ACTIVITATEA REFORMATOARE A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA Capitolul 1: Cadrul istoric din a doua jumătate a sec al XlX-lea. Unirea Principatelor Române Secţiunea 1: Organizarea de stat a Ţarii Româneşti şi Moldovei în perioada 1848-1856 ....................................................... .......................pag 1. Secţiunea 2: Semnificaţia Unirii Principatelor Române..............pag 6. Secţiunea 3: Desfăşurarea Unirii.................................................p ag 8. Secţiunea 4: Politica lui Alexandru loan Cuza de apărare a suveranităţii naţionale şi de stat.................................................... .................pag 11. Secţiunea 5: Adoptarea Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris ............................................. ........................pag 13. Secţiunea 6: Principalele dispoziţii ale Statutului
Transcript
ACTIVITATEA REFORMATOARE A LUI ALEXANDRU IOAN
CUZA
Capitolul 1: Cadrul istoric din a doua jumătate a sec al XlX-lea.
Unirea Principatelor Române
Secţiunea 1: Organizarea de stat a Ţarii Româneşti şi Moldovei în
perioada 1848-1856 ..............................................................................pag 1.
Organizarea de stat a Ţarii Româneşti şi a Moldovei în
perioada 1845-1856
După înfrângerea vremelnică a revoluţiei de la 1848, reacţiunea internă, cu
sprijin politic şi militar al Turciei, şi Rusiei, a încercat să reintroducă vechile
rânduieli şi, în aparenţă, a reuşit să realizeze acest obiectiv.
În realitate, idealurile revoluţiei de la 1848 erau încă vii în mintea
tuturor elementelor progresive, care, i-au continuat lupta în forme noi, adaptate la
noile realităţi interne şi externe. Ca urmare, în ciuda organizării politice,
întemeiată, în principal, pe elemente feudale, forţele progresiste, puternic sprijinite
de popor, au reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului
naţional român modern.1
Imediat după revoluţie, prin Convenţia de la Balta-Liman, Rusia şi
Turcia au impus Ţării Româneşti şi Moldovei un sistem politic puternic marcat de
elemente tipice pentru sistemele feudale. Totuşi, prin felul în care au fost
formulate, şi mai ales prin felul în care au fost interpretate, aceste dispoziţii, care
introduceau reglementări vechi, cu caracter feudal, ofereau posibilitatea unor
transformări viitoare. Astfel, convenţia prevedea reintroducerea Regulamentelor
organice, dar cu o serie de schimbări, oferind totodată posibilitatea modificărilor în
viitor.
Prin urmare, Regulamentele organice rămâneau, în aparenţă, legea
fundamentală a celor două ţari româneşti, dar, în fapt, nu s-a revenit la regimul
regulamentar anterior. Cu privire la instituţia domniei, spre pildă, s-a modificat 11 V. Georgescu, Ideile şi iluminismul în Principatele Române, Bucureşti 1972
vechiul sistem, domnii fiind numiţi de către puterea suzerană şi de către cea
protectoare pe timp de şapte ani. Aşadar, potrivit convenţiei, domnia nu mai era nici
viageră, nici electivă. Ea şi-a păstrat numai caracterul nobiliar, cu precizarea că
domnul urma să fie numit dintre boierii credincioşi puterilor străine.
Este de menţionat faptul că în această perioadă s-au adus şi modificări cu
privire la componenţa caimacamiei. Conform Regulamentelor organice,
caimacamia trebuia să fie formată din trei persoane, pe când în anul 1856, la
expirarea domniilor lui Gr. Al. Ghica şi Barbu Ştribey, în ambele ţări române a fost
numită în această calitate o singură persoană.
Cele două adunări obşteşti, introduse prin Regulamentele organice au fost
şi ele desfiinţate. Adunarea obştească extraordinară nu mai era necesară, câtă
vreme domnul era numit de cele doua puteri, iar Adunarea obştească obişnuită a
fost înlocuită prin Adunările ad-hoc. În perioada 1850-1856 au funcţionat
Divanuri obşteşti, fiind compuse din reprezentanţi ai boierilor şi clerului şi
hotărând asupra bugetului, controlului gestiunii statului şi a municipalităţilor,
controlului asupra finanţelor publice, adoptării proiectelor de legi. lată deci că prin
crearea acestui organ s-a mai făcut un pas în direcţia limitării puterilor domnului,
precum şi în direcţia separării puterilor în stat.
Vechea armată, aşa cum fusese organizată în sistemul regulamentar, a
fost şi ea desfiinţată, deoarece se alăturase revoluţiei. S-a prevăzut ca pe viitor să fie
cercetată atitudinea fiecărui ofiţer pentru a nu se permite angajarea a celor ce
împărtăşeau idei revoluţionare.2
În ce priveşte administraţia centrală, deşi principalele ramuri
administrative au rămas aceleaşi, s-a introdus o terminologie nouă, vechile
dregătorii numindu-se departamente sau Ministere. Cel mai important organism
administrativ era Ministerul de Interne, care se ocupă nu numai des\ asigurarea
2² Documentele privind Unirea Principatelor, I, Documente interne (1854-1857 ) Bucureşti 1961
ordinei publice, dar şi de agricultură, sănătate sau lucrări publice. În perioada la care
ne referim, poliţia a fost reorganizată radical, creându-se o reţea complicată, cu o
întinsă competenţă, mai ales în capitală şi în oraşele dezvoltate.
Organizarea administraţiei locale s-a menţinut, dar conducătorii judeţelor
şi ţinuturilor sunt numiţi pârcălabi sau ocârmuitori.
Toate aceste transformări, decurgând din prevederile Convenţiei de la
Balta-Liman, au fost urmate de altele, înfăptuite fie pe baza unor
hotărâri interne, fie pe baza unor acte Internaţionale. De altfel, articolul trei al
Convenţiei de la Balta-Liman prevedea necesitatea revizuirii Regulamentelor
organice în scopul perfecţionării organizării statului. A fost adoptată apoi
Convenţia de la Paris, pe baza tratatului de la Paris şi a propunerilor făcute de către
Adunările ad-hoc din ţara Românească şi Moldova.
Potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Paris, în Ţara Românească şi
Moldova urmau a fi convocate Adunările ad-hoc, formate din reprezentanţii
tuturor categoriilor sociale, pentru a exprima dorinţele tuturor locuitorilor cu
privire la organizarea de stat3. Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost precedate
de confruntări politice extrem de tăioase, deoarece de orientarea ideologică a celor
aleşi depindea şi viitorul politic al ţarilor române. Întrucât în ambele principate,
unioniştii, bucurându-se de un larg sprijin popular, au ieşit învingători. Lucrările
Adunărilor ad-hoc s-au deschis (septembrie 1857 ) într-o atmosferă de entuziasm
patriotic. Principalele hotărâri ale acestor adunări, în care pentru prima dată au
participat şi reprezentanţi ai ţărănimii, au fost privitoare la: recunoaşterea
autonomiei şi neutralităţii celor două ţări române, unirea Ţării Româneşti şi a
Moldovei într-un singur stat sub numele de România, aducerea unui principe dintr-
o familie domnitoare străină, formarea unui guvern reprezentativ şi constituţional.
După cum se poate constata, aceste adunări reprezentative au adoptat hotărâri ce
aveau să influenţeze în mod decisiv viitorul lor politic. Aşadar, cu toate că
3 T. W. Riker. Cum S-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale. 1856-1866. Bucureşti
1944
Adunările ad-hoc au fost prilejuite de un anumit context internaţional hotărârile
lor aparţin celor mai vajnici patrioţi şi constituie expresia voinţei poporului român.
În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desfiinţate, iar
hotărârile lor, împreună cu un raport al Comisiei europene, au fost trimise
reprezentanţilor puterilor garante, care s-au întrunit la Paris în mai 1858.
În urma dezbaterilor care au durat până în august, Conferinţa de la Paris a elaborat
o convenţie în care se înfăţişau statutul internaţional şi viitoarea organizare internă
a principatelor4.
Formula adoptată la Paris a fost plină de ezitări şi contradicţii, reflectând
divergenţele dintre cele şapte puteri. Astfel, cele două ţări româneşti urmau a purta
numele de ,, Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti" dar, în fapt, ele
aveau să capete o organizare separată, cu domni distincţi, cu adunările legiuitoare şi
capitale distincte. Elementele de apropiere între Principate erau puţine şi
nesemnificative: Comisia Centrală de la Focşani, care avea să elaboreze proiecte de
legi comune, o Curte de Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un
comandant ales prin rotaţie dintre cele două ţări, aplicarea unei banderole albastre
la drapelele de stat care continuau să rămână deosebite.
Convenţia mai cuprindea şi o serie de principii specifice democraţiei
burgheze, ca şi recomandarea de a se pune baze noi, prin modificarea legislaţiei,
relaţiilor dintre boieri şi ţărani. Legea electorală, anexată Convenţiei de la Paris,
introducea un sistem cenzitar prin care moşierimea era în mod vădit favorizată.
Deşi Convenţia nu a răspuns aşteptărilor îndreptăţite ale forţelor
progresiste, ale poporului, ea a constituit totuşi un punct de plecare, o
recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trăi uniţi în cadrul statului
lor naţional.
44 I. Vîntu, G. G. Florescu, Unirea Principatelor în lumina actelor fundamentale şi constituţionale. Bucureşti 1965.
Secţiunea II - Semnificaţia Unirii Principatelor Române
Realizată sub semnul ideilor revoluţionare de la 1848, prin lupta
poporului român, Unirea de la 1859 a deschis o nouă pagină în istoria patriei, prin
formarea statului naţional modern.
Unirea Principatelor române, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru
loan Cuza a constituit, prin ea însăşi, un act de curaj şi de demnitate naţională,
dar pentru ca acest act să fie valorificat până la capăt au fost necesare eforturi
uriaşe de consolidare pe plan intern şi internaţional. Lupta pentru desăvârşirea
Unirii a durat mai mulţi ani, la capătul acestora, prin voinţa poporului condus de
marele reformator care a fost Cuza, statul naţional român modern era de acum
constituit.
Domnitorul Cuza şi colaboratorii săi apropiaţi au avut de înfruntat
opoziţia din interior, care se opunea nu atât desăvârşirii Unirii, cât mai ales
înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care statul român modern nu era
conceput.
Pe plan extern situaţia era, de asemenea, extrem de dificilă, deoarece
puterile garante stăruiau asupra rămânerii la formula uniunii personale, ceea ce
nu dădea satisfacţie intereselor naţiunii române. Mai mult chiar, puterile garante
înţelegeau să se prevaleze şi pe mai departe de regimul capitulaţiilor, susţinând în
alianţa cu Poarta, un regim anacronic, ce le oferea posibilitatea intervenţiei în
treburile interne ale Principatelor, precum şi obţinerea unor importante beneficii.
Faţă de aceasta situaţie, Cuza a trebuit să ducă o luptă extrem de dificilă, în cursul
căreia, cu hotărâre şi demnitate, a folosit cele mai variate mijloace: tratative,
fermitate, o bună informare a puterilor garante mai cu seamă, politica faptului
împlinit.
Secţiunea III- Desăvârşirea Unirii
Se ştie că dubla alegere a lui Cuza nu a fost recunoscută imediat. Dintre
puterile garante erau favorabile acestei recunoaşteri Franţa, din raţiuni privitoare
la echilibrul de forţe, Prusia şi Sardinia deoarece erau interesate în promovarea
principiului unităţii naţionale, Rusia pentru a slăbi imperiul otoman, Anglia a
avut o atitudine în consecinţă, iar Austria şi Turcia s-au opus, Austria se temea că
statul naţional român se va întregi prin unirea cu Transilvania, iar Turcia îşi vedea
ameninţată dominaţia asupra ţărilor române.
În acest context, Cuza şi forţele progresiste, sprijinindu-se pe popor, au
adoptat o atitudine îndrăzneaţă, impunând noul rol al domniei unice. Fără a
aştepta recunoaşterea dublei alegeri, Cuza i-a înlăturat pe caimacami si a început
să guverneze cu toată autoritatea.5
Domnul a avut de înfruntat şi opoziţia internă care îi opunea lui Cuza
lipsa de recunoaştere a dublei alegeri şi înainta necontenit reclamaţii şi memorii
puterilor străine. Cu toate acestea, adoptând o atitudine demnă, Cuza nu a solicitat
grăbirea confirmării. După multe retractări la Conferinţa din august 1859, Turcia
şi Austria au recunoscut îndoita alegere. Ceremonia de investitură s-a desfăşurat
discret, într-un cadru restrâns, pentru a se sublinia caracterul ei auxiliar.6
Aşa cum se ştie, conform Convenţiei de la Paris, Principatele române
aveau ca organe comune nu numai Comisia Centrală de la Focşani şi Curtea de
Casaţie de la Focşani. Organele administrative, adunările elective şi guvernele
urmau a fi organizate distinct şi a desfăşura o activitate separată.7
55 C. Vitcu, Diplomaţia Unirii, 1979
6 Documentele externe - România la 1859.Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, I, II, Bucureşti 1983.
7 Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960.
Trecând peste dispoziţiile acestei convenţii, Cuza a procedat, mai întâ la
unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În acest scop, în fiecare guvern
a numit persoane originare din ambele principate, iar Ministerele de la Iaşi au fost
transformate în directorate ale Ministerelor corespunzătoare din Bucureşti. Tot
aşa, în Adunările Elective ale fiecărui principat erau aleşi deputaţi din ambele
principate.
În privinţa organizării armatei, s-a decis ca regulamentele de instrucţie
să fie comune, armamentul să fie acelaşi, iar ministrul armatei să fie unic pentru
ambele principate ca şi Statul Major. La fel ca şi în alte domenii, în unităţile
militare dintr-un principat se aflau ostaşi şi ofiţeri din ambele principate. De
altfel, Cuza a dat o mare importanţă înarmării şi pregătirii de luptă a armatei,
căci aveau în vedere o eventuală intervenţie externă, sub pretextul încălcării
Convenţiei de la Paris, după cum avea în vedere sprijinirea revoluţiei din
Transilvania în cazul în care aceasta ar fi reizbucnit, ceea ce ar fi făcut posibilă
desăvârşirea unităţii naţionale a românilor în cadrul unui singur stat.
Unificarea administrativă s-a realizat, în fapt , şi prin alte măsuri, cum
ar fi crearea unei reţele comune, de poştă , de telegraf, sanitară şi de transport. Cât
priveşte corespondenţa dintre organele administraţiei centrale, ea se făcea direct şi
nu prin intermediul Ministerelor de externe.
Pentru a se pune capăt amestecului din afară în treburile bisericii
române, s-au adus modificări în organizarea şi conducerea acesteia, au fost
înlăturaţi egumenii greci şi s-a trecut la secularizarea averilor mânăstireşti. Pe
plan extern, Principatele Unite au unificat reprezentanţele diplomatice de la
Constantinopol, iar celelalte ţări trimiteau reprezentanţe diplomatice unice .
Aceste măsuri, adoptate fără recunoaşterea puterilor străine, au fost
oficializate la Conferinţa de la Constantinopol din septembrie 1861 dar numai pe
timpul domniei lui Cuza.
În baza acestor înfăptuiri, domnul a proclamat constituirea României şi a
anunţat unificarea guvernelor şi a Adunărilor Elective. Contopirea efectivă a
guvernelor s-a înfăptuit încă din decembrie 1861, iar cea a Adunărilor Elective în
ianuarie 1862.8
8 D.Berindei,Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desăvârşirea Unirii (24 ianuarie 1859-24 ianuarie
1862),Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960;
A.D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă,I,II,Iaşi 1903;
Secţiunea IV- Politica lui Alexandru loan Cuza de apărare a
suveranităţii naţionale şi de stat
A. I. Cuza a fost nevoit să depună mari eforturi şi să recurgă frecvent la
politica faptului împlinit pentru asigurarea autonomiei legislative,
judecătoreşti şi administrative a statului.
Autonomia legislativă a fost recunoscută, mai întâi, prin Convenţia de la
Paris, care cerea Principatelor române să revizuiască întreaga legislaţie pentru a o
pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin recunoaşterea internaţională a
organizării de stat impusă prin reformele succesive ale lui Cuza ; cu alte cuvinte,
recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de către Cuza echivala cu
recunoaşterea autonomiei legislative.
Sub aspect judecătoresc, autonomia României a fost afectată de regimul
capitulaţiilor. Capitulaţiile erau tratate încheiate între Turcia şi statele occidentale
prin care acestea din urmă aveau dreptul să soluţioneze litigiile cetăţenilor
aflatori în Turcia. Unele state europene au pretins ca regimul capitulaţiilor să fie
aplicat şi în Principate, fapt de natură să le afecteze suveranitatea de stat. Juriştii
români au arătat că asemenea pretenţii sunt lipsite de temei, deoarece ţările române
nu au făcut niciodată parte din Imperiul otoman şi ca fiind ţări creştine nu se
judecă după Coran, ci au legi similare altor state europene. Mai mult decât atât,
statul a luat măsura interzicerii activităţii judiciare a consulatelor străine şi a
trecut la punerea în executare a sentinţelor date de către instanţele româneşti.
Tot în apărarea suveranităţii de stat, Principatele nu au mai recunoscut
valabilitatea paşapoartelor pe care Turcia le elibera pentru Principate, nici
valabilitatea în Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.
În consecinţă, Principatele au început să elibereze paşapoarte proprii şi
le-au acceptat pe cele străine numai dacă erau eliberate pentru Principate.
O altă formă de manifestare suverană a statului român a constat în
încheierea unor convenţii cu alte state, fără a recurge la serviciile Ministerului de
Externe al Turciei (comunicaţii poştale, de telegraf,extrădarea infractorilor).
Încheierea şi recunoaşterea unor asemenea convenţii echivalează cu o recunoaştere
a autonomiei din partea altor state.9
O altă problemă care atingea profund suveranitatea statului nostru şi
care afecta numeroase interese, a fost aceea a şcolarizării averilor mânăstireşti. 10
Problema averilor mânăstireşti era cercetată de către o conferinţă a
marilor puteri, care urma a stabili regimul juridic al acestor bunuri şi modul de
lichidare a pretenţiilor Patriarhiei de la Constantinopol. Fără a aştepta hotărârea
conferinţei Adunarea Electiva a procedat în 1863 la exproprierea acestor averi,
readucând în patrimoniul statului un sfert din suprafaţa arabilă a ţării. În acelaşi
timp, s-a pus capăt încercărilor de amestec în treburile interne ale statului prin
intermediul Patriarhiei de la Constantinopol, sub pretextul protejării bisericii
ortodoxe. Iniţial, exproprierea trebuia să fie însoţită de o despăgubire ce urma a
fi plătită călugărilor străini. Conferinţa europeană a recunoscut exproprierea
averilor mânăstireşti ca si despăgubirile oferite de către statul român. Însă
pretenţiile Patriarhiei de la Constantinopol s-au dovedit exagerate, aşa încât
problema plaţii despăgubirilor nu a mai fost luată în considerare de către statul
român.
9 N. Corivan, Relaţiile Diplomatice ale României de la 1959-1877 Bucureşti, 1984,"
10 C.C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă , Bucureşti, 1966,200;Suprafaţa moşiilor mânăstireşti secularizate la
1863, Studii, XII, 1959, 2p 119;
Secţiunea V - Adoptarea Statutului dezvoltător al convenţiei de la
Paris
Pe drept cuvânt, observatorii politici ai epocii afirmau că Alexandru
Ioan Cuza nu se putea exercita domniei efective în condiţiile fixate prin
Convenţia de la Paris. Cât despre realizarea efectivă a unui program îndrăzneţ de
reforme democratice nici nu putea fi vorba în noile condiţii. Iată de ce,
credincios idealurilor revoluţiei de la 1848, Cuza şi colaboratorii săi, în frunte cu
Mihail Kogalniceanu, au procedat mai întâi la reorganizarea statului într-o formă
în care să asigure o autentică unitate politică a naţiunii ( uniunea reală ) şi care, în
acelaşi timp, să facă posibilă aplicarea programului de reforme democratice .
Prima etapă a acestei reorganizări a putut fi realizată fără dificultăţi
majore în interior, dar înfăptuirea reformelor programate şi, în primul rând,
reforma agrară şi cea electorală, s-a lovit de împotrivirea reacţiunii. Profitând de
majoritatea pe care o deţinea în Adunarea Electivă, în condiţiile sistemului
electoral de atunci moşierimea s-a constatat, până la 1864, o instabilitate
excesivă a guvernelor, care se schimbau la 2-3 luni, deoarece Adunarea le
opunea, în mod sistematic, votul de blam.11
Constatând că în forma de organizare existentă reformele nu vor putea fi
înfăptuite, s-au făcut pregătirile necesare pentru înfăptuirea loviturii de stat, în
vederea introducerii unui regim de putere personală.
Constatând că în forma de organizare existentă reformele nu vor putea fi
înfăptuite, s-au făcut pregătirile necesare pentru înfăptuirea loviturii de stat, în
vederea introducerii unui regim de putere personală.
11Al Zub, Mihail Kogălniceanu, bibliografie Bucureşti 1971.
Astfel, la 2 mai 1864 când Adunarea a refuzat să voteze proiectul de
lege electorală, M. Kogalniceanu a prezentat decretul de dizolvare a acesteia. A
fost adresată apoi o proclamaţie către popor, cu care ocazie a prezentat şi textul
proiectului Statutului dezvoltător şi al noii legi electorale, care urmau a fi aprobate
prin plebiscit. Plebiscitul, desfăşurat între 10 şi 14 mai 1864, a confirmat pe
deplin adeziunea poporului la actul săvârşit şi de către domn: 68221 voturi au
fost pentru, iar împotriva numai 1307.
Cu toate că statutul era prezentat drept un act constituţional, al
Convenţiei de la Paris, în realitate Convenţia a fost încălcată în mod vădit. Şi de
data aceasta puterile garante au fost nevoite să accepte politica faptului împlinit,
singura care în situaţia data era în măsură să promoveze interesele naţiunii.
14
Secţiunea VI - Principalele dispoziţii ale Statutului Dezvoltător
al Convenţiei
Potrivit Statutului, domnul cumula atribuţii excesive şi legislative,
putând emite decrete fără consultarea Parlamentului, ori de câte ori situaţia
impunea măsuri deosebite 13. Totodată, Parlamentul unicameral a fost înlocuit cu
unul bilateral, format din Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatică sau Corpul
Ponderator.
În concret, Senatul prevedea că puterea politică publică este încredinţată
domnului, Adunării Ponderatice şi Adunării Elective. Puterea legislativă urma a
se exercita de către domn împreună cu Parlamentul14 Iniţiativa legislativă o avea
numai domnul, care pregătea proiectele de legi cu concursul Consiliului de Stat.
Proiectele de legi erau susţinute în Adunarea Electivă de către miniştri sau de
către membrii Consiliului de Stat. Membrii Adunării Elective erau aleşi conform
dispoziţiilor noii legi electorale, care a adus o serie de modificări censului şi a pus
accent pe veniturile provenite din alte surse, în fără de proprietatea funciară, dând
posibilitatea burgheziei de a trimite un număr mai mare de deputaţi în Parlament.
Corpul Ponderator era compus din mitropolitul ţarii, episcopii perhiilor,
întâiul preşedinte al Curţii de Casaţie, cel mai vechi general în activitate şi din 64
de membrii numiţi de domn. Conform procedurii de legiferare, Corpul
Ponderator sau adopta proiectul sau îi aducea amendamente sau îl respingea.
Dacă proiectul era amendat de către Corpul Ponderator, el era retrimis Adunării
Elective şi, dacă aceasta aproba amendamentele, urma sancţiunea
131 Muraru, Constituţiile romane (culegere), Bucureşti, 1980, p 5; Publicat şi în C Hamangiu, Codul
general
al României, Legi Uzuale, VOL II14 Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, art I
domnului. Dacă Adunarea respingea amendamentele, proiectul era
retrimis
Consiliului de Stat pentru a fi reformulat. În fine dacă Corpul
Ponderator respingea proiectul, acesta era retrimis Consiliului de Stat spre a fi
restudiat.
CAPITOLUL 2 : Reforma generală a lui Alexandru loan
Cuza Secţiunea I - Reforma Agrară
Conform revendicării formulate în timpul revoluţiei de la 1848, reluată
în timpul şi după realizarea Unirii, elementele progresiste, întreaga ţărănime,
cereau ca împroprietărirea să se facă pe loturile aflate în folosinţa sătenilor.
Moşierimea s-a opus, însa, acestei formule şi a propus variante care să nu aducă
atingeri marii proprietăţi funciare, dar să creeze aparenţa că reforma agrară s-a
înfăptuit, aşa cum a fost cazul proiectului de lege propus în 1862 de către guvernul
Barbu Catargiu, conform căruia reforma agrară urma să se realizeze prin
împroprietărirea ţăranilor pe pământul comunal. Cu toate că Adunarea a adoptat
legea, Cuza a refuzat să o sancţioneze, iar la începutul anului 1864 Mihail
Kogalniceanu a propus un nou proiect de lege, cu adevărat favorabil ţărănimii,
care,însa, nu a putut fi adoptat. Abia după adoptare, prin plebiscit, a Statutului s-a
putut trece la înfăptuirea reformei agrare, prin legea promulgată la 14 august
1864. În baza acestei legi, sătenii clăcaşi sunt şi rămân deplini proprietari pe
locurile supuse posesiunilor, în întinderea ce se hotărăşte prin legea în
fiinţă16.Suprafaţa pământului asupra căreia se recunoştea dreptul de proprietate al
ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care aceştia le stăpâneau. În
acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma, podvezile, zilele de
meremet), în schimbul unei despăgubiri pe care ţăranii urmau să o plătească în
termen de 15 ani , prin sume repartizate anual.
" N Adamiloaie, D Bermidei, Reforma Agrară din 1864, Bucureşti 1967
16 Legea rurală, art 1
17
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte din pământurile
moşierilor au trecut în proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică
lovitură dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o măsură prin
care s-au deschis largi perspective dezvoltării capitaliste în ţara noastră17.
Din punct de vedere juridic, înfăptuirea reformei agrare prezintă unele
particularităţi: Formal, legea nu a operat nici o expropriere a boierilor şi nici o
împroprietărire a ţăranilor în concepţia legiuitorului, ţăranii erau consideraţi
proprietari asupra a 2/3 din moşie, iar legea nu face altceva decât să le
recunoască un drept preexistent. Ca atare singura problemă care se punea era
aceea a delimitării drepturilor de proprietate a ţăranilor faţă de cele ale boierilor,
prin operarea ieşirii din indiviziune. Burghezia a recurs la această formulă
pentru a crea aparenţa că nu s-a adus vreo atingere dreptului de proprietate,
dovada că nicăieri nu se vorbeşte despre expropriere, nici despre împroprietărire.
Plecându-se de la ideea recunoaşterii unui drept preexistent al ţăranilor, prin
asimilarea dreptului lor de folosinţă cu dreptul de proprietate indiviza, s-au
realizat două obiective majore: în primul rând împroprietărirea este sacră şi deci,
nu poate suferi vreo atingere.
Cu toate acestea , legea a prevăzut plata unor despăgubiri către moşieri,
dar ea urma să fie efectuată în compensarea desfiinţării clăcii. Pe viitor, relaţiile
dintre moşieri şi ţărani, în măsura în care se formau, urmau să fie stabilite numai
pe baze contractuale, ca orice altă relaţie dintre două categorii de persoane.
17 N. Adaniloaie, D Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucureşti 1967
18
Secţiunea II - Reforma electorală9
Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a vrut să îl dezbată
a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din 1864 prevedea ca alegătorii
sunt fie primari, fie direcţi . Erau incluşi în categoria alegătorilor primari cei ce
plăteau un impozit de 80 sau 100 de legi în comunele urbane ( în funcţie de
numărul acestora), precum şi patentării, până în clasa a V-a inclusiv.
Cincizeci de alegători primari numeau un alegător direct. Erau alegatori
direcţi cei ce aveau un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit
ce se putea dovedi prin biletele de plată a impozitului sau în alt chip. Puteau fi
alegatori direcţi, fără a justifica venitul de 100 de galbeni, preoţii, profesorii
academiilor şi colegiilor, doctorii şi licenţiaţii facultăţilor, avocaţii, inginerii,
arhitecţii, cei ce aveau diplome de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani. Puteau
fi aleşi în Adunare cetăţeni români care aveau 30 de ani şi un venit de 200 de
galbeni.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii
alegatori îşi exercitau drepturile în comunele urbane, iar alţii în comunele rurale
(colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
18I Muraru, Constituţiile române, Bucureşti 1980
Secţiunea III - Alte reforme democratice5
Dubla alegere a însemnat nu numai începutul procesului de unificare a
statului naţional, dar şi punctul de plecare pentru un întreg ansamblu de reforme
menite să asigure lichidarea principalelor vestigii feudale din toate sferele vieţii
social, economice şi politice.y\
Între acestea, pe primul plan se situa reforma agrară, îndelung aşteptată
de masele ţărăneşti, care doreau liberarea de servituţile feudale şi înzestrarea lor
cu pământ. Cadrul legal pentru realizarea acestui proces era prevăzut de însăşi
Convenţia de la Paris care, în ceea ce priveşte organizarea internă a celor două
ţări, proclamase o serie întreagă de principii înaintate: responsabilitatea
miniştrilor, inamovibilitatea magistraţilor, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a
impozitelor, accesul egal la funcţiile publice, desfiinţarea privilegiilor, a scutirilor
şi monopolurilor. De asemenea, Convenţia recomandase prin art. 46 să se
treacă ,,fără întârziere" la revizuirea legii "care reglementează" raporturile dintre
proprietarii pământului şi cultivatori"19.
În primii trei ani ai domniei lui Cuza , din cauza nedesăvârşirii Unirii şi a
opoziţiei elementelor retrograde, multe din problemele vitale ale reorganizării
interne au rămas nerezolvate. S-au realizat în schimb unele înnoiri pe linie
burghezo-democratică, care avea drept scop modernizarea aparatului de stat şi
înzestrarea ţării cu instituţiile corespunzătoare epocii.
Astfel, în 1859 s-au înfiinţat în ambele ţări oficii centrale statistice, s-a
căutat să se îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, făcându-se să înceteze 19 Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
sancţiunea domnitorului asupra hotărârilor definitive ale curţii de apel; a
fost desfiinţată bătaia la sate; s-a hotărât numirea directă a subadministratorilor de
plăşi şi ocoale; fără a se mai respecta dispoziţia regulamentară prin care aceştia
erau aleşi de proprietarii de moşii; au fost luate măsuri pentru mai buna organizare
administrativă a satelor.
În domeniul învăţământului s-a prevăzut prin bugetul pe anul 1860 o
creştere a numărului şcolilor săteşti cu 234 în Ţara Românească şi cu 52 în
Moldova, a sporit numărul gimnaziilor şi s-au înfiinţat Universitatea şi
Conservatorul din Iaşi. Tot acum a fost adoptat alfabetul latin, care a înlocuit
vechea scriere cu caractere chirilice.
Reforma sistemului fiscal a fost înfăptuită printr-o serie de măsuri
legislative care au generalizat contribuţiile directe, extinzându-le şi asupra
claselor privilegiate. Astfel, toţi locuitorii ţării capi de familie, indiferent de
condiţia socială, au fost supuşi la plata impozitului personal (capitaţia) şi a
contribuţiei pentru drumuri. Totodată, s-au înfiinţat noi impozite, între care
impozitul funciar, pus în aplicare începând din 1860, care au asigurat fondurile
necesare operei de reorganizare a statului naţional.
Reorganizarea sistemului fiscal a fost însoţită însa de o creştere
considerabilă a impozitelor şi taxelor. Acestea apăsau cu precădere asupra
maselor populare orăşeneşti şi ţărăneşti, moşierimea şi burghezia reuşind,
în bună măsura, să se eschiveze de la obligaţiile fiscale pe care le impunea
procesul de formare a statului naţional. Obligaţiile sporite pentru meseriaşi şi
negustori, prevăzute în legea patentelor din 1860, veneau într-o perioada în care
asupra Principatelor se răsfrângeau efectele crizei economice din anii 1857-
1858, la care se adăuga o acută criză comercială caracterizată prin scăderea
cererii de cereale româneşti pe piaţa europeană. Rezultatul acestei situaţii a fost
izbucnirea unor frământări şi agitaţii orăşeneşti, care s-au
21
transformat chiar în mişcări de stradă, aşa cum s-a întâmplat la Craiova
şi Ploieşti în noiembrie 1860. Tulburările au putut fi reprimate numai în urma
intervenţiei armatei şi a unor concentrări masive de trupe.
Acţiunile întreprinse pe plan intern în vederea integrării administrative
şi legislative a celor două ţări au continuat şi după proclamarea unirii depline la
sfârşitul anului 1861.
În timpul guvernării conservatoare a lui Barbu Catargiu (ianuarie-iunie
1862) a fost înfiinţată Curtea de Casaţie şi Justiţie, a cărei lege de organizare
fusese adoptată încă din perioada anterioară; instituţia procurorilor a fost extinsă
şi în Moldova şi s-a desfiinţat dintre cele două provincii deşi actul internaţional
de recunoaştere a unirii depline din decembrie 1861 prevedea menţinerea ei în
continuare.
O dată cu numirea la conducerea ţarii a guvernului liberal condus de N
Kretulescu ( 24 iunie/6 iulie 1862), procesul de unificare administrativă a intrat
în faza finală . Poştele au fost unificate, înfiinţându-se o direcţie centrală pe întreaga
ţară; s-au numit membrii comisiei pentru unificarea legilor; s-a desfiinţat
Directoratul statistic din Iaşi ; sarcinile acestuia fiind preluate de cel din Bucureşti;
s-au unificat serviciile sanitare ale celor două ţări şi s-a creat la Bucureşti, Direcţia
generală a arhivelor statului. Totodată, municipalităţile din Focşani, oraş situat
chiar pe graniţa dintre cele două provincii, au fost unificate şi s-a dispus
contopirea şcolii militare din Iaşi cu cea din Bucureşti; măsură decisă de asemenea
în perioada anterioară.
Prin legi speciale s-a realizat unificarea şi în domeniul fiscal. Astfel
impozitul funciar a fost stabilit în ambele provincii la 4% din venitul
proprietăţilor imobile, s-a unificat contribuţia pentru poduri şi şosele, ridicată la 12
lei pe an, precum şi taxa de transmitere a proprietarilor de mână moartă,
22
fixată la 10% din venitul net al acestora . Tot în acest domeniu a mai
fost unificată contribuţia personală (capitaţia), fixându-se cuantumul acesteia la 36
de lei pe an, şi s-au extins şi în Moldova legile muntene referitoare la taxele de
judecată şi la taxele asupra vânzărilor de bună voie sau prin licitaţie.
De asemenea, a fost adoptată o nouă lege a patentelor, care a înlocuit pe
aceea votată în 1860 în Ţara Românească şi prin care s-a dat o nouă
reglementare modului de exercitare a diferitelor activităţi industriale şi
comerciale. Prevederile legii au fost aplicate şi supuşilor străini aflaţi în
Principate, ceea ce a întărit autoritatea şi autonomia ţării. Ca urmare a acestor
măsuri, la sfârşitul anului 1862, procesul de unificare deplină a celor două ţări a
fost încheiat.
Ca şi în etapa anterioară, măsurile de unificare s-au îmbinat cu
dezvoltarea operei de reorganizare a ţării. Astfel, în urma desfiinţării
Ministerelor moldovene, au fost reorganizate departamentele , precizându-se mai
bine atribuţiile şi structura acestora. De asemenea, s-a instituit consiliul superior
al intrucţiunii publice; s-a adoptat un regulament de navigaţie ; s-au promulgat
primele legi pentru construirea căilor ferate, care nu au putut fi însă puse în
aplicare; s-a organizat corpul inginerilor civili şi s-au luat măsuri pentru
protejarea pădurilor - între care amintim reorganizarea şcolii de agricultură şi
înfiinţarea de pepiniere pe domeniile statului.
Desăvârşirea unirii pe plan politico-administrativ a creat condiţiile
necesare pentru a se trece la înfăptuirea reformelor fundamentale, în primul rând
a celei agrare. Datorită opoziţiei moşierimii conservatoare, stăpână pe adunarea
legislativă, rezolvarea problemei agrare, în sensul satisfacerii legitimelor interese
ale ţărănimii clăcaşe, precum şi a problemei electorale, nu a fost posibilă până la
lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, s-au continuat, în
Legea Rurală din 1864
23
schimb, pe cale legislativă , cu concursul Adunării, seria reformelor pe
linia modernizării şi consolidării statului naţional, între care se detaşează, prin
însemnătatea ei, aceea privitoare la secularizarea averilor mânăstireşti.
Votată de Adunare la 13/25 decembrie 1863, la propunerea noului
guvern condus de liberalul democrat M Kogalniceanu, legea secularizării
averilor mânăstireşti prevedea trecerea în proprietatea statului, atât a bunurilor
mânăstireşti pământene, cât şi a acelora aparţinând mânăstirilor închinate până atunci
aşa numitelor Locuri sfinte21.Era o măsură de însemnătate majoră, în termenul
căreia au intrat în patrimoniul statului moşii reprezentând peste un sfert din
suprafaţa rurală a ţării ( mai exact 25.26%)! Primită cu satisfacţie de masele largi
populare, secularizarea averilor mânăstireşti a realizat o creştere însemnată a
avuţiei naţionale, eliberând totodată ţara de influenţa unor forţe străine
retrograde. Veniturile acestor mânăstiri, care se ridicau anual la jumătate din
bugetul ţării, au încetat să se mai scurgă peste hotare, fiind folosite în interior.
Secularizarea a facilitat de asemenea înfăptuirea reformei agrare, o parte
din pământurile intrate acum în stăpânirea statului fiind împărţite ulterior
ţăranilor prin legea rurală. Deşi negocierile cu ierarhii greci, care administrau
averile mânăstirilor închinate, s-au prelungit pe plan diplomatic timp de câţiva ani,
până la urmă moşiile au rămas în proprietatea statului român, iar despăgubirea ce
trebuia acordată locurilor sfinte, în valoare de 51 de milioane lei, prevăzută prin
lege nu a mai fost plătită.
O altă măsură deosebit de importantă, menită să modernizeze societatea
românească, a constituit-o votarea, în martie 1864, a legii comunale şi a legii
pentru înfiinţarea Consiliilor judeţene, prin care administraţia locală primea o
21 C C Giurgescu-,, Suprafaţa moşiilor mânăstireşti secularizate la 1863", Studii, XII, 1959.
24
nouă organizare, corespunzătoare stadiului de evoluţie social
economică a ţării.
Legea comunală fixa cadrul juridic de organizare a fiecărei aşezări .
Conform prevederilor ei, toate oraşele, târgurile şi satele cu cel puţin 500 de
locuitori erau organizate în comune-urbane şi rurale - recunoscute ca persoane
juridice şi având drept de a exercita anumite atribuţii de putere publică şi cu
caracter patrimonial. Conducerea comunei era încredinţată unor organe
deliberative, consiliile comunale, compuse din membrii desemnaţi prin vot, şi
primarilor, agenţi ai puterii executive, aleşi în comunele rurale o dată cu
consiliul comunal respectiv si numiţi de domnitor în comunele urbane dintre
primii trei consilieri care întruneau la alegeri cel mai mare număr de voturi.
Alegerile pentru consiliile comunale aveau loc odată la patru ani, ele
efectuându-se prin vot direct în cadrul unui colegiu electoral unic la care luau
parte atât cetăţenii români cât şi străinii care dobândiseră mica împământenire. Cu
acest prilej s-a hotărât să fie admişi la exercitarea drepturilor comunale şi evreii
pământeni dacă - potrivit prevederilor legii - ,, vor dobândi în armată rangul de
subofiţer şi acei ce vor fi făcut studii universitare sau vor întemeia mari
stabilimente industriale" 22 . Era un prim pas spre integrarea comunităţii evreieşti
în societatea românească.
Administraţia judeţeană era de asemenea încredinţată unor organe
deliberative, consiliile judeţene, care se ocupau de interesele locale colective şi
economice ale judeţului. Consiliul era ales pe plăşi (9 ocoale)- fiecare plasă având
drept la doi consilieri - de către toţi cetăţenii cu drept de vot pentru Adunarea
legislativă. El se întrunea la 15/27 octombrie în fiecare an într-o
~ T. W. Riker - „ Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme Internaţionale 1856-1866",
Bucureşti 1944.
25
sesiune ordinară de trei săptămâni. Consiliul judeţean era ales tot pe o
perioadă de patru ani.
La baza legilor privind organizarea teritorială a ţarii au stat legile
similare ale Franţei şi Belgiei, adaptate însă la realităţile româneşti . Reforma
administraţiei locale înfăptuită prin aceste legi a constituit una din cele mai de
seamă realizări pe plan social şi politic al domniei lui Cuza. Vechiul sistem
administrativ de esenţă feudală a fost înlocuit cu unul modern, comparabil cu
acela al statelor capitaliste avansate din apusul Europei, şi s-au creat pentru
prima dată - graţie personalităţii juridice a comunelor şi judeţelor - instituţii
locale în organizarea de stat a României, care au deschis posibilităţi noi de
dezvoltare economică şi socială.
Tot în cursul sesiunii Parlamentare 1863-1864 au mai fost adoptate „
Legea contabilităţii ", prin care se reglementa întocmirea şi executarea bugetului
de stat şi se statorniceau norme referitoare la venituri şi cheltuieli, precum şi la
încheierea conturilor; „ Legea Curţii de conturi", organ superior de control al
gestiunii financiare şi al încheierii conturilor administraţiei publice de stat ,
judeţene şi comunale şi ,,Legea pentru înfiinţarea unui consiliu de stat", instituţie
care avea să joace un rol important după lovitura de stat.
Deşi votate de Adunare, alte proiecte de legi de mare însemnătate, cum
au fost: proiectul de lege a pensiilor, proiectul de lege pentru organizarea armatei
şi cel al instrucţiunii publice, codul penal şi de procedură penală, legea privind
organizarea judecătorească şi altele, nu au primit sancţiunea domnească până la
lovitura de stat. Motivul nesancţionării acestor legi se datora în principal
modificărilor pe care ele le suferiseră în cursul dezbaterilor din Adunare,
modificări cu care domnitorul şi guvernul nu erau de acord.
26
Astfel, cu prilejul dezbaterii legii privitoare la organizarea armatei,
deputaţii liberali radicali au propus un amendament privitor la organizarea în
principalele oraşe ale ţării a unei gărzi civice, care trebuia să constituie un nou
element al puterii armate. Prin modelul de organizare şi atribuţiile ei, noua
instituţie urma să aibă un caracter mai mult politic decât militar. Ea trebuie să
constituie o forţă armată la dispoziţia Adunării, pe care aceasta să se poată
sprijini în caz de conflict cu puterea executivă. Cu toată opoziţia guvernului,
amendamentul radical a fost votat de adunare şi inclus în textul legii. Evident, date
fiind intenţiile Adunării, ieşite la iveală în cursul dezbaterilor, domnitorul Cuza a
refuzat să sancţioneze şi să promulge această lege.
Lovitura de stat de la 2/14 mai 1864, înlăturând preponderenţa politică a
conservatorilor asupra majoritarii Adunării şi sporind prerogativele puterii
executive, a oferit domnitorului A. I. Cuza posibilitatea de a realiza marile
reforme ale domniei sale şi de a desăvârşi organizarea modernă a statului. Prima
dintre reformele înfăptuite în această perioadă a fost cea electorală. Noua lege
electorală - aprobată prin plebiscitul din mai 1864, dar promulgată după
recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante -
deşi păstra caracterul cenzitar, lărgea mult numărul alegătorilor, cât şi al eligibililor,
realizând astfel un progres faţă de prevederile electorale restrictive ale
Convenţiei de la Paris şi totodată o întărire importantă a puterii politice a
burgheziei.
Câteva luni mai târziu, la 14/26 august, era decretată şi legea rurală,
care avea la bază proiectul lui M. Kogalniceanu prezentat Adunării încă din luna
martie, dar respins de aceasta. Anunţând înfăptuirea reformei, Cuza s-a adresat
sătenilor printr-o proclamaţie, în care sublinia: ,, De astăzi înainte voi sunteţi
stăpâni pe braţele voastre, voi aveţi o părticică de pământ proprietate şi moşie a
voastră, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi de apărat".
Deşi nu a desfiinţat marea proprietate funciară şi nici moşierimea ca
clasă socială - după reformă proprietatea ţărăneasca reprezintă aproximativ 30%
din suprafaţa ţării, iar proprietatea moşierească şi a statului aproximativ 70%-
reforma agrară din 1864 a avut urmări însemnate pentru dezvoltarea socio-
economică a României23.
Cu toate limitele ei, legiuirea, a cărei existenţă era burgheză, a pus capăt
relaţiilor feudale în agricultură şi a creat posibilităţi mai largi penetraţiei şi
dominaţiei noilor relaţii capitaliste. În urma reformei, regimul clăcii privind
ţărănimea, precum şi servituţile feudale ale proprietăţii moşiereşti au fost
înlăturate, prevederile burgheze ale Codului civil înlocuind pe cele feudale ale
legiuirilor agrare din 1851.
Ţăranii au devenit deci cetăţeni liberi, conştienţi nu numai de drepturile
lor, dar şi de îndatoririle faţă de ţară, de care se simţeau mai legaţi prin părticica
de pământ primită prin împroprietărire.
O parte din foştii clăcaşi fiind deposedaţi, total sau parţial, de pământ cu
prilejul aplicării reformei agrare, s-a creat o masă de oameni liberi siliţi să-şi
vândă forţa de muncă pentru a-şi asigura subzistenţa, ceea ce a dus la creşterea
numărului proletarului.
De asemenea, reforma din 1864 a creat premisa lărgirii pieţei interne,
producţia de mărfuri luând o tot mai mare extindere. Datorită apariţiei unui
număr de braţe de muncă libere, a lărgirii interne, precum şi folosirii unei părţi a
sumelor băneşti obţinute prin despăgubire în procesul acumulării primitive a
capitalului, industria capitalistă a avut, după 1864, condiţii de dezvoltare mai
favorabile decât înainte. Înfăptuirea reformei agrare a reprezentat, totodată, o
măsură de prevedere din partea domnitorului şi a lui M. Kogalniceanu,
1 N. Adaniloaie, D. Berindei - „ Reforma agrară din 1864", Bucureşti 1967.
28
istoricul Radu Rosetii, apreciind pe drept cuvânt, că prin legea rurală
„ Cuza a ferit toată ţara de catastrofa unei complete răscoale ţărăneşti"24.
După reforma agrară, considerată cea mai însemnata reformă social-
economică din România pe toată durata secolului al XlX-lea, au fost decretate noi
legi care au desăvârşit organizarea de stat burgheză a ţarii. Astfel, a fost adoptat
sistemul metric de măsuri si greutăţi, aplicarea lui urmând sa înceapă la 1/13
ianuarie 1866 si s-au creat noi instituţii, printre care Camerele de comerţ şi Casa
de depuneri si Consemnaţiuni.
Învăţământul a fost organizat prin legea instrucţiunii publice din 25
noiembrie/7 decembrie 1864, care nu era de fapt decât legea votată de Cameră în
martie acelaşi an, din care a fost scos principiul inamovibilităţii pentru
invadatorii şi profesorii secundari, el fiind prevăzut numai pentru profesorii de
facultăţi. Legea care a rămas în vigoare până la sfârşitul secolului, proclama
obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, principiu democratic care nu
figura în legislaţia şcolară a unor ţări avansate, cum era de exemplu Franţa.
Tot în această perioadă prin decretul-lege din 4/16 iunie 1864 a fost
înfiinţată Universitatea din Bucureşti, care s-a adăugat aceleia din laşi inaugurată
încă din 1860.
O reformă importantă a constituit-o si reorganizarea justiţiei.
în decembrie 1864 erau decretate ,,Legea privind admisibilitatea şi înaintarea în
funcţii judecătoreşti" şi „ Legea privind constituirea corpului de avocaţi",
completate ulterior cu „ Legea pentru organizarea judecătorească" votată de
noile corpuri legiuitoare în iunie 1865. Potrivit acestei din urmă legi, justiţia
devenea independentă faţă de celelalte puteri din stat, ea exercitându-se în
numele domnului.
24 Al Zub. M. Kogalniceanu - Bibliografii, Bucureşti 1971.
29
Instanţele judecătoreşti erau: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene,
de apel, curţile de juraţi în materie criminală şi Curtea de Casaţie, care funcţiona
în anumite cazuri si ca Înalta Curte de Justiţie. Membrii Curţii de Casaţie şi ai
curţilor de apel se bucurau de inamovibilitate, aceasta urmând să fie extinsă
treptat, prin legi speciale, asupra întregii magistraturi.
O mare însemnătate în vederea unificării legislaţiei şi statornicirii lor
juridice corespunzătoare unui stat modern a avut-o elaborarea şi punerea în
aplicare a Codului Civil, aparător al familiei şi proprietăţii burgheze.
Inspirate după legiuirile similare franceze şi italiene. Completate cu
unele norme juridice autohtone, codurile au intrat în vigoare în 1865.
Întărirea autonomiei ţării prin crearea unei legislaţii adecvate s-a extins
domeniul bisericesc. ,,Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi de
centrale pentru afacerile române"din 3/15 decembrie 1864, hotăra autocefalia
bisericii ortodoxe române în privinţa organizării şi disciplinei, legătura cu
Patriarhia din Constantinopol păstrându-se doar sub raportul dogmei.
Opera de reformare multilaterală a avut în vedere şi domeniul militar.
Alexandru loan Cuza şi colaboratorii săi pe plan militar - între care se remarcă
generalul I Em Florescu - au depus însemnate eforturi pentru a crea în România
o armată modernă, capabilă să răspundă intereselor şi idealurilor naţionale. În
ciuda precarităţii resurselor financiare de care dispunea statul naţional şi a
temerilor manifestate de majoritatea puterilor, în special de marile imperii limitrofe,
acest obiectiv a fost atins.
După unificarea ei în primii ani ai domniei, armata a fost înzestrată cu
armament modern, la nivelul epocii, procurat în parte cu ajutorul sumelor
obţinute prin subscripţie publică; obligaţia recrutării a fost extinsă şi asupra
30
claselor privilegiate; instituţia dorobanţilor şi a grănicerilor a fost extinsă
şi în Moldova; au alcătuit noi regulamente militare, iar efectivele tuturor
categoriilor de arme - infanterie, artilerie, cavalerie - au fost simţitor sporite,
ridicându-se în total la peste 40000 de oameni. Tot din timpul domniei lui
Cuza datează şi atelierele pirotehnice din Bucureşti şi Arsenalul armatei.
Un rol important în opera de modernizare a armatei 1-a avut misiunea
militară franceză condusă de locotenentul Eugene Lamy, care a venit în
Principate în 1860, la invitaţia guvernului român. Acordând un sprijin efectiv în
cadrul procesului de reorganizare, misiunea militară franceză a pus ordine în
administraţia militară, a contribuit la înfiinţarea intendenţei armatei, a
participat la organizarea taberelor de instrucţie şi a stabilimentelor de artilerie,
conducătorul misiunii ocupându-se şi de şcoala militară unica organizată la
Bucureşti.
Prefacerile cunoscute de armată în această perioadă si-au găsit
reflectarea intr-o serie de măsuri legislative, care au culminat cu ,,Legea
pentru organizarea puterii armate din România" din 27 noiembrie / 9
decembrie 1864.
În baza noii legi, puterea armată a Principatelor Unite era formată din
armata permanentă cu rezerva ei şi din miliţie, formaţiuni teritoriale compuse din
grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor. Serviciul militar, devenit obligatoriu pentru
toţi cetăţenii între 20 si 50 de ani, ţinea 4 ani în activitate si 2 ani în rezervă,
completarea efectivelor făcându-se prin tragere la sorţi.
Legea din 1864 a fost urmată de noi reglementări, cum au fost: legea de
recrutare ( dec 1864 ), Regulamentul pentru chemările periodice ale rezervelor şi
regulamentul pentru chemarea şi instituirea gloatelor, care, deşi nu au putut fi
transpuse în întregime în practică, au evidenţiat intenţia domnitorului de a
31
crea o armată puternică capabilă să lupte, la momentul oportun,
pentru cucerirea independenţei naţionale a României.
Alexandru loan Cuza s-a preocupat intens şi de multiplele aspecte ale
activităţii economice a statului naţional român. În mesajul adresat
Adunărilor elective la 16/18 decembrie 1859 domnul arăta că, ,,avem totul de
creat - a întemeia creditul nostru public, a deschide drumuri, a face poduri, a
împodobi şi a însănătoşi oraşele, a lărgi porturile, a înflori comerţul, a încuraja
industria,..., a săpa canale, a întinde drumuri de fier pe suprafaţa pământului
nostru pentru înlesnirea comunicatelor şi intr-un cuvânt, a dezvolta toate
stabilimentele publice"25.
Cu toată lipsa capitalului intern ca şi a rezervelor manifestate de
capitalul străin de a participa activ la opera de înzestrare tehnică a României -
singurul împrumut extern din această perioadă se realiza abia în 1864 - o parte din
proiectele anunţate în mesaj au fost totuşi îndeplinite.
În domeniul mijloacelor de comunicaţie, dacă problema construirii
căilor ferate nu s-a putut realiza în timpul domniei lui Cuza , s-a înregistrat, în
schimb un progres evident în ceea ce priveşte navigaţia pe Dunăre, iar reţeaua de
telegraf a crescut de la 12 staţii şi 840 km în 1859, la 46 staţii şi 2879 km în 1893,
asigurându-se şi legăturile internaţionale.
Pe plan financiar, de un real succes s-a bucurat în acest timp înfiinţarea
societarilor de asigurare, atât reprezentante ale marilor societăţi europene de
acest fel, cât şi societăţi româneşti, dintre care cea mai importantă a fost
Societatea ,,Providenţa" din Bucureşti, cu un capital de 200000 de galbeni.
A crescut şi numărul stabilimentelor industriale, dar în cea mai mare
parte acestea au rămas la stadiul atelierelor de cooperaţie capitalistă simplă
25 Emil Cernea, Emil Molcuţ -,, Istoria statului si dreptului românesc", Casa de Editură şi
Presă ,,Şansa"SRL, Bucureşti, 1992.
32
sau al manufacturierilor, numărul fabricilor care foloseau forţa aburului
fiind destul de redus. În ceea ce priveşte agricultura, ramura economică dominantă a
României, Cuza a acordat o atenţie deosebită introducerii maşinilor agricole şi a
încurajat dezvoltarea economică a Principatelor în epoca Unirii a reflectat
realizarea unor progrese de necontestat, care au permis consolidarea tânărului stat
naţional român.
În ansamblu, domnia lui Cuza se înscrie ca o epocă de profunde
schimbări pe plan economic, social, politic şi cultural. Reformele realizate în
timpul „domnului Unirii" au pus bazele organizatorice ale statului român modern
şi au deschis drum larg evoluţiei naţiunii române pe cale spre progres.
În perspectiva istorică, el apare astfel ca principalul executor al
programului revoluţiei burghezo-democratice de la 1848.
33
CAPITOLUL 3 - Opera legislativă, a lui Alexandru loan
Cuza
Secţiunea I - Codul civil
La baza reglementării instituţiilor juridice ale dreptului civil au stat
dispoziţiile Codului civil român din 1864 ( intrat în vigoare la 1 decembrie
1865), care s-a aplicat, completat şi uneori modificat de o serie de legi ulterioare
- în tot timpul României burgheze.
Redactorii Codului civil român din 1864 s-au inspirat din Codul civil
francez din 1804, au luat în seamă şi Legea belgiană din 16 decembrie 1851 în
materia ipotecilor şi au avut în vedere si proiectul de cod civil al lui Pissanelli,
precum şi unele dispoziţii ale legislaţiei civile existente anterior în ţările române.
Codul civil român din 1864 a fost un cod burghez prin concepţia care i-a
stat la bază, prin normele pe care le-a cuprins, prin felul cum a reglementat
instituţiile juridice ale acestei ramuri a dreptului. A fost o lege individuală,
formalistă şi cu pronunţat caracter de clasă. S-a spus, şi pe bună dreptate, că acest
cod a fost expresia tipică a egoismului burgez, codul individualismului
economic. Codul civil român de la 1864 a fost codul proprietarilor, al patronilor
şi al creditorilor.
Proprietatea şi drepturile de proprietate. Art 480 Cod civil român a
statuat că „ proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune
de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate de
lege"26, de unde rezultă că proprietatea a fost considerată un raport
între o persoană şi un fum, când în realitate este un raport social, între persoane
cu privire la bunuri. Printr-o astfel de concepţie s-a căutat să se demonstreze că în
capitalism nu poate exista nici o legatură între proprietatea capitalistă şi situaţia
clasei muncitoare, între starea exploatatorilor - deţinători ai mijloacelor de
producţie - şi cei lipsiţi de aceste mijloace de producţie - cei exploataţi.
De asemenea, ceea ce a fost specific dreptului burghez român a fost
faptul că nu s-a căutat să se definească proprietatea şi dreptul de proprietate după
diferite criterii şi mai ales după criteriul obiectului proprietăţii, or, în realitate, în
cadrul proprietăţii din statul capitalist se cunoaşte: proprietatea asupra
mijloacelor de producţie şi proprietatea mijloacelor de consum. Diminuarea
acestei împărţiri a urmărit ascunderea naturii de clasă a proprietaţii şi a dreptului
de proprietate şi plasarea pe aceşi traptă a tuturor proprietarilor: fabricanţi,
bancheri, moşieri, ţărani, salariaţi, adică a tuturor celor care au o anumită
proprietate, fără a ţine seama de elementul esenţial care-şi separa - natura şi
întinderea proprietăţii, modul ei de valorificare.
Statul român a luat multiple măsuri nu numai pentru apărarea şi
consolidarea, dar şi pentru dezvoltarea marii proprietăţi, contribuind astfel la
grăbirea ruinării micilor producători în favoarea exploatatorilor.
În fine, Codul civil român din 1864 nu a facut nici distincţia între
diferitele forme ale proprietăţii în funcţie de obiectul supus regulamentării, şi
