Gheorghe Grigurcu:O bolgie literară

Barbu Cioculescu:Treptele poetului

Alex. Ştefănescu: Un spectacolal inteligenţei

Mariana Filimon:Poezii

Constantin Mateescu:Teatrul înainte de toate

Interviul Acoladei:Liviu Ioan Stoiciu

Alexandra Medrea: Călătorie înCreta lui Kazantzakis

Nicholas Catanoy:Alambicul lui Ianus

Claudia Moscovici:Femeile lui Richard Burlet

Florica Bud:Interzise celor sub 80 de ani

ACOLADARevistRevistRevistRevistRevistă lă lă lă lă lunară de literaunară de literaunară de literaunară de literaunară de literatură şi arttură şi arttură şi arttură şi arttură şi artăăăăă

AparAparAparAparApare sub egida Ue sub egida Ue sub egida Ue sub egida Ue sub egida Uniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Româniaomâniaomâniaomâniaomânia

Editori: Societatea Literară Acolada şi Editura Pleiade Satu Marenr. 1 (86) ianuarie 2015 (anul IX) 24 pagini preţ: 4 lei

1

Director general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu UlmeanuDirector general: Radu Ulmeanu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu Director: Gheorghe Grigurcu~~~~~

Fotografie de Dan Grigorescu: Coloana

Acolada nr. 1 ianuarie 20152

Redacţia şi administraţia:

Str. Ioan Slavici nr. 27Satu Mare

Cod Poştal 440042Fax: 0361806597Tel.: 0770061240

On-line: www.editurapleiade.eu(Revista Acolada în format PDF)E-mail: acolada@editurapleiade.eu

xxxRevista Acolada se difuzează în Bucureşti la librăria Muzeului

Naţional al Literaturii Române(Bulevardul Dacia).

Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, laadresa redacţiei, abonaţii trimiţând obligatoriu, în plus, oînştiinţare (carte poştală) cu numele lor, suma plătită şi perioadaacoperită de abonament. Numai pentru instituţiile bugetare, laTrezoreria Satu Mare, Cont RO34TREZ5465069XXX001050. Codfiscal: RO 638425. Costul unui abonament pe 3 luni este 17 lei (sau 34 pe 6 lunietc.), acesta incluzând şi taxele de expediere.

xxx

În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia Acoladei publică odiversitate de opinii ale colaboratorilor, fără a-şi asuma însă

responsabilitatea pentru acestea.

Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. Sunt privilegiatetextele în format electronic.

ISSN 1843 – 5645

Tipografia SOMEŞULSatu Mare

Cuprins:R. Ulmeanu: Politicienii basarabeni ni sunt tot rumâni – p. 2

Gheorghe Grigurcu: O bolgie literară – p. 3Barbu Cioculescu: Treptele poetului – p. 4

Alex. Ştefănescu: Un spectacol al inteligenţei – p. 4Mariana Filimon: Poezii – p. 5Şerban Foarţă: Lucarnă – p. 5

Ştefan Lavu: Comedia numelor – p. 5C.D. Zeletin: Perpessicius (II) – p. 6

Paul Aretzu: Republică sau monarhie? – p. 6Constantin Mateescu: Teatrul înainte de toate (1) – p. 7

C. Trandafir: Hortensia Papadat-Bengescu – p. 8Constantin Călin: Zigzaguri – p. 9

Lucia Negoiţă. Interviul Acoladei: Liviu Ioan Stoiciu – p. 10Alexandra Medrea: Călătorie în Creta lui Kazantzakis (2) – p. 11

Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 12Isabela Vasiliu-Scraba: O carte premiată... (II) – p. 12

Magda Ursache: „Eu am un cuvânt de spus” – p. 13D. Culcer: Comunicare politică şi poliglosia în Europa de Est (IV) – p. 14

Dumitru Augustin Doman: Spune-mi ce-i scrii lui Dumnezeu – p. 15Pavel Şuşară: Eremia şi Dan Grigorescu – p. 15

Florica Bud: Interzise celor sub 80 de ani – p. 16Tudorel Urian: Concert la două piane – p. 16

Luca Piţu: Lexiconul figurilor căjvănare (III) – p. 17C. Moscovici: Femeile lui Richard Burlet – p. 18

George Stănciulescu: Debut. Poezii – p. 18A.D. Rachieru: Neocolonialism şi „autocolonizare” – p. 19

Şt. I. Ghilimescu: Prinţul Constantin C. Cornescu – p. 20Angela Furtună: Şoapte în Bucureşti (II) – p. 21

Viorica Răduţă: Între anabasis şi catabasis – p. 21Voci pe mapamond: Yuan Changming – p. 23

Lucian Perţa: Parodii – p. 23Gheorghe Grigurcu: „O extremă sensibilitate la obiecţii” – p. 24

Miron Kiropol traduce din Gerard Manley Hopkins – p. 24

Politicienii basarabeni ni sunt tot rumâni......Ba chiar visători! Iar visul lor sunt banii şi mărirea,

ale lor, personale, nu ale ţărişoarei în care îşi bălăcesc burţileşi îşi umflă averea.

Mincinoşi cocoţaţi în parlament, în guvern şi pe lapartide, nu au nicio problemă să spună azi una, când e vorbasă câştige sprijinul străinătăţii, iar mâine alta, dacă e vorbasă-şi chivernisească afacerile şi să-şi asigure spinările plinede bube împotriva rigorilor legii.

E exact ceea ce s-a întâmplat în Republica Moldova,vizitată recent de reprezentanţii Uniunii Europene, în faţa

cărora mutrele slinoase, poleite pe deasupra cu zâmbete numai miere ale oficialilormoldoveni, au dat cele mai ferme asigurări în privinţa formării unei alianţe între celetrei partide pretins pro-europene şi de continuare a orientării spre Vest, împotrivapartidelor şi formaţiunilor rusofile de care, din păcate, ţărişoara e plină. Mai mult, celetrei partide au dat cele mai ferme asigurări că vor accepa formula cu un procurorgeneral trimis de UE, pentru a se asigura astfel funcţionarea ireproşabilă a justiţieiîmpotriva corupţiei endemice din mica formaţiune statală.

Presa din Republica Moldova vorbeşte deschis despre Luceafărul mafieibasarabene, individul pe nume Plahotniuc care îşi aserveşte rând pe rând partidele,parlamentare sau nu, ca şi instituţiile statului, începând cu justiţia, CurteaConstituţională, parlamentul, Banca Naţională a Moldovei, cinci posturi de televiziune,CNA, CNI şi, spune gazetarul basarabean, scuzaţi vorba proastă, „curve, multe mii decurve, feminine sau masculine, care îl slujesc cu credinţă”. Tot Plahotniuc s-ar afla laoriginea excluderii din alianţa pro-euroeană a Partidului Liberal şi a cooptării PartiduluiComunist al lui Voronin, a cărui aversiune pentru tot ce este românesc şi european nee bine cunoscută. Singura, dar uriaşa spaimă a numitului Plahotniuc este aceea de a se

înfiripa o justiţie independentă, care l-ar băga în două clipe şi probabil pentru ani mulţila răcoare.

Jocurile sunt făcute, rien ne va plus! Nu mai mişcă nimic, în afară de indignareapopulaţiei care şi-a dat votul unor asemenea partide de găinari. Se zice că s-ar plănuimanifestaţii uriaşe pentru următoarele zile, iar unii evocă o mişcare asemenea celeidin Ucraina, care a dus la prăbuşirea sistemului la fel de putregăit al lui Ianukovici, datîn prezent în urmărire generală pe plan internaţional.

Ce au făcut politicienii români în zilele premergătoare acestor desfăşurări?Mai nimic! Preşedintele Iohannis şi-a amânat, zice domnia sa, dar şi-a anulat de faptvizita oficială la Chişinău, spălându-se pe mâini precum biblicul precursor, de sângelestatului românesc de dincolo de Prut. De altfel, dacă moldovenii au fost în stare săscuipe pe înţelegerea lor cu reprezentanţii UE, nu văd ce reţineri ar fi putut să aibăpentru a le slobozi în obraz o flegmă mai măruntă, ca între fraţi, unora de la noi. I-ar fifăcut aceleaşi promisiuni şi preşedintelui român, pentru ca apoi să scoată sulul dehartie igienică pentru a se şterge de urdoare pe botişor.

Al doilea oficial român, Victor Ponta, aşteptat cu drag de omologul său politicbasarabean, a renunţat şi el la călătorie, zice-se că fiind oprit de un răspicat „nein”venit din bojocii aceluiaşi for european, având în vedere că Victor Viorel i-ar fi acordatsprijinul neprecupeţit cumătrului Lupu. Care Lup nu degeaba şi-a ascuţit atâta vremelimba şi colţişorii, până să-i vină şi lui vremea, ca în povestea lui Creangă.

Mai rămâne doar de văzut cât de solid va fi acoperământul gropii cu jărăgaipe care se vor posta, el şi toţi ceilalţi lupişori, pentru înfulecarea sarmalei naţionale.Că-n groapă, precum bănuim, va arde chiar focul iadului!

Radu ULMEANU

Acolada nr. 1 ianuarie 2015 3

Cronica literară

O bolgie literarăC o n t i n u î n d u - ş i

cercetarea consacratăproducţiei literareaservite comunismului,Ana Selejan se opreşteacum asupra celeiaparţinînd anilor 1959-1960. Lectura ampluluivolum, în bună partedocumentar, corespundedescinderii într-o bolgie.Nu ştii ce să crezi. Autoriiîn cauză, unii de realăînzestrare (între ei cîţiva

veterani ai interbelicului), acceptau o mizerabilă obedienţă lasloganele partidului unic, desigur pentru a se afla la suprafaţă,pentru a se afirma. Dar de ce simularea unui primitivism degîndire, a unei platitudini verbale pe măsură, utilizate de toatăsuflarea scriitoricească aidoma unei uniforme? De ce chiaraceastă stupiditate precum o contagiune cu nivelul cel mai jos,se vede că şi cel mai virulent, al propagandei? Oare nu seputea şi un dram al decenţei intelectuale? Cam aşa cum auprocedat unii slujitori ai partidului din anii ‘70, de pildăAlexandru Ivasiuc sau Nicolae Balotă… Să fi fost la mijloc otentativă de-a cîştiga benevolenţa activiştilor ignoranţi? Nu eimposibil. Aflaţi sub vremi mai multdecît oricînd, condeierii facparte largă în prestaţia loristoriei trucate a regimului la putere.Astfel cei doi ani amintiţi capătă un conţinut apologetic, înrelaţie cu cîteva evenimente extraliterare: 15 ani de la„eliberare” ( „Anul XV”), al XXI-lea Congres al PCUS, al III-leaCongres al PMR, 90 de ani de la naşterea lui Lenin. Alăturicîteva aniversări specifice breslei: 10 ani de la înfiinţarea UniuniiScriitorilor, 5 ani de la apariţia Gazetei literare, organul cel maivizibil al politizării fără rest a scrisului literar. Pe deasuprasărbătorirea a două personalităţi de seamă care împlineau 80de ani, Mihail Sadoveanu şi Tudor Arghezi, racolate depropagandă, devenite veritabile paradigme alecolaboraţionismului. De remarcat un ton de satisfacţie, decertitudine a succesului în comentariile ce se întrec în festivismhiperbolic. Ar fi fost depăşit pragul cel mai dificil al „luptei declasă”, „luptă” care a făcut ordine în anii anteriori, inclusiv însectorul creaţiei. Revizionismul, estetismul maiorescian-lovinescian, aşa-zisul împăciuitorism apar drept chestiunioarecum puse la punct. Linia partidului s-a impus, confirmîndu-se milităreşte prin raportări de biruinţe pe frontul ideologic,din care un segment aparţinea literaturii pururi militante. La oadunare a Uniunii Scriitorilor e prezentat un referat, apărut înGazeta literară, sub titlul Literatura de actualitate şi partinitate.Sarcina de căpetenie: dezvoltarea pînă-n pînzele albe a literaturiirealist-socialiste. Limba de lemn se străduieşte a clămpăniireproşabil. Iată cuvintele mai mult decît ortodoxe ale lui MihaiBeniuc: „Noi avem forţele cu care să realizăm o astfel deliteratură (…). Putem întîmpina cu încredere a 15-a aniversarea insurecţiei armate din 23 August 1944. Cred că în această zi,ziua deschiderii Congresului al XXI-lea al Partidului Comunistal Uniunii Sovietice, zi care va rămîne în istoria omenirii (…),ne putem lua angajamentul că vom duce cu cinste sarcinilenoastre la îndeplinire şi ne vom prezenta în faţa poporului culucrări în care să grăiască din plin actualitatea şi să vibreze dinplin partinitatea noastră”. Iar Paul Georgescu îi ţine isonul,într-un text ulterior: „Anul literar 1960 a constituit încă oconfirmare a justei îndrumări a literaturii de către partid.Lozinca noastră de luptă: Actualitate şi Partinitate a obţinutnoi victorii şi a consolidat poziţiile cucerite anterior”. La datoriese arată a fi şi Petru Dumitriu, care bate din pinteni salutîndpartidul: „În cinstea lui 23 August 1959, mă voi strădui să ducla bun sfîrşit publicarea primelor două volume din Biografiilecontemporane. 23 August 1959 e o dată importantă şi încercsă tipăresc în cinstea ei o lucrare în care să dau tot ce pot maibun”. Mai năzuros decît unii confraţi, autorul proiectatelorBiografii contemporane, de altminteri rămase neterminate,ripostează suplimentar împotriva unor obiecţii resimţite dreptobtuze la viziunea sa: „Dar cînd mergem la asalt, nu ne ajutăcîte-un băţ în picioare (…) cum sunt unele aprecieri publicateîn Gazeta literară într-un articol care tratează cei cincisprezeceani de activitate a subiscălitului. «Sensul celor trei volume aleCronicii de familie duce la încheierea că burghezia s-aautonimicit total» scrie acolo. Mă întreb de unde i-a venitinspiraţia unei asemenea afirmaţii? (…) De ce? Ca să mă ajutesă duc mai departe munca grea pe care am luat-o asupră-mi?Dacă asta a fost intenţia lor, nu m-au ajutat”. Furtună într-unpahar cu apă. Superobedientul Ov. S. Crohmălniceanu,referindu-se la scriitorii noştri din exil, pune cu schepsis înlegătură emigraţia din acel moment cu planul mareşaluluiAntonescu de a-i expatria pe intelectuali, cu scopul de a-i feride marasmul bolşevic. Subliniind cu imprudenţă: „Dorind sălase în urma lor vidul, guvernanţii de atunci au proiectat, printrealtele, să lipsească ţara complet de orice viaţă spirituală”. Şicontinuînd cu aceeaşi imprudenţă: „Nici un scriitor, ca de altfelnici un savant sau artist demn de acest nume, n-a plecat. În«emigraţie» au ajuns un gazetar fascist de a doua mînă(Constantin Virgil Gheorghiu), un specialist în fakirism şi

erotologie, cum singur se intitula (Mircea Eliade), un profet aldisperării şi demenţei (Emil Cioran), în sfîrşit, un strîngător demucuri literare franţuzeşti (Bazil Munteanu)”. Să cităm şi atîtde ipocrit conjuncturala apreciere asupra operei argheziene:„Nu e o întîmplare că un poet neîntrecut al viziunilorapocaliptice, al înmulţirilor cosmice infinite, Tudor Arghezi, adat abia după 23 August 1944 şi abia după ce s-a apropiat deideologia proletariatului, primele sale poeme cu organizarevastă, simfonică, 1907 şi mai ales Cîntare omului, uluitoarereconstituire a ridicării umanităţii prin muncă, de la treaptaanimalică la cea prometeică”. Dar ofrandele depuse la picioareleautorului Cîntării omului nu erau trebuitoare, chiar dacă atît derău croite? Din aproape în aproape, începînd cu 1955, poetulrelegat un timp la Mărţişor fusese recuperat de autorităţi,acoperit de onoruri. Plata acestora se ivea fără zăbavă în scrisulsău: „Secera şi Ciocanul sînt sculele însufleţite ale grandioaseimunci de transformare a ţării întregi – fenomen realizat numaiîn cîţiva ani de zile. (…) Graţie Secerii şi Ciocanului renaştereamaterială a mers paralel cu renovarea minţii. Poporul azi citeşte,editurile tipăresc milioane de cărţi – şi dacă şi eu cu meritelemele puţine – din care-mi recunosc unul singur, acela de a-mi fipăstrat de la începutul vieţii pînă la vîrsta mea, (…) o singurăpotecă – dacă mă văd şi eu pus în rîndul de cinste, tot Seceraşi Ciocanul au împlinit asemenea minune”. Nici mai mult, nici

mai puţin…Urmează o analiză, ilustrată la

fiecare pas cu citate extinse, agenurilor literare aşa cum se

configurau în acei doi ani. Din 49 depoeţi care şi-au văzut volumele editate, să menţionămdebuturile lui Nichita Stănescu (Sensul iubirii), Ilie Constantin(Vîntul cutreieră apele), Cezar Baltag (Comuna de aur). Aceastărecoltă, suficient de subsumată încă cerinţelor oficiale, trecetotuşi prin furcile caudine ale lui Ov. S. Crohmălniceanu, careemite următorul principiu profesional (să-i zicem şi ingineresc-liric): „Că o literatură cu caracter revoluţionar esteincompatibilă cu obscurităţile şi practicile ermetice, mi se pareo propoziţie care se impune cu evidenţa corolarelormatematice”… Mai bogată, proza conţine 63 de nume, întrecare Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda, Teodor Mazilu,Ben Corlaciu, D. R. Popescu. Şi G. Călinescu, cu Scrinul negru.Probozit – nu putea scăpa lesne – de data asta, după scandalulcu Bietul Ioanide, de către Paul Georgescu: „Personajelecare întruchipează muncitorii din zilele noastre au o psihologiesimplistă, relaţiile social-politice ale eroilor contemporani suntadesea inadecvate. Ioanide creatorul căruia personajele îiacordă genialitate, e solitar intelectualiceşte, izolat întreintelectuali oportunişti de formaţie burgheză. În lipsa unorintelectuali comunişti şi a tinerilor intelectuali formaţi de partid,ridicaţi din clasa muncitoare, Ioanide apare ca un izolat, dialogulideilor nu se constituie”. Critica e în schimb sectorul cel maisărac. Doar 7 autori l-au slujit, la cărţile cărora se adaugă zecemonografii de istorie literară, ultimele fiind evident maiinteresante (le semnează între alţii G. Călinescu, Tudor Vianu,Al. Piru, D. Vatamaniuc). Întrebîndu-se „ce a adus nou (…) anul1959 în critica şi istoria literară românească”, Eugen Simionapreciază: „Dintr-o sferă teoretică mai largă face parte şi volumullui Andrei Băleanu: Conţinut şi formă în artă, asupra căruiacritica şi-a spus cuvîntul, remarcînd contribuţia adusă de autorîn elucidarea unor probleme estetice esenţiale, ca raportuldintre artă şi realitate, raportul dintre conţinut şi formă încadrul operei concrete. (…) Chiar dacă unele probleme suntde-abia enunţate sau tratate sumar, volumul constituie, aşacum s-a remarcat, o veritabilă introducere în estetica marxistă,întrucît analizează specificul şi raportul dintre două noţiuni debază ale esteticii”. Deosebit de aprigă ni se înfăţişează GeorgetaHorodincă, pledînd inflamat în favoarea superiorităţii ideologieimarxiste: „Ideea că realismul socialist este metoda de creaţiecare asigură, în cadrul ei, dezvoltarea unui număr cît mai marede stiluri personale, a devenit o idee unanim recunoscută. (…)Moromeţii sau Un om între oameni, operele cu care pe bunădreptate ne mîndrim, sunt în mod fals atribuite realismuluicritic, deoarece fără ideologia marxistă aceste opere nu ar fifost scrise sau nu ar fi fost scrise în felul cum sunt scrise”. IarIon Ianoşi încearcă o dogmatică voluptate exprimată fără ocol:„N-a fost cercetat modul cum caracterul de diversiune alformulei maioresciene a putut atrage o vreme pe exponenţiidecepţiei şi revoltei populare. (…) Teoretizarea maiorescianăa folosit faptele pentru interpretarea idealistă a «formelor fărăfond», le-a organizat împotriva ideologiei şi artei paşoptiste.(…) Însuşi modul cum, în ultimii ani, a început să se punăproblema curentelor literare e încă un semn de maturizare.(…) curentele pretind deci folosirea ageră a instrumentului decercetare materialist-istoric”.

Pitorească e neîndoios tema antiapologetică,introdusă de forurile ideologice prin apariţia, în Scânteia, înseptembrie 1959, a unui articol intitulat Împotriva tonuluiapologetic în critica literară şi artistică. Cum ar fi fost posibilaşa ceva în plină dezlănţuire a discursului proregim, în furoarealaudelor faţă de tot ce ţine de stupefiantele deziderate alepartidului şi ale cîrmacilor săi? Foarte probabil că era încă unmod de constrîngere a scriitorilor care, ajungînd la raporturiconflictuale între ei, ar fi devenit şi mai uşor de manipulat. Unmod de aţîţare a diversiunilor din sînul scriitorimii pentru a o

intimida. Indicîndu-se „erori” sub unghiul opticiipropagandistice, se preconiza o şi mai profundă supuşenie acondeielor faţă de mentalitatea totalitară. Pe această cale mergefără păs unul dintre cei mai servili exegeţi, Mihail Petroveanu:„Chiar săptămîna trecută Mihai Gafiţa a identificat cu un accentnet limitele Cronicii de familie în absenţa relativă a forţeirevoluţionare (nu atît cantitativ cît calitativ). De ce accentulnu apasă cu aceeaşi vigoare principială pe opera lui CezarPetrescu, pe care a prezentat-o într-un mod mai degrabădescriptiv? Urmărind perspectiva revoluţionară de-a lungulromanului Un om între oameni, Dumitru Micu nu-şi pune însăprobleme analoage în faţa piesei Caragiale şi vremea lui a luiCamil Petrescu. Într-o idilică uniformitate se confundă uneledin portretele contemporane din Steaua”. Pentru a urma oindicaţie, citată ca atare, a unui suprateoretician al literaturii,pe numele său… N. S. Hruşciov: „Iată de ce nu aveţi dreptul săvă îndepărtaţi de la criticarea confraţilor voştri şi de la analizaoperelor lor”. Acelaşi M. Petroveanu, despre Ion Dodu Bălan:„Scriind despre Îndrăzneala lui Marin Preda, cronicarulLuceafărului, după ce acumulează nenumărate epitete (…),compară însemnătatea pentru literatura noastră a acesteinuvele – realmente reuşită de altfel – nici mai mult nici maipuţin decît cu «ceea ce exploratorii veacului XV au făcut pentruîmbogăţirea atlasului». Adică cu… descoperirea Americii. Ceimpresie poate să facă un asemenea limbaj umflat, ditirambic?Cîtă seriozitate denotă el?”. G. Ivaşcu, la rîndul său suficientde oportunist, ia în vizor cronicile din Contemporanul. Autoriilor îi fac impresia că mai curînd „«oficiază» un consemn, unritual decît că îşi exercită veritabila îndatorire de a studia profundopera”. Deficienţa lor capitală ar consta în aceea că au ignorat„nemuritoarele exemple ale lui Marx şi Engels, în cunoscutelelor consideraţii despre literatură şi artă”, precum şi cele, „maiaproape de epoca noastră”, ale lui Lenin.

Revizitînd acest infern al vieţii literare româneşti pecare l-a reconstituit cu osîrdie şi cu lăudabilă acurateţe AnaSelejan (spun revizitînd, deoarece eu unul i-am fostcontemporan), s-ar putea produce impresia că asemenea lucruriteribile s-au cam încheiat în jurul anului 1965. Ei bine, nu!Regimul comunist n-a încetat niciodată să controleze, săşicaneze, să inhibe, să interzică producţia literară. Deşi cumijloace uneori mai rafinate decît în primele două decenii alesuzeranităţii sale, resortul comportării sale a rămas acelaşi:incorigibila aversiune faţă de independenţa creaţiei. Chiar dacănu toţi autorii care au comis texte „pe linie” sînt reprezentativipentru colaboraţionismul în cauză, se pot detaşa cîteva vîrfuriale acestuia precum Ov. S. Crohmălniceanu (incontestabil celmai oportunist critic român din toate timpurile), MihailPetroveanu, Paul Georgescu, Ion Ianoşi, Georgeta Horodincă,Ion Dodu Bălan, dintre cei pe care i-am amintit mai sus. Dupăaproximativa liberalizare, unii dintre ei au încercat a-şi schimbafaţa. Nu însă fără a reveni pe vechile poziţii la auzul vociistăpînului, cum a făcut mai cu seamă Ov. S. Crohmălniceanu,ori măcar a-şi păstra simpatia stîngistă. Profilul unor asemeneacritici e fixat în anii cei mai întunecaţi ai epocii comuniste.Alături de demnitarii statului abuziv, ei rămîn cu stigmatulunor prigonitori ai creaţiei literare. Inşi care au atentat la ceamai preţioasă condiţie a acesteia: libertatea.

Gheorghe GRIGURCUAna Selejan: Literatura în totalitarism 1959-1960 La

răscruce de generaţii, Ed. Cartea Românească, 2014, 462 p.

Comedia numelor (55)Sincer, n-aş dori să am de-a face cu Mircea

Gâlceavă.x

O etimologie a toponimicului Ilfov: Ilf + Petrov.x

Sfidîndu-i vajnic pe numeroşii noştri semeni cu mînălungă, scriitorul basarabean I. Mânăscurtă.

xUn poet cu nume mătăsos: Ion Borangic.

xNeîndoios un model de urbanitate: Maria

Urbanovici.x

Oare cui i-a făcut / îi face curte Cristian Curte?x

Despre un medic urolog cu o bogată activitate se poatespune, pe scurt, că este uractiv (numele unui medicament).

xUn crainic la postul de radio România Actualităţi,

născut pentru această funcţie: Felix Crainicu.x

De ce să nu fie bună Oana Campanie chiar şi pentru ocampanie electorală?

xMuzica latino şi, de pe la 2000 încoace, poezia latrino.

Ştefan LAVU

Acolada nr. 1 ianuarie 20154

Flux-RFlux-RFlux-RFlux-RFlux-Refefefefefluxluxluxluxlux Pe scurt

Un spectacol al inteligenţeiL U C I A N

RAICU . Aşa cumîntr-un furnal se potarunca fără teamă şisobe ruginite, şicolaci de sârmă, şiautomo-bile distruseîn acci-dente,pentru că până laurmă metalul pur şistrălucitor tot sesepară de zgură, aşa

în spaţiul gândirii critice a lui Lucian Raicu sunt acceptatetoate formele de literatură, fie şi eşuate sau demodate,întrucât, oricum, din ele este extrasă numai esenţa literară.Nu apare niciodată riscul ca exegetul să se molipsească deeventuala mediocritate a textelor literare luate înconsiderare. În schimb se întâmplă de multe ori ca ele săparticipe, fie şi numai cu o propoziţie din cuprinsul lor, laun moment de elevaţie, la care altfel n-ar fi avut nici oşansă să participe.

GEORGE ARION. Construieşte fiecarepovestire sau roman parcă în joacă, devenind intertextual,metatextual sau autoreferenţial cu firescul cu care oricinevorbeşte limba sa maternă. Ceea ce prozatorilorautointitulaţi postmoderni li se pare o perfomanţă – inclusivrealizarea unui dialog cu cititorul, în vederea unei (simulate)colaborări cu acesta – devine la George Arion un mod –mereu la îndemână – de a scrie.

NINA CASSIAN. A fost cea mai atrăgătoare femeieurâtă din câte s-au afirmat în literatura română. EugenBarbu, maliţios, i-a comparat înfăţişarea cu aceea a luiDante. Dumnezeu a înzestrat-o pe poetă, în compensaţie,cu o inteligenţă sclipitoare, cu multiple aptitudini (pentruliteratură, muzică, desen), cu spirit ludic. Ea a folosit toateaceste daruri ca mijloace de seducţie, care s-au doveditirezistibile. I-a cucerit pe bărbaţi, pe copii, şi chiar pe femei.

TITUS POPOVICI. Proza lui Titus Popovici pareo răsfoire nerăbdătoare a existenţei, o expresie a insaţietăţiiunui om pe care nu-l mai miră ceea ce iese din comun şicare vrea mereu altceva. În această proză nu există mistică,metafizică, profunzimi abisale, mister. Totul se desfăşoarăla lumina zilei şi este analizabil.

MIHAI PREPELIŢĂ. Cu barba lui albă şiînvolburată, cu gesticulaţia lui patetică, Mihai Prepeliţă teface să te gândeşti la călugărul Grigori Rasputin, care areuşit, la începutul secolului douăzeci, să-i convingă pemembrii familiei ţarului Rusiei că are puteri miraculoase.Romanele sale, impetuoase şi arborescente, nu pot firezumate. Grandios şi ridicol, aceasta este combinaţia deînsuşiri care îl defineşte, atât ca personaj, cât şi ca scriitor.

CORNEL REGMAN. Pe uşa poetului Aurel Rău, pevremea când era redactor-şef la Steaua, s-a scris la unmoment dat „Nu intraţi, Aurel Rău!” Era doar un joc decuvinte. Pe uşa lui Cornel Regman s-ar fi putut scrie cuîndreptăţire „Nu intraţi, critic rău!”. Cornel Regman a fost,

într-adevăr, un asemenea critic. Comentariile sale se citeau,tocmai de aceea, cu plăcere. Nu era vorba, în scrisul său,de o răutate reală, ci de una jucată, folosită ca instrumentcritic. Textele literare erau încercate prin muşcare, aşacum erau încercate pe vremuri monedele pentru a seconstata dacă sunt de aur sau doar poleite cu aur.

MIHAIL SADOVEANU. Unele imagini din prozasa au o frumuseţe literară stupefiantă, care le face să parădesprinse din poezia lui Eminescu: „munţii în care auîmpietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice”; „oameniîn costume pitoreşti râzând clipei care trece.” Asemeneafraze nu se pot demoda, pentru că fixează în cuvinteinspirate esenţialul. Ideea – neturistică şi negrandilocventă– că munţii sunt îndrăzneli de gândire singuratice ar puteafi folosită pentru educarea sensibilităţii tinerilor de azi,dintre care mulţi se uită la munţi ca la nişte aparate degimnastică ceva mai mari. Iar prezentarea magistral-lapidară a românilor ca oameni în costume pitoreşti râzândclipei care trece ar putea fi predată în şcoli; este o definiţieelevată, fără nimic apologetic, a felului nostru de a fi.

MARIN SORESCU. Strădania lui Marin Sorescude a ne face să întrezărim un sens filosofic în fiecareinstantaneu al vieţii noastre de fiecare zi seamănă cu oscamatorie. Departe de a se simţi zguduit de revelaţiile pecare ni le comunică, poetul se amuză cu acest hocus-pocusde subînţelesuri, din care face un spectacol al inteligenţeisale. Iar noi, cititorii, ne lăsăm prea puţin cuprinşi de fiorul„metafizicii” sugerate de el şi, în schimb, ne topim deplăcere descifrând aluziile cu aceeaşi dexteritate cu careun jucător de tenis de masă loveşte fiecare minge. Suntemla înălţimea aşteptărilor poetului!

RADU STANCA. Aproape nici una din baladelelui Radu Stanca nu se termină într-un mod fericit pentrupersonaje. Poetul a şi teoretizat necesitatea redescopeririitragicului, care are o măreţie metafizică, şi l-a prezentatca o posibilă replică la prozaismul dramei burgheze. Estevorba însă de un tragic estetizat, la fel de senin ca extazul.Pumnalele care se înfig în inimi, sângele care curge dinrăni, giulgiul care îi acoperă pe morţi, crucile care vegheazămormintele totul este un fel de realitate virtuală, inofensivă.

ZAHARIA STANCU. Deşi talentat, ZahariaStancu produce în anii stalinismului, pe bandă rulantă, opublicistică propagandistică. Declaraţiile sale de dragostefăcute partidului comunist au frisonul declaraţiilor dedragoste făcute unei femei, iar această confuzie nu estedeloc de bun-gust:

„Partidul a fost mereu prezent lângă scriitori. Afost prezent şi lângă mine Partidul. Mi-a dat curaj. Mi-a datîncredere în forţele mele. M-a ajutat Partidul să descopărîn adâncul meu izvoare de energie pe care nici nu le-aş fibănuit.” etc.

Asemenea lui Rică Venturiano, care o confundăpe Veta cu Ziţa, Zaharia Stancu confundă în aceşti anipartidul comunist cu femeia vieţii lui. Îi cade în genunchi,îi jură credinţă, îi sărută picioarele.

Treptele poetului Recenta apariţie –anul 2014 – în colecţiadevenită celebrăOPERA OMNIA –poezie contemporană –a editurii ieşene Tipo-Moldova, a volumului„Locuri prin care trecefrontiera misterului”, alpoetului Ioan Vierupropune lectorului, într-un singur masiv tom,culegerile sale de versuridintre anii 1990-2007, o

prea scurtă referinţă pe foaia de antetitlu indicând datamai largă de 1977-2007, debuturi, deci. Adică trei deceniide activitate lirică neîntreruptă, opt sute de pagini care,fireşte, nu împiedică viitoare apariţii. Ioan Vieru a fost dintru început receptat de critică,adjudecându-şi, în timp, aproape toate condeiele acesteia,fără a putea afirma că aparţine unei generaţii, unui curentanume, lipsa acelui fenomen al apartenenţei costându-lîntr-aceeaşi măsură în care îl şi favorizează. Cu atât maimult cu cât maniera sa de creaţie a ridicat probleme chiarşi lectorului cu bune intuiţii în materie, bine ştiutor ce cursăcu obstacole propune lirica zilelor noastre la o bună bucatăde vreme după ce şi-a epuizat zestrea experimentală. Într-o lume tot mai îndepărtată de natură, de miturile eiprimordiale, spre a gusta deplin bonificaţiile hipercivilizaţiei.E drept, în lumea artelor riscul e mai mic, specia bucurându-se de o uluitoare capacitate de adaptare – după înseşimodificările în structura omului modern. Glasul egal dinîntreaga lirică a lui Ioan Vieru acestuia i se adresează, înfracturate sentenţe imitând cumva biologica bulversare. O lirică ce se refuză calofiliei, cum remarca GheorgheGrigurcu în postfaţa volumului, dar, vom spune, nu şifastelor unei anume retorici, de un ordin foarte personal,de altfel. Vizionar fantast, pe fundalul unui cotidian amorf,inert, derealizat, Ioan Vieru a ştiut, dintru bun început sădezvolte, pe eşichierul unor metafore frânte, un exerciţiuaparent imposibil, care însă lui i-a reuşit la perfecţie.Absurdul, norma de inimă a suprarealiştilor are calitateaextremei maleabilităţi, Ioan Vieru a mizat pe absoluteleoportunităţi ale acestuia, în cea mai strânsă mânuire –modalitatea sa de exprimare fuzionând obiectele cu carelucrează magicianul, oglinzi, lebede, fulgere în oglinzi şilebede în fulgere, ghilotine, turnuri de observaţie, atelierulfotografului, oceanele – de ce nu? Un carusel, în perpetuărisipire şi reconstrucţie, între degetele unui virtuoz. La aceagraniţă a misterului unde ceea ce piere se primeneşte. Neutru aparent, în realitate patetic-ironic, poetul practicăversul alb, de cea mai voită factură prozaică:”Mă gândescla apărarea cuiva/ La propria mea apărare/ Simplu trucaj /Al ceţii al rănii/ Veninul mortal/ Săli arhipline/ Marea,hazardul fără actori” (Concertul şi mâinile). Mai târziu, varenunţa la majuscule. Iată finalul poemului „Impresii de pealtă şalupă”: „nu soarele va triumfa cu noile cataclisme/nici părţile care tocmai se despart de dictatură/ // doarmunca silnică mai contează/ când spre falsa ghilotină/lebăda ţipă: chiar va muri// noile noastre impresii/ vor purtaşi ele un număr de ordine”. „Am arătat un fulg şi va trebuisă-mi părăsesc ţara”, va zice în altă parte, poetul. Notaţiinu lipsite, pe dedesubt, de secretă ritmicitate a uneisofisticate lapidarităţi. Fără îndoială lectura, şi mai ales pe lungi arii, asamblându-se prin fracturi şi goluri de aer pretinde lectorului un anumeantrenament, un dram de asemănătoare nebunie, la fel deprimitoare, nicăieri nemaigăsind un asemenea acceptpentru cititor de a rescrie poemul, din telegraficele-iarticulaţii. Şi astfel când lectorul va citi „eu sunt un poetdupă o logică mai bună decât altele”, va fi de acord. Vatrece din parabolă în parabolă, din crâncena lor negare,va striga dimpreună cu poetul: „opriţi mâna spre piramidaneclară”. Asta, desigur, fiindcă din baletul silabelor s-aunăscut profeţiile. O lirică a simbolurilor, vezi păsărileprăbuşite, o revenitoare temă dacă nu o obsesie: „nu poţiobserva cu indiferenţă/ păsările pe acoperişe// după odictatură rămân multe instrumente muzicale// arta a muritca un fulger”, (fără titlu). Şi câte o înşelătoare insulă decuminţenie: „pentru atât de puţin se pleacă în lume/ deseoripentru nimic/ rareori cineva se mai întoarce” (atingere).Invelate, trimiterile la prezent se înscriu într-un lamentocontinuu, tăind felii orice metaforă care ar tinde să sestatornicească, jocul fiind al încrucişărilor de lumini, luateîn derâdere, printr-o curioasă alternare de medii: „ochiul

cosmic ar putea dispărea/ în câteva neajunsuri estetice”. Lapidare comunicate – între noi fie vorba, adesea cumesaj civic – se grupează sub titluri care nu le exprimă, cidoar le înfăţişează, într-un cert ritual, vezi acea „frontierăa misterului” din titlul antologiei –, o progresie a încifrăriifiind evidentă între „Căile şoimului”, primul volum din carteşi „Arhiva din spatele asinilor”, volumul ce încheie lucrarea–, pe o claviatură absolut fidelă debuturilor. Criticului îi vafi destul de greu să se pronunţe în problema etapelorevoluţiei unui poet dintru început stăpân pe un cod propriuşi în deplină maturitate artistică, evoluţie pe nuanţe şi mutaţiiale variantelor. Altfel, Ioan Vieru a refuzat organic oriceafiliere, fiind, prin excelenţă „un glas/ cu porţile rămaseînlăuntru”. Când porţile erau de cenuşe şi mesajul sedovedea sumbru, în acel ton neutru, cu uşoară tentăelegiacă. Sunt, mai adesea, semnale telegrafice, rupte chiarîn corpul unui vers, direcţia lor este clară: „peste tot acumse ascultă poveştile/ dintr-un secol despre care nu se ştieaproape nimic// florile mor în vasul cu desenul neterminat”(funinginea). La intervale, lectorul este chestionat : „n-aivrea / să te numeşti poet?” – desigur printre coloanebutaforice şi acolo unde „noile noastre impresii/ vor purtaşi ele un număr de ordine” (impresii de pe altă şalupă).

Versuri ce-l apropie pe Ioan Vieru mai degrabă de poeţiigeneraţiei pierdute, decât de optzecişti – pe care i-a precedatspre a-i depăşi, mai apoi. Un poet din care e greu de citat, întrucât întregul poemse constituie într-un corp compact. Impresia e că, în fapt,poemul este alcătuit din mai multe hai-ku-uri alipite, nu înafara unui anume sadism auctorial la adresa lectoruluileneş. Dimpotrivă, lectorul avizat recompune balade: „se prăbuşesc nisipuri peste nisipuri catedrale peste catedrale apostolul – paznic trezeşte oraşul dogmatic arte poetice visează discursuri viaţa asupra vieţii ar vrea să ştie pentru cine clipa e un mileniu al filei”.

Barbu CIOCULESCU

Alex. ŞTEFĂNESCU

P.S. Dar chiar să fie adevărat că: „măreţia orei/demult ne-a minţit?” B.C.

5Acolada nr. 1 ianuarie 2015

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

Pe cer

Spune-mi tucu glasul de searămările de ce încremenesc

iar eueu de cer sper încăsteaua să se arate în slăvimai vie când norul se

încruntăgata să-şi scoată armurade sub catifeaua luibleumarin

Dialogul de dimineaţă

Îmi încep ziua cu Platoncopacul din faţa ferestreiiluminatul meu înţeleptîmi şopteşte din clopoţeitransparenţine dăm bineţeşi el se înclină spre mineplecăciunile lui repetatemă fac să roşesc

o câte am deprins de la elşi reguli şi o sfântă răbdaredoar cum să-mi îndur bătrâneţeaîncă n-am învăţat

Norul căzut

Azi noapte din cerun nor a căzutzgomotul lui a dat un alt înţelesorelor coborâte în bernă

cuprinşi de somnvoi nu l-aţi putut auzidoar eu stam de veghelângă încremenita fereastră

cu braţele întinsea neputinţă ascultamcum se rupe tăcerea în mine

Faptele bune

Cât îmi atârnă pe umerifaptele bune pe care le-am gânditle-am făcutvinovată de-a nu recunoaştecadenţeleastupate de zgomotul ploiide pipăitul galben al friciicare se dă de gol prin cotloane

timpul mă duce departecu un dangăt de clopot amare o biserică pe care o visezuneori (mai des parcă înnopţi cu ninsoare)cupola ei auritănu-mi poate promite nimic

Uneori

Ce ştiţi voisălbăticia voastră – pădureîn labirintul vostruzac fantasmele nopţilor

şi eu pot înfrunzi asemenea vouănumai că ramurilemult mai blânde îmi suntle-a îmblânzit un soare de stepăcu speranţe în loc de surâsîn amiezile bune la suflet

ce ştiţi despre bucuriile scundetopite în cuvintele melemici împliniricu ochii minţii refuzându-şi

un adevărfărâme din veşnicia râvnitămărunte şi ele – oaspeţi seninila închipuitele mele ospeţeuneoridoar uneoridar îmi este destul

Aparenţe

Oraş străinpe geamuri apar ghemotoacelede luminădin necuprinsele felinareşi ele străinecineva urcă treptelepe scara apropiatăla uşa mea nu se opreştenu bateun bărbat o femeie – nu pot să ştiuînconjurată de o sumă de necunoscuteinfidele semnale

şi dintr-o datădor mi se facede ceva vag şi nedesluşitascultpaşii străini spre cer se îndreaptă

Fărâme de gesturi

Printre mobile adormitesomnoroase oglinzilaşi urme apaticefărâme de gesturidintr-un alt timpşi el ostenit de o îndelungatăpurtare

zorii îţi pun răcoare pe umerişi simţi că o vei purta liniştitpână la asfinţitul prielnicmâinilor tale timidece vor atinge în trecereo suită de licăririritmic stinse – aprinse

cu puţin norocele îţi vor zvântalacrima de pe obraz

Octombrie, noaptea

Am ajuns lângă ţărmul pustiucarnaţia lui decolorată e până la albabsenţi pescăruşii albaştriabsentă şi iarba-minune

salcia a apus într-o plecăciunefierbinte

ce mai speri tu cu trupul tăuostenitnoaptea mea de octombrielasă-ţi umbrele să vină la minecu un sărut le pot îmbuna

Hohot în noapte

Greu mai ţin pasulcu pendulele oarbeprecum o hoaţă noaptease strecoară prin geam

o întreb ce mai vrea de la mineîmi răspunde cu un hohotgrosruginitprelungit până departeîn Romanăstrăbate apoi bulevardulsfidând felinarele recicineva reclamă acumun rânjet cocoţat pe acoperişechiar în clipa de faţă

pe mobile acumîmi atârnă zdrenţe întunecaterămăşiţele nopţii

cândva voi compune din eleun portret

Violet

Ochii mei ţintescbuna orânduire a planetelornădăjduiesc cutezanţa să-mi fie iertatăpe înnoptat ele capătă netezimice se lipesc de şoaptele mele

cuget la drumul lorcătre meleaguri indefinibilecroite într-un alt fel de timpun timp ce locuieşte în mineun timp violetah, violet

Mariana Filimon

Şerban FOARŢĂ

LUCARNĂ

Serge Gainsbourg

** *

MereuÎn rutTe-am vrutDoar euDragostea meaChiar, vai,Când nu-Mai NUZiceaiDragostea mea

Atu-Ul tuL-aveaiŞi-l aiDragostea meaNu euAm fostPe postDe zeuDragostea mea

E-o ziDe-aprilFebrilLa ceasDe dragosteEi, şi?Căci nuEşti tuAceas-Tă dragoste

Pe lu-Me rostNu-i da-Că nuE dragosteDar tuAi fostCea ca-Re vruNedragoste

La Javanaise e dansu-n timpulCăruia ne vom fi iubitCi el sfârşindu-se subitNi s-a sfârşit şi nouătimpul

Acolada nr. 1 ianuarie 20156

;

(Continuare în pag. 22) C.D. ZELETIN

Perpessiciussau

Pentru ca frescasă nu se şteargă II

Îmi vine destul de greu săscriu despre simţămintele

lui Perpessicius faţă detânărul ce eram, întâideoarece se impune săvorbesc despre mine şiapoi pentru că trebuie s-

o fac în termeniencomiastici. Totuşi, voi

transcrie unele crâmpeie dinscrisorile pe care mi le-a

adresat, pentru sufletul meuadevărate pericope. Mă iubea mult. Urmărea debutul meuliterar şi suferea nevăzându-mi poeziile şi traducerile de poeziepublicate. La început ezita să le trimită revistelor: „Dacă ar fipe vremea când dirijam sau aveam un cuvânt hotărâtor înredacţia vreunei reviste, poeziile d-tale ar fi apărut sau rând perând sau în bloc şi ar fi marcat o zi festivă în calendarul literar(...). Când mă gândesc însă că s-ar putea să sufăr pentru versuriled-tale, văzându-le fie neînţelese, fie turnate în diferite cântaruri,prefer să mă opresc deocamdată” (23 noiembrie 1958). Dupăvreo doi ani le trimitea personal, fără succes, celor maiprestigioase reviste literare. Uneori i se asocia şi Tudor Vianu,în scrisori comune către redactorii şefi („Ni se pare, deci, căexecutăm o îndatorire literară recomandând lectura atentă şipublicarea lor într-un număr apropiat al revistei...” (27.1.1960,Tudor Vianu şi Perpessicius, către Ov.S. Crohmălniceanu).Rezultatele erau nule... E aproape de necrezut... Dedicaţiilepe cărţi mărturisesc părerile şi sentimentele pe carePerpessicius, de altfel ca şi Tudor Vianu, le avea pentru mine.Astfel, de Crăciunul anului 1961, îmi trimitea prin poştă laSanatoriul de Tuberculoză Osteoarticulară din Mangalia, undeeram medic, un exemplar din Scut şi targă (1926), întâiul săuvolum de poezii: „D-lui dr. C.Dimoftache Zeletin, acestexemplar: troglodit la înfăţişare, anacronic în interior – pecare-l ofer, în amurgul vieţii, poetului ce abia-i urcă treptele –cu o inimă, din păcate, la fel de îmbătrânită, de vreme ce totmai crede în poezie – şi numai în ea. Cu bune urări şi cu fiiascădragoste, Perpessicius, dec. 1961". La acelaşi Crăciun, mi-amai trimis la Mangalia şi volumul Alte menţiuni de istoriografieliterară şi folclor, 1957-1960: „Poetului dr. C.D. Zeletin, înamintirea agreabilelor noastre puţine taifasuri, cu urări deizbândă în cariera sa ştiinţifică, cu convingerea nezdruncinatăîn destinul poeziei sale. Cordial, Perpessicius, 21 dec. 1961". În acelaşi timp şi în acelaşi loc, Tudor Vianu îmi expediaJurnalul său cu inscripţia: „Lui C.D. Zeletin – în care amrecunoscut de mult un poet şi un prieten, T.Vianu”. Acelaşi,pe volumul Studii de literatură universală şi comparată, îmiscria: „Dr. C.D. Zeletin, în care iubesc şi admir deopotrivă peom şi poet, cu urarea de a rămâne la fel cu sine şi cubinecuvântări părinteşti, T.Vianu, 18.X. 1962". Urarea lui TudorVianu de a rămâne egal cu mine însumi mi-a amintit replica luiGoethe, Werde wer du bist, care s-ar traduce cu „Să devii ceeace eşti”. Eu i-am răspuns cu poezia Aequo animo, pe care i-amcitit-o acasă la el, pe Andrei Mureşanu. Era toamnă şi tocmaimă întorsesem de pe Muntele Roşu, unde mă tăvălisem înfrunzele sângerii scuturate de fagi la cel dintâi vânt autumnalmai aspru... În anul 1966, Editura Minerva scoate întâiul volum de Opereal lui Perpessicius; maestrul mi-l dăruieşte de Anul Nou, însoţitde următoarea inscripţie: „Domnului C.D. Zeletin, poetuloriginal şi tălmăcitorul deopotrivă de prestigios, omul de ştiinţăînaltă, doctorul de suflete şi colegul care mă onorează cuamiciţia sa, cordial, Perpessicius, ianuarie 1967". „Doctorul desuflete” primise destăinuirea multor păsuri grele ale celor treicare, astăzi, „s-au ascuns/ În lumina Celui Nepătruns” – cumspunea trubadurul din beznă, Nichifor Crainic... Pe Memorial de ziaristică, 1, târziu, Perpessicius îmi scria:„Domnului dr. C.D. Zeletin, cu aceeaşi sporită admiraţie pentrupoetul original şi pentru tălmăcitor, afectuos omagiu,Perpessicius, iunie 1970". În fine, volumele pe care mi le-adăruit cu dedicaţie sunt mai multe şi în cuvintele lor nu vădniciodată fatalele turnuri ale circumstanţei, ci inscripţia simplăa unei afecţiuni adânci. În primăvara anului 1955 a murit George Enescu în exilul luiparizian şi durerea mea a fost mare. Sufleteşte, eram oarecumpregătit, deoarece, în lipsa absolută de veşti din acea perioadăcumplită, se zvonise la un moment dat că a murit, ceea ce nuera adevărat. Această ştire falsă mi-a fost întărită de o fotografieexcepţională ce-mi parvenise de prin unele publicaţii, cred că

franceze, pe care o interpretasem greşit ca fiind o fotografiemortuară. În realitate, obiectivul fotografic îl surprinsesecântând Poema de Chausson; trăsăturile profilului nobil şi slăbitse ordonau în paralelă cu linia fermă a arcuşului. Cum privea,cu ochi mistuiţi şi închişi, dincolo de lumea aceasta, în timp cedegetele strânse pe corzi şi în vibrato păreau un elementfleurdelisé al unei racle iar arcuşul marginea sicriului, l-amcrezut într-adevăr mort. Îmi aduc aminte că am trimis, emoţionatşi fără întârziere, ştirea „morţii” lui Enescu şi fotografiabunicului meu – mare admirator al lui Enescu – în satul nostrudin Moldova. Oricum, imaginea aceasta mai de bătrâneţe aunui Enescu zeu poate ilustra în orice prilej puterea detransfigurare închisă în trăirea artei, putere ce împinge viaţapână la hotarele morţii. Ea se potriveşte unui vers al luiMichelangelo din sonetul 60, închinat frumuseţii lui TomassoCavalieri: „Chi’l vuol saper convien che prima mora” – „Cinevrea s-o înţeleagă trebuie să sufere mai întâi experienţamorţii...” La 5 mai 1955 însă artistul s-a stins într-adevăr... Am scrisîndată poezia Mâinile lui Enescu, al cărei manuscris a ajunsprin poetul G.G. Ursu la V. Voiculescu, prin N. Crevedia la C.Rădulescu-Motru, iar prin Ion Buzdugan la Perpessicius, pecare încă nu-l cunoşteam personal. La 28 iunie 1957,Perpessicius avea să-i scrie poetului Ion Buzdugan, vorbindu-idespre „ineditul şi perfecţiunea” poeziei, continuând în felulacesta: „...cine a putut să închidă în patru strofe numai unomagiu de atâta originalitate, ca acela din poezia Mâinile luiEnescu, are datoria să fie cât mai exigent cu sine. Totul eminunat în acest silogism poetizat. Şi condensarea şi imaginilesugestive, precum cea a ielelor plânse la izvor pentru că aufost înnebunite de-o scripcă vrăjită şi explicaţia din strofa finalăa integrării în armonia cerurilor...”. Transcrisă de G.G. Ursu,scrisoarea lui Perpessicius către Ion Buzdugan mi-a fost trimisă

la spitalul din Constanţa, unde îmi făceam practica de vară şi-nrăstimpuri lucram la un roman; eram student în anul V alFacultăţii de Medicină din Bucureşti şi trebuia să abandonezlucrul la roman şi să fac o întoarcere dureroasă către studiulintens şi rapid al câtorva sute de subiecte pentru concursul deinternat clinic, reluat intempestiv după o suspendare politicăde zece ani, în numele unei incompatibilităţi ce-ar exista întredemocraţie şi elitismul intelectual presupus de concursurileîn medicină... Îmi aduc aminte că recomandata lui G.G.Ursu,care m-a găsit după oarecari peripeţii, purta un timbru –coincidenţă admirabilă – cu efigia lui George Enescu. Scrisoareaconţinea însă şi câteva critici ferm formulate privitoare la altepoezii ale mele pe care i le trimisese Ion Buzdugan, aşa că nuera înecată, cum s-ar putea crede, în miere apologetică... Un anmai târziu, la 23 noiembrie 1958, Perpessicius îmi scria direct:„versurile ce mi-ai trimis, ca şi cele anterioare, printre careMâinile lui Enescu, atestă un poet stăpân pe tainele poezieişi, ceea ce-mi pare mai preţios ca toate, un poet cu bogată viaţăinterioară...”. Mâinile lui Enescu i-au prilejuit mai târziu luiPerpessicius un important comentariu: „Cum mă pregăteam ascrie, la puţine zile după comemorarea a zece ani de la moartealui George Enescu, despre C.D. Zeletin, traducătorul Sonetelorlui Michelangelo, gândul m-a dus, cu explicabilă spontaneitate,la un mic poem, simplu intitulat Mâinile lui Enescu, ce primeamcu ani în urmă, prin poştă (exact: prin poetul Ion Buzdugan, darnumele luptătorului basarabean nu putea fi evocat, n.n.), de laun tânăr medic şi poet despre care ştiam prea puţine lucruri.Poemul era într-adevăr minunat şi aducea, asemeni picăturii derouă reflectând discul solar, într-un spaţiu restrâns, unul dincele mai vibrante omagii marelui compozitor şi virtuoz de curând

Republică sau monarhie?Este uimitor ritmul

în care Lucian Boia îşi publicăscrierile. O asemenea avalanşăeditorială poate produceadmiraţie sau o îndreptăţităcircumspecţie. Nu este cazulcelei de-a doua situaţii, pentrucă fiecare carte nouă este uneveniment. Receptiv la pulsul

realităţii imediate (când instituţia republicii postcomunistepare din ce în ce mai compromisă, când statul nu maifuncţionează cum trebuie, iar corupţia şi politicianismul audevenit metehne cronice), autorul evaluează, în eseulSuveranii României. Monarhia o soluţie? (EdituraHumanitas, Bucureşti, 2014), posibilitatea alternativei. Dealtfel, problema s-a pus imediat după căderea lui Ceauşescu,prin restauraţie (comuniştii instalând republica, în 1947, prinuzurparea ordinii constituţionale existente). Aceastăeventualitate îl obligă pe istoric să alcătuiască un dosar almonarhiei, conţinând „funcţia regalităţii în opt decenii deistorie, ca şi profilul şi contribuţia fiecărui suveran în parte;«alungarea» monarhiei din memoria colectivă sub comunism;dificila recuperare postrevoluţionară; şi, în sfârşit, datele actualeale problemei” (Cuvânt înainte, p. 5). Lucian Boia invocăobligaţia unei ţinute morale a regimurilor politice, cu condiţia,desigur, să nu fie totalitare: „Orice regim politic îi educă sau îireeducă pe oameni în spiritul valorilor pe care le promovează.O comunitate are nevoie de valori şi de simboluri împărtăşite,iar elita conducătoare trebuie la rândul ei să-şi justificeexistenţa şi rolul asumat.” (pp. 9-10). Conducătorii sunt învestiţişi ca repere socioumane. Carol I avea însuşiri personaleremarcabile, reuşind rapid să se integreze. Desigur, a fostînsoţit şi de o mitologie propagandistică, dar „regalitatea nu s-a susţinut doar prin mitologie, ci, mai presus de orice, prinincontestabile înfăptuiri, în perioada celor mai mari împliniriale istoriei româneşti” (p. 11). Monarhia a devenit în acest felnatura firească de conducere a ţării. La sfârşitul comunismului,însă, fusese ştearsă din memorie. Această mutaţie, care s-apetrecut în două generaţii, a fost posibilă ca urmare apropagandei şi educaţiei de tip comunist, a răsturnării valorilor,a mediocraţiei, a egalizării, a manipulării populaţiei cu un nivelintelectual redus (în perioada interbelică, deşi se afirmase oelită eminentă, doar 10% din populaţie avea o cultură medie şinumai 1% urmase studii universitare). Biserica, în comunism afost obedientă faţă de Putere, neexprimând vreo atitudine,nici chiar la demolarea bisericilor. Ca urmare a clivajului faţă derealitatea interbelică, dar şi de cea europeană, „Sursa actualuluimodel democratic şi cultural instaurat de bine de rău nu mai eRomânia de «dinainte», ci Occidentul de astăzi [...] Pentru ceimai mulţi români, perioada interbelică şi, în genere, istoriaanterioară comunismului au trebuit să fie redescoperite şireînvăţate. Inclusiv ideea monarhiei” (p. 14).

Unul dintre mijloacele manipulării comuniste aconstat în mistificarea istoriei, mizându-se pe exacerbarea lupteide clasă. După ce au fost denigrate elitele, întreg aparatul de

stat, regii şi regalitatea, societatea de tip capitalist (recurgându-se la suprimarea sistematică a acestora), s-a trecut, la jumătateaanilor ’60, la supradimensionarea naţionalismului (protocronis),trecutul folosind ca termen de comparaţie pentru proiectareamăritului Conducător şi a înfăptuirilor comuniste. Faţă de regis-a practicat discreditarea, apoi, cu mai multă eficienţă,ştergerea din memoria colectivă. Scoaterea regilor din marileevenimente istorice la care au participat (Războiul deIndependenţă, actul de la 23 august 1944) ţinea de o operaţie(ideologică) de falsificare şi mutilare a adevărului. Un tabu l-aconstituit şi formarea României Mari. Când s-a dat drumulprimelor referiri la monarhie, totul a fost trecut prin grilaideologică, denaturându-se cu bună ştiinţă istoria, cu intenţiade a se reliefa vocaţia republicană, dintotdeauna, a românilor.

La 1866, statele europene (cu două excepţii) eraumonarhice. Pentru România, „soluţia principelui străin şi adinastiei a fost de departe cea mai bună alegere” (p. 21).Schimbarea discreţionară a domnitorilor, de către Înalta Poartă,care se obişnuia până la venirea lui Cuza, fusese factor dedezordine şi de discontinuitate, antrenând şi relele moravuri,iar opţiunea pentru o dinastie pământeană ar fi agravat conflictuldintre familiile boiereşti rivale şi dintre cele două provinciiistorice. Domnul străin oferea, de asemenea, o sporităîncredere europeană. Se miza şi pe faptul că un Hohenzollernnu avea cum să rămână vasal turcilor. Prestigiul României acrescut şi datorită condiţiei de înrudire a regilor, prin căsătorie,cu marile curţi monarhice europene. S-a adoptat o monarhieconstituţională, deşi regele avea prerogative sporite. Cu toatecă „regii României n-au semănat deloc unul cu altul” (p. 25),„regele întruchipează punctul fix al edificiului naţional” (p.26).

Carol I s-a confundat cu trebuinţele ţării şi s-a dedicatacestora. Din primele zile a început să înveţe româneşte şi săse familiarizeze cu istoria şi tradiţiile. Regina Elisabeta (CarmenSylva) a avut preocupări legate de folclorul şi de literaturaromână. Regele Ferdinand era timid şi studios, având o bunăcunoaştere a culturii şi istoriei româneşti. Regina Maria erasociabilă şi afectuoasă. Carol II era total naturalizat şi avea oaprofundată instrucţie privind cultura şi istoria ţării.Românitatea regilor nu poate fi pusă la îndoială, atâta timp câtau dovedit loialitate, identificându-se cu interesele şi culturaRomâniei, pe care au slujit-o cu devotament. Deşi s-au supusaceloraşi principii constituţionale, regii au fost diferiţi şi aufost percepuţi diferit.

Carol I, privit cu neîncredere la început, a ajuns săfie considerat soluţia providenţială pentru istoria României:„A adus cu el îndeosebi ceea ce lipsea cu desăvârşire însocietatea românească: ordinea, rigoarea, disciplina,punctualitatea, perseverenţa...” (p. 38). Regele s-a implicatdecisiv în politica externă, dovedind simţ pragmatic. În politicainternă a consolidat stabilitatea, civilizând jocul politic. Unmerit deosebit l-a avut în modernizarea ţării, realizând o reţeasistematică şi extinsă de căi ferate, întărind instituţiile publice,ridicând edificii impozante, sprijind învăţământul şi cultura.

Acolada nr. 1 ianuarie 2015 7

Teatrul înainte de toate (1) Dacă ar fi fost să se împlineascăpreviziunile mătuşii Eudoxia, ar fitrebuit să ajung actor de teatrusau prestidigitator sau iluzionistşi asta numai datorită modestelorscălâmbăieli pe care le-am comisodată în public cu prilejulsărbătoririi zilei onomastice amamei, când au sosit în casanoastră o sumedenie de prieteneşi neamuri apropiate sau maidepărtate. Ideea năstruşnică de a produceun spectacol mi-a venit în urma

lecturilor nedigerate consumate noaptea, în camera retrasă dela demisol, ferită de vigilenţa mamei, temătoare să nu-mi pierdminţile cu cărţi nepotrivite vârstei, unde îmi confecţionasemun ingenios laborator de alchimie; speram să fabric aur,bineînţeles. Dar evenimentul care a declanşat miraculoasele-mi resurse de bufonerie a fost sosirea în târg, într-o ploioasă zide primăvară, a faimosului Circ Medrano, care şi-a instalat cupolaimpresionantă în mahalaua papistaşă, numită aşa deoarece, dupătradiţie, în vremea lui Mihai Viteazul fusese spânzurată acolopentru preacurvie o tânără călugăriţă din cinul Carmelitelor. Spectacolele erau în prealabil anunţate de un alai format dintr-o fanfară cu alămurile ei nesăbuite, de fascinantul om pepicioroange, de comedianţi şi saltimbanci ce traversau oraşulpe Bulevardul Reîntregirii Neamului, apoi pe strada PrincipeleCarol, ca să se piardă pe uliţele insalubre ale Ţigăniei, alaiurmat de un convoi de gură-cască gălăgioşi, murdari şi veseli.Cum să rezişti, la doisprezece ani, unei tentaţii atât deademenitoare? Am reuşit, după umilitoare insistenţe, să-i înduplec pe bătrâniimei, care nu agreau reprezentaţiile destinate vulgului, să măînsoţească la două spectacole de gală (toate spectacolele CirculuiMedrano se numeau „de gală”). Îmi amintesc şi astăzi denumerele de iluzionism şi de hipnoză sau de dresurile de lei şielefanţi şi tigri, de acrobaţiile pe sârmă fără plasă de protecţiecare-mi tăiau realmente respiraţia, de matahala care rupea îndinţi un drug de fier şi-l arunca apoi spre spectatori pentru a ise verifica onestitatea şi de femeia îmbrăcată într-un tricoumulat pe corp ce dirija cu biciul herghelii de cai plimbateprimprejurul manejului duhnind a scârnă, în fine de măscărileîntristătoare ale clovnilor vopsiţi cu sulimanuri ce li seprelingeau dizgraţios pe faţă. E uşor de înţeles impactul exercitat asupra mea de exhibiţiileCircului Medrano. Cam la o lună după plecarea saltimbancilordin târg, când ultimele emoţii se stinseseră definitiv dinamintirea bravilor localnici, am hotărât că e momentul să-miîncerc norocul. Ocazia ideală a constituit-o petrecerea pe caremama o organiza în fiecare an de ziua onomastică. Gino, frate-meu mai mare, care-mi făcea compunerile la română şi îmiredacta scrisorile înflăcărate adresate unei fecioare cu codiţecu patru ani mai mare decât mine, a consimţit că un spectacolde divertisment e o iniţiativă lăudabilă şi opinia lui, trebuie s-o spun, conta în luarea unei hotărâri atât de importante. Ideea de a o coopta pe tante Eudoxia în stafful meu a fost onebunie. Mătuşa primise o educaţie selectă la mânăstireaUrsulinelor din Graz şi se întorsese în ţară cu vederi occidentale.Avea jour fixe, trăsură, vizitiu care împlinea şi funcţia de argat,o femme de chambre, bucătăreasă şi un scaun pluşat închiriat

Conservator, n-a făcut prea mult în zona rurală. Apreciindperioada lungă (aproape o jumătate de secol) de echilibru şicontinuitate, Lucian Boia conchide: „a fost epoca cea maibună pe care a cunoscut-o România în întreaga ei istorie” (p.42).

Ferdinand a căpătat aura Întregitorului. După unrege plin de fermitate, a urmat unul retras, preocupat maicurând de domeniul studiului, lipsit de autoritate şi deiniţiativă. Temperamentul său a dat prilejul prim-ministruluiIon I. C. Brătianu să-şi impună autoritatea. Deşi era la curentcu tot ceea ce se întâmpla, deşi avea un discernământ analiticremarcabil, regele suferea de un fel de inerţie, deimposibilitatea de a acţiona. Hotărârile le lua Brătianu, dintrecare cea mai importantă a fost intrarea României, în 1916, înPrimul Război, alături de Antanta, vizându-se alipireaTransilvaniei. Faptul că regele, punând, înainte de toate,interesele ţării pe care o conducea, a consimţit să lupteîmpotriva Germaniei, i-a atras renumele de cel Leal. S-aexonerat de datoria sa cu multă demnitate, iar realizările dintimpul său sunt incontestabile: Marea Unire, votul universal,reforma agrară. Temperamental, regina Maria a fost opusulregelui, plină de energie, tenace, cu personalitate,comunicativă, activă, altruistă. În timpul războiului a căpătatsupranumele de mamă a răniţilor. Maria s-a implicat direct înviaţa politică, suplinind lentoarea regelui, determinând deciziiimportante (chiar în defavoarea lui Brătianu), depunând multădiligenţă diplomatică. După moartea regelui şi după înlăturareade la tron a lui Carol II, deşi regenţa i s-ar fi cuvenit Mariei,prin intervenţiile lui Brătianu, s-a decis încoronarea minoruluiMihai. Murind, pe neaşteptate, şi Bratianu, naţional-ţărăniştiiobţin guvernarea, avându-l ca prim-ministru pe Iuliu Maniu. Seresimte, însă, lipsa autorităţii regale.

Despre Carol II, autorul afirmă că este regele „carea avut cele mai mari calităţi şi cele mai multe defecte” (p. 55).Moştenea trăsăturile mamei sale, regina Maria, fiind autoritarşi plin de energie. A dizolvat partidele, instaurând o formaţieunică, Frontul Renaşterii Naţionale. Perioada sa a fost definitădrept dictatură regală. A intrat într-un conflict sângeros culeginonarii. Fenomenul transformării climatului democratic,de după Primul Război Mondial, în regimuri dictatoriale sautotalitare s-a produs aproape în toată Europa. În pofida uneipolitici autoritare, România s-a modernizat în vremea lui CarolII: a crescut producţia industrială, satele s-au ridicat materialşi spiritual, a fost susţinută în mod special cultura. În timpulsău, România a pierdut importante teritorii. Carol II a fostconstrâns să-şi cedeze perogativele.

Deşi reprezenta mari speranţe, Mihai I a fost victimaistoriei pe care a parcurs-o: „Opusul perfect al tatălui său:rezervat, pe cât era acesta de teatral, prudent, calm, echilibratîn judecăţi, mai curând defensiv decât ofensiv… ar fi fost unexcelent rege de tip scandinav” (p. 65). Domnia sa a depins înbună măsură de capriciile tatălui său. După trei ani (cu regenţă),este înlăturat de Carol II, apoi, revine în 1940, în condiţiidramatice pentru ţară, când întreaga putere aparţinea luiAntonescu. Momentul său istoric, de mare răspundere, areloc la 23 august 1944. Dar lucrurile se precipită, regele nu maieste decât un figurant. Ţara fusese ocupată de sovietici iarputerea se afla în mâna comuniştilor. Este forţat să abdice, la30 decembrie 1947. Toate concesiile făcute comuniştilor aufost urmarea constrângerii şi ameninţării. Regele a trebuit săasiste neputincios la năruirea statului de drept. S-au falsificatalegerile, au fost interzise partidele istorice, au fost arestaţişi condamnaţi liderii acestora.

Deşi în perioada monarhiei România a făcut progreseremarcabile, decalajul faţă de Europa occidentală a rămas totuşimare: „Pentru a se occidentaliza până la capăt, i-ar fi trebuitvreo două-trei generaţii «normale». În schimbul lor, a avutparte de comunism şi de o dereglare şi mai gravă, şi mai greude îndepărtat”. (p. 78). Întrebându-se despre viabilitateamonarhiilor, azi, şi despre raportul dintre monarhie şidemocraţie: „Monarhia reprezintă, mai bine decât oricare altăinstituţie, suveranitatea, permanenţa şi coeziunea statului şicomunităţii” (p. 82).

După căderea comunismului, s-a pus problema(neoficializată) a menţinerii republicii sau a revenirii lamonarhie. Datorită lipsei de informaţie şi de cultură politică,procentul ar fi fost net în defavoarea susţinătorilor monarhiei.A existat şi opoziţia încrâncenată a lui Ion Iliescu. „Dintr-oînţelegere cu totul rudimentară a actului politic”, acesta arespins brutal întoarcerea şi recunoaşterea cetăţeniei românea regelui (s-a întâmplat abia în 1997). Revenit, regale Mihai s-a angajat în misiuni diplomatice pentru aderarea ţării la NATOşi pentru intrarea în Uniunea Europeană. În 1996, fiica sa ceamare, principesa Margareta, s-a căsătorit cu actorul Radu Duda.Alteţele au impulsionat imaginea Casei Regale, implicându-seîn diverse acţiuni. Prezenţa monarhiei a intrat, azi, într-uncurs firesc.

Din sondaje, se vede că opţiunile pentru monarhiefluctuează în funcţie de proasta guvernare şi de deteriorareaimaginii clasei politice şi a preşedinţiei. Disoluţia ţării sedatorează, în primul rând, coalizării politicului şi economicului,recurgându-se la cele mai abjecte mijloace de spoliere a

avutului naţional. Care este situaţia actuală: „Monarhia erespectată, însă împinsă la locul ei, pe care nimeni nu i-l maicontestă, adică în istorie” (p. 96). Recent, s-a propus alternativaprinţului Charles al Marii Britanii, tot mai ataşat de România.Dar, susţine istoricul, „Problema crucială a României nu stă,aşadar, în alegerea între monarhie şi republică, ci într-o primenireradicală a ţării şi a societăţii” (p. 102). Soluţia pe care o propuneeste una ştiută: occidentalizarea României.

Cartea lui Lucian Boia, lipsită de pedanterie, accesibilăîn toate privinţele (am spune, uşor populară), nu se dispenseazăde o atitudine serioasă, responsabilă, făcând o analiză flexibilă,cât mai neutră, a istoriei monarhiei româneşti, evaluând şanseleei în contextul realităţii de azi. Lectura este cu totul agreabilă,autorul nefiind lipsit de spirit anecdotic (subiectul este destulde generos), nici de umor (uneori, transformat în fină ironie).

pe un an în strana bisericii Sf. Grigorie Decapolitul. Puiuţule,mi-a spus, în treburile astea e important să-i dai auditoriuluiexact ce îşi doreşte. Cred că aş putea să te ajut în treaba asta.Tante Eudoxia fusese măritată cu un metteur en scene, Joseph,franţuz de fel, pe care n-am avut prilejul să-l cunosc fiindcă lascurtă vreme de la căsătorie a dispărut cu o balerină a teatruluiSavoy din Capitală. La noi în casă, evenimentele mai importante şi petrecerilese consumau de regulă în salon, o încăpere somptuoasă, cuferestre largi ce răspundeau spre Bulevardul ReîntregiriiNeamului, cu mobilă de imitaţie Empire, o pianină Hoffmanncumpărată direct de la Viena de bunică-mea, la începutulsecolului, covoare scumpe şi perdele imprimate cu îngeraşivoioşi şi durdulii. Să faci dintr-un salon o sală de spectacole nue o treabă lesnicioasă, cu atât mai mult cu cât nu eram persoanacea mai potrivită pentru aranjamente de interior şi numai graţietantei Eudoxia, al cărei fler artistic era învederat, şi a lui Gyuri,ordonanţa tatei, om harnic, priceput la toate, cu care măînţelegeam prin semne, pentru că nu ştia o iotă româneşte, amreuşit să improvizez un fel de scenă montată între pianină şi onegresă goală din abanos adusă de tata în urma unei misiuni înAbisinia. Gyuri avea un simţ nativ pentru frumos, cânta la flaut (modest)şi la un soi de ţiteră manufacturieră şi se pricepea să facăsărmăluţe în foi de viţă piperate, stropite cu smântână, multmai gustoase decât îi reuşeau Parascăi, bucătăreasa tanteiEudoxia. Când i s-a împlinit sorocul să se elibereze din armatăi-am dus dorul. Era singurul om din casă, şi nu numai din casă,care-mi purta respect şi care mi se adresa cu domnu Titi. Cucoanele care urmau să vină la celebrarea zilei onomasticea mamei se numărau din rândul prietenelor şi rubedeniilorapropiate, persoane între două vârste, venerabile, o parte dintreele văduve în urma războiului din Răsărit, ce parcă se încăpăţânasă nu se mai încheie niciodată, persoane care debarcau în faţacasei noastre din trăsuri de piaţă sau taximetre, nişte Fordurivechi de dinaintea marii crize. Pe o bună parte dintre ele, careo vizitau mai des pe mama, le cunoşteam destul de bine, intrauîn casă cu un soi de afectare calculată şi în momentul cânddădeau cu ochii de capul de mistreţ din vestibul vânat de tataîn munţii Făgăraşului emiteau făţarnice scânceli de spaimă saude mirare. Venea la rând tradiţionalul ritual al pupăturilor, ţoc-ţoc pe amândoi obrajii, de la care orice sustragere era exclusă,urmat de exclamaţii admirative de felul ce mare ai crescut sauparcă ieri, alaltăieri mergeai de-a buşilea, după care cucoaneleerau conduse în salon, luau loc pe canapelele pluşate sau pefotolii şi începeau partidele de bârfă, grupate în bisericuţedupă vârstă, afinităţi sau grade de rudenie, în aşteptareaspectacolului de varietăţi, cum se numea programul redactatde mine şi caligrafiat de mama cu scrisul ei cursiv, pedant, depremiantă, deprins prin pensioanele de domnişoare pe undeînvăţase. Sosirea cuconetului îmi da fiori, aveam ceea ce se numeştetrac, e şi normal când ştii că vei evolua în faţa soţiilor sauvăduvelor atâtor bărbaţi de vază ai oraşului, îmbrăcate în rochiisobre, lungi până la gleznă, cu guler de dantelă albă sau en-coeruri pudice şi pălării de fetru confecţionate după reviste demodă franţuzeşti de domnul Kaufmann (cine nu-l cunoştea pedomnul Kaufmann, care învăţase meserie la casa Donatelli dinMilano?) şi încărcate cu brăţări de aur şi inele garnisite cupietre preţioase şi pandantive şi coliere grele. Cu acestauditoriu aveam să mă confrunt preţ de o oră, cât socoteam căo să dureze panorama. Realitatea e că minimalizasem aportul pe care mătuşa Eudoxia(Doxi în intimitate) l-ar fi putut aduce în reuşita reprezentaţieimele de prestidigitaţie şi iluzionism. Avea idei şi iniţiativepreluate de la meteoricul ei soţ, ce nu-mi trecuseră prin capnici mie, nici lui Gino. Bătrâna ne-a învăţat că o scenă destinatăreprezentaţiilor, fie ele de divertisment, trebuie să aibă o cortinăşi că aceasta are nevoie de o fantă minusculă prin care săsupraveghem ce se petrece în sală. Nici n-ai idee, spunea mătuşa,ce importantă e această indiscretă deschidere spre dispoziţiaşi palpitul celor de dincolo de rampă, mai ales pentru nişteştrengari şi şmecheraşi ca voi. Am mai primit de la mătuşă-meaşi alte sfaturi la fel de înţelepte şi utile. Odinioară trebuie să fifost frumoasă. Sub rochia de tafta de un albastru funerar, pepiepţii căreia se odihnea un crucifix masiv de aur petrecut înjurul gâtului înalt, încă semeţ dar devorat de riduri, puteamjura că se ascunde un drăcuşor cu patru coarne.

Constantin MATEESCU Paul ARETZU

Acolada nr. 1 ianuarie 20158

Scriitori şi teme

Hortensia Papadat-Bengescu: Poemele în proză.Incidenţe europene

E. Lovinescu a văzutşi a scris, tangenţial,despre întâlnirile aleatoriisau prin diferenţiere alescriitoarei noastre dinprima fază lirică-subiectivă.De romantism sau deAnna de Noailles şi de altescriitoare „feministe” maidegrabă se desparte. Nue sentimentalismulvaporos şi exploziasenzorială, cisensibilitatea vibrantă,bogăţia de impresii şi, maiales, spiritul analitic.

Interesul pentru cunoaşterea sentimentelor „până laaderenţele lor ultime” e mai curând unul „bărbătesc” de osinceritate dusă până la cinism faţă de fenomenul sufletesc şiîn special faţă de feminitate. Diferenţa specifică: fuziunealirismului cu spiritul analitic. Scrie E. Lovinescu: „Ferment dedizolvare a acţiunii împinsă la exces, analiza zdruncină chiarliberul joc al activităţii emoţionale. Din moment ce sunt fixate,raţionate şi analizate, frica, ura, iubirea, de pildă, îşi scad dinenergia forţelor oarbe. Cu toate acestea, Stendhal, cel dintâi,a dovedit posibilitatea intensificării acţiunii sentimentului prinobservaţie, adică tocmai ce ar fi trebuit s-o paralizeze. Scriitoareanoastră e şi ea una din rasa stendhaliană a analiştilor, ce-şimăresc viaţa sentimentală prin colaboraţia analizei. Rar, şi lanoi unic, fenomenul constituie o originalitate. Lirismul nurămâne în faza simplei exaltări, nu e numai extaz şi imprecaţie,nu exprimă numai revoltă sau adoraţie, nu e o forţă elementarăşi inconştientă” (subl. C. T.) (1). „Din rasa stendhaliană” şi înliteratura noastră – „originalitate”! Reamintim că G. Călinescu,în Istoria Literaturii din 1941, după ce decide „perimarea opereiprime” a Hortensiei Papadat-Bengescu şi face o descrieredefavorabilă literaturii feminine, îi remarcă, „pe linia evolutivăa scriitoarei”, „vigoarea păgână a senzualităţii”, care uneoriduce la „un sentiment panic dannunzian” (2).

Eroina din poemul în proză Marea se cutremură senzualde asprimea copacilor, de izbitura valurilor şi de căldura nisipuluide pe plajă: „Am ieşit din apă ameţită de loviturile ei… şi nu m-am îmbrăcat, m-am aşternut pe nisip în plin soare… cu faţaascunsă în el. Am întins trupul să-l rup, şi am simţit că încordareaasta mă odihneşte; de hainele mele ude, fierbinţeala nisipuluis-a prins ca un veşmânt de foc!” Senzaţiile proprii duc cătrepercepţia vitalistă a lumii, care vine din relaţia cu un fondcognitiv. La fel, dansul, limbaj dincolo de cuvânt, ţine tot deinstinctul vital aspirând la suprimarea dualităţii lumii. De fapt,pentru a redescoperi unitatea originară. „Definiţia” autoarei:„Dansul e poezia mişcării, e supremul poem al vieţii, fiindcămai mult decât cântecul, e o manifestare a Ei… ceea ce nucuvântează, ceea ce nu cugetă, ci numai trăieşte”.Tot, înrealitate, pe criteriile nietzscheene ale dionisiacului şiapolinicului (3). Dar totdeauna marea şi-a arătat artiştilorambivalenţele, înainte de toate, de la simbolistica energieivitale, la imaginea morţii; fecunditatea solară, dar îşi conţine şicurenţii întunecaţi ai subconştientului. Aşa cum se întâmplăcu mallarméana „briză marină” căreia inima i se închină (4), oricu melancolia peisajului maritim străbătut de o corabie fabuloasăla Rimbaud (5), ori cu „cimitirul marin” al lui Valéry, simbol alsacralităţii, pe de o parte, şi al nefiinţei-neantului, pe de altăparte (6). De pe acum (intensificat în romanele de mai târziu)se infiltrează în literatura Hortensiei Papadat-Bengescu o „boalăciudată”, cum spune ea: „Nimic nu mă uimea, nimic nu măîncânta, nimic nu îmi era asemănător cu bogăţia asta minunatăa pulsului existenţial, care bate cântarea sublimă a vieţii noastre,şi nimic nu-mi era mai neînţeles, mai neapropiat, mai respingătorca moartea, ca distrugerea, ca nimicirea, cu taina trupului ceîngheaţă (…). E de crezut că eroina din Marea citise Laudelelui D’Annunzio, romanul aceluiaşi, Triumful morţii, dar şiElegiile romane, pentru că ea, eroina-autoare fără nume,meditează livresc: „Da! Bocitoarele antice, vaietele de mahala,au înţelesul lor: tot ce am suprimat ca netrebnic…

Procesiuni de fete cu flori, ospeţe şi jocuri drept cult alcelor plecaţi – viaţă în amintirea nevieţii!... În arhivele prăfuite,unde pe hârtii stau scrise uitatele rituri. Legendele, miturile,superstiţiile… tot ce am aruncat. Acolo, sub haina deasă asimbolului, stă tot ce ne e omeneşte permis să cunoaştem dinnecunoscut, şi încă să trăim”.

Lumea antichităţii se proiectează când în viziuni muzicalesau umbroase, când arcadice sau barbare. E, cum se ştie, o

tradiţie comună multor spirite, de la Goethe la Hugo şiEminescu, de la Moréas, Régnier şi Pierre Loys laHofmannsthal şi Kavafis (7). Pe autorul Odei (în metru antic)scriitoarea noastră îl are cel mai aproape de sufletul ei şi deintelecualitatea-morală care, am mai spus, i s-au format înultimul pătrar al secolului al XIX-lea şi s-au cristalizat în primulpătrar al secolului XX.

Jocul visului şi contemplativul se întrunesc, în regimoximoronic, de regulă, cu pierderea de vis în jocul beţiei. Sauobsesia pentru frumosul perceput senzitiv ca, de exemplu, înMoarte la Veneţia de Thomas Mann, poemul cu galeria lui deimagini care se contopesc într-un fluid de senzaţii şi cu dublasimbolistică: viaţa şi moartea (8). La „prima” Hortensia Papadat-Bengescu, ipostaza poematic-analitică, marea „mărgineşte caun lac de argint Veneţia adormită”. Legenda spune de iubireaVenerei cu valul, personificat într-un pescar de origine veneţiană,Gildo, care aduce cu el în barcă „statua minunată a Venereimarine, din marmură albă”. Dusă pe ţărm, într-un loc undestâncile închid astfel apele că nu poate ancora nimeni, Venera„culcată cu faţa spre zările mării sta singură cu stăpânul ei,care o iubea brutal ca şi cum ar fi fost femeie şi sclavă”. E„exaltarea păgână cu aspecte de narcisism”, care i-a impresionatpe E. Lovinescu şi G. Călinescu, ca în poeziile ei franţuzeşti,Chanson noire, Poème barbare, şi de ce nu s-ar aminti în context,Byron („există ceva păgân în mine”), Alfred Loisy (Misterepăgâne), Francis Jammes, Coşbuc, Ion Pillat ?…Un sinucigaşdin prea multă dragoste de viaţă, grec de origine, frumos caAdonis şi îndrăgostit de sine ca Narcis, „Se iubea… Şi iubeaviaţa! Era păgân, avea cultul trupului lui şi se închina la zei:Orgoliu, Frumuseţe şi Amor”. Cine poate şti din ce „rătăcitoarescânteie” s-a născut cu două mii de ani prea târziu. Fanteziaestetizantă îl transferă în Roma măreaţă, unde tânărul efebpoate s-ar fi numit Mayrto : „Nu era un cugetător, era uninstrument minunat. Nu era un poet – era un poem (…), l-ar fieliberat într-o zi de saturnalii stăpânul lui – un patrician estet– căruia îi păruse însuşi Phoebus, când îngenunchease ca unzeu tânăr, să-i toarne în cupă vin de Chipru… Ar fi şezut amiezilecalde în for, prin mulţime, întins pe o lespede de marmură şiscriind versuri pe care i le vindea pe câteva scude un poetobscur, şi care celebrau pe Xantia, o sclavă tânără cu părulnegru…” etc.

Autoscopiile nu sunt prea departe de autoreferenţialitate.Deşi în prima fază a scrisului Hortensiei se resimt inevitabileşi nedefinite periple, emoţia şi intelectul tind să secontopească, senzaţiile şi imaginaţia caută profunzimea. Acumsenzaţiile rămân oarecum la suprafaţă, cu şanse reduse de arealiza poeticul, care să împlinească limbajul, „iluminarea,dăruirea”, totuşi realizează „o anumită atitudine spirituală” (9).De la senzaţie începe totul, afirmase însuşi Baudelaire: „Nici oopoziţie între senzaţie şi cunoaştere, care au şansa să seîntâlnească în profunzime”. La un moment dat, autoareascrisorilor-jurnal, care se consideră „din ţara fără margini, fărăcontururi, fără frontiere a sufletului”, îl invocă în treacăt peEdmond Rostand, care nu o va lăsa indiferentă pe autoarea deteatru Hortensia Papadat-Bengescu. Deocamdată, urmând parcăimboldul rimbaldian de a şti să cultivi sufletul, percepţia epatetic-interogativ-exclamativă: „O! Povara cuvintelor, pe tainelesufletului!”; „Legile sufletului cine le poate face? Cine poatecuteza?”; „Misterul fiecărui suflet. Ceea ce am fi vrut să fie…ceea ce ar fi trebuit să fie… ceea ce ar fi putut să fie!” Fiecaresuflet are un instrument muzical pe măsură, iar în cazuri desuprasensibilitate poartă în sine o orchestră, ca la Régnier,idealistul sufletelor complicate. La Cazinou, un neamţ „micslab şi urât”, cântă cu vioara „pasionat, smintit”, „cu foc, cuinspiraţie”, «îţi dă senzaţii» (…) Nu m-ar mira să aud că vreovenerabilă matroană sau vreo duduie romantică l-a răpit”. Şi,numaidecât, expozitiv: „Prestigiul talentului e totdeauna mare,şi nu fiecine ştie să despartă arta de artist”. De-acum încolo,muzica, fiind o componentă a structurii intime, tinde să devinălaitmotiv. Tudor Vianu, referindu-se încă din 1919 şi 1920 laApe adânci şi Lui Don Juan, în eternitate…, vorbeşte depoemele în proză, în care analizele „alternează cu revărsărilelirice”, pe linia „curentului intelectualist şi estet”. Tot acum,semnalează „analiza pătrunzătoare pe linia contribuţiei propriia scriitoarei” şi, mai mult decât orice, „dispoziţiunile” muzicale:„Dispoziţiunea e o stare vagă, difuză, aparţinând exclusivtimpului, şi ca urmare apropiată de inspiraţia şi emoţiuneamuzicală. Un suflu muzical străbate întreaga operă a d-nei H.P.-B.” (10). Principiul muzicalităţii defineşte o categorie de literaţidintre cei considerabili, prin felul inspiraţiei lor. E suficient săamintim metaforizarea muzicii, ca la Shakespeare, parnasieneleşi simbolistele acorduri, muzicalitatea eminesciană, afirmaţia

potrivit căreia singura artă dionisiacă este muzica, fără de care„viaţa ar fi o greşeală” (Nietzsche).

Despre „ideologia feminină – noua feminitate” s-a scrisfoarte mult şi cât priveşte literatura Hortensiei Papadat-Bengescu. Pentru că ea e dotată cu gustul ideilor abstracte şiscrie, în această primă etapă, „mai mult decât o proză de analiză;o ideologie pasională”, nu mai reţinem decât că acest mod„poetic” a fost numit „viril”. Emoţia intelectualizată, s-a spus,înseamnă adevărata artă. Caracterizarea ei cu vorbe prea marivrea să-i scoată în evidenţă deosebirea de literatura autoarelorde genul feminin de la noi şi chiar de prin alte părţi, cum ar fi,spre exemplu, Richarda Huch, Rosemonde Gérard, suedezaSelma Lagerlöf (Premiul Nobel, 1901), norvegiana SigridUndsef (Premiul Nobel, 1928).

Dar ce să mai spunem că înşişi scriitori ca Proust, HenryJammes, Camil Petrescu, Anton Holban etc. sunt consideraţică scriu, în general, o proză de natură „feminină”?

Constantin TRANDAFIR

Note1. E. Lovinescu, în Istoria literaturii române contemporane

(vol. II), Editura Minerva , Bucureşti 1973, pp. 246-241.2. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până

în prezent, (Ediţia a doua revăzută şi adăugită, ediţie Al.Piru),Editura Minerva, 1982, p. 728.

3. Nietzsche, poematic: „Marea este ca evantaiul unui păun,este păunul păunilor, din mătase şi argint”. Sau dansul, care nueste numai al măştilor, dar totdeauna ludic: „And those woseen dancing were thought to be insane bythos wo cauld nothear the music”. Şi în poemul bengescian: „Dansezi! Ce plăcute dansul… E pentru mine una din cele mai mari plăceri alevieţii (…) Dansul de acum… al nostru!.. Dar dansurile sacre! Săfii o baiaderă într-un templu unde drept coloane au crescutcopaci seculari şi crengile lor boltesc învelitoarea ; să fii unidol cu chip straniu, un colţ de faţă palidă, într-o carapace deaur şi rubine; să faci mişcările consacrate ale riturilormisterioase, pe care zadarnic le priveşti, cărora, ca să le poţiînţelege sensul adânc, trebuie să-ţi fi trecut ritmul lor în sângede două mii de ani. Să fii o preoteasă pe un altar păgân, cu paşiuşori, cu vălul pe faţă, pentru ca minunata lumină a chipului sănu ademenească ochiul de la graţia mişcărilor… (Toate citatele,fără a mai face trimiteri speciale, din Hortensia Papadat-Bengescu, Opere I, Editura Minerva, Bucureşti, 1972).

4. „Dulcea beţie prin care / mă-ndeamnă astfel să salut”.5. „De-atunci mă scald într-una în Marea (lactescentă), ca-

ntr-un Poem de astăzi pătruns şi devorând azurul verde”.6. „Da! Mare vastă în delir şi luptă, / Tu piele de panteră,

mantă ruptă / De mii şi mii de sori, ca-ntr-un măcel / Tu, hidră,de albastra-ţi carne beată, / Ce-ţi muşti întruna coada scânteiată/ Într-un tumult cu liniştea la fel” (trad . Ştefan Aug. Doinaş).

7. Două declaraţii serios-amuzante. Stefan George: „Meinfeurig Blut sich regt, mein romanischer Hauch”, T.S. Eliot:„Anglia este o ţară latină şi nu trebuie să ne procurăm latinitateanoastră din Franţa”. Cât despre Eminescu, încă de la începutMaiorescu apreciază la poet, pe lângă farmecul limbajului şiconcepţia „înaltă”, „iubirea şi înţelegerea artei antice” (Direcţianouă în poezia şi proza română (1872), în Critice Editura pentruLiteratură, Bucureşti, 1967). V. şi Eminescu şi clasicismul greco-latin, Ed. Junimea, Iaşi, 1982).

8. Reamintire. „Frumos loc v-aţi ales, domnule! Veneţia!Ce minunat oraş! Ce irezistibilă atracţie pentru omul cult! Ceistorie şi ce plăceri oferă!” Dar Veneţia, bântuită de holeră, îiarată reversul: „Pe stradă domnea un zăduf de nesuferit. Aerulera atât de greoi şi de încărcat, încât duhorile ce ieşeau dincase, din prăvălii, din birturile populare, aburii de ulei, norii deparfumuri şi atâtea altele se amestecau într-o pâclă groasă,apăsătoare, care nu voia cu nici un chip să se depărteze” (Moartela Veneţia, E. P. L., Buc., 1965, trad. de Lazăr Iliescu şi Al.Philippide).Filoanele poemului-nuvelă sunt Platon şi Nietzsche.Personajul Gustav von Aschenbach este artistul invadat depulsiunile subconştientului, iar Tadzio reprezintă arhetipulapolinic al sinelui.

9. Jean-Pierre Richard, Senzaţie şi profunzime, EdituraUnivers, Buc., 1974). Mikel Dufrenne, Inspiraţie şi imaginaţie,în Poeticul, Editura Univers, Buc, 1971, cuvânt înainte şitraducere de Ion Pascadi.

10. Tudor Vianu, O ideologie feminină – Noua feminitate,în Sburătorul, an I, nr. 3, 1919; [Sfinxul] în Sburătorul, an II, 16oct., 1920.

Acolada nr. 1 ianuarie 2015 9

ZIGZAGURIJurnal din

anii ’90 (XXI)

Aritmetica vieţiiPuţine texte mă

îndeamnă mai mult labilanţuri ca această paginădin Eseurile lui Emerson:

„Pentru tot ceea cese dă, se ia ceva. Societateadobîndeşte arte noi şipierde instincte vechi […]Omul civilizat a făcuttrăsura, dar a pierdut uzulpicioarelor. Se sprijină încîrje, dar îi lipseşte sprijinul

muşchilor. Are un ceasornic admirabil din Geneva, înschimb nu are iscusinţa de a cunoaşte ora după soare.Omul străzii are un almanah nautic din Greenwich şi nucunoaşte nici o stea pe cer, găsind în almanah aceastăinformaţie, dacă are nevoie. Nu observă solstiţiul, nucunoaşte nici echinocţiul iar întregul calendar strălucitoral anului e fără cadran în mintea lui. Notiţele îi slăbescmemoria, bibliotecile îi supraîncarcă spiritul, societăţilede asigurare măresc numărul accidentelor şi e o întrebaredacă maşinăria nu-l stînjeneşte, dacă n-am pierdut ooarecare energie prin cultură, o oarecare vigoare de virtuteprimitivă printr-un creştinism îndrăgit de instituţii şi forme”(p. 76-77, traducere de Wally Alexandrescu).

Uneori fac propria mea aritmetică, de plusuri şiminusuri, începînd cu copilăria. În ea am fost iubit, protejat,scutit de anumite treburi, iar asta mi-a diminuat vitalitateaşi îndrăznelile comparativ cu cei de vîrsta mea. Liceulmilitar mi-a oferit condiţii materiale dintre cele mai bunepentru epoca respectivă, dar m-a privat de libertatea pecare o aveau colegii din liceele civile, creîndu-mi nostalgiiireductibile. (Am să descriu cîndva tristeţea duminicilorfără învoire în oraş.) Şcoala militară, cu rigori şi mai mari,m-a făcut să oscilez între bucuriile solidarităţii de grup şimelancoliile însinguratului de tip romantic (atunci amdevenit „diarist”). Ca student, viaţa de cămin m-a pus laadăpost de unele griji administrative, însă m-a lipsit deintimitatea studiului aprofundat şi a legăturilorsentimentale. Facultatea m-a introdus pînă la gît în„filologicale” şi mi-a şters complet din minte calculelelogaritmice şi datele tehnice ale tunului antiaerian de 100de milimetri. După terminarea ei mi s-a dat un post depreparator universitar, dar într-un oraş fără posibilităţilecapitalei culturale în care mă formasem şi fără personalităţide înalt nivel, loc periculos pentru un tînăr, întrucît (dacăn-aş fi fost obişnuit cu autocenzura) m-aş fi putut îmbolnăvide sindromul Gulliver. Pe orice plan cîştigurile au alternatcu pierderile. O funcţie de conducere primită la 30 de ani,de pildă, m-a deviat de la oficiul de cronicar, m-a „scos dinmînă” şi m-a uzat, tocmai cînd simţeam că m-am maturizatstilistic. Iluzia că, literar, ulterior, pierderile s-ar puteatransforma în cîştiguri s-a dovedit fragilă. Anumitediscontinuităţi nu le-am recuperat nici azi. La fel camedicamentele, care adesea au efecte adverse, şibeneficiile sociale au consecinţe negative. Vrem-nu vrem,raportul rămîne mereu cel formulat de eseistul american:„pentru tot ceea ce se dă, se ia ceva”.

Postul esteticUn tînăr confrate basarabean se declara trist,

pentru că e nevoit să postească estetic citind cărţile unorautori care fac caz de trecutul lor nefericit, de martirajullor. O asemenea suferinţă am zilnic şi eu, care nu-s cel maipretenţios dintre recenzenţii literari, deşi, spre deosebirede colegul meu de peste Prut sînt încă avid de literatura cusubstanţă politică. În ceea ce mă priveşte, senzaţia de postestetic mi-o dă nu numai lipsa unei capodopere – pe carede altfel nici n-o aştept curînd –, ci şi lectura presei. Sîntdintre cei ce cred că un editorial scris cu o peniţă subţiresau un entrefilet îţi pot procura, ca şi o poezie ori o nuvelă,reale satisfacţii estetice şi te pot face invidios pe autoriilor. Contrar aşteptărilor, doar puţine din articolele pe carele citesc mi se par lucrate pînă la nuanţă, sugestive dincolode întîmplarea pe care o relatează, individualizate prinscriitură, într-un singur cuvînt „frumoase”. Postul estetic,aşa cum îl resimt eu, provine apoi – oricît ar putea să mireo asemenea constatare – din noua uniformitate ce pare săse fi instalat într-o mare parte a peisajului nostru publicistic.Nu de mult, de pildă, numeroase reviste şi ziare au publicatarticole elogioase despre Nae Ionescu, la centenarulacestuia. Exagerările erau într-un fel previzibile.Surprinzător a fost însă faptul că, deşi există pluripartidism,

opera faimosului filozof şi eseist n-a fost comentată dinmultiple unghiuri, sub toate aspectele, de la acela aloriginalităţii ideilor la acela al stilului. Şi mai mult frapeazăabsenţa unei diversităţi reale la capitolul traduceri. Zinoviev,Havel, Kundera, Soljeniţîn (cel dinainte de 1970) au figurataproape peste tot. Aş putea afirma chiar că s-a abuzat denumele lor. În acelaşi timp au fost ignorate alte nume ale„disidenţei” şi „exilului”. Nu-mi amintesc să fi văzut undevavreo traducere din Vladimir Bucovski (Cette lancinantedouleur de la liberté) sau din Anatoli Rîbakov (CopiiiArbatului). Atît ca povestitor, cît şi ca teoretician literar,Vladimir Şalamov este aproape necunoscut cititoruluiromân, deşi ar merita. Boală veche, sîntem înclinaţi sătransformăm totul într-o modă, şi să banalizăm, astfel,involuntar, importanţa operelor şi ideilor puse în circulaţie.Ne lipseşte răbdarea reconstrucţiei echilibrate, metodice.Parţialitatea îmi înnegreşte şi mai mult postul estetic. Într-o asemenea stare de spirit, zilele trecute am comis oimpoliteţe cînd, protocolar, în cadrul unui colocviu, unpedagog din R.S.S. Moldovenească ne-a făcut celor de faţăurarea de „succes în perestroika sau cum se zice la dv”, sămă îndoiesc că urarea sa bine simţită va prinde, întrucît,din cauza uniformităţii de care vorbeam mai sus, publiculnostru ştie mai multe despre „katastroikă” decît despre„perestroikă”. Din păcate, ceea ce pare un simplu joc decuvinte e o realitate. Evident, problema e de a îndepărtaprejudecăţile care ne împiedică să percepem ambelefenomene şi de a ieşi cît mai repede din acest post care neanemiază. Ca şi indivizii, pentru a fi sănătoase, societăţileau nevoie de o hrană intelectuală substanţială şi variată.

„Există calitate...”Într-un interviu din Curierul Românesc, „revistă a

românilor de pretutindeni” (nr. 11-12/iunie 1992), profesorulGeorge Emil Palade, laureat al Premiului Nobel, susţine că„avem o diasporă importantă”. Interesîndu-se cîţi românisînt cadre universitare în America, „a găsit peste 100”, „dela muzică la matematică, ştiinţele naturale, cercetare etc.”„Diaspora română – apreciază savantul – indică limpede căexistă calitate în poporul român”. Şi potenţialul uman romândin ţară e foarte bun, dar – observă el – „infrastructurasocială pentru realizarea acestui potenţial e slabă.Cercetarea şi învăţămîntul au încă un drum de parcurspînă la repunerea lor în stare de funcţionare”. „Trebuiefăcut un efort susţinut, atît pentru recuperarea timpuluipierdut, cît şi pentru atingerea progresului”.

O scrisoareDe unde să încep? Poate de la regula pe care de azi

am s-o respect, de a-ţi scrie în fiecare duminică. Astaînseamnă 52 de scrisori pe an. Voi recupera astfel tăcereade pînă acum. De fapt n-a fost chiar tăcere. A „vorbit” A. şipentru mine, numai că nu prea ştiu ce. Niciodată nu mălasă să văd ce-ţi scrie. Discreţia merge pînă acolo încît,dacă întîmplător intru în camera în care-şi compune epistolacătre tine, mă ţine la distanţă. Bineînţeles, rîd de aceastăprecauţie, dar mă retrag fără a-i tulbura cîtuşi de puţinintimitatea confesiunii. Bănuiesc că motivul ce-o determinăsă procedeze astfel e amploarea descrierii propriilor stăride nelinişte şi de dor. E mai bine aşa: vei avea două punctede vedere asupra multora dintre subiecte – fie de familie,fie generale.

Ca să ştii ce e în „ţărişoară”, ţi-am promis că o sămă refer mai des şi mai mult la acestea din urmă, acum laalegeri. La fel de obositoare ca Olimpiada sau CampionatulEuropean de Fotbal (zilnic cîteva ore de transmisiunitelevizate), campania electorală a însemnat, pe lîngă afişe,mitinguri etc., o defilare de lideri şi partide: şase candidaţila preşedinţie şi 101 partide. Ţărăniştii (care domină înConvenţie) ne-au îndemnat să votăm cheia înscrisă într-uncerc, Frontul Salvării Naţionale un trandafir, FrontulDemocrat al Salvării Naţionale trei trandafiri, liberalii osăgeată, Partidul Republican plicul, România Mare vulturulcruciat, Partidul Unităţii Naţionale o „vatră românească”,Noul Partid Liberal cocoşul, Partidul Socialist al Munciisoarele, Partida Romilor asul, alţi ţigani roata ş.a.m.d. „Binev-am găsit, bine mă vedeţi!”, ne-a salutat într-o seară, „depe sticlă”, un tuciuriu, iar altul – ca să ne bage-n boală cît eel de cult – ne-a spus şi ne-a repetat că e „european”cîndascultă „Bolero” de Ravel şi „mondial” cînd ascultă„Simfonia a IX-a” de Beethoven. Ţiganiada e actuală pînăla literă. Nu ştiu dacă ai auzit, dar romii noştri au un rege(Ioan Cioabă) şi un împărat (Rădulescu), nerecunoscuţi derepublicanii etniei, care, sensibili la caricatură, se consideră,o dată în plus, „marginalizaţi”! Ţiganii (ce-i al lor e al lor) aufost amuzanţi, au dat „culoare” dezbaterilor, în schimb alţii,români, nişte rable oxidate de vreme, figuri vinete deranchiună, au fost penibili: reprezentanţii Partidului

Naţional Ţărănesc (fără Creştin-Democrat), cei aiPartidului Liberal Monarhist. A defilat şi o cohortă departide neparlamentare, care vor rămîne aşa pînă lasfîrşitul veacurilor, creaţii (avortate) ale unor veleitariimposibili. Pe scurt, multe mumii, mulţi epigoni, multăplevuşcă. Toţi au promis prosperitate, protecţie socială,„morală”, într-un cuvînt „schimbare”. Bietul român trebuiasă aibă o ureche foarte fină pentru a distinge mesajul celbun. I-am privit ca la teatru, curios şi amuzat. N-am avutsimpatie totală pentru nici unul. Am regretat absenţa luiNicolae Manolescu de la cursa prezidenţială, nu pentru căar fi politicianul pe care mi-l doresc, ci pentru că în prezenţalui ar fi ieşit şi mai clară în evidenţă mediocritatea unuiGheorghe Funar, al treilea în clasamentul final, şi a altora.Am să te şochez, poate, dar trebuie să-ţi spun cu toatăsinceritatea că mie nu mi-a plăcut Emil Constantinescu,„rectorul rectorilor din România”, un tip ce lasă impresiacă-i în deficit de vitalitate, o marionetă cu ţăcălie sau –comparaţie mai avantajoasă – un funcţionar spălăcit. Nute amărî degeaba că n-a reuşit. L-am observat atent: cei ceau investit în el n-au văzut bine. A greşit de zeci de ori. Şi –crede-mă – nici aşa-zisa Opoziţie (zic „aşa-zisa” pentru că-i trist, dar adevărat – nu-i solidă) n-a meritat un scor maibun.

Pe plan local, lucrurile stau şi mai rău. Iată unexemplu. Primul pe lista Convenţiei a fost un domn Corniţă,învăţător pensionar, un ţărănist de arhivă, pe care l-amvăzut şi l-am auzit o singură dată, anul trecut. Mi s-a părutmai opac decît cei mai încuiaţi activişti ai P.C.R. „Un votschimbă tot!”, avertizau cei cu “Cheia”. „Schimbă pedracu’!”, îţi venea să replici cînd dădeai de Corniţă.Asemenea figuri îndepărtează publicul de politică. Şi sîntdestui. Critic vorbind, nici o listă nu rezistă unei analizeserioase. Din toate abia s-ar putea alcătui una mai acatării.

Un singur scriitor de la noi s-a băgat în politică:Ovidiu Genaru, pentru un post de deputat FDSN. Dinrîndurile „dăscălimii” au vrut mai mulţi: Jean Ciută, PetreCiobanu, Grigore Codrescu. Aceştia sînt, ca să zic aşa,dintre cei mai onorabili. În rest, te-apucă rîsu’-plînsu’:veleitari, ranchiunoşi sau „plecaţi cu sorcova”, cazul unuiaZaharia care şi-a făcut campanie cu „Canalul Marea Neagră-Marea Baltică”!

Criza de „oameni (cu adevărat) noi” e vizibilă atît lacentru, cît şi în teritoriu.

Mă întorc la ceea ce ştiu că te contrariază: eşecullui Emil Constantinescu: profesor universitar (făcut camîn pripă), rector etc. În politică nu patalamalele decidsuccesul. Mai sînt şi unele „inefabile” care-l determină.Un tip fără „carismă”, Emil Constantinescu mi s-a părut –repet – exterior rolului în care a fost distribuit, şi chiarjenant. Într-o seară, de pildă, a venit cu o „Scrisoare cătrebadea Grigore” de un sentimentalism rînced, insuportabil.Crede ce vrei despre mine, dar – categoric! – ideea mea ecă nu ştie să lupte şi nu ştie, la o adică, nici să piardă.

Următoarea apreciere – cu care de altminteri închei– o să te surprindă. În cele trei runde de dezbateri întreprezidenţiabili, prestaţia cea mai consistentă a avut-oMircea Druc, un ins aplicat, care însă „n-a ieşit”, căci lumeanu-i pregătită să voteze un basarabean, adică pe cinevacare „vine de la ruşi”.

Înaintea startuluiM-am angajat să ţin, în Ateneu , o „cronică

măruntă”. S.A. şi-o imaginează ca pe un mers pe stradă cusaluturi ceremonioase pentru unii şi cu priviri piezişe şiîncruntări pentru alţii. Nu va fi deloc aşa. Să nu-şi facăiluzii: nu va vedea niciodată de la mine nici note servile,nici note planificat ostile. Iar strategia mea nu va fi una de„Te văd, ca să mă vezi” sau „Remarcă-mă tu, ca să teremarc şi eu” ori, şi mai pe scurt, do ut des. Cronica va fimăruntă numai prin laconism, dar va fi normală prinatitudini. Voi puncta ceea ce e interesant, fie că aparţinecuiva din partea locului, fie de departe. Poate mai curînd şimai des de departe, la care privirea cititorului obişnuit nuajunge. De altfel, prima ambiţie a cronicii mele e de ainforma divers. Vreau să ating cît mai multe chestiuni, şicît mai surprinzătoare, să le caracterizez rapid şi sigur.Pornesc cu încredere. Sînt antrenat pentru asta încă dindeceniile trecute, cînd am redactat „revista revistelor”.De-ajuns însă cu acest „preambul”, care nu-i decît pentrumine, simplu exerciţiu de pregătire morală înaintea unuidrum care nu ştiu dacă va fi lung sau scurt (a fost scurt –n.m. 2015).

Constantin CĂLIN

Acolada nr. 1 ianuarie 201510

Interviul Acoladei: LIVIU IOAN STOICIU

D r a g ăLiviu Ioan, lasdreapta mea săcurgă pur şisimplu, la începutde an, spre câtevaposibile porţi alemărturisirii. Cevoi afla după ce levom deschide?Îmi voi reamintice spuneai într-o

proză mai veche („Undeva la Sud-est. Într-unu-s doi”): scriind,„ai putea scăpa de amintire”. Cum să încep? În urmă cu câţivaani, intram în lumea teribilă a Cantonului 248... înconjurat delupi. A fost atât de intensă pagina aceea, că nu mă pot întoarcedeocamdată la ea. Şi nici nu voi relua temele tale „războinice”,din ultimele interviuri. Aşa că… M-a pus pe gânduri, chiarzilele astea, o fotografie a ta pe care nu o ştiam: un chip curat,luminat de părul bogat, la Focşani, în zilele lui decembrie ’89.Participanţii de atunci spun ca ai fost singurul disident autenticdin Vrancea. În acelaşi an, ţi-ai pus semnătura pe o scrisoareadresată de câţiva scriitori importanţi postului de Radio Europaliberă. Cum îţi apare azi acel „Crăciun astral”, care a schimbatnu doar biografia, dar şi drumul literaturii tale?

Fotografia pomenită e realizată la biroul de…„preşedinte de judeţ”, la Revoluţie (fost birou al primei-secretare a fostului Comitet judeţean PCR Vrancea, NiculinaMoraru, fugită în munţi), nu ştiu de cine. Tocmai fuseseminstalat de revoluţionari pe 22 decembrie 1989 în „Casa Albă”din Focşani, primisem oficial legitimaţie de şef suprem pestejudeţ (inclusiv al armatei din Vrancea), de membru alParlamentului Provizoriu şi al Guvernului de atunci (veneammereu la Bucureşti cu maşina fostei prim-secretare, pe care n-o oprea niciodată nimeni în trafic, deşi erau filtre; poliţia, fostamiliţie, cunoştea maşinile „şefilor”). N-am stat decât trei luniîn funcţia „revoluţionară”, înţelegând că nu mai am nici o scăparedacă intru în sistem (sistemul corupe, nu puterea publică – laputere vin şi oameni de caracter, dar cei din sistem îi corup, cuorice preţ; nu se poate face nimic, numai reintroducereamonarhiei constituţionale ar îngropa acest sistem republicantotalmente corupt, instituit de bolşevici şi comunişti, în care„dosarul de cadre” de tip securist ţine în şah puterea publică,chiar dacă ea e dată prin votul liber, democrat, al populaţiei, laurne). N-am fost niciodată membru al vreunui partid, îmi placelibertatea de mişcare. Atunci când CFSN s-a transformat înpartid, am plecat din fruntea judeţului Vrancea, deşi nu mi-acerut nimeni să intru în FSN (de altfel, la primele alegerilibere din mai 1990 am fost pus primul pe lista FSN, caindependent, am refuzat să particip; dacă nu refuzam, probabilmă perpetuam până azi parlamentar, în lumea politică şi profitamde dedesubturile „lumii bune”). Nu am acceptat nici să devinrevoluţionar profesionist, cu carnet, indemnizaţii şi avantajede tot felul. Mi-am ratat conştient şi de această dată cariera,„ascensiunea socială”, am dat cu piciorul „binelui public”(rudele, de altfel, au fost teribil de dezamăgite că m-am retrasdin funcţiile înalte). Am preferat să vin în „lumea mea”, literară(e adevărat, nici ea nu e tocmai ideală; ales redactor-şef înfebruarie 1990, în lipsă, la un nou săptămânal literar al USR,Contrapunct, dăruit optzeciştilor, mi-am dat demisia după niciun an, descoperind complicităţi, găşti, făţărnicie, rea-credinţăcolegială, evaziune literară, opţiuni politice adverse; am preferatsă rămân un muritor de rând, să stau în banca mea, m-amtransferat la revista Viaţa Românească în 1991, redactor fărăpretenţii; până să vin aici, eu n-am mai lucrat în medii literare,Revoluţia m-a prins bibliotecar la Biblioteca Judeţeană dinFocşani; din păcate, săptămânalul Contrapunct a fost distrus înurmătorii ani din interior, de aceiaşi optzecişti care se credeauburicul pământului, începând cu Hanibal Stănciulescu, dispărutîntre timp cu totul din peisajul literaturii române). O schimbarede destin? Ce schimbare – destinul m-a luat pe sus din PiaţaUnirii din Focşani (unde venisem cu o mare de manifestanţi depe platforma industrială a oraşului pe 22; îmi cunoşteau„disidenţa” de la Radio Europa Liberă) şi m-a pus „preşedintede judeţ”, cu perspective de mărire publică de invidiat, şi eum-am opus lui: am venit în lumea literară, la Bucureşti (părăsindFocşaniul) şi… am tot decăzut (nu numai la nivel de salariu),mai exact m-am întors la condiţia mea precară de „scriitor”. Amreacţionat însă natural, conform conştiinţei de „om simplu”,care ţine la integritatea morală creştină. În faţa propriilor ochisunt împăcat, accept că „atât mi s-a dat”, n-are rost să-mi maibat capul. Mi-ar fi plăcut în lumea noastră să fiu „altfel”perceput, cărţile mele să aibă destin (adică să aibă şi cititori,nu numai cronici, să zicem), numele meu să fie cunoscut de„marele public”. Nu fac faţă epocii, în lumea literară prezenţamea enervează, mi se contestă poziţia câştigată.

Câte schimbări de accent poate suferi în cazul tăuacest eveniment trăit până la ultimele lui consecinţe?Neîmpăcaţi fiind că nu vom afla adevărul.

Mă aşteptam să fiu sacrificat simbolic la Revoluţie, s-a tas cu gloanţe adevărate şi la Focşani, în draci şi după execuţialui Ceauşescu (armata a încercat să ţină sub control populaţia,sub teroare). M-am simţit folosit la Revoluţie (eram doarsingurul disident din judeţ, cum spuneţi, nu?), pus în frunteajudeţului. A funcţionat un scenariu al legitimării celor ce aupreluat puterea la Bucureşti la Revoluţie (Iliescu şi FSN, careau avut grijă să conserve sistemul de tip securist), disidenţiidin întreaga ţară au fost scoşi în faţă atunci… Practic, erampregătit să mor, aveam în minte isprava „revoluţionarilor de la1848”, de ce să nu fiu împuşcat de revoluţionarii din 1989?Trecusem cu bine de ordinul secret de a fi lichidat fizic desecuriştii lui Ceauşescu (eu trebuia să fiu aruncat din tren desecurişti de la Bucureşti, m-a salvat un securist vrâncean, carenu m-a lăsat să urc în tren, la Focşani, voiam să merg să semnezun protest iniţiat de Stelian Tănase, deşi aveam domiciliuobligatoriu; oricum, eram pe o listă neagră la nivel naţional acelor ce trebuiau să dispară, fie şi în accidente întâmplătoare,dacă nu venea Revoluţia), un mort în plus la Revoluţie, lafinalul anului 1989, n-ar fi însemnat nimic. Adevărul e că Moscovaa ţinut să-l alunge pe Ceauşescu, nu să dea jos comunismul îndecembrie 1989, dar populaţia ieşită în stradă i-a stricat jocul –deşi tot o formă de guvernământ comunist a fost şi ce a urmatimediat, „neocomunism perestroikist”, comunism de piaţă,asigurând înşelător libertatea de expresie… Dacă nu s-ar fiprăbuşit comunismul şi n-ar fi dispărut URSS în 1991, nu ştiudacă România îşi putea permite luxul să renunţe de tot lacomunismul reformat. În acele condiţii nu s-a reuşit impunereaPunctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, să fie înlăturaţifoştii tovarăşi cu funcţii (activişti PCR şi securişti), şi nici pânăazi n-a fost votată o lege a lustraţiei (care, conform normelorCurţii Constituţionale, ar încălca… drepturile omului; încondiţiile în care până şi în Bulgaria, în cadrul aceleiaşi UE, s-a votat o lege a lustraţiei). Din nefericire s-au păstrat înstructurile statului, imoral, „acoperiţii”, sistemul a promovatcopiii „de încredere” ai celor compromişi de comunism(compromişi care nu s-au dat deoparte, au intrat în umbră şi aupus mâna pe finanţe şi economie, făcând caz de privatizări), auintrat în funcţiune comisioanele de milioane de dolari şi vindereape nimic a resurselor strategice taman Occidentului, în numelepropăşirii României în NATO şi UE, şi s-a ales praful, Româniae un fel de colonie fără viitor, stoarsă de capitalismul democrat;românii activi, familişti îndeosebi, sunt sclavi în ţările membreUE, muncind „la liber”, disperaţi să câştige un ban cu care să-şi cumpere o maşină la mâna a doua şi să-şi ridice o casă în ţară(unde locurile de muncă s-au împuţinat dramatic şi unde salariule o bătaie de joc, de azi pe mâine).

Şi dacă mergem şi mai departe, care au fost cauzeleratate, care – necunoscutele forme ale manipulării? Cine aufost profitorii, dar visătorii, învinşii adică?

După 25 de ani de la Revoluţie, cu un Parlament alesliber, în care majoritarul FSN e aflat şi azi şi la putere, laguvernare, şi în opoziţie (tip PSD şi PDL, dar nu numai, înscriseîn „internaţionale” politice europene care le dau nas), în acelaşitimp, reformat din mers, cu garda întinerită (nu mai pun lasocoteală că moştenitorul PCR, FSN, a infiltrat toate celelaltepartide, istorice sau nu, cu denumiri schimbate), la ce să teaştepţi? Azi toată lumea e de acord că idealurile minime deprosperitate au fost compromise de clasa politică (şantajată desistem, uşor de corupt), de proastă calitate şi de preşedinţiide ţară lipsiţi de clarviziune, n-am avut noroc nici măcar de unom politic providenţial. România continuă să aibă un nivel detrai ruşinos (alte ţări din fostul lagăr comunist, eliberate tot în1989, sunt de invidiat, s-au sincronizat rapid cu democraţiileoccidentale, crescând nivelul de trai semnificativ; insist penivelul de trai, fiindcă el arată care e „starea naţiunii”,dependentă de politicile pragmatice ale guvernanţilor). Cinesunt profitorii sărăciei din România? Cei care au acumulat avericolosale, profitând de „tranziţia” de la comunism lapostcapitalism, de legislaţia permisivă, de hotărârile de guvern„cu adresă”, de intimidările Occidentului, care a pus mâna pesectoarele-cheie ale României. Suntem manipulaţi tot timpul,nu întâmplător avem cele mai numeroase servicii secrete (carese calcă pe picioare) în cadrul UE, ni se distrage atenţia de latot ce e cu adevărat important: nivelul de trai…

În anii din urmă te-ai lăsat robit de „un dor almuntelui”, din care nu lipsesc iniţierile, un anumit fel deexperienţe care duc spre zone nevăzute, iniţiatice. Fără săvulgarizez, găsesc asemenea pagini şi în romanul tău cald încă,„Vrăjmaş”, la care voi reveni. Un fel de iniţiere e şi poezia, ospun paginile din „Substanţe interzise”, cartea anului 2012. Peunde ai călătorit, printre ce vârfuri montane, acolo undesfârşeşte o lume, alta se deschide...?

Am „dorul de munte” în sânge (poate fiindcă m-amnăscut la 4 kilometri de Piatra Neamţ, într-un canton CFR, în19 februarie 1950, când tata era unul dintre ceferiştii careconstruiau calea ferată spre Bicaz). După ce am plecat de lacasa părintească din Adjud (din câmpiile în care Trotuşul sevarsă în Siret) şi după ce am terminat armata (plecat voluntar,la 18 ani, în anul în care au intrat trupele sovietice în

Cehoslovacia, în semn de protest), rămas de capul meu, amvenit la munte, la Bălan (la mină de cupru), în judeţul Harghita,să mă răzbun… Intuitiv, întâlnesc pe munte ceea ce „străbunii”găseau în religia sau în miturile lor – zei şi zeiţe de toatemărimile, pe vârfuri, în „palate de cleştar” (adică de cristal;ştiţi proprietăţile paranormale ale cristalului), sau profeţi, detipul lui Zalmoxis (ei nu pot avea clarviziune decât atunci cândstau cu capul în nouri). În definitiv, celebrul munte Olimp, la2.917 de metri (care a pus baza civilizaţiei antichităţii, prinlegende) este cu nici 400 de metri mai înalt decât un vârf(Moldovanu, 2.544 de metri) din Făgăraş! Sau decât VârfulOmu (2.514 metri) din Bucegi, urcat de mine de nu mai ştiucâte ori. E exemplar că tu reţii modelul de iniţiere intuitiv,vorbind de călătoria mea pe munte, chiar aşa stau lucrurile, îmicaut pe munte nu atât limitele fizice, cât cele „spirituale”, dacăpot să spun aşa. Nu e un cult, las lucrurile să curgă de la sine(în romanul „Vrăjmaş” dau de gol limitele unui asemeneademers; la fel în poezie, în volumul „Substanţe interzise” punla cale aranjamente dintre două lumi). Caut să mă îmbunătăţescsufleteşte prin propriul efort (intelectual, nu fizic; deşi nu e deneglijat nici acest aspect, fizic), fără să forţez, urcând muntelecât mai sus, până la capăt, să am de unde să cobor (coborâşulface parte din acelaşi experiment meditativ), nu? Când spun căurc până la capăt, înseamnă că pot să ajung la graniţa cu cealaltălume, invizibilă… Cel mai adesea nu mă aleg decât cu oboseală(simt că mă „descentrez”), dar ştiu că subconştientulacumulează – şi că într-o zi îmi va da de gol câştigurile„duhovniceşti”. Altfel, a fost de neuitat un drum de iniţierefăcut să descopăr cinci puncte de încărcare cu energie de laUnivers în Bucegi (sugerate de cartea unui maestru Reiki), l-am făcut cu prozatoarea Doina Popa!

În ultimul număr din Argeş, dai câteva chei deînţelegere a romanului tău „Vrăjmaş”, după lansarea de laGaudeamus, în noiembrie trecut. Vorbeşti chiar de anumiteinfluenţe, le zic eu telepatice, cu prozatori iluştri precumPamuk, Murakami, Houellebecq... Ai transferat câte ceva dinviaţa trăită în personajul cărţii, Iordache? Până unde poatemerge autorul constrâns dar şi eliberat prin ficţiune?

„Eu sunt personajul, cum altfel?” Mulţumesc pentruavizare, eşti admirabil de implicată în viaţa scriitorilor cărora leiei, cu atâta generozitate, interviu (am citit şi alte interviuristrălucitoare pe care le-ai făcut cu scriitori, istoria literară nupoate decât să-ţi rămână datoare). Autorul eliberat prin ficţiune,întrebi, până unde poate merge – şi eu aş putea să răspund căautorul e eliberat fără limită de ficţiune. Dar nu e destul, existăşi în ficţiune acea „frână transcendentală”, care nu te lasă sătreci „dincolo”. Ficţiunea e credibilă numai dacă are un alt gende realitate în ea decât aceea dată tuturor. Invenţiile SF nuintră în discuţie. „Dincolo” găseşti această realitate originală,dar nu poţi să ai acces la ea decât dacă apelezi la surse care-ţipun creierul la încercare (de la a te droga la a avea pusee declarviziune şi puteri senzoriale ieşite din comun). E greu să-ţiiluminezi mintea, să funcţionezi în regim inspirat (inspirat deo forţă a naturii, fie ea şi de pe altă lume; de exemplu, printelepatia unui mort din familie; în acest fel mortul ar învia; e obazaconie, dar cred că orice e posibil, necunoscând lucruriesenţiale despre această lume; profetul Nostradamus atrăgeaatenţia de acum 450 de ani că în 2015 oamenii ar putea săcomunice telepatic, în particular, cu animalele lor de companie,şi că vom vorbi toţi o aceeaşi limbă – chiar dacă nu-şi poateimagina nimeni cum, probabil tot prin telepatie).

Te simţi comod în graniţele literaturii de frontieră.Şi ea are un alt sens faţă de ce se scria în urmă cu 50 de ani. Setraduc multe titluri la noi, uneori cu o viteză uluitoare desincronizare. Ce mai înseamnă astăzi „frontiera”?

Există o literatură de frontieră perfect adaptatăgustului public (al cititorului profesionist), apropo de traduceri.Vorbim de o dispariţie a frontierei dintre genurile literare.Deja literatura de frontieră e un alt gen. Observ că la noi s-auspecializat edituri pe un asemenea gen de literatură, de tipNemira, Rao, All, Curtea Veche… Altfel, de când poezia a devenitepică şi poate fi confundată cu fragmente de proză, s-a datsemnalul că a apărut o literatură de frontieră. Dacă autorulconsideră că e poezie ce a scris în versuri epice, rămâne poezie.La fel jurnalul şi memorialistica, pot fi considerate pagini deproză, e greu să faci o demarcaţie, o dată ce autorul insistă peaspectul literar al celor redate. Scriitorul alege să scrie literaturăde frontieră, nu e nimic de comentat, trebuie să i se respectevaloarea. A apărut şi romanul eseistic… Nu e nimic bătut încuie în creaţia literară. Fireşte, editurile mai mari de la noi(Polirom-Cartea Românească în principal, dar şi Humanitas şiParalela 45), promovează şi literatura de frontieră, au colecţiidistincte în acest sens (cititorii cumpără pe colecţii). Eu măsimt atât de liber la masa de scris, că nu ţin cont de genuri, leamestec fără vreun complex. Scrisul meu curge de la sine…scriind cum scriu, literatură de frontieră. Din păcate numelemeu „nu vinde”, oricât de original aş fi, nu interesez (numelelui Mircea Cărtărescu, de exemplu, „vinde” în prostie orice

;

În faţa propriilor ochi sunt împăcat... Atâta mi s-a dat"

Acolada nr. 1 ianuarie 2015 11

Interviu realizat de

Lucia NEGOIŢĂ

Călătorie în Creta lui Kazantzakis�(2)Retrăind

întreg ciclule v o l u ţ i e iumane în mo-numentala saOdissee, ma-rele cretan a-tinge misterulluminii su-fletului ome-nesc, deschi-de ochiul in-terior devenitprivirea cre-tană, viziunea

sa asupra lumii trece dincolo de limitele impuse omului,recuperând insuficienţa umană printr-o speranţă mult mai înaltă,care îşi găseşte izvorul în modelul unei vieţi ascendente propusede Grecia antică. Lăsându-se devorat de flacăra lăuntrică, pecare o preface în Verb, autorul se identifică cu Odiseu, însoţindu-l în marea călătorie:

„Priveam marea cretană, valurile care se ridicauvictorioase, străluceau o clipă în soare şi se grăbeau să dispară,pierzându-se peste pietricelele de pe plajă. Simţeam că sângelemeu urma acelaşi ritm, pornind de la inimă şi răspândindu-sepână în vârful degetelor şi până la rădăcina fiecărui fir de păr,deveneam o mare, o călătorie fără sfârşit, plină de aventuriîndepărtate, un poem mândru şi disperat, navigând pe corăbiinegre, pe corăbii roşii, peste abis. Şi deasupra poemului sevedea o beretă de corăbier, de sub care ieşeau o frunte aspră şiarsă de soare, doi ochi negri şi o gură cu buzele crăpate desare, iar mai jos, două labe mari şi bătătorite care ţineau cârma.”1

Voiajul în tovărăşia lui Odiseu, urmărind „pasărea albastră cugheare roşii” s-a sfârşit, lumea reală a devenit ireală, suspendatăîn cer, ca un nor care se reflectă în apă, imaginea fiind poatecea mai complexă şi mai delicată viziune a morţii:„Într-o seară, a venit şi s-a încolăcit la prova un om, îmbrăcat canoi, în piei de vulpe, cu o căciulă albastră, ţuguiată, cu pomponroşu, avea barba albă ca neaua, iar faţa, pieptul, braţele şicoapsele erau brăzdate de cicatrici; se uita la noi şi ne zâmbeacu blândeţe – era Caron. Am înţeles că ne apropiam de sfârşitulcălătoriei.Am scos un suspin şi ne-am întins pe puntea corăbiei, amînchis ochii şi, ce să vezi? Mai sus de continentele şi de mărilestrăbătute, de oamenii întâlniţi, de femeile pe care le-amsărutat, mai sus de pământ, de apă, de foc şi de trup, se vedeao altă corabie de nori, iar continentele, mările şi oamenii eraufăcuţi din fire de mătase care ieşeau din măruntaiele noastre...Şi mult mai sus, în ultimul strat al cerului, corabia de nori s-arisipit, firele de mătase s-au topit, imaginea lumii a dispărut şin-a mai rămas decât un soare negru, mut, orb şi imobil, mainegru decât întunericul. „Poate să fie Dumnezeu, cine ştie,poate că este Dumnezeu...” Am încercat să-l salutăm, dar nune puteam ridica braţele.”2

Coborând de pe colina-bastion, cuvintele oraculare mă însoţescca o ploaie răcoroasă, viziunea coerentă kazantzakiană, mi separe o indicibilă victorie: Invizibilul pătrunde toate lucrurile,urcând fără încetare, liber.„Întâlnirea” dintre autor şi eroul său este o pagină memorabilăîn Raport către El Greco:-„A fost o călătorie plăcută, am spus eu, atingând cu emoţiegenunchiul însoţitorului meu; acum am ajuns.- Am ajuns? a zis el surprins. Ce vrea să zică: am ajuns?- Eu ştiu. Va să zică: acum plecăm.- Da, acum plecăm. Fără corabie, fără mare, fără trup.- Liberi.- Eliberaţi de libertate. Dincolo.- Dincolo? Unde? Mintea mea nu poate să priceapă.- Dincolo de libertate, dragul meu însoţitor. Curaj!-Mi-e teamă, nu pot să te urmez. Puterile mă lasă; mai încolonu pot merge.- Nu-i nimic, tată! Ţi-ai făcut datoria: ai dat viaţă unui fiu maimare decât tine. Tu rămâi aici ca o geamandură pe mare. Dareu voi merge mai departe.S-a ridicat, şi-a strâns centura, privea în depărtare, în noapte. Ostea a vărsat o lacrimă pe obrazul nopţii. Un vânt venea dinsprepământ, în marea tăcere valurile nechezau ca nişte bidivii înaşteptare. El mi-a întins mâna.- Pleci? Am strigat eu, ca şi cum propriul meu suflet ar fi plecat.Aplecându-se, m-a sărutat pe umărul drept, pe umărul stâng,pe amândoi ochii. Buzele lui m-au acoperit cu sare. A zâmbit.Glasul lui suna blând... Rămâi cu bine!M-am înfricoşat. Mi se părea ca ultimele cuvinte veneau dedeparte, de foarte departe, de pe celălalt mal. Am sărit înpicioare şi am căutat bâjbâind în noapte. Nimeni.”3

VARVARI. La „Muzeul Nikos Kazantzakis” din satul Varvari,sunt aşteptată de nepoata marelui scriitor, Titika Saklambanis,care mă îmbrăţişează afectuos, luându-mi mâna dreaptă, apoimâna stângă, apropiindu-le de obrajii săi. Ne simţim ca douăsurori, miracolul s-a produs... Umbra lui Nikos ne însoţeşte

gen de literatură). M-am resemnat cu situaţia mea, demarginalizat şi în lumea cititorilor.

Dacă revenim la literatura de azi, care prozatori, carepoeţi te interesează? Cât contează talentul, ingeniozitatea,succesul la public, la critica literară?

Eu sunt un cititor de poezie şi proză fără prejudecăţiestetice, care şi-a format gustul în funcţie de ceea ce a lecturatşi i-a lăsat o bună impresie (mă pun în pielea criticilor noştriimpresionişti). „Îmi plac” şi clasicii şi modernii, neomoderniişi avangardiştii şi textualiştii sau postmoderniştii, nu ţin contde generaţii sau ierarhii (care dau de gol clanuri). De succes lapublic se pot lăuda prea puţini dintre scriitorii contemporani,cei care au ştiut să-şi vândă pielea, au avut în spate o susţinerea unor profesionişti (editurile ţin loc de agenţi literari pentrucei răsfăţaţi de soartă) şi sunt ingenioşi, cum spui, simpatizaţipublic (e o politică literară bine pusă la punct, inclusiv în lumeacriticii literare). Nu e greu de înţeles că sunt alţii mai talentaţidecât scriitorii de succes de azi. La noi, la români, e dificilăenumerarea unor scriitori de succes „aflaţi în viaţă” (cărora li s-au dedicat cărţi întregi de cronici laudative), fiindcă după moarteei dispar efectiv din atenţie, n-au posteritate. La fel se întâmplăşi cu scriitorii cărora toată viaţa li s-a repetat că sunt scriitorimari şi, după ce mor, sunt şterşi din memoria literaturii române.Ce rost are să-i arăt cu degetul şi eu pe cei ce mă interesează?Personal, continui să mă mir că avangardiştii (sau modul lor dea scrie, poeţi şi prozatori care exploatează în exclusivitateinconştientul şi pun în mişcare resorturile incoerente alesufletului) sunt în continuare minimalizaţi, ignoraţi de istoriileliterare autohtone – deşi sunt singurii scriitori români care auintrat, cât de cât, în literatura universală şi sunt revalorizaţi înstrăinătate, traduşi, daţi drept excepţie a identităţii noastre.

Ai apărut, Liviu Ioan, într-o antologie în limba engleză,datorată în mare măsură anglistei Lidia Vianu, cu titlul „Bornin Romania”. Cum te vezi aşa, născut în Romania, în pragulîmplinirii unei vârste a împăcatei maturităţi. A altora, poate...Dar a ta?

Ce frumoasă surpriză cu antologia „Născut înRomânia”, tradusă în engleză „la prima mână” de o studentăde excepţie a Lidiei Vianu (Lidia Vianu a propus aceastăantologie, îi mulţumesc şi pe această cale; editura domnieisale, MTTLC.ro are milioane de cititori din întreaga lume),Ioana Buşe, şi definitivată de poeta americană, mutată la Londra,Leah Fritz, care mi-a scris o grămadă de mesaje să-i explicexact ce înseamnă o sintagmă sau un cuvânt al meu dintr-unvers, n-am mai pomenit o asemenea curiozitate şi scrupulozitatelingvistică. Îmi pare rău că nu a apărut această antologie deversuri şi în format de hârtie, să mă mândresc şi în faţa celor cenu stau pe internet. Altfel, cum mă mai văd „în pragul împliniriiunei vârste a împăcatei maturităţi”. Sincer, mă văd totneîmpăcat, nemulţumit de mine însumi, de limitele mele, fărănici o şansă să trec peste umbra mea. După ce mor, nu va maiconta dacă voi fi şters din scriptele literaturii române.Deocamdată, resemnat că nu pot fi mai mult decât sunt, îmi facdatoria în faţa propriilor ochi, judecându-mă la masa de scris şicitit…

Acelei poze de acum 25 de ani, aş vrea să îi alături unautoportret, ca într-un poem al tău, „o linie în zigzag”, în lunanaşterii tale, între doua zodii.

Hm! Autoportret – mi-ar fi mai uşor să-l desenez caamator şi să-l trimit separat, dar n-am chef să mă uit profund înoglindă, să mă văd cu adevărat pe dinăuntru şi să mă fac derâs… Să mă privesc de sus, aici, din viitor: LIS – poet, prozator,dramaturg, a publicat şi trei cărţi de jurnal-eseistică-memorialistică-publicistică, născut la Piatra Neamţ la 19februarie 1950, copilărit la un canton CFR (Halta Adjudu Vechi),regiunea Bacău, s-a şcolarizat la Adjud şi Bucureşti, a schimbatlocuri de muncă şi meserii în întreaga ţară în perioada lui deboemă (şapte ani, din 1968 până în 1975, când s-a căsătorit şia avut un fiu), a avut domiciliu stabil până la 39 de ani, din1975, la Focşani. A fost urmărit operativ informativ de cătreSecuritate din 1981 până la Revoluţie. În 22 decembrie 1989revoluţionarii din Vrancea l-au pus „preşedinte de judeţ” –funcţie din care s-a retras în 5 martie 1990 şi a venit la Bucureşti,la Uniunea Scriitorilor, schimbând funcţii (de la redactor-şef laredactor) la revistele Contrapunct şi Viaţa Românească. Scriitoroptzecist, a publicat până azi 14 volume de versuri, douăantologii de autor, cinci romane, o carte de teatru, a primit şipremii invidiate (inclusiv ale Uniunii Scriitorilor şi Academiei),din acest motiv crede că n-a trăit degeaba. Are domiciliu nou înBucureşti (s-a mutat în 2014 din centru, la margine) dar n-areloc de veci (a pus deoparte bani de înmormântare, nu ştie dacăvor rezista în depozit bancar până să moară). Cât a trăit a fostţinut de colegii de literatură pe post de outsider, dacă nu cucapul la cutie, valoarea operei lui rămânând în discuţie. A avutmereu duşmani ascunşi, fiind incomod în viaţa publică (spunece gândeşte, crede în caractere, în morala creştină) şi a fostantipatic de felul lui (a atras mereu tunetele şi fulgerele; nunumai ale celor pe care i-a încondeiat). Nu are de dat socotealănimănui, i-a plăcut să fie lăsat în plata Domnului. Când n-a maiputut să se suporte, a insistat pe soluţia sinuciderii, care lerezolvă pe toate, fără succes. Deviza lui: „Atâta mi s-a dat, n-arerost să mă omor cu firea” – dar s-a omorât mereu…

prin sălile muzeului, pe străduţele înguste ale sătucului, cucasele înghiţite de flori şi de plante înmiresmate. Varvari estepământul din care se trag strămoşii din partea tatălui său, satulpărintesc fiind o sursă de emoţie, întreţinând flacăra dorinţeide a transforma întunericul din sufletul său în lumină. Raportcătre El Greco este o scriere în întregime nostalgică, iubireapentru Creta constituind substanţa cărţii, sunt sigură că „fiulrătăcitor” a scris-o cu pana muiată în cerneala sufletului său.„Pământul din care am ieşit se află într-o comuniune tainică cusufletul nostru... Se pare că sufletul şi ţărâna sunt făcute dinaceeaşi substanţă şi pornesc spre acelaşi asalt, sufletul nueste decât capătul extrem al victoriei.”4

În seara vieţii sale, Kazantzakis îşi exprimă iubirea pentrupământul străbun „frământat cu sânge, cu sudoare şi cu lacrimi”:„Strâng în căuşul palmei cu linişte, cu duioşie, un bulgăre deţărână cretană. L-am purtat cu mine prin toate peregrinările, înmomentele de mare nelinişte îl strângeam în palmă şi prindeamputere, ca şi cum strângeam mâna unui prieten drag... Ţin înpalmă acest bulgăre de pământ cretan, îl strâng cu nespusătandreţe, îndatoritor, de parcă aş ţine în palmă sânul femeii pecare o iubesc şi de la care trebuie să-mi iau rămas bun. Am fostacest pământ din veacul vecilor şi voi fi pe veci acelaşi pământ;ca un fulger a trecut clipa în care ai fost frământat pe roataolarului, pământ sălbatic al Cretei, clipa în care ai plămăditchipul unui luptător!” 5

În sătucul Varvari vedeam peste tot chipuri aspre, bărbaţi cupriviri arzătoare, magnetice, priviri furişe ale bătrânilor, prinzândprin uşile întredeschise rumoarea vieţii şi razele soarelui aflatla apus...„Privirea cretană” nu e doar o metaforă uimitoare, este flacăraochiului lăuntric, un al treilea ochi, rod al luptei cu pământul,cu marea, cu turcii, fruct al iubirii, al pasiunii, rodul amar şiaspru al responsabilităţii, al luptei pentru libertate a acestorsuflete insurgente. Este o alegorie care îşi are sursa în imagineaiconică a luptei dintre Om şi Taur, a jocului neînfricat dinfrescele de la Cnossos, o replică a privirii cretane deja existentă.„Odiseu, cel care naviga peste versurile pe care le scriam,trebuia să privească abisul cu o astfel de privire, fără speranţăşi fără frică, dar fără insolenţă: stând mândru şi drept chiar pemarginea abisului... Un Odiseu care înfrunta calm abisul şicreându-l, mă străduiam să semăn cu el.”6

Creta îmi pare o caravelă plutind pe deasupra potopuluitimpului, arătând lumii sinteza armonioasă dintre viziuneadionisiacă a Orientului şi viziunea apolinică a Greciei antice,„ochiul Cretei” stând de veghe la confluenţa dintre Africa,Europa şi Asia, destinat să creeze un nou şi dorit echilibru.Kazantzakis „trăia” realmente destinul şi misterul profund alCretei:„Îmi vedeam sufletul tălăzuindu-se în sângele meu aidomaunei Crete misterioase în miniatură: avea aceeaşi formă decorabie cu trei catarge, navigând printre aceleaşi veacuri, printreaceleaşi grozăvii şi bucurii, plutind printre cele trei continente– mânată de trei vânturi violente, fecunde, – al Orientuluisfânt, al arzătoarei Africi şi al sobrei Europe. Această dorinţăcare mă încercase, conştient sau inconştient, ani de-a rândul, s-a deşteptat imperios în sufletul meu: dorinţa de a pune înarmonie aceste trei impulsuri disparate, să realizez încercareasupremă – sinteza, sacra şi întreita monadă... Nu întâmplătorCreta era situată între cele trei mari Sufluri şi nu în zadarsufletul meu şi-a asumat destinul şi forma ei.”7

CNOSSOS. Soarele fixează hipnotic pământul, marea şi cerculalbastru al orizontului. Traversez perdeaua de chiparoşi careacoperă palatul regal de la Cnossos, dedicat probabilprocesiunilor şi ceremoniilor sacre. În ochii trecutului „văd”silueta Minotaurului în ingeniosul labirint, reflectare secretă alumii cu capcanele şi căile incontrolabile care duc spre ieşire,spre lumină.În tragedia labirintică, întitulată Kouros8, Teseu rătăceşte înmeandrele labirintului „tenebros şi necruţător” pentru aelibera zeul; prinţul atenian pătrunde dincolo de porţileinfernului, învinge Minotaurul fără să-l omoare, zeul cu coarnede taur se metamorfozează într-o fiinţă solară, apolinică, făcândsă dispară ultimul Minos care, resemnat, aruncă masca de taurde pe chipul său la picioarele lui Teseu. În viziunea luiKazantzakis, prinţul atenian este fiul soarelui, înainte de a seconfrunta cu Minotaurul, invocă forţele luminii, pe Apollo,supremaţie a luminii asupra forţelor obscure ale sufletului.Atmosfera stranie a palatului invadează spiritul lui Kazantzakis:colonade, crini, fluturi, păsări cântând cu ciocul înălţat sprecer, tineri triumfând în jocurile sacre cu taurul, „peştele zburător”sărind din apă, cu aripioarele deschise, spre libertate:„Priveam peştele zburător cu emoţie puternică şi compasiune,ca şi cum vedeam zugrăvit propriul meu suflet pe peretelepalatului, cu atâtea mii de ani înainte. Acesta e peştele sacru alCretei, peştele care saltă spre a scăpa de orice constrângere,spre a respira liber.”9

Despre emoţia pe care o simţea plimbându-se prin palatul dela Cnossos, Kazantzakis scrie pagini nemuritoare:

(Continuare în pag. 22) Alexandra MEDREA

Acolada nr. 1 ianuarie 201512

Alambicul luiIanus

Orfeu şi maşina (I)

A apărut Orfeu şi maşina –Interviuri despre condiţia omuluicontemporan.

Noile tehnologii ale epociielectronice (computerul, internetul,

comunicaţiile electronice,mijloacele mass-media şiteleviziunea, printre altele, carea început să detroneze treptat

scrisul în favoarea imaginii) aureînviat vechea discuţie arivalităţilor dintre ştiinţele

pozitive şi ştiinţele umane, descrise de C.P. Snow (The TwoCultures and the Scientific Revolution, 1959) şi a celor douăsensibilităţi diferite; Susan Sontag (Against Interpretation,1966) – în esenţă, a războiului dintre Orfeu şi Maşină. M.McLuhan a anticipat (The Mechanical Bride, 1951)impactul noilor tehnologii asupra culturii, determinând onouă percepţie şi viziune, această nouă sensibilitatetransformând conştiinţa.

Noile tehnologii extinzând sistemul nostrusenzorial au creat pentru prima dată în istoria umanităţiiposibilitatea unei coexistenţe simultane şi imediate.

Viteza acestui mediu electronic este „disruptivă”,anihilând barierele dintre indivizi, civilizaţii şi culturi, fiindcăeste vorba despre un mediu prin care lumea devine deodatămică, la nivelul unui sat mai mare (Global Village).

William Wordsworth a sesizat impactul ştiinţeiasupra culturii încă din 1801, notând în prefaţa volumuluiLyrical Ballads: „Îndepărtatele descoperiri ale chimistului,ale botanistului sau ale mineralogului vor constitui obiectela fel de fireşti ale artei poeetului ca orice altceva, de carese poate folosi...”

Coabitarea şi simbioza celor două culturi esteposibilă, fapt demonstrat de existenţa genului literar Sci-ence Fiction, în care universul ştiinţific este explorat cuajutorul creativităţii artistice. Imaginabilă ar fi deci şi ideeaunei odisee spaţiale lirice, a unui zbor neo-icarian în lumeadeschisă de noul mit planetar.

Viziunea acestor explorări o are un precursor:Marinetti, fondatorul futurismului, care a formulatîmperecherea celor două culturi într-un limbaj alegoric şimesianic: „Trebuie să pregătim apropiata şi inevitabilaidentificare a omului cu motorul... iar noi declarăm fără săsurâdem că aripile dorm în carnea omului...”

Entuziasmul lui Marinetti a fost reluat şi amplificatîn special de Joël de Rosnay (L’homme symbiotique), care,sub un impuls hiper-jules-vernian, vede omul sub mantiaomului simbiotic, un hibrid, jumătate om, jumătate robot,un cyborg, trăind într-un univers sybiotic, în care sintezadintre biologie şi cibernetică va determina destinul omuluişi cursul istoriei.

Odată cu intruziunile ştiinţei s-a insinuat şi limbajulştiinţific în sfera culturii. „Până în secolul al XVII-lea, afirmaG. Steiner, sfera limbajului a cuprins aproape toate sfereleexperienţei şi ale realităţii, azi ea cuprinde un domeniurestrâns.

Nu mai articulează în mod relevant toate formelemajore ale acţiunii, ale gândirii şi ale sensibilităţii. Multedomenii ale înţelesului şi ale practicii aparţin limbajului non-verbal, ca ştiinţele pozitive: chimia, astronomia, matematica,geologia, electronica etc. Altele aparţin „sub-limbajului” sauanti-limbajului”.

Pe de altă parte, „lumea imaginii” a început sădomine din ce în ce mai mult toate sectoarele vieţii, asfixiindindividul, familia şi toate relaţiile sociale, difuzândconţinuturile ei diverse, de la divertismentul obscen până lacomentariile politice cele mai acerbe.

Realităţi. Mituri. Fantezii. Măşti. Clişee.Întrebările privind relaţia dintre cele două culturi

au fost concentrate în special în jurul rolului pe care îl auscriitorii în noul context socio-cultural dominat de mediileelectronice şi audio-vizuale, chestionarul sondând statuluiscriitorului, labirintul romanesc, criza literaturii şi viitorulcărţii beletristice.

Nicholas CATANOY

O carte premiată sub şocul „sperieturiicu termeni greceşti” (II)

Stilul gongoric şi rigiditateagândirii folosind simbolurimatematice şi cuvinteprescurtate în fraze complicateinutil spre a exprima ideisimpluţe, sau chiar o lipsătotală de idei, ca şiaglomerarea de conspectereferitoare la interpretăriledate câtorva rânduri dinFizica lui Aristotel, împiedicăplasarea volumului Timp şieternitate (Ed. Paideia,Bucureşti, 2000) printre cărţile

de erudiţie, „mai plăcut de scris decât de citit” (apud Hegel).Fără a mă contrazice când i-am spus că teza lui Ciomoş intitulatăTimp şi eternitate este de necitit şi că e puţin probabil să fifost citită din scoarţă în scoarţă de ministrul conducător aldoctoratului sau de cei care au alcătuit referatele favorabilenecesare susţinerii, cu multă diplomaţie, Mihai Şora taxasecartea (la un an sau doi după apariţia sa) drept prea “tehnică”,ceea ce ar face-o greu de citit. Nici studentul (sau absolventulde filosofie C. Ciocan) dispus că recenzeze volumul lui VirgilCiomoş în vreo treizeci de pagini (la fel de confuze ca şimaterialul de recenzat) nu a lăsat impresia că a parcurs dincarte mai mult decât a încropit cu dificultate în excesiv deamabila sa prezentare publicată într-o revistă coordonată chiarde profesorul său Virgil Ciomoş.De la teza de doctorat prea “tehnică” spre a putea fi citită înîntregime de un filosof de talia lui Mihai Şora, Ciomoş a maiprodus câteva volume masive, fără să-şi imagineze că multul,scris din obligaţie profesională (sau doar de dragul de a fiaşternut pe hârtie) nu se citeşte, nici măcar din admiraţiepentru alte activităţi ale autorului cel prolific. Noica observasecă la judecata de apoi, când trebuie să dai socoteală de celefăcute în timpul vieţii, hărnicia culturală manifestată prinnumărul de cărţi publicate nu cântăreşte prea mult. Fiindcăatunci “trebuie să spui ce ai scris în ele” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Şcolii de la Păltiniş”, ironizată de Noica, pehârtie în rev. Acolada, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 şip.22 , sau http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm ).Acum câteva secole, lui Kant i-a fost reproşată inventarea acelei“conştiinţe în genere”, întrucât se îndepărta prea tare deconştiinţa individuală. Acum, prin puterea de sugestie a mass-mediei care-i face pe mulţi să aplaude fără să ştie nici ei de ceaplaudă o carte sau alta, s-ar putea spune că nu mai există decâtceva de genul “conştiinţei în genere”. Sau, mai degrabă, ceeace Vintilă Horia (primul scriitor străin care a primit PremiulGoncourt) numea “spiritul timpului care îndeamnă la somn şila lenea gândirii”.

Isabela VASILIU-SCRABA

REPERE BIBLIOGRAFICE

1.Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofie acroamatică la Platon, Ed. StarTipp, Slobozia 1997, on-line https://fr.scribd.com/doc/134722762/IsabelaVasiliuScrabaPlatonAcroamatica2.A.I. Brumaru, În acroamatică, în rev. „Viaţa Românească”,Bucureşti, nr. 4-5 / 1998, pp.249-250, on-line https://fr.scribd.com/doc/177393245/RecenzieA-I-BrumaruDespreIsabelaVScrabaPlaton .3.Ion Murgeanu, Mirabila înţelepciune, în rev, „Viaţa Românească”,Bucureşti, nr. 1-2/ 2001, pp. 250-251, reprodus şi în „MeridianulRomânesc”, 3 martie 2001, Anaheim, CA din SUA, p. 16 , on-linehttps://fr.scribd.com/doc/164904164/Despre-Isabela-VS-de-MurgeanuIon .4.Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, în rev.„Vatra veche”, Târgu-Mureş, Anul VI. Nr. 2/ 62, febr. 2014, pp. 46-50,h t t p s : / / f r . s c r i b d . c o m / d o c / 1 7 1 8 9 6 3 0 6 /IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo . Fişa „Isabelei Vasiliu-Scraba” dinWikipedia.ro (confiscată de un grup cu interese ascunse) a fostsistematic vandalizată de administratorul MyComp care a îndepărtatdin titlurile cărţilor ei publicate la Slobozia începând cu anul 1992 şiinformaţiile referitoare la studiile ei post-universitare de filosofie înOccident (Franţa, Belgia şi Germania, în 1988, 1990 şi 1991) şistudiile post-universitare de limbi străine moderne (engl., germ., it.,spaniolă) şi clasice (greaca veche şi latina) în ţară, între 1985-1992,precum�şi „amănuntul biografic” din anii universitari 1989-1990 (sem.II) şi 1990-1991 (sem.I) când a predat un curs despre Im. Kant laUniversitatea din Bucureşti (vezi Who’s who in Romania 2002, p.702). Fişa a fost tipărită pe hârtie în SUA, în vol. Filosofi români,Memphis, SUA, 2011, pp. 60-62 şi în vol. Eseişti români, Memphis,SUA, 2011, pp. 145-148 precum şi în vol. Autori români, Memphis,SUA, 2011, pp. 141-143, https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba . Fişa nevandalizată a apucatsă fie inclusă în 2009 într-o carte a unui universitar clujan, profesorde jurnalism (Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Ştefan

Fay.1988-2009, Prefaţă de Irina Petras, Ed. Accent, Cluj-Napoca2009, p. 363-366).5.Isabela Vasiliu-Scraba, Un căutător de înţelepciune discret�:Alexandru Paleologu, în rev. Argeş, Piteşti, oct. 2005, în rev. „Asachi”,Piatra Neamţ, nov. 2005, p.8, în rev. „Contemporanul_IdeeaEuropeană”, ian. 2006, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/paleolo.html .6.Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Şcoala Trăiristă inaugurată deNae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, Nr. 256, 1-15 iun. 2013,pp.4-5, sau on-line https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista .7.Isabela Vasiliu-Scraba, O inedită perspectivă asupra timpului (NaeIonescu şi Kant), în rev. „Asachi”, Piatra Neamţ, nr. 135/ 2000, p.7 sau https://fr.scribd.com/doc/184480531/IsabelaVScrabaNaeKantTimp8.Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonicşi în „Mioriţa”/ The opening of the skies in a Platonic myth and in„Mioritza” ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, volum bilingv carese află şi în biblioteci europene nu numai în marile biblioteciromâneşti; http://www.scribd.com/doc/178474055/Isabela-Vasiliu-Scraba-Deschiderea-cerurilor-intr-un-mit-platonic-%C8%99i-in-%E2%80%9EMiori%C8%9Ba%E2%80%9D9.Isabela Vasiliu-Scraba, , Noica printre oamenii mici şi mari aiculturii noastre la 25 de ani de la moarte, publicat şi pe hârtie în rev.„Acolada” (Satu Mare), nr.2, febr. 2012, p.19, vezi on-line http://www.totpal.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/10.Isabela Vasiliu-Scraba, Configuraţii noetice la Platon şi laEminescu, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1998, http://www.scribd.com/doc/130397690/ISABELA-VASILIU-SCRABA-Configura%C8%9Bii-noetice-la-Platon-%C8%99i-la-M-Eminescu-versiune-cu-diacritice-corectate11.Isabela Vasiliu-Scraba, O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat.Lucrurile şi Ideile platonice, Ed. Fundaţiei „I. Perlea”, Slobozia,1995, http://www.scribd.com/doc/134402379/ISABELA-VASILIU-SCRABA-O-pseudodescoperire-a-unui-pseudoplagiat-Nae-Ionescu-Evelyn-Underhill12.Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica, între fantasmă şiluciditate, 1992, on-line https://fr.scribd.com/doc/184239256/IsabelaVScrabaNoicaFantasmaLuciditate13.Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru otopologie a prezentului, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, ISBN 973-8134-24-2, on-line la http://www.scribd.com/doc/130732402/Isabela-Vasiliu-Scraba-CONTEXTUALIZARI-Elemente-pentru-o-topologie-a-prezentului.14.Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Noica şi Alexandru Dragomir încultura colectivistă, în rev. „Argeş”, Piteşti, Anul X (XLV), Nr.4(334), aprilie 2010, pp. 22-23, sau http://www.scribd.com/doc/189934099/Isabela-Vasiliu-Scraba-NoicaAlxDragomirLavric15.Isabela Vasiliu-Scraba, Alexandru Dragomir, înterviu comentat şirefăcut după cenzurarea sa în „Observatorul cultural”, publicat înrev. „Asachi” din Piatra Neamţ, numerele din 2008 şi 2009; în rev.„Acolada”, Satu Mare, nr.6/2013, nr. 9/2013, nr. 10/2013, nr. 11/2013, nr. 12/ 2013, nr.1/ 2014, nr. 2/2014 şi nr. 3/2014 ; în rev.„Tribuna”, Cluj-Napoca, în nr. 275/ 2014, on-line http://i s a b e l a v s . g o . r o / A r t i c o l e / I s a b e l a V S - a d n o t a t 3 - I n t e r v i u -AlxDragomir.htm16.Isabela Vasiliu-Scraba, Despre existenţă, fiinţă şi esenţă, Ed. Mirisa,1996, on-line , http://www.scribd.com/doc/134719450/Isabela-Vasiliu-Scraba-DESPRE-EXISTEN%C8%9A%C4%82-FIIN%C8%9A%C4%82-%C8%98I-ESEN%C8%9A%C4%82 .17.Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Şcolii de la Păltiniş”, ironizatăde Noica, on-line http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare,nr.2 (65), febr. 2013, p.16 şi p.22.18.Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniş, pretextde fină ironie din partea lui Noica, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”,Satu Mare, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17 ; sau http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/19. Isabela Vasiliu-Scraba, Noica şi discipolii săi, în rev.„Origini”, SUA, nr. 9-10/ 2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i20.Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, în AlmanahulOrigini/ Romanian Rouths Almanah 2010, pp. 284-297), on-line https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit21.Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat deMircea Eliade, în rev. “Conta”, Piatra Neamţ, Nr.10/2012, p.126-131, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm22. Isabela Vasiliu-Scraba, Platon –Republica interioară, înrev. „Cunoaşte-te�!”, Bucureşti, nr. 5/1995, pp. 44-46, on-line https://fr.scribd.com/doc/200758189/IsabelaVScrabaPlatonRepublica23.Isabela Vasiliu-Scraba, Ec-stazie intelectuală la Platon, în rev.„Cunoaşte-te�!”, Bucureşti, nr. 6/1995, pp. 12-14, on-line https://f r . s c r i b d . c o m / d o c / 2 0 0 7 5 7 9 8 6 /IsabelaVScrabaPlatonEcstazieIntelectuala24.Isabela Vasiliu-Scraba, Cât de subversiv putea fi Noica, în rev.„Meandre”, Alexandria, nr.1-2/2009, pp. 80-81, on-line https://fr.scribd.com/doc/191833405/IsabelaVScrabaNoicaSubversiv .25.Isabela Vasiliu-Scraba, Something about Partaking through the„Relation of dependence” but also about translations from Platoh t t p s : / / f r . s c r i b d . c o m / d o c / 1 7 1 8 9 5 0 3 3 /IsabelaVasiliuScrabaPlatoRelationOfDependence .

Acolada nr. 1 ianuarie 2015 13

„Eu am un cuvânt de spus!”*

„Căci fericirea nu presupune neapărat veselie, desfrâu sau glumă, ci adesea chiar tristeţe rezultată din fermitate şi consecvenţă.” (Cicero, traducere de Gheorghe Ceauşescu) „Numai vremea arată adevărul în adevăr, dar cam zăboveşte.” (Sentinţă decupată de Petru Ursache şi comentată în Etnoestetica.)

Petru Ursache m-aşcolit. Aş putea să scriuun mic tratat despre felulcum se pot transformapiedicile puse în carieră,înfrângerile sociale înbiruinţe. Cursul acestami l-a predat profesorulmeu de conştiinţă şi decunoştinţă vreme de 50de ani. E chiar viaţa lui,trăită frumos, cu cărţile,scriind cărţi. Intra înbibliotecă aşa cum intraîn biserică şi în bisericăaşa cum intra în

bibliotecă.Modul lui de a construi o carte: cu atenţie la măsură

şi la principii. Nu şi-a sacrificat principiile din cauza modelor,de dragul unor idei în trend, eventual corect-politice. A urâtaceastă nouă modalitate de a cenzura dreptul la opinie, atât degreu câştigat în acel Decembrie. Cu sânge.

Principiul de seamă, marele, mi se pare luat din artaarhitecturii: construcţia unei clădiri – recte - cărţi presupune ologică precisă, strictă, severă. Nu trebuie, de la fundaţie laacoperiş şi fronton, de la trepte la uşi şi la ferestre, să intrenimic fără justificare. Şi nu ridici trainic, solid, monumental, îndispreţul a ce ai moştenit. Acest blestemat écart de la tradiţiel -a respins cu tărie. „«Temelia temeiului», sintagma luiBrâncuşi, e ironizată?” îmi spunea Bătrânu, mâhnit şi îngrijorat.În pictură, caii de bătaie deveniseră Grigorescu şi Aman. Labienala de la Istanbul, în septembrie 2009, Dumitru Gorzodăduse replici în lut şi bălegar unor picturi istorice, Atacul dela Smârdan�� de N. Grigorescu şi Călugăreni de Th. Aman. Cumau fost explicate, după o ziaristă, excrementele de cal? Aşa:„apropie picturile de sculptură”; „pe de altă parte, pe planideatic (sublinierea îmi aparţine, Magda U.), bălegarul şi lutuldevin parte din matricea bucolică ce (cacofonia nu îmi aparţine,Magda U.) de veacuri hrăneşte manifest – naţionaleşte”.Concluzia era de-a dreptul patapievicienică: „se termină toateîn căcat”. Lui Petru Ursache, nu varianta artei cu amprentănaţională i s-a părut kitschweg (mulţumesc, Vasile Gogea!), cicealaltă, varianta Gorzo! Nu latră caii când vor câinii, ţin mintecă l-am parafrazat eu pe Nichita Stănescu.

A văzut, din primele luni de postsocialism, pericolulzombificării omului global, care trebuia să ia locul omului nou.După iepocă, epocalipsa! Mi-a spus atunci (ceea ce mi s-a părutexagerare, dar nu era) că suntem trecuţi prin programe dereeducare de tip Piteşti, exercitate asupra gândirii noastre devechii cominternişti şi de fiii lor, cu ţeluri şi strategii comune.L -au confirmat şi Paul Goma, şi Mircea Platon. „Rollerii II”falsifică istoria pe sistemul înlocuitorilor: Carol I cu Al. I. Cuza(universitatea ieşeană nu se mai cheamă cu numelefondatorului, ci UAIC, iar un fost rector a pus-o pe lei; leii luiSungurov, ai Regulamentului organic, rânjesc la trecători.Arsenie Boca rămâne (încă) necanonizat, dar ni se cere săjelim duetul criminal Ana – Luca Laszlo. În varianta V.Tismăneanu, raportorul prim în Procesul comunismului, Dej i-ar fi tăiat aripioarele „Passionariei Balcanilor”, doborând-osamavolnic.

Nepăsarea faţă de memoria corectă a atins coteinimaginabile, de vreme ce profesorul de stalinism (citiţiterorism) Silviu Brucan ajunsese profesor de democraţie laPROTV. Victima lui Brucan, Corneliu Coposu, ieşit distroficdin temniţă, era acuzat de colaborare cu Securitatea. Cât pe cesă se spună că victimele închisorilor au fost vinovate, că aurezistat: cazul Elisabeta Rizea. „Noi suntem pe spuma valului”,declara public profetologul. „Care «noi»”? întreba în presăBătrânu.

Toleranţa faţă de criminali a refuzat-o Petru Ursache:„Magda, Claudel spune că pentru toleranţă sunt anume case,amenajate în acest scop. Cum să-i tolerăm şi să-i iertăm petorţionari? Nu, nu putem lăsa trecutul în trecut. N-o să neîngropăm martirii a doua oară.”

Aşa este: toleranţa devine din ce în ce maiîncăpătoare. Sunt ocărâţi aşa-zişii „procurori anticomunişti”,iar ceauşolatrii ( mulţumesc!, Gh. Grigurcu!) se agaţă de spusalui Adam Michnik despre „bolşevismul anticomunist”.„Democraţia este arta compromisului”, scrie Michnik. „Nu,nu pot fi de acord cu definiţia asta, cum nu-l pot ierta pe«fratele Alexandru», mi-a spus Bătrânu. Toleranţa are şi ea olimită. N-o să accept ca tot anticomuniştii să fie atacaţi ca...stalinişti.”

Îmi aduc aminte ce uluit a fost Petru după primaşedinţă decembrie în plenul Facultăţii de Litere, când cel dintâipe lista excluderilor nu era vreun politruc (doar deţinea destuiCatedra de Literatură Română: Adăscăliţei, Florea, Ţugui,Leonte şi tot neamul lor), ci ultimul eminescolog; în UniversitasCusana nu mai este altul. L-au omorât, cabala mediocrilor l-aomorât. Mihai Drăgan a fost distrus psihic şi fizic (cancer lastomac) în războiul cu nulităţile. Au jubilat Doru Scărlătescu şiNicu Creţu. Pavel Florea n-a fost clintit: activul conf şi-a păstratscaunul sau a obţinut unul şi mai bun, la Bacău. Iar maculaţii s-au ales cu posturi de conducere, de la şefi de catedră în sus,spre Rectorat. „Măcar Savin Bratu, ofiţer Secu, venea la cursîn uniformă MAI. Cei din «MAI Cuza», cum spui tu, cu umerigrei, sunt la cârmă.”

Aveam să aflăm din ziarul „România liberă”, carepublicase lista informatorilor şi persoanelor de sprijin cuangajament Secu, găsită în cabinetul toarăşei Ghiţulică, prim-secretara Ieşilor, că Mihai Drăgan era unul dintre puţiniiprofesori universitari care absentau de pe listă. Nu, Drăgan nuera; ceilalţi, însă, de la A (Arvinte) la Z (Zugun) erau înşiraţiacolo alfabetic.

„Stelele-n cer şi stelele de pe epoleţi!”, a oftat Petru.Am scris atunci Stelele-n cer sau cum se moare la Universitate,iar lui Mihai Drăgan i-am dedicat Universitatea care ucide, ed.Timpul, 1995: „Pentru ca moartea ultimului eminescolog alUniv. „Al. I. Cuza”, profesorul Mihai Drăgan, să rămână deneeacceptat. Şi pentru că cei care l-au plâns, dar şi pentru ceicare l-au ucis. Să zicem pentru ultimii: Iartă-i, Doamne, că n-auştiut ce fac.”

Nu trebuie să precizez că nici Petru Ursache nu seafla pe lista colabilor, a turnătorilor. Securitatea i-a respinspeste zece dosare de plecări la lectorate. N-a semnatangajamentul, n-a plecat, aşa a fost. Nu colaborai cu secii, n-aveai perspectivă. Sigur că a avut conştiinţa riscului. Să fiidoborât de atâtea ori şi să te ridici nu-i uşor, dar trebuie săaccentuez că lovit a fost, dar nu s-a lăsat umilit. A rămasmarginalizat social ca să nu-şi piardă nordul. N-a fostnecrâcnitoriu, nici n-a acceptat „sacrificiile textuale mutilate& mutilatoare”, cum formulează Dumitru Ungureanu.

„Un Soljeniţân român am avut, pe Goma. Şi un Havelam mai avut. Mai greu a fost să avem un pastor Gauk,” mi-aspus Petru. Pentru neştiutori: Joachim Gauk a formulat legeadin 29 decembrie 1991, privind posibilitatea cetăţenilorgermani de a-şi consulta dosarul STASI, dar şi pe cel al factorilorde conducere. Cifrele date de presă? La 20 de milioane delocuitori, 170.000 de colabo şi 90.000 de angajaţi STASI. Oarmată.

„La noi, la Universitate, ehee...au rămas liniştiţi şiocrotiţi”, a râs Bătrânu. Universităţile germane sunt totalcurăţate de colaboratori.Şi mi-a făcut un briefing al agenţilorde informare: agent de celulă, agent de şantier, agent de G.A.C.,agent de combinat greu, agent de catedră universitară...Vezivreo diferenţă între secăturile astea, Magda? Dacă Drăgan erape lista persoanelor de sprijin Secu, nu murea.”

Pe listă erau Ionelii, Valter, şeful de la Romanisticăşi Hagiu, prorectorul. N-a avut nimeni nimic să le reproşeze.

Petru a luat lumea comunistă aşa cum era. Utopiaegalităţii sociale, când n-a fost decât inegalitate, injustiţie,incompetenţă, incorectitudine, in..., in... Gradul lui deadaptabilitate social(ist)ă? Zero. Formula lui? Modestie şierudiţie. Cum ar spune Adrian Alui Gheorghe despre glorie şizădărnicia ei: „luciul de pe blana pisicii.” Bătrânu n-a aşteptatpreţuiri prin premii ori titluri onorifice („Faima fabricată? Cavrejul de fasole din basm!”), dar n-am să fiu niciodată de acordcă trebuia ca viaţa lui să fie atât de nedreaptă, din cauza unorgunoaie aflate în fruntea trebii şi ante, şi postsocialist. N-aavut parte decât de cursuri opţionale. Îl agăţau când de teritoriulestetic, când de cel al etnologiei. Aparent, discipline fărălegătură: el a găsit-o în Poetică folclorică (ed. Junimea, 1976),în Prolegomene la o estetică a folclorului (ed. CarteaRomânească, 1980). Avea să constate, postsocialist, că unortinerele de la Institutul „C. Brăiloiu” nu le convenea faptul căa receptat folclorul din punct de vedere estetic. Altul eracurentul: negarea valorilor literaturii orale. Bătrânu nu le-aiertat.

A avut darul paralelismului: a făcut conexiuni întreetnologie şi istoria religiilor, critică literară şi articole deatitudine civică.

Dintr-un curs opţional a ieşit Titu Maiorescuesteticianul, Studiu hermeneutic, ed. Junimea, 1987, din altul,Camera Sambô. Introducere în hermeneutica lui Mircea Eliade,acum la a treia ediţie (Eikon, 2008). Nici după ce VasileAdăscăliţei a fost pensionat, Petru Ursache n-a primit cursulde Etnologie, deşi conducea doctorate în domeniu. A predatAntropologie la Facultatea de Filosofie, datorită decanului,profesorul Nicu Gavriluţă.

Am crezut şi noi în basme sociale: că spiritul decompetiţie va triumfa, că vom scrie fără a fi cenzuraţi. Numaică specializarea a fost iarăşi pusă la colţ; neaşteptat, dar la felca-n proletcultură. Atunci, erudiţia era păcat greu: cuvântulsavant primea ghilimele deriziunii. „Savantul” îl sfida, chipurile,pe muncitor. Cum să-ţi explici altfel că N. Creţu, fără cărţi şifără idei, dar cu relaţii profitabile la Secu (turna voluntar şivoluptuos, după mărturia propriei fiice) a fost uns director deeditură, a falimentat Junimea, ca apoi, să ajungă şef de catedră?

„Competenţa, criteriul prim?” Ce mai râdea Petru,de avansările instant, de la lector la profesor! „Profesori pescurtătură”, aşa le spunea. Învăţământul universitar intrase şiel, ca şi cultura, în programul RABLA. Vântul de arbitrar l-azburat pe Mihai Drăgan din catedră, dar în şefia MinisteruluiÎnvăţământului Paul Cornea a ajuns. Tot ce mie mi-a asigurateşecul social (şi nu modesta mea biografie contează) s-a păstrat.Meritanţi, merituoşi, cu indemnizaţii de merit sunt foşti membriCC, la noi în urbe. Şi cine îi bate pe securişti în informaţii şi-nrelaţii? Nepotul lui Tudor Postelnicu, „Bică”, n-a fost un dobitocdacă are o avere uriaşă, iar ginerii lui Dincă-Te-Leagă deţin unimperiu economic.

Petru Ursache a văzut de la rău început de undebate vântul „corect-politic” al aşa-ziselor revizuiri şireconsiderări: când la şefia Catedrei de Literatură Română avenit, cum-necum, în locul profesorului Const. Ciopraga, un

ne-scriitor, I. Sîrbu. De precizat, a precizat în şedinţă că n-avrut să scrie nimic – decât o monografioară despre Un omîntre oameni, rateul lui Camil Petrescu – pentru că nu şi-adorit pe cărţi (de sertar) sigla RSR. Numai că sertarul lui eragol: au trecut 25 de ani de republică nesocialistă fără să publicenimic. În an cincizeci, Sîrbu fusese „fruntaş” al cenaclului „A.Toma”, alături de Al. Andriescu, student, Victor Crăciun, elev,Nicolae Creţu, pionier. Peste toată adunarea, GeorgetaHorodincă, în divorţ declarat de T. Maiorescu şi Traian Ţanea,care avea să ajungă şeful cenzurii ieşene, temuta DirecţiaPresei.

Ei bine, acest Sîrbu a propus ca în discuţia catedrei(de comentat, aşa cum se obişnuia) să intre – primul! - un textde ...Vicu Mândra. Mândra trebuia avansat „pe scurtătură”, dela lector direct la profesor. Recompensat, pesemne, pentrufaptele de arme contra lui G. Călinescu. La comanda lui LeonteRăutu – Ion Vitner, studentul Vicu Mândra – alias LevisMendelovici (frate mai mare: Marcel Breslaşu) a reuşit să-şielimine profesorul de la catedră. S-a întâmplat în 1949. PeCălinescu l-a înlocuit Vitner, dentistul. „Piticu Vicu”, poreclitaşa de Al. Piru, reapărea pe „spuma valului” universitar, caprigonit de Ceauşescu.

Şi câte infamii culturale şi literare n-au încetat să seproducă, dacă Pamfil Şeicaru a fost ocărât ca omagiator ceauşist,Eliade, ocărât ca susţinător ceauşist... „Cine o mai urma?” s-aamărât Bătrânu. „Auzi, Mândra şi Mândruţă!”

„Să fii, scria în Etnoestetica (ed. primă, InstitutulEuropean, 1998, ed. revizuită şi adăugită de autor, Eikon, 2013)om responsabil printre ai tăi şi în lume.” Silitor, Bătrânu meu.Campania contra infamiilor literare s-a concretizat înSadovenizând, sadovenizând... şi în Omul din Calidor. A făcut-o cu spirit polemic echilibrat, claritate şi bun simţ înargumentaţie. Sănătos. A lua distanţă nu înseamnă a-l interzicepe celălalt, a-l desfiinţa, a-i turna lături în cap. N-o să aflaţi stylebas în polemicile lui. Dar cei cuprinşi de voluptatea negăriivalorilor au parte de verdicte severe, de puneri la punct dure,date cu calm. Când la Iosif Sava („Savaot”, după Goma) s-aafirmat că Sadoveanu n-a fost decât un criminal (adevărat: caom politic total compromis a contrasemnat condamnări lamoarte ale Tribunalului poporului), Petru Ursache a demonstratcă scriitorul nu poate fi anihilat. Aşa cum nici Goma, de pecelălalt versant, al verticalităţii absolute, nu poate fi anihilat.Omul din Calidor tot în răspăr l-a scris Petru. Goma, „afurisitul”desţărat de Ceauşescu, trebuia afurisit şi după ’89. Petru îlnumea „Generalul fără armată”, având sub el un mic pluton descriitori care-l preţuiau pentru rarul său curaj. Ceilalţi „tăceauasurzitor”, cum scrie însuşi Goma. Indiferenţa la imoralitate arămas aceeaşi. Doamne, dacă ar fi fost atâţia luptători contracomunismului câţi s-au pretins a fi după ’89, ar fi căzut regimulde la Charta Goma din ’77.

Ŕ rebours-ul a funcţionat mereu la Petru Ursache. Aştiut să vadă dincolo, prin interstiţiile Cortinei de Fier, dar avăzut şi ce nu-i potrivit pentru România, concesiile oportunistepentru grupuri de interese corect-politice. Şi pentru căgazetarul Eminescu a fost declarat „feroce antidemocrat”,„model păgubitor – anacronic”, pe linia Moses Rozen, amreplicat comando-ului eminescofob cu dosarul Doinei, ed.Timpul, Iaşi, 2000. Scrie Petru Ursache în Cuvânt lămuritor:„Poate că Doina n-ar fi depăşit interesul pentru care a fostproiectată, şi anume de poezie ocazională. După inaugurareastatuii lui Ştefan cel Mare, din iunie 1883, putea intra în uitare.Din păcate, situaţia reclamată de poet nu s-a schimbat la datarepectivă. Mai mult, în multe privinţe se menţine şi astăzi.Cominterniştii sunt o specie mutantă, tot mai viguroasă.«Tezele» nu s-au modificat prea mult: tradiţia orbeşte, trage-njos, etnocraţia e antiintelectuală, naţiunea română nu e chiar onaţiune, oricum, hotarele vor dispărea, demonul naţionalisttrebuie exorcizat şi blocul ortodox sfărâmat, o dată cu «miturileistorice ale românilor». Să le enumăr? Iată-le: mitul latinităţii,al continuităţii, unităţii de neam, al rezistenţei contranăvălitorilor şi-al vitejiei strămoşilor.

Şi pentru că părinţii şi copiii stalinismului sunt înrelaţii excelente, discursul apodictic al foştilor proletculţi afost recuperat. Se potriveşte mănuşă în acţiunea de forţare a«revizuirilor», de minimalizarea valorilor culturale. Doina afost acuzată de xenofobie şi de naţionalism vulgar, agresiv,poluant, în numele „europenizării”. Cum era să „intrăm” ieriîn U.R.S.S. cu Doina lui Eminescu? Şi cum o să «intrăm» înEuropa cu aceeaşi Doină şi iar Doină?”

A opta carte din Seria Etno (am făcut ce i-am promis:am lansat cele 6 volume din Seria Etno: Etnosofia,Etnoestetica, Etnofrumosul sau Cazul Mărie, Moartea formei,Antropologia, o ştiinţă neocolonială, Gastrosofia sau Bucătăriavie; a şaptea, Dosarul mitologic al Mioriţei, vorba lui NiculaeGheran, încurajându-mă: „mult a fost, destul a rămas”, e pedrumul spre tipar). A opta, aşadar, nerevăzută de autor şiadăugită de mine, va apărea sub un motto din N. Iorga: „Istoricule un bătrân prin excelenţă al naţiei sale; dacă nu-l întreabănimeni, el e dator să vorbească.”

Petru Ursache a vorbit. A avut, are un cuvânt despus.

* Gânduri pe marginea cărţii Antropologia, o ştiinţăneocolonială, Eikon, 2014

Magda URSACHE Iaşi. decembrie 2014

Acolada nr. 1 ianuarie 201514

Comunicare politică şi poliglosia în Europa de Est (IV)Pietre de râu

În ce priveşte activitatea mea dinRomânia, principalul merit pe caremi-l asum şi pe care îl revendic, acărui bază documentară există înarhivele donaţiilor mele dar şi înarhive instituţionale, pentru adovedi că nu produc ofantasmagorie orgolioasă, esteînfiinţarea revistei Vatra, ca revistăromânească de cultură în centrul

unei zone culturale maghiare, ca faptă de creaţie al cărui scopera cucerirea simbolică a unui drept inalienabil pentru româniidin Ardeal, de a exista cultural fără discriminare şi fără violenţă,în raport cu cultura maghiară din Ardeal, care a beneficiat deprivilegiul puterii în toate etapele modernităţii, adică după1866.A fost o acţiune de echilibrare necesară, dar deloc violentă,care, deşi la un moment dat receptată ca obraznică la TârguMureş şi în cercurile intelectuale maghiare, a fost până la următolerată şi apoi chiar sprijinită de acestea.Evident, fără acordul forurilor de partid locale şi centrale, oastfel de revistă nu putea apare. Dar tot documentele de arhivăo probează, iniţiativa nu a aparţinut acestora, dimpotrivă olungă perioadă de tergiversare a fost trăită de mine ca semn alinerţiei sistemului şi ca dovadă că naţionalismul acestuia erade paradă, ceva lipsit de profunzime, de luciditate şi decreativitate pozitivă.Teza mea de doctorat, despre cenzură, susţinută în 2013, conţineprobe de arhivă pentru dovedirea caracterului oportunist şideloc consecvent, cu slabe resurse instituţionale şi de cadre,al naţionalismului ceauşist. Dacă ar fi fost altfel, situaţiademografică şi culturală a comunităţii maghiare din România arfi fost catastrofală. Aşa, după decenii de comunism naţional, nueste nici măcar precară.Poate fi considerată paradoxală sau inexactă susţinerea mea,despre un regim politic pe care o parte bună a comunităţiimaghiare îl considera şi îl consideră opresiv pe linie politică şiculturală, ameninţător pentru supravieţuirea ei.Perioada dintre 1920 şi 1940 nu a fost nici ea mai opresivă, înciuda lamentaţiilor unor autori care au făcut inventarul, cum arfi Tóth Sándor. Desigur, în comparaţie cu perioada de dinaintede 1920, mai precis dintre data instaurării dualismului şi 1914,din perspectiva unor foşti administratori ai statului dualist, aunor familii nobiliare maghiare cu caracter oligarhic, sau aintelectualilor sensibili ca de obicei mai ales la aspectelesuperficiale, de notorietate, epoca înseamnă o pierdere deputere socială şi economică, de pierdere de prestigiu socialetc. Dar politica administraţiei române a fost superficială,inconsecventă în comparaţia cu organizarea sistematică,administrativă şi ideologică, a statului dublei monarhii. Chiarîn cartea lui Tóth Sándor se pot găsi, alături de lamentaţiilesale sau de declaraţiile de superioritate marcate de stupidorgoliu etnist, printre care lauda de sine că nu a învăţat limbaromână, sunt exemple despre versatilitatea funcţionarilorromâni transferaţi din Vechiul Regat. Această versatilitate afost de fapt limita procesului de implementare a românismuluistatal în Ardeal. Şi şansa deloc întâmplătoare a instituţiilormaghiare care au rezistat şi prosperat în această perioadă.Transilvanismul este glorioasa şi valoroasa „paradă” /ca lascrimă/ la presiune, realizată de cultura maghiară în aceastăperioadă. S-a identificat astfel şi chiar definit ceea ce era şi arămas o identitate regională specifică şi normală. Există untransilvanism al românilor, şi asta este şansa românilor dinArdeal, o identitate provincială, un românism neoficial alacestora, mai tolerant, care derivă din experienţa şi din memoriacolectivă a românilor ardeleni, anterioară lui 1914. Dar există,în ambele comunităţi, curente radicale periculoase pentruliniştea şi creaţia socială comună. Dacă nu luăm atitudinecomună faţă de aceste curente, pe temeiul că sunt ale noastreşi pierdem electoral criticându-le, suntem ameninţaţi deaceleaşi consecinţe ca în romanul insular despre care scriammai sus: odată puse în mişcare, mecanismele politice şi socialemarginale şi radicale ne conduc spre consecinţe ineluctabile,pe care eu le consider catastrofale. Nu pentru că sunt bătrân şiaş crede că după mine nu poate veni decât sfârşitul lumii, cifiindcă istoria nu are mecanisme automate de salvare. Acestemecanisme trebuie să fie politice şi să fi puse în mişcare pentrua bara drumul extremismului. După datele mele, dupăinformaţiile mele pe bază de cercetare circulară, observ că înconştiinţa politică de masă a maghiarilor ca şi a românilor s-aureurnit procese cu un potenţial de violenţă incontrolabil, care,sub pretextul apărării identităţii, provoacă o reacţie în lanţ, caîn procesele de tip atomic. S-a atins o masă critică. În jurulmaghiarimii se construiesc rezistenţe. Şi neamul maghiar seaflă iarăşi singur, în relaţie violentă, de auto-apărare agresivă,cu toţi vecinii. A conta pe sprijinul aliaţilor din statele mari,

este a se înşela încă o dată în privinţa comunităţii de interesedintre comunitatea etnică maghiară şi aceste state mari, acăror esenţă politică este imperialistă. Nici o construcţie nu vafi, din această prespectivă, durabilă.Chiar premierul Ungariei, Orban, recunoaşte că, dincolo detensiunea pe teme etnice, există o reală comunitate de intereseîntre Ungaria şi România.Administraţia budapestană din anii 1870-1916 a construit opolitică activă de asimilare şi ideologia etnistă care o suţinea.Se pot cita aici destule titluri de cărţi cu caracter analitic şiprogramatic, difuzate intens în spaţiul cultural maghiar, şi alecăror principii etnocentrice au fost aplicate cu consecvenţă.Această politică a fost dezagreabilă sau revoltătoare pentruromâni dar era demnă de laudă pentru cei care i-au fostbeneficiarii. Sursele sunt disponibile aici.Bibliografie: http://betiltva.com/2010-2013/tiltott-konyvekRevenind în contemporaneitate, gesturile de solidaritate,uneori chiar de prietenie, de care s-a bucurat grupul de laVatra, nu s-ar explica doar prin oportunismul saucolaboraţionismul presupus al unora din liderii comunităţiiintelectuale maghiare, de genul lui Domokos Géza, HajduGyőző. Baza acestei toleranţe reciproce, atingând treptelecolaborării corecte, ale într-ajutorării era, cred, bilingvismul adoi dintre fondatori, Romulus Guga şi Dan Culcer. Existenţaunui program de traduceri, prezenţa în interiorul redacţiei aunor traducători din maghiară, precum poetul Tudor Balteş,fostul nostru corector, sau ulterior a unor statornici colaboratoripoligloţi ca Ştefan Borbely, Kocsis Francisko, Maria Mailat(vorbitori de maghiară, tustrei), dovedea că nu avem nici un felde prejudecăţi naţionale.Dar politica editorială generală a revistei, deci şi cea cureferinţă directă la problematica ardeleană, a suferit nuanţăriba chiar distorsionări în timp, chiar şi în vremea conducerii luiRomulus Guga.Mama lui Guga era maghiară. Soţia sa, Voica Foişoreanu,provenea dintr-o familie de români ardeleni mai naţionalişti, şiaşa cum se întâmplă adesea, opiniile şi istoria familială seamestecă. În relaţie şi cu presiunile diverse exterioare, cuapariţia printre colaboratori a unor persoane cu vederi simplistesau primitive, de genul istoricului fost ofiţer de miliţie, VasileSuciu. Cercetarea masacrului de la Moisei, de pildă, se putearealiza cu argumente de istoriografie realiste, fără nici oconotaţie etnică (deci nejuridică) pentru responsabilii uneicrime de război. De altfel, o cerere de estompare a tensiuniipe care cartea o putea previzibil provoca, a venit de la centru,prin schimbarea, neutralizarea titlului de la „Arhangheliicruzimii” la „Moisei”. Ceea ce a implicat cheltuieli enorme aleredacţiei, pentru retipărirea coperţii cu titlul schimbat şi alteasemenea ajustări tipografice şi textuale. De la început, depildă, s-a înlocuit în text, probabil peste tot, expresia armataungară cu armata horthystă, pentru evitarea identificăriiprovocator etnice. Pe de altă parte, scrierea unei cărţi de istorieorală, bazată pe mărturii înregistrate şi procese verbaleautentice, al cărui rost era eliminarea versiunii falsificate decătre comunişti, imediat după război, care voiau să impunăteza unei mişcări de partizani pro-sovietici în Maramureşulromânesc, zonă programată iniţial a fi înglobată în Ucraina, erao revizuire şi corectare a istoriei falsificate a României şi nu oagresiune ideologică anti-ungurească. Pentru această carte, euam fost pedepsit prin anularea unor contracte care nu eraudoar în strictul meu interes, de către confraţi editori din Ungaria(mă refer la Antologia eseului românesc contractată şi predatăla Editura Europa din Budapesta) şi blamat fără a fi măcarcontactat (audiatur et altera pars) de colegii sau prieteniimaghiari din Ardeal. Dacă mi se făcea onoarea şi dreptatea dea fi invitat la o discuţie, nu aş fi criticat sau negat dreptulromânilor de a-şi scrie istoria cum cred de cuviinţă, dar aş fiexplicat, măcar în privat, sensul publicaţiei şi adevărul istoricpe care îl conţinea, opinia mea despre revizuirea istoriografieipostbelice, limitele influenţei mele asupra activităţiiredacţionale. (Public nu puteam exprima nimic, cenzura fiindinconturnabilă în aceste contexte.) În acelaşi timp, la EdituraUnivers din Bucureşti mi se desfăcea contractul de editare atraducerii mele din eseistica lui Németh László, sub pretextulincompatibilităţii ideologice, mai ales pentru textul MagyarokRomániában. Am mai scris toate astea. Reamintesc împrejurărileca să relansez ideea publicării eseisticii lui Neméth şi mai alesnecesitatea sponsorizării acesteia, editurile interesate deaceastă operă nemaiexistând. Poate se pune în mişcare unmecanism de solidaritate şi voi trezi interesul serviciilor depropagandă culturală de la Budapesta.

În acest context, cred că merită să fie cunoscută şi comentatăscrisoarea romancierului Ion Lăncrănjan către Romulus Guga.O scrisoare care mă priveşte şi care a fost trimisă la un an de laapariţia volumului „Moisei”.

În anul de graţie 1983, redactorul şef al revistei Vatra, RomulusGuga, primise spre publicare un fragment din lucrarea lui IonLăncrănjan intitulată Cuvânt despre Transilvania. Fragmentulera însoţit de o scrisoare către Guga, pe care o reproduc maijos. Originalul se află în arhiva Guga, eu posed o xerocopie pecare am făcut-o cu acordul lui Romulus Guga, întrucât numelemeu era pomenit în epistola autorului Eclipsei de soare, întermeni interesanţi şi mai ales fiindcă se parafraza o ipoteticădeclaraţie a mea referitoare la cartea lui Lăncrănjan, care nuapăruse încă.Iată epistola lăncrănjanescă:7. VI. 1983. Stimate Romulus Guga, Revista „Vatra” ar face,cred, un serviciu culturii contemporane, şi adevărului, dacă arpublica în paginile ei alăturatele însemnări, nu de alta darlucrarea numită „Cuvînt despre Transilvania” nu a fost dată laiveală pentru a strica „relaţiile dintre români şi unguri”, cumspunea, mai ieri-alaltăieri „ideologul” D. Culcer. Aştept, în oricecaz, un răspuns. 7. VI. 1983.Cu bine şi cu sănătate,Ion Lăncrănjan

Fragmentul trimis nu a apărut. A fost cenzurat sau refuzat deRomulus Guga, nu ştiu!?Opinia mea despre romanele lui Lăncrănjan, aşa cum amformulat-o într-o cronică literară, nu are nimic de-a face cu aceastăepistolă.La o observaţie privitoare la publicistica sa, Lăncrănjan îmirăspundea acoperindu-se cu o căciulă dogmatică, de frica criticiiideologice care i se puteau aduce de către apărătoriicolectivizării agriculturii. Eu îl lăudam tocmai fiindcă, alăturide Marin Preda, a avut curajul să descrie catastrofa produsă deaceastă dogmă comunistă anti-ţărănească. Care a distrusconcomitent ţărănimea maghiară şi română.Mi se acorda, în această epistolă, titlul de ideolog, în ghilimele,pe care aş fi vrut poate să-l pot îndeplini la Vatra, doar că ceeace se vedea în revistă exprima de o manieră foarte relativăideologia mea politică şi culturală. Mai ales în condiţiile cenzuriişi în raport cu oscilaţiile morale şi politice ale conducerii şi aleunora din colegii mei.Precizez, nu în treacăt, că pentru mine nu există o sinonimieîntre maghiar şi ungur. Primii sunt vorbitori de maghiară, caretrăiesc în interiorul ca şi la periferia statului Ungaria. Ungurisunt toţi cetăţenii Ungariei, care nu sunt toţi maghiari. Maimult chiar, printre ei se află un număr însemnat de etnicinemaghiari, maghiarizaţi mai ales în secolul al XIX-lea prinaculturaţie violentă sau lentă.« Cuvânt despre Transilvania”, cartea lui Ion Lăncrănjan, esteun răspuns schematic, superficial şi slab documentat la o sumăde teze iredentiste sau doar anti-româneşti, din domeniulpropagandei maghiare tradiţionale. Politica şi contra-propaganda statului român după 1920, în raport cu acesteprobleme a fost superficială şi ineficientă. Şi aşa a rămas, cumse poate demonstra.Am mai precizat în diverse intervenţii pe care le-ai tradus înmaghiară, dragă Gabriel, discutarea divergenţelor legitime şiilegitime se poate realiza doar de către persoane care ştiudespre ce este vorba. Nu indignările şi ameninţările fac opolitică (din nici o parte, de altfel), dar nici cedările uneiadintre părţi – în cazul nostru partea româneasacă – în numelebunelor relaţii de menţinut cu orice preţ, sau în numele unorinterese electorale imediate.Cea mai gravă greşeală a lui Ion Lăncrănjan este indignarea.Un om care nu cunoaşte limba maghiară, sau dacă o cunoaşteo leacă, nu are acces la cultura acestui neam, de fapt se bagă învorbă, dar poate fi combătut uşor. Reacţiile maghiare dinRomânia (discrete şi secrete) ca şi cele ungare au mizat peindignare şi ele. Deci tot o reacţie viscerală.Polemica iscată de capitolele unor cărţi de memorialistică,etnografie sau istorie, de articolele lui Ilyés Gyula din MagyarNemzet sau de memorii trimise de János Fazekas sau KiralyKároly, lui Ceauşescu, reacţiile interne sau externe pot fireconstituite în România şi prin consultarea arhivelor DGPT,pentru perioada de până la 1977.Convins că dialogul, chiar cu adversarii, nu trebuie întrerupt,am realizat în timpul unui sejur profesional în Ungaria, uninterviu cu Ilyés Gyula. Acesta era bolnav de cancer, nu m-aputu primit dar a răspuns întrebărilor mele în scris. Am propustextul în Vatra. Cenzurat, nu de Romulus Guga ci de Consiliulculturii şi educaţiei socialiste. Finalmente l-am publicat în 1988(adică după emigrarea mea) într-o revistă din Ungaria. A fostreluat în revista Lató din Târgu Mureş, după 1990.

Dan CULCER

15Acolada nr. 1 ianuarie 2015

ITINERARII PLASTICEAşchii dintr-un jurnal de cititor

Spune-mi ce-i scriilui Dumnezeu ca

să-ţi spun cine eşti!Că e vorba de o

schiţă cu o întâmplare detot banală sau de una plinăde umor, sau de opovestire în care nu seîntâmplă nimic, nimic,nimic, la Cehov simţisufletul slav plângând,vezi lacrimile curgândprintre rândurile prozei.

*Voltaire, deloc

ironic: „Spre ruşinea omenirii, fanaticii au prea mult entuziasm,iar înţelepţii n-au deloc”.

*Drumul lui Cioran, de la o sentinţă crudă („Datoria unui

om singur este să fie şi mai singur”) la una şi mai crudă („Fiecareom este un călău ratat”), dar trecând prin poezie („Haideţi laJudecata de apoi cu flori la butonieră”), prin luciditate („Tragiculeste stadiul ultim al ironiei”), încercând în final sentinţa-ghilotină („Tot ce nu e Dumnezeu sau vierme este hibrid”).

*Preşedintele american George Bush jr., demn de România,

republica lui Caragiale: „Eu nu citesc cărţi, dar am prietenicare citesc cărţi”. Ce să înţelegem? Că are drept consiliericritici literari? Sau că e un cititor second-hand?

*Nuvela Crimele din Rue Morgue de Edgar Allan Poe ar fi

o nuvelă poliţistă dacă n-ar fi una analitică. Aici nu conteazăatât faptul că avem de-a face cu o crimă aproape perfectă, cât căaceasta este comisă inconştient de un urangutan, descoperitde unul din personajele ciudate ale scrierii. Spunea Borges căPoe e creatorul prozei poliţiste. Cred că Poe e creatorul prozeipseudopoliţiste, a prozei analitice.

*Ce interesant sună cuvântul AMARILIDACEE! Dar şi

definiţia lui e pe măsură: familie de plante erbaceemonocotiledonate, de obicei cu bulb şi cu ovar inferior! Ar maitrebui adăugat că, având ovar...inferior, amarilidaceele sunt şimuritoare.

*Un titlu de literatură SF: „Biblioteca lui Becali”.

*Moliere: „Femeia e ca o supă. Primul care o gustă se

frige. Când e călduţă îţi dai seama ce gust are. Rece nu e bunăde nimic”.

*Ştefan Aug.Doinaş, având acces la poezia cu adevărat

profundă: „Golul cel veşnic din inima plinului/învaţă golul săzboare”.

*Te plictiseşti? Te simţi inutil? Scrie scrisori lui Dumnezeu!

Spune-mi ce-i scrii lui Dumnezeu ca să-ţi spun cine eşti!*

Starea de la care porneşte tot calvarul doamnei Bovary:„Înainte de a se căsători crezuse că iubeşte, dar cum fericireaaşteptată de această dragoste nu venise, îşi zise că trebuie săse fi înşelat. Şi Emma căută să afle ce se înţelege cu adevăratîn viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi tulburare sufletească,cuvinte care i se păruseră atât de frumoase în cărţi”.

*Radu Cosaşu despre proşti şi prietenie:„Pentru proşti

prietenia e o utopie, mereu anacronică, suspectă şi ineficientă,când nu se descoperă interesul ei”.

*„Soarele scrie lumini pe frunze ce-n vânt au să plece”. Cu

acest vers îşi începe Adrian Maniu un sonet. Dar după unasemenea vers perfect, memorabil, nu mai ai nici un chef săciteşti tot poemul. E un dezechilibru mortal între acest vers şicelelalte, de altfel, cât se poate de onorabile. Riscul de a începeo poezie cu un vers genial.

*

Un tablou al secetei din satul lui de pe Valea Topologului,făcut de Nicolae Velea într-o povestire: „Pământul îşischimonosea faţa căscând guri negre din care aşteptai din clipă-n clipă să arunce blesteme groaznice cerului cu faţa frumoasă,albastră şi nepăsătoare. Ierburile se încovoiau, căutând parcăsă se ascundă de căldura duşmănoasă a soarelui, la adăpostulpropriei lor umbre. Copacii se uscau, le cădeau frunze şirămâneau goi şi sărăcăcioşi, ca desenaţi de copii, în linii drepte,

cu creta, pe tablă”.

Portrete de personaje reale

Nicio lectură nu e mai savuroasă decât aceea a portretelordin câteva tuşe, uneori într-o frază, portrete care devinmemorabile tocmai prin concizie. Iată câteva, de personajereale:

În amintirile sale, Constantin Argetoianu îi face un portretgeneralului Averescu, descriindu-i mâinile: „Mâini autoritaredesprinse din armoniosul ritm al trupului, mâini antene legatede-a dreptul de celule cerebrale , mâini fine, lungi, aristocratice, care căutau să prindă în aer o fărâmă din necunoscut şi dinimponderabil, mâini care se avântau ca aripile sau se încleştauşi sfârşeau ca ciocul şi ghearele păsărilor de pradă”.

Dimitrie Cantemir, văzut într-o frază de G.Călinescu:„Voievod luminat, ambiţios şi blazat, om de lume şi ascet debibliotecă, intrigant şi solitar, mânuitor de oameni şi mizantrop,iubitor de Moldova lui după care tânjeşte şi aventurier, cântăreţîn tamburi ţarigrădean, academician berlinez, prinţ rus, cronicarromân, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate dalumea, Dimitrie Cantemir este Lorenzo de Medici al nostru”.

Nicolae Breban (nenumit în text), evocat de GabrielLiiceanu: „Am cunoscut cândva un scriitor megaloman. Adoraputerea. Mi-a povestit la un moment dat, cu chipul brusctransfigurat, cum, apropiindu-se de Ceauşescu, a simţit că aeruldin jurul acestuia începea să vibreze de la 20 de metri. M-amîntrebat ce s-a întâmplat cu omul acesta, pentru al cărui nesaţde mărire pământul întreg părea prea mic. Am auzit că a sfârşitca adjunct al lui Uricaru la Uniunea Scriitorilor”.

Dumitru Augustin DOMAN

Eremia şi Dan Grigorescu saudespre oameni, legende şi eroi

Opinia comună a acreditatideea că legendele, miturile,proiecţiile exemplare sauoricum le-am mai spune, sîntexpresiile ultime ale realităţii,adică forma supremă deconsacrare a acesteia. MitulMeşterului Manole, de pildă,consacră realitateasacrificiului în actul decreaţie, în efortul major deedificare, mitul Mioriţeiconsacră realitatea morţii caformă a reintegrării senine în

lumea elementară, mitul lui Vlad Ţepeş consacră realitateajustiţiei necruţătoare şi aşa mai departe pentru tot ce minteaomenească a imaginat ca depozitar absolut al existenţei noastrela un moment dat. Ceea ce se omite, însă, într-o astfel dejudecată, este sacrificiul pe care mitul, legenda sau oricum le-am numi, îl operează în planul realităţii înseşi. Ne trezim, înfelul acesta, de multe ori, că folosim nume, utilizăm imagini,chemăm legende, dar nu mai ştim nimic din ce se ascunde înspatele acestora. Vorbim despre Iisus fără să citim Evangheliile,îl invocăm pe Eminescu fără să-i ştim poezia, ne mîndrim cuBrâncuşi fără să-i fi văzut vreodată lucrările. Schimbînd ce-i deschimbat, aşa se întîmplă şi cu marile personalităţi ale istorieinoastre mai vechi sau mai recente. În cele mai multe cazuri, leinvocăm fără să le cunoaştem şi le folosim, după nevoi, maimult pentru sonoritatea numelui decît pentru înţelegereaprofundă a importanţei şi a semnificaţiei existenţei lor, neamintim de ele doar în situaţii excepţionale, după care leabandonăm iarăşi în uitare. Alteori, reducem totul la o formulă,zarurile au fost aruncate, de pildă, sau, cu un ecou mult maiprofund în conştiinţa şi în sufletele noastre, pe aici nu setrece! Dacă la originea primei formulări memorabile ştim căstă Cezar, cîţi dintre noi mai ştiu că părintele celei de-a douaeste unul dintre miturile României moderne, şi anumeGeneralul Eremia Grigorescu, eroul necontestat al Războiuluipentru reîntregirea neamului, aşa cum se numea acesta înaintede a fi, pur şi simplu, primul război mondial. În vreme cedespre Cezar se mai ştie cel puţin anecdota tragică a participăriipropriului său fiu, Brutus, la conspiraţia căreia împăratul i-acăzut victimă, despre Eremia Grigorescu nu se mai ştie nicimăcar faptul că a avut un fiu artist, un foarte important fotograf,de a cărui prezenţă nu se poate face abstracţie nici în cea maiseveră istorie a fotografiei româneşti, şi anume pe Dan

Grigorescu. Pentru reîmprospătarea memoriei colective şipentru reaşezarea în spaţiul public a unor valori umane, istoriceşi artistice cu totul excepţionale, o lectură în paralel a celordouă destine, oricît ar fi ea de sumară, dezvăluie o semnificaţiemult mai profundă decît s-ar putea bănui. Eremia Grigorescu a fost un militar care a urcat toate treptelecarierei pînă la aceea, supremă, de erou. Elev şi absolvent alLiceului Naţional din Iaşi, fosta Academia Mihăileană, el şi-aînsuşit o foarte solidă cultură generală, în cadrul căreia uzullimbii latine era de la sine înţeles, citindu-i cu asiduitate peCezar, Tacitus, Horaţiu, Virgiliu etc,. exerciţiu pe care îl vaface toată viaţa. Acest fapt dovedeşte un lucru extrem deinteresant şi de semnificativ; viitorul general nu are o strictăeducaţie cazonă, profilul lui intelectual fiind unul de facturăumanistă. Şi poate că aici, în această conjuncţie a exactităţii şirigorii omului de acţiune cu spiritul analitic şi contemplativ alintelectualului hrănit de la sursele clasicităţii, stă înţelegereaadîncă a responsabilităţii conducătorului în faţa imperativelorneamului său. Pentru că acolo, pe cîmpul de luptă, la Mărăşeştişi în împrejurimi, comandantul de oşti nu este doar un ostaşprintre alţii, ci exponentul şi actorul absolut al şansei sau aleşecului propriului său popor. Rămas de multe ori singur, adicăfără ajutorul aliaţilor, în faţa inamicului, luînd alteori deciziicontrare unor ordine de cabinet, Eremia Grigorescu a privitbătălia de pe front nu ca pe un episod inevitabil al cariereimilitare, ci ca pe un act decisiv de existenţă şi ca pe confirmareaultimativă a unei investituri. Victoria de la Mărăşeşti din 1917nu este, astfel, doar o victorie militară, o biruinţă majoră pecîmpul de luptă, ci şi un act simbolic, o confirmare a vigorii şia demnităţii naţionale. La marea sărbătoare de la Universitateadin Iaşi, în cadrul căreia Generalului i s-a înmînat Sabia deonoare, scurta cuvîntare a profesorului Petre Poni este poatecel mai convingător document în ceea ce priveşte starea deadmiraţie şi de recunoştinţă, aproape de beatitudine, pe carecontemporaneitatea şi-a manifestat-o în faţa victoriei de laMărăşeşti. Iată conţinutul acesteia: ,,Domnule General, FoştiiDomniei Voastre profesori, plini de admiraţiune pentru faptelemăreţe ce aţi desăvîrşit pe cîmpul de luptă pentru apărarea şiînălţarea Patriei, m-au însărcinat să vă rog să primiţi aceastăsabie de onoare. Pe ea sînt înscrise glorioasele nume: Oituz,Pralea, Mărăşeşti care, alăture de numele Domniei Voastre,vor străluci în veci în istoria neamului nostru. Sînt fericit că mi-a fost dat să îndeplinesc această sarcină. Căci ce poate să nemulţumească mai mult, să ne răsplătească mai bine pe noi,care ne-am consacrat viaţa la educaţia tinerimii, decît să vedempe unul din acei la luminarea căruia am contribuit că se ridicăatît de sus prin faptele sale”.Acesta a fost, în esenţă, Generalul Eremia Grigorescu: uncomandant devotat, curajos şi vizionar, dar un apărător şi nu uncuceritor. Faţă de un părinte cu o personalitate atît de copleşitoare,unde se regăseşte fiul care a înlocuit tunul cu aparatul defotografiat şi strategiile de luptă cu prospeţimea privirii şi cuprofunzimea observaţiei? Mai întîi, Dan Grigorescu este uncopil al războiului, născut în vacarmul armelor şi în proximitateamorţii, din iubirea patetică şi ultimativă a Generalului pentruboieroaica Elena Negropontes. Lăsînd la o parte experienţelepariziene şi româneşti al tînărului Dan Grigorescu, trebuieobservat că vocaţia şi experienţa lui artistică îi mută acţiuneaîn planul luptei simbolice. Cînd bisericile erau ameninţate decătre regimul comunist cu dispariţia fizică, el fotografiaMănăstirea Voroneţ, mutîndu-i existenţa din planul realuluivulnerabil în eternitatea certă a imaginii artistice, cînd DeltaDunării era ameninţată şi ea cu desecarea, Dan Grigorescuaducea cel mai emoţionant omagiu măreţiei şi forţei pelicanilor,sortiţi şi ei dispariţiei, iar cînd arta era tot mai mult supusăpropagandei şi încorsetată în dogmele estetice ale ideologieicomuniste, el fotografia extatic operele lui Brâncuşi, elogiindimplicit măreţia gîndirii artistice şi nemărginita libertate acreaţiei. Parcurgînd geografia şi istoria, realul şi ficţiunea,pămîntul, apa, cerul şi arta, Dan Grigorescu a fost, fără altăarmă în afara aparatului său foto, un cuceritor. El a cucerit pascu pas ceea ce ilustrul său părinte, Generalul EremiaGrigorescu, a apărat pas cu pas: pămîntul, frumuseţile şicomorile României. E mult, e puţin, iată o întrebare legitimă căreia nu i se poaterăspunde decît într-un singur fel: este puţin pentru cei care şi-au suspendat funcţiile memoriei şi atributele conştiinţei, dareste enorm pentru cei care ştiu că viaţa popoarelor nu estedecît un cumul de fapte, de experienţe, de sacrificii, de aspiraţiişi de reverii.

Pavel ŞUŞARĂ

Acolada nr. 1 ianuarie 201516

MIGDALE DULCI-AMARE Concert la două pianeUn banal, la prima vedere (unul

dintre atâtea altele), volum de poeziea devenit pentru mine una dintre celemai incitante provocări literare dinultimii ani. O discretă, dar foarte bunăpoetă, Ana Pop Sîrbu, şi-a publicat înanul care a trecut mai multe poemepe o reţea de socializare. Lamomentul apariţiei fiecărei noi

producţii poetice a autoarei, tot acolo au apărut şi niştecomentarii de Ilie Gyurcsik, un reputat profesor universitardin Timişoara, expert în teorii semiotice şi structurale, foartela modă prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, dar productive şiastăzi pentru aprofundata înţelegere a unui text literar. Înspiritul multidisciplinarităţii, specifice vremii noastre, Ana PopSîrbu a decis să-şi strângă poemele risipite vreme de câtevasăptămâni pe reţeaua de socializare într-un volum, tipărit însădupă nişte reguli mai puţin uzuale: fiecărui poem publicat pepagina din stânga îi corespunde, pe pagina din dreapta, oparafrază a lui şi o interpretare globală, aparţinându-i lui IlieGyurcsik.

Ceea ce este logic, simplu şi productiv din perspectivacelor doi autori se complică brusc pentru cea de-a treia persoanăinclusă în acest joc literar: cititorul. Prima problemă majorăpentru el este legată de felul în care ar trebui să fie lecturatăo astfel de carte. Trebuie citit fiecare vers al Anei Pop Sîrbu şi,în paralel, fiecare „revers” al lui Ilie Gyurcsik sau ar trebuiparcurs poemul integral şi apoi parafraza sa? Deşi par, întrebărilenu sunt retorice, iar între cele două perspective diferite delectură pot apărea diferenţe semnificative de înţelegere atextului. Mai mult, există riscul real ca cititorul mai comod sausuperficial să se impregneze de logica interpretării exegetuluifără a mai fi tentat să caute propriile sale căi de descifrare asensurilor poeziei. Demonstraţiile lui Ilie Gyurcsik, autoritareprin erudiţie şi precizie, nu prea lasă, la prima vedere, preamult loc de recurs, chiar dacă menirea lor declarată este aceeade a invita la dialog şi la propunerea de soluţii alternative. Înplus, dincolo de utilele clarificări de sens, ele au efectul perversde a omorî, într-o destul de mare măsură, chiar spiritul poeziei.Poemele Anei Pop Sîrbu sunt eşantioane de delicateţe, tristeţireprimate, nostalgii dulci-amare. Eliptice, enunţiative, abiaşoptite, ele sunt instantanee ale stărilor de spirit în raport cutimpul care se scurge. Atmosfera care domină lirica sa estecea de casă veche, semiîntunecată, cu storurile trase pejumătate, în care fiecare obiect zărit în penumbră poartă în elîntâmplări de demult, iar liniştea e plină de glasurile altorvremuri. De multe ori, în versurile Anei Pop Sîrbu, pauzeledintre cuvinte par mai importante decât cuvintele însele, carenu sunt decât elementele de susţinere ale câte unui vis oriamintire, devenite, preţ de o clipă, partea cea mai consistentăa existenţei eului liric. Or, în acest clarobscur al amintirilor şisentimentelor murmurate, textele care explică poemele auuneori efectul traumatizant al unor reflectoare aprinse brusc.E prea mult raţionalism, prea multă precizie, prea multăluciditate, în demersul lui Ilie Gyurcsik. Cum ar spune GaëtanPicon este ca şi cum ai face disecţia cadavrului iubitei pentrua-i afla secretele frumuseţii.

Nimic din ce scrie Ilie Gyurcsik despre poemele AneiPop Sîrbu nu este greşit. Dar aşa cum este construit acestvolum, el devine în primul rând o carte de interpretare a textuluipoetic, în care poemele originale oferă doar suportul materialal fiecărei aplicaţii. Pentru a păstra intact farmecul şi misterulpoeziei, cred că poemele Anei Pop Sîrbu trebuie citite însuccesiunea lor, neblurate de parafrazele şi intepretărilecriticului. Abia ulterior, lectura trebuie reluată cu cealaltă parte,ca o carte distinctă, aparţinându-i lui Ilie Gyurcsik, care impuneo cu totul altă grilă de lectură, în care comparaţiile,raţionamentele şi judecăţile de valoare trebuie să intre înrelaţie cu judecăţile şi soluţiile cititorilor. Probabil că ar fi fostmai util dacă volumul ar fi avut două secţiuni distincte: primadedicată exclusiv poeziei, iar a doua, parafrazelor şi explicaţiilorcritice.

Aşa cum spuneam mai sus, autoritatea criticăincontestabilă a unui hermeneut al textului de talia lui IlieGyurcsik riscă să închidă semnificaţiile poeziei Anei Pop Sârbu,cel puţin în privinţa actualului volum. Puţini ar fi curajoşiidispuşi să intre în jocul său intelectual şi, eventual, să propunăalte înţelesuri acestor poeme. Mai ales că nu avem şi o reacţiea poetei la aceste parafraze şi crochiuri de exegeze, care săsugereze dacă drumul intepretării este în consonanţă cuintenţiile ei . De dragul jocului însă, pentru că aşa cum tot

semiotica ne învaţă, „opera este deschisă”, voi da o altă citireunui poem al Anei Pop Sârbu. Cel intitulat Clipele: „Înconjurămclipele/ Care se frâng./ Un alt drum/ Stă între noi şi trecut,/Mărunt ca o arătare” (p.114). Parafraza lui Ilie Gyurcsik:„Ocolind fracţiunile timpului, le distrugem, trecutul nostrudevine astfel mai apropiat, meschin, fantomatic”. Îninterpretare, exegetul pune poemul în corelaţie cu motivul„Trăieşte-ţi clipa” (Horaţiu, Omar Khayyam, Goethe, Blaga – l-aş adăuga pe Ronsard) şi conchide: „Poemul se focalizează aicipe consecinţele unei trăiri grăbite”.

Dimpotrivă, eu „citesc” aici un deficit de trăire, o atitudinepasivă, contemplativă, la „moartea clipelor”, la lipsa deconsistenţă a existenţei, care face ca drumurile care ne despartde trecut să fie aproape nesemnificative. Nu simt în acesteversuri celebrarea clipei, elanurile vitaliste din opereleautorului citaţi, ci o tristeţe, aş spune, resemnată. Decisivepentru interpretarea mea mi se par primele două versuri„Înconjurăm clipele/ care se frâng”, „traduse” în parafrază prin„Ocolind fracţiunile timpului, le distrugem”. Or, textul originalnu cred că sugerează de o manieră indubitablă vreun raportcauză-efect între ocolirea clipelor şi moartea acestora. În plus,„trăirile grăbite”, amintite de Ilie Gyurcsik în intepretare, credcă ar avea ca efect, mai degrabă, acumularea de noi experienţeîn toate direcţiile, ceea ce nu ar putea duce decât la îndepărtareaşi ruperea de trecut. Ar fi vorba de o existenţă epidermică,lăbărţată pe orizontală, cum ar spune Mihai Şora, ruptă dedimensiunea verticală care ne leagă de trecut. Or, drumul„mărunt ca o arătare” poate sugera „meschinăria”, cum plauzibilinterpretează profesorul Gyurcsik, dar şi micimea propriu-zisă,distanţa insesizabilă dintre trecut şi prezent, tocmai ca rod altrăirilor lente şi profunde. Semnificaţia versurilor mi se paremai degrabă opusă principiului „Carpe diem”.

Interpretările lui Ilie Gyurcsik mi-au readus cu nostalgieîn minte anii studenţiei mele timişorene. Am mai spus-o şi cualt prilej (nu mai ştiu dacă am şi scris-o), soţiei sale, doamnaMargareta Gyurcsik, îi datorez aproape totul în formarea meaintelectuală. La cursurile sale de literatură franceză am făcutnesfârşite exerciţii de destructurare şi recompunere asemnificaţiilor unui text literar. Prin nesfârşite întrebări şirăspunsuri ajungea la nişte rezultate pe cât de interesante, peatât de flatante, uneori, pentru noi, studenţii ei. Mie, de pildă,după un lung, dar foarte coerent interogatoriu pe margineaunui text citit la prima vedere, mi-a spus: „gândiţi la fel caRoland Barthes” şi a citit concluzia lui despre autorul în cauzăcare, pe fond, era identică cu cea la care ajunsesem eu,răspunzând întrebărilor ei, dar fără să fi citit respectivul textcritic la momentul respectiv. Puţine lucruri teoretice mi-aurămas din structuralism şi semiotică, dar deprinderea de aprivi din toate unghiurile obiectul supus analizei şi de a-mipune continuu întrebări pentru a înţelege, m-au însoţit mereuîn literatură, dar şi în comentarea fenomenului politic. Deaceea, îi sunt profund recunoscător pentru felul în care mi-aordonat şi disciplinat gândirea.

Prezenţa Anei Pop Sîrbu şi a lui Ilie Gyurcsik întrecoperţile aceleiaşi cărţi este o întâlnire între virtuozi: unul altextului, celălalt al interpretării textului. Un dialog alsensibilităţilor, inteligenţelor, erudiţiilor, modalităţilor diferitede a trăi şi înţelege literatura. O carte care, teoretic, are menireasă-l trezească pe cititor, să-l provoace la o reacţie, să-l determinesă spună dacă este sau nu de acord cu soluţiile găsite sau dacă,eventual, poate să propună altele. O bună cale de mediereîntre realităţile textuale ale celor doi autori o reprezintă foartebuna prefaţă a doamnei Rodica Bărbat.

Volumul Ana Pop Sârbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri,nu este uşor de citit fiind vorba, practic, de două cărţiîntreţesute. Efortul merită însă făcut, pentru bucuria de a păşiîn lumea delicată a poeziei, dar şi pentru revelarea unui secretde laborator, rezervat doar iniţiaţilor, de a se apropia desubstanţa intimă a unui text literar, pentru a-i scoate la suprafaţăchiar şi semnificaţiile la prima lectură ermetice. Studenţii lalitere ar avea multe de câştigat studiind şi încercând să înţeleagălogica unui astfel de volum, pe care îl pot include în seriaexerciţiilor cu cheie.

Tudorel URIAN

Ana Pop Sârbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri (notăintroductivă, parafraze, intepretări), Starea de poezie, Postfaţăde Rodica Bărbat, Editura David Press Print, Timişoara, 2014,176 pag.

Interzise celor suboptzeci de ani!

Pamflet de Florica Bud

Zilnic îmi spun că nu voi mai urmăriîntâmplările palpitante din politicaromânească; unele cu final previzibil,altele imprevizibile şi multe altelefără sfârşit. Cât despre finalurilefericite… dăm peste ele doar lacolţuri de stradă, în nopţile de vară.Fără îndoială că ne-am putea lipsi degafele scăpate de sub control alepoliticii. Chiar ar fi de dorit săeliminăm palpitaţiile şi bufeurile cădoar nu am intrat cu mic cu mare în

menopauză stradală şi nici în Ţararioza Carpatica. Din păcate,Ucigă-l Toaca nu doarme în iarbă, asemeni iepuraşilor model,Iepurilă Fuge de Umbra Sa, personaj bine conturat şi atât defermecător, venit dintr-o poveste pe care, Voi Abonaţi La VolProfit Poveste, nu o veţi lectura niciodată. Niciodată este uncuvânt care îmi dă fiori şi chiar mi-ar plăcea să-l alungăm dinlexic… cu pietrele din carierele de pe Someşul rămas cu burticaasasinată de draglinele şi excavatoarele inconştiente.

Nu crezi că este prea dimineaţă ca să-l invoci pe necuratul?mă veţi întreba Dulci Multimilionari În Iluzii Păstrate PrinBăncile Lumii Şi În Trezoreria Statului. Este, este, răspund,făcându-mi semnul crucii şi alduindu-l cu un Ducă-se în pustiuşi peste trei oceane! Veni-i-ar hirul pe coada sărcii!

Politica aservită, pardon, servită la orice oră din zi şi dinnoapte, poate să dea palpitaţii românilor slabi de înger. Ba maimult, celor uşor excitabili, Domnia Sa fiind o doamnă înbucătărie, pat şi societate, poate să le ofere mii de orgasme,că tot se poartă aceste minunate stări. Devenit un popor deFemei Perfecte Şi Caline Şi Bărbaţi Potenţi Şi Nefiltraţi –fiinţe bicefale care îşi propun să trăiască doar pentru a-şi oferiunii altora cât mai multe superorgasme – poporul român estepe punctul de a face apoplexie de atâta bine trupesc.

Într-o seară, vă veţi da seama în care, deoarece vă mergemintea la rele, curgeau râuri de bale la colţul guriţelor unorinvitaţi ai emisiunilor politice, emisiuni „pe sticlă” ce aumenirea să facă cât mai accesibilă politica în rândurile poporuluialegător sau doar spectator. De ce explodau mai mult ca altădatăbroboanele de transpiraţie şi alte umori, din trupurile şi dinporii invitaţilor? mă veţi iscodi Diabolici Vizitatori Ai SălilorDe Sport Destinate Întreţinerii Spiritului.

Păi, cum să nu explodeze dacă şeful unui partid care avusesealegeri a ajuns să fie… o femeie! Invitaţii întregului eşichierpolitic au salutat, din studiouri, această alegere preafericită şiîn unanimitate ilară au fost de acord că este nevoie de cât maimulte femei tinere şi pricepute în politica românească de primălinie.

Dragi bărbaţi şi prieteni, este nevoie de tinere nu numai înParlament, ci peste tot în ţara aceasta; lângă fiecare impotentsă se afle câte două sau chiar trei exemplare superbississime.Nu degeaba pregătesc de mai mulţi ani o propunere legislativă,asta dacă îmi va veni şi mie rândul să fiu aleasă în vreo Cameră!Ea sună cam aşa: toate femeile peste cincizeci de anişori să fiescoase – din republică, regat, împărăţie, ţarat sau ce va fi fiind– şi duse pe Tărâmul Celălalt, adică pe Tărâmul ZmeilorPluridurocăpăţânoşi. Rămaşi fără zmeoaice, vrăjitoare şi fărăIelele cele Rele, vă daţi seama distinşilor că Raiul Pe Pământs-ar instala în munţi şi văi, în sate şi oraşe, pe câmpii şi lunci…şi mai ales în capitala luncilor, Lunca Dâmboviţeană.

Dacă mă gândesc bine, ar trebui ridicată ştacheta şi mai sus,la patruzeci şi cinci de ani. Nu este păcat să lăsăm copilele săaştepte, când ele doresc acum, când sunt în plenitudineaforţelor sinelui hormonal, să intre în politica mare a ţării, acolounde le aşteaptă, nechezând de plăcerea de a duce ţara peculmile comunismului, hipercapitalismului, feudalismuluisclavagismului sau poate a comunei primate, nişte…? Ştiu că,Voi Vajnici Apărători Ai Drepturilor Animalelor Fecunde aţi fidorit ca biet-cuvântul din locul celor trei puncte să fie imperiosulcuvânt paralei. Sunt în concordanţă cu Domniile Voastre FericiţiŞi Rezonanţi Tovarăşi că singura expresie care mi-ar puteaîncheia apoteotic propoziţia ar fi „armăsari pur sânge”.Fatalmente şi din motive plicticoase nu voi putea să îi numescdecât căluţi – că vor fi de mare sau vor fi de uscat, „Nu vom ştiniciodată”, aşa cum ne-a prezis o tânguitoare romanţă, la începutde veac. Aţi fi atât de inumani, Voi Admiratori Jambonici ŞiIndecenţi încât să doriţi ca bietele tinere să muncească? Maiales cele care nu şi-au găsit măcar un papa del azugar care săle ţină în puf, acum când, din păcate, tinerii bogaţi nu suntsuficienţi pentru numărul tunatelor, număr ce creşte nesimţitorcu anii.

Pe bună dreptate, nubilele noastre vor să îşi asigure un traiuşor; să muncească proştii şi cei care au tot muncit! Vârstaministreselor, miniştrilor şi a parlamentarilor se apropievertiginos de vârsta primei comuniuni. Şi atunci cine să facă şisă pună în aplicare nişte amărâte de legi care să porneascămăruntaiele ciuruite ale economiei româneşti? Economia esteun cuvânt de-a dreptul desfrânat, pe care conducătorii ar dorisă-l scoată din vocabular… cu vot cu tot! Am vrut să rezonezecu versurile altei romanţe: „Inima din piept s-o scot/ Ay, ay,

ay/ Cu dor cu tot!” Îmi pare rău că nu pot să transcriu şimelodia ca să îmi înţelegeţi şi mai bine zbaterile.

În schimb, ei, dragii moşului, s-au îndrăgostit de expresia:„Lupta împotriva corupţiei”, luptă ce aduce multe voturi şisimpatia maselor, care – atunci când o aud declamată de cinetrebuie – mai că se lipsesc de mâncare, medicamente, gaze,energie şi alte marafeturi ieftine. Să lupte! Nu îi opreşte nimeni.Dar să lupte şi împotriva violenţei din şcoli şi din societate,împotriva crimei, a violurilor şi a altor rele care ne sufocă.Poporul a decis să se alăture tuturor sărăntocilor lumii carestrigă: „Suntem prea săraci ca să ne permitem să cumpărăm:hrană, haine, servicii, etc., etc. …ieftine. Vrem preţuri ca înDubai!”

În sfârşit, ne-am dat pe brazdă devenind un popor perfect,poporul pe care şi-l doreşte orice conducător democratic,precum şi-l doresc toate „intestinele” aferente democraţiei.

Pentru cei care – la întrebările: De ce? Până când? Încotro?Cine? – se mulţumesc cu răspunsurile pe care suntem obişnuiţisă le primim de secole, aduc pe tapet unul simpatic, nu cumult mai stupid ca altele, „A plus B/ Cineva din R.S.R.”! Acestaera răspunsul la toate întrebările copilăriei mele. Un biet jocde cuvinte! Şi fiindcă îmi sunteţi mai mult ca simpatici, vă maiaduc aminte unul: „Cineva din largul mării/Care nu te dă uitării!”.

„Din Oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic”/ Iar pe burta luiscria/ Eu te rog nu mă uita”, vor completa jocul cu prostioare,Memoratori Quotidieni Şi Fatidici. Da, orgolioasă zicere şiasta! Dar nu făcea parte din răspunsurile la scară globală, erade fapt o biată ştire marină care lupta şi luptă împotriva poluării.Dacă pe burtica respectivă ar fi fost scris „Eu te rog nu mămânca”, atunci arheologic, acolo în acel ocean, ar fi… punctulzero al regimului vegan.

Acolada nr. 1 ianuarie 2015 17

(Continuare în pag. 22)

Luca PIŢU

Lexiconul figurilor căjvănare, III FIERARUL IOHANN HANUS

şi ALŢI NEMŢI. De Fritz,teutonul căjvănar, am mai vorovit.Statutul fierarului Orest, cugospodăria şi atelierul instalatenu departe de cimitirul ortodox,peste drum de cutul ţigănesc, pedrumul ducător spre dealulpoetului Ion Beldeanu, halta

Soloneţ şi satul Comăneşti. Orest, mi-l amintesc vagamente,dar nu sunt sigur dacă, venit din Cacica sau din Pârteştii deSus, era polon ori germanofon. Oricum, catolic era, covali şipotcovar fără pereche. La el, vecin cu unceşul Iacob Şoldan,vedeam prima dată cum funcţionează le soufflet, foalele, «foiul».Sau poate la Iohann Hanus (în a cărui amintire îl va vota nevasta-mi din dotare, de mandea îndemnată, îl va vota dară, la ultimeleelecţii prezidenţioase, pe sasul Klaus Iohannis)?

Da, covălia lui Iohann mi-o amintesc şi mai şi. Era pe «celălaltdeal», în centrul nou al comunei, nu prea departe de primăriaşi şcoala generală sau de căminul cultural dejo-ceauşiu ( unde,când eram elev de elementară, venea cu filme de gen «caravana»lui Ioan Groşan, un leu costând biletul obţinut contra unui ouprelevat din cuibarul găinilor materne pe care i-l dădeam, laschimb, domnişoarei învăţătoare Florentina Lupu). Tătânulmeu îl prefera uneori pe Iohann lui Orest, înainte de colhozizare,măcar că nu avea cai de potcovit, doar aratru şi grapă de reparatori ascuţit. Înţelegeam, oleacă mai tîrziu, şi de ce. Neamţulfusese însurat, înainte de 1940, cu o mătuşă de-a lui, soră sauvară a bunicii mele paterne. Plecaseră, rechemaţi de Hitler, înGermania naţional-socialistă, unde ea se stinsese pe vremearăzboiului, iar el nu se adaptase nicicacum. În ţară sereîntorsese, văleat 1946, cu o nevastă mai jună şi de-un sângecu mnealui. Avea să-i nască trei odrasle, doi băieţi şi o fată,Lispea, săracă cu duhul, colegă cu mine la şcoala nouă de lângăprimăria rebotezată sovieticeşte sfat popular. Sosind, vicleană,colectivizarea, iar caii împuşcându-se (nu-i aşa?), atelajele +instrumentarul agricol fiind preluate de colhozul numitgospodărie agricolă colectivă, apoi cooperativă agricolă deproducţie, Iohann nu mai avea ce potcovi contra cost, nicimăcar cai morţi, pe fată nu i-o lua nimeni de fumeie în zonă,băieţii, cu certe aptitudini de meseriaşi, nu erau atraşi depraşila socialistă în comun, aşa că, atunci când îi venea sorocul,emigra împreună cu tot familionul în RFG, le găsea joburi lacopii, el cu fumeia pensionându-se pe loc, oui, dar la standardeoccidentale. După care, an de an, Iohann revenea să-şi petreacăvacanţa în Bucovina strămoşilor săi sudeţi, vorbitori aidialectului Boehmisch. Cum nu avea voie sa tragă la oameniidin sat, descindea la Hanul din Solca, unde mergeau căjvănariisă-l revadă, să-i pupe respectuoşi mâna şi să le spună cum stautrebile în Germania, dacă vin americanii ori dacă arhiduceleOtto de Habsburg-Lorena mai nutreşte vreo intenţie de a refaceAustria Mare şi a le da oamenilor pământurile colectivizateînapoi. Înţelept bătrân, Iohann zâmbea, le spunea poveşti dinBundesrepublik Deutschland şi îi cinstea, la han, cu inumerabileberi de Solca, fabricate, pe vremea ceea, chiar în fostele beciuriale monăstirii lui Vodă Tomşa din localitate.

De Schmitt, sau poate Şmit, ce să zic? Avea nevasta româncă,se pare că nici nemţeşte nu mai şprehuia, se învalahizase completşi sfîrşise tragic, înjunghiat de un căjvănar janghinos, dacă nucumva şi răpănos. La el, pare-mi-se “ sau la Nicuţă al Brestului?“ ucenicise Toader Andreica, băiatul mai mare al vecinuluiOnofrei, coreligionar tătânesc, până s-a instalat, perfidă,colectivizarea din 1962, şi a lăsat baltă meseria. Ne spuneanouă, camarazilor de joacă şi păscut «jitile» pe toloacă, numele,toate de origină tedescă, ale uneltelor de fierărie + tâmplărie,precum «draifus», «şaitău» sau «vasărvat».

ŢIGĂNITATEA ZONEI. Denea, în primul rând, care umbladin casă în casă «după cupătat», ea e de luat în colimatorulamintirii. Mă întreb, azi, dacă nu cumva crainicul satului,sunătorul din corn, era soţul ei. Copiii, în urma lui, îl imitaudupa puteri. « Tu-tu-tu-uu la primărie! Cine nu duce câinii mâinela injecţie, acela o amendă mare primeşte!» Din astea, da. DieTute, verbul tuten, fără legătură aparentă cu «tutele» din sudulpatriei noastre, ci cu britanicul bugle.

O vecină a Denii, în cutul ţigănesc, peste drum însă decovălia lui Orest, fost-a Cornutoaia, muiere frumoasă în juneţeaei nebună, mamă a doi băieţi, concoctaţi totuşi, floral, cu rumânide-ai noştri pe ăl mai mititel cu Rizac, un contabil trăitor ovreme prin Cajvana necolhozizată, pe cel mai mare, LeonteFieraru, doar Dumnezeu mai ştie cu cine. Am fost coleg, dinclasa întâi, cu acesta din urmă. Stătea în banca din spatelemeu, copil curăţel şi frumos îmbrăcat, împreună cu un văr de-almeu, băiatul unceşului Vasile. Singura amintire pregnantă cuel e că, odată, a ridicat două degete, asa cum ne învăţasedomnişoara Florentina Lupu, agrementate cu introductivul«Poftesc!» Parcă-l aud şi acum spunând de manieră pârâtoare:«Poftesc, Şoldan Toader s-o beşât!»

Cel mai vechi şi mai puturos dintre rrromi era însă badeaNiculai Corbu, vieţuitor în ultima casă bordeiască din cartierulgitan. Ori de câte ori mergeam cu tătânele la lucrări agricole înlocul primit, la schimb, după deschiaburirea lui Palimon Bâtă,

departe, sub dealul Beldeanului, pe respectivul bade îl găseamstând în fund sau tolănit prin iarba imaşului, în faţa porţiipersonale, şi schimbând voroave amabile cu trecătorii. Odată,era foarte matinal, astrul zilei abia răsărise, din faţă însă, omuluinostru, iar tătânele îi dădea bineţe întrebându-l, fatic, nureferenţial, ce mai face. El îi răspundea foarte referenţial: «MăiVasâle, măi, nu ştiu ce se întâmplă azi, dar parcă văd eu doi soripe cer.» Am impresia că, înainte de Crăciun, umbla şi cu steauadin casă în casă. Mai ales pe «dealul nostru», unde-l cunoşteabine lumea. Tătânul avea uneori dorinţa irepresibilă de a-levangheliza şi a-i spune cum stă chestia cu craii de la Răsărit,dar badea Niculai nu se dovedea chiar interlocutorul potrivitîntru atari teologhisiri.

Ciudat, imediat după colectivizare, tinerii însurăţei nuacceptau lot de cinci ari în cutul ţigănesc pentru a-şi clădi casă+ acareturi. Până când, într-o bună zi, unceşul Vasile, sătul decurvăsăriile fiului mai mare (unul din soţii încornoraţi, foartevindicativ, îşi mutilase fumeia, din cauza lui, în zona inghinală),i-a pus acestuia sula în coaste şi, astfel, vărul Toader, megieşulde clasă al lui Leonte Fieraru, se instală în zonă, nu preadeparte de fostul sau coleg bancal. Gheaţa era spartă. Încet-încet, şi altii din sat se instalau în preajma lui, iar conlocuitoriicu ten hindus, tentaţi de sumele mari oferite lor, vindeau totulrumânilor neaoşişti şi zburau către alte zări, mai cu seamă spreGura Solcii, sat eminamente ţigănesc.

Acum, cică ar fi rămas un singur rrrom în Căjvanapostmodernă, printre noii îmbogăţiţi şi alţi gospodari ai locului,care, mândri de el, îl păstrează «ca simbol», arătînd cui vrea săvadă că ei merită să se înfigă la fonduri europene de vreme cegestionează inteligent cestiunea minorităţilor etnice. Ori decâte ori au loc serbări locale, îl bagă, ca pe sfintele moaşte, laînaintare. Cu fală mare.

Ciudat, taică-meu împărtăşea despre ţigani clişeele vremiişi locului, stereotipurile cronotopului carevasăzică, iar când îlnăpădea sentimentul cioranesc al fiinţei, sau poate năduful,îmi susura că doar zece la sută-s români adevăraţi în vălăhie,restul baragladine. Da, dar, când era vorba despre penticostaliidin Gura Solcii, rostea empatic uluitoarea sintagmă: «fraţiinoştri ţigani.» Pesemne că gândea şi el fragmentar, în funcţiede starea sufletească a momentului, asemeni Omului dinRăşinari.

FRATELE SAVU. Acesta era fiul «americanului» MnihaiIacoban, măcelarul profesionist al comunităţii căjvănăreşti.Revenit neoprotestantizat din USA, avea sa-şi pună la dispoziţia«pocăiţilor» o parte din livadă, pentru înălţarea, prin contribuţiatuturor afiliaţilor, a unui loc de adunare cultuală, cu scaune,mese + tot ce trebuiaşte, mai înainte strângându-se oameniiduminica la unceşul Pavăl Şoldan, în camera de oaspeţi, în«casa cea mare», prea puţin încăpătoare însă. După ridicareacasei de rugăciuni, păstorirea acesteia o va prelua Fratele Savu,ajutat de un comitet de «fraţi». Gospodar cu fler istorial, Savu.Şi-a vândut pământurile, «locurile», cu vreo doi ani înainteacolectivizării lor, păstrându-şi numai casa, şura, bordeiul (încare avea, primul din sat, să-şi introducă, trasă din propriul puţ,apă curentă pentru bucătărie + baie), dar…. şi o grădină devreo zece ari. Din bănuţii astfel agonisiţi îşi cumpăramotocicletă cu ataş, apoi îl plătea regeşte pe un electricianprofesionist, văleat 1958, când se introducea în sat «lampa luiIlici», să-l înveţe meserie. A învăţat-o şi, în 1962, când se va fiprodus colectivizarea forţată a comunei, era deja el însuşielectrician de întreţinere. Ironia istoriei fu că, neavând nemicade dat colhozului, semna, printre primii, fără bătaie, cerereade înscriere. Numai că, iarnă fiind şi mergând să repare oarececabluri, îl surprindea o altă echipă de persuadori pe «şleaf», îitrăgea o tăvălire prin zapadă, şuturi în coaste + câţiva «dupaci»bine ţintiţi înainte de a-l sili să mai semneze o a doua cerere deînscriere în colectivă.

Motocicleta cu ataş? Mă lua o dată cu ea la Rădăuţi («să-micumpăr doi covriguţi»), pe traseul Arbure-Solca-Dealul Ederii-Marginea. Eu, ca un mic boier, în ataş. Mai era cu un coleg,electricianul din Botoşana. La Rădăuţi, ne ospătam căjvănăreştecu felii de salam tăiat subţire, ca nişte adevăraţi peizani, ahtiaţidupă semne şi valori orăşene. În ultima parte a vieţii, l-a luat lael pe unceşul George Şoldan, fratele mai mare al mamei,celibatar, penticostal absolut şi cojocar de felul său. După aceeaîşi înfia doi nepoţi, un Iacoban de-al său şi o Domnari de-anevestei, ca să-i îngrijească la bătrâneţe şi să vegheze la bunulmers al adunării cultuale. Se pare însă că Iacobanul înfiat s-aîncontrat cu un alt frate penticostal şi l-a caftit ca la carte, dujamais vu, dar… după Lovilutie şi intrarea în societatea deschisă.Apoi, sub presiunea comunităţii, s-au cerut scuzele de rigoareşi s-a facut pace «între dobitoace».

E drept că nici Fratele Costan Ureche nu se prea înţelegeacu Fratele Savu, drept pentru care şi-a tras propria adunare,imitat apoi de alţii, precum fratele George Andreica, fostulmeu coleg de clase primare (: una cu etaj + balcoane, ce n-avăzut Parisul), urmând ca surorile mele să meargă la FrateleCostan, unde venea multă iuventute, tătânul la Fra Andreica,vecinul său, iar mama la Fra Savu şi fiul adoptiv al acestuia, cucare avea vagi legături de rudenie, unde îşi reîntâlnea duminicalşi cuscrii domnari.

Treaba e că şi mama se încontra, o dată numai, cu Fra Savu,pentru fiica ei şi sora mea Anuţa, o blondă creaţă şi cu zulufirebeli, pe care nu-i putea acoperi total cu nici o năframă, cu niciun şal, cu nici un batic. Urmarea? Avea sa fie criticată, aluzivnumai, într-o predică a a fratelui respectiv despre anumitesurori ce-şi exibă cârlionţii şi se lasă curtate de baieţi cu mustaţăde la adunări penticostale din sate vecine. Acesteapropovăduite, toată lumea se prindea la cine face aluziepredicatorul şi mai cu seama fetimea + muieretul îşi întorceauprivirea către Anuţa, roşie, dânsa, ca para focului din vatră.Ajunsă acasă, i se plângea mamei în hohote şi ameninţa că nuse va mai duce în veacul vecilor la casa de rugăciuni. Instanţamaternă, înduioşată, se ducea, peste câteva zile, la fiica ei maimare, Domnica, unde venise în vizită pastorală Fra Savu,împreună cu socrul surorii mele, să citească împreună din Biblieşi să cânte oarece cântări de slavă Domnului.. Profitând mamade împrejurare, lua Sfânta Scriptură de pe masa , i-o trântea încap Fratelui Savu şi din gură aşa-i grăia: «Pe aiasta s-o predici,Frate Savule, nu pe fata mè!»

SOŢII ELENA ŞI PETRU IVAN + ODRASLELE LOR«Vinituri», lipoveni românizaţi şi atei, folosiţi ca activişti înAnii Cincizeci, dar ieşiţi din şcoala normală de altădată, bunipedagogi, buni învăţători. Or predatără multă vreme la şcoalaveche, de lângă primăria de acelaşi soi, opere habsburgice,aflate la limita dintre «dealulul nostru» şi «celălalt deal», undeaveau, în curte, clopotniţă pentru chemat copiii dimineaţa laore, fântână, şură, grajd, grădină şi ceea ce se numea altădată«sesie», teren pe care învăţătorul ieşit din pepiniera lui SpiruHaret experimenta agricultura + horticultura cu elevii, de celemai multe ori în folosul său personal. Batimentul în care locuiaucei doi avea şi o sală a profilor şi a învăţătorilor, o cancelarieprin urmare şi aşadar. Restul era ocupat de Elena + Petru Ivan,cu odraselele lor Otilia + Marian. Cu acesta din urmă, elev înclasa a şaptea când eu mă aflam doar într-a patra, aveam odisputatio în care am câştigat prin vicleşug, precum MarinPreda trânta din Viaţa ca o pradă. De ce se agita el? De quois’agssait-il? Staţi să vedeţi.

La jumătatea distanţei dintre sălile de clasă şi cancelarie,în flancul grajdului, se afla veceul cu două cabine. Una pe uşacăreia scria ELEVI, alta cu inscripţia CD. Întrebat de colegiimei de an ce însemnează iniţialele, Marian zicea, corect, «Cadredidactice», sintagmă ininteligibilă unor ţărănei din clasele mici.Atunci am intervenit eu, premiantul, deci sujet supposé savoir,şi am rostit formula magica, aceasta: «Înseamnă căcăstoareadomnilor». Marian protesta, nici un spor nu avea. Cuvântullocal, de origină latină, văr bun cu provensalul cagadou şi cufrâncescul chiottes, era «căcăstoare», la care însă părinţii meiaveau să renunţe după pocăirea lor în rit penticostal şi să-lînlocuiască numaidecât cu «veceu» sau «closet», curului însuşispunându-i de atunci înainte «popou» ş.a.m.d. Scor 1-0 pentrumine. Avea să egaleze însă repede cu un prezervativ, furatpesemne din dormitorul genitorilor. Mi-l arăta şi mă întreba: «Ştii ce-i asta? – Nu. Ce este? – Un vulcan, ce sa fie? Vezi, că maiai multe de învăţat, piciule!» Presupun, acum, că ştia vagamentece este prezervativul de marcă «Vulcan», dar, ca şi mine, nuprea pricepea la ce foloseşte.

Prima mea întîlnire cu Petru Ivan: văleat 1954, toamna,când m-am dus, trimis de mama şi desculţ, să mă înscriu înclasa întâi. Pe drum mi-am lovit degetul mare de la picioaruldrept într-o piatră de pe şoseaua numită şleaf. Văzând casângerez, d-l învăţător, încă nu învăţasem să-i spun spun tovarăş,mă întreba: «Ce-ai păţit, băiete?» Eu dădeam răspunsulcăjvănăreşte: «M-am pălit într-un bolohan.» El se amuza. Lasăca nici localnicii, trecând pe lângă şcoală, nu se lăsau mai prejos,trăgând vârtos cu urechea la dialogurile dintre Elena şi PetruIvan, apoi răspândindu-le în tot satul. De pildă: «Petre, atenţiemare, că ia vulturul găina!» «Păi i-o fi foame şi lui, măi nevastă!»raspundea cu umor interpelatul. Sau, trimis de fumeie să mulgăvaca, domnul învăţător protesta: «De ce să stau cocoşat subburta vacii?» Oamenii înţelegeau sensul cuvintelor din context,doar că ele nu figurau în graiul lor, cu «uliu» în loc de «vultur»,«pânce» în loc de «burtă», «îndoit» în loc de «cocoşat».Altminteri, îi apreciau pentru că-şi prăşeau singuri papuşoiulsau barabulele, îşi păşteau joiana sau tăiau cu forţe propriilemnele de foc.

A fost primul meu iniţiator în hexagonală curentă, un annumai, prin clasa a cincea, după rămânându-ne plocon doarrusa sovietizată. Da, dar, în clasa a şasea, la şcoala nouă, cândne preda agricultura (şi-l contram cu Grigore Negruşer dacăvoia să ne arate superioritatea lucrului rural în comun), măapucasem să citesc tomul ultim din Război şi pace, unde ainenumărate dialoguri în limba francezească, şi, când măpoticneam, îşi punea ochelarii, se aşeza lângă mine şi comparamîmpreună transpunerea literară din subsolul paginii cu originaluldin text. Nu însă fraze simple precum Je suis le malheureuxMack! şi altele de acest fel.. Pentru că, vai, nu aveam nci undicţionar francez-român la şcoală ori acasă. De-abia într-a şaptea,ca premiu, îmi oferea diriginta Silvia Plop unul, mititel, de buzunar.

Acolada nr. 1 ianuarie 201518

DE PESTE OCEAN

Femeile luiRichard Burlet

În 1899, controversatulpictor simbolist austri-ac�Gustav Klimt, al cărui numeeste asociat cu mişcarea ArtNouveau, expunea picturaputernic erotică Nuda Verita,însoţită de un citat celebru dinFriedrich von Schiller: „Dacăfaptele şi arta ta nu plac tuturor,atunci măcar să placă câtorvaoameni. Nici nu e bine să placă

prea multora”. Până la sfârşitul vieţii, o perioadă numită „Fazade aur” din cauza frunzei aurii pe care o încorpora artistul înpicturile de mai mari dimensiuni, Klimt atinsese un nivel desucces internaional care arăta că el, cu siguranţă, era pe placula nenumăraţi privitori. „Sărutul” (1907-08) a devenit unul dintre cele maicunoscute tablouri din lume şi rămâne favorit printre iubitoriide artă. Dar, la origini, nici Klimt, nici mişcarea Art Nouveau nuurmăreau să placă multora. Art Nouveau, care ad litteramînseamnă „noua artă”, în franceză, a fost o mişcare internaţionalăla finele secolului al nouăsprezecelea în artă, design, designinterior, bijuterii şi arhitectură. Artiştii asociaţi cu aceastămişcare urmăreau să unească arta cu natura prin cuprinderea,în lucrările lor, de o manieră stilizată, a unor motive care deobicei se găsesc în natură: frunze, flori şi viţă de vie. Cei maicunoscuţi artişti care au făcut parte din această tradiţie – GustavKlimt, Alphonse Mucha, Antoni Gaudi şi Louis Comfort Tiffany– şi-au lăsat cu toţii amprenta unică asupra acestei mişcări totmai populare. Unele mişcări artistice nu se demodează niciodată: ArtNouveau este una dintre ele. Puternic stilizată şi, în acelaşitimp, în armonie cu natura; ornamentală şi, în acelaşi timp,profund filosofică; îndrăzneaţă şi controversată din punct devedere erotic şi, în acelaşi timp, fin rafinată, Art Nouveaucontinuă să placă multora şi să surprindă pe mulţi, chiar dacă –

DEBUT

cu baclavaua în gură

eu tot scriuvorba lui niculae din moromeţii“nu ştii că azi îmi vine rândul la

friguri?”nu le-am dat titlu, sunt proaspeteîn forma lor brutăla parisumblă câinii cu covrigi în coadăpe aici doar o uzinăcu gard electrificatmai deschide ochiiciudateu n-am văzut parisul niciodatăo fărâmă de minea rămas spre trecutulcălare pe pisoiul gelutuşa tinca şi dada ma’ anuţacu măgarul ei ologlovit de strecheprima dragostepe bancă la poartăclaudia vino odată în casăvezi că ăla e un derbedeusă fugim în lumemă fac eu marinarte îmbrac în dantelurişi-ti aduc baclava de izmirah ce viaţă afurisitămâine sunt de rând cu vacilestau în fânul verde cositcu ochii la stelevezi mă ca ţi-au intrat în porumb. . .stelele n-au mişcat până astăzin-am primit, deşi mai aşteptal lor semn

pentru stâlpul de telegrafpentru noripentru zăpadăpentru avioanele ce se prăbuşesc aiurea pe stradăpentru mobila mea de bucătăriepentru tot ce n-a fost să fiepentru unghiile tale multicolorepentru că ai rezistat cu mine atâtea orepentru felul în care mă priveai când ai plecatpentru momentele în care ne-am iubit şi apoi ne-amcertatpentru că mi-e teamă noaptea de anxietate(medicii au pus diagnosticul clar – singurătate)spune-mi că m-am tâmpit de-a bineleaam să te iert, promitviaţa se scurge iremediabilsper să rămân acelaşi nebunpână la sfârşit

un alt poem simplist

dimineţile stau mai mult în pat.nu mă grăbesc.mi-e şi puţin lene să gândescdupă ce mă trezesc.vi se întâmplă şi vouă, probabil.nu cred că e un lucru indezirabilsă priveşti tavanul.oricum, vreau să-l schimb la anul,m-am săturat de alb infinit.e problema mea dacă-l fac roşu granit.„aşa ai zis şi anul trecut”„mă cunoşti, doar.eu, când promit ceva, rămâne de văzut.”„ţii minte când ţi-am promis c-am sa te iubesc?”mai că îmi vine să roşesc.eram aproape gata.bine că mi-a venit rândul să fac armata.dar. . . nu-i aşa?suntem chit.tu mi-ai spus că mă iubeşti.m-ai iubit?atunci de ce privesc tavanul şi-n asfinţit?

poem fără titlu

am scris o poezie din care n-am înţeles o iotăapoi m-am supărat aşa de tarecă am zăcut vreo câteva zile la pateram convins că o să-mi apară tipărităîn manualul de română pentru clasa a optao şi vedeam pe doamna cu ochelari negrivorbindu-le despre mine elevilor nedumeriţi„acest poet a dat o altă dimensiune literaturii noastre.viziunea sa existenţială a revoluţionat modul de gândireasupra destinului uman. geniul său e de netăgăduit.”nu mi-a plăcut discursulam luat un antinevralgic m-am scuturat de boalăşi am compus alta:plouă.tavanul de la dormitor e umed.de câteva zile ne-am certat. probabil nu ne mai iubim.dar n-o să moară niciunul dintre noi din asta.mai important e că s-a scumpit iar biletul de tramvai.plouă.cineva aprinde o lumânare.trăim pe rând. e mult mai simplu aşa.

ce frumos să iubeşti în luna decembrie

ninge peste paltonul meu învechit ros la pulpana dreaptădar nu îmi pasă eşti aproape de mineşi-ţi pot asculta inima cum înmugureştebuzele tale îngheţate au gust de gutuie coaptăsuntem cei mai cunoscuţi anonimi de pe stradă noicu salcâmii din dreptul magazinului de jucăriin-am învăţat nimic despre dragoste e prima oarăcând ating o femeie cu sufletul mă mişc încetde teamă să nu-ţi fărâm cumva gesturile de tandreţea mai nins în luna decembrie peste paltonul meuînsă niciodată n-am avut douăzeci de animi se părea anapoda să iubeşti iarnae frig uneori mai şi viscoleştede fapt tu ai venit cu ideea domnule n-ai vreasă te îndrăgosteşti de mine acum de sărbătoriţineai în mână o carte şi mi-am zis ce interesant ar fisă iubesc o femeie care citeşteninge peste paltonul meu literele dorm zgribuliteîntre frunţile noastrenimic nu mai are importanţăajunge că e frig şi ne viscolim atât de frumosprin acest decembrie întemniţatîn dicţionar

George STĂNCIULESCU

pentru a ne întoarce lacitatul lui Klimt dinSchiller – nu acesta estescopul său principal. Richard Burlet esteunul dintre cei maiuimitori şi interesanţiartişti contemporani pecare i-am întâlnit şi carerevigorează în vremeanoastră tradiţia ArtNouveau. De originefranceză, Burlet a fostinfluenţat de artafranceză şi vieneză, înspecial – şi nu e demirare, dacă ne uităm lalucrările sale – detablourile lui GustavKlimt. A studiat câţivaani la prestigioasa ÉcoleNationale Superieuredes Beaux Arts, apoi şi-a început cariera depictor. Picturile luiBurlet încorporeazăfrunze de aur şi argint,desene orientale şi

culori vibrante. Portretele sale uimitoare sunt frumoase şiiconice, aşa individualizate. Cu toate că stilul lui Burlet este cu siguranţă inspirat demomentul Art Nouveau, fiecare portret este diferit, exprimândo personalitate unică, ce curge parcă din – şi se amestecă cu –detaliile ornamentale alese cu grijă. Distincţiile estetice înmare măsură artificiale între artă şi design, profunzime şisuprafaţă, fundal şi prim plan, originalitate şi imitaţie suntpuse la încercare – şi, în cele din urmă, dovedite ca lipsite desens – de arta incredibil de frumoasă a lui Richard Burlet, înaceeaşi măsură în care erau de Klimt, precursorul şi inspiraţiasa. Puteţi vedea o parte dintre tablourile lui Burlet în galeriilede artă din întreaga lume sau online.

Claudia MOSCOVICI

Traducere în limba română de Anca Cristina Ilie

ritual

ca de obiceidimineţileînainte de a primi îngăduitorvântul în ceafăte scuturi de tineîţi lepezi cele trei rânduride pieleaşa frumoscum doar o femeiecochetează în faţa oglinziicu singurătateaacum poţiimobilizatîntr-un corp străinsă trimiţi sărutări tandredin geamătul buzelorcelor care aşteaptăîncolonaţi ca la paradăsă-ţi îngenunchezecerul gurii

big ben ding dong

pe bond street ninge murdarmi-a mărturisit un prietenare o afaceretaie frunze la câiniverile vine acasă îl ustură ochiiaici

s-a obişnuit fără soarela londrade ce eşti tristde-aia să te miri tuding-dinga mai murit un anotimpmă opresce pană de curent în cartiersâmbăta nu prea am inspiraţieoricum iau antidepresivemă doare şi măseaua de mintetotul înseamnă răbdarefiecare iubim în felul nostruce ne cade la îndemână

moment de reculegere

nu vreau să ţin o prelegerehai mai bine să păstrăm un moment de reculegerepentru iarbă

Richard Burlet: Portret de femeie

20 19Acolada nr. 1 ianuarie 2015 19

RADAR

Neocolonialism şi „autocolonizare”Sub un titlu „nedorit”, chiar

„detestat”, oricum „prea blând”cum mărturisea (Antropologia, oştiinţă neocolonială), regretatulPetru Ursache ne-a oferit, prindevoţiunea soţiei, în splendidaserie de la Eikon, o culegere detexte care aduc în atenţiechestiuni litigioase ale disciplinei,o ştiinţă cândva descriptivă, azi„infiltrată” / penetrată de politic,dobândind un nou statutepistemic. Dincolo de

interferenţe şi suprapuneri (întreţinând confuzia şi nebuloasasemantică), noua antropologie, „dinamică”, bineînţeles,subsumând şi detronând un număr mare de alte discipline,pare a se conforma unor „rescrieri la comandă”, refabricândtendenţios, prin deconstrucţie, teze de altădată. Evident, dacăne propunem o incursiune în istoria antropologiei, evidenţiindetapele, curentele şi personalităţile care i-au bornat devenirea,manuale precum cele ale lui Marcel Mauss (cu merite „istorice”,pentru „terenişti”), Franz Boas, Robert Cresswell sau MartineSegalen (ultimii coordonatori) exprimă faze distincte,subordonând antropologia fie intereselor coloniale, fie crizeipostcoloniale ori relaţiilor dintre fostele colonii şi metropole.Încât, relansată, noua antropologie, în viziunea unui tratat maiproaspăt (Ethonologie. Concepts et aires culturelles, 2001)refuză termeni precum etnie, primitiv, colonie, lumea a treiaetc., „dacă admitem că ele au existat vreodată” (cf. M. Segalen),pentru a propune, substitutiv, prin resemantizare, respingânddefiniţiile „constrângătoare”, un alt pachet problematic. Asistăm,aşadar, la politizarea antropologiei, constata Petru Ursache (1,80), împingând dictatorial disciplina într-o „direcţie deneînţeles” (1, 5). Prin teoria fractaliilor interesul e dirijat spremicrounităţi (profesionale, religioase, comerciale), având ca„ţel” mondializarea. Rescrisă, antropologia manevrează un altaresenal noţional; în loc de familie, datină, neam, rit, religie,tradiţie etc., vorbim de globalizare, alteritate, comunitar /identitar, acceptând prin dirijism politic şi intervenţionismprocesul aculturaţiei la scară planetară. Încât antropologia,conchide profesorul Ursache, a devenit o ştiinţă neocolonială(1, 85). Se înţelege că „indigenizarea modernităţii”, prinuniversalizarea unui model într-o lume în conectivitate,generează – prin ambiţii politice şi sfere de influenţă – stăriconflictuale. S. Huntington atrăgea atenţia, cu ani în urmă,asupra cauzelor culturale (religioase), pornind de la adversitateaunor blocuri civilizaţionale. Or, difuziunea civilizaţiei înseamnăo largă cuprindere (globus humanitatis), punând în lumină„conştiinţa unităţii speciei umane”, identitatea de fond, notaNicolae Petrescu într-o lucrare uitată, care făcea „saltul” spreantropologie (Primitivii, 1944). Adept al comparatismuluimonografic, în divorţ cu şcoala gustiană, N. Petrescu cercetaseviaţa popoarelor primitive într-un răstimp de două decenii,pledând pentru „afinitate sociologică cu întreg genul omenesc”.Deosebirile ar fi de grad, nu de natură (2, 40), procesul fiind„multilinear şi discontinuu”. Iar explicarea înrâuririlor nu selimitează la o simplă imitaţie, ci presupune „adaptare lasubstratul social”, în acord cu sincronismul lovinescian(ignorat). Difuziunea înseamnă, după B. Malinovski, „oinvenţiune modificată”. Chiar şi evoluţioniştii (precum Taylorsau Frazer) au admis difuziunea (centru de iradiere) alături deinvenţie.

Într-un loc, însă, ne despărţim de învăţatul ieşean P.Ursache. Dacă altădată expansiunea colonizatoare (exploratori,misionari, colonişti) se desfăşura în forţă, dacă „exportul derevoluţie” (la sovietici) ori „exportul de democraţie” alamericanilor au condus la intervenţii militare, avem serioaserezerve că asistăm la o „colonizare forţată” (1, 7). Societateade azi încurajează extensiunea culturii media, consumerismul,standardizarea etc., cucerind Planeta, fără brutalizăridoctrinare, ci insidios, prin Ideologia divertismentului, casupraideologie a epocii noastre. Transformându-ne în „sclavifericiţi” (cf. Ov. Hurduzeu).

*

Astfel, sub zodia globalismului, ca proces implacabil,multidimensional, redefinirea identităţii devine obligatorie.Cum construcţia noastră identitară a stat, lungă vreme, subobsesia europenismului şi cum acest efort (ca proiect elitist,animând aspiraţii culturale şi civilizaţionale) s-a cheltuit subpecetea unei mentalităţi „de schimb” (nota Nae Ionescu), e laîndemână constatarea că reuşitele s-au dovedit „aproximative”,glorificând importul superficial. Chiar dacă bătrânulKogălniceanu avertiza că „darul imitaţiei e o manieprimejdioasă”, râvna de a fi pe placul Europei („luminate”) nune-a părăsit; doar că astfel de impulsuri reformatoare,conştientizând întârzierea, implicit „trăirea” complexelor, ahandicapului etc., au întreţinut o modernizare neorganică,încurajând simularea, servilismul, inadecvarea. Adică un importmasiv, necritic, superficial. Fie că era vorba de francofilie (vezi

mimetismul galic, parisolatria euforică), fie că invocam modelulgerman ca alternativă, aspiraţia periferiei, prin vectorul elitar,viza referenţial un centru cultural prestigios, aşteptândrecunoaşterea (omologare, vizibilitate). Altfel spus, o râvnităcolonizare, făcând din teza formelor fără fond un brandromânesc. Evident, sovietizarea, prin invazia bolşevismului,alterând rădăcinile ontologice (deznaţionalizare) se anunţa cao primejdie mortală. Mircea Eliade, în 1953, preocupat desoarta culturii româneşti denunţa riscurile asimilării, ivind un„un popor de hibrizi”. Şi, desigur, sterilizarea spirituală prindecapitarea elitelor.

Ce se întâmplă azi, prin impetuoasa colonizareplanetară? Pericolul uniformizării e real, standardizarea stilurilorde viaţă e o evidenţă, activând febra imitativă şi pulsiunileconsumiste. Iar România, gestionată falimentar, o ţară blocată,debusolată, mereu în coadă, pierzând parcă şi „mitul tunelului”(speranţa în acea luminiţă care pâlpâia) pare fără replică, puţinpreocupată de a se proteja culturaliceşte, apărându-şiidentitatea, sub asaltul procesului globalizator.

Nu e un secret că se vorbeşte insistent despre „celedouă jumătăţi ale Europei”. Vestul confortabil acceptă iritatconcubinajul cu Estul tratat ca periferie. „Eliberarea Estului” aînsemnat, pentru statele vestice, acapararea pieţei(liberalizată), exploatarea unor oportunităţi comerciale şiinvestiţionale. Visând integrarea, convergenţa, statelecandidate din Estul captiv au dovedit chiar „o atitudineanticipativă”, înţelegând – păgubitor – occidentolatria caideologie. Frământările Eurozonei au acutizat stăriletensionale. Cu statut periferic, estul european, devenit doarpiaţă, s-a iluzionat, hrănind utopia unui „transport” în Vest. Oevidentă imposibilitate, grefa eşuând nu doar geograficeşte, cişi mentalitar. Iar societatea mediatică potenţează astfel depericole, volatilizând graniţele şi rezistenţa culturală –veritabila carte de identitate a unei naţiuni.

Încât moraliştii globalizării au la îndemână un subiectinepuizabil, supus tirului criticist: cultura „de consum”. O piaţăglobală înseamnă, negreşit, şi globalizarea consumului.Observăm, însă, că internaţionalizarea mass-media asigurădifuziunea culturii occidentale, impunând „McDonaldizarea”(Tom Linson, 1990), „coca-colonizarea lumii” (Hunnerz, 1999),standardizarea (simptom al unei civilizaţii în declin, după A.Toynbee). Modernizarea înţeleasă ca occidentalizarepregăteşte, după unele voci, tranziţia galopantă spre culturauniversală. N-ar trebuie să uităm că astfel de experienţeimitative, transferul de tehnologie, preluarea tehnicilor dehuman engineering şi management şi, îndeosebi, proliferareamodelelor de consum alimentează tensiunea dintreomogenizare şi eterogenizare. Fireşte, interpenetrarea înepoca planetară nu poate fi evitată; metisajul e inevitabil,dreptul la diferenţă e şi el clamat zgomotos. Dar, ne întrebăm,modernizarea are alternative? Poate fi întruchipată altfel decâtprin arhetipul de sorginte euro-americană? În plus, culturasocietăţii de consum exprimă rolul de lider al Occidentului, înpofida unor suspiciuni şi adversităţi iscate de această extensieplanetară, dobândind rangul de cultură universală, pierzândînsă orice legătură cu conştiinţa de clasă sau loialitatea faţă decomunitate, cum se întâmpla în zorii societăţii industriale.Acum hiperrealitatea lui J. Baudrillard, chiar dacă nu eliminădin ecuaţie condiţia habituală (clasă, generaţie, educaţie) şi nuexclude reacţia de indigenizare, face din consumerism vectorulunui proces numit (impropriu) westernization. Şi care,întruchipând teza dominaţiei culturale a şi fost taxat dreptanticultural. Alexandr Kiossev vorbea chiar de „auto-colonizare”.Cum SUA reprezintă port-drapelul acestei direcţii este limpedecă ofensiva critică îndreptată spre „prima societate globală dinistorie” nu putea menaja americanizarea, suspectată de apetitimperialist. Discursul mondialist creşte la umbra acestei temeri.El manevrează un concept vag, proteiform, duşmănit de ceicare construiesc scenarii apocaliptice, îmbrăţişat apologeticde alţii care, dimpotrivă, văd în „noul cosmopolitism” soluţiaconvieţuirii. Convergenţa tehnologică şi presupusa naturalizarea modelelor culturale, în numele ofertei globale demodernitate, nu pot evita conflictele de interese cu teritoriul-gazdă. Şi nici dizarmoniile în arhitectura sistemuluiinternaţional. Iar multiculturalismul, ancorat în zonaideologicului şi fluturat ca panaceu, se dovedeşte o vorbă goalăcâtă vreme n-are suportul educaţiei multiculturale. Abiamulticulturalitatea favorizează coexistenţa culturilor,cunoaşterea şi interpretarea lor – la nivelul comparatismuluiaxiologic – din unghiul antropologiei culturale. Dincolo deefectele benefice ale unor programe şi acţiuni politice, lansateîn societăţile de mare diversitate etnică, confruntate cuproblematica imigranţilor, multiculturalismul slujeşte, de fapt,doctrinei corectitudinii politice, dezavuată acum la nivelinstituţional chiar în context american. Nu ştim dacă „zilelecorectitudinii politice sunt numărate”, cum s-a afirmat. PrinPolitical Correctness s-a ajuns, în conflict cu valorile tradiţionaleamericane, la eclectism şi totalitarism soft, politici deuniformizare şi consens manipulat; şi, mai ales, la supremaţiagălăgioasă a drepturilor de grup (group rights), implicit a

identităţii de grup, noul tribalism erupând prin protecţionismulminorităţilor agresive. Faptul că intelectuali de calibru denunţă„filosofia” corectitudinii politice ar trebui să dea de gânditentuziaştilor adepţi de la noi. Şi dacă intoleranţa progresistă,propusă cândva de H. Marcuse (vizând „educarea” majoritarilor)era prizată de contracultura anilor ’60, deconstruirea libertăţiiburgheze (văzută ca instrument de dominaţie) ne aruncă într-un relativism care dinamitează chiar valorile-reper. Plonjăm înhaosmosul râvnit de postmoderni. Acuzând totalitarismul epociiluminilor, născând o cultură hegemonică, teoreticienii de aziobservă, pe bună dreptate, prin lentilă gramsciană, printr-unmarxism reciclat, aşadar, că vechiul şi obsesivul determinismeconomic a devenit un insidios determinism cultural. Studiileserioase denunţă „înşelăciunea diversităţii” care, sub flamuracolectivismului multiculturalist, aduce la rampă grupurile deputere, pozând într-o marginalitate „fără voce” (voicelles),dictatorială, de fapt.

Iar globalizarea îşi vede de drum fiind, deopotrivă, orealitate şi un proiect. Ascultă ea de logica managerială (globalmarketplace) sau a scăpat de sub (orice) control? Iniţial,mondializarea (Théodore Lewitt, 1983) privea convergenţapieţelor, asigurând într-o lume concurenţială omogenizareastilurilor de viaţă. Treptat, transnaţionalizarea, departe de a selimita la sfera financiară a impus reconstrucţia instituţiilorinternaţionale sub semnul unei pax americana şi a provocatalerta identitară. Este indubitabil că ipoteza egalitarismuluicultural (a relaţiilor interculturale egalitare) nu stă în picioare,după cum tentativele de asimilare şi reducţionism, de subminarea culturilor majoritare prin devalorizare, nu pot rămâne fărăreplică. Câmpul cultural este tensionat. Ideologia globalitarăcrede într-un numitor comun transnaţional. Sub ofensiva Netwar-ului se perpetuează o lume asimetrică şi asincronă, curesponsabilităţi dizolvate. Pe de altă parte, rezistenţa latăvălugul globalizării se manifestă, uneori, virulent, afişândcredinţa în standardele culturii proprii (norme, valori), sfârşindîntr-un etnocentrism inevitabil. Sau impunând, ca proces invers,fragmentarizarea / parcelarea lumii printr-un interes excesiv,autonomizant, acordat comunităţilor religioase, ocupaţionale,regionale; deci contraculturilor sau subculturilor ancorate înlocal.

Dar globalizarea se anunţă ca „destin implacabil”.Invazia electronică la care asistăm a configurat o „eră de masă”(mass-age), o lume media în mişcare, nescutită de ceea ce s-anumit „eroziune electronică”. Să fie, în acest context,supremaţia Vestului inatacabilă, asigurată pe termen lung? Nise pare îndoielnic. Mai ales că actualul raport de forţe este înnecurmată prefacere (iscând alianţe imprevizibile) iar pondereademografică a Occidentului a scăzut vertiginos (reprezentândaproximativ 14% din populaţia lumii). Rolul de gardian alcivilizaţiei / „şerif planetar”, asumat de SUA, dincolo de costuri,ascunde pericolul maleficităţii dacă, în numele voluntariatului,îşi propune să conserve prin forţă ordinea actuală, aflată – sevede bine – într-un echilibru precar. Cândva cercetărileetnologice se centrau pe sublinierea diferenţelor culturale însocietăţile exotice; azi, interesul pare a se fi deplasat spreevidenţierea fondului comun al omului global vs omul local, încontextul unei confuzii care face carieră, echivalând argumentuldemocratic (mediatic), de tip plebeu, cu cel cultural (elitar).Încât, insidioasa presiune totalitară, antrenând ofensivasubculturii (pop culture), relativizând valorile, încurajează chiar„procesul de ştergere” a culturilor locale. Bazându-se, probabil,pe realitatea decalajelor, Sorin Alexandrescu respingea ipoteza„conspiraţiei” statelor puternice şi era convins că noi „nusuntem aşa pândiţi de globalizare”. Ea, certamente, bate lauşă! Alerta identitară are o solidă motivaţie şi îndreptăţit,credem, Jack Goody vorbea despre barbaria culturii globale.

În plus, ca „mediu cultural înşelător” (cf. DouglasKellner), cultura media, acoperind câmpul social, devenind chiarmodul de a exista al societăţii a provocat, prin depreciere, omutaţie mentală. Ea propune noi valori şi mitologii, acapareazăun public întins şi divers, supus unei deculturalizări freatice şiinsidiosului conformism social. Într-o societate „condamnată”la divertisment, uitând vechiul îndemn ciceronian al „îngrijiriispiritului” (travaliul spiritului asupra lui însuşi), producţia deobiecte ne sufocă. În absenţa alfabetizării media, a pedagogieicivice, a protecţiei educaţionale riscăm să recădem în„barbarie”.

Iată, aşadar, că proiectul unei noi civilizaţii, depăşind„senilizarea societăţii industriale” se dovedeşte traumatizant.Alienarea prin consum, vizând luarea în posesie totală a fiecăruiindivid nu e o jonglerie ideologică; din păcate, o mitologiesimplistă (conducând la re-infantilizarea publicurilor) câştigăteren, anunţând ivirea unui „totalitarism perfid” (Zinoviev).Sau a unui super-neo-colonialism în care civilizaţia surclaseazăcultura, având în mass-culture un agent de o agresivitateinfailibilă. Mai este posibilă decuplarea? Nici vorbă. Omul

Adrian Dinu RACHIERU(Continuare în pag. 22)

Acolada nr. 1 ianuarie 201520

Prinţul Constantin C. Cornescu la conducerea NaţionaluluiAm povestit, în

grabă, într-o tabletă, acumcâţiva ani, cum i-am cunoscutpe ultimii urmaşi în viaţă aivechii familii de boieri aCorneştilor, descendenţi prinIlinca Greceanu, soţia luiŞerban Greceanu,întemeietorul clanului şi fratebun al cronicarului munteanRadu Greceanu (Popescu),

direct din osul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu.Aminteam acolo atât de tante Gaby Cristescu-Cornescu, nepoatadirectă a generalului Ioan C. Cornescu, fratele lui Constantin C.Cornescu, celebrul autor al Manualului vânătorului, prietenulcare i-a inspirat lui Alexandru Odobescu superbul eseu intitulatPseudo-Kineghetikos, dar şi de don Nae Popescu, colegul meude la Cultură, nepot al celebrei Maica Smara, înrudită şi ea,printr-un întortocheat sistem de alianţe cu acelaşi mare logofătCostache Cornescu, tatăl celor doi fraţi şi ahtiaţi vânători. De laDon Nae şi tante Gaby (între timp trecuţi în eternitate) amauzit pentru prima dată deosebit de inspirata epigramă pe carela numai 21 de ani Alexandru Macedonski a scris-o la numirealui Constantin C. Cornescu în funcţia de director al TeatruluiNaţional, în 25 iulie 1876, în locul lui Alexandru Odobescu,omul de cultură sub care Teatrul cel Mare, operă a lui HeliadeRădulescu şi Ion Câmpineanu, inaugurat în 1852, devine,începând cu Crăciunul anului 1875, Teatrul Naţional.Meşteşugita epigramă a poetului parnasian, care nu rata să ia laochi pasiunea notorie a directorului (DOMNUL CORNESCUVA SCHIMBA MULTE/ ÎN LOCUL LIREI RĂSUNATOARE/PESTE FAŢADA DE LA TEATRU/ VA PUNE CORNUL DEVÎNĂTOARE) trăda, cu siguranţă, pe de altă parte, pulsul mariloraşteptări ale intelectualităţii timpului care cerea cu tot maimultă vehemeţă noii conduceri, în locul multelor „adaptări şitraducţiuni”, un repertoriu scenic preponderent original şinaţional. Oameni instruiţi şi causeuri subţiri, deşi mai ţineaufiecare în casă, în cotloanele podului sau prin sertare, diferitevestigii ale pasiunii vânătoreşti ce făcuse în timp notorietateafamiliei (dacă mi-aduc bine aminte, don Popescu mi-a arătatodată un superb sitar de argint care, după spusele sale, câştigatca trofeu de un înaintaş la un concurs vânătoresc, constituiaemblema familiei), amândoi aceşti ultimi Corneşti preţuiau maicu osebire înclinaţiile literare şi pasiunea pentru teatru aantecesorilor, şi în special a lui C.C. Cornescu, ultimul, camajoritatea premergătorilor care nu urmaseră cariera militară,cu strălucite studii juridice în capitala Franţei. Urmând Tablamateriilor de la Manualul Vânătorului, ediţia originală din 1874,don Popescu s-a străduit cu cartea pe masă să-mi arate într-unceas de rară linişte pentru amândoi, plecând de la povestea dintextul lui C.C. Cornescu despre Sfântul Hubert, patronulvânătorilor ori de la un alt text, cum ar fi Gaston de Foix, vânătorfaimos şi scriitor asupra vânătorii şi încheind cu Legendavânătorească a lui Dragoş Vodă, întemeietorul DomnieiMoldovei, că Manualul Vânătorului trebuie privit mai degrabăca o scriere literară, anunţându-l avant la lettre, eventual, peSadoveanu, decât ca una conţinând exclusiv repertorii şi tehnicide manualitate ale unor bresle, precum cunoscutul Tratat depescuit al lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti, care te învaţă efectiv,zicea domnia sa, până şi tehnica modului de a înnoda cârligul lafirul de undiţă… În felul său, colegul meu de acum cinsprezeceani avea dreptate, căci într-un articol încredinţat rubricii„distinguo” pe care o ţinea în revista Luceafărul în anii şaizeciai secolului trecut (vezi nr. 29/220 din 16 iulie 1966), un criticca Vladimir Streinu arată că pe lângă Manualul vânătorului „C.C.Cornescu a mai tipărit două schiţe (Primul meu câine devânătoare, în Convorbiri literare, Mai 1898 şi Amintiri devânătoare:Un epure năsdrăvan, tot în Convorbiri literare, 1899),despre care Iorga notează : ‹‹sunt foarte frumoase››”. Mai departeVladimir Streinu scrie: „Dar el a mai scris, cu intenţia neurmatăde a le şi tipări, Câteva zile la Sfântul Munte, amintiri din călătoriala muntele Athos, făcută cu începere de la 12 aprilie 1870,dimpreună cu Al Odobescu. Manuscrisul memorialului, redactatîn franceză şi tradus mai târziu de el însuşi ca pentru tipar,cuprinde în traducere, cu modificări neînsemnate faţă deoriginalul francez, 65 de file (jumătăţi de coale) liniate”. Convinsca şi alţii de valoarea… literară reală a Manualului… şi consecventpână la capăt ideii că orice istorie a literaturii trebuie să aibă şiun caracter de arhivă, în finalul articolului, autorul Clasicilornoştri se întreabă: „Ar fi ceva din cale afară, dacă istoria noastrăliterară, care s-a dovedit atât de primitoare cu caricaturasocratico-nastratinească a lui Cilibi Moise sau cu insultătorulspurcaci Sion, arhondologul, s-ar deschide, cât se cuvine pentruManualul Vânătorului şi Câteva zile la Sfântul Munte, luiCornescu deasemenea?” Subscriem justeţei unei întrebări debun simţ, constatând totodată câtă distanţă separă nobleţea

manifestă a unei asemenea gândiri de ideea vehiculată astăzi,şi anume că în a doua jumătate a secolului al XX-lea ar existadouă literaturi române paralele!…

Numirea lui C.C. Cornescu în fruntea tânăruluiTeatru Naţional în 25 iulie 1876, după directoratul de mai binede doi ani şi jumătate al lui Alexandru Odobescu, înlocuit separe din cauza depăşirii plafonului sumelor alocate pentrurestaurarea clădirii teatrului la care nu se mai făcuseră, ce edrept, reparaţii de douăzeci de ani, nu este deloc întâmplătoare.Dintr-o familie princiară de prima mână, foarte bine situatsocial, frate cu colonelul Ioan C. Cornescu, primul ministru alApărării Naţionale după Unirea Principatelor, Constantin C.Cornescu venea la Naţional aureolat de o devoratoare pasiune,care nu l-a părăsit nicio clipă toată viaţa, deopotrivă pentruArtemis şi pentru Thalia. Castei zeiţe a vânătorii tocmai îidedicase în 1874 celebrul de acum Manual…; teatrului, clipelede inspiraţie şi relaxare ludică datorate bogatelor lecturi oriînscenări a câte unei piese în compania prietenilor din cerculJunimii Române, asociaţie cultural-patriotică animată de cultulprieteniei, şi care s-a înfiripat şi a funcţionat în primii ei ani(1851-1852), în primul rând, în redacţia ziarului cu acelaşinume, şi apoi în casele unor boieri ca Floreştii, Corneştii,Manu, Odobescu, Oteteleşanu ş.a. În legătură cu pasiuneacomună a grupului de boieri (din care tânărul Cornescu eranelipsit) pentru arta scenică, iată ce-i scria, printre altele, depildă, mamei sale Al. Odobescu în martie 1857. „Ma chéremaman, […] Dans quelques temps d’ici nous jouerons despieces françaises chez Otetéléchano; il y a eu trios de montées,mais je ne sais si elles réussiront. Moi je joue dans deux; dansl’une, l’Histoire d’un sou, je fais un espagnol trés fier del’Çtre et je joue avec Marie Floresco, Olga Călinesco etPoumay, le consul belge; dans l’autre, je suis un vieuxbonhomme faisant depuis quarante ans la cour ŕ une vieilleballerinne qui est faite par Hélčne Floresco. Cornesco (s.n.)jouée aussi dans cette pičce nommée La fiole de Cagliostro;la troisičme est jouée par Adolphe, Varinka et la femme deDodou, une trčs jolie petite française; c’est le Roman d’uneheure”. În paranteză fie spus, această Elena Florescu carejoacă alături de C.C. Cornescu şi Al. Odobescu în Fiola(„Filtrul”) lui Caliostro nu e altcineva decât fiica soţilor Ion şiAna Manu, căsătorită la început cu Alexandru Emilian Florescu,divorţată mai apoi şi remăritată cu Constantin C. Cornescu cucare va avea două fiice, pe Zoe şi Eliza, prima mama lui Al.Rosetti, a doua mama generalului C. Rosetti-Bălănescu, ambiipersonalităţi remarcabile ale culturii române. În „Cronologia”culegerii de „studii şi documente” Al Odobescu, reunite subtitlul Pagini regăsite, Editura Pentru Literatură, 1965, GeoŞerban, îngrijitorul ediţiei, notează sintetic în dreptul anului1860, Goleşti, 29 iunie: „Zi de sărbătoare, cu mare horădinaintea porţilor conacului. Toate damele, chiar şi missMarianna, doica copiilor Grant, în costume naţionale. De laCâmpulung au sosit C. Cornescu (s.n.), Costică Manu, C.D.Aricescu cu soţia. Cîteva zile, plecarea mai departe este amânatădatorită îmbolnăvirii lui Odobescu. 3 iulie : În fine, bagajelesunt iarăşi pregătite de drum. Seara, ca pentru rămas bun,foarte veselă petrecere. Improvizaţii teatrale cu scene dinLucreţia Borgia şi Marion de Lorme”. Pe acest fond de văditinteres, emulaţie şi entuziasm, să remarcăm că, odată întorşide la studii din Franţa, unde atât tânărul C.C. Cornescu cât şiAlexandru Odobescu se familiarizaseră suficient cu niveluladevăratei arte scenice pariziene, cei doi (cărora li se asociazăşi bunul lor prieten Adolf C. Cantacuzino) iau public atitudinefaţă de nivelul modest al teatrului pe care îl găsesc în ţară, cuo direcţie ce se silea – în opinia lor – prea puţin să îndestulezecerinţele unui public luminat, cu un repertoriu rău ales şi răujucat, cu actori „care mai toţi merg de-a-ndoaselea”. TriumviriiCornescu, Cantacuzino, Odobescu remarcă, în schimb,„talentul vrednic de laudă al d-lui Millo”, elogiind fără rezerve,mai cu seamă, „comediile pline de duh vioi şi pământenescale lui Alecsandri (ce) au adunat cu plăcere în teatru pe toţiromânii”. Pentru semnatarii seriei de trei scrisori adresatedirectorului ziarului Românul şi publicate de C.A. Rosetti înpaginile acestuia în numerele din 6 ianuarie, 23 februarie şi23 martie 1858, în care deplângeau mai abitir repertoriulîncropit din „nişte bucăţi proaste şi imorale, traduse ca vai deele şi într-un stil atât de barbar”, orice încercare – indiferentde unde ar fi venit ea – „de a încuraja pe puţinii oameni detalent ce stau pe scena română” echivalează cu un act debravură patriotică.

La Naţionalul bucureştean (care servea ca locaţie şiadministraţie în acel timp şi teatrului liric), pe urmeledirectoratului de succes al lui Al. Odobescu, Constantin C.Cornescu construieşte, cum s-ar spune astăzi, un teatru deproiecte dramatice naţionale (cât îi îngăduia, desigur, încăfirava ofertă de texte originale), pigmentat cu piese din marelerepertoriu universal (îndeosebi Shakespeare, Dumas sau

Schiller), alternând, în acelaşi timp, pe scena lirică, trupeitalieneşti cu trupe franceze. Sigur, lucrurile nu au intrat de laînceput pe făgaşul dorit, nefiind nici atât de limpezi şi nici atâtde tranşante, fiindcă, să nu uităm, încă nu aveam o dramturgienaţională suficient de valoroasă şi de bogată, iar un talent detalia lui Caragiale va apărea abia peste o jumătate de deceniu.Cu toate acestea, strădaniie lui Constantin C. Cornescu de areforma, mai înainte de orice, repertoriul teatrului şi a-i imprimao pecete preponderent naţională are dimensiunile unui act –pentru a înprumuta o sintagmă dragă celor trei epistolieri –„de adevărată propăşire morală”.

Episodul demisiei lui C.C. Cornescu de la conducereainstituţiei, petrecut în 23 februarie 1877, aşa cum este elrelatat de Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată, seleagă, cred, de noutatea unui program care se construia totuşidin mers, dincolo, desigur, de momentul de laşitate a lui Ion C.Brătianu care a ezitat să aprobe sau să interzică în mod expresprezentarea „canţonetei politice” la adresa vechiului regimconservator propusă de Matei Millo, „Molierul nostruromânesc”, cum era supranumit marele actor pe atunci.„Teatrul, scrie Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată,era acum iarăşi închiriat lui M. Pascaly, însă comitetul îşirezervase 2 seri pe săptămână pentru a închiria sala şi altorartişti. În una din seri o închiriase lui Matei Millo, care pusesepe afiş, între alte piese, şi o satiră politică intitulată: Hainevechi sau Zdrenţe politice.

Seara, Comitetul interzice lui Millo să joace satira(în realitate, C.C. Cornescu îi anunţase interdicţia votată deComitetul Teatral cu mai multe zile înainte, n.n.), sub cuvântcă este indecentă şi slujeşte drept pugilat politic. Dar salagemea de public, fiindcă tocmai această bucată stârnise mareacuriozitate a amatorilor.

După jucarea celorlalte bucăţi, tocmai când publiculera mai nerăbdător, Millo apare pe scenă şi anunţă că i s-ainterzis jucarea ‹‹Zdrenţelor››.

În sală izbucneşte un mare huiet! Publicul aplaudă,fluieră, strigă şi cere ca satira să fie spusă. Dar deodată salarămâne în întuneric, căci direcţia pusese să se stingă policandrulcel mare. Un zgomot asurzitor izbucneşte. Millo apare pe scenăîntre 2 lumânări aprinse şi spune că este sechestrat depompieri. Publicul strigă, unii sar din sală pe scenă, în sfârşitmarele Millo este silit să-şi spună satira în faţa unei săli oarbe,numai cu două lumânări aprinse”. Ca urmare, a doua zi, Guvernuleste interpelat în cameră, unde se ajunge la concluzia că a fostîncălcată Constituţia; se cere demisia şi destituirea ComitetuluiTeatral, în ciuda intervenţiei chiar a primului ministru Ion C.Brătianu care se pare că regreta gestul de a-l fi lăsat completdescoperit pe C.C. Cornescu, altminteri un apropiat prietende familie ca şi Odobescu sau Alexandru Davila, un alt directoral Naţionalului… Pentru a da sataisfacţie curentului de opiniecreat, directorul general al teatrelor, Constantin C. Cornescuîşi dă demisia în 23 februarie 1877, fiind peste trei zile înlocuitcu Ion Ghica.

Deşi Constantin C. Cornescu a părăsit oficialconducerea Naţionalului bucureştean la începutul anului 1877,el a continuat să întreţină relaţii foarte apropiate cu lumeateatrului, autori dramatici, actori, ziarişti şi oameni politiciinteresaţi, fiind adesea văzut atât la repetiţiile pieselorimportante, ca membru al Comitetului Teatral, cât şi laspectacolele obişnuite, în sală. Prima „Lege pentru organizareaşi administrarea teatrelor din România”, înaintată de PetruGrădişteanu Parlamentului pentru adoptare în cursul anului1877, a fost o variantă îmbunătăţită de parlamentarulbucureştean după o schiţă creionată în linii mari de ConstantinC. Cornescu şi respectivul (buni prieteni şi colegi o vreme caprocurori la Tribunalul Ilfov) încă din timpul exercităriimandatului de director al Naţionalului de către autorulManualului… , când va fi avut, desigur, posibilitatea săcântărească pe propria piele consecinţele vidului legislativ înmaterie. De altminteri, după aproape patru ani de directorat ailui Ion Ghica (una dintre cele mai strălucite perioade în privinţamodernizării din toate punctele de vedere a vieţii acesteiimportante instituţii de cultură), cel care îi ia în mod firesclocul Beiului de Samos, chemat acum în diplomaţie, este nobilulConstantin C. Cornescu… Director General al Teatrelor(implicit al Naţionalului pe scena căruia, în 18 ianuarie 1879,deja se jucase O noapte furtunoasă) din octombrie 1881 pânăîn 7 august 1882 când îşi mai dă, încă o dată, de această datădin proprie iniţiativă, demisia… I-a urmat la timona mareluiaşezământ de cultură Gr. C. Cantacuzino, prinţ şi el din acelaşifabulos os brâncovan!

Ştefan Ion GHILIMESCU

20 Acolada nr. 1 ianuarie 2015 21

Între anabasis şi catabasis sau ”hărţile”suprapuse liric în anaBASis

Livrescul este la Bogdan Alexandru Stănescu unulde viziune, mereu în contiguitate cu o memorie recentă, cubiograficul. Cosmin Ciotloş are din nou dreptate în cronicaaplicată celui de-al doilea volum, AnaBASis, Cartea Românească,Bucureşti, 2014, că referinţa culturală, multiplă ca şi în Apoi,după bătălie, ne-am tras sufletul, este pretext. Aş spune şi pre-text, dar unul hrănit de propriile trăiri, a/tras chiar în spaţiulmemorialistic, alături de momente evenimenţiale anume,ţâşnite din fiinţa autorului (de pe copertă). Această de/dublare“narativă” este una care marchează ambiguitatea poetului,neîncadrabil decât pe porţiuni mişcărilor poetice actuale. Faţăde Anabasisul lui Xenofon, autorul utilizează la persoana I unavatar liric, vestitul Menos, marca BAS, însă, nume, de altfel,abil strecurat în chiar titlul volumului recent de poeme,AnaBASis, şi nu gratuit, ci demonstrativ. În sensul că Menos,soldatul reporter, este un orfic care străbate infernul dar urcăşi în prezentul, memoria fantasmală a poetului “hoplit” ca şisoldatul, locuit de lup, de viziune lăuntrică. Tocmai răscrucealirică a livrescului cu (auto)biograficul uneşte cele douăinstanţe, soldatul şi poetul, nu altfel decât în primul volum, acărui construcţie lirică se reia în AnaBASis, dar cu poeme caredevin tehnici de purificare, catartice şi alchimice, descărcândautorul dublu de greutatea dantescă a călătoriei străvechi şi,totodată, de memoria recentă a insului istoric nouă. Utilizareaaşa de accentuată a elementelor de referinţă livrescă (de laBaudelaire la Malcolm Lowry, Delmore Schwarts, etc) saudocumentar-arheologică ( de la Mausoleul din Halicarnas laNinive, zeităţi ca Marduk, etc) sunt încadrate unor momenteaproape ritualice, unde timpul şi spaţiul stau în simultaneităţiprovocatoare, şi mai provocatoare în actualizărilememorialistice ale copilului şi adolescentului “eu”, care numai este un alter-ego soldat memorabil, ci chiar autorulvolumului, dar nu în ruptură lirică, ci în unitate vizionară cumgăsim în capodopera volumului Femeia mea din Gibraltar, undeadresarea (constanta volumului) fuge, ambiguizând, cu mareefect liric şi expresiv, în două direcţii, şi spaţiale şi temporale,mai bine zis în aspaţial şi atemporal. Ne apropiem aici şi de otehnică poetică, fireşte, a iluminării orfice, prin anamnesis,cum se spune, catabasa, de data aceasta şi temporală şi de locdublu fiinţat, una secondată de înălţare (de unde şi prezenţasolarităţii, chiar a zeilor străvechi ca Marduk, în multe poemedin volum). Mai semnalăm şi o altă tuşă semnificativă poemuluiBAS, cea a lirismului vizionar, placat neaşteptat, metaforizant,peste mărcile lirice obiective, cum este aceea a titularuluiprim, reporterul supus catabasei şi anabasei memorialisticedin adâncurile noastre comune, dar şi individuale. Iată şi poemul,emblematic pentru aşa întâlniri imposibile, făcute, liric, posibile:

“de cînd ai murit ultima oară, acum douăzeci de mii de ani –într o seară de mai, ai oftat şi te ai chircit pe piatra rece,mîngîiată mereu de briza celor două ape antagonice –/cu ochiiuitaţi înspre apele atlanticului, au trecut pe lîngă tine/vînătoriide scoici ai marelui verde, cîteva furtuni aprige ţi au spălatpărul/încîlcit, cuib de rîndunele/ai privit din peştera ta deschisăramele feniciene – chiar îţi aminteşti, nu i aşa ?,/lunecarealemnului în apa sărată, ploaia s a scurs în mormînt, în groapa/unde stai chircită, lîngă două, poate trei suliţe şi un cercel dinsilex/dormeai într o baltă de lacrimi cînd hannibal barca plecaspre Roma pentru a nu mai ajunge iar/fîşii din carnea tare seridicau spre cerul bălţii, un acoperiş opac,/fiecare maree ţi aadus veşti din lumea dezlănţuită şi iar ai deschis ochii tăi marisperînd să vezi luna care cheamă apele,/ai oftat înciudată căpierzi toată acţiunea, crabii au depus ouă în craniul tău demaimuţă, de uriaş gingaş/ai visat la mauri, la califate arabe,privirea ţi ai plimbat o pe vălurile alhambrei te ai bucurat dereconquista (ay, fustele, flamenco)/n ai văzut vînătoarea devrăjitoare, ai întors capul deşi valul ţi a adus ferfeniţit un sulcu/maleficorum, ai urmărit trecînd pe lîngă tine, spectrale şipăstoase,/caravele şi la grande armée/ai tresărit în somn cîndsemiţii şi arienii se antrenau pentru un joc de şah,/te ai întrebatpentru cine bat clopotele/unde fug miile de imigranţi, asemeniţie,/acum mai bine de…, cum de pot ei merge pe fundul marenostrum, cu pasul sigur, famelici şi hotărîţi să ajungă pe tărîmulpromis, o europă pe care ai născut o chiar tu, din burta tapăroasă –ai încremenit între patru pereţi de sticlă, unde climae controlată şi/timpul pare în sfîrşit încremenit./cîteodată, mîiniînmănuşate te scot, îţi bagă degetele n ochi, te măsoară, temîngîie/îţi înregistrează visele/dar noaptea îţi umblă prin mintestrigoiul unui bărbat îngropat în cimitirul ghencea militari/care te strigă pe nume, îţi spune – femeia mea din Gibraltar”.

Calea urmată de soldatul-poet este una alchimică, înciuda infernalei călătorii străvechi, actualizate imagistic într-un decor de bestiar medieval, fantasmatic, aşa cum aflăm înexcepţionalul poem Primul Zigurat (oprirea în Babilon). Seinstalează un decor oficiat de zeul Marduk, luminos în ansamblu,cu amintita înălţare din greul pământului. Iată câteva fragmente:”cămile înoată şi rag printre zigurate, preoţi rînjiţi, trupuriplutind/în zare cât casa pictează cerul nopţii cu limbi iscusitede ambră/peşti răpitori durdulii din cauza pruncilor aruncaţi înşanţuri poleite cu aur (…) ne ridicăm iarăşi privim nisipul (…)În Babili strigoiul roşu s-a ridicat din giulgiu”. Dar cel maiconturat bestiar este fixat în călătoria prin Arabia, unde cercurileinfernului cuprind o faună care materializează chiar stareaultimă, a fricii soldatului în faţa morţii, soldat locuit de ”vulpea”psihopompă, de eros şi thanatos, cu ambigua însoţire aceleilalte figuri, mama, o matrice a locului fiinţial de totdeaunaşi de pretutindeni. Imaginile ţin de fantasticul medieval şi demetamorfoze: “Alegînd strigoi împenaţi, bidivii cu picioare casforile întinse alee vracilor persani (…) te iubesc, se audeşoapta femeii cu gheare de leu/şi cioc de pasăre (…) în defileune-au înconjurat vulturii şi am simţit pentru prima oară viermiifricii/strecurate în chiar culcuşul vulpii (…) În a douăzecea zi s-au ivit lăcustele, caii înaripaţi cu trup de femeie sau de pisică-n călduri,/Ni s-au aşezat pe ochi, ne-au îmbrăcat pletele întremur de căngi, au ouat moarte în găvanele fraţilor adormiţi…”.Ca şi în poemul femeii “din Gibraltar”, cu structură rotundă, şiacest “zigurat” începe ambiguizând timpul (cu “poeţii de curte”dedicaţi unei tematici oficiale/actuale, ”care-mi cântau tăişul”)şi se finalizează ciclic, cu poeţii care “vorbesc despre moarte,deşi n-o cunosc”. Ultimul enunţ este şi el des întâlnit la acestpoet care simultaneizează imposibile: ”Aici intervenim noi”.De altfel, pe copertă se află una dintre ilustraţiile lui LaurenţiuMidvichi, cu o hartă a călătoriei de soldat-martor (Xenofon, săzicem) şi alta, trăită, expresivă pentru întregul volum, a uneibucăţi din Bucureşti, cel menţionat în cotidienele amar-ironiceale lui BAS. Dăm, prin urmare, de o hartă exemplară străveche,pusă ingenios şi terapeutic peste alta, cotidiană. O hartă pestehartă călcând, într-un periplu imagistic demn de un poet binedefinit, din care doar ruptura dintre reportajele livreşti, asumatede Menos, şi cele auctoriale, autobiografice, este simţită caatare, la lectură. Numai că autorul însuşi, cu luciditateaeseistului cunoscut, o menţionează în prezentarea, din care,parcă, nu se poate ieşi, critic. Aici este semnalată chiar catabaza,dar şi pasul salvator, anabaza: “anaBASis este, într-adevăr,coborîre, dar una terapeutică, la capătul căreia am sperat săpot vedea , în sfîrşit, marea”. Chiar şi în nota de autor sestrecoară un joc, grav, tipic lui BAS, jocul livresc intersectatcontinuu de momentele trăite în asemenea ”autenticitate”,de memoria culturală şi existenţială, una în cealaltă. Astfel,până şi versul imnic, de Iliada, pare să fie atenuat deexpresii…nouămiiste, relaxante. Iată câteva mostre, cu tuşe”federale” Daniel Bănulescu: ”erau petele mele din copilărie,care m-au însoţit pînă tîrziu, dar pe unghiile tale”, ”aveai, tu, atunci

Viorica RĂDUŢĂ(Continuare în pag. 22)

Şoapte în Bucureşti –Frontiere vechi şi noi (II)Istoria bucovinenilor, o corolă de minuni

„Cadrul romanului e dat de viaţalui George Muntean, care s-a născutla Bilca şi pentru care pierdereaBucovinei de Nord a rămas o ranăvie. Soţia sa, Adela Popescu1, a avutbunăvoinţa şi răbdarea de a-miîncredinţa multe lucruri dinexperienţa sa, aşa cum au făcut-o şialţi oameni din Rădăuţi şi din Bilca”,mărturiseşte de la bun începutautoarea2. Ea a mai colaborat cuMarian Olaru, fost director al Liceului

Hurmuzachi din Rădăuţi, Domiţian Bălţei, Vera Popescu,Alexandru Brăileanu, de la care a aflat despre chinurileBucovinei în timpul celui de al doilea război mondial, Ion Talpeş,Larry Watts, Mihnea Gheorghiu, Radu Toma, Antoaneta Ralian,Mircea Răceanu, Andrei Filotti, Caius Dragomir, AuraMunteanu, Sandu Brediceanu, Nae şi Paula Constantinescu,Florin Codre, Roda Timiş, Georgiana Prunea, Vasile Avram.

De-a lungul romanului, istoria Bucovinei şi a bucovinenilorapare ca personaj secundar, ce însoţeşte eroii precum o umbrănevăzută, îi îmbracă în mister şi îi motivează, îi călăuzeşte şi îiapără. Astfel, există referiri structurale la un patriotism defibră naţională, locuind deopotrivă în sufletele oamenilor, încasele lor, în carnea copacilor, în pădurile şi în bisericile lor,precum şi în poveştile locurilor, urcând din timpuri îndepărtate,când ţara era plimbată de colo-colo, după interesele geopoliticeregionale. Astfel, la sfârşitul războiului ruso-turc (1768-1774),au existat beneficiari la împărţeala geopolitică a NorduluiMoldovei, şi printre cei care nu participaseră nemijlocit lalupte, habsburgii. Răsplată a faptului că nu se amestecaseră înrăzboiul proaspăt încheiat, austriecii primesc, din partea Porţii,teritoriul din nordul Moldovei, cu vechea capitală Suceava.Până în anul 1786 Bucovina a fost sub administraţie militară,exercitată ca atare în domeniul bisericesc şi şcolar. Prin înaltulprescript imperial din 6 august 1786 se hotărăşte încetareaadministraţiei militare şi înglobarea Bucovinei în administraţiaGaliţiei, ca cerc administrativ bucovinean. Revoluţia de la 1848avea să aibă urmări importante pentru Bucovina. La 26 iunie1848, la Viena, în Adunarea Constituantă, bucovinenii aubeneficiat de 8 mandate şi au cerut, printre alte revendicări,separarea Bucovinei de Galiţia şi constituirea ei în ţară decoroană, autonomă. Prin constituţia austriacă din 4 martie 1849,Bucovina a fost declarată provincie autonomă a Casei de Austria,cu titlul de Ducat. Organizarea autonomă s-a desăvârşit în 1860,când Bucovina şi-a ales o Dietă provincială condusă de un Căpitanal Ţării. Prin decretul imperial din 9 decembrie 1862, DucatulBucovinei a primit o stemă proprie, cu reprezentări după stemaMoldovei. Guvernul de la Viena era reprezentat de unguvernator cu titlul de Preşedinte al Ţării, stăpânire sub careBucovina a rămas până în anul 1918.

Spre deosebire de conaţionalii lor din Transilvania şiBasarabia, românii din Bucovina au avut o viaţă politică,naţională, religioasă şi culturală proprie. Fruntaşii politicibucovineni au practicat totdeauna faţă de Viena o politicăprotestatară, începând cu episcopii Dosoftei Herescu şi IsaiaBaloşescu, urmând cu Hurmuzăcheştii, cu mitropolitul Silvestru,cu Gheorghe Popovici şi Iancu Flondor şi cu întreaga generaţiea Unirii. În rândurile bucovinenilor, pe lângă profesorii deteologie de la Cernăuţi, s-au afirmat în literatură şi ştiinţăpersonalităţi de marcă, precum istoricii Eudoxiu Hurmuzachişi Dimitrie Onciul, Teodor Stefanelli, folcloristul Simion FloreaMarian, scriitorii Iraclie Porumbescu şi Constantin Morariu,poetul Dimitrie Petrino, pictorul Epaminonda Bucevschi şicompozitorii celebri Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor,Eusebiu Mandicevschi.După prăbuşirea monarhiei austro-ungare respectivdezmembrarea imperiului în state naţionale, Consiliul Naţionalal Bucovinei (C.N.B.), întrunit la 28 noiembrie 1918, a hotărâtîn majoritate Unirea cu România. Voturile majoritare au venitdin partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iarcele împotrivă doar din partea minorităţii ucrainene. Ca urmarea hotărârii C.N.B., trupele române au intrat în teritoriu, subcomanda generalului�Iacob Zadik, consfinţind actul şizădărnicind manevrele militare ale�Ucrainei Occidentale.Unirea Bucovinei cu România�este recunoscută oficial, în 1919,prin tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria ladata de 10 septembrie 1919.În iunie 1940, nordul Bucovinei este ocupat de�UniuneaSovietică. În această perioadă, au fost masacraţi 3000 de românicare se retrăgeau paşnic spre�România, la Fântâna Albă. Autoriimasacrului sunt ofiţeri din trupele NKVD.�Rusia�nu arecunoscut încă acest masacru. În 1941, forţele române, aliatela Axă, recuceresc nordul Bucovinei.După eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, provinciilerecuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci aufuncţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator.

În guvernământul Bucovinei au intrat cele 5 judeţe dinBucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şiCernăuţi), judeţul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie1941 – şi judetul Dorohoi. Guvernamântul Bucovinei a avuttrei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioşanu, mortîn urma unei operaţii nereuşite la 30 august 1941, generalulCorneliu Calotescu, unul dintre responsabilii deportărilor cătrelagărele transnistrene din 1941 şi 1942, şi generalul C.I.Dragalina, care a devenit guvernator în 1943. Basarabia a fostpusă sub administraţia generalului Constantin Voiculescu.În anul�1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de ArmataRoşie , rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei. Legăturadintre nordul Bucovinei, acum ucrainean, şi sudul său, rămasîn componenţa României, se pierde treptat, din pricinareorientării demografice prin infuzia populaţiei slavofone, ascăderii populaţiei româneşti, rămasă doar în câteva zonecompacte şi, în general, a vicisitudinilor istoriei de care acestteritoriu a avut parte.Pe această istorie reală a Bucovinei îşi aşează doamna KikiMunshi romanul de aventuri impregnate de parfumul uneilibertăţi câştigate greu. O aventură este, de altfel, şi întreagasa viaţă de scriitoare şi de diplomat american de carieră - purtatîn lumea largă de misiunile grele, plecând din Statele Unite şiRomânia, până în Grecia, India sau Irak -, şi care creşte acasă laea, în California de Sud, o pereche de cai româneşti, Haiduc şiHidalgo, statornici camarazi de poveste…

Angela FURTUNĂ 1 poetă 2 Cine a fost George Muntean? Un scriitor, cercetător, mason şiom de intelligence, om politic român, fost candidat pentru puterepolitică naţională din zona democraţiei şi a Partidului Pensionarilor.Personal am o amintire originală cu el, de la Casa Cărţii din Suceava,la finele anilor ’90, când, după o lansare de carte, domnia sa a spuspublic că “în România nu a existat comunism adevărat, căci Stalinnu în România a trăit”, scoţând în evidenţă etapa bolşevizării ţării şiideea regimului politic de import. M-am întrebat atunci, prima oară,ce fel de regim a fost până în 1989, dacă nu comunism a fost? Şi, maideparte, cine ne scrie şi ne rescrie istoria şi memoria?

Acolada nr. 1 ianuarie 201522

~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~ Continuări ~

Perpessiciusdispărut. Într-o imagine fulgurantă, ruptă din coapsa divinuluiDemiurgos, Mâinile lui Enescu atestau un poet de categoricăoriginalitate, familiar, în egală măsură, al reflecţiei şi al metaforei.Poemele câte am cunoscut după aceea, originale sau tălmăciri, precumunele din cele mai prestigioase din Baudelaire, pe care Tudor Arghezi,Philippide şi Roşca le-au încetăţenit cu mari onoruri în lirica noastră,au venit să confirme întâia impresie...” (Sonetele lui Michelangelo,Gazeta literară, 17 iunie 1965; reluat în Alte menţiuni de istoriografieliterară şi folclor [III], 1963-1967, E.P.L., 1967, pp.202-207).

C.D. ZELETIN

Pe Marian aveam să-l revad în 1970, la Suceava, când, însoţit deviitorul pictor ieşean Doru Cernea, făceam cunoştinţă cu două cupluride olandezi, poate chiar alumni de-ai lui Sorin Alexandrescu, nepotuleliadian, cu care alternam româna şi engleza, mergeam la el acasă,în Adâncata vecină, unde ni se alătura şi consăteanul nostru GrigoreRusu, prof de sport, şi ne aşterneam pe poveşti, pe băut şi chiar pefumat ţigări cu ierburi halucinogene. Incapace să trag fumul închept, nu avea nici un efect asupra mea întâia şi ultima experienţăde acest gen.

«AMERICANII» DIN LOCUS CASVANAEUS. Doar pe trei dintreei i-am cunoscut. Pe fraţii Alexandru şi Mnihai Iacoban, foarte bine.Pe Samoilă, din vedere şi mai cu seamă din auzite. Întorşi de pesteAtlantic, îşi înălţaseră case moderne, funcţionale, cu acoperişul îndouă ape şi de tablă, nu şindrilit, dar la şură nu renunţau.

Despre Samoilă spuneau oamenii că avusese pământ mult, iarpentru treierat avea propria batoză. Duminica, înainte de WWII, îşiurca familionul în maşina personală de teren şi mergeau să prânzeascăla un restaurant din Cernăuţi. Dacă a fost dus la Canal, precumvecinul nostru, chiaburul badea Iacob al lui Sânion Moroşan, saunu, nemica nu sciu. Ultima întâmplare legată de curtea lui, inconjuratăde molizi, mi-a narat-o Ilisei, fratele meu, care trecuse pe la Samoilăcu uratul de Anul Nou, iar banda lui fusese atacată de un grup adversde colindători şi s-or încăieratără ca orbeţii, la lumina unui vag becstrado-uliţial, sub nisnoare, un amic de-al lui urmărindu-l cu un parde crăpat capul, apoi, ajuns în faţa sa, recunoscându-l, îi murmura:«A, pardon!, şi pornea în direcţia opusă, căutând un inamic adevărat.

Despre Alexandru Iacoban… ce să spun? Avea gospodăria laintersecţia şleafului cu drumul venitor dinspre Comăneşti şi haltaSoloneţului, peste drum de Anisia Tilihoi şi magazinul alimentar dincasa acesteia, pe al cărui perete am fost văzut afişul cu filmulLocotenentul lui Racoczy, primul afiş de film văzut vreodată, suportde numeroase reverii militare adolescentine. Fost-a el un tip înalt,solemn, mereu curat îmbrăcat, chiar şi în zilele lucrătoare. Eradiscret şi la adunarea pocăiţilor. Mă întreb dacă nu cumva el îlînvăţase pe unceşul George Şoldan, după WWI, literele de tipar,utile cetirii vesperale din Biblie.

Fratele său Mnihai Iacoban: măcelarul profesonist al satului, lacare se alimentau pe daiboj chiar miliţienii locali. Miei mai alestăia, oi + cârlani, că viţeii se contractau obligatoriu, cu statul, la preţfixat de acesta, prin ORACA. El cumpăra mielul, îl tăia, îl pregăteaşi-l vindea cu opt lei chilul, nu cu cinci, cum proceda, toamna,tătânele meu, când asasina vreo ovină. Numai că la dumnealuigăseai carne permanent şi te învaţa şi cum să o găteşti parcimoniospentru toată săptămâna. O dată, în vizită la noi aflându-se, amîndrăznit a-l rugare să ne spună câte ceva despre America. L-amtestat şi la engleză întrebându-l ce însemnează window. Iancheii lacare lucrase îl învăţaseră mai multe meserii, inclusiv tunsul gazonuluişi tăiatul ierbii, cu briceagul, de pe aleea pietruită. Dintre fiii săidoar unul, Fratele Savu, a perseverat întru neoprotestantism. Celălalt,Trifan, s-a despocăit rapid, căci era muieratic, beutoriu şi poznaş,unul din aşii săteşti ai pariurilor stupide + haioase. Îmbrăcat cuţoalele muierii din dotare, a mers, duminica, în amiaza mare, deacasă pînă la primărie, spre hazul aproape general. Unul dintrebăieţii lui, Mircea, coleg de clasă cu fratele meu Ilisei, la întrebareanaţional-ceauşistă: «Tinere, averea ta nu e ţara?», răspunsese tout dego: «Ba da, tovarăşe, ţi-o cedez imediat. Cât dai pe ea?»

Luca PIŢU

Lexiconul figurilor căjvănare, III

mediatic are o identitate fluidă, cu o agendă mentală confiscată detirul mediatic, excitând – prin „zapare” – imaginaţia. Ca maşinărieplanetară, mass-media au devenit un fenomen autoreferenţial (Jean-Claude Guillebaud), născând o realitate proteiformă, multiplicândnevoile şi dorinţele, „colonizând” timpul liber, infantilizând publicul.Şi cerând, datorită „efectului gravitaţional” al expunerii mediatice,o activare a pedagogiei media, cum recomanda stăruitor DouglasKellner. Altminteri, autocolonizarea face ravagii, noi acceptând, cuentuziasm iresponsabil, penetranţa mediatico-economică: o Românieschizoidă, enclavizată, confuză, bântuită de inerţie civică. Cine vremsă fim? Globalitatea reflexivă (pentru care pleda U. Beck în TheCosmopolitan Vision, 2006) nu înseamnă abandonarea „containerului”naţional, ci o reîncadrare globală, împăcând – în contextulmultiplicării reţelelor şi a accentuării interdependeneţelor – globalulcu localul. Iar specifismul (ireductibil!) rămâne salvatoarea carte deidentitate, protejându-ne culturaliceşte.

*Îndreptăţit stigmatizată, cultura media, văzută globalizator,

se dispensează, observăm, de constrângeri. Dependenţa de confortşi de consum, întreţinerea reflexelor consumeriste printr-o penetranţăde largă audienţă au atras şi un feroce val de critici, îmbrăţişândchiar o viziune apocaliptică. Democratizarea accesului a fost însoţităde sărăcirea conţinutului simbolic; încât industrializarea culturii,prin egalizarea şi orizontalizarea ofertei, decăzută la statutul demarfă, a marcat, de fapt, o pronunţată despiritualizare, impunândprevalenţa (supremaţia) criteriului economic. Altfel spus, invaziasubculturală, confiscând interesul omului mediu, a instaurat, insidios,o cultură brutală (E. Shils), vidată de reflexivitate tocmai prin„simplificarea conţinuturilor”. Trăind sub presiunea etichetărilornegative, cultura media prosperă sub auspiciiletransconsumerismului. Critica industriilor culturale nu oboseşte în ablama deriva, insistând pe omogenizarea peisajului (în sensulprăbuşirii culturii înalte). Totuşi, existenţa unor câmpuri culturale(subculturi, în regim alternativ) nu poate fi tăgăduită. Dar caleacătre o nouă civilizaţie (hedonistă) urmează, se pare, reţeta euforicăa divertismentului narcotizant. Aşa-numita cultură „de flux” aducecu sine instabilitatea, incoerenţa, fragmentarizarea, odată cuplanetarizarea galopantă a efectelor. În acelaşi timp, redistribuireaputerii şi a prosperităţii creează disfuncţii la scara planetei, agravândasimetriile lumii şi întărind relaţiile de dominaţie/periferializare.Implicit, de erodare a coeziunii sociale şi de atrofiere a funcţieicritice. Încât sistemul media (adică suma instituţiilor, dar şi suportulori tehnologia lor) cultivă, la adăpostul confortului clişeistic, o subtilătehnică manipulatorie, într-un stil standard, de sărăcie lexicală şigol ideatic. Noua limbă de lemn, plonjând în „realitatea discursivă”a lui Baudrillard, ascunde, de fapt, realul, tot sub ambalajul unorficţiuni ideologice (e drept, mascate). Devenind un imperiu mediatic,SUA îşi exportă triumfalist modul de viaţă. Din păcate, preluările sefac pe latura superficialităţii, în numele unui integrism nivelator,servil, gata de a sufoca diversitatea, alungând spiritul critic. De undeşi alerta identitară, încercând, fals-salvator, un refugiu în etno-cultură,reanimând arhaicitatea în faţa tăvălugului globalizării. Culturile„tari”, în prelungirea relaţiilor inegale de putere, omologate politic,nu mai folosesc azi tezismul ideologic, de brutalitate doctrinară(precum coercitiva sovietizare), ci provoacă insidios, subliminal,reflexele consumeriste, de succes populist, câştigând bătălia. Numai e vorba, fireşte, de retorica dictaturilor ori de găunoasele clişeepropagandistice ale învăţământului politic. Limba de lemn nu adispărut odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste (cum pare acrede Fr. Thom, cea care oprea analiza la „epoca gorbacioviană”).Abia acum cultura media dobândeşte un caracter universal şiîndreptăţeşte o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în eclipsă:pedagogia media. Aşa cum, dealtfel, îndeamnă chiar unii analişti(cazul proeminent fiind Douglas Kellner), invitând, repetat, la efortulde alfabetizare a criticii media şi impunerea unui control socialresponsabil. Care ar fi însă contra-puterea în stare să ţină în frâuexplozia mediatică?

Adrian Dinu RACHIERU

Neocolonialism şi „autocolonizare”

părul făcut permanent, şi tocuri din lemn”, mă aşez între craciibabei-aşa se numea acel V inversat- pe sub care, cînd treci, trebuie sădai cu piciorul într-unul din stîlpi”, etc.

O notă elegiacă străbate acest joc dublu de-a istoriastrăveche-istoria personală, ca într-un alt volum scris în ruptură desine, Boznia. Partaj al Mirunei Vlada, dar amarul vine aici dintr-onotare cinică la autobiografia fantasmală (în poeme ca Zile ploioasepe Stoian Militaru. Cracii Babei; Taţii mei, Jonas), iar efectul, totiniţiatic ca la Miruna Vlada, cuprinde, nepredictibil, preumblareaîngemănată dintre timpuri şi locuri, fiecare trăit în intervalul dintrepoet şi alter-ul Menos. Identitatea reporterului de război şi de actualităţise întruneşte din aceşti alteri, întrucât şi unul şi celălalt străiniiasumaţi liric de persoana întâi. Devine reală suprapunerea unuicartier bucureştean cu o Arabie mumificată istoric. Această dublareextremă, dusă dincolo de a fi, creează o poezie puternică, neeşalonatămişcărilor actuale.

O poezie care ar trebui să fie imnică (este, adesea, în tonşi versificaţie) devine elegiacă, trecând eul prin călătoria infernală,iniţiatică, dar cu ridicare la prezentul, deodată şi el i-luminat deacceptarea/învăţarea morţii. Demonstrativ ar fi reuşitul poem Jonas,unde aflăm şi toate simultaneizările, tipice lui Bogdan AlexandruStănescu, între evenimente, oameni şi locuri, toate vizate caexemplare atitudini umane în faţa morţii, fie că sunt pe hartastrăveche, fie pe cea actuală: ”Aş vrea să cînt aici o după amiazăploioasă din decembrie 2011 într un hotel stilat din guadalajara, pemarginea unei piscine ca un pahar cu sifon/ cînd am stat şi amdepănat cu Jonas, eleganţi, tineri (eu, proaspăt bărbierit, el cu mînecilesuflecate)/

despre toate cele care au fost şi toate care vor să fie/el eraroşcat atunci, cine ştie cum o mai fi – cert e că am terminat douăsticle de tequila sub privirile ngrozite ale unui bell boy care neaprindea ţigări/ Jonas, i am spus, mă ncearcă aşa, cîteodată, un soide greaţă/Stai liniştit, zice, e doar frica de moarte/Ba de nemărginireaei, i am replicat inspirit/Şi de aia, a spus roşcatul, a mai luat o gură,s a strîmbat/Jonas, zic, uite, cam aşa aş vrea să fie şi scena morţiimele, în ploaie, lîngă o piscină ca un pahar de sifon, chiar şi înTeleorman, dacă se poate/Te nţeleg, bătrîne şi am priceput că ltrecuse acelaşi gînd, sau un înger, cum se spune/E boala melancoliei,a adăugat americanul/Copiii lui Saturn, am spus, doct şi am remarcatcă mi crescuseră unghiile în noaptea aia de beţie – mereu mi sentîmplă aşa, băutura îmi stimulează creşterea, aşa cum baschetul/Am vorbit apoi despre cele două corpuri ale regelui, despre Delmore,el mi a povestit cîţiva poeţi americani de care n auzisem, un negru,un latino şi o lesbian/mi am închipuit cum pe fundul piscinei doarmeun uriaş, iar porii deschişi ai pielii lui respiră bulele de ploaie şi miam dorit să nu se mai oprească, pentru că am un suflet camp, înduioşărikitschoase, cîteodată plîng la comediile de crăciun cu chevy chase/dar într un hotel stilat din guadalajara, cu Jonas cel roşcat alături,

nu mi am permis decît să scot un braţ pretenţios de sub umbrelă/cupalma în sus şi să număr : pic 1, pic 2, pic 3”.

Volumul este finalizat cu Thalassa, Thalassa, poem alvisceralităţii, nu atât senzoriale cât memorialistice; poetul şi nureporterul alter înregistrează patima după sine, coborârea anamnezică,urmată de posibila explozie cosmogonică, fixată prin simbolicul bobocde trandafir: ” Mă răsucesc în propria memorie ca un vierme într-unboboc de trandafir (…) nu ştiai atunci că uriaşa lui Baudelaire îţi vabîntui nopţile/că-i vei visa vintrele, sucurile, palmele crăpate încare te poartă prin cearşafuri (…) cobor în mine ca un vierme într-un boboc de trandafir,/mă scurg prin canalele sîngelui îmbîcsit,printre celule îmbătrînite/perverse, mă culc în tine, sunt gălbenuşuldintr-un ou”.

Acest al doilea volum defineşte un poet, nou prin neaşezareîn peisaj bătătorit românesc, unul care îmbracă armura trecutului,memorabil nouă, şi care pune o corporalitate, carnalitate şi suflare/expresie actuală înăuntru, pentru a face călătorii iniţiatice printimpuri şi locuri suprapuse, dar asamblate unei identităţi. În primulrând lirice. Viorica RĂDUŢĂ

„Nu era nici tristeţe, nici dor de moarte, nici linişte de veci...Priveam luptele cu tauri pictate pe pereţi: vioiciunea şi graţia femeii,forţa admirabilă a bărbatului, care înfrunta taurul înfuriat cu o privireneînfricată, jucându-se cu el. Nu-l omora, ca semn al adoraţiei, sprea se uni cu el ca în religiile orientale, nici de frică, temându-se să-lprivească.. Se juca cu taurul cu încăpăţânare, cu respect, nu cu ură.Poate chiar cu recunoştinţă.”10

Prima carte a lui Kazantzakis, Şarpele şi Crinul 11, scrisă sub formaunei confesiuni a eroului, între Eros şi Thanatos, se resimte deaceastă vibraţie de simboluri inspirate de frescele de la Cnossos,crinii luxurianţi din grădinile palatului, şerpii veninoşi, sacri,încolăcind braţele preoteselor cnossiene. Eroul acestui jurnal, copleşitde simboluri exaltante, îşi exprimă angoasa, temperată de amintireaunei amiezi de vară cretană:„Pământul se odihneşte, păsările se cuibăresc în pomi, iar fiarelezac la umbră... Şi brusc, ca un regret sau ca o flacără stinsă, a pieritdin trupul şi din sufletul meu, o, Aleasă, Amiaza fierbinte şi deneuitat a fericirii noastre, - când ardea peste sufletele noastre soareleimens al iubirii.”12

Şarpele şi Crinul este „strigătul” sfâşietor al sufletului, lansat de„cântecul gutural şi întunecat” al unei femei, pe care tânărulKazantzakis a auzit-o cântând, trecând într-o noapte prin cartierul

turcesc din Megalo Kastro. În acea noapte a înţeles forţa „monadeiîn arme”, a „înfricoşătoarei Trinităţi”: Iubirea, Moartea, Dumnezeu...Prin structura labirintică a operei sale, Kazantzakis reia, ca unrefren, sintagme şi metafore, devenite imagini-semne care ar puteadescifra toate sensurile ascunse ale lumii, ale timpului hărăzit omuluipe pământ, privit din perspectiva eternităţii :„Priveam peştele zburător făcând saltul său mortal deasupra apei,priveam bărbaţii şi femeile cu talia îngustă, jucându-se voioşi cutaurul în arena pietruită, leoaica dormind între crini, străduindu-măsă înţeleg taina pe care o ascundeau: de unde venea atâta curaj,atâta bucurie, ce rugă adresau şi cărui zeu braţele goale şi triumfătoareale femeii, braţele pe care se încolăceau şerpi negri?”13

MATALA. Înainte de a părăsi marea insulă am petrecut câteva zilela Mŕtala, pe malul mării, într-un sat de pescari, o bucată de pământprăfos, captiv între cer şi mare. De dimineaţa până seara stau întovărăşia mării, soarele se scurge pe nisip, lumina devine miere, iarmarea un abis albastru greu de definit, inconsecvent, ieşit din alchimiaumbrei şi a luminii.Ultima seară în Creta, rămân pe ţărm şi privesc cerul şi marea,nisipul, stâncile, mă gândesc la marele Cretan, exilându-mă încă odată în „geografia” sa literară esenţială, continuând să fiu modestul„copist” care însufleţeşte paginile armonioase care i-au fostîncredinţate:„Mă uitam cum apune soarele, insula din faţa mea se îmbujora ca unobraz înflorit de un sărut; ascultam ciripitul păsărelelor întorcându-se moţăind la cuiburile lor, obosite de atâta cântat şi de goana dupăpradă. Curând stelele vor răsări, ocupându-şi locul una câte una, şiroata nopţii va începe să se învârtească. O să vină miezul nopţii,apoi zorile, va răsări soarele şi roata zilei se va pune în mişcare. Unritm divin. Stelele pe cer, pasările în văzduh, seminţele în pământ,toate i se supun.”

NOTE:1. Petru Ursache, Antropologia, o ştiinţă neocolonială (ediţie

revăzută de autor), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014.2. Nicolae Petrescu, Primitivii: organizare, instituţii,

credinţe, mentalitate, Ediţia a doua, revăzută şi întregită,îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, Editura SaeculumI.O., Bucureşti, 2003.

Alexandra MEDREA

Călătorie în Creta

1 Op. cit. p. 487.2 Op. cit., p.488.3 Ibidem, p. 491.4 Ibidem, 435.5 Ibidem, p.18.6 Ibidem, p. 486, 487.7 Ibidem, p. 455, 456.8 Nikos Kazantzakis, Teatru (Kouros, Melissa, Cristofor Columb),Univers, 1989, trad. de Alexandra Medrea-Danciu.9 Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, p�; 45410 Op. cit., p. 485.11 Nikos Kazantzakis, Şarpele şi Crinul, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005,trad. de Alexandra Medrea –Danciu.12 Ibidem, p. 38.13 Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco, p. 454.

Între anabasis şi catabasis

22 23Acolada nr. 1 ianuarie 2015

Pa- ro- dii

Lucian PERŢAVoci pe mapamond: YUAN CHANGMING

A crescut într-un satîndepărtat. La 19 ani a început săînveţe engleza şi apoi să publicecâteva monografii înainte de a părăsiChina pentru a studia în străinătate.Este cadru universitar, şi, coeditoral publicaţiei Poetry Pacific, alăturide Allen Qing Yuan, în Vancouver. Afost nominalizat de opt ori la premiulPushcart. Este autorul a patruvolume de versuri. Vorbeşte chinezadar scrie în engleză. Este cel mai

publicat autor de versuri din lume (apare în peste 979 depublicaţii literare %�Best Canadian Poetry (2009,12,14),BestNewPoemsOnline, London Magazine�and ThreepennyReview% din 31 de ţări).

Tablourile anotimpurilor

Primăvară: ca un strop de ploaie pe o frunză mică de lotus neputând să îşi afle un loc de odihnă surprinsă de aversa unuiînceput de toamnă micuţa mea canoe alunecă aproape de orizont dincolo de golful pustiuVară: în cămăruţa ca un stup unde un căscat sănătos ar putea să trezească până şi oclădire cu apartamente ea desenează pe perete un copac uriaş care creşte şi tot creşte ieşind din acoperişul de ciment

Toamnă: ca o capră buimacă

când naturapreface new york-ul într-o mumiepământie ��������Iarnă: după furtuna cu pulbereazăbovind în văzduhulînţesat cu chipu-i deom îngheţatîntr-un punct mătăsos����������������şi un fulgridicându-se în aer topindu-i-sepe faţă ocolind

gerul din antarcticul lui vis

el şi-a mutat sufletul gol în zorii verii

Dincolo de albastrul cerului

Între mare şi cernu există hotar,

valurile îşi înalţă culorile în văzduh, strigându-şichemările, cântecele aţâţătoare de forme nestatornice,

pulsează o lume în natură dezvăluindu-se, sau cevace nu se poate arăta în altă parte

despărţit de gândcadrul încearcă să prindăcâţiva peşti croindu-şi drumul prin valuri

Apus pe mare

nemailăsând nimic din strălucirea solzilor depeşte,în umbra nopţii.

Ritual

Pe negândite,un pescăruşalunecă graţiospe deasupra milioanelor de valurispumegând.

Auzi pescăruşul pe acest tărâmal suratelor lui,

unde aproape totul e cu putinţă.

Vedere marină

Deşi vânturile bat din toate părţile,valurile o iautot către ţărm.

Doar razele la asfinţitse retrag în adâncul oceanului,ca un stol de porumbeirevenind în colivia lor.

Peisaj nocturn

Ai văzut norii apropiindu-se de orizont,lunecând într-un dans lumesc,auzi cum seara îşi drege glasulsă vorbească, parcă, unei mulţimi fărănumăr.

O explozie de heavy metal lângă visul tău, muzica oraşului lăuntric,şi pe deasupra străzilor, sus,luna, ca un pescăruş speriat, o ia la fugă.

Peisaj de primăvară

Când ceaţa dimineţiise îndepărtează tiptil pe piciorele-i pufoase, ramurile laolată se învoiescsă se deschidăprin muguri verzi, umezi, lasând mici şi nenumărate gropiţepe chipul zâmbitor

al primăverii.

Ciori în bătaia soarelui

Ciorile cuibărite de curând pe crengi, fărăvise, încep să privească în sus,unele gata să îşi ia zborul, altele să coboaredincolo de clipele de beznă ale nopţiitrecute.

Deranjată de chemările lor, o veveriţăsinguraticăcoboară din copac, trece gardulspre o pajişte verde ca frunzele,şi neîndoielnic mult mai dezmierdată desoare,sub pelicula aurie sporind fotosinteza.

Când trec pe acolo,veveriţa şi ciorile nu se sinchisesc de mine.De ce să se sperie? Îndrăznesc să încalchotarul dintre zi şi noapte,unde ciorile îşi ascund penele negre ca

noaptea.

Ciuperca

Lipsită de măreţia bolţii cereşti, de mitul aureolei,

MARIANA FILIMONFaptele bune

Când îmi mai fac din când în cândordine printre lucruri şi gânduri,mă împiedic de un gând,de gândul că, pedagogic vorbind,nu pot în câteva rândurisă enumerfaptele bune,de-a lungul vieţii comise,fiind ele fără număr

desigur, nu-mi fac visecă vor bate clopote-n cinstea mea,în ziua de azi,ca să fii pe val,trebuie (nici un dubiunu încape)să-ţi fie gura aurită,sau să-ţi faci nunta pe ape!

printre ruinele unei civilizaţii apuse demult cauţi neobosit în parcul central ieşirea din ierburile înalte

Ca un pescar încercat,bucurându-se nespus de ziua cea plină,soarele nerăbdător îşi trage tulul de lumină,mai întins decât universul,peste orizontul tot mai greu de desluşit,

pălătia ta e cam mică,tulpina prea scurtă,oasele zimţate prea fragile, trupul tău cărnos inspiră însămiriade de umbrele,protejând deopotrivă zeii şi oamenii

de ploaie sau arşiţă,de istorie.

Te iubesc, moarte dragă,

De la Pan Ku* încoace,de la despărţirea cerului de pământ, bieţii mei semenite urăsc,ascunzându-se de tine, ţinându-ţi piept, dar totul e zadarnic.

Eu, însă, te iubesc, moarte dragă,nu fiindcă eşti cea mai cinstită saumai sinceră decât orice îndrăgostitcare vrea să mărturisească,sau fiindcă eşti ultimul căminpentru sufletul rătăcind în aflarea unui dom,sau fiindcă ai putea să dai chiar un nume,o faimă nemuritoare, garantată.

Nu ştiu cum să numărfelurile în care te iubesc,am flirtat, totuşi, cu umbra tade sute de ori, în particular,când am simţit că fiecare durere ascuţitădin trupul meu e de nesuportatcând nu am mai putut răbda viaţa plină de putregai,sau când am pierdut sensul, caleavieţii mele întunecate, umilinţe.

Te iubesc, moarte dragă,fiindcă tu, doar tu, îmi slobozeşti sufletuldin temniţa care mă sufocă,oferindu-mi aerul proaspătal lumii de afară.

* Omul Pan Ku, din legenda cosmogonică astăvechilor chinezi.

Traduceri:

Olimpia IACOB

Richard Burlet: Profil

Acolada nr. 1 ianuarie 2015

Actualităţi

24

Traduceri de

Miron Kiropol

Gerard Manley Hopkins

„O extremă sensibilitate laobiecţii”

Taşcu Gheorghiu. Traducător, dar mai cu seamă matein. Adică un ins decorativ al vieţiinoastre scriitoriceşti, cu reputaţia că, perfecţionist al stilului, dar şi nepotolit noctambul, urma denenumărate ori un anume traseu ce ar fi fost al „Crailor”, oprindu-se preţ de cîteva clipe,„aristocratic”, la localurile pe care acesta le cuprindea, nu puţine. În fiecare degusta ceremonioscîte un strop de cafea. Avea o înfăţişare rasată, de orăşean îmbătrînit, cu un ten măsliniu, cuobraji laţi şi maxilarele căzute, ochi apoşi, mişcări lente, rodate. Scîntei agile îi treceau prinpupile cînd negocia un mic avantaj ori acorda cu scumpătate volumele de el tălmăcite, cu autograf.Avea ceva comun, în balcanismul său domptat, de nuanţă burgheză, cu M.R.P. Fiu al cetăţii luiBucur din creştet pînă-n tălpi, îi cunoştea bine străzile vechi, casele dormitînde sub tencuialaavariată, cotloanele cu amăgiri levantine, satisfăcut a da în privinţa lor informaţii dintre cele maiamănunţite. Epigon nu al unui autor, ci al unor personaje. Întrupare a unei „mici istorii” apocrife.La un moment dat, ştiind că apăruse masiva scriere a lui Ovidiu Cotruş consacrată lui Mateiu, m-am grăbit să i-o semnalez. Nu l-a interesat. Am avut impresia că n-a citit-o niciodată. Presupunacum că încerca un fior de gelozie faţă de un „intrus” al unui univers „sub pecetea tainei”, pecare-l socotea de bună seamă fieful său personal. Îi degusta poezia indiferent la reconstituirileistoriei literare de care se arăta ambetat. Fervent al calităţii (ficţiunii) pe care o aspira cu năriledilatate de cunoscător ca pe-o mireasmă, iar nu al cantităţii (factologiei) ţesute de documentarişti(aici intrînd pesemne şi speculaţiile critice). Pentru ca tinerii de azi să înţeleagă mai bine pasiunealui Taşcu Gheorghiu de a-l reedita pe Paşadia, s-o raportăm la histrionismul imitatorilor unorElvis Presley sau Michael Jackson.

x

Ies în fiecare dimineaţă la plimbare, cu cîinele, avînd sub ochi aceleaşi clădiri, aceiaşiarbori, aceleaşi semafoare şi panouri publicitare ale Amarului Tîrg. Peisajul urban-anodin, dominatde blocurile „socialiste”, se relaxează întrucîtva în Parc şi pe digul Jiului, dig dublat acum de celcunoscut de mine în copilărie. E un „ceva” al locului care mă atrage contradictoriu,precum o relaţie à contre coeur, apăsătoare, dar şi inspirîndu-mi un simţămînt al constanţei ce mă impregnează treptat. Nu m-aş mai putea despărţi cu uşurinţă de aceste privelişti cu o durată de pestetrei decenii în viaţa mea „ultimă”, marcînd, totuşi, un surghiun. Orice familiaritate nu devineoare un soi de blîndă fatalitate?

x

„Speranţa este un act de credinţă” (Proust). Speranţa: o emoţie ce cu adevărat intră încompoziţia credinţei, ca şi a iubirii. E o formă de libertate care girează deschiderea spre infinit acelorlalte două virtuţi pauline.

x

„Mai cumplită este deznădejdea decît păcatul. Cel care şi-a pierdut speranţa a pierduttotul. Şi Iuda, şi Petru au păcătuit; cel dintîi a căzut în deznădejde, curmîndu-şi viaţa, cel de-aldoilea a căzut în deznădejde, dar s-a ridicat prin speranţă, iar căinţa i-a adus iertarea lui Dumnezeu”(Ioan Carpatinul).

x

Avertisment teribil: „Cînd dispare speranţa, dispare şi iubirea” (Sfîntul Ioan Scărarul).

x

O extremă sensibilitate la obiecţii e una din caracteristicile ariviştilor, a celor confiscaţide dorinţa de a-şi realiza o „carieră” (prototip naţional: Budulea taichii, din nuvela cu acelaşi titlua lui Slavici). Altminteri inşi cu un anume tact comportamental, disimulaţi, răbdători în aşteptareaatingerii ţintelor dorite, aceştia se irită aparent disproporţionat la orice observaţie ce le dăimpresia că le-ar ştirbi „bunul nume”. Cunosc cazuri în care indispoziţia unor asemenea persoanea mers atît de departe încît risca să amplifice cauza ce-a provocat-o, antrenînd alte verigiconflictuale, aidoma situaţiei în care cineva vrea să scoată o pată de pe o haină ştergînd-o cu apă,dar obţine o pată şi mai mare. Explicaţia rezidă într-un cult al artificiului psihologic. Ariviştii îşicompun o imagine atît de convenabilă ambiţiei lor încît se îmbibă de reflexul acesteia, ointeriorizează. Contrariată cît de puţin, această imagine „doare”, ca şi cum ar fi un ţesut rănit.Vanitatea duce la o astfel de nefirească suprapunere a simulacrului cu naturaleţea conştiinţei.Apărată de blindajul unei strategii cu mare grijă elaborate, deruta sa izbucneşte în punctele slabeîn care realul intră în contact nemijlocit cu fibra morală fragilizată de exerciţiul prelungit alipocriziei.

x

„Mă îmbogăţeşte doar cel care mă face să văd cu totul altfel ceea ce văd în fiecare zi”(Valéry).

xNu i-am putea evita cu uşurinţă pe semenii noştri cărora le place „să se asculte”. E la

mijloc un narcisism tiranic pe care-l proiectează asupra interlocutorului, suplimentînd prea adesea

pura autoincantaţie verbală cu relatări detaliate asupra „succeselor” lor, chiaratunci cînd îi vedem rar, îi cunoaştem puţin sau… mai deloc. Întîlnirile pe stradăsau convorbirile telefonice cu atari persoane nu sunt chiar uşor de suportat.Dacă, din politeţe, le acorzi o oarecare atenţie, prind curaj. Nu şovăie a-ţi tăiavorba şi, chiar în cazul cînd sunt mai tineri, dîndu-ţi clar de înţeles că nu-iinteresează ce ai putea să le spui tu. Reciprocitatea comunicării e respinsă cudecizie. Ipochimenii dobîndesc un aer de insecte agasante. Bineînţeles că încercia-i ocoli, a restrînge relaţiile cu ei, cînd n-ai încotro, la strictul necesar, dar… aparalţii cu un identic nărav. Avem a face, cred, cu o candoare viciată. Atît de viciatăîncît trece stupid peste împrejurarea că produce un efect dezastruos, că e un soide entuziastă autourîţire, o batjocură de sine. Apucătura cu pricina reprezintăneîndoios una din feţele cele mai antipatice ale vanităţii, acel „trădător, cum serosteşte Valéry, care vinde secretele pe tămîie”. O „trădare”, de fapt, a amoruluipropriu ce nu ezită a luneca în ridicolul ţeapăn, ţanţoş. M-a surprins o vremeînscrierea în această categorie a unor inşi cu certe virtuţi intelectuale şiîndemînări literare. Cum, mă întrebam, şi cutare, şi cutare? Din păcate! Vanitateacu „spate” cultural e cu atît mai insistentă, cu cît e încredinţată că manevreazăun aparat cu mare randament, un aparat de produs glorie…

x

„Pictura e oare o limbă sau un limbaj? Dacă e o limbă, ea poate fitradusă. Dacă e un limbaj, adică un sistem de gîndire, de expresie, cu totul autonom,pictura e intraductibilă. În orice caz, pentru a încerca s-o înţelegi, trebuie să fiicompetent. Criticii de artă sunt mai competenţi decît pictorii înşişi. Organizatoriide muzee sunt şi mai competenţi decît criticii; concluzia e însă că nu trebuie să neîncredem în competenţă. Competenţa merge totdeauna prea departe, pînă laerudiţia care… orbeşte. Trebuie să încercăm să vedem, dar dacă descriem ce-amvăzut, asta e literatură. Şi după cum o ştim bine cu toţii, literatura nu e pictură. Dealtfel, putem să explicăm fără să înţelegem, după cum putem înţelege fără săexplicăm” (Eugen Ionescu).

x

Distinsul eseist V. A. ne asigură, triumfal, că a „găsit” divinul şi că e„prieten cu Domnul” mărturisindu-ne pe deasupra: „m-am născut cu gena fericirii”.Ce să zic? Nu zic nimic, dar iată ce zice un proverb arab: „Compătimesc pe celcare crede că a găsit fericirea adevărată”.

Gheorghe GRIGURCU

Marea şi ciocârlia

În ureche două sunete prea vechi pentru a muriSapă tranşee – la dreapta mareea se aruncă împotriva malurilor;Murmur potolit ori muget al căderii valurilorRevine acolo pe când luna îşi topeşte mersul peste cei vii.

La cealaltă mână, peste ţărână, aud ciocârlia lacer urcată,

Trilul proaspăt, năvalnic, îi deapănă sculul cel nou;Sălbatice bucle din vârtelniţa ei se varsă în potopitor ecouDe cânt până când cheltuit se arată.

Câtă ruşine face oraşului frivol şi debil acest cânt!Cum timbrul său îndepărtează, timpul nostru tulbure şi murdar,Prin puritatea sa! Noi, mândrie a vieţii şi coroană

de har,Am pierdut această veselie şi vraja începutului

pe pământ:Facerea noastră, lucrarea mâinilor noastre se sfărâmă

în noi,Căzând în ultimul praf al omului, ce grabnic se scurgecătreîntâiul său noroi.