1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURSACTE PROCESUALE PENALE

(Ciclul I)

AUTOR: Svetlana Prodan doctor în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

C U P R I N S

Introducere

I. Noţiuni generale privind actele procedurale penale. 1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.

2. acte procedurale şi alte înscrisui

3. rechizitele actelor procedurale.

4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor procedurale.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.

3. Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

4. Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale (ordonanţă)

precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.

5. Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub învinuire

a unei persoane.

6. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

III. Actele procesuale de strângere a probelor.

1. Particularităţile actelor procesuale de strîngere a probelor şi clasificarea lor.

2. Problemele teoretico-practice privind reglementarea, organizarea şi

efectuarea actelor de strîngere a probelor.

3

3. Structura şi conţinutul privind ordonanţa de efectuare a percheziţiei,

ridicării de obiecte şi documente, interceptării comunicărilor, luării de

imagini.

4. Procesul-verbal privind efectuarea unui act de urmărire penală.

IV. Actele procesuale privind verificarea probelor

1. Particularităţile efectuării actelor procesuale de verificare a probelor

(confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, verificarea declaraţiilor la

faţa locului, reconstituirea faptei, experimentului).

2. Problemele teoretico-practice la efectuarea actelor de verificare a probelor.

V. Actele procesuale penale cu participarea specialistului/expertului.

1. Particularităţile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice / medico-legale şi

expertizei.

2. Ordonarea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifică / medico-legală şi a

expertizei.

3. Structura şi conţinutul ordonanţei de efectuare a expertizei.

4. Raportul de expertiză.

VI. Terminarea urmăririi penale.

1. Felurile terminării urmăririi penale.

2. Ordonanţa de încetarea urmăririi penale.

3. Ordonanţa de clasare.

4. Raportul privind terminarea urmăririi penale. Rechizitoriul, structura şi

conţinutul.

5. Procesul-verbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală.

VII. Actelele controlului procurorului şi judecătorului de instrucţie

4

1. Particularităţile şi clasificarea actelor de control al procurorului

2. Particularităţile şi clasificarea actelor de control judiciar al procedurii

prejudiciare.

3. Cererile, plîngerile şi demersurile examinate deprocuror şi judecătorul de

instrucţie.

4. Încheierile judecătorului de instrucţie.

VIII. Modificarea în actele procedurale

1. Corectarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite.

2. Nulitatea actelor procedurale.

3. Caracteristica condiţiilor nulităţii.materialelor de urmărire penală.

5

I.Noţiuni generale privind actele procedurale penale.1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.

2. acte procedurale şi alte înscrisui

3. rechizitele actelor procedurale.

4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor procedurale.

Acte procedurale penale sînt acte de documentare a acţiunilor procesuale efectuate de către subiecţii procesului penal. Ele constitue materialul documentar al procesului, în sens larg, fiind adunate în conformitate cu legea, formează dosarul cauzei. Un loc important în totalitatea actelor procedurale penale în faza urmăririi penale îl ocupă actele procedurale întocmite de către ofiţerul de urmărire penală şi procuror.

Actele procedurale ca instrument probator care confirmă existenţa unor fapte juridice şi probe sînt prezentate in instanţa de judecată formînd baza tehnico-juridică a înfăptuirii justiţiei penale. Din aceste considerente actele procedurale penale întocmite în faza urmăririi penale, ca acte oficiale trebuie să corespundă unor exigenţe stricte privind legalitatea, temeinicia şi motivarea sub aspect de formă şi conţinut, contribuind la desfăşurarea în termen rezonabil a procesului penal, la atingerea scopului acestuia, asigurînd astfel drepturile şi libertăţile persoanei în cadrul procesului penal.

Consemnarea în scris a diferitor acţiuni efectuate de către organele de urmărire penală şi procuror garantează realizarea drepturilor participanţilor la procesul penal precum şi posibilitatea controlului şi contestării acestor acţiuni.

Prin acte procesuale se inteleg acele manifestari de vointa princare organele judiciare si partile din proces dispun, in limitele dreptuluilor, cu privire la desfasurarea procesului penal1.

Pot fi mentionate: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii penale, trimiterea in judecata, luarea masurilor preventive sau a ma-surilor asiguratorii, dispozitia de citare a unor anumite persoane etc. Sunt considerate acte procesuale si solutiile de netrimitere in judecata, care, practic, finalizeaza procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmarire penala: clasarea, scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale etc.

Alaturi de organele judiciare, si partile pot indeplini anumite acte procesuale, cum ar fi: introducerea plangerii prealabile de catre persoana vatamata, declaratia de participare a persoanei vatamate ca parte civila,

6

declararea apelului, retragerea plangerii prealabile, impacarea partilor, propunerea administrarii de noi probe etc.

Actele procedurale sunt acele mijloace juridice prin intermediul carora se aduc la indeplinire sarcinile ce decurg din actele si masurile procesuale2. Ele pot fi: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau inscrisuri, mandatul de arestare preventiva, procesul-verbal de perchezitie.

Uneori, atat actul procesual, cat si cel procedural poarta aceeasi denumire; astfel, actul procesual prin care instanta solutioneaza cauza penala este o hotarare si tot hotarare se numeste si inscrisul in care este consemnata solutia data de completul de judecata1.Dosarele penale sunt constituite din inscrisuri judiciare in care se constata existenta actelor procesuale si procedurale, ca manifestari de vointa a organelor judiciare si a partilor legate de rezolvarea cauzelor penale. Astfel, in cazul unei perchezitii domiciliare, actul procesual il constituie dispozitivul incheierii judecatoresti, iar actul procedural este chiar procesul-verbal de efectuare a perchezitiei.

Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite forme procesuale. Forma procesuală (ordinea procesuală) a procesului penal constituie totalitatea condiţiilor stabilite în legea procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi se adoptă hotărîri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de acţiuni) care determină raportul şi succesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile propuse şi dispuse.

Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi regulilor procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor şi termenelor de efectuare a actelor procesuale şi procedurale, legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.

Forma procesual -penală cuprinde totalitatea condiţiilor stabilite de legea procesual -penală pentru efectuarea acţiunilor ce intră în competenţa organelor judiciare, (organelor de urmărire penală, procuratură, instanţei de judecată) îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri aleprocesului penal.

Lucrarea conţine un şir de modele de acte procedurale, întocmite în faza de urmărire penală în conţinutul cărora numele ofiţerilor de urmărire penală, procurorilor, judecătorilor de instrucţie, victimelor, părţilor vătămate, părţilor civile, bănuiţilor, învinuiţilor, părţilor civilmente responsabile, apărătorilor, reprezentanţilor, reprezentanţilor legali, succesorilor, martorilor, specialiştilor, interpreţilor şi altor persoane sunt inventate de autorii lucrării şi orice asemănare

7

nu corespunde realităţii de fapt. Aceiaşi situaţie este şi în cazul numerelor dosarelor penale, denumirilor de oraşe, raioane, sate, întreprinderi, organizaţii, numerelor de telefoane, numerelor de înregistrare a mijloacelor de transport.

Unele modele de documente procedurale au fost elaborate în conformitate cu cerinţele şi exigenţele înaintate de către colaboratorii practici.

La elaborarea modelelor de documente procedurale s-a ţinut cont de modificările legislative pînă în luna februarie 2008.

Lucrarea este recomandată studenţilor facultăţii de drept, magistrilor, lucrătorilor practici şi altor persoane interesate de problemele dreptului procesual penal şi are drept scop oferirea unui sprijin colaboratorilor Organelor Afacerilor Interne în activitatea de urmărire penală deoarece de calitatea documentării procesuale a acţiunilor de urmărire penală depinde temeinicia probelor acumulate şi rezultatul final-pedepsirea sau nu a făptuitorilor.

SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

Prevederi legaleUrmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui

mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal stipulat în art. 1 Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute de lege.

Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente despre împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua activităţi premergătoare şi de urmărire penală.

Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire aurmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală.

1. Modurile generale de sesizareActul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau

pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea

8

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:- plîngere; - denunţ; - autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului; - descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii; - indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut; - indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială a

organului de urmărire penală;- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de

persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au comis.

Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului. Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către reprezentantul organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

1.1. AutodenunţulAutodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

9

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264 alin.1C.pr.pen.)

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.)

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să -i explice persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşteun proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivulinfracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de urmărire penală. Autosesizarea

Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficuluirutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces -verbal cu privire la constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3C.pr.pen.

2. Plîngerea prealabilă - mod special de sesizareCa act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte

acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza

plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea

10

penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărireapenală.(art.275 alin.1 p.6 C.pr.pen.)

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în bazaplîngerii victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că estenecesară o astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161,art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1,art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtuluiavutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoanacare locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, încazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei seconturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămatăsau victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentantlegal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima dincauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şiapere drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare dinaceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, aceastăplîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime ale infracţiunii care nu auintrodus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi înplîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extindeacţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele careeste necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şio întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririipenale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.3. Verificarea competenţeiOrganul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262

C.pr.pen. este obligat să-şi verifice competenţa.

Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectuaurmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procuroruluicare exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organuluicompetent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală esteinadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează deprocurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, deprocurorul ierarhic superior.

Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărireapenală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmăriresă fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe

11

de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.

În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărirepenală, indiferent de competenţă.

4. Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua

acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 11 din Codul de procedură penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoareîn legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît însituaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori, chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale pot efectua următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni; - culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa

infracţiunii; - efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii, deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind

12

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vedereaînceperii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:· poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor

organe de constatare;

· Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

· Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa; · Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror

prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;

· comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

· şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

· comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

· instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrulMinisterului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economiceşi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare - procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor -verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele -verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.

13

Actele care se întocmesc1. Plîngerea scrisăEste înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s -a

cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o face.Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii oraleSe întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în

formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi

plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de persoana care a sesizat.

3. Denunţul scrisÎn ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să

îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.4. Proces verbal de consemnare a denunţului oralSe întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care

a denunţat şi de organul care l-a întocmit.5. AutodenunţulEste înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţareAtunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire

penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

7. Raport de autosesizareSe întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre

săvîrşirea infracţiunii.

Citarea şi comunicarea altor acte procedurale

Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal, art.235 alin.1 CPP.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă majoritatea absolută a participanţilor la proces sînt chemaţi prin intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea civilmente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul, interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi apărătorul sînt chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei reglementate de art.236-242 CPP.

14

Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării. Persoana citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a se prezenta, art.235 alin.2 CPP.

În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare conform art.201 CPP sau aducerii silite conform art.199 CPP.

Citarea se face, de regulă după începerea urmăririi penale, însă poate fi făcută şi pînă la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală conform art.13 pct.3) al Legii cu privire la poliţie sau de către procuror conform art.5 pct.c) al Legii cu privire la Procuratură.28

Modul de citare conform art.236 CPP prevede că chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace electronice. În cazul cînd citarea este făcută prin notă telefonică, ori prin mijloace electronice urmează să fie însoţită cu măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor art.239, 240 CPP.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţie cu cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, art.236 alin.2CPP.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la timpul indicat în citaţie. În cazurile care nu suferă amînarea sau pentru a preveni împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, sau martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă fiind însoţite persoanele citate de agenţii organelor de poliţie.

Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei (colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul poştal, art.236

15

alin.3 CPP.

Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau scrisoare recomandată.

1) Conform art.237 CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă:

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-se consecinţele

legale în caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei urmează a fi certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Reieşind din art.58, 60, 64, 66, 90 CPP citaţia victimei, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta împreună cu un avocat.

Potrivit art.238 CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin administraţia acestora.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de detenţie.

16

Militarii încazarmaţi30 se citează la unitatea militară din care fac parte prin comandantul acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.31

Persoanele juridice, cînd au calităţile de parte civilă sau parte civilmente responsabilă, se citează la sediul acestora.

În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau reprezentantul desemnat în cazul urmăririi penale şi judecării cauzei prin infracţiuni săvîrşite de

p ersoane juridice conform art.520-523 CPP şi art.239 CPP, citaţia se înmînează personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces verbal.

În caz în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia instituţiilor respective sînt obligate să înmîneze de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificîndu-i semnătura în dovada de primire sau indicînd motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă agentului procedural, care o înmînează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa,32 art.240 alin.1 CPP.

Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin.1 al art.240 CPP, citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţie semnează dovada de primire, iar agentul, certificînd identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces verbal conform art.242 CPP.

În lipsa persoanelor căror este admisă înmînarea sau predarea citaţiei, agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana citată pentru a-i

17

înmîna citaţia. Dacă nici această cale nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal, conform art.242 CPP.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei întocmind proces verbal şi făcînd menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd în procesul-verbal datele obţinute, art.241 CPP. Astfel în procesul-verbal privind imposibilitatea înmînării citaţiei se va menţiona şi datele obţinute privind noua adresă pentru repetarea citării sau după caz imposibilitatea stabilirii locului aflării persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmînării citaţiei, numele, prenumele calitatea şi semnătura celui ce înmînează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a

înmînat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia, art.242 alin.1 CPP.

Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un proces verbal, care va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările arătate la art.239 aliniatul 2, 240, 241 CPP, care fac imposibilă dovada înmînării sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau după caz a altei persoane şi procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul verbal de predare sau afişare a citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care confirmă respectarea procedurii citării. În caz contrar părţile care au lipsit la judecată pot invoca în cerere de apel sau de recurs temeiul prevăzut de art.444 alin.1 pct.5) CPP.

Comunicarea altor acte procedurale

18

Potrivi art.243 CPP comunicarea celorlalte acte de procedură se fac potrivit dispoziţiilor capitolului II titlului VIII al Codului de procedură penală, care reglementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de judecată încunoştiinţează persoanele care participă la procesul penal despre acţiunile procesuale efectuate, hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate33 comunicarea poate fi efectuată prin următoarele moduri:

a) transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b) înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale.

Astfel pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în scris sau verbal în dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul desfăşurării unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării cererii de strămutare, art.48 CPP; comunicarea părţilor privind raportul de expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor, art.151 alin.5 CPP; înştiinţarea despre reţinere, art.173

CPP; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea urmăririi penale, art.274 alin.5

CPP; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, art.399 alin.2 CPP; înmînarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a clasării cauzei părţilor interesate, art.285, 286 CPP; înmînarea copiei de pe sentinţă inculpatului arestat; art.399 alin.1

CPP).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire penală sau după caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane interesate.

Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un act, cu excepţia cazului cînd aceasta se află în detenţie provizorie.

Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte

19

sau pentru a i se înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după caz prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă învinuitului şi reprezentantului lui legal, art.296 alin.5 CPP).

În lipsa comunicării uneori, nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de exemplu inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei – de la data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, art.402 alin.2 CPP.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.

Reglementarea privitoare la actul proceduaral al plângerii ca mod de sesizare a organului de urmărire penală se referă, în esenţă la persoanele care pot face plângere, forma în care se face şi conţinutul acesteia.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.

Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi confundată cu plângerea prealabilă.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă : numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Atunci când plângerea îmbracă forma scrisă, ea trebuie să conţină şi semnătura petiţionarului. În lipsa semnăturii, petiţionarul poate fi chemat să completeze sesizarea.

Din lectura textului de lege, nu rezultă că plângerea trebuie să cuprindă, pe lângă elementele arătate, şi indicarea încadrării juridice faptei.

20

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.

Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces verbal de către organul care o primeşte.

Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi.

Persoana vătămată poate însă să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de către reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângerea cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, poate fi făcut de orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

În anumite cazuri, denunţul devine o obligaţie a acelora care au luat cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuniDe asemenea, constituie infracţiune, fapta funcţionarului public care luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală.

În cazurile în care denunţătorul nu-şi dezvăluie identitatea, sesizarea sa nu are valoarea unui denunţ, ea constituind o anumită formă de realizare a sesizării din oficiu.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului oral acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut.

Sesizarea din oficiu

21

În toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod direct săvârşirea unor infracţiuni sau află despre aceasta prin intermediul mijloacelor de informare în masă , se sesizează din oficiu.

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când, deşi au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.

Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

De la regula obligativităţii procesului penal legea a prevăzut unele derogări, potrivit cărora, declanşarea procesului penal precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale pot avea loc numai ca urmare a unei anume sesizări prevăzute de lege.

Potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei guvernului străin, în cazul infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin.

Pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate.

Sesizarea trebuie făcută în scris şi semnată de organul competent.

Plângerea prealabilă

Consideraţii generale.

22

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o infracţiune, îşi exprimă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul în condiţiile în care legea condiţionează răspunderea penală şi punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale de acest act.

Din punct de vedere procesual plângerea prealabilă este un act de sesizare pentru a se pune în mişcare acţiunea penală şi nu un act de punere în mişcare a acţiuni penale.

Persoane titulare ale plângerii prealabile.

Dreptul de a introduce plângerea prealabilă are un caracter personal, întrucât doar partea vătămată o poate introduce, sau de un mandatar care are un mandat special.În acest context, plângerea se poate face de unul dintre soţi pentru celălalt sau de copilul major pentru părinţii săi.

Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se poate face de reprezentantul legal.

Termenul de introducere a plângerii

Pentru a produce efecte juridice, plângerea prealabilă trebuie introdusă la organul competent în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul sau de la data când făptuitorul, iniţial necunoscut, a fost identificat ulterior de organul de cercetare penală.

În cazul minorilor, aceste prevederi se aplică după caz. Dacă persoana vătămată este un minor fără capacitate de exerciţiu, termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Când persoana vătămată este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, întrucât introducerea plângerii prealabile îi revine acestuia, termenul curge din ziua în care minorul a ştiut cine este făptuitorul.

Reglementarea privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu este aplicabilă în cazul sesizării din oficiu.

23

În literatura de specialitate s-a susţinut că, în cazul în care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a fost împiedicată de o cauză temeinică să introducă sesizarea în termen, se aplică, pe cale de supliment analogic, dispoziţiile care ţin seama de astfel de împrejurări, având drept consecinţă introducerea peste termen a plângerii.

În practica judiciară s-a reţinut că plângerea prealabilă se consideră făcută în termen dacă persoana vătămată a expediat-o prin poştă cu scrisoare recomandată.. Termenul trebuie respectat şi în cazul în care plângerea se face prin mandat.

Termenul de două luni curge de la data comiterii faptei, dacă persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Nerespectarea acestui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi incidenţa prevederilor .

Plângerea prealabilă introdusă de părinţii minorului având capacitate de exerciţiu restrânsă, neînsuşită de minor în termeni nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Conţinutul plângerii prealabile.

Plângere prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului ca o condiţie necesară, arătarea mijloacelor de probă dacă sunt cunoscute, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Persoana vătămată nu trebuie să menţioneze în plângere şi încadrarea juridică, această ultimă obligaţie revenind organului de urmărire penală. Plângerea prealabilă trebuie semnată de persoana vătămată. Dacă plângerea a fost făcută prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar procura se ataşază la plângere.

24

Organele cărora li se adresează plângerea prealabilă.

Dacă s-a comis o infracţiune flagrantă, care se urmăreşte sau se judecă la plângere prealabilă, organul de urmărire penală este obligat, pentru a stabili identitatea făptuitorului şi pentru a nu se pierde probele, să constate săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.

Se poate întâmpla ca în cursul urmăririi penale, pentru o infracţiune pentru care urmărirea penală se face din oficiu, să se ajungă la schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune care se urmăreşte la plângere prealabilă.

În acest caz, organul de cercetare penală sau procurorul cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să depună plângere.Dacă aceasta depune plângere, organul de urmărire penală continuă urmărirea.În caz contrar, organul de cercetare penală trimite dosarul procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.

Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal stipulat în Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute de lege.

In faza initiala un rol deosebit il constituie principiul operativitatii organului de u.p.Inceperea urmaririi penale constituie temei legal,pentru aplicarea masurilor preventive si efectuarea actelor de urmarire penala.

25

Faza de debut al procesului penal,incepe din momentul cind este sesizat organul de stat competent, de exemplu: inregistrarea in sectia de garda a sectorului de politie a unei plingeri cu privire la savirsirea infractiunii, si se incepe cu intocmirea unei rezolutii de incepere a urmarii penale.Sarcinile principale a acestei faze:a.stabilirea existentei sau a lipsei temeiurilor si motivarea legala pentru pornirea procesului.b.depistarea documentelor si fixarea actiunilor sau faptelor presupuse infractiunic.revenirea infractiunilor in curs de pregatire,contracararea celor declansate si a infractiunilor ce nu au fost consumate.Pentru inceperea unei urmariri penale trebuie sa existe suficiente motive (suficient motiv de incepere a u.p este constatarea a doua elemente indespensabile : a) existenta semnelor infractiunii in cadrul faptei care a devenit cunoscut o.u.p; b) existenta datelor suficiente in baza carora care sunt stabilite semnele infractiunii. Ofiterul de u.p fiind sesizat prin plingere ori denunt concomitent cu inregistrarea plingerii efectueaza actiuni de u.p in vederea descoperirea sau combaterea infractiunii in baza actului de sesizare."act de sesizare" - poarta denumirea mijlocul prin intermediul caruia este informat organul de urmarire penala despre savirsirea unei infractiuni. Modurile de sesizare - ele se fac in raport de criterii, si anume:a)in functie de sursa de informare existenta :1.sesizarea interna (din oficiu) este in cazul cind depistarea sau constatarea este facuta de catre ofiterul de u.p.2.sesizarea externa din care fac parte: plingerile,denuntul. b) In raport cu modul de sesizare a o.u.p, ele pot fi:1.modul de sesizare primara (cind pentru prima data s-a adus la cunostinta o.u.p)2.modul se sesizare complimentar (cind un o.u.p isi declina competenta in favoarea altui organ competent)O.U.P poate fi sesizat de savirsirea unei infractiuni sau pregatirea pentru savirsirea ei, prin prealambula (prevederea) legala a CPP, art.263: 1.plingerea; 2.denuntul;3.autodenuntarea; 4.depistarea infractiunii nemijlocit de catre colaboratorii o.u.p.Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente despre

împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua activităţi premergătoare şi de urmărire penală.

Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.

26

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de urmărire

penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală.

1. Modurile generale de sesizare

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;

- denunţ;

- autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de

urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

27

- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:

- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire penală;

Persoana ce depune plingerea ori reprezentantul o.u.p ii explica raspunderea ce o poarta in cazul cind denuntul este intentionat mincinoase, faptele nu corespund realitatii si au intentii de rea credinta, si avind intentia de a duce in eroare o.u.p.Faptul dat se indica sub semnatura ca fost adus la cunostinta petitionarului, i s-a adus la cunostinta raspunderea pentru fals de informatie.Persoana oficiala a oup care a primit plingerea elibereaza emidiat persoanei care a depus plingerea un certificat ce confirma ca plingerea data a fost primita si inregistrata. In certificat obligatoriu i se indica data si ora cind a fost ridicata plingerea cu indicarea familiei,functiei si gradul persoanei oficiale care a primit-o. In caz de refuz de a primi plingerea petitionarul este in drept a se adresa judecatorului de instructie pentru a constata legalitatea refuzului.Plingerile anonime nu pot servi ca temei de incepere a u.p, insa obligatoriu sunt verificate de o.u.p, in cazul cind se constata faptele, o.u.p se sesizeaza din oficiu.

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei

28

care le-au comis.Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului. Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către reprezentantul

organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

Autodenunţul

Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri

excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.).

29

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal de autodenunţare.

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit.

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de urmărire

penală. Autosesizarea Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii.

Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare

30

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1, art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere produce efecte şi asupra celorlalte

victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care este necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o

31

întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi penale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

3. Verificarea competenţei

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 C.pr.pen. este obligat să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior. Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.

Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.

32

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în situaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori, chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale pot efectuarea următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;

- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa infracţiunii;

- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii, deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit, inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca

33

orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

• poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de

constatare;

• CNA - pentru infracţiuni

date prin lege în competenţa sa;

• Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

• comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru

infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse

serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;

• şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în

34

timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane

cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

• comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;

• instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, CNA şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, CNA şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -

procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă

Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o face.

35

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.

2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale.

Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris

În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.

4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral

Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care a denunţat şi de organul care l-a întocmit.

5. Autodenunţul

Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare

Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală

întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.

7. Raport de autosesizare

Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre săvîrşirea

Infracţiunii.

3.Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

36

Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate.Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe.Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea.Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de persoanele ascultate.

4.Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale

(ordonanţă) precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.

Inceperea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală.

Începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului penal, proces în care

îşi dau aportul organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie şi

sunt implicate părţile procesului penal (partea acuzării şi partea apărării) şi alte

persoane participante la procesul penal. Fiecare fază a procesului penal are în

desfăşurarea sa o limită iniţială şi o limită finală1. Aceste limite sunt determinate de

actele ce marchează momentul declanşării şi epuizării fazei respective. În această

primă fază a procesului penal un rol deosebit îl constituie principiul operativităţii

activităţii organului de urmărire penală. Acest principiu nu îşi găseşte o

reglementare expresă în legislaţia procesual-penală, însă el urmăreşte „constatarea

la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, precum şi educarea

cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a reglementărilor de convieţuire

socială”. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau adenunţurilo r cu

privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală, caracterizează nemijlocit

rolul activ şi operativitatea acestor organe. Practica judiciară a demonstrat că

prezentarea întîrziată la locul comiterii infracţiunii deseori duce la imposibilitatea

stabilirii elementelor de fapt (probele) care servesc la constatarea existenţei sau

inexistenţei infracţiunii, la imposibilitatea identificării făptuitorilor şi constatarea

vinovăţiei lui, precum şi

37

la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzelor penale.

Acţiunile de urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie, precum şi măsurile procesuale de constrîngere pot fi realizare doar după pornirea urmăririi penale, dacă legea nu prevede altfel.

Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.

262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi

penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de

constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există

vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta

persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv. În cazul în care organul de

urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi

penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor

la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în

termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în

scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală,

prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv. La momentul cînd a luat cunoştinţă

de ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul fixează termenul de

urmărire în cauza respectivă. În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi

penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un

termen cît mai scurt posibil, dar nu mai mare de 15 zile, persoana care a înaintat

sesizarea. În cazul în care consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea

penală, procurorul, prin ordonanţă, abrogă ordonanţa de începere a urmăririi penale

şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale şi clasarea procesului penal.

Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în

instanţa judecătorească, în condiţiile art.313.

Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.

Organul de urmărire penală este obligat să înmîneze bănuitului, învinuitului, victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi

38

reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile prezentului cod şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.

Ofiţerul de urmărire penală după înregistrarea sesizării despre comiterea

infracţiunii şi verificarea informaţiei, în cazul prezenţei indicilor infracţiunii,

trebuie să pornească urmărirea penală şi călăuzindu-se de dispoziţiile Codului de

procedură penală, să efectueze acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei

şi depistări, examinării şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea

infracţiunii, să ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale

confiscăria bunurilor dobîndite ilicit. De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală

fiind sesizat despre comiterea unei infracţiuni prin plîngere sau denunţ,

concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni de

urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau infirmă

săvîrşirea infracţiunii. Urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare

cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună

trimiterea cauzei în judecată. Efectuarea urmăririi penale constituie o parte

importantă a fazei de urmărire penală, întrucît presupune efectuarea tuturor actelor

procesuale şi procedurale necesare realizării obiectului urmăririi penale.

Din textul de lege, care reglementează obiectul urmăririi penale, rezultă implicit sarcinile acesteia, după cum urmează:

-stabilirea adevărului;

-stabilirea şi identificarea făptuitorului şi a tuturor participanţi la comiterea infracţiunii; -

identificarea victimii infracţiunii în vederea soluţionării laturii penale şi laturii civile; -

analiza completă a întregii cauze penale pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde

sau nu penal, dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată a acestuia;

-luarea în condiţiile expres prevăzute de lege a unor măsuri procesuale de constrîngere

de natură să conducă în continuare la desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal2.

Ordonanţa privind începerea urmăririi penale

39

Ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării urmăririi penale.

Structura ordonanţei:

Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:-1. în partea introductivă- data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă;2. în partea descriptivă – obiectul acţiunii sau măsurii procesuale; 1. în partea rezolutivă – temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi se consideră nulă.

Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite

măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă. În cazul în care legea prevede că o

acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau

confirmată de procuror ori, după caz de judecătorul de instrucţie, un exemplar al

ordonanţei sau al actului procesual rămîne la procuror ori la judecătorul de

instrucţie. Despre efectuarea unei acţiuni de urmărire penală se întocmeşte un

proces-verbal, în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de

către persoana care efectuează urmărirea penală

Ordonanţa este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atît de către procuror, cît şi de organul de urmărire penală.

Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, de exemplu, în cazul măsurilor preventive, în cazul suspendării urmăririi penale.

În desfăşurarea procesului penal, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile prezentului cod. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate

anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă3. În cazurile prevăzute de

40

prezentul cod, organul de urmărire penală dispune efectuarea acţiunilor procesuale prin ordonanţă motivată.

Tipuri de ordonanţe în cadrul urmăririi penale în Republica Moldova:

1. Ordonanţa de începere a urmăririi penale

2. Ordonanţă de efectuare cercetare la faţa locului

3. Ordonanţă de examinare corporală

4. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte vătămată

5. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte civilă

6. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant legal al părţii vătămate

7. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant al părţii vătămate

8. Ordonanţă de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit

9. Ordonanţă de ridicare

10. Ordonanţă privind interceptarea convorbirilor telefonice

11. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei dactiloscopice

12. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei traseologice

13. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei biologice

14. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (cauzei morţii)

15. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (gradului

leziunilor corporale)

16. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei balistice (arma)

17. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei psihiatrice de ambulator 18.

Ordonanţă de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte şi de anexare la

cauza penală

19. Ordonanţă de restituire a corpurilor delicte către proprietar

20. Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – obligarea de a se prezenta

21. Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – aducerea silită 22. Ordonanţă privind prelungirea termenului de urmărire penală 23. Ordonanţă de fixare a termenului de urmărire penală

24. Ordonanţa de percheziţie25. Ordonanţă de conexare a cauzelor penale

26. Ordonanţă privind disjungerea materialelor cauzei penale într-o procedură separată.

41

27. Ordonanţă de suspendare a urmăririi penale(în legătură cu nestabilirea locului aflării învinuitului)

28. Ordonanţă de reluare a urmăririi penale29. Ordonanţă privind dispunerea căutării învinuitului30. Ordonanţă privind scoaterea persoanei de sub urmărirea penală31. Ordonanţă de încetare a urmăririi penale32. Ordonanţă de punere sub învinuire

6.Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub

învinuire a unei persoane.

ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării urmăririi penale. Dispoziţia se ia pe cale de o. numai cînd legea prevede expres această modalitate; În celelalte cazuri se dispune prin rezoluţie. O. trebuie să fie motivată şi să cuprindă data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o (art. 203, C.p.p.). În afara acestui conţinut general, unele ordonanţe mai cuprind anumite menţiuni speciale prevăzute de lege numai pentru actul sau măsura respectivă.Art. 280 CPP RM spune: când există suficiente probe că infracţiunea a fost săvârşită de о anumita persoană organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de punere persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu dosarul se înaintează procurorului. Atragerea în calitate de învinuit sau înaintarea învinuirii - este un din cel mai important act în faza de urmărire penală. Aceasta noţiune nu trebuie de confundat nici de cum cu atragerea la răspunderea penală, sunt doua noţiuni diferite. Atragerea persoanei în calitate de învinuit nu înseamnă ca aceasta persoana este declarata vinovata, numai judecata poate sa declare acest lucru cercetând minuţios sub toate aspectele cauza. Conform art. 21 al Constituţiei şi 8 CPP RM, care spune: ca orice persoana acuzata de un delict este prezumată nevinovata până când vinovăţia nu va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces judiciar public în cadrul căruia i s-a asigurat toate garanţiile necesare apărării sale.Dacă, după examinarea raportului procurorul consideră că probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă, în partea descriptivă a ordonanţei se descriu probele ce adeveresc circumstanţele săvârşirii infracţiunii.Atragere în calitate de învinuit consta din 5 acţiuni procesuale:1. Întocmirea raportului cu propunerea de punere sub învinuire – art. 280

CPP; 2. emiterea ordonanţei - art. 281 CPP; 3. înaintarea acuzării - art. 282 CPP;

4. lămurirea drepturilor şi obligaţiilor – art. 282 al. 3; 5. interogarea învinuitului – art. 282 al. 4 CPP în condiţiile art. 104. Aceste acţiuni au mare însemnătate pentru asigurarea funcţionării legale a procesului

42

penal în întregime. Din momentul semnării ordonanţei de atragere în calitate de învinuit de către procuror, ea capătă putere juridica.Înaintarea acuzării învinuitului se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 ore di momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. Procurorul după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă prin semnăturile procurorului, învinuitului, avocatului şi a altor persoane care participă la această acţiune, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire.Urmărirea greşită a persoanei şi atragerea în calitate de învinuit, poate duce la о tragedie pentru învinuit şi rudele apropiate şi din aceste considerente se înaintează cerinţe înalte faţă de această acţiune procesuală. Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie să fie emisa numai în baza probelor destule şi certe. LPP nu desfăşoară paranteza câte probe anume sunt considerate destule, pentru atragerea în calitate de învinuit. După sensul legii, este clar una, că nici о dovadă unică şi chiar recunoaşterea vinei de către învinuit nu pot fi destule pentru acest scop. Deajuns pot fi numai un cuplu, ori un ansamblu de dovezi, care trebuie să fie convingătoare şi verificate multilateral.-2-

Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie sa fie pusa la cunoştinţă învinuitului în decurs de 48 ore din momentul întocmirii ei sau în ziua aducerii silite a învinuitului. Despre faptul că ordonanţa de punere sub învinuire a fost adusa la cunoştinţă învinuitului, ultimul о semnează. După ce învinuitul a luat cunoştinţă de ordonanţa de punere sub învinuire, urmează interogarea lui, dacă el acceptă să fie audiat, care începe cu întrebarea despre atitudinea lui faţă de învinuire, daca el recunoaşte sau nu învinuirea. La aceste întrebări învinuitul poate da unul din următoarele 3 răspunsuri motivate: - recunosc pe deplin (motivează); - nu recunosc învinuirea complet; - recunosc învinuirea parţial.Interogarea de mai departe a învinuitului se petrece în modul stabilit de lege ţinând cont şi despre faptul că la dorinţa lui depoziţiile pot fi înscrise de el personal. Daca pentru precizarea unor momente e necesar de a-i pune învinuitului întrebări, acesteîntrebări şi răspunsuri trebuie sa fie evidenţiate (întrebare - răspuns) şi fiecare răspuns este semnat de învinuit. Învinuitul interogat semnează fiecare pagină a procesului-verbal, iar la sfârşitul procesului-verbal se menţionează daca a citit sau i-a fost citit sau ca depoziţiile au fost citite de el personal sau sunt careva obiecţii, precizări, adăugirii şi dacă nu are se semnează. Procesul-verbal de interogare a învinuitului e semnat de toate persoanele ce au participat la interogare: - apărătorul; - interpretul; - pedagogul; - reprezentatul legal etc.Punerea in vedere a învinuirii constă din 2 etape:- aducerea la cunoştinţă învinuitului a ordonanţei de punere sub învinuire; - interogarea învinuitului. Cu punerea în vedere a învinuirii urmărirea penală nu se termina, dar ea continua datorită cărui fapt pot fi acumulate probe noi, în baza cărora învinuirea iniţiala poate fi completata şi modificata. Dacă a apărut temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate învinuitului, procurorul este

obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o completeze pe cea anterioară. Despre completarea sau modificarea învinuirii iniţiale se întocmeşte о ordonanţă noua păstrând în materialele dosarului penal şi ordonanţele precedente. Daca în privinţa persoanei sa luat o măsură preventivă

43

atunci, trebuie să i se pună în vedere învinuirea cel mult în termen de zece zile, din momentul în care s-a dispus măsura preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în vedere învinuirea, măsura preventiva se anulează şi persoana urmează a fi scoasă de sub urmărire penală.În caz de nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire penală, procurorul dispune organului de urmărire de a efectua investigaţii în vederea găsirii învinuitului, întocmind o ordonanţă. În ordonanţă se va indica toată informaţia cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează a fi căutat. Investigaţiile în vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu asemenea atribuţii, procurorul controlând această activitate periodic.

7.Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

Consideratii generale

Efectuarea activitatilor de urmarire penala au un rol deosebit de important in realizarea scopului procesului penal inscris in art 1 a codului de procedura penala. Atingerea acestui scop nu se realizeaza intotdeauna prin trimiterea invinuitului in judecata.Organul de urmarire penala,pe baza probatoriului poate ajunge si la alte concluzii ,care demonstreaza fie lipsa de vinovatie a celui in cauza,fie existenta unor imprejurari de natura a impiedica tragerea la raspunderea penala,situatii in care stingerea procesului penal are loc in faza de urmarire penala.

Incetarea procesului penal la etapa urmaririi penale se intilneste mult mai des ,decit la etapa judecatii.Aceasta se explica prin faptul,ca instanta de judecata inceteaza cauza ,de regula ,numai in acele cazuri,cind organelle de urmarire penala au comis o greseala neincetind la timp procesul.

Numai in putine cazuri temeiurile de incetare procesului penal apar deja dupa transmiterea dosarului in instanta de judecata (acte de amnistie,de gratiere,expirarea termenului de prescriptie,decesul invinuitului,etc).Pe parcursul desfasurarii urmaririi penale sau la terminarea acesteia se poate constata existent situatiilor in care procurorul la propunerea orgaanului de urmarire penala ,sau din oficiu ,dispune dupa caz scoaterea de sub urmarire penala,incetarea urmaririi penale sau clasarea cauzei penale.

Scoaterea de sub urmarire penala poate fi data atit pe parcursul urmaririi penale cit si la terminarea acesteia.

Subliniez si faptul ca scoaterea de sub urmarire penala este o solutie care nu are caracter definitiv,fiind aplicabil numai hotaririlor judecatoresti nu si ordonantelor

procurorului.Caracterul nedefinitiv al solutiilor ce pot fi date in cursul urmaririi

44

penale este relevant si de posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata in caz de redeschidere.

Ordonanta si structura sa

Prin ordonanţă –se intelege acel act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării urmăririi penale.

Ordonanta este compusa din 3 parti,trebuie sa fie motivata si sa cuprinda :

-in partea introductiva :data si locul ,numele,prenumele si calitatea persoanei care o intocmeste ,cauza la care se refera ;

-in partea descriptiva:obiectul actiunii sau masurii procesuale;

-in partea rezolutiva :temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a intocmit-o ;

Ordonanta nesemnata de persoana care a intocmit-o nu are forta juridica si este considerate nula.Daca organul de urmarire penala considera ca este cazul sa fie luate anumite masuri,face propuneri motivate in ordonanta.In cazul in care legea prevede ca o actiune sau o masura procesuala trebuie sa fie incuviintata,autorizata sau confirmata de procuror,dupa caz de judecatorul de instructive,un exemplar al ordonantei sau al acului procesual ramine la procuror ori la judecatorul de instructie.

Spre deosebire de ordonanta,pentru rezolutie caracterizata prin lipsa de formalism –legea nu stipuleaza continutul.Oricum credem ca nu pot lipsi:data intocmirii,numele si prenumele persoanei care a intocmit-o,dispozitia,motivele de

fapt si de drept si de semnatura celui care a intocmit-o.4

Ordonanta se emite de catre procuror sau judecatorul de instructie,dupa caz.In ordonanta se include acele actiuni procesuale pe care trebuie sa le indeplineasca organul de urmarire penala ,laboratorul de expertiza,procurorul in dependenta de infractiunea comisa.Practic,orice actiune ce trebuie efectuata in cadrul urmaririi penale necesita a fi pornite prin ordonante cu exceptia infractiunilor in flagrant ,insa care este obligatoriu ca in timp de 24 de ore sa fie intocmita ordonanta fie de perchezitie ,fie de ridicare de obiecte ,etc. emisa de catre judecatorul de instructie.

45

Scoaterea persoanei de sub urmarire penala

Scoaterea persoanei banuite sau invinuite de sub urmarire penala constituie o hotarire prin care se reabiliteaza aceasta persoana,daca solutia se refera la toate capetele de acuzare .Solutia data se aplica numai in faza urmaririi penale,in faza judecarii cauzei pentru asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei.

Persoana reabilitata prin actul de scoatere de sub urmarire penala este in drept sa inaiteze o actiune privind repararea prejudiciului moral si material in conformitate cu art.524,525 din CPP si in conditiile prevazute de Legea privind modul de reparare prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale organului de cercetare penala,ale procuraturii și ale instanțelor judecatorești din 25 februarie

1998.5

Persoana poate fi scoasa de sub urmarirea penala integral sau numai cu privire la un cap de acuzare daca se constata:

1) fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;

2) există vreuna din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3), inclusiv dacă fapta constituie o contravenţie,si anume:

a) nu există faptul infracţiunii;b) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;

c) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

3) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din Codul penal..

Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:a) legitima apărare; b) reţinerea infractorului; c) starea de extremă necesitate; d) constrîngerea fizică sau psihică; e) riscul întemeiat; f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

Articolul 36. Legitima apărare

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a

5 Monitorul Oficial al Republicii Moldova,nr.50-51 din 04.06.1998

46

respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.

(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.

Articolul 37. Reţinerea infractorului

Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.

Articolul 38. Starea de extremă necesitate

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare de extremă necesitate.

(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.

(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Articolul 39. Constrîngerea fizică sau psihică

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.

(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrîngere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.

Articolul 40. Riscul întemeiat

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.

(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu

47

pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.

Articolul 401. Executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale. Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă persoana care a emis ordinul sau dispoziţia ilegală.

(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.

(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a comite genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sînt vădit ilegale.

In practica judiciara mai exista o posibilitate de a scoate persoana de sub urmarire penala in cazul cind banuitul a fost arestat timp de 30 de zile dupa care la scurgerea acestui timp nu I s-a schimbat calitatea de banuit ,nu I s-au gasit probe concludente si pertinente si nu s-a dispus prelungirea arestului preventive.

La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de sub urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte temeiuri, de cît pentru cele menţionate de acest articol.

“Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima – cînd se stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude faptul participării bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua – cînd nu sînt probe suficiente pentru a pune sub învinuire persoana bănuită şi a expirat toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în privinţa învinuitului nu sînt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul de prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este similară cu reglementările vechiului cod de procedură penală al Republicii Moldova care în articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea un temei de reabilitare a învinuitului privind încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe suplimentare”.

48

Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de învinuire) constituie o schimbare a învinuirii potrivit articolului 283 aliniatul 2.

Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere propunerea procurorului privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite sau învinuite, dacă din probele acumulate rezultă această soluţie.

Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de sub urmărire penală a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau după caz a învinuitului la expirarea termenelor urmăririi penale stabilite sau a termenului de prescripţie.

Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului 270, dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd din probele acumulate rezultă soluţia respectivă.

Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care în dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel pentru temeiurile indicate în articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune scoaterea de sub urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul reabilitării persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale.

În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un învinuit (bănuit), numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a fost săvîrşită de acest bănuit sau învinuit” urmărirea penală continuă fie pentru alte persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă dar în privinţa altei persoanei. În asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia scoaterii de sub urmărire penală.

Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii de sub urmărire sînt aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd s-a dispus şi încetarea urmăririi penale sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este integrală dar se referă numai la unul din învinuiţi sau bănuiţi.

În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală privind scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul organului respectiv cu

49

rezoluţia de a continua urmărirea penală, sau după caz dispune încetarea urmăririi penale.

Ordonanța de scoatere de sub urmarire penală

În conformitate cu prevederile art.255 CPP,ordonanța de scoatere a persoanei de sub UP trebuie să cuprindă urmatoarele mențiuni:

-data și locul întocmirii

-numele,prenumele și calitatea celui care o întocmește

-cauza la care se referă

-obiectul actului sau măsurii procesuale

-temeiul legal al acestuia

-semnatura celui care a întocmit-o

-mențiunile speciale,constînd în datele privind persoana ,fapta la care se refereă scoaterea de sub UP si temeiul de fapt si de dreptpe baza carora se dispune scoaterea persoanei de sub UP.

Dacă încetarea urmăririi penale presupune existenţa unei infracţiuni şi intervenţia unei cauze legale de înlăturare a răspunderii penale, cazurile de scoatere de sub urmărire penală se referă la inexistenţa infracţiunii.

Când pe parcursul desfăşurării urmăririi penale se constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit.a – e C.p.p -Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală; b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii; e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei; Organul de cercetare penală, care constată existenţa vreunuia dintre cazurile

prevăzute în art. 10 lit. a – e, înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a se da soluţia de scoatere de sub urmărire penală.

50

Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.

Procurorul se pronunţă asupra scoaterii prin ordonanţă, în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare.

În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală prin rezoluţie.

Ordonanţa trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi în cazul încetării urmăririi penale.Daca scoaterea de sub urmarire penala a fost determinata de iresponsabilitatea invinuitului sau inculpatului ,iar aceasta s-a mentinut si in cursul urmaririi penale,procurorul este obligat mentina prin ordonanta masura internarii medicale si sa ceara instantei confirmarea acestei masuri.6

Procedura

In ceea ce priveste procedura de scoatere de sub urmarire penala se aplica aceleasi reguli ca in cazul incetarii urmaririi penale.

Astfel,constatind existenta unuia din cazurile prevazute in art 10 lit a-e CPP,organul de cercetare penala inainteaza procurorului dosarul cu referatul cu propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmarire penala .Primind dosarul de la organul de cercetare penala procurorul va proceda in felul urmator:

-restituie dosarul organului de cercetare penala cu dispozitia de a continua cercetarile,daca considera ca nu este cazul sa dispuna scoaterea de sub urmarire penala sau cind a dispus scoaterea partial;

-dispune scoaterea de sub urmarirea penala ,daca este de acord cu propunerea organului de cercetare penala;

Atunci cind scoaterea de sub urmarire penala priveste un invinuit sau inculpat arestat,procurorul este obligat sa se pronunte asupra scoaterii de sub urmarire penala in termen de 24 ore de la primirea dosarului.

Comunicarea solutiei

Procurorul are datoria sa instiinteze persoanele interesate despre scoaterea de sub urmarire penala.Daca invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv,procurorul instiinteaza prin adresa administratia locului de detinere cu dispozitia de a pune in libertate de indata pe invinuit sau inculpat.