ww
w.m
igra
nt.ro
ww
w.g
ibcl
uj.ro
iunie 2012
Cursuri vocaţionale pentru imigranţii non-comunitari!Daniela Cervinschi pag 3
TU ce lucru IMPOSIBIL ai făcut azi?Iulian Novac pag 10
România şi ŢARA MINUNILORAndrei Sava pag 14
IUNIE 2012
Revista ACCENTBasarabean este supliment al Revistei Migrant
în România realizată în cadrul proiectului România Interculturală, coordonat de Institutul Intercultural
Timişoara în parteneriat cu Liga Apărării Drepturilor Omului, Filiala
Cluj, Asociaţia Centrul pentru Resurse Civice, Asociaţia pentru Apărarea
Drepturilor şi Integrare Socială, finanţat de Uniunea Europeană prin
programul General Solidaritatea şi gestiunea fluxurilor migratorii.
Fondul European de Integrare a Resortisanţilor Ţărilor Terţe.
Coordonator Daniela Cervinschi (LADO Cluj)
Editor Şef Ştefan Creţu
Redactor Şef Corina Donica
Redacţia
Revista ACCENTBasarabean este editată de Grupul de Iniţiativă Basarabeană Cluj în colaborare
cu Liga Apărării Drepturilor Omului Cluj
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
2
ISSN 2247 – 9260
CuprinsCursuri vocaţionale pentru imigranţii non-comunitari.Daniela Cervinschi
If you want to feel like a romantic fabulous hero, go to Paris!Amrina Shynar
Tarâmul scuterelor!Ştefan Molocea
Pe tocuri prin cimitir.Corina Donica
Cum m-am îndopat alături de rude încă un an.Renata Donica
Lupta pentru viaţă sau imaginea multidimensională a unei clipe!Viorica Eremia
Impact StrainCosmin Jărdianu
Tu ce lucru imposibil ai facut azi.Iulian Novac
Pasăre cu aripi care nu azburat niciodatăTatianu Cazacu
ECUADOR - Ţară plurinaţională şi interculturalăAlex Jocho
România şi Ţara MinunilorAndrei Sava
Este multiculturalismul francez mort?Roxana Mureşan
The Chişinău Youth Orchestra Rael Solis-May
Magia Olimpiadei NaţionaleElena Bînzari
670KmAlexandra Boişteanu
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
14
15
16
18
19
LADO Cluj prin Centrul de Informare pentru Străini a oferit în acest an cursuri vocaţionale gratuite pentru imigranţii non-comunitari. Aceste cursuri sunt finanţate de Comisia Europeană prin Fondul de Integrare. Cursurile fac parte dintr-un pachet
variat de servicii pus la dispoziţia imigranţilor non-comunitari prin proiectul Asistenţă pentru RTT în România, implementat în 13 oraşe de către Organizaţia Internaţională pentru Migraţie Bucureşti.
În oraşul Cluj-Napoca s-au înscris 28 de persoane la un curs de Designer Pagini Web certificat CNFPA, persoanele înscrise provin din ţări precum: R. Moldova, Tunisia, Egipt, Peru, Ecuador, Mexic, Maroc. Cursul a avut loc pe parcursul a trei luni de zile, în perioada martie-mai.
În continuare vă prezint câteva opinii ale cursanţilor:
Mulţumesc Daniela şi instituţiei LADO pentru că ne-aţi dat oportunitatea de a ne actualiza în domeniul IT. Acest curs de Web Design mi-a trezit creativitatea şi copila din mine, de asemenea am învăţat mai multe cuvinte tehnice în engleză şi română. Sunt foarte mulţumită de rezultatele participării mele la acest curs. Nu în ultimul rând, mulţumesc LADO pentru acoperirea cheltuielilor, pentru mine ca şi imigrant este greu să plătesc un curs de acest nivel. Totodată îi mulţumesc şi profesoarei noastre Roxana Salanta pentru că a pus multă grijă şi dedicaţie în învăţarea noastră, când ceva ne părea complicat ea relua tema de mai multe ori pentru a se asigura că vom înţelege. Multe salutări şi ţineţi-o tot aşa.
Karin
Eu ii mulţumesc profesoarei Roxana pentru răbdarea şi bucuria din timpul cursului. De asemenea, vă mulţumesc LADO pentru oportunitatea de a studia gratuit. Acest curs oferă mai multe oportunităţi de a găsi un loc de munca în Cluj, şi in acelaşi timp te face să te simţi mai integrat în societatea românească. Prin modul în care acest curs a fost realizat ni s-a oferit posibilitatea de a alege orarul întâlnirilor în timpul week-endului, datorita faptului că majoritatea dintre noi lucrează. Au fost câteva luni de sacrificiu ale week-end-urilor, însă în momentul de faţă putem să spunem că suntem web designer. Eu vă mulţumesc din toată inima pentru ca ne-aţi permis să continuam sa învăţam şi să creştem din punct de vedere profesional
Stephannie
Cursuri vocaţionale pentru imigranţii non-comunitari
3
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
Pe 19 mai am susţinut examenul de cunoaştere a limbajului html, am deschis calculatorul şi am văzut că pagina mea nu mergea bine, că ceva nu era ok. Cel mai grav era că nu ştiam ce anume, peste mai puţin de 7 min examinatorul s-a aşezat lângă mine pentru a-mi evalua pagina, iar eu am simţit că totul va merge prost, pentru că munca mea se dusese de râpă. Tot ce am mai putut face eu era să privesc pagina mea devastată şi să încerc să explic cum ar fi trebuit sa arate ea de fapt. Pe măsură ce îi explicam simţeam ca nu mai ştiu nimic, că totul se amesteca în capul meu, şi că nu mă mai pot exprima. Vocea doamnei Roxana din spatele meu a venit ca o salvare, nu auzeam exact ce spunea ea, dar simţeam din nou ca voi trece examenul, ca gândurile mele sunt iarăşi clare şi sigure, şi mai ales simţeam ca nu eram singura. Ii sunt infinit recunoscătoare vocii de după umărul meu.
Tania
În privinţa cursului, eu personal am rămas foarte mulţumit de derulare acestuia. Doamna Roxana ca profesoară o fost foarte amabilă, răbdătoare şi de fiecare dată când aveam nevoie de ajutorul ei, l-am primit. În plus ii mulţumesc enorm pentru răbdare Cursul a fost bine gândit. Astfel de proiecte iţi formează noi planuri şi iţi dă posibilitatea să încerci să te realizezi şi în alt domeniu. Şi nu în ultimul rând, as fi vrut sa iţi mulţumesc ţie domnişoara Daniela Cervinschi, mulţumesc mult pentru susţinere, ajutor şi convingere să particip la acest proiect, îmi cer scuze pentru că uneori te tot stresam cu diverse întrebări şi că te deranjam de la alte lucruri care cred că erau mai importante decât nelămuririle pe care le aveam. Mă bucur că exista o astfel de organizaţie care permite cetăţenilor străini să participe la astfel de proiecte gratuite.
Artur
Daniela Cervinschi
4
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
During the week of Easter vacation, I visited 4
countries: Germany, Hungary, Austria and France. Of course, I’ve liked all of them - each country has its own zest and something special. However, maybe due to the fact that I spent in France more days than in other countries, or maybe simply at the behest of my heart, I enjoyed most Paris. (Other countries, please do not get offended =).
Doing a long way by bus just to stay in this
wonderful place for three days, you realize that these three days were the most fabulous days in your life! Of course they are not enough to see the whole Paris and all its famous landmarks, but the fact that you are in the most romantic city in the world already makes you float in clouds and dream.
We visited almost all the most famous places,
together with a group of tourists. Unfortunately we didn’t have enough time for many museums to see all the things inside. For example in Louver we were given only 2 hours, so when we went there we immediately started looking for the picture of Mona Lisa. Honestly, many of other pictures impressed me more than this one, perhaps because the painting of Mona Lisa was too far from eyes (the museum staff did everything possible to protect this priceless art).
The most interesting thing I noticed in this town is
that many people prefer to ride motorcycles, and people are very polite and always smiling to you. Students work part time dancers in the subway and on the streets (by the way, nice dancers!).
On the second day, two girls and I, we decided
to go to Disneyland. It was very windy and rainy, but despite the bad weather we
bought tickets for the subway and having made a long one-hour trip, we arrived to the most fairytale place in France. I could not believe my eyes, it all happened so suddenly! When I was preparing for this excursion, I didn’t realize that I will get to any kind of amusement parks. But it wasn’t just an amusement park. It was the real Disney Land and World!!!
Indeed, it was like a small town inhabited by a lot of
fantastic heroes and lots of sweet and never growing children. Not missing the chance, we visited the scariest attractions. I could not stand a couple of these, because they made me feel a little sick. Well, we stayed there for about 9 hours, and were wet, tired and happy!
The River Seine... Sailing on it and listening to
the audio guide, you could listen and at the same time see almost the entire history of France, as the buildings stood on the right and left sides of the river just as they were described.
As you already know, the most important and the
main symbol of this alluring city is the Eiffel tower. It was beautiful, impossible to take my eyes off it... I could stay for hours and just look at it, and at night it was particularly wonderful, as if turned into a real Cinderella! When I left, I looked at it until the last moment, when I finally lost sight of it.
In my heart I knew and believed that I would
definitely be back there again. If you want to feel like a romantic fabulous hero, feel free to go to Paris and preferably with a lover. And don’t forget to start your day with a special French coffee and tastiest croissant! So, hopefully, see you there next time!
If you want tofeel like a romantic fabulous hero, go to Paris! Amrina Shynar
5
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
5-6 băieți pe scutere, tot atâtea fete, dar fără scutere de data aceasta, și o pălărie. În pălărie se pun toate cheile scuterelor, iar fetele aleg legate la ochi o cheie, iar proprietarul cheii devine din acel moment partenerul fetei. După ce toate cheile au fost extrase, pleacă în grup către un bazar de noapte sau către campusul unei universități pe care să o viziteze. Știu, nu e foarte romantic, dar măcar nu trebuie să te gândești prea mult cum să spargi gheața; poți face mereu un comentariu legat de scuter sau poți lăuda abilitatea fetei în a alege cheia potrivită. Iar dacă nu ai un scuter? Eh, cum să nu ai scuter? Toți au scuter.
Revenind la calistenice, plimbându-mă în aceeași zonă câteva zile mai târziu am aflat cine folosește aparatele din părculeț. Nu au fost nici copiii de la școala din apropiere, nici tinerii ocupați cu întâlniri în grup și bazarurile de noapte, cu atât mai puțin domnii care controlau parcări mici de pe scutere mari. Erau bunicile și bunicii din cartier, cei care crescuseră în alte vremuri, cei care munciseră toată viața pentru Taiwan, pentru copii și nepoți, cei pentru care sănătatea e mai importantă decât televizorul și computerul. Aceiași bunici, care la ora 3 dimineața coboară dealul de la intrarea în campusul universității mele, merg în piațeta din fața bibliotecii și fac în grupuri de câte 10-15 exerciții ritmice. Unii fac jogging pe terenul de atletism la lumina instalației de nocturnă, iar alții se folosesc de liniștea nocturnă a campusului pentru sesiunea matinală de Tʼai Chi. Tinerii? La acea oră Generația Căpșunilor, cum e numită de către restul societății taiwaneze, iese de pe Facebook, verifică Twitter-ul pentru ultima dată și joacă ultima rundă de Angry Birds sau Fruit Ninja. Scuterul are în sfârșit motorul oprit.
Tarâmul SCUTERELOR
Tarâmul SCUTERELOR
Ştefan Molocea
„Calistenicele” sunt o formă simplă, ritmică, de exerciții fizice zilnice, cu scopul de a menține corpul sănătos și mobil. De cele mai multe ori acestea se fac prin parcuri, unde autoritățile montează niște aparate care facilitează mișcarea. Auzisem încă de acasă câte ceva despre asta, dar nu știam, spre rușinea mea, prea multe despre subiect. Mai văzusem în filme cantoneze persoane în vârstă care făceau mișcări similare, însă eu crezusem mereu că este o formă de Tʼai Chi și o asociam greșit cu artele marțiale.
Într-una din primele mele zile în Zhongli, pe când încercam să descopăr locuri primitoare, în care să pot intra fără teamă de necunoscut, am trecut pe lângă o școală generală care avea lipit de ea un părculeț. Fiind ora prânzului, toată lumea se ascundea de căldură și căuta un loc bun pentru masa de prânz, așa că parcul era gol. Era primul parc pe care îl văzusem în Taiwan, o oază binevenită de verdeață și de liniște, pe o stradă lăturalnică, care părea destul de leneșă. Țin minte și acum că am rămas plăcut surprins de cât de bine era dotat parcul cu tot felul de aparate, dar eram curios să știu dacă și cine se folosește de ele. Îmi spuseseră niște colegi străini din cămin că tinerii taiwanezi nu se prea omoară cu mișcarea.
Foarte puțini sunt cei care nu au un scuter, pe care îl folosesc chiar și pentru cele mai mici distanțe. Folosind scuterul pentru orice fel de plimbare, mulți dintre colegii taiwanezi îmi dădeau indicații complet greșite, care erau utile doar dacă scopul meu ar fi fost să mă pierd prin străduțe lăturalnice. Cel mai des mi se spunea că distanțele sunt mult prea lungi și că ar trebui să iau un autobuz sau un taxi să ajung în locul dorit, care se dovedea mereu a fi doar la una sau două străzi distanță. Sunt atât de dependenți de scuter, încât întrebând un coleg dacă nu ar vrea să vină cu mine într-o drumeție de 4 ore pe un munte din apropiere, am fost întrebat la rândul meu dacă vom face drumeția pe scuter sau cu mașina. Se pare că ideea de drumeție de relaxare are în Taiwan un înteles puțin diferit. Mi-au spus că se folosesc atât de mult de scutere pentru că benzina e prea scumpă pentru a conduce mașini. Guvernul a renunțat în urmă cu câțiva ani la subvenționarea benzinei, așa că prețul de 3 lei pentru un litru de benzină pare astăzi ridicol de mare pentru majoritatea locuitorilor. Totuși, scuterele nu consumă mult, așa că sunt o prezență constantă,
aproape sufocantă în fiecare intersecție, pe fiecare stradă a fiecărui oraș. Sunt destule scutere abandonate în parcarea universității, lângă gară, între blocuri, sunt scutere care arată de parcă erau acolo cu mulți ani înainte să sosesc eu în 2010 și care sunt și acum tot acolo. Nimeni nu le vrea, nimeni nu le simte lipsa. Atât cele abandonate cât și cele în folosință sunt un mobilier stradal, o formă de artă urbană, post-modernă, care decorează întreaga insulă.
De Anul Nou Chinezesc în 2011, într-o excursie în centrul Taiwanului, am văzut un domn care mergea de la o mașină la alta, verificând dacă s-a efectuat plata parcării pentru mașinile oprite pe marginea drumului. Strada pe care patrula avea probabil 5-600 de metri lungime și parcarea se făcea pe o singură parte. Părea o meserie care are destule momente moarte, cu atât mai mult cu cât puține mașini circulau în acea zi de sărbătoare. Aici apăruse însă o diferență culturală, întrucât domnul taiwanez preferase să își facă meseria din șaua unui scuter.
Asta nu e nimic în comparație cu ideea taiwaneză de întâlnire oarbă, cuplată cu folosirea scuterelor. Fiind excesiv de timizi, de cele mai multe ori este greu pentru taiwanezi să își găsească un prieten sau o prietenă. Așa că au inventat un joculeț în care se adună cam
››
6
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
Pe tocuri prin cimitir Sosi vremea aceea din an când înfloresc pomii, mănânci îngheţată fără să te temi de dureri în gât şi studenţii îşi fac nerăbdători bagajul cu gândul la orgia culinară de acasă. Ouă colorate şi dormit până la amiaz’, here we come! Iar ca pachetul să fie întreg, poate îţi găseşti şi câteva zile să-ţi vizitezi bunicii, în locul în care ai învăţat primele poezii şi unde şi acum eşti cunoscut drept „copilul”.
Nu ştiu alţii ce obiceiuri/circumstanţe au, însă la noi în familie s-a întâmplat că reuşim să ajungem pe meleagurile „de origine” cam o dată - de două ori pe an. Se înţelege astfel
că este un eveniment pentru
Paştele Blajinilor
care ne pregătim intens, cu freze noi, haine de defilat pe la rude şi un portbagaj cu kaizer, măsline şi arahide pentru bunici (eh, asta mâncare de import!).
Aşa că într-o luminoasă dimineaţă de aprilie, cu farfuriile lăsate pline pisicii, ne îmbarcăm în maşina care urmează să ne găzduiască pentru următoarele 12 ore. Tatăl înarmat cu un rezervor plin cu benzină şi atenţie vulturească de şofer, mama cu responsabilitatea actelor şi banilor (vreo 3 valute, că doar cine ştie ce găsim pe la bazar), iar cele două fiice nevinovate cu provizii de integrame şi mp3 playere. Pentru a păstra aparenţele şi cu un rucsac îmbâcsit cu caiete de fizică şi cursuri de urologie, care însă nici nu va fi scos din maşină.
650 kilometri şi 5 benzinării „marcate” mai târziu, ajungem la destinaţie. Pupături, strângeri în braţe şi schimb de informaţii
pentru a compensa jumătatea de an în care doar telefonul ne-a apropiat de cei care odată ne erau a doua casă. Şi, mai ales, o masă plină de miel, şubă (pentru necunoscături: cea mai tare salată de sfeclă, maioneză şi peşte afumat ever) şi pască. Trebuie să ne facem până la urmă rezerve pentru iarna viitoare, n’est-ce pas?
În acest ritm dulceag de îndopare până la nevoie de deschidere a şliţului şi de revenire la familiarul „şi faşi” şi „ghini”, ne-am petrecut familia noastră – ca multe altele probabil – vacanţa. Câte o vizită ocazională pe la/de la rude (hainele alea noi doar nu degeaba le-am cărat cu noi), câte o recomandare înţeleaptă de a-mi găsi „un baiet cuminte şi învăţat”, noutăţi despre cine a emigrat/decedat prin sat şi cum o duc iepurii cu sănătatea în primăvara aceasta. Plus vaga curiozitate cum
sau când ne-am îndepărtat atât de mult de ceea ce ar fi putut fi şi viaţa noastră.
Cea mai antrenantă zi din toate – Paştele Blajinilor. Tradiţia de a merge vesel cu tot satul în cimitir şi de a împărţi prosoape, căni şi bomboane Barbaris pentru a comemora eternul mister reprezentat de sufletul celor trecuţi în nefiinţă. După ce în prealabil „micile atenţii” s-au încărcat cu energie pe mormintele numiţilor purtători de suflete şi au fost stropite din apa sfinţită a Preotului, marele invitat al zilei. (Conversaţie din cimitir: eu: „Iaca vine popa!”, o fetiţă de 5 ani cu sprânceana ridicată: „Nu popă, da’ domnul părinte!”)
Te trezeşti cu noaptea-n cap pe la 9 dimineaţa, jurându-ţi că atunci când bunica îţi mormăie prin sforăieli să mergi la culcare, chiar aşa să şi faci, nu să chicoteşti mai aprins cu sor-ta. Hop, părul în lighean – că doar trebuie să
The Donicas
Corin
a D
onica
7
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
Bizară este credinţa umană, cu sărbătorile pe care le implică şi cu ritualurile lor. Ce anume ar mobiliza, o dată sau de două ori pe an, oameni de peste tot să se urce în maşini şi să strice atâta benzină şi chef doar de dragul de a se întâlni între ei? Şi ce mai au ei în comun, în afară de origine şi gene? Dar familia e familie, Paştele e Paşte şi când bunica face plăcinte, restul clanului trebuie să le mănânce.
Doar mesele între rubedenii au farmecul lor. Mai afli câte o bârfă, mai descoperi un nou unchi, mai mânci o sarma, mai tragi cu urechea la ce se vorbeşte. Eu una nu m-am obosit niciodată să socializez. După ce trec de anualul „Şi mari ieşti! Cum şcoala? Ţ-ai găsât vreun baiet?” rămân de obicei tăcută, examinându-i pe restul din umbră şi bucurându-mă astfel de spectacol. Mereu mi-am spus că aş putea face un reality show intitulat „The Donicas”.
Ȋn primul rând, orice familie include şi o babă muribundă. Baba Maria se vaietă că nu mai are mult de când mă ţin eu minte, iar ceilalţi chiar au crezut-o primii ani. Au plănuit înmormântarea, s-au pregătit psihic, dar în curând şi-au pierdut speranţele căci băbuţa se ţine tare (reamintindu-ne totuşi din când în când că ea mâine-poimâine dă ortul popii). Astfel, în ultimii zece ani, cu toţii ne-am făcut datoria de rude îngrijind-o şi pasând-o de la unii la alţii, în încercarea de a scăpa de obligaţia familială. Cum e prea nevie ca să ia parte la „festivităţi”, ceilalţi îşi permit în timpul acestor evenimente să-şi spună părerea despre ea deschis şi fără resentimente.
Apoi mai e unchiul acela bătrân şi ţâfnos, despre care se zvoneşte că există, dar rareori iese la lumina zilei, să dea ochii cu restul familiei. Genul uscăţiv, încruntat şi răguşit, care pare să fi trecut prin vreo patru războaie şi care când se îndreaptă în direcţia toporului stârneşte câteva înghiţituri
în sec. Dar cum să nu îţi fie simpatic, când recunoaşte că pune jos receptorul în secunda în care aude „Of-of”-ul babei Maria la telefon.
Iar ca să contrabalanseze, este unchiul durduliu şi vesel, care vorbeşte, râde şi bea vin, distrându-i pe toţi ceilalţi cu istorisiri despre turbulenţe ale avioanelor şi chinezoaice. Deşi mă cam sperie şi el, cu geaca lui de piele, inelul cu diamant şi afacerile cu ruşi. Nu te pui cu mafia.
Ah, şi verişorul cel plin de el, care vezi Doamne termină stomatologia. Mândru foc de aspectul lui şi mai ales de glumele pe care le spune. Cu sprâncene bine definite care se unduiesc mereu în sus şi jos, într-o armonie perfectă cu rânjetul care îi dezvăluie dinţii strălucitori. Te aştepţi să îţi spună că nouă din zece dentişti recomandă pasta Colgate. Şi nimic, dar nimic, nu se compară cu imaginea buricului lui trăgând cu ochiul prin nasturele deschis accidental de la cămaşă fix în zona burticii lui flocoase. Asta în timp ce el ne dă lecţii valoroase de viaţă şi eu mă concentrez să nu îmi dea sucul afară pe nas din cauza unui val de râs isteric.
Iar ca universul să rămână în echilibru, este celălalt verişor. Mărunt, plăpând, mereu palid şi slab, care nu vorbeşte, nu mănâncă, nu mişcă şi respiră încetişor. Jur că nu am schimbat mai mult de literalmente două replici cu el toată viaţa.
Ce simpatică este adunătura asta de oameni, de care sunt biologic legată, dar pe care nu îi cunosc. Şi mai mănânc o bucată de plăcintă, şi mai trece un Paşte şi noi continuăm să ne schimbăm, ca să ne vedem la anul şi să constatăm că prea puţine s-au modificat. Oameni din ce în ce mai bătrâni şi apoi mai puţini, dar aceeaşi mâncare, aceleaşi comentarii, aceiaşi vişini înfloriţi din faţa curţii.
arătăm bine – şamponim de două ori cu o soluţie de muşeţel care te rogi să nu fi întâlnit revoluţia, uscăm rapid la focul de la aragaz, extrem de atente să nu înceapă a mirosi a porc pârlit, hainele de sărbătoare pe noi şi suntem gata de party! Alături de celelalte mândre ale satului care defilează în tocuri de 10 centimetri, înfingându-le cu mândrie în noroiul de la cimitir şi meditând probabil la ciclicitatea vieţii.
Prolifică zi, într-adevăr! Ocazie de a-ţi revedea verii de gradul III ale căror nume nu ţi le mai aminteşti (şi nici nu eşti sigur că le-ai ştiut vreodată) şi prietenii din copilărie cu care te dădeai cu bicicleta şi jucai în nisip şi care acum sunt vânzători în nonstop, gravide sau au debut de alcoolism. Iar tu nu te simţi nici pe tine, nici pe ei, cu nimic esenţial schimbaţi de acum 15 ani, când străzile erau încă asfaltate, oamenii încă optimişti şi viitorul nu era mai departe de o după-amiază de Raţele şi Vânătorii.
...timp în care sus-menţionatul părinte se plimbă printre morminte şi împroaşcă generos cu neprihănire în jur. Simpatic nene, de altfel: apropiindu-se de noi, ne-a întrebat suspicios dacă ştim să-i zicem Tatăl nostru, iar la răspunsul afirmativ a scos un „Ei, maladets!” (alias „bravo” în rusă) fericit şi, fluturându-şi poala neagră deasupra unei cruci, şi-a văzut de treabă cu corul de cântăreţe devotate în spate.
Două zile şi cinci kilograme în plus mai târziu, suntem pe drumul de întoarcere. Integramele au fost completate, portbagajul umplut cu găini congelate şi bomboane Bucuria (asta da, marfă de export!), pupicii împărţiţi, fotografiile făcute şi noutăţile aduse la zi. Suntem pregătiţi pentru încă o perioadă nedefinită de „viaţă adevărată”, îngheţând amintirile din copilărie şi spunându-ne că acelea sunt adevăratul La Bunici. Şi că, până la urmă, o zi nu ajunge: blajini putem, şi trebuie, să fim întotdeauna. Cu sau fără tocuri.
Ren
ata
Don
ica
cum m-am îndopat alaturi de rude înca un an
Imaginea multidimensionala a unei clipe
8
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
O după-amiază atât de obişnuită, aceleaşi străzi arhipline, aceleaşi ambuteiaje, aceeaşi lume grăbită, preocupată de ceva şi atât de concentrată pe propriile probleme care de fapt seamănă cu un cerc vicios: are început şi o abstractă continuitate, unica diferenţă fiind diversitatea şi amploarea lor. Zgomot, praf, aglomeraţie, oameni mulţi şi preocupaţi cine ştie de ce, cu dureri de cap şi griji... cred că imaginea aceasta predomină cu intensitate şi nu mai contează deja în ce colţ de lume ne aflăm.
Aceştia suntem, o generaţie marcată de viteză, cotată în „megabytes” şi care deseori nu observă esenţialul, nu se bucură de cel mai simplu moment care de fapt valorează mult mai mult. Şi totuşi cum ar fi dacă am şti că viaţa noastră e legată de un simplu fir de aţă, că orele din clepsidra timpului ne sunt numărate, că multe din aspectele materiale nu mai contează deja, căci nu dispunem de esenţial: nu dispunem de o oră în plus, de o clipă în plus petrecută cu cei dragi... Ştiu, pare absurd şi poate mulţi dintre noi nu înţelegem asta, dar ce simt oamenii care au fost diagnosticaţi cu cancer? Supranumită şi „ciuma secolului XXI”, această maladie oncologică face ravagii cumplite pe an ce trece, iar numărul celor bolnavi de cancer creşte considerabil an de an şi oricât de dezvoltaţi tehnologic am fi, în faţa cancerului suntem total neputincioşi.
Iată că într-o zi am auzit, întâmplător aproape, de Asociaţia Little People şi mi-am dat seama că oamenii aceştia „fac minuni” la propriu vorbind. Înfiinţată în anul 2002, este un ONG având ca domenii de activitate sănatatea, educaţia, sportul, voluntariatul, iar scopul ei este specializarea în cursuri de instruire pentru un volunatriat eficient şi programe de reabilitare din cadrul unor instituţii de sănătate şi ocrotire din Cluj, Bucureşti, Timişoara şi Iaşi, implicându-se activ în recrutarea, pregătirea şi coordonarea voluntarilor. Voluntarii recrutaţi îşi desfăşoară activitatea pentru a susţine psihologic copiii şi adolescenţii bolnavi de cancer
şi pentru a-i integra eficient în mediul din care fac parte.
Am rămas plăcut surprinsă când am aflat mai multe despre numeroasele activităţi derulate în cadrul acestei organizaţii, precum Programul de Asistenţă a pacienţilor care presupune ca o echipă de voluntari să meargă zilnic în spitale, să vorbească cu cei diagnosticaţi cu cancer, să-i înveţe pe copii să depăşească frica, să îşi menţină încrederea în forţele proprii, să îi ajute să treacă mai uşor din punct de vedere psihologic peste anumite proceduri care pentru noi toţi sunt un infern, dar care îi ajută în veşnica luptă cu această boală cumplită. De asemenea, voluntarii depun eforturi colosale pentru a oferi copiilor oportunităţi de joacă, învăţare, liberă exprimare, încearcă să descopere noile talente şi să le stimuleze.
Un alt proiect destul de interesant este Clubul Temerarii, organizat începând cu anul 2006 şi care cuprinde adolescenţii români care au învins cancerul. Acest club a fost apreciat pe plan internaţional şi a participat la multe conferinţe internaţionale de oncologie. La momentul actual are în jur de 170 de membri din 55 de localităţi diferite din România, devenind cea mai mare comunitate de acest gen din Europa Centrală şi de Est. Clubul Temerarii sunt cei care se ocupă de programul „Poţi şi tu” care presupune vizitarea mai multor unităţi de tratament din diferite colţuri ale ţării. Ei sunt cei care oferă o rază de speranţă pentru cei bolnavi, căci pentru un om care se află la hotarul dintre ieri şi azi, care nu are certitudinea zilei de mâine, o vorbă bună contează atât de mult şi deschide atâtea orizonturi nebănuite, iar un exemplu viu ce demonstrează că se poate lupta şi că trebuie s-o faci generează o avalanşă de noi forţe în interiorul fiecăruia. Între timp, „Poţi şi tu” s-a dezvoltat şi într-un program de sensibilizare a comunităţii
la nivel local, având un impact pozitiv asupra a zeci de mii de persoane de pe teritoriul României. În luna februarie a fost introdusă în acest program o brăţară galbenă, simbolizând cancerul la copii, iar pe data de 15 februarie, de Ziua Internaţională a Cancerului, toţi prezentatorii TV din România au purtat în emisie brăţara pentru a-şi arăta susţinerea faţă de „Temerarii” şi camapania desfăşurată de ei. Brăţara conţine un mesaj destul de relevant şi anume „TEMERARII ştiu că se poate – Poţi şi tu”.
Un alt proiect destul de interesant este RITTO (Romanian International Table Tennis Open) fiind cel mai de amploare eveniment sportiv organizat anual pentru persoanele cu dizabilităţi din România, în colaborare cu Centrul Lamont. RITTO este recunoscut pe plan internaţional ca unul dintre cele mai bune turnee din calendarul Jocurilor Paralimpice. Numeroşi voluntari din România oraganizează, coordonează şi
strâng fondurile necesare pentru acest eveniment, RITTO devenind cel mai aşteptat eveniment pentru voluntari care are loc în România.
Cum arată totuşi imaginea unei clipe? Se poate oare converti în unităţi de măsură? Şi totuşi, cum putem noi să creăm un spectru de momente speciale celor din jurul nostru? Simplu: ajutând şi fiind alături. Un sfat, o vorbă bună schimbă atât şi necesită foarte puţin! Cred că ar trebui să cugetăm mai mult asupra zilelor ce le trăim, uneori fiind zile fără sens, căci suntem aruncaţi în rutină şi uităm să privim în jur, uităm să apreciem frumosul din viaţa noastră. Cred că nu ne costă nimic să fim mai buni, să acordăm sprijin celor care au nevoie, să începem a învăţa cât valorează VIAŢA, în ce se măsoară şi cred că aceasta se citeşte cel mai bine în ochii celor care numără fiecare secundă, în timp ce noi o irosim fără niciun sens...
Viorica Eremia
sauLupta pentru viata,
^
^
The first seminar was built around the topic of successful European Networks and
Federations and took place on November 22nd at the County Library in Cluj-Napoca. The two international experts invited were Niccolo Milanese (director of European Alternatives and co-director of European Alternatives European Economic Interest Grouping) and Segolène Pruvot (expert in UrbAct, a European exchange and learning programme promoting sustainable urban development across Europe).
The event was attended by 8 of the 9 partner organisations and by a series of other
stakeholders, such as students (mostly members of our local Transeuropa Network team) and internationals (such as ERASMUS students and interns in Romanian NGOs and CSOs). We were also happy to discover the interest of environmental organisations, such as InfoOMG and representatives of the Salvați Roșia Montană Campaign, who participated and got actively involved in the seminar.
The seminar began with the presentation of the projects ‘objectives and main activities,
made by Diana Prisacariu, member of European Alternatives and the Transeuropa Network, and was followed by the introduction of the 2 international experts and the activities of each of the participant organisations, as well as of their motivations to take part in the Transnational Advocacy project.
The discussion continued with a presentation and debate on the Map of the Procedure of
Implementing a Legislative Proposal in the Commission, held under the coordination of Niccolo Milanese. The presentation and discussions were preceded by the mapping of the tools for dialogue and consultation available at EU level, based on the working documents produced by DG Comm.
The next stage of the seminar included the presentation of the structures and of the
underlying premises that have led to the success of the 2 European networks and Federations, European Alternatives and UrbAct, presentations made by Niccolo Milanese and Segolène Pruvot,
respectively. The discussions following the 2 introductive speeches then took the shape of a Q&A session that successfully blended technical questions (eg Who are the exact stakeholders who can apply for UrbAct funding?) to more sensitive questions (eg How can successful relationships with the decision-makers within the Commission be developed by UrbAct representatives?)
In a later stage, each of the organizations present at the seminar made a description of
their activities and of their main queries concerning the possibility of forming transnational networks capable of effectively influencing European policymaking. Some of the descriptions were longer and involved small Q&A sessions between participants, and other somewhat briefer, but all of them included mentioning the strong belief of the need to go beyond the local and national paradigms in advocacy-making. Such descriptions were made by Oana Bajka from the Intercultural Institute from Timisoara, by Oana Teona Banu for Turn Cultural Association and Zoltán Gabriel Korodi for LGBTeam.
Recommendations were made by Niccolo Milanese for the LGBT and activist organizations
present at the event. He also suggested to the representatives of the TURN Association – organisers of the International Romani Art Festival about existing transnational associations that they can join so as to improve their visibility at a European level, such as, for example, the European Festivals Association,.
Controversy erupted when discussing the situation of the Roma community in Timișoara,
and the way in which local realities interacted with the objectives of the International Romani Art Festival. The mutually agreed upon the fact that the Festival had a positive impact on a high and diversified number of locals, though it was very difficult for it to operate a strong change in mentalities and in what policymaking is concerned during the short run.
Detailed examples of good practice fostered by civil society in what Roma rights
are concerned were also given by participants themselves – such as, for
9
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
example, the fight led by GLOC (The Working Group of Civil Associations) so as to empower the Roma community that was forcefully evicted from central Cluj to the city’s garbage dump in December 2010. GLOC is formed around two major associations, one of which is Amare Prhala and the other the Desire Foundation.
The afternoon session of the seminar included a workshop, entitled
The influence of civil society networks on European legislation and policymaking. Successful advocacy tools and mechanisms. The participants worked in 3 teams, each focused on the discovery of the best tools available for a good collaboration between NGOs and CSOs, on one hand, and local, national and European stakeholders – on the other hand. One of the main conclusions arising from this exercise are that, for Romanian NGOs and CSOs to be able to form transnational coalitions, they must know the activities and the mission that they are following at a local and national level.
From this point of view, the Transnational Advocacy project was a useful tool
for targeted NGOs and CSOs to meet, discuss and network for the middle and long run. Another important conclusion
was that coalitions of NGOs and CSOs from as many fields of activity as possible should be formed and become active at a local level in relation to the local authorities. Such a platform is due to be created, for example, in Cluj during the spring 2012 around GAS. This platform will act as the link between the citizens and key stakeholders in different positions, from electric and water companies, to owners of entertainment facilities and house tenants.
Last but not least, an important tip to be shared between the participants
is the importance of using new media and other Internet-based platforms so as to form and interact in transnational networks, built up of associations all throughout the European Union and the candidate countries (the latter, as part of a future similar legislative framework as the former).
In conclusion, the European Networks and Federations seminar represented a first and
important incentive for the future of the Transnational Advocacy project, as a result of both varied forms of participation and of the feedback received from the same participants on the interesting character of the project and the possibility of meeting their peers throughout Romania.
Seminar CEE
European AlternativesRegional Coordinator
Diana Prisacariu
10
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
Dinc
olo d
e Im
posib
il într-
o Lu
me P
osibila
nişte curse de anduranţă care ar ridica părul pe orice persoană – sute de kilometri înotaţi, pedalaţi şi alergaţi. Aş putea să mai dau sute de exemple. Ideea de bază este că tindem să credem că totul e limitat. Şi într-adevăr, este. În capul nostru. Dacă este în capul nostru, cum ar putea fi altfel în realitate? N-are cum, logic. Doar în momentul în care începi să crezi că ar putea fi altfel ÎNCEPE CU ADEVĂRAT să fie altfel.
Să exemplific. Dacă personalităţi de genul acesta ar exista în comunitatea noastră, limitele „normalului” ar fi altele pentru concetăţenii noştri. N-ar mai fi aşa „ciudat”. Şi cu siguranţă, NU IMPOSIBIL. Brusc, totul ar părea mult mai palpabil şi de ce nu, la un moment dat, chiar NORMAL. Întrebaţi un om din anii ‘30 – „Tataie, crezi c-o să zburăm şi noi pe cercul ăla alb de pe cer cândva?”. Vei primi o privire care te anunţă că ai depăşit cu mult limita. Iar peste 35 de ani, se întâmplă.
Întreabă-l pe Gandhi despre imposibil. Întreabă-l pe Martin Luther King. Pe Maica Tereza. Şi apoi să-mi arăţi ochiul vânăt. Imposibilul e un cuvânt creat de minţi speriate şi
limitate. Imposibilul e creat de mediocritatea din jur şi de frică. Imposibilul e un standard care nu e general acceptat şi o ambiţie desăvârşită. Cere curaj, perseverenţă, ambiţie şi o viziune puternică. Îţi cere tot ce ai mai bun şi te răsplăteşte pe măsură.
În acelaşi timp, e foarte subiectiv. Ce e imposibil pentru mine s-ar putea să nu fie la fel şi pentru tine. Dar are o constantă - PROGRESUL. Oricât de mic sau de mare este acest IMPOSIBIL, te obligă să creşti. Şi odată cu creşterea ta, îţi creşte EXPONENŢIAL şi viaţa. Subliniez, nu e pentru cei slabi de inimă. În acelaşi timp, pentru ei e cel mai indicat.
Uite, poţi încerca ceva. Gândeşte-te la ceva ce NU AI PUTEA SĂ FACI. Imposibil, frate. N-are cum. Nu neapărat ceva ENORM. Poate fi ceva mic, cum ar fi să le ceri alor tăi mai mulţi bani, să ceri mai multe explicaţii de la cineva, să te provoci într-un anumit sens. Şi dacă chiar ţi-ai luat inima în dinţi şi ai făcut-o, două lucruri se vor întâmpla.
Unul, o să tremuri de emoţie. Emoţia aia e unică. E o combinaţie între frică, frică învinsă, putere pură şi entuziasm. Plus te vei simţi
al dracului de bine, de parcă ai fi Stăpânul U n i v e r s u l u i . Doi, o să te g â n d e ş t i - oare ce altceva mai e posibil? Dacă asta credeam că nu se poate... oare ce altceva SE MAI POATE?
Atunci începe călătoria ta fantastică. Vei ajunge să te întrebi „Cum dracului de am trăit toată viaţa în ignoranţa aia autoimpusă şi în mediocritatea aia plictisitoare?”. Pentru că la sfârşitul zilelor tale o să stai şi-o să te gândeşti „Ar fi trebuit să fac mai multe. Să îndrăznesc mai mult. Să încep mai multe”. Atunci te va măcina regretul. Şi ştii care-i partea proastă? Nu vei avea cum să repari situaţia.
În schimb, poţi face ceva ACUM. Şi în fiecare ACUM de ACUM încolo.
Toată lumea ştie reclamele macho de la Adidas – Imposibilul este nimic. Muşchi supra-hrăniţi, atleţi cu super-ego-uri, atitudinea de zeu în acţiune – toate astea îţi dau un rush de energie în urma căruia ai două opţiuni. Fie cumperi un produs Adidas, fie ieşi pe uşă şi încerci să spargi peretele de vizavi. După care rămâi cu capul spart şi moralul la pământ.
Toată lumea are o problemă cu „motivaţia”. Se uită la clipuri „motivaţionale”, le urcă adrenalina la cap şi se cred nişte SuperEroi pentru un minut. După care totul cade şi îşi dau seama că poate motivaţia asta nu e de ei. Şi că şi-aşa le e suficient de greu. Că viaţa e bună şi-aşa. Şi uite-aşa, totul continuă pe făgaşul normal – mediocritatea procreează zi de zi în sufletele şi inimile noastre.
Problema este că n-avem modele. Sau cel puţin nu sunt promovate. Prea puţine ştim de Eduard Novak (român, apropo) care a fost ciclist, a avut un accident şi a câştigat un titlu mondial la categoria persoanelor cu dizabilităţi. Prea puţini ştim despre Nick Vujicic care s-a născut fără membre şi are doar un ciot mic în loc de un picior. Şi care înoată mai bine decât mine, motivează zeci de mii de oameni în fiecare zi şi s-a căsătorit de curând. Prea puţini ştim despre echipa Hoyt, unde un tată îşi împinge fiul complet paralizat într-un cărucior în
Iulian Novac
TU ce lucru IMPOSIBIL ai
facut azi?^
^
11
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
Nu vreau să vorbesc despre mari scriitori, poeți. Voi vorbi despre mine. Despre cum scriu proză, câteodată, nu versuri. Despre cum a doua zi după ce-mi postez ceva pe blog, lumea de la facultate vine cu replici de laudă și priviri suspicioase. Dar trebuie să rezist, să rezist.
Nu sunt mare blogger cunoscut în toată țara. Scriu mai mult pentru mine. Căci toată lumea scrie (ori încearcă să scrie) versuri, nuvele, povestiri, romane, să compună muzică sau să construiască ceva de moment, ca utilitatea acestui ,,ceva” să nu fie decât un pretext pentru a-și ocupa timpul liber. Cei care nu scriu, nu construiesc ceva, nu compun, creează, ca mine, opere mai puțin importante sau nu creează nimic, sau mint sau visează.
Ca orice elev, am început a scrie compuneri încă de prin clasa întâi. Scriam despre copilărie, despre mamă, despre învățătoare, despre pâine. După ce-mi înșiram pe hârtie ideile mele de copil, le citeam de fiecare dată în fața unui public important la acea vreme pentru mine: mama, tata, bunica împreună cu bunicul și vecina de peste drum. La final eram mereu aplaudată. Pentru mine
însemnau mult acele laude și aprecieri din partea familiei. La școală învățătoarea mea mereu mă evidenția ca având cea mai bună compunere. Probabil asta mă motiva ca de fiecare dată să scriu tot mai frumos și mai bine. Așa au urmat și mai departe anii de școală și liceu, cu excepția citirii în fața famliei.
Am citit practic întreaga creație a lui Druță. Opera lui mi-a deschis alți ochi cu care să privesc lumea. Stând de vorbă cu opera lui, stăteam de vorbă cu gândurile mele. După Druță au urmat mulți alți scriitori care mi-au indus această dragoste de carte, de a învăța să citesc și ceea ce scrie și dincolo de text. Pentru că e lucru știut că nevoia aceasta a noastră de a inventa, de a imagina, este înnăscută. Imaginăm așa cum respirăm, cred.
Atunci când mă pun să scriu, aștern pe hârtie tot ce-mi trece prin cap. De fapt scriu tot ce e mai facil, mai sentimental, mai puțin gândit de alții. În acest mod încerc să vorbesc despre alții și despre altceva prin mine. De multe ori mintea mea este invadată de întrebări, probleme la care încerc să gasesc răspunsuri și rezolvări. Și mă
tulbură asta. De parcă tot ce s-ar petrece în jurul meu m-ar privi personal. E drept că raportez totul la mine. O fac și acum. Dar nu sunt posesivă, doar îmi place ca atunci când scriu să fiu eu exemplul viu la ceea ce gândesc. Așa mă simt și mai apreciată. Și mie îmi place mai mult. Totuși omul e cel care controlează viața.
Duioșie și lirism. Teme multe, subiecte diferite, caractere inconfundabile. Frământări. Și peste toate domină poezia, lirismul, duioșia. Așa simți atunci când mergi la
țară și privești dintr-o parte acel țăran care-și iubește pământul și dealurile. Pe fruntea lui va sta mereu nimbul jertifirii.
Asta o spun ochii, o spune inima lui. Și despre asta aș vrea să scriu la nesfârșit. Totul e să lași imaginația să se desfășoare cât mai liber cu putință. Căci imaginația este invenție, creație. Atunci când îmi întind gândurile pe hârtie parcă mi-aș sărbători în fața lumii bucuria de a fi om. Căci de când eram mică, am simțit pixul ca fiind o prelungire naturală a corpului, asemeni mâinilor și picioarelor. Și totuși azi nu am succesul marilor scriitori, critici sau, mai nou, bloggeri. Dar am succesul
meu personal. Mă simt bine atunci când citesc ceva făurit de mine. Și alții se simt bine. Asta contează. Căci niciodată succesul n-a venit cu adevărat pentru nimeni. Din fericire. Tot timpul vei fi criticat de cineva. Vor fi oameni care nu vor aprecia munca ta. Dar asta nu înseamnă nimic.
Nu sunt încă în stare să cântăresc cu luciditate schimbările întâmplate în viața mea. Încă râd de ceea ce mi se întâmplă, bucurându-mă fără noimă de tot ceea ce fac. Nu știu cum să îmi împart inima. Tot ceea ce fac, fac din iubire. Așa că las lucrurile să se așeze cum s-au rânduit toate în inima de fată îndragostită de lume. Să-mi las penița să scrie ce vrea și ce simte.
Vreau să fiu liberă și să privesc cu încredere, nu cu umilință, către ziua de mâine. Vreau să fiu mândră de puterea mea de a străbate pământul cu pași curajoși și de a-i schimba în bine pe cei din jurul meu. Căci parcă simt cum mă apasă povara lumii întregi. Sunt pasăre cu aripi, dar n-am zburat niciodată. Poate că am aripi firave și neputincioase. Sau poate că tavanul de deasupra mea e prea jos. Dar poate că de acum încolo voi reuși să-l înving. Poate.
Pasare cu aripicare nu a zburat niciodata
Tatiana Cazacu
˘
ˇ
12
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
EcuadorŢară plurinaţională şi interculturală
Alex Jacho
13
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
Ţara mea este situată la jumătatea lumii, între Columbia şi Peru, la 23 de ore de zbor din Romȃnia. Este un loc cu mulţi vulcani şi lacuri la peste 2500 m altitudine. Reprezintă un arhipelag cu mai multe insule în Oceanul Pacific, unde se găsesc o multitudine de flori şi o faună unică în specii. Insulele au multe plaje, cu lanţuri hoteliere de pȃnă la 7 stele. Au multe locuri turistice unde se evidenţiază biserici din anii 1680, împreună cu biserici gotice din secolul trecut. Oraşele la nivelul mării, aproape de pădurea amazoniană sau la peste 3000 m altitudine, deschid porţile multor turişti în fiecare an. Ţara mea a fost republică democratică din 1830 şi pȃnă în prezent. Niciodată nu a fost o ţară comunistă. Astăzi trece de la un sistem economic capitalist la unul socialist, dacă e bine sau nu, doar timpul va spune.
Majoritatea poporului ecuadorian are o istorie de doar 500 de ani, pentru că după cucerirea spaniolă
s-a născut un popor amestecat între spanioli şi popoarele indigene. Astfel trebuie menţionat că doar poporul indigen are o existenţă milenară, cu rădăcini şi obiceiuri foarte diferite de restul poporului ecuadorian, care s-au putut vedea la concursul de talente din Germania 2011, cȃştigat de Leonardo Rojas.
Poporul a păstrat o parte din tradiţia indigenă, dar a deschis porţile şi spre un stil de viaţă occidental, în ritm cu toată lumea. Din păcate, Ecuadorul faţă de poporul indigen, ca şi restul Americii de Sud, a fost o ţară omogenizantă, exclusivă şi discriminatorie. Dar din 2008 a recunoscut în contituţia de stat drepturile colective a 14 popoare şi 13 naţionalităţi indigene. Nu au fost doar cuvinte, deoarece astăzi curtea naţională de justiţie are ca membru o femeie din poporul Paranca de naţionalitate Quichua, pe nume Yumbay Yallico Mariana. Este o onoare pentru mine să pot scrie că astăzi Ecuadorul este un adevărat
stat plurinaţional şi intercultural. Şi alte ţări din America de Sud au demonstrat aceleaşi convingeri, mai cunoscute fiind Peru şi Bolivia.
Romȃnia pare a avea un popor nediscrimanatoriu, nerasist faţă de sudamericani. Discriminarea este dificil de diagnosticat, dar uşor de a fi manifestată zilnic. În una din zilele trecute am asistat la o conferinţă a unui psiholog pe tema relaţiilor familiale şi sociale, sala fiind plină de cetăţeni clujeni. Aproape de sfȃrşit, la discuţii şi întrebări eu am întrebat: “După părerea dvs, poporul din Romȃnia are concepţii superioare, inferioare sau egale faţă de sudamericani?” Răspunsurile au fost extrem de controversate. În primul rȃnd conferenţiarul a fost extrem de surprins de întrebare, iar în sală s-a auzit ceva ca ooooooooooooo… După mai multe răspunsuri foarte confuze, la sfȃrşit mi s-a dat un răspuns politicos, care cred că nu este important a-l scrie, pentru că nu e dificil de imaginat.
14
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
Acum doi ani, lucrând și învățând în Chișinău, am înțeles că plecarea mea din Moldova era inevitabilă. Prietena mea, care deja învăța la acel moment în Romania, se îmbolnăvise de dorul plecării peste hotare. Să ne ducem în Germania că știe ea germana, sau în Franța că știu eu franceza? În SUA pentru că știm ambii engleza, sau să mergem cu Peace Corps în Africa? Pentru că în Africa e cald, zboară muști tsetse și în general e un loc rău famat, deci plin de peripeții, aşa că prietena mea vrea foarte tare să traiască o lună acolo ca apoi să vrea foarte tare să revină la Chișinău. China, Turcia, India și Brazilia – acestea erau destinațiile mele preferate, deoarece toate se dezvoltă rapid. Iar prietena mea era de acord cu toate aceste destinații, și dacă se poate să mergem tot cu Peace Corps, și dacă e posibil peste tot în același timp!
Cel mai mult însă am insistat pentru România, la un moment dat mă simțeam avocatul numărul 1 al oportunităților de dezvoltare de aici. Cred că aș fi putut convinge un investitor care voia să construiască o fabrică în China să o mute la Zalău. Și asta deoarece consider că România are perspective de dezvoltare mai bune decât actualele supereconomii din Europa.
România are un potențial puternic din punct de vedere al forței de muncă şi al capacității umane. Acest lucru în combinație cu poziționarea geografică o poate transforma în copilul-minune al Uniunii Europene. Acest lucru este evident şi din volumul de investiții atras de România în ultimii 10 ani. Deși odată cu criza ele au scăzut drastic, putem spune că investitorii doar așteaptă timp mai cald afară. Trendul pe termen lung de mutare a centrelor de producție din țări precum Germania sau Franța în țări periferice non-euro ale Uniunii Europene va favoriza în continuare România. Să zicem că nu putem bate China la acest capitol, însă să devenim cel mai tare centru de producere în Europa avem ceva șanse.
La fel când vine vorba de adaptabilitate și oportunitățile de dezvoltare profesională, România câștigă detașat în fața multor state. Majoritatea basarabenilor vin aici ca studenți, vorbesc aceeași limbă, sunt subvenționați de statul român. La sfârșitul perioadei de studii aceștia sunt de obicei în totalitate integrați în societatea românească, mulți au deja cetățenie, lucrează. Așa că am profitat și eu de această ocazie, am înhățat un loc de master la UTCN,
mi-am ocupat patul în cămin și peste 2 săptămîni trimiteam deja sms-uri părinților că am nevoie de bani.
Partea cu angajarea e partea proastă a șederii în Romania. Birocrația românească în domeniul angajării poate speria mulți veterani ai departamentului HR. Norocul meu a fost că am dat peste niște începători care nu știau de ce se apucă, cărora le sunt foarte recunoscător pentru răbdare și asistență. Iar acum, după un proces de 4 luni, am permisul de muncă în buzunar și un angajator nerăbdător să semnez odată contractul de muncă.
Acum că am gustat din realitățile economice și sociale românești, pot zice că România îmi place mai mult decît ”planificasem”. Am chiar mai multă încredere în dezvoltarea economică a acesteia decît mulți prieteni români. Yazaki – producător de cablaje auto – 3 centre de producere și unul de cercetare în Romania, Sumitomo – producător de cabluri auto – 3 centre de producere, Continental, Tenaris, Michelin, Adobe, Siemens, Dacia Renault, Ford, Benning, Bosch, Emerson, Lear Corporation, Draxl Maer – toți ăștia au venit recent în Romania, și au venit pentru mult timp.
Despre industria IT în Romania s-au spus multe deja, însă pentru cei care nu au auzit, România a menținut timp de câțiva ani taxă 0% la salariile programatorilor, industria s-a dezvoltat rapid, iar acum aceasta este una dintre cele mai puternice din Europa. Deși a avut o scădere puternică în urma crizei, își revine la fel de puternic. Astfel că acum în Romania, pe lângă sutele de companii software autohtone, sunt prezenți și Alcatel-Lucent, Dell Perot Systems, EA Sports, Ericsson, Genpact, HP, IBM, Intel, Microsoft, Oracle, etc. Desigur românii nu vor menționa de ele, fiind prea ocupați să se plângă de guvern, drumuri proaste (n-au văzut strada Muncești), lipsa de muncă etc.
Da, Romania nu e nici pe departe Țara Minunilor, cum se laudă (ironic) românii. Însă este o țară care m-a primit bine, cu oameni care m-au ajutat și, lucru foarte important, unde banii și gențile de la Chișinău ajung într-o singură noapte. Iar asta e suficient pentru cei care cred că pentru a obține ceva trebuie să mai depui și efort. PIB-ul țării unde te afli contează mai puțin decât oportunitățile de integrare și dezvoltare pe care le ai acolo.
România si Tara Minunilor
Andrei Sava
, ,
15
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
Este multiculturalismul francez mort?Atunci când te referi la multiculturalism și la multiculturalismul în Europa mintea îți fuge înspre o imagine a unui stat care știe să îmbine vechiul cu noul, elementul istoric cu cel inovativ, prezența populaţiei native cu cea a străinilor, întru-un mix care până într-un anumit punct se omogenizează.
Nici un alt stat european nu se încadrează mai bine în această descriere decât Franța. Pentru mine a fost extrem de intrigant să descopăr esența Parisului, imaginea mea asupra acestuia fiind percepută într-un fel care poate nu era în concordanță cu ceea ce acest oraș reprezintă. Mediul multicultural regăsit aici a fost unul care mi-a pus anumite semne de întrebare, deoarece este un stat care s-a confruntat recent cu numeroase probleme legate de imigranți și de faptul că aceste valuri de migranți pun în pericol statul atât din punct de vedere social-economic cât și din punct de vedere cultural. Ceea ce am regăsit a fost un multiculturalism combinat cu acea tentă de naționalism tipic franțuzesc.
Președintele Sarkozy declarase la un moment dat că multiculturalismul a eşuat, dar în momentul în care mă aflam
pe Champs Elysées și observam trecătorii, în cel mai complex mix de naționalități, etnii și religii, mi-a apărut un mare semn de întrebare. Este într-adevăr multiculturalismul mort? Acest lucru nu se observă cu siguranță la nivelul stradal, cotidian din fiecare magazin, muzeu sau piață pe care am vizitat-o.
Dintr-o parte răsuna o franceză pură și perfectă, din altă parte acea engleză cu accent vibrant, din altă direcție răsunau limbi exotice, predominant dialecte arabe. Într-adevăr era un mediu multicultural.
Și cu toate acestea trebuie să ne punem întrebarea: cât de multiculturală va mai fi Franţa și pentru cât timp?
Evenimentele recente care au avut loc în Franța și la nivelul mai multor state care au fluxuri mari de migranți, indică un trend antimigrație, anti multiculturalism, un trend care ar putea determina guvernele să scoată Franța de pe lista statelor membre ale Uniunii Europene.
Este acest lucru unul care ar aduce beneficii satului, Uniunii Europene sau statului nostru, un stat care a menținut legături cu lumea francofonă înca din timpuri îndepărtate?
Ultimele alegeri prezidenţiale ar putea să pună la conducerea statului francez un partid care ar fi pro ieșirii Franței din Uniunea Europeană, mișcare care ar duce la prăbușirea întregului sistem de valori al Uniunii Europene.
Actualul președinte Nicolas Sarkozi a declarat că “multiculturalismul a eșuat”, evidențiind în primă instanță incompatibilitatea dintre islam și societatea franceză. Acesta a criticat politicile multiculturale, afirmând că imigranții ar trebui să asimileze valorile fundamentale ale statului francez și să se integreze în comunitate.
Cu toate acestea modelul multicultural al statului francez este unul asimilaționist, acesta presupunând că fiecare individ în parte are dreptul de a-și afirma și evidenția convingerile religioase și culturale în sfera privată. Aceste politici au vizat întreaga populație imigrantă, iar legislația anti-discriminare franceză sancționează discriminarea din motive religioase, dar nu face referire la discriminarea indirectă, care s-ar referi la categorii speciale ale populației, ceea ce nu este permis datorită Constituției franceze.
Din această declarație reiese în mod evident un anumit aspect și anume acela al sentimentului de identitate naţională și de patriotism. Datorită unui asemenea aspect dorința de a exista un stat multicultural și o Europă multiculturală, de a exista diversitate etnică, lingvistică, culturală și religioasă este oarecum pervertită de la scopul inițial și devine un lucru tot mai dificil de atins și de menținut.
Ideea multiculturalismului așa cum a fost ea promovată de catre părinții fondatori ai Uniunii Europene pare tot mai îndepărtată şi mai greu de atins, cu atât mai mult cu cât statele nu mai sunt dispuse să susțină o populație care nu le-ar aduce mari beneficii, iar ideea și spiritul multicultural și-au pierdut din înflăcărare pe parcurs.
Imaginea turistului sau a vizitatorului, a viitorului student în Franța este construită pe ideea unei societăți transparente, inovative, care știe să se reinventeze, multiculturalismul fiind baza de la care se pornește. Această imagine a fost cea pe care eu ca şi turistă în Franța am avut-o şi mi-am păstrat-o după plecare, imagine la care nu ar trebui să se renunțe.
Roxana Mureşan
16
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
Lately, while reading the cultural press of some eastern European countries, as I do from time to time, I suddenly got an overdose of a feeling I quite seldom have, something I might call “positive envy”, if you allow me to use this expression with semantic contradictions that fits well in the postmodern world of concepts. This feeling came out when I read about the relatively new Chişinău Youth Orchestra (CYO), a kind of project few cities in the world can boast about, as it both reaches high professional standards and gets enough institutional support. The reason for this above mentioned paradoxical kind of envy is that, until now, in the number of places I’ve visited or I’ve lived in, and even among projects I’ve been involved in, the Chişinău Youth Orchestra remains a rare combination of entrepreneurship, purity of art, political will and, in the end, quite a remarkable story of success, built within a short period of time. Certainly there will be readers who might argue that my previous statement is an exaggeration, especially if you think about the world wide famous story of success of the Venezuelan “El Sistema”, a national program of orchestras with the aim of taking marginalized youngsters away from noxious influences, a system already implemented in many Latin American countries and which has as its most famous product Venezuelan conductor of Los Angeles Philharmonic Orchestra Gustavo Dudamel, or if you think about youth sister orchestras from major philharmonic institutions across Europe. The Republic of Moldova, as we all know, a post soviet state enjoying a legacy of high class musical tradition in its educative institutions and music schools, a country which, together with Romania, has one of the most virtuoso traditional instrumental music in Europe (unlike many Latin American countries that lack such a strong classical music background) didn’t need a youth orchestra, especially since the Moldova’s Academy of Music, Theatre and Fine Arts already has an orchestra like most music conservatoires in the world, with undoubtedly high performing standards. Nevertheless, the Chişinău Youth Orchestra has certain characteristics, which clearly separates it from its European or Eurasian counterparts. I am familiar with that latter as well, as I had friends playing in such orchestras while attending my Alma matter in western Siberia. One of these
characteristics is that the CYO has a social purpose, beyond the artistic immediate one, sharing thus some similarities with the Latin American projects and unlike the European ones that are focused exclusively on the artistic aspect.
The idea of the CYO occurred thanks to a small group of enthusiastic conservatory students who found moral support in their teachers in the first instance. I wasn’t quite surprised (due to the fact that Moldova is a rather small country with talented musicians) when I found out that one of the founders of the orchestra was my former colleague at the Gheorghe Dima Music Academy in the Transylvanian city of Cluj-Napoca Andriano Marian. Andriano had used other former colleagues in the past, including myself, as an anvil in order to experiment with temporary orchestras for different cultural purposes. He graduated from the Gh. Dima Music Academy as an orchestra conducting major, he had been an active promoter of Russian and Moldovan composers, including contemporary ones, and this was an important thing for many students since it allowed them a closer encounter with music that had rarely been performed in Romanian musical institutions. Personally speaking, thanks to him, I was granted a fresh perspective on the composer Stefan Neaga, and my Romanian colleagues surely discovered something new in Nicolay Rimsky-Korsakov under Andriano’s baton. Precisely the “Korsakov” experience was the one which clarified for me the Transylvanian connection with the CYO. Almost one year ago, Andriano asked many of his friends to help him out in setting up a temporary orchestra with the aim of performing Korsakov’s chamber opera “Mozart and Salieri”, a production of Miss Cornelia Borza, graduating at that time from the department of Musical Spectacle Arts. Usually the productions are quite modest, especially when they are related to final works of B.A. students. However, Andriano, finding out about the staging of a piece of a Russian composer, decided to help in the production by organizing an orchestra for that purpose, a production which was finally praised by the public and by the teachers, which came in hand at that time, specially for the producer and stage director Miss Borza, since this also was her final exam. This experience showed the entrepreneurship of this young conductor who, besides his talent, has
The Chişinău Youth Orchestra
and the Transylvanian
коииекtioи…
Rael Solís-May
17
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
remarkable organizational qualities, the same he used to shape and bring to reality the CYO.
This fact becomes evident when you take a closer look at the current composition of the CYO. People from the major Moldovan musical institutions are present, institutions such as the music lyceums Stefan Neaga, Sergey Rachmaninoff and Ciprian Porombescu, the Academy of Music, Theatre and Fine Arts, but also musicians from foreign institutions like the Vienna Music Institute, the Gnesin Academy of Music in Moscow and the Gh. Dima Music Academy of Cluj-Napoca. A personal experience in the past which is 100% fortuitous is that, as a former violin university student, the first conductor I had the chance to work with, while at school in Miami, USA, was the Moldavian conductor Alfred Gershfeld, who was, before the fall of the Soviet Union, the conductor of the Moldavian National Chamber Orchestra, and who had become honored artist of the Republic of Moldova in 1977. This was at a time when I didn’t have any thoughts of moving to Europe in order to continue my studies. Although this experience wasn’t necessary the one that motivated me towards Europe, it did make me pay more attention to the superb performing skills of musicians from former socialist bloc countries like Romania or the former soviet republics. So, it’s not by chance that the CYO has already excellent elements and a promising future.
Many of my readers will enquire what the “issue” with the “youth orchestras” might be. Well, usually a youth orchestra, besides the obvious fact of being populated by young musicians, is unfortunately not also a source of employment for musical professionals. Each orchestra, depending on the country of origin and purpose of the project, has several goals and reasons to exist. In many “developed” western countries, these orchestras are younger sisters of major symphony ones. These have as their main purpose to assist conservatory students or even graduates in order to become acquainted with the professional world and work of major orchestras. Many of the musicians later become part of the sister orchestras. Usually the musicians get benefits such as master classes with renowned musicians and stipends, which, in some cases, are enough to enjoy a nice student life. There are also
temporary youth orchestras such as the well known Gustav Mahler Young Orchestra in Europe or the
Youth Orchestra of the Americas in the western hemisphere etc. However, these are generally
summer projects. The feat of Andriano and his team is more resounding because
Moldova is far from enjoying a privileged economical position
within the European continent and because it is not part of the European Union and most of its cultural organizations are not eligible to apply to the European Union grant system, thus the need to find sponsorship somewhere else. The Chişinău version is supported by the Moldavian Ministry of Youth and Sport and has as a main mentor the Music-Choral Association of Moldova. Besides the artistic part of the project, the CYO musicians have the opportunity to be involved not only in performing activities but in other general music related activities and even talks on human rights. The musicians already had the chance to work with Mihail Secikin, the conductor of Moldova’s National Opera and Ballet Theatre and Petre Sbarcea, Andriano’s teacher at Cluj-Napoca’s music academy who is also an important part of the CYO’s Transylvanian connection since maestro Sbarcea personally visits Chişinău in order to perform and work with the orchestra.
While preparing this article, Maestro Andriano Marian, in a long distance Shenzhen-Chişinău interview, clearly presented his thoughts about the orchestra as a paradigmatic entity. “My concept is to create a micro society of different people with diverse personalities, where discipline, innovation and spirituality need to become a religion. I think this can be a good example for our society, where I can see that people are divided according to limited personal interests. In general, I think that music is one the most efficient instruments of cohesion for a large mass of people”. Quoting Andriano and knowing him, we can infer from his words and in this view I have a strong feeling that religion in his words means rituality and immaterial interest and cohesion a synonym of tolerance and respect. These words are worth putting into practice in other spheres of our society. Not enough people have access to musical education, but if you, at any time in your life, had the experience of being part of an orchestra can recognize the flow of positive energy musicians have while performing good music. Beyond this energetic flow, there is also a feeling of true community, where the music embodies the final uniform product of the various instruments’ woods, performers’ skills, conductor’s tempo and dynamics, ethnical origins, empathies and dreams. This final embodiment becomes a substance itself with many properties but still remaining a single product. So, it’s my sincere wish something similar should be observed in other social bodies, institutionally speaking.
The CYO beyond working with young talented performers is also seeking an active cooperation with young composers, something indeed positive since this cast of musicians is not very well understood by many people, including politicians working in the cultural sector. Right now, the CYO has 6 composers as residents; they graduated from the National University of Music in Bucharest and the Academy of Music, Theatre and Fine Arts of Chişinău. So, attending a CYO concert will give you the chance to listen to the work of promising Moldavian composers and classical music from a more varied geography and epochs, to enjoy the performance of talented musicians and more over, to support and witness one of the noblest musical
projects in the Republic of Moldova. In order to follow the concert agenda of the orchestra, please
visit their website at www.cyo.md or you can join with a “like” their Facebook page at www.
facebook.com/ChişinăuYouthOrchestra. For any comments or suggestions
related to this article, please feel free to e-mail me at raelviolin@
yandex.ru or visit my website at www.raelviolin.weebly.com.
Magia Olimpiadei Nationale
Anii de liceu sunt o experiență extraordinară. În primul rând, pentru că este momentul în care parcă nu mai ești copil, dar parcă totuși ai mai fi... Începi să „guști” din viața de adult și să treci prin zeci de situații necunoscute. Este mometul marilor iubiri și dezamăgiri, momentul când încă nu ți se reproșează nimic pentru că nu știi ce vrei sau pentru că nu ești suficient de matur... Dar, dincolo de toate, înseamnă mult entuziasm și dăruire.
În al doilea rând, anii de liceu te mai lasă să nu-ți faci tema, să uiți un proiect acasă în ultima zi de predare sau să întârzii pentru că „traficul a fost infernal”, deși toată lumea știe că mergi la școală pe jos. Tot atunci mai ai timp să faci voluntariat, să te implici în proiecte fără să-ți pese de finalitatea acestora, sau pur și simplu să pierzi vremea... Dar mai presus de toate, o experiență realmente unică, oferită doar de liceu, este participarea la olimpiadele naționale.
Anul acesta Olimpiada Națională de Limbi Romanice – franceză, spaniolă, italiană și portugheză – a avut loc la Timișoara între 1 și 5 aprilie. Am reprezentat Clujul la secțiunea de limbă franceză, clasa a XI-a. Nu a fost prima mea participare, și se spune că odată cu dobândirea de noi experiențe totul devine mai ușor, te consumi mai puțin... Dar în cazul meu nu e deloc valabilă această afirmație. Eu m-am simțit la fel de emoționată și încântată ca în clasa a noua...
Nu am avut ocazia să cunosc Timișoara înainte, deși oricine auzea că plec acolo îmi spunea „Woooow! Timișoara!!!”... Ei bine, am îndrăgit-o și eu din clipa în care am călcat pe străzile ei. Un parfum îmbătător de magnolii a făcut-o să pară tandră, gingașă și primitoare. Nenumăratele parcuri înflorite au transformat-o într-o adevărată povest ă cu Piața Victoriei în ziua în care am ajuns. Deși numeroasele terase erau foarte ademenitoare, am decis să le ocolim. Am admirat pentru început țarcul cu iepurași amenajat în centrul pieței, Catedrala ortodoxă, parcul din spatele bisericii. Pentru prima oară în viață am văzut atâtea locuri verzi într-un oraș! Probabil nici nu am prea multe repere de comparație, dar trebuie să recunoaștem că este un oraș foarte verde!
În a doua zi am avut de dimineață proba scrisă. Fiecare participant se străduia să pară încrezut și neînfricat, și cu toate acestea se citea clar pe fața fiecăruia emoția și stresul. Însă după test toate măștile au fost lăsate deopa rte. Unii erau ușurați, alții decepționați. Malul râului Bega a fost cel care ne-a ajutat să ne umplem de energie și să ne revenim. Apa era limpede, din când în când vântul adia plăcut, încântându-ne cu parfumul fin al magnoliilor. Am simțit primăvara curgându-ne prin vene și ducând departe toată oboseala pregătirilor pentru olimpiadă.
Piața Unirii a fost următorul obiectiv. Întinsă, plină de aer proaspăt, cu monumente impunătoare – așa ni s-a prezentat. Am alergat după porumbei
cot la cot cu cei mici, ne-am bucurat de soarele care nu contenea să ne mângâie fețele... E atât de plăcut să nu te gândești la nimic uneori! Mai ales când te afli într-un oraș superb, alături de oameni deosebiți...
În următoarele zile am vizitat Piața Traian, Piața Maria, Piața Libertății, câteva parcuri absolut extraordinare... Pentru a ajunge la Fabrica de Bere a trebuit să luăm tramvaiul, care era vopsit în alb și mov deschis – exact ca ambalajul ciocolatei Milka! (Ulterior am aflat că sunt culorile orașului)
Am hoinărit pe străzile Timișoarei mai mult decât am făcut-o oriunde vreodată. Dar din păcate, după festivitatea de premiere, trenul din gară n-a vrut să se întoarcă la Cluj fără noi. Mult mai puțin entuziasm, zâmbete mai triste (în pofida rezultatelor deosebite obținute și a prieteniilor legate), chiar dacă ne aștepta o vacanță de 2 săptămâni.
Odată ajunși la Cluj, toată magia care a fost la Timișoara părea un vis. Un vis frumos și plin de esență, care va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu...
Se spune că șansele apar o singură dată în viață. Liceul însă oferă 4 ani de șanse unice, unele dintre ele fiind Olimpiadele Naționale. Nu e ușor să demonstrezi că meriți să fii acolo, nu e ușor să ajungi să reprezinți un județ. Dar odată ce ai făcut-o, sunt sigură că rămâi marcat pentru totdeauna și începi să vezi lumea altfel. Cel puțin, așa funcționează pentru mine.
18
Accent Basarabean N
r. 8 | ww
w.gibcluj.ro
,
Elena Bînzari
19
Acc
ent B
asar
abea
n N
r. 8
| w
ww
.gib
cluj
.ro
“Cu paşi mici faci lucruri mari” - şi azi îmi amintesc vorba tatei cȃnd m-a adus pentru prima dată în Cluj, un oraş necunoscut dar plin de speranţa mea pentru un viitor mai bun, mai optimist. Nu am plȃns. Toate colegele şi prietenele moldovence de aici au plȃns... din dor de casă, din frica de necunoscut, din singurătatea cu care s-au trezit peste noapte. Tot timpul am avut în minte un gȃnd: “eu am vrut să vin aici, eu mi-am convins părinţii să-mi acorde această şansă să dovedesc că pot să mă descurc fără niciun sprijin”. Au trecut trei ani deja, mă urc în autocar şi sunt acasă, clipesc şi iarăşi mă urc în autocar cu destinaţia Chişinău - Cluj-Napoca. Două vieţi paralele: casa şi şcoala la o depărtare de 670 km.
Nu a fost uşor să mă integrez într-o societate aproape complet diferită în concepţii, mentalitate, mod de viaţă etc. Dar m-a ajutat foarte mult paralela dintre mentalitatea de acasă şi cea de aici, o experienţă care m-a ajutat să mă maturizez rapid şi forţat... Trebuie să recunosc că spre binele-mi propriu. Integrarea mea a fost mai uşoară şi datorită activităţilor extraşcolare prin intermediul cărora mi-am făcut o mulţime de prieteni, de la care am învăţat sa înfrunt viaţa cu zȃmbetul pe faţă şi să privesc tot timpul partea plină a paharului.
Un impact mare asupra mea l-a avut şi ONG-ul LADO, prin intermediul unei colege de cămin făcȃnd cunoştinţă cu Daniela şi Ionela. La început am fost foarte suspicioasă pe un ajutor venit din “necunoscut” fără să ceară nimic în schimb, dar zȃmbetele şi privirea caldă m-au convins de cauza lor nobilă. S-au oferit să ne ajute în orice problemă avută, ne-au propus un curs de “Orientare socio-culturală” unde am cunoscut alţi moldoveni din Cluj, ne-au provocat să gȃndim, să ne argumentăm opinia proprie. Simplul fapt că există cineva căruia îi pasă de nişte suflete rătăcite în lume, în căutarea idealului, înseamnă enorm (pentru mine cel puţin).
Nu ştiu ce-mi rezervă viaţa mai departe, îmi doresc doar sa rămȃn aici să absolv facultatea de medicină, să-mi construiesc o carieră şi un trai decent, iar pentru împlinirea visurilor mele în momentele cele mai grele îmi amintesc de cuvintele tatălui meu: “Cu paşi mici faci lucruri mari”.
670KmAlexandra Boişteanu
Publicaţie finanţată de Uniunea Europeană prin Fondul European de Integrare a Resortisanţilor Ţărilor Terţe în cadrul proiectului România Interculturală coordonat de Institutul Intercultural Timişoara
Ministerul Administraţiei şi Internelor
Oficiul Român pentru Imigrări
Directia Generala Afaceri Europene si
Relatii Internationale
Liga Apărării Drepturilor Omului Filiala ClujAsociaţia pentru
Apărarea Drepturilor şi Integrare Socială
Uniunea Europeană
Proiect finanţat de Uniunea Europeană
iuni
e 2
012
ww
w.m
igrant.row
ww
.gibcluj.ro
facebook.com/accentbasarabean
