci poate apare şi la omul modern ca trăire a

straniului sau a supranaturalului, fiind vorba de o „teamă

respectuoasă” ce poate fi când copleşitoare, când mângâietoare.

Straniul este dat de o particularitate specifică ce nu se identifică cu

frica obişnuită, prezentă chiar şi în veneraţia lui Dumnezeu, ceea ce

poate produce în suflet o zguduire care „te lasă fără grai, înfiorându-

te interior până la cea mai mică fibră a fiinţei”.

Obiectul sacru mai este maiestuos, în sensul că în prezenţa lui omul

se simte o nimica toată, redus, diminuat, aproape desfiinţat.

Numinosului i se mai atribuie şi o energie proprie, cu totul

particulară.

În privinţa semnificaţiei a ceea ce Otto a denumit prin termenul

mysterium, reprezintă sentimentul că cineva se află în contact cu ceva

„absolut diferit”, dincolo de sfera a ceea ce este obişnuit, inteligibil şi

familiar, ceva ce „umple spiritul de mirare şi uimire pură”.

O altă însuşire a numinosului este puterea sa de fascinaţie – divinul

poate fi înspăimântător, dar şi ademenitor.

În 1945, Jung spunea într-o scrisoare: „Principalul interes al operei

mele îl reprezintă nu tratamentul nevrozei, ci mai degrabă abordarea

numinosului. Dar fapt este că abordarea numinosului este reală

terapie şi că, în măsura în care ai acces la trăirea numinosului eşti

eliberat de blestemul patologiei”. Se pare că această scrisoare autorul

a scris-o în urma unei trăiri vizionare, în timpul unui atac de cord,

„văzând moartea cu ochii”. Desigur că orice psihoterapeut are o teorie

a terapiei pe care o utilizează, presupune supoziţii privind sursa de

vindecare. Din acest punct de vedere însuşi Jung a sesizat faptul că

sunt multe supoziţii cu privire la natura curativă sau la elementele

vindecătoare cum ar fi: intuiţia, conştientizarea inconştientului, a

soluţionării conflictelor inconştiente, a fixării afectelor intens

dureroase, a concentrării asupra distructivităţii infantile, a

îmbunătăţirii stăpânirii de sine, a combaterii demoralizării, a

dezăgăzuirii creativităţii, a reabilitării calităţii de părinte, a asigurării

unei trăiri emoţionale corective, a înţelegerii complexelor cuiva, a

integrării umbrei, a cunoaşterii lui anima/animus, a facilităţii

procesului de individuaţie, a întăririi Eului ş.a.

În analiza oricărei forme a suferinţei se cere atenţie la materialul

introspectiv şi mai cu seamă la interpretarea viselor, viziunilor,

produselor activităţii (a imaginaţiei creatoare), a „durerilor sufleteşti”,

a fantazărilor, dar şi a simplelor reflexii privind viaţa personală, când

sunt regăsite elemente transpersonale sau arhetipale.

Terapeuţii care, din experienţă personală, au ajuns la concluzia că

trăirea numinosului este ea însăşi un factor curativ, sau cel puţin un

element care contribuie la terapie, vor fi probabil cei mai înclinaţi să

acorde atenţie abordării acestei problematici.

Creştinii au fost învăţaţi de însuşi Hristos ca prin formula: „…Ci ne

izbăveşte de cel rău” din rugăciunea Tatăl nostru să ceară lui

Dumnezeu o speranţă de eliberare, care se regăseşte şi în alte forme

ale credinţei şi speranţei cum ar fi la hinduism sau budism, care nu au

o zeitate, dar eliberarea o pot obţine prin asceze fizice şi mentale, prin

anularea dorinţelor şi prin aceasta a oricărei suferinţe.

Se desprinde de aici că orice religie este una a salvării, o promisiune

de salvare – respectiv de vindecare, de restaurare a fiinţei umane în

toate dimensiunile sale : spirituală, psihică şi chiar fizică. Aşa se face

că Jung vorbea de o vindecare psihologică, iar dimensiunea religioasă

devine parte integrantă a tratamentului psihologic.

Religia poate avea funcţia de a vindeca spaimele oamenilor,

anxietatea, de unde importanţa psihoterapiei. Dumnezeul creştinilor

salvează şi însănătoşeşte, ceea ce se poate vedea încă din textele

Vechiului Testament, iar în evangheliile Noului Testament vindecările

ocupă un loc preponderent: „Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii

umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază” (Matei 11, 5).

Hristos face o mărturisire directă în acest sens: „Hoţul nu vine decât

să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă

şi s-o aibă din belşug” (Ioan, 10, 10), iar orbului din Ierihon i-a zis

„Du-te, credinţa ta te-a mântuit” (Marcu, 10, 52). Chiar şi ucenicilor

Săi le-a transmis puterea de a tămădui, după cum rezultă din Faptele

Apostolilor, ceea ce s-a extins şi la credincioşii zilelor noastre la

cunoscutele locuri de pelerinaj (Lourdes), la moaştele sfinţilor (Sf.

Parascheva), chiar la morminte ale sfinţilor mai vechi sau mai recenţi

(mânăstirea Prislop, cu Arsenie Boca) etc.

Nu vom sublinia aici numai rolul miracolelor în vindecare. Medicii,

psihologii, psihiatrii, medicina tradiţională sau alte mijloace au putere

de vindecare chiar dacă indivizii-pacienţi au o credinţă în divinitate

mai precară. Vindecarea, dacă este opera lui Dumnezeu, prin oameni

specializaţi se realizează, căci „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi vâră nimic

în traistă”, (după dictonul atât de plastic, arhicunoscut). Prin actul

medical sau psihoterapeutic se împlineşte şi opera mântuirii; salvarea

promisă de religie trece şi prin eforturile făcute de om pentru o mai

bună sănătate.

În creştinism eliberare, purificare, dezlegare, iertare – sunt sinonime

cu vindecare, ceva mult mai mult decât un simplu gest terapeutic,

este vorba de salvare care-l priveşte pe om în întregul lui, trup şi

suflet, viaţă spirituală, psihică, fizică şi socială. Medicina actuală

reduce vindecarea doar la factorii fizici sau psihici, neglijând

dimensiunea spirituală şi ignorând strânsa legătură existentă între

aceşti factori diverşi ai totului ce poartă un singur nume: omul, ca un

întreg.

Autor: Conf. univ. dr. Sever Purcia

Bibliografie:

Biblia sau Sfânta scriptură

Berdeaev, N., (1992),Sensul creaţiei, Bucureşti.

Berdeaev, N.,(2000), Despre sclavia şi libertatea omului, Bucureşti.

Blaga, L., (1985), Orizont şi Stil, în „Opere filozofice”, vol. 9, Ed.

Minerva, Bucureşti.

Corbett, L., (2001), Funcţia religioasă a psihicului, Editura IRI,

Bucureşti.

Eliade, M., (1999), Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers

encoclopedic, Bucureşti..

Eliade, M., (1992), Sacrul şi Profanul, Bucureşti.

Enăchescu, C., (2003), Fenomenologia nebuniei, Ed. Paideia,

Bucureşti.

Jung, C. G., (1973), Letters, vol I, Adler and A. Jaffe, Trans R.F.C. Hull,

Princeton University Press. Princeton NJ.

Kant, I., (2004), Religia în limitele raţiunii pure, Bucureşti

Larchet, J. Cl., (2001), Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia,

Bucureşti.

Müller, Max, introduction dans la science des réligions

Otto, R., (2002), Sacrul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

Roulend, B., (1958), ARTA Orientului şi Occidentului.

Stăniloaie, D., (1993), Iubirea creştină, Galaţi.

Vasilescu, E., (1941), Probleme de psihologie religioasă şi filozofie

morală, Bucureşti.

Zamfirescu, V. D. (2003), Între logica inimii şi logica minţii, Bucureşti.

 

Copyright © 2015 Sever Purcia

Posted in Psihologie / Educaţie | Lasă un comentariu

Dezvoltarea abilităţilor sociale la elevii cu ADHD – Fişe de   lucru Posted on 28 octombrie 2014 by EduPsi

Imaginea de sine şi stima de sine a copilului este în strânsă

interdependenţă cu capacitatea acestuia de a construi relaţii cu

adulţii şi copiii de aceeaşi vârstă. Dacă un copil reuşeşte să întreţină

relaţii sociale satisfăcătoare, este sigur că va primi feed-back-uri

pozitive de la ceilalţi.

Majoritatea copiilor cu ADHD au abilităţi sociale scăzute. În

consecinţă, relaţiile lor interpersonale au avut un caracter

disfuncţional, dezvoltând comportamente neacceptate social şi care

au avut consecinţe neplăcute pentru ei.

Activităţile în grup deschid nenumărate posibilităţi pentru aceşti copii

să înveţe şi să îşi asume comportamentele sociale acceptate, să

practice noi comportamente. Putem evidenţia trei segmente

importante în dezvoltarea abilităţilor sociale:

Identificarea şi exprimarea emoţiilor; Comunicarea cu ceilalţi; Stăpânirea de sine.

Fişele de lucru prezentate mai jos sunt doar un exemplu de abordare

a acestor segmente, lăsând loc creativităţii fiecărui cadru didactic de

a le adapta conform cerinţelor situaţionale ale clasei sau după nevoile

identificate ale elevului.

https://edupsihologie.files.wordpress.com/2014/10/fic59fe-de-lucru-pentru-copiii-cu-adhd-4.jpg

https://edupsihologie.files.wordpress.com/2014/10/fic59fe-de-lucru-pentru-copiii-cu-adhd-2.jpg

Autor: Psih. Dr. Valeria Ecaterina Purcia

 

Copyright © 2015 Valeria Ecaterina Purcia

Posted in ADHD - Tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie, Resurse educaţionale | 4 comentarii

Strategii de succes în instruirea şcolară a copiilor cu   ADHD Posted on 27 octombrie 2014 by EduPsi

Învăţătorii care obţin succese în instruirea copiilor cu ADHD folosesc

o strategie care cuprinde 3 obiective. Ei încep prin identificarea

nevoilor acestui copil. De exemplu, învăţătorul determină cum, când şi

de ce copilul este neatent, impulsiv şi hiperactiv.

Învăţătorul selectează apoi diverse practici pedagogice şi le asociază

cu instruirea şcolară, intervenţii comportamentale şi cu tehnici de

adaptare a copilului la mediul şcolar şi al clasei, astfel putând să vină

în întâmpinarea nevoilor copilului. În cele din urmă, învăţătorul

combină aceste practici într-un program educaţional individualizat pe

care îl integrează cu activităţile educaţionale ale celorlalţi elevi din

clasă. Cele 3 obiective ale strategiei şcolare pentru copiii cu ADHD

sunt următoarele:

● Evaluarea nevoilor personale şi a punctelor tari ale copilului.

Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, învăţătorul poate lucra cu o

echipă multidisciplinară, şi cu părinţii. Astfel se pot lua în considerare

atât nevoile şcolare cât şi cele comportamentale, folosind atât

diagnosticul formal şi informal cât şi observaţiile de la clasă.

Observaţiile, cum ar fi stilul de învăţare poate fi folosit pentru a-l

mobiliza pe copil să-şi folosească abilităţile de care dispune. Contextul

în care apar disfuncţiile comportamentale trebuie luate de asemenea

în considerare.

● Selectarea metodelor potrivite pentru instruirea şcolară.

Determinarea metodelor care ar putea veni în întâmpinarea nevoilor

şcolare şi comportamentale ale copilului. Selectarea metodelor care

sunt în acord cu vârsta sa, care să se potrivească cu nevoile sale şi să

îi câştige atenţia.

● Combinarea metodelor de instruire şcolară cu programul

educaţional personalizat al copilului. Împreună cu psihologul şcolar şi

cu părintele, poate fi creat un program educaţional personalizat care

să evidenţieze obiectivele viitoare împreună cu ajutorul de care

copilul are nevoie pentru a atinge aceste obiective.

Trebuie luat în calcul modul în care învăţătorul poate combina şi

integra acest program cu activităţile şcolare a celorlalţi elevi din

clasă. Sprijinul trebuie să vină de la personalul didactic cu experienţă,

de la psihologii şcolari, asistenţii sociali şi/sau de la personalul

medical specializat. Aceşti copii au nevoie de o structură şi de o rutină

bine stabilită. Locul lor în bancă trebuie păstrat neschimbat şi să fie

lăsaţi, să înveţe după metodele prin care ei înţeleg cel mai bine.

Prezentăm, în continuare, câteva idei de bază prin care, putem veni în

ajutorul copiilor cu ADHD:

1. Chiar din prima zi, învăţătorul trebuie să stabilească clar regulile

clasei şi să le transmită copilului alături de consecinţele logice de

pedeapsă sau de recompensă. Copilul trebuie aşezat în bancă, ferit de

elemente distractoare, aproape de învăţător, pentru a fi monitorizat şi

încurajat, sau lângă un copil, care este atent şi concentrat.

2. O structură dreaptă, dar fermă, este esenţială în activităţile de

fiecare zi şi rutina trebuie păstrată cu stricteţe. Aceasta ajută copilul

să înţeleagă ce se aşteaptă de la el şi să ştie că munca şi

comportamentul lui este atent monitorizat. Aceşti copii răspund foarte

bine la Regula celor trei „R”: rutină, regularitate şi repetiţie.

3. Foarte des, aceşti copii au o stimă de sine scăzută şi de aceea au

tendinţa să fie singuratici, izolaţi, ceea ce îi expune la riscul să fie

victimizaţi de către alţii. Pe de altă parte, unii pot să fie agresivi cu

colegii şi necesită o monitorizare atentă a comportamentului. În acest

caz, distragerea copilului şi implicarea lui în altă activitate, este cel

mai bun mod de rezolvare a conflictelor. Abilitatea lor scăzută de a

face faţă schimbărilor poate fi astfel folosită într-un mod pozitiv

ajutându-i să iasă dintr-o potenţială situaţie dificilă. Ei vor fi atât de

ocupaţi să îndeplinească noua activitate primită, încât uită de orice

conflict pe care l-au început. Această tactică oferă posibilitatea de a

preveni potenţialele probleme de comportament care pot să apară.

4. Învățătorul trebuie să fie ferm şi să deţină controlul clasei, dar

totodată să fie o persoană apropiată şi caldă. Copiii cu ADHD sunt, în

general, foarte sentimentali şi iubitori. Ei răspund bine la laude şi la o

atenţie individuală crescută. Laudele trebuie să fie dese, pe tot

parcursul zilei, şi nu doar la sfârşitul zilei. Atitudinile negative din

partea învăţătorului pot dăuna acestor copii deoarece ei au deja o

stimă de sine scăzută. Acolo unde este posibil, este recomandat să se

menţină acelaşi învăţător pe tot parcursul anului şcolar.

5. Când învăţătorul oferă instrucţiuni este important să stabilească cu

copilul un contact vizual. Dacă sarcinile de lucru sunt mai complexe,

acestea trebuie împărţite în segmente mai mici şi rezolvate una după

alta.

6. Clasele cu număr mic de elevi sunt indicate pentru aceşti copii,

deoarece, distractibilitatea este mai mică, şi le oferă oportunităţi mai

bune de a înnoda prietenii cu colegii şi cu învăţătorul. Este indicat să

fie aşezaţi în primele rânduri din clasă, sau mai aproape de perete,

pentru a reduce distractibilitatea.

7. Aranjamentul elevilor în clasă se recomandă a fi făcut pe rânduri şi

nu pe grupuri. Grupurile sunt elemente distractoare pentru copilul cu

ADHD. Elevul cu ADHD trebuie aşezat în bancă aproape de învăţător,

departe de colegii gălăgioşi. Este important ca învăţătorul să se poată

plimba prin întreaga clasă şi să aibă acces la toţi elevii. Cu cât

interacţiunea dintre elevi şi învăţător este mai mare, cu atât este mai

benefică.

8. Copilul cu ADHD se concentrează mai bine dacă poate anticipa

programul zilei:

– este recomandat ca elevii să primească orarul zilnic;

– regulile clasei trebuie afişate iar învăţătorul să verifice dacă au fost

bine înţelese;

– poate fi afişat în clasă un calendar în care să se încercuiască datele

în care elevii au teste scrise; Dacă elevul îşi pierde concentrarea spre

sfârşitul zilei, se pot amâna sarcinile care necesită efort atenţional și

să fie fixate dimineaţa.

9. Învăţătorul poate să stea în apropierea elevului cu ADHD când

oferă indicaţii sau prezintă lecţia. Momentele de trecere de la o temă

la alta sunt dificile pentru elevul cu ADHD, de aceea copilul trebuie

pregătit, printr-un avertisment. Unii elevi din clasele mici răspund

foarte bine la un sistem de semne prestabilit împreună cu învăţătorul.

Astfel, acesta poate oferi un semnal vizual sau verbal atunci când un

comportament inadecvat începe să apară. Aceste semnale reamintesc

elevului să-şi corecteze comportamentul fără o confruntare directă

care-i poate leza stima de sine. În timpul sarcinilor dificile este

indicată reducerea stimulilor auditivi şi vizuali. Este important să li se

specifice de ce materiale au nevoie pentru îndeplinirea unei sarcini.

10. Prezenţa unui ceas pe perete oferă posibilitatea elevilor de a-şi

calcula timpul necesar îndeplinirii sarcinii primite.

11. Unii elevi îşi aduc de acasă propriile obiecte care le distrag atenţia

(jucării). Trebuie stabilită regula ca aceste obiecte să fie arătate

colegilor numai în pauze, iar în timpul orei să fie păstrate în bancă sau

în ghiozdan.

12. Mulţi dintre copiii cu ADHD reuşesc să îndeplinească mai bine

sarcinile manuale sau în scris, decât cele orale. Implicându-i în sarcini

manuale, stima lor de sine creşte şi permite consolidarea încrederii in

sine.

13. Copilului trebuie să i se acorde atenţie, ascultându-l ce are de

spus. Şi el vrea să fie auzit, tratat cu respect. Învăţătorul trebuie să

creeze un mediu securizant pentru copil, să înţeleagă că acesta este

lângă el ca să-l ajute. Nu trebuie certat în faţa colegilor, iar ceilalţi

copii vor înţelege că nici ei nu au permisiunea să-l certe. În loc să fie

confruntat direct, atunci când activităţile sau comportamentele lui

sunt inadecvate, învăţătorul poate prezenta alternativa, care rămâne

valabilă. Acest lucru face ca aşteptările să devină clare pentru elev şi

astfel să evite interpretarea negativă sau criticismul.

14. Zonele şi perioadele de timp nestructurate şi fără supraveghere,

cum ar fi locurile de joacă sau pauzele, pot fi o problemă. Colegii care

au abilităţi sociale bune şi care doresc, pot să vină în ajutor copilului

cu ADHD. Acest parteneriat între copii poate îmbrăca forma unor

studii împreună, activităţi / proiecte comune sau timp de joacă. Ei au

tendinţa de a se descurca bine în grupuri de învăţare prin cooperare.

Un grup mic de 3, până la 5 membri care rezolvă împreună o sarcină

sau proiect, îl încurajează să îşi organizeze ideile şi să-şi asume

responsabilităţile constituind baza ideală de exersare a abilităţilor de

relaţionare interpersonală.

Este important să învăţăm să lucrăm cu aceşti copii, deoarece au

multe talente ascunse, mult potenţial şi multe de oferit.

Autor: Psih. Dr. Valeria Ecaterina Purcia

 

Bibliografie:

Alexandrescu, C. L., (2002) – Tratamentul modern în tulburarea prin

deficit atenţional / hiperactivitate (DAH), Revista Română de

Psihiatrie, Nr. 3-4/2000;

Cucu-Ciuhan, G., (2006) – Eficienţa psihoterapiei experenţiale la

copilul hiperchinetic, Ed. SPER, Bucureşti;

Dobrescu, I., (2005) – Copilul neascultător, agitat şi neatent, Ed.

Infomedica, Bucureşti;

Dopfner, Schumann, Lehmkuhk, (2004) – Copilul hiperactiv şi

încăpăţânat, Ed. ASCR, Cluj – Napoca;

Egan, K., Popenici, Ş., (2007) – Educaţia elevilor hiperactivi şi cu

deficit de atenţie, Ed. Didactica Press, Bucureşti;

Gilbert, P., (2000) – Copiii hiperactivi cu deficit de atenţie, Ed.

Polimark, Bucureşti;

Purcia, S., (2003) – Ocrotirea şi integrarea copiilor handicapaţi, Ed.

Psihomedia, Sibiu;

Verza, E., (1998) – Bazele psihologice ale educaţiei integrate, în

„Educaţia integrată a copiilor cu handicap, Asociaţia RENINCO

România”, Multiprint, Iaşi;

Copyright © 2015 Valeria Ecaterina Purcia

Posted in ADHD - Tulburarea hiperkinetica cu deficit de atentie, Resurse educaţionale | Lasă un comentariu

← Articole mai vechi

Articole mai noi →