5/1 1/2 016 Ad evarul de spre daci – Urme române şti în sudul Franţei – Fraţii n oştri occita ni. Incredibilele de scop eriri ale un ui jurna list româ n… ht tp://ade va ruld e sp red aci.ro/urme-romane st i-in-s ud u l-frantei-fratii-nostri-occit an i-inc red ib ilele-descoperiri-ale-unui-jurn alis t-ro man/ 1 /8 Urme româneşti în sudul Franţei – Fraţii noştri occitani. Incredibilele descoperiri ale unui jurnalist român… Dec 02, 2014Dezvăluiri 13 NOTANOASTRĂ: Citiți articolul până la capăt. Merită! – “ Cap me dol” – “Dieu m-ajude!” – Emoţia, argumentul suprem A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu, ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un vis care nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici, în acest loc fabulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului Montpellier din sudul Franţei. Trec pe sub Arcul de Triumf din faţa Palatului de Justiţie, apoi trec de leii auriţi de la intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea, uriaşă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalţă rotonda de piatră, ce pare că pluteşte pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înţelegi de ce a fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii şi Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cu vârful Saint Loup. În faţă este Catedrala Sfântul Petru şi în spate, ve chiul apeduct roman. Le acoperă şi le uneşte cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic. Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cu marea şi munţii, trecutul şi prezentul, istoria şi credinţa. Privesc această “arenă” uriaşă, şi un fior mă cutremură: veniţi din toate colţurile
Transcript
8/17/2019 Adevarul Despre Daci – Urme Româneşti În Sudul Franţei
Urme româneşti în sudul Franţei – Fraţii noştrioccitani. Incredibilele descoperiri ale unui jurnalistromân…
Dec 02, 2014 Dezvăluiri 13
NOTA NOASTRĂ: Citiți articolul până la capăt. Merită!
– “Cap me dol” – “Dieu m-ajude!” –
Emoţia, argumentul suprem
A fost o întâmplare magică. Mulţi ar spune că a fost un eveniment istoric, dar nu,ar fi prea puţin să-i spunem aşa. A fost la mijloc un soi de miracol. A fost un viscare nu ştim când şi dacă se va mai repeta vreodată aievea. Şi eu sunt chiar aici,
în acest loc f abulos unde s-a întâmplat: Esplanada Peyron-ului, deasupra oraşului
Montpellier din sudul Franţei.
Trec pe sub Arcul de Triumf din faţa Palatului de Justiţie, apoi trec de leii auriţi dela intrarea în esplanadă. În mijloc este statuia ecvestră a lui Ludovic al XIV-lea,uriaşă, impunătoare. În capăt, pe cel mai înalt punct, se înalţă rotonda de piatră,ce pare că pluteşte pe luciul Castelului de Apă. Abia aici, sus de tot, înţelegi de cea fost ales acest loc. Într-o parte se văd Alpii şi Mediterana, în cealaltă, Pirineii, cuvârful Saint Loup. În faţă este Catedrala Sfântul Petru şi în spate, vechiul apeductroman. Le acoperă şi le uneşte cerul albastru, ca sticla rotundă a unui glob magic.Marele eveniment nu putea avea loc decât aici, unde toate se unesc: cerul cumarea şi munţii, trecutul şi prezentul, istoria şi credinţa.
Privesc această “arenă” uriaşă, şi un fior mă cutremură: veniţi din toate colţurile
Europei, în esplanada aceasta din Montpellier, s-au întâlnit peste şaizeci de mii deoameni, care credeau un singur lucru – că fac parte din acelaşi mare neam latin:provensali, italieni, catalani şi spanioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români şi câtealte familii ale aceluiaşi neam s-au adunat cu toţii, chiar aici. Pentru un moment,ramurile s-au aplecat până la rădăcină, pentru un moment, toate acele inimi s-auunit. Era 25 mai 1878. Nu exista internet, nu existau telefoane mobile, facebook,autostrăzi sau avioane. Cum a fost posibilă o asemenea întâlnire şi de ce? Nuştiau câte ştim noi astăzi, dar ceva îi unea, dincolo de graniţele ţărilor în caretrăiau: un sentiment colectiv, de identitate, un instinct, ceva ce le spunea că suntun singur popor, chiar dacă timpul îi separase şi le pierduse povestea în frânturide istorii. Ce ştiau ei nu exista într-un act sau un document sau într-o dovadămaterială concretă. Exista într-un sentiment. Simţeau că sunt toţi acelaşi neam,aşa cum simţi că vine primăvara sau că îmbătrâneşti. Era ceva din fiinţa lor maipresus de cuvinte sau argumente, şi asta simţeau cel mai bine când îşi vorbeauunul altuia. Limba avea aceeaşi vibraţie, aceleaşi cuvinte, imposibil de confundat.
Şaizeci de mii de oameni se întâlniseră pe esplanada Peyron-ului, pentru aasculta poezii scrise şi rostite în toate limbile celor prezenţi, şi care nu aveaunevoie de dicţionar. Graniţele se pot schimba, istoria se poate deturna, însăcuvântul, vibraţia inconfundabilă a limbii nu se poate falsifica.
Cântecul gintei latine
Poetul latinităţii, încununat cu lauri pentru “Ginta latină”
La iniţiativa unor poeţi francezi s-a făcut un concurs de poezie, care să scoată lalumină adevărul de peste timpuri: înrudirea latină. În faţa miilor de oameni, asavantelor personalităţi prezente şi a marelui poet Frederic Mistral, s-a recitatpoezia câştigătoare. Era scrisă în limba română: Cântecul gintei latine, a poetuluiVasile Alecsandri. Acest poem a devenit imnul latinităţii, imnul marelui popor fărâ-miţat şi împrăştiat în Europa. Alecsandri a fost purtat ca un rege în tot sudulFranţei şi i s-au acordat cele mai înalte onoruri. Cu timpul, punţi noi şi solide s-au
creat între România şi Franţa. Poeţii felibri (poeţi din şcoala provensală fondată deMistral) au fost decoraţi de însuşi Regele Carol I, în timp ce Regina Elisabeta, cupoeziile sale semnate Carmen Sylva, a devenit muza şi protectoarea lor. Toateacestea au pornit de la acel moment magic, petrecut pe esplanada aflată
Printre casele de piatră din Provence, printre lanurile sale de lavandă şi printrecărţile uitate în biblioteci, am încercat, în această toamnă, să regăsesc adevărulştiut de inimile celor şaizeci de mii de oameni, uniţi de poezie, sub cerul occitan.Limba care îi unea.
Legături păstrate
Mistral, poetul occitan premiat cu Nobel, marele prieten de idealuri al lui Alecsandri
“Sala B103 ştiţi cumva unde este?”, întreb exasperat, pentru a zecea oară, încăun student. Nu ştie. Însă, cel puţin, mă trimite în capătul culoarului, unde câţivavoluntari asta fac: împart hărţi şi îţi explică cum să ajungi într-un anumit loc al Uni-versităţii din Aix-en-Provence. Adevărul e că Universitatea din Aix-en-Provence
este uriaşă. O clădire-labirint, cu mai multe aripi, mai multe etaje şi paliere, pline în permanenţă de studenţi care se grăbesc, caută săli, învaţă aşezaţi direct pe jos, înconjuraţi de foile cursurilor. De-asta şi venisem aici de fapt, pentru că este ceamai mare universitate din sudul Franţei. Speram să găsesc acum, în epocamodernă, câteva argumente ştiinţifice sau măcar bine documentate, pentru ceeace se întâmplase pe esplanada Peyron-ului, în urmă cu mai bine de un secol.Dacă oamenii de atunci aveau intuiţia unei rădăcini comune, într-o universitate deazi puteam desigur să găsesc (mă gândeam) câteva informaţii din trecutul
îndepărtat.
Deschid în cele din urmă uşa sălii B103 şi mă trezesc în faţa unei clase destudenţi şi a domnului profesor Gilles Bardy care… începe să îmi vorbească într-oromână perfectă! Nimerisem în singurul loc din Franţa unde francezii învaţă limbaşi cultura română, până la nivelul diplomei de licenţă, master sau doctorat.
“Aveam chiar în sala de vizavi o bibliotecă, numai cu cărţi despre limba română.Din păcate, a fost desfiinţată şi comasată într-un spaţiu comun. Aşa că nu suntem
în culmea fericirii, dar încercăm să supravieţuim. Când eu eram mai tânăr, erau
150 de studenţi în fiecare an, se ţineau şase cursuri la aceeaşi materie, acuminteresul a mai scăzut.” Cu toate astea, la Universitatea din Aix-en-Provence, sepăstrează legăturile dintre România şi Franţa, pornite la Jocurile Florale din 1878.Prietenia puternică dintre poeţii români şi provensali de atunci nu s-a pierdut
definitiv. Câţiva studenţi francezi o duc mai departe în fiecare an, conduşi deprofesori pasionaţi.
“De la Mistral până azi s-au mai pierdut din legături, erau mai strânse pe atunci,veneau mai mulţi români aici”, îmi spune profesorul Bardy. “Sunt asemănări extra-ordinare de limbă între români şi provensali. E şi istoria care ne leagă, încă dintimpul Imperiului Roman. Dar ca să aflaţi toate astea, cel mai bine mergeţi laCentrul Occitan din Beziers”, mă îndeamnă. “Acolo e depozitată memoriaoccitanilor şi aţi putea găsi explicaţia acelei emoţii trăite de oamenii veniţi cu miilepe esplanada Montpellier-ului.”
Am părăsit labirintul Universităţii din Aix-en-Provence pentru a mă afunda în cel aldrumurilor din delta Camargue-ului, printre ochiuri de apă şi flamingo, prinnesfârşite podgorii, până la Beziers, la Centrul de Studii Occitane. Aici, într-un cubde sticlă de câteva etaje, este păstrată “memoria occitanilor”, rânduită cu grijă înfile de cărţi şi imagini.
Oltul din sudul Franţei
Marea piaţă în care s-au adunat zeci de mii de oameni
“Legăturile dintre români şi occitani? Ooo, cum să nu avem documente?”, îmispune amabil directorul centrului occitan. “Toată biblioteca noastră vă stă ladispoziţie, avem totul aici!”. Şi, imediat, îmi aduce un teanc de cărţi desprelegăturile dintre poeţii români şi felibri, despre prietenia lui Mistral cu Vasile
Alecsandri. “Nu asta? Căutaţi ceva mai important?”. Îmi aduce alte cărţi desprerelaţiile diplomatice de atunci, despre poeziile Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) şipoeţii felibri şi despre legăturile culturale speciale recompensate de însuşi RegeleRomâniei cu titluri şi decoraţii. “Mai important de atât pentru relaţia dintre români
şi occitani? A, acum înţeleg ce căutaţi!”. Şi începe să vină cu noi teancuri de cărţide istorie, mergând înapoi, în timp, până la cucerirea Daciei de către Traian, pânăla Legiunea a XIII-a, numită Gemina pia Fidelis, originară din Spania şi compusădin soldaţi provenind de pe actualele teritorii ale Occitaniei. Această legiune arămas în Dacia fără întrerupere, începând de la cucerirea ei şi până în momentul
în care a fost abandonată sub loviturile invaziilor barbare. Mai existau, deasemenea, şi trupele auxiliare, care veneau din teritoriile locuite de gali: AlaGallorum, Ala I Claudia Capitonina din Spania etc. Odată cu Legiunea a XIII-aGemina, numeroşi cetăţeni romani au sosit în Dacia, printre ei veterani, funcţionari
ai imperiului, comercianţi şi artizani, toţi porniţi din actuala Provence. Dar nici asta,nici legăturile comerciale antice nu mă interesau, şi nici măcar civilizaţia lusacianăa protoistoriei, ce se întindea de la regiunile locuite de daci şi până aici, undeastăzi este acest centru, cu masa mea plină de cărţi, sub lampa de bibliotecă.
După două zile de căutări în arhive, încă nu găsisem ce căutam: ce anume îi
unise şi îi emoţionase într-atât pe cei şaizeci de mii de oameni de pe esplanadaPeyron-ului? Mi-am dat seama, deodată, că investigaţia mea era pe o direcţiegreşită, că toţi acei oameni nu se emoţionaseră datorită unei cărţi de istorie. Îiunise ceva din fiinţa lor, din viaţa lor. Limba. Şi îndată ce am găsit studiul profeso-rului Grosu, lucrurile au început să se lege: sute de cuvinte şi expresii comune
între occitani şi români. I-am spus directorului “Cap me dol” şi a tresărit. Cer, nas,visc, sapa, arat, pacat, beut, drac şi câte alte cuvinte identice. Până şi ursul poartăaceeaşi poreclă: Martin! Peste opt sute de cuvinte. “Dieu m-ajude!”, am zis în oc-citană şi am mers mai departe, căutând în vechile tradiţii. Aşa am descoperit nu
doar că hora noastră există şi la occitani, botezată faranduolo, dar toate tradiţiilede păstorit erau aceleaşi, oile purtând la gât brăţări de lemn, cu însemne solare,pe care le putem vedea şi azi pe porţile maramureşene. Şi, lucru inexplicabilpentru occitani, până nu demult, la înmormântări, exista tradiţia unor “pleureuse”,a bocitoarelor, ce compuneau spontan cântece în versuri pentru cel mort, pe care
îl privegheau. Un obicei întâlnit adeseori pe malul râului Lot. Dar adevăratul numeal Lot-ului este l’Olt (!), exact ca în română, în sudul Franţei existând încă multelocalităţi situate pe acest râu care îi poartă numele vechi: Saint Laurent d’Olt,Saint Geniez d’Olt, Saint Vincent Rive d’Olt, Castelnau de Rive d’Olt etc.
La mii de kilometri de România, citeam despre tradiţiile locale şi descopereamceea ce lăsasem acasă, în jurul Carpaţilor: limba nu îmi mai era străină, obi-ceiurile îmi erau cunoscute! Începeam să înţeleg emoţiile celor ce se întâlniserăca să spună că sunt un singur neam.
Sfinţirea câmpurilor, la fel ca în România. Vechi obicei occitan
Poetul Mistral, cel ce crezuse atât de tare în fiinţa acestui popor latin, notează,enigmatic, în cartea sa “Tresor dou felibrige”: “Cuvântul valah ar putea, mai de-grabă, să vină de la Volkes, naţiune galică din Languedoc.” Era vorba, probabil,despre Volques Tectosages, cei ce la 107 încă stăpâneau Toulouse-ul, fiindconsideraţi de istoricii de mai târziu “celţi veniţi de pe Dunăre”. Şi maiimpresionantă este afirmaţia preotului şi filosofului Xavier de Fourvieres (1855-
1912) scriitor în limba occitană, care, în dicţionarul său, intitulat “Micul tezaur”, lanumele de valaque (valah) spune că este “le peuple qui parle encore le dialect pri-mitif du midi de la Gaule” (valah – popor care vorbeşte încă acelaşi dialect primitiv,din Galia de sud, actuala regiune Provence). Deşi pare enormă şi aberantă,
întrebarea care se pune este, totuşi, legitimă: cum de limba veche română(protoromâna) se vorbea şi în sudul Franţei? Cum de te poţi înţelege, fără tra-ducător, cu un francez care vorbeşte occitana? Răspunsul care cu siguranţă îi“îngrozeşte” pe oamenii de ştiinţă e unul singur: limba română este prima limbăvorbită în partea sudică a Europei, tot astfel cum valahii (conform cronicilor franciscane din Croaţia) sunt semnalaţi în aceeaşi zonă, încă înainte de Hristos.Fireşte, ceea ce afirm sunt descoperiri de reporter, pornit de mai bine de un dece-niu în căutarea de urme vechi, româneşti. Demonstraţia rămâne în sarcina specia-liştilor, în cazul când indignarea nu-i va pietrifica.
La casa lui Mistral
Reporterul alături de Brigitte Pitra, în grădina casei
Ajuns împreună cu echipa “Formulei AS” în satul Maillane, din Provence, am ţinutsă ajungem la casa celebrului poet occitan Frederic Mistral, marele susţinător allui Vasile Alecsandri, în competiţia pentru premiul gintei latine. Bardul de laMirceşti i-a fost oaspete lui Mistral. Nu am aflat ce au discutat cei doi scriitori laacea întâlnire, însă i-am putut bănui, plimbându-se pe aleile înguste din mica gră-dină de tufe de rozmarin şi cicoare, la umbra castanilor şi a arţarilor.
Impresionat de asemănarea cu Mirceştiul natal, Alecsandri avea să îi scrie,imediat după vizită, fratelui său: “El (Mistral n.n.) locuieşte, ca şi mine, la ţară, într-
o căsuţă mică, încon jurat de o grădiniţă şi lucrează într-un cabinet bine luminat şisimplu mobilat, ca al meu. Am petrecut la Mistral şase ore… Are o ţinutăfrumoasă, frunte înaltă, încununată de plete cărunte, surâs atrăgător şi înfăţişaresinceră şi nobilă. Ne-am văzut ca şi cum ne-am fi cunoscut de 25 ani şi ne-amdespărţit buni prieteni.”
Astăzi, casa lui Mistral este neschimbată. Prin testament, ea a devenit muzeu,fără să fie îngăduită niciun fel de modificare. Tablourile sunt exact acolo unde le-alăsat marele poet occitan, covoarele aceleaşi, cărţile sunt în rafturi, aşa cum el le-
a atins ultima dată, încât ai spune că Mistral este doar plecat până la Tabac-ul dincolţ, să îşi ia tutun de pipă.
Fac turul încăperilor şi ascult povestea obiectelor, spusă de doamna Brigitte Pitra,ghidul muzeului. Îmi vorbeşte într-o franceză plată, fără accent şi fără acel “r” rulatal parizienilor. Îmi pare mai degrabă o olteancă deprinsă cu această limbă, oromâncă de-a noastră din Teleorman, venită nu de mult aici.
“Adevărul este că eu, acasă, în familie, vorbesc occitana, vechea limbă a acestor locuri”, mărturiseşte gazda muzeului. Iar când află că sunt român, se luminează lafaţă şi e în culmea fericirii: “Fiul meu este căsătorit cu o româncă! Românii l-auprimit ca pe un rege, şi noi pe fată, ca pe o regină. Am făcut nunta lângă BaiaMare, timp de trei zile. Înţeleg ce căutaţi. Poate că această căsătorie a fiului meunu e întâmplătoare, poate demonstrează ceva, nu ştiu, nu cred în coincidenţe. Potsă vă spun că limba este uimitor de asemănătoare, de multe ori în România parcă
îi auzeam pe ai mei, de-aici, vorbind. Şi felul de a fi şi de a se purta al oamenilor
este asemănător. Nu ştiu să vă explic, dar există aceeaşi căldură în comunicare,aceeaşi ospitalitate sinceră şi o deschidere sentimentală faţă de celălalt, pe caredoar la noi, occitanii, am mai întâlnit-o.”
Am povestit apoi cu doamna Pitra despre poeţii felibri, despre Franţa de-atunci şiRomânia de azi, despre Alecsandri şi chiar şi despre mujdeiul de usturoi, careeste tradiţional şi la occitani, şi la noi.
Ciobanii occitani la torsul lânii
Vorbeam deschis, fără fasoanele franţuzeşti, şi pentru un moment, mi s-a părut că
am reîntâlnit o rudă îndepărtată, cineva plecat, nu se ştie când, prin aceste părţiale lumii, să-şi facă un rost mai bun. Eu înţelegeam occitana ei şi ea înţelegearomâna mea. Apoi am tăcut, privindu-ne lung, încercând parcă să pătrundem prinochii celuilalt ciudăţenia asta, misterul care ne leagă, în ciuda destinelor diferite.
Ne-am luat rămas bun, hotărând că aici, în casa lui Frederic Mistral, într-ooarecare zi de toamnă, marele poet ne-a trimis un mic semn de-acolo de sus, deunde el cunoaşte adevărul întreg.
