•BL FU ANUL XVIII IAN.-DEC. 1938 NR. 1-12.

Cultura Creştini COMITETUL DE DIRECŢIE:

Victor Macaveiu, preşedinte; Ioan Agârbiceanu, Ioan Bălan, Nicolae Brfnzeu, Titus Mălai, Zenovie Pâclişanu, Augustin Popa, Aloisiu Tăutu, membri. — Secretar de redacţie: Dumitru Neda.

P 112

Abonamentul Un an Lei 300 Instituţii, autorităţi şi străinătate „ 500 Preoţi, profesori, învăţători, studenţi „ 250 Exemplarul „ 25

Redacţia şi Administraţia: BLAJ

An. XVIII S U M A R U L 1938

I. Studii şi art icole .

Ep. Ioan Bălan: Un Sfânt român necunoscut (Sf. Traian) . 594 Arhim. Teodosie Bonteanu: Pe meleagurile Athosului . . 618 Radu Brate.ş: Isus din cărţi 589 Mc. Brînzeu: Octavian Goga (Câteva şire de amintire) . . 361

„ Istoria unui precursor (Sî. Ioan Botezătorul) . 634 L. Chinezii: Arătarea Domnului 717 „Cultura Creştină": Prefaţă la congresul Agrului . . . 457

Lămurirea unei atitudini (Pentru d. I. Lupaş, prof. la univ. din Cluj) 664

Dr S. Killennann-Man: Călătorie într'o lume de vrajă (Printre orhidee) 211

/. Krassler: Ceva în legătură cu spovada 271 Dr. Dumitru Lucaciu: Card. Umbert şi pâinea dospită în Sf.

Euharistie la Orientalii disidenţi . . 67 „ Răsăritul disident şi Neprihănita Zămis

lire a Maicii lui Dumnezeu . . . 131 „ „ Celibatul clerical în adevărata sa lumină 484

Ştefan Manciulea: Alexandru Lupeanu 49 „ „ Ioan Micu Moldovanu, autor de manuale

istorice 157 „ „ Din legăturile lui V. Alexandri cu Blajul . 344

„Atestate de purificaţiune" . . . . 473 Ştefan Medueşanu: Lazariştii 351 /. Miclea: Naţionalism creştin ori creştinism naţional? . . 37 „ ,, Cu privire la noţiunea filosofiei creştine . . 285, 335 Dumitru Neda: Anglicanism şi ortodoxie 79

Biserica înfruntând noul păgânism (Notiţe informative asupra frământărilor religioase din Germania) 192

„ Muncitori şi muncitori 290, 369 Ceriurile spun, 536

„ Calea unirii 795

_ 4 — Pag.

II. Oameni şi fapte .

Radu Brateş: Toamna 556. Ion Clopoţel: Alex. Lupeanu-Melin 219. N. Comşa: După două decenii 893. D. G.: f Dr. Aristotel Banciu 424. Şt. Medveşan: Petrecere ori risipă? 224.

|^ Dragoş Moroşanu: Cum se făuresc legendele 806. D. N.: Monahiile basiliane 102. — Undele eterice în slujba

ideii creştine-222. — Pomenirea unui ziarist ideal 227. —Pustnicul din Sahara 234. — Moartea lui Octavian Goga 306. — Tragedia din Iulie 1054 p. 431. — Mitropolit-Primat ortodox mort catolic 563. — Obiective de atins 699.

A. P.: Noua Constituţie a României 97. — Hitler la Roma 302. — M. I. Lagrange 308. — Reforma Codului Penal 429. — Reforme şcolare 557. — Condiţiile păcii 560. — Optimism creştin 690.

T. Racoviţan: Papa Pius XI, Pontificele providenţial 94. Alolsiu F. Re: Sf. Andreiu Bobola 425. Dr. F. Simon: Franciscanismul şi vremile noastre 230. Dr. Cor. Suciu: Regina Măria, ctitoră a României mari 410.

Mitrop. Alex. Nicolescu: Prasnicul învierii 129 „ „ „ Sfinţii şi animalele 720

Z. Pâclişanu: 3—15 Maiu 1848 257 „ Noi mărunţişuri istorice 277 „ O carte care nu trebuia scrisă (Dr. S, Reli: Bi

serica ort. rom. din Maramureş în vremurile trecute) 389

„ In jurul „Diplomei a doua Leopoldine" . . 464 „ Răspuns unei critici lipsite de „tendenţiositate" 598

P. Gh. Patraşcu: Scopul satisfacţiunii în sacramentul pocăinţei 181 Piu XI şi Răsăritul creştin . . . . 261

Aug. Popa: Criza libertăţii 1 „ Spiritul adevărului 325

„ „ Religia sângelui (Puncte de orientare în problema rasistă) 521, 674, 746

/. Rinea: Drumuri şi popasuri sufleteşti (Note dintr'un pelerinaj la Lourdes) 9

Dr. Coriolan Suciu: Ioan Trifu-Maiorescu, preot . . . 63 „ „ Preambule la procesul lemenian 384,501,640, 730

— 5 — Pag.

Sept. Todoran: Tricentenarul morţii lui Corn. a Lapide 105. — De semicentenarul morţii unui Sfânt 420. — Ofensivă biruitoare 692. — Patrucentenarul naşterii unui Sfânt 809.

/. Vultur: Georges Goyau 100. — Francis Jammes 695.

III. însemnări .

Mc. Brînzeu: Euharistia şi Unirea 439. Gala Galaction: „Rana cea nevindecată" 109. Tit Mălai: „Şi Roma trebue să cadă" 815. ştm.: Constituţia Irlandei 115. Ştefan Medveşan: Coimbra 243. dn.: „Perla răsăriteană a Tiarei papale" 114. — România şi

Românii de rit bizantin 241. — Lucrare păcătoasă 242. — Părerile unui miliardar despre bogăţie 245. — Fotie n'a murit schismatic 442. — Ortodoxia rusă în slujba desnaţionalizării noastre 573. — Papa canonizărilor 576. — Cultul Preasf. Inimi şi uniţii 701. — Institutul Oriental din Roma 816. — In vederea unirii Bisericilor 817.

ap.: Pentru educaţia religioasă 312. — Omagiu desinteresat 313. — Menirea şcolilor înalte 315. — Taina unei nopţi cu stele 444. — Populaţia României 446. — Papa contra totalitarismului 568. — Grecia şi catolicismul 574. — Valoarea „declaraţiilor" naziste 702. — Nici anarhie, nici totalitarism 707.

- Cor. Suciu: Istoricul Ioan Monorai, zis şi Popa Iancu din Cer-găul Mare 110.

Alexiu Viciu: Pe marginea dicţionarelor 238. — Napoca, numele dacic al Clujului 314. — Material de limbă 704.

Ioan Vultur: O mândrie a Bisericii: universitatea din Lou-vain 570

IV. Cronici

a.: „Sfântul Mormânt" se năruie? 117. — „Mâna întinsă" 118. — „Legiunea decenţei" progresează 120. — Misionar şi cetăţean 120. — „Cartea albă" a Palestinei 122. — Sinod plenar în Polonia 123. — Rusia crede 125. — Pacificare 246. — Şcoală creştină 249. — Finis Austriae 251. — Reforma învăţământului teologic ortodox 253. — Pomenirea lui 3/15 Maiu 317. — Roma şi Răsăritul 318. — Progres catolic în S. U. 319. — Febra înarmărilor 320. — Austria sub călcâiu prusac 321. — Catolicismul în China 322. — Noul regulament al sectelor 447. — Pietrile grăiesc... 448. — Răsboiul din Spania 450. — Catolicii în Austria 452. — Excesele educaţiei fi-

— 6 — Pag

zice 453. — Intre China şi Japonia 454. — Pastorala dela Fulda 578. — Pentru umanizarea războiului 579. — f Card. Laurenti 581. — Politica externă a Statelor Unite 582. — Mons. Hlinka: preot şi tribun 583. — „Solidarite d'Occident" 584.— „Omul lui Dumnezeu" 585. — Bilanţ pesimist 709. — Biciul lui Dumnezeu 712. — România şi Vaticanul 819. — Teorii neacademice 820. — Degradarea teologiei 821. — Pericolul cel mare 823. — Criminalitatea în creştere 824.

n.: Săptămâna orientală la Florenţa 117. — Preoţii şi agricultura 119. — „Diaconul bandiţilor" 121. — Stalin, neodihnitul 123. Konnersreuth nu-i dogmă 124. — Dărîmătoarea de idoli 250. — „Corraggio Cattolico" 253. — Anuar nazist 254. — Acţiune după un plan 255. — Doue eroine 318. — Congresul dela Budapesta 321. — Perspective spaniole 323. — Minuni recunoscute 450. — Nou centru de studii orientale 451. — Răsăritenii uniţi cu Roma 455. — Africa luminoasă 580. — Petiţie originală 585. — Pe altarul păcii 708. — „Un scandal: catolicii de stânga" 710. — Facultate teologică suprimată 711. — Cler martirizat 711. — Cuvânt cu răsunet 713. — Săptămâna plugarilor 713. — Francmasoneria engleză vorbeşte 714. — Generaţie de footbalişti 715. — Roadele pătimirii 822.

Coriolan Suciu: „Gazeta Transilvaniei" şi-a serbat centenarul 247.

V. Bibl iografie

Radu Brateş: Lilioară (poeme) de T. Murăşanu 825. V. Macaueiu: Efimeride, de Mariu Theodorian-Carada 324. —

Istoria creştinismului antic, de Z. Pâclişanu 586. Dumitru Neda: Canonicii diecezei gr. cat. de Gherla, de V.

Bojor 256. — Eusebii Renaudot Dissertatio inedita de Liturgiis O-rientalibus, de Severianus Salaville 455. — O Turmă şi un Păstor, de Teodosie Bonteanu 715.

„ Z. Pâclişanu: Ordinea obştească de Dr. E. Bianu 587. Aug. Popa: La doctrine du mariage chretien de Jean Der-

mine 126.

CULTURP. CBCSTINP REVIST-A LUMRRPl-

BLR-J ANUL XVIII IAN.-FEBR. 1938 NR. 1-2

cultura creştina COMITETUL DE DIRECŢIE:

Victor Macaveiu, preşedinte; Ioan Agârbiceanu, Ioan Bălan, Nicolae Brlnzeu, Titus Mălai, Zenovie Pâclişanu, Augustin Popa, Aloisiu Tăutu, membri. — Secretar de redacţie: Dumitru Neda.

S U M A R U L AUG. POPA: Criza libertăţii I. RINE A: Drumuri şi popasuri sufleteşti (Note dintr'un pelerinaj la Lourdes) I. MICLhA: Naţionalism creştin ori creştinism naţional? ŞTEFAN MANC1ULEA: Alexandru Lupeunu CORIOLAN SUCIU: Ioan Trifu-Maiorescu, preot DR. DUMITRU LUCACIU: Card. Umbert şi pâinea dospită tn sfânta Euharis

tie la Orientalii disidenţi DUMI1RU NEDA: Anglicanism şi ortodoxie

OAMENI Şl FAPTE

T. Racovifan: Papa Pius XI: Pontificele Providenţial A. P-: Noua Constituţie a României Ioan Vultur: Georges Goyau D. N: Monahiile basiliane Sept. Todoran: Treicentenarul morţii lui Corn a Lapide

ÎNSEMNĂRI

Rana cea nevindecată iGala Galaction) Istoricul Ioan Monorai, zis şi Popa Iancu din Cergăul mare iCor. Suciui — „Perla răsăriteană a Tiarei papale" (da) — Constituţia Irlandei (star.

CRONICI Săptămână orientală la Florenţa — Sf. Mormânt se năruie? - „Mâna în

tinsă" - Preoţii şi agricultura — „Legiunea decenţei" progresează — Misionar şi catăţean „Diaconul bandiţilor" — „Cartea albă" a Palestinei — Sinod plenar în Polonia — Stalin neodihnitul — Konaersreuth nu-i dogmă — Rusia nu crede.

BIBLIOGRAFIE Jean Dermine: La doctrine du mariage chrelien (Aug. Popa).

Abonamentul Un an Lei 300 Instituţii, autorităţi şi străinătate „ 500 Preoţi, profesori, învăţători, studenţi „ 250 Exemplarul » 25

Redacţia şi Administraţia: BLAJ

ANUL XVIII IflN.-FEBR. 1938 NR. 1-2

CULTURA CREŞTINA R E V I S T A L U N A R A

CRIZA LIBERTĂŢII

Mai bine de un v e a c Libertatea (cu L mare I) a fost idolul Europei. Puterea ei a stăpânit, ca o vrajă încântătoare, peste minţi şi inimi. Viaţa, cu toate aspecte le şi domenii le ei variate, a îost prinsă în această fascinaţie generală. Gândirea şi poezia, ştiinţele şi artele, politica şi sbuciumul so-cial -economic, s'au închinat împreună Ia altarele ei. Toate, la chemarea ei, au frânt lanţurile vechi lor rândueli şi au pornit, chiotind, pe drumuri şi spre ţeluri noui.

V o m recuooaşte cinstit că seducţia ei nu a fost o beţie stearpă. Chemarea ei a răscolit adâncurile sociale, a mobilizat puteri nebănuite, care s'au revărsat pe s c e n a lumii, tumultuos şi haotic. Energii uriaşe s'au încleştat la luptă, pe viaţă şi pe moarte, încurajate toate de privirea ei ispititoare şi înţelegătoare. Lumea s'a transformat într'un şantier uriaş, î n care biruinţele tehnicei şi revolta surdă a masse lor împreună intonau imnul Libertăţii.

As tăz i? Cine-i mai cântă cântări le? Unde-i sunt închinătorii? Templele idolului stau pustii. Unul după altul i -se dărâmă altarele. Din obişnuinţă, mai mult decât dintr'o s e v e r ă cercetare a realităţii, ţările se mai împart în două tabere : una — a ţărilor care i-au rămas credinc ioase ; alta — a celor care l-au detronat cu paradă publică. în realitate, decadenţa libertăţii — analizată cu multă necruţare de către Daniel Hale"oy (în „Dgcadence de la liberte") — este un fenomen general şi progresiv. Căci, chiar în ţările democratice, libertăţile se ofilesc. Nu mai au nici pe departe strălucirea de pe vremuri. Unele nu mai sunt decât umbră şi fantomă. Mechanismul capitalist le sfarmă, una după alta, în

i

2 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

roţile maşinilor, ori le perverteşte cu muzica irezistibilă a aurului. Se poate vorbi serios de libertatea muncitorului în faţa puterii strivitoare a trusturilor ? El nu este decât un ciocan, sau o curea de transmisiune pe roata maşinii. Patronii înşişi , c e putere au îaţă de molochul care, odată pus în mişcare, nu mai poate îi stăpânit, ci cere mereu hrană şi sacrificii, ameninţând altfel în fiecare moment cu prăbuşirea şi c u distrugerea tuturor celor interesaţi la viaţa lui?! Presa însăş i este tiranizată şi robită acele iaşi puteri. Şi din câte răni nu sângerează libertăţile politice chiar şi în democraţiile ce le mai ortodoxe! —Inutil să mai şi privim în cealaltă tabără, a ţărilor „autoritare" şi „totalitare". Acolo s'a sucit gâtul seducătoarei zeiţe, în aplauzele şi hohotele batjocoritoare ale mulţimilor nestatornice şi ingrate.

Pretutindenea, deci, libertatea e în declin. Nu mai e la modă. Frumosul copil, cu ochi strălucitori, de altă dată — zice Madariaga (în „Anarchie oder Hierarchie?") — a ajuns o „babă sfrigită, fără dinţi; o momâie bătrână şi neajutorată, care-şi ţese mai departe visurile ei copilăreşti într'o lume care nu mai are vreme nici măcar să râdă de ea". — flitul e astăzi cântecul zilei. Se scot din lada amintirilor cuvinte uitate, cari încep a căpăta sonoritate captivantă. „Ordine", „autoritate", „disciplină", „datorie", au ajuns lozinci cu prestigiu şi dinamism nou. Ele trec cu pas apăsat, în formaţiuni militare şi paramilitare, pe drumurile Europei şi creşte mereu regimentul recruţilor care mărşălueşte sub comanda lor ce nu admite replică. In privirea nouilor sectari luceşte fixitatea fanatismului. Voinţa le este luminată de entusias-mul apostoliei religioase.

In faţa acestui spectacol , din care nu l ipseşte strălucirea nici pornirea spre grandoare, gândul privitor în adâncuri rămâne deprimat. Biata omenire! Trece, cu uimitoare uşurinţă, dintr'o beţie într'alta. îşi detronează idolii, pentruca să ridice pe soclii lor alţii, mai răi poate decât cei dintâi. Iar Adevărul, care singur ar putea da pace şi linişte, libertate în ordine şi unitate în atâta varietate, rămâne mereu uitat, la marginea drumului vieţii, dacă nu călcat în picioare. In eternul flux şi reflux, în marea oscilaţie pe care o face între libertate şi autoritate, între individualism şi totalitarism, pendula străduinţelor omeneşt i nu se fixează niciodată la mie-

Nr. 1-2 CQLTURA CREŞTINA 3

zuina justă, ci bate necontenit extremele. — Hceasta este marea dramă a vremelnic ie i omeneşt i !

*

Reacţiunea împotriva l iberalismului este explicabilă şi îndreptăţită. Nu încape nici o îndoială, că Libertatea s e pedepseşte pe bună dreptate. Rşa. c u m a fost înţe leasă şi idolatrizată, ea a pervertit v iaţa o m e n e a s c ă şi rosturile ei fireşti. Prezentându-se drept c e e a c e nu era: ca scop în sine, ca supremul bine în care se rezo lvă toată problematica s o cială, ea a dus în chip fatal la învă lmăşa lă şi anarhie.

S'a răsvrătit împotriva lui D u m n e z e u însuşi . Libertatea conştiinţei s'a tradus în totala ei independenţă şi autonomie faţă de orice regulă externă. In plină logică liberalistă a putut exc lama Jaurăsîn Camera franceză (11 Febr. 1895): „Dacă D u m n e z e u însuş i s'ar înfăţişa înaintea mulţimilor în formă palpabilă, prima datorie a omului ar îi de a-i refuza obedienţa şi a-1 considera ca pe un egal, cu care discută, nu ca pe un stăpân pe care îl ascultă".

Din această concepţie a răsărit statul ateu şi laicizarea continuă a vieţii publice, cu toate consecinţe le ei nefaste. — Absoluta libertate a gândirei a dus la anarhizarea ştiinţelor, pe care numai o concepţie de viaţă unitară le poate ţinea în armonie. — Libertatea absolută a presei, a propagandei, â învăţământului etc. au desăvârşit , în domeniul social , acţ iunea de învrăjbire şi disoluţie.

Din bună vreme, Biserica a văzut răul şi 1-a demascat . Encicl icele lui Gregoriu XVI mai întâi, apoi ale lui Pius IX („Quanta cura" şi Syllabus-ul), şi în chip deosebit celebra „Libertas* a lui Leo XIII, stau mărturie grăitoare pentru toate vremile. Dar întunerecul nu a voit să cuprindă această lumină, care ar îi putut fi mântuitoare.

Răul a continuat, prin urmare, şi a coborît din planul teoriei şi al minţii în acel al realităţilor economice şi sociale . Efectele dezastroase ie trăim şi le simţim cu toţii.

Liberalismul economic a iost tatăl capitalismului bancar şi financiar, care a creat haosul de azi. Libera concurentă, socotită ca suprem regulator al procesului economic , a dus în chip îatal la concentrarea bogăţiilor în mâna unui grup restrâns de potentaţi îără milă, în faţa căruia s'a ridicat revolta e lementară a masse lor proletarizate şi exploatate. Nu

2*

4 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

era nici o exagerare în cuvântul plastic al Card. Manning: „Libertatea dată de Revoluţie, este libertatea de a muri de foame". — Dorul de profit, motor în v e ş n i c ă acţiune, a sporit, ce-i drept, producţia până la posibilităţi fantastice; dar spiritul egoist şi materialist care animă întregul sbucium creator de bogăţii, chiar peste puterile de consum ale co lectivităţii, n'a ţinut s eamă de caracterul social şi etic al muncii ca şi al capitalului şi, în consecinţă, n'a putu organiza şi o justă repartizare a bunurilor produse. De aci marea perturbare a vieţii economice , care n'a putut fi încă îndreptată.

Puternica encicl ică Quadragesimo Anno a lui Pius XI este o adevărată lespede pe mormântul acestei rătăciri. Ea condamnă definitiv excese le şi erorile a scunse în acest hăţiş de înterese egoiste şi materialiste, a scunse sub îirma unei libertăţi rău înţelese, care în realitate nu era decât „libertatea junglei". Cuvântul Papei rămâne inapelabil. Atât e de luminos, atât de strâns în argumentare şi de convingător. Strict vorbind, l iberalismul s'a sinucis . S'a înecat în propriile şi fireştile sale roade. Din libera concurenţă s'a născut, în chip logic, dictatura economică; şi dictatura banului a provocat dictatura marxistă a comunismului .

Nimenea nu va plânge deci la moartea acestui l iberalism haotic. Dimpotrivă, ne-am bucura s incer de reacţiunea autoritară, dacă ea s'ar mulţumi să restabi lească ordinea normală, disciplina şi ierarhia fără de care o societate nu poate trăi.

Sunt însă s emne multe care impun nu numai o cumpănită rezervă, ci justifică o adâncă îngrijorare. — De sigur, valul de revanşă a vechi lor principii de organizare este îndreptăţit. Dar, ca să fie binefăcător, trebue neapărat să ţină măsura. A ş a violent şi fanatic, cum se prăvale peste lume cu furia puvoaie lor de primăvară, ameninţă să măture nu numai excese le şi rătăcirile, ci să î n e c e fără milă libertatea însăşi , cu tot ce are nobil, şi frumos, şi indispensabil pentru viaţa omenească .

Ceeace ar fi, de sigur, nu numai o pierdere ireparabilă pentru indivizii cari compun societatea, ci deadreptul fatal pentru societatea însăşi , care nu poate urmări o fericire distinctă şi de altă esenţă decât cea a elementelor sale constitutive. Nu trebue să uităm, anume, că libertatea este însăşi

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 5

legea îiinţii, şi activităţii umane . Nu e scop şi nu e binele suprem, spre care t indem; este însă calea, mijlocul incomparabil cu care trebue să ne real izăm destinul. Fără de ea, omul nu mai e om. Dela ea îşi are toată demnitatea. Prin ea este regele şi stăpânul universului , ale cărui puteri le supune şi le pune în slujba ţintelor sale. Participă prin ea, în anumit sens , la însăş i opera creaţiunii: este şi el creator de bine şi de frumos, cu răspundere şi cu merit propriu. Veşnic ia însăşi , fericirea eternă a fiecăruia a lăsat-o Dumnezeu în grija acestei puteri minunate, în care se reflectează chipul Lui în noi. — De aceea constată, cu drept cuvânt , Leo XIII că, între toate darurile firii omeneşti , libertatea es te „praestantissimum", cel mai ales.

Nu e deci nici o mirare, că creştinismul, restabilind ordinea firii, are şi meritul de a fi valorificat în lume noţiunea genuină şi rodnică a libertăţii. El a făcut din robi oameni . Din robia păcatului ne-a ridicat la libertatea fiilor lui Dumnezeu. El a făcut din sclavi-cetăţeni . Revoluţia franceză însăşi, n'a inventat ea libertatea. I a umbrit şi deturnat încât-v a înţelesul. Dar, cu toate erorile pe care le conţine, „Declaraţia drepturilor omului" din 1789 îş i are rădăcina în e-vangel ie .

De altfel, întreaga civilizaţie creştină are tocmai această trăsătură caracteristică, fundamentală, a libertăţii. Dând omului ca scop ultim vederea beatifică a lui Dumnezeu , a pornit marele proces de spiritualizare continuă şi progres ivă a lumii. Iar spiritualizare î n s e m n e a z ă frângerea treptată a că-tuşilor, de tot felul, cari ne ţin legaţi de vremelnic ie . Mântuirea este o mare eliberare.

Şi alt considerent ne duce la aceeaş i concluzie . Cheia de boltă a întregei civilizaţii născută din noua concepţ ie de viaţă adusă de Hristos este persoana umană. Ceeace î n s e m nează : omul liber. — Se stăruie mult asupra acestui adevăr tocmai în zilele noastre, în care se caută cu atâta înfrigurare drumuri de sa lvare pentru „civilizaţia albă" ajunsă la impas. Ei bine, cercetătorii toţi sunt de acord, în chip deosebit gânditorii catolici, în afirmarea categorică a acestui caracter personalist al concepţiei sociale creştine. Să pomenim, între atâtea altele, o mărturie mai recentă şi de necontes tată autoritate. Card. Verdier al Parisului a ţinut, în 10 Decemvrie 1937, o cuvântare de linii mari, tema şi principiul animator al căreia a fost tocmai aceas ta : măreţia persoanei

6 CULTURA CERŞTINA Nr. 1-2

umane şi apărarea ei împotriva abuzurilor societăţii, rostul căreia este nu s'o oprime, ci s'o s ervească . „In lumina ace stei idei mari, a locului just ce trebue să se dea în toate privinţele persoanei umane, ne cere Biserica să situăm lumea nouă ce se elaborează". Şi astăzi, drepturile omului ne vor ajuta la rezolvarea problemelor sociale şi politice atât de încurcate. învăţământul Bisericii, privitor la această c h e s tiune, Cardinalul îl rezumă a ş a : „In orice organizaţie politică, salvgardaţi înainte de toate demnitatea persoanei umane şi libertatea ei justă. — Cu un cuvânt : Biserica a şează persoana umană pe culmea ordinei politice. Toate converg spre ea. Suntem, prin această învăţătură, departe de orice organizare socială în care individul este absorbit de către co lectivitate, ori nu este decât o rotiţă în uriaşa maşină a Statului". Şi iarăşi: „scopul oricărei instituţiuni politice nu este altul decât apărarea drepturilor, a demnităţii persoanei u-mane şi a libertăţilor ei juste".

Din principiu, prin urmare, şi î n chip necesar Biserica s e ridică împotriva oricărui „totalitarism", ori care ar fi noţiunea de bază pe care se clădeşte: c lasa (Rusia), rasa (Germania), Statul (Italia). In oricare din ele se face o interver-tire de valori inadmisibilă: o va loare contingenţă se declară absolută; şi, prin aceasta, în chip necesar absolutul adevărat, D u m n e z e u şi învăţătura lui se relativizează, transformân-du-se într'o simplă funcţiune a noului idol. Pe mulţi îi înşală în dreapta judecare a acestei probleme situaţia din Italia, unde armonia dintre Biserică şi Statul fascist pare desăvârşită. Orice analiză mai profundă a situaţiei însă v a ajunge la concluzi i le lui Karl Anton Prinz Rohan (în „Schicksals Stunde Europas", pg. 309—322), care arată că singura mare opoziţie dintre catolicism şi fascism este tocmai aceasta prin-cipiară: totalitarismul fascist. Spiritul realist al lui Mussolini a găsit, ce-i drept, posibilitatea unei convieţuiri suportabile în fapt şi a aflat înţelegere largă şi la Biserică, care trebue să-şi caute un modus v ivendi pentru toate situaţiile de fapt. Dar, că î n însăş i rădăcina şi esenţa sa fascismul nu e creştin, o spune cât se poate de categoric însuş i B. Mussolini. Hşa, între altele, în discursul ţinut la 13 Mai 1929 în Camera italiană, în care defineşte poziţia fascismului faţă de creştin ism în felul următor: „Statul fascist pretinde pentru sine, c u toată îndreptăţirea, un caracter etic deosebit ; el este catolic; dar mai întâi fascist, mai înainte de toate şi exc lus iv

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 7

fascist. Catolicismul îl întregeşte, o recunoaştem pe faţă; dar nimeni să nu încerce , sub pretexte filosofice ori metafizice, a inversa noţiunile". Vorbe cât s e poate de clare!

La fel judecă Biserica toate cârmuirile prea „autoritare", care înca lecă zona libertăţilor juste, înseparabil şi inviolabil legate de persoana umană. Aces te libertăţi omul nu le are dela Stat. Societatea însăşi nu e s cop în s ine; ci mijloc pentru desăvârş irea şi mântuirea persoanei . O inversare de roluri nu se poate admite sub nici un pretext. — D e altfel experienţa pe care o a v e m înaintea noastră este cât se poate de e locventă. Mechanizarea vieţii e conomice a adus cu s ine o dureroasă degradare a muncii omeneşt i şi ameninţă cu prăbuşire o întreagă lume; cum şi-ar putea face c ineva iluzia că mântuirea lumii v a veni dela o extindere a mechanizări i şi în viaţa politică şi soc ia lă? !

Cunoaştem perfect de bine acuzele „autoritarilor" împotriva libertăţii care ar ii, din fire, anarhică. Ele însă pornesc toate din o falşă noţiune a libertăţii. Concepţia sănătoasă a ei nu este câtuşi de puţin străină de ordine şi de disciplină. Dimpotrivă, legea, ierarhia sunt lucruri cari o completează şi de cari are nevo ie neapărată pentru â putea exista şi a se putea desvolta. Dar legea nu trebue să fie cătuşă nedreaptă, şi ordinea să nu se facă cu excluderea ei. O astfel de ordine tiranică nici nu ar merita aces t nume. Cu atât mai puţin ar fi demnă de om. In consecinţă, nici rezultate bune n'ar putea da. In eternul conflict dintre libertate şi autoritate, are întâietate libertatea. Tendinţa oricărei organizări sociale v a îi, prin urmare: cât mai multă libertate! Autoritate? Atâta, numai atâta câtă e necesară pentru bunul mers al societăţii şi pentru asigurarea libertăţilor însăşi. Orice tendinţă opusă acestui principiu, duce îatal la degradarea omului şi a societăţii însăş i !

In chip deosebit, noi Românii trebue să ştim preţui c u m se cuv ine această mare pârghie a înălţării care este libertatea. Toată lupta noastră de ridicare, veacur i după v e a curi, s'a desîăşurat doar sub vraja şi sub lumina ei călăuzitoare. Ar îi neîiresc şi ciudat ca abia ajunşi la ea, să în cepem prin a o dispreţui şi lăpăda.

De încheere, aceste câteva cuvinte ale pomenitului Card. Verdier, în care se cuprinde deodată şi îndreptarea noas ţ je

8 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

ideologică în marea problemă ce ne preocupă şi datoria tuturor de a trage î n faptă concluzi i le n e c e s a r e :

„Nu sacrificaţi nici odată acest ideal al preeminentei persoanei umane nouilor ideologii. Nevoi le vremilor şi locurilor impun popoarelor forme sociale şi politice diferite, aceasta o recunoaştem.. . Dar nimeni nu are dreptul de a inversa ordinea naturală a lucrurilor. Şi dacă o face, natura nu v a întârzia a s e răsbuna"... Cuvinte cu atât mai importante, cu cât însuş i Sfântul Părinte a ţinut să le dea o călduroasă aprobare.

In mijlocul desorientării generale , să a v e m mereu înaintea ochilor această învăţătură luminoasă a Bisericii. Să nu uităm că civilizaţia consistă în desvoltarea libertăţii, nu în gâtuirea ei. Să nu uităm, că nici un fel de progres material nu poate compensa ori justifica paguba suferită în principalul bun al demnităţii de o m : libertatea.

O adâncă înţelepciune, o m e n e a s c ă şi românească , cuprind vorbele d-lui N. lorga: „Viaţa nu merită să fie trăită dacă nu poate cineva gândi şi vorbi liber!"

AUG. POPA

DRUMURI Şi POPASURI SUFLETEŞTI — NOTE DINTR'UN PELERINAJ LA LOURDES —

I. Maica P r e a c u r a t ă Fiule, iată mama ta (Ioan 19 21)

Aveam, pe vremuri, un prieten, care în iubirea lui de frumos, devenise un pasionat colecţionar de frumoase ilustrate poştale. Răsfoindu-i odată bogata colecţie, l-am întrebat, care-i cea mai frumoasă ilustrată, din câte le are ? Drept răspuns m'a întrebat el pe mine, care mi-a plăcut mai mult, din câte le-am văzut. Nepu-tându-i răspunde, şi-a răsfoit albumul şi a scos din el o ilustrată, reproducerea unui tablou artistic, ce reprezenta o mamă tânără cu copilaşul în braţe. I-am dat dreptate prietenului meu. Dacă tabloul nu era celebru în lumea artelor, totuşi el ne punea înaintea ochilor, într'o execuţie ireproşabilă, cea mai mişcătoare şi mai duioasă scenă de fericire pământească. Cu faţa iluminată de fericire, mama îşi strângea în braţe cea mai scumpă povară din această lume: odorul ei iubit, care, ca un mic îngeraş surâdea şi el fericit, ali-pindu-se cu atâta gingăşie la sânul cald al măicuţii, ce i-a dat viaţa. Instructiv simţea copilaşul că singurul loc de sigură fericire e sânul maicii sale. Erau două fericiri curate, cari în realitate erau două feţe ale aceleiaşi şi unice fericiri pământeşti, ce există.

Văzut-aţi, apoi, pe copilaşul ce începe să umble, cum înde-părtându-se puţin dela maică-sa, îndată aleargă în grabă iar înapoi şi aţinându-se de haina ei, zâmbeşte fericit? Intins-aţi vreodată mâinile să luaţi în braţe un copilaş, dela sânul maicii sale, El devine deodată serios şi-şi ascunde faţa la pieptul maicii sale, strângându-o cu toată puterea. De atâtea ori refuză chiar şi braţele întinse cu iubire ale tatălui său, pe carele îl vede atât de des.

De multe ori m'am gândit că nimic nu înfăţişază aşa de plastic şi de fidel viaţa noastră, ca tocmai aceste scene aşa de simple. Căci, în definitiv, ce suntem, noi oamenii, pe acest pământ, decât nişte copii? Ori cât de mari, tari şi savanţi am ajunge, tot copii suntem şi copii rămânem. Nu simţim, oare, în rarile, dar aşa

ÎO CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

de intens şi de adânc trăitele clipe de reverie, de meditare şi de introspecţiune sufletească, când, departe de lume şi detaşaţi de im-presiunile mediului înconjurător, eul nostru cel adevărat, spiritul, se vede eliberat de tot ce-i pământesc, — nu simţim, oare, atunci în toată întinderea ei profunda tristejă a vieţii omeneşti, tristeţă ce provine dintr'un desolant sentiment de părăsire şi de singurătate în vastul ocean al existenţii ? Copleşitoarea povară a acestui sentiment de tristă singurătate a simţit-o pe sufletul său David proorocul când a exlamat: „Strein sunt eu pe pământ" (ps. 118), şi sub impulsul aceleiaşi dureroase nelinişti, ce torturează sufletul omenesc veşnic însetat de pace, pe tot drumul vremelnicei lui peregrirări pământeşti, a scris odinioară sf. Augustin, nemuritoarele sale cuvinte, rupte par'că din sufletul întregii omenirii: „Inquietum est cor meum, Domine, donec requiescat in Te" (Confessionum liber L).

Dar cine să ne ia de mână şi să ne conducă pe cărările întor-tochiate ale acestei „văi a plângerii"; mâna cui s'o strângem când cădem obosiţi; cine să ne ia pe braţe şi să ne strângă la pieptu-i cald, când suntem bolnavi sufleteşte, noi sărmanii copii ai acestui pământ şi, în fine, cine să ne arete calea destinului nostru învăluit în taină şi cine să ne descopere acel destin? Cine? Cine?...

Dumnezeu-Fiul însuş s'a coborît din ceruri la noi oamenii, să ne spună, că avem un „Tată, care este în ceruri", iar „Calea* spre Tatăl ceresc este El.

Inima omenească a tresărit de bucurie la auzul cuvântului dulce: Tată. Dar cum ne vom putea apropia de „Tatăl nostru, carele este în ceruri", şi „e spirit" nemărginit şi veşnic şi carele locueşte în lumină neapropiată, înconjurat de cetele îngereşti, — noi, ceice din mila Lui facem umbră pământului, noi fire de prav, bătute de toate vânturile nestatorniciei. El e prea mare şi noi prea mici; El e Totul, noi nimic. Ori inima noastră, caută o caldă şi înţelegătoare inimă omenească din carne şi sânge, căci numai o atare inimă poate înţelege durerile, bucuriile, dorurile şi aspiraţiile inimii omeneşti.

Şi văzând Dumnezeu-Fiul slăbiciunea şi ticăloşia firii noastre plămădite din lut, şi neputinţa de a se putea apropia de Tatăl cel ceresc, care e destinul nostru, s'a coborît mai tare la noi şi, omenirii suferinde, şi copiilor cărora le-a arătat pe Tatăl, le-a dat ceeace le lipsea; le-a dat şi o mamă; o mamă mai bună şi mai iubitoare decât toate mamele din lume, o maică pământească, cum avut şi avem toţi copiii lui Adam; ne-a dat pe mama Sa să ne fie şi nouă tuturor, mamă: „Fiule, iată mamă Ta". Căci care mamă nu înţelege pe fiul său, şi care fiu nu înţelege pe mamă-sa?

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 11

Maica lui Dumnezeu a devenit maica oamenilor. Şi maica aceasta e mai presus de toate maicile pământeşti, căci, dacă maica pământească ne-a născut spre această viaţă trecătoare, Maica Preacurată ne-a născut nouă oamenilor pe Dumnezeu pe pământ, pe celce este însaş Viaţa veşnică, şi ca o mamă bună ne chiamă, ne roagă şi ne conduce la Fiul său, pe noi netrebnicii fiii săi, pe cari îi iubeşte poate tot atât de mult, ca pe Fiul Său.

Instinctiv au simţit oamenii, că Măria e cu adevărat mama lor. Ea le mijloceşte dela Fiul său nenumărate daruri în tot felul de necazuri, lipse, boli, sărăcie, dar mai ales îi învredniceşte de mari daruri sufleteşti în toate lipsele duhovniceşti, în care se sbat. Din mulţimea darurilor cu cari i-a copleşit întotdeauna, oamenii au înţeles, că fericirea Măriei e a-i ajuta pe ceice o cheamă în ajutor şi de aceea pretutindeni şi încontinuu au cinstit-o, au slăvit-o, în cântări duhovniceşti pline de căldură şi iubire filială, în imnuri de laudă înaripate, în alese stihuri inspirate, în poezii pline de mireasmă cerească. Toate geniile artei s'au luat la o nobilă întrecere în a preamări în pictură, arhictectură, poezie, muzică, sculptură pe Regina Cerului, care e maica noastră bună, mai bună şi mai iubitoare faţă de noi, decât maica noastră pământească.

Poate fi inimă omenească să nu iubească pe aceasta duioasă Maică ?

„Maria-i dulce mamă Şi noi ai ei copii; La sânu-i Ea ne cheamă, Grăbiţi a-o iubi.

O, mamă prea iubită, Primeşte al nostru cânt, Noi vrem să fii slăvită In cer şi pe pământ".

Ea, ca şi Fiul său, s'a mutat de pe pământ cu trupul în slava Cerului. Inima ei de mamă, însă, n'o lasă să nu privească mereu spre fiii săi rămaşi orfani pe pământ, să nu le vină în ajutor şi să nu-i cerceteze. Iubirea ei faţă de noi a constrins'o în nenumărate rânduri să se coboare pe pământ iarăşi, să li-se arete oamenilor, să le vorbească, să le îndrepte mereu privirile spre adevărata noastră patrie — spre Cerul unde este Tatăl nostru şi unde ne aşteaptă şi Ea.

II. F e c i o a r a N e p r i h ă n i t ă Bucuiă-te Mireasă, pururea Fecioară (Acatistul)

In şcoala de preoţie am studiat ani de zile, în toate ramurile ei, ştiinţa teologiei, adecă ştiinţa despre Dumnezeu. Am învăţat temeiurile şi adevărurile religiei creştine, precum şi tainele ere-

12 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

dinţei catolice, în faţa cărora mintea omenească se opreşte neputincioasă şi am admirat întreg sistemul de o arhitectură solidă, armonioasă, al adevărurilor veşnice propoveduite de Biserică, din cari nu poţi mişca o piatră măcar, fără să nu slăbeşti sau să nu sdruncini întregul.

Şi cu toată aceasta ştiinţă, ce satisfăcea toate postulatele raţiunii, nu ştiu ştiu cum, dar în sufletul meu mai simţiam un gol, căci încă nu găsisem pe Dumnezeu. Mi-am dat seama că avem numai multă ştiinţă despre El şi că sufletul meu înseta după cunoaştere a Lui.

Marele nostru neajuns este, deci, că toţi îl ştim pe Domnul, dar că prea puţini ajungem să-L cunoaştem. Trebuia, deci, ca pe o altă cale să-L găsesc. Şi L-am găsit, când nici nu speram, pe o cale simplă, aş zice „pe calea mică şi sigură", pe care-L găsesc cei mulţi şi simpli întotdeauna, — pe calea inimii.

In indiferenţa şi răceala pustiului sufletesc ce mă cuprinsese în cursul studiilor, o rază caldă şi binefăcătoare îmi atinse inima, din harul lui Dumnezeu: un sentiment de sinceră admiraţie şi profundă veneraţiune îşi făcu loc în sufletul meu, pe neobservate, faţă de virtuţile cele mai presus de fire ale Maicii Preacurate. In mijlocul nevoilor şi necazurilor de toate zilele, în clipele turbu-rărilor sufleteşti de tot soiul, şi în toiul îndoielilor chinuitoare ale raţiunii şi în vâltoarea pământeştilor patimi şi pasiuni, loc de scăpare şi de refugiu căutam numai la Maica Sfântă şi în faţa chipului ei blând, senin şi luminos, aflam linişte, pace, siguranţă şi credinţă. Şi mai ales aceasta. Privind pe Maica Preacurată cu pruncul Isus în braţe nu poţi să nu rosteşti cel mai mare cuvânt: Cred... Un glas interior îmi spunea, şi chipul ei divin îmi confirma certitudinea: Măria ne iubeşte, — şi atât îmi era destul. Aflasem în Ea pe Maica plină de duioşie, de bunătate, de milă iertătoare şi de întremătoare îndemnuri, a cărei lipsă o simţeam aşa de mult. Şi simţiam că nu pot să nu o iubesc. Şi iubind pe Maica Domnului, nu poţi să nu simţi că împreună cu Ea iubeşti şi pe Fiul Ei.

Prin ştiinţa teologică am ajuns să ştiu multe despre Dumnezeu, dar numai prin Măria am ajuns să-1 cunosc şi să-L înţeleg.

Cu cele mai filiale sentimente faţă de Maica noastră din ceruri, ca student în teologie, pe vacanţa cea mare de vară am împrumutat din biblioteca seminarială, între alte cărţi, şi opera în româneşte a lui Henri Lassere: Istoria Madonei de Lourdes. Cartea aceasta a fost o adevărată revelaţie pentru mine.

In Măria ne obişnuisem până acum a cinsti pe Maica Domnului şi pe Maica noastră, lată că acum, în minunata apariţie dela

ivr. 1-2 C0LTURA CREŞTINA 13

Lourdes, din 1858, Ea ne apare într'un chip nou, In chipul celei mai curate, mai caste şi mai sublime făpturi, ce a purtat vreodată pe suprafaţa sa acest pământ; în chipul celei mai sfinte Fecioare, care printr'un privilegiu unic al lui Dumnezeu a fost păstrată absolut neatinsă de păcat încă din momentul zemislirii sale, ceeace Papa Piu al lX-lea a decretat ca adevăr de credinţă în anul 1854. Cerul însuş a confirmat aici la 25 Martie 1858 cuvântul negre-şelnic al urmaşului Sfântului Petru.

Un nou motiv să o iubim şi mai mult! Se ştie că sufletul omenesc simte o irezistibilă pornire fi

rească spre a se ridica şi trăi în sfera senină a tot ceeace e frumos, curat şi nobil. Din această pornire firească lăuntrică a sufletului omenesc s'a născut arta. Şi arta, socotesc, că nu e altceva, decât expresia încercărilor, mai mult sau mai puţin isbutite, ale omului de a eşi, a se elibera şi evada din atmosfera sură şi mohorâtă a cotidianului şi a se înălţa şi a trăi neuitate clipe de încântare spirituală şi beatitundine sufletească, pe culmile senine a celor mai sublime idealuri.

Şi ne întrebăm, unde i-e dat oare, omului însetat de ideal, să găsească, mai mult ca în orice altă artă, întruparea reală şi şi ideală a supremului frumos, curat şi sfânt, decât în persoana Pururea Fecioarei Măria?

E frumoasă Preasfânta Fecioară? Dar poate fi ceva mai frumos pe pământ şi în cer ca frumu-

seţa ce o respiră curăţenia, nevinovăţia, castitatea? Puritatea sufletească şi trupească e, prin excelenţă, virtutea îngerească, care înalţă pe om încă pe pământ, şi-1 apropie de Dumnezeu. Frumu-seţa cerească a curăţeniei desăvârşite o ştiu preţui numai acei puţini muritori, cari simt în sufletul lor pe deoparte toată scârba faţă de urâţenia şi murdăria păcatului, ce ne trage în mocirlă, iar pe de altă parte simt aspiraţiile intime ale eului lor superior, cari îi chiamă stăruitor spre zările curate ale cerului. Singura uşe de scăpare din prăpastia păcatului cărnii e a-ţi ridica ochii spre înălţimi, a privi mereu cu dragoste, admiraţie şi profundă stimă, steaua polară fermecătoare de pe cerul nostru sufletesc, pe pururea Fecioara Măria. Neasemuita ei frumuseţe robeşte inimile. Şi cine o iubeşte cu adevărat simte încă aici pe pământ o rază din adevărata fericire supra firească.

Măria e cea mai sublimă teologie!

Cu adevărat:

14 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Maria-i fericirea A celor ce-o iubesc, Şi intrlnsa-i mântuirea A celor ce-o doresc.

Vorbind despre frumuseţa supra pământească a Pururea Fecioarei, Sf. Bernadeta a spus: „Ea e atât de frumoasă, că dupăce ai văzut-o odată, ţi-e dor să mori iute, să o revezi".

Nu e deci nici o mirare, că sufletele alese în cari s'a aprins şi a ars focul iubirii curate, în avântul acestei iubiri purificatoare de tot ce e sgură pământească, au adus şi depus pe altarul Ei, cel mai ales prinos de admiraţie şi veneraţiune. Monumentele mult-grăitoare ale acestui prinos sunt în biserica noastră răsăriteană, mai ales, sărbătorile, rugăciunile şi cântările compuse în cinstea Ei. Trecând peste melodioasele cântări duhovniceşti pline de înaripate idei şi minunate frumseţi poetice, cu cari Maica Biserică cinsteşte pe Sfânta Fecioară în marile Ei praznice, trecând peste Axionul liturgic cel preadulce, peste avântata cântare a IX-a a Catavasiilor, peste mişcătoarea cântare de încheiere dela Mărire şi acum a tuturor laudelor Domnului, peste duioasele rugăciuni ce i-le adresăm, — nu putem să nu ne oprim plini de admiraţie a-supra alor două dintre cele mai sublime creaţiuni poetice, inspirate imnografilor de „ceeace e mai curată decât strălucirile soarelui". Acestea sunt Acatistul, acest splendid buchet de cele mai frumoase, şi mai binemirositoare flori, culese cu multă dragoste de pe câmpul înflorit al poeziei sacre de un poet de aleasă gingăşie şi poemul celor mai mişcătoare şi mai duioase implorări, cu accente din inimă rupte, care e Paraclisul. E semnificativ apoi faptul că în casele ţăranilor noştri găsim, la Ioc de frunte, icoana Maicii sfinte, sub care e agăţată câte odată şi o candelă.

Vai, dar din candelă flacăra sfântă a veneraţiunii s'a stins demult, icoana e prăvuită şi ea, rugăciunile au rămas, în atâtea cazuri, simple formule externe, fără a le putea înţelege deplin înţelesul adânc, iar cântările le ascultăm ori le chiar cântăm, de atâtea ori mecanic, fără a simţi ceva din fiorul sfânt şi dogoritor de iubire al anonimilor poeţi, cari ne-au lăsat nepieritoarele laude ale Miresei Pururea Fecioare.

Cine va putea şterge pravul uitării de pe icoane, şi va putea vărsa conţinut în forme; cine va putea reaprinde focul sacru al iubirii devotate către Preacurata Fecioară Maică în candele şi în inimi şi va reînvia la noi cultul Ei?

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 15

III. In d r u m s p r e L o u r d e s : p r i n I ta l ia „Doresc să vie aici mulţime de oameni*. (Preasfânta Fecioară către sf. Bernadeta).

Cetind şi recetind cartea lui Lasserre, e cu neputinţă să nu simţi în suflet un dor neînvins de a vedea cu ochii locul sfânt, unde Preacurata Fecioară s'a coborît din nou pe pământ. Nu nădăjduiam, însă, niciodată să pot avea atâta fericire, de a-mi vedea acest dor tainic, împlinit.

In anii din urmă se organizează excursiunile cu duiumul în toate părţile lumii. Iată că în anul 1937, cele mai multe excur-siuni iau drumul Franţei, la Expoziţia din Paris, anunţând mari reduceri pe căile ferate. Urmăresc atent anunţurile ce se publică mereu şi iată că într'o zi am tresărit de bucurie cetind chemarea dlui O. Hulea, directorul liceului din Aiud, adresată publicului românesc, pentru participarea la un pelerinaj românesc la Lourdes, beneficiind de toate avantagiile ce le au vizitatorii Expoziţiei.

— Voiu vedea Lourdesul, — mi-am zis şi m'am anunţat şi eu. — Dar cine-i dl O. Hulea, inimosul intelectual mirean, care-şi

ia asupra sa conducerea unui pelerinaj la Lourdes, sarcină grea, ce i-ar sta mai bine unei feţe bisericeşti? împrejurarea aceasta mă făcea extrem de curios şi cu nerăbdare aşteptam ziua plecării, când aveam ocazia să-1 cunosc.

In fine, sosi şi ziua mult aşteptată. In după amiaza zilei de 9 August, ne-am întâlnit în gara Teiuş toţi ceice doream să mergem la Lourdes. Eram 5 bărbaţi, între cari 3 preoţi şi 8 domnişoare şi doamne, deci 13 la număr 1 După bucuriile cunoştinţii, în seara aceleiaş zile iată-ne plecaţi, cu inimile palpitând de emoţie, dar cu încredere deplină în Dumnezeu şi Maica sfântă, pe un drum lung de 3 săptămâni — spre Lourdes.

Abia ne-am ocupat locurile şi d. director Hulea s'a aşezat între noi şi cu vocea plină de căldura sentimentului şi a convingerii a început să ne vorbească despre Lourdes-ul Maicii Domnului. II priveam şi ascultam toţi cu admiraţie. Ne mira faptul că cunoştea bine Lourdes-ul, o mulţime de minuni ce se întâmplaseră acolo, pe cum şi vasta literatură ce s'a scris asupra lui. Şi, mai presus de toate, am rămas uimiţi, aflând că însuş este, între noi Românii, unul dintre puţinii aleşi şi privilegiaţi, cari au cunoscut harul miraculos al Fecioarei dela Lourdes. Şi drept omagiu de profundă recunoştinţă, acum ne ducea la Lourdes, cu nobila doamnă, un suflet credincios, ales, împreună cu cei trei copii ai dânşilor, — şi pe noi.

ri6 CULTOR/l CREŞTINA Nr. 1-2

Cuvintele d-sale ne-au ridicat moralul. Vom suferi şi răbda bucuros pentru Lourdes toate neajunsurile, greutăţile inerente unei aşa de lungi călătorii. Greutăţile cele mai mari proveneau din preadesele transbordări pe trenuri supraaglomerate, cu o mulţime de bagaje. In cele din urmă insă, nevoia şi experienţa ne-a obişnuit binişor şi cu acest neajuns.

La Jimbolia, suntem adânc mişcaţi când părăsim pământul scumpei noastre ţări, şi cu oare care tristeţe în suflet salutăm mândrul nostru tricolor şi soldatul român, zicându-le din toată inima: „La revedere!"

După o călătorie obositoare de o zi şi o noapte prin ţara monotoană a amicilor şi aliaţilor noştri sârbi posaci, iată-ne a-junşi în zorile zilei de 11 Aug. la frontiera Italiei, la Postumia.

Sufletele ni se înviorează. Ne simţim în altă atmosferă. Salutăm cu multă simpatie apariţia cămeşilor negre. Trenul italian electrificat ne duce ca gândul prin ţinutul stâncos şi pustiu al Carstului, în care abia ici-colo poţi observa o mică insulă verde cu viaţă. Coborâm neîncetat pe tranşeul tăiat în stânci, când deodată, privirea noastră stă uimită In faţa unei privelişti fermecătoare: în faţa noastră se desfăşoară în toată maiestatea ei copleşitoare Maiea Adriatică. Un scurt strigăt de admiraţie ne sboară de pe buze, ca apoi să ne cufundăm cu toţii într'o concentrată admiraţie mută, sorbind cu privirile nemărginitul imperiu al apelor de un verde închis, ce trece pe neobservate, în larg, într'un albastru clar, ca în orizontul îndepărtat să se îngâne cu cerul de aceeaş coloare, topindu-se în o dungă imprecisă. Pe întinsul apelor cu valuri do-moale, ce sclipesc ca mii de solzi argintii în bătaia soarelui dimineţii, doar câteva corăbii de pescari, cu pânzele lor de colori vii, ca în peisagiile pictate, stau nemişcate. In fundul orizontului fumul coşului unui vapor ce nu se mai zăreşte, pătează puţin cerul. Iată şi fermecătorul castel Miramare, aşezat pe o stâncă înfiptă în mare, şi îndată după aceea pitorescul Tiiest, în gara căruia trenul o-preşte obosit.

N'avem vreme să ne socotim mult, căci trenul electric spre Venezia e gata de plecare. Cu toată că e lume multă, ne facem cum putem loc la geamuri să putem admira şi pe mai departe minunatul peisaj marin pe unde ne sboară trenul italian.

Soarele e în crucea amiezii, când deodată zărim pe întinsele ape conturul şters al unui oraş, a cărui linii însă se definesc pe încetul tot mai bine. Ca fermecătoarea zână din mitologie, ca Venus Anadyomene ce răsare din valurile spumoase ale mării, — aşa se iveşte înaintea ochilor noştri — regina de odinioară a mă-

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 17

rilor, Venezia. Trenul aleargă nebun pe digul ce leagă oraşul de uscat şi iată suntem în Venezia. Am rămas aici, în cetatea dogilor, în oraşul romanticilor visători o zi şi jumătate, privind cu ochii uimiţi splendidele palate de marmoră ce-şi oglindesc chipurile în apele verzui şi neîncetat brăzdate de gondole şi vaporete de pe Canal Grande. In piaţa San Marco am rămaşi copleşiţi de splendoarea arhitecturală a bazilicii Sf. Evangelist Marcu, în a cărui interior semiobscur abia se pot desluşi minunatele picturi murale ale vestiţilor pictori veneţieni, apoi sobrul palat al dogilor şi Campanile. Am vizitat insula vilelor elegante, Lido, cu ştrandul, Casa romena şi o mulţime de biserici.

Ne despărţim cu greu de acest oraş al lagunelor, unic în frumuseţa lui particulară, şi plecăm spre Paris, via Milano. In goana nebună a trenului privirile ni-le încântă la nord brâul piscurilor semeţe ale Alpilor, ce se pierd în zări, iar la sud, nesfârşitul şes al râului Po, şes frumos, cultivat ca o grădină. Ca într'un film defilează pe lângă noi Padova, cu renumita Bazilica a sfântului Anton, Verona cu fortificaţiile ei medievale; la Peschiera vedem lacul alpin Lago di Garda, apoi Milano şi Porino. Intunerecul nopţii se lăsase deabinelea când trenul începuse pe suişul unui râu povârnişul Alpilor. Ce păcat că n'am putut vedea panorama sălbatică, dar măreaţă, a Alpilor. La Modano atingem frontiera franceză. După îndeplinirea tuturor formalităţilor, trenul francez începe să coboare repede pe valea unui râu spre şesul francez. La lumina slabă a dimineţii, desluşim doar sdrenţuite pâlcuri de ceaţă ce se lăsaseră pe piscurile abrupte ale Alpilor, pe a căror văgăuni, mai perzistau şi acum, în miezul verii, cu îndărătnicie, petele zăpezii. Frumosul peisaj de munte se termină deodată ce trecem Rhonul. Deacum călătorim pe câmpia franceză. La stânga rămâne Lyonul. Regretăm mult, noi preoţii, că n'am putut convinge pe ceilalţi membrii ai micei noastre caravane, să poposim o zi la Lyon. de unde să ne putem duce la Ars, la mormântul Sfântului Ioan Vianney, aşa cum plănuisem la plecare.

IV. La P a r i s

In clipele când ne apropiem de Paris ne dăm mai bine seama, ce înseamnă el nu numai pentru Franţa, ci pentru lumea întreagă. Căci începând cu domnia Regelui-Soare, din mijlocul veacului al XVIII-lea, oraşul clădit pe malurile Senei, pe ruinele vechei Lutetia, a devenit centrul lumii culte, mentinându-şi această hegemonie şi astăzi. In tot ceeace priveşte arta, ştiinţa, literatura, moda, idei,

2

CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

forme politice şi sociale Parisul conduce şi dă azi directive, pe cari le difuzează mai ales prin limba franceză, ajunsă limbă universală în cercurile culte şi în cele conducătoare în politică.

Cu tot dreptul se numeşte Parisul: oraşul lumină. De aceea nu este intelectual, care să nu fi dorit să vadă în

via^a sa măcar odată aceasta metropolă a lumii culte. Iată de ce şi noi cu o vădită emoţie am coborît în după amiaza zilei de Vineri, 13 August, pe peronul gării Parisului în forfoteala şi vacarmul uriaş al unei mulţimi imense ce venia şi şi pleca în toate părţile. O explicabilă şi nestăpânită curiozitate ne mâna să vedem cât mai repede tot ce are Parisul demn de văzut.

Nici nu ne-am aşezat bine la hotel bagajele şi am ieşit să vedem oraşul. Pe un bulevard larg, cu o circulaţie vie, împrejmuit de case mari cu 5—7 etaje, toate în o aliniere perfectă şi la ace-laş nivel, de o arhitectură sobră, am ajuns repede în istorica Piaţă a Bastiliei, în care, pe o columnă înaltă, străjue statuia Victoriei.

In cursul celor şase zile cât am stat la Paris, alergând, de dimineaţa până seara, distanţele cele mai mari cu Metroul, fără a ţine seama de oboseală, am căutat să vedem, sub conducerea dlui director Hulea, tot ce are Parisul mai remarcabil pentru noi. Nu e locul şi n'am nici putinţa să fac aici descrieri ample, ci mă mărginesc a schiţa doar, în câteva linii sumare, mai ales ceeace ne-a atras şi captivat atenţia.

După o plimbare prin elegantul şi liniştitul cartier al lumii intelectuale, al Montparnasului, am vizitat monumentala bazilică a Parisului, Notre Dame, zidită în stil gotic în sec. XI—XIII. Importantul monument de artă copleşeşte atât prin grandoarea arhitecturii, cât şi prin detaliul artistic executat al sculpturilor, coloanelor, arcadelor şi a basoreliefurilor dela portalul intrării, ce reprezintă Judecata din urmă. E un imens tezaur de artă, un suprem prinos de închinare făcută de mintea, inima, jertfa şi mâna omului, Ziditorului şi Stăpânului său. Sufletul nu se mai sătura a privi şi a adora.

Am văzut apoi Panteonul, impozantă Biserică, transformată de revoluţionarii din 1789 în locaş de înmormântare a oamenilor mari ai Franţei; vestita Sorbonă; Domnul invalizilor, sub a cărui cupolă îşi doarme somnul de veci marele Napoleon, înlr'un sarcofag de mari dimensiuni, precum şi marele muzeu al armatei anexat acestui dom. Am vizitat Louvrul, vechea reşedinţă a regilor francezi, astăzi cel mai bogat muzeu din lume şi faimoasa grădină Tuilleries, apoi Arcul de triumf cu mormântul soldatului necunoscut, Biserica sf. Magdalena şi Sacre Coeur, clădită pe colina

Nf. 1*2 COLTURA CREŞTINA 19

Montmartre ce domină Parisul, de către „Gallia poenitens et devota", dupădezastrul dela Sedan. Deasupra Parisului, care ca o mare veşnic agitată, îşi freamătă în van, fără zăbavă, tulburele ei valuri de indiferentism şi necredinţă, se ridică această insulă singulară, cu farul ei alb şi luminos, cu Bazilica perpetuei adorări, în care laicii cerşesc milă şi Imploră iertarea Cerului asupra Babilonului păgân, pentru credinţa puţinilor drepţi, cari se vor afla aici. Din mijlocul desorientării generale, ce jos, la poalele acestei stânci, a pus stăpânire pe cei mai vestiţi înţelepţi, cari la opaiţul minţii omeneşti s'au încumetat a căuta descifrarea destinului misterios ce ne înconjoară din toate părţile; din mijlocul vâltorii plăcerilor mistuitoare, acelor ce, la Paris, caută să deşerte până în fund cupa lor cu re-ziduri de desgust; din mijlocul agitaţiei intimidante a unor bolnavi exaltaţi şi fanatici, cari caută să fericească lumea prin dictatura patimilor fără frâu a bestiei ce locueşte în om, şi din mijlocul luptei neîndurate şi necurmate a celor ce vreau un codru de pâine pentru a-şi stampară foamea — se ridică, ca un deget arătător spre cer, Sacre Coeur, indicând tuturor singura cale de isbăvire — înfrăţirea în drumul ce duce spre cer. — Inţelege-va oare, ora-şul-moloh, semnificaţia acestui îndemn, să-1 urmeze, ca să nu rămână numai un glas In pustiu, ori aşteaptă un nou purgator, mai cumplit ca cel dela 1871 ? Cine poate şti căile tainice ale destinului ?

Intr'o zi am făcut o inică excursie, în împrejurimile pitoreşti ale Parisului, la Versailles-vl lui Ludovic al XlV-lea. Am admirat vastele săli ale palatului cu faimoasele picturi din răsboaele Re-gelui-soare, sala oglinzilor, unde s'a încheiat pacea la 1871 şi 1918, grădina şi parcul, precum şi micul castel Trianon, unde a fost semnată pacea cu Ungaria.

Ultima zi a şederii la Paris am folosit-o pentru a vizita a doua oara Expoziţia Internaţională, aşezată în parcul din jurul Turnului Eiffel. Am vizitat cu toţii pavilioanele cele mai interesante, începând cu al României, care s'a prezentat bine; trecând prin al Rusiei comuniste, plin de reclame şi de mijloace de propagandă comunistă, vizitând acela al Germaniei, interesant pentru produsele tehnicei moderne, şi Pavilionul Pontifical, în care vedem impresionantul tablou a tot ce a făcut Biserica pentru om şi omenire în viaţa ei de 1937 ani. înaltul turn al sanctuarului acestui pavilion are în vârf statuia Maicii Domnului, în braţe cu pruncul Isus binecuvântând lumea.

De încheiere am vrut să vedem şi pavilionul Franţei, dar, nu Ştiu cum, nouă ne-a fost par'că ruşine, aflând că însaş gazda mari-

2»

COLTORA CREŞTINA Nr. 1-2

nimoasă, care a invitat aici atâtea ţări şi atâta lume, nu şi-a ridicat pavilionul său propriu!

Luându-ne rămas bun dela Biserica Fraţilor şcolari ai sf. Ioan de La Salle din Rue Dutot, unde am liturghisit în toate zilele şederii noastre la Paris, Joi dimineaţa, în 19 August, am pornit în propriul nostru drum, la locurile sfinte ale Franţei, spre Lisieux şi Lourdes. Cu toată frumuseţa şi grandiositatea ce o are Parisul, sufletul nostru se simţea oarecum strein şi stingher în furnicarul a-cestui formidabil oraş cosmopolit şi necredincios, şi simţeam nevoia de a scutura în o altă atmosferă colbul lumesc ce s'a depus aici pe el.

Venisem în Paris cu sufletul înălţat şi dornic de a cunoaşte cetatea aceasta a luminii şi acum mă îndepărtam cu o umbră în suflet: De ce Franţa nu şi-a putut ridica şi ea pavilionul ei, în rând, dacă nu mai presus chiar, de alte naţiuni de pe glob? Faptul acesta mi-a prilejuit o seamă de amare reflexiuni pe tot drumul spre Lisieux.

Acum numai mi-am dat mai bine seama că tot ce am văzut măreţ la Paris şi Versailles, e opera regilor Franţei, cu toate păcatele ce le-au avut, şi că n'am văzut nimic mare, ce ar fi dat actualul regim Franţei. Regimul libertăţilor democratice n'a fost în stare să ridice la el acasă un pavilion francez în cadrul Expoziţiei universale! E, doar, un mic colţ de umbră acest „fapt divers", dar el lasă să se întrevadă, pentru ceice ochi au şi vreau să vadă, o dureroasă şi dramatică stare de lucruri în Franţa de azi.

Dar ce a dat totuşi acest regim Franţei? In ţara cu cele mai bune legiuiri sociale a dat cele mai bine organizate greve muncitoreşti, ciocniri sângeroase şi disordini anarhice, a desorganizat viaţa economică şi a sdruncinat încrederea lumii în moneda franceză, şi a continuat, într'o măsură sporită, a otrăvi sufletul etnic al poporului francez, descreştinându-1 şi desnaţionalizându-1, îm-brâncindu-1 în braţele ateismului filozofic şi ale comunismului materialist. Căci adânc de tot trebue să fi pătruns răul în ţara în care sunt comunişti pe faţă. Ce perspective de viitor poate avea o ţară, în care sufletul generaţiilor îl formează astfel de învăţători? Unde copiii comunişti ucid pe colegii lor, fiindcă sunt creştini? Şi adânc trebue să fie răul în ţara, în care poporul liber, dupăce „Fruente popular" spaniol şi-a dat arama pe faţă de guvern comunist în solda Moscovei, a ţinut să-şi aleagă şi el un parlament, care să-i dea un guvern comunist deghizat, un „Fruente po pular", în care majoritatea absolută a miniştrilor sunt francmasoni notorii, şi cari au în fruntea lor pe un anumit Leon Blum!

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 21

Neapărat trebue să relevăm centrele de reacţiune şi rezistenţă naţională şi creştină ale instinctului de conservare ale naţiunii franceze, dar concluzia logică ce se desprinde din seria faptelor ce se petrece în văzul lumii e că Franţa unui trecut aşa de glorios, cum n'are altă ţară pe lume, e copleşită de rău şi e abia la un pas de marginea prăpăstiei, în care s'a prăbuşit Rusia şi Spania, şi am impresia că numai o minune a lui Dumnezeu o mai poate salva.

Dar cine a împins nobila Franţă pe marginea prăbuşirii? Fără îndoială că răul e parte integrantă a existenţei noastre,

şi că el paşte atât pe indivizi cât şi naţiunile, dar cred că actuala stare de lucruri din Franţa e, în cea mai mare parte, opera iudaismului internaţional.

E ştiut şi dovedit la lumina zilei, că neamul ucigaşilor Iui Isus Hristos, fascinaţi de halucinanta viziune a dominaţiunii universale, ce Iehova ar fi ursit-o „poporului său ales", urmăreşte, eu o genială artă, cu o impresionantă perseverenţă şi cu orice preţ, realizarea acestei himere mesianice.

Cu o ultrarafinată îndemânare a isbutit să pună în serviciul cauzei sale democraţia, presa şi finanţa mondială şi cu o drăcească ingeniozitate a născocit două formidabile capcane, francmasoneria şi comunismul, ca pe toţi ceice-i prind în reţele acestora, învăţaţi şi oameni simpli, să-i înhame la carul mesianismului său pământesc.

Intre primele mijloace întrebuinţate în Franţa de judaismul internaţional este fără îndoială libertatea democratică.

Faimosul principiu al „libertăţii", care a mântuit în 1789 Franţa de clasele degenerate ale feudalismului medieval, dar In numele căreia s'au comis cele mai grozave crime, a fost exaltat atât de mult în mintea Francezilor, încât ei au un adevărat cult pentru libertate, care aşa de mult le-a narcotizat instinctul conservării naţionale, că nu mai văd cum duşmanii, în dosul acestui faimos paravan, îşi fac liberi mendrele, spre ruinarea naţiunii.

Iată cum libertatea, care odinioară a mântuit Franţa, astăzi, împinsă în extrem, e pe punctul de a prăbuşi Franţa.

Isbuti-vor, oare, marii patrioţi francezi, să mântuiască Franţa de pe buza prăpăstiei, unde a târât-o desfrâul libertăţilor cetăţeneşti, regisat din umbră de duşmanii neamurilor şi ai Crucii? Şi lăsa-va, oare, Providenţa divină ca Franţa atâtor sfinţi ai credinţii Şi eroi ai patriei, să alunece în groapa ce i-au săpat-o ucigaşi Fiului lui Dumnezeu, ori o va mântui în chip minunat şi acum,

22 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

ca în multe alte primejdii ale trecutului său? E marea taină a viitorului, nepătrunsă de nici o minte omenească...*)

Frământat de astfel de gânduri, nici n'am băgat de seamă cum trenul, după o alergare de aproape trei ore printre colinele Normandiei, s'a oprit deodată în gara Lisieux.

V. La L i s i e u x

Gândul că suntem In Lisieux-vH Sfintei Tereza, ca un soare luminos a alungat într'o clipă norul chinuitoarelor întrebări ce-mi năpădiseră mintea şi cu sufletul înviorat şi plin de tainice bucurii lăuntrice coborîm pe peronul gării. Deodată cu noi coboară multă lume, mai ales streini, cari în cete mici, se Intreaptă grăbiţi spre Cârmei. Lisieux-ul e un mic orăşel cu un pronunţat aspect medieval. In drum, din nenumăratele vitrine ne surâde chipul Sfintei şi o mulţime de obiecte de pietate ne reţine privirile. In curând suntem acolo. Cu un uşor cutremur în suflet Intrăm în curtea micei biserici. La stânga ne priveşte blând statuia de marmoră albă a Sfintei, înconjurată de o mulţime de flori. Biserica e plină de lume cufundată într'o pioasă reculegere. Deasupra altarului principal un grup sculptural prezintă o mişcătoare scenă scăldată în o dulce lumină. Sub crucea Domnului Regina Cerului cu Pruncul Isus în braţe întind Sfintei trandafiri, iar ea îi risipeşte asupra pământului. Ploaia de trandafiri... In capela din dreapta, în dosul unui grilaj de fier, pe catafalc, e statuia de marmora a Sfintei, adormite, cu surâsul său serafic pe buze.

Sub catafalc, ascunsă privirilor, se află preţioasa raclă ce păstrează osămintele Sfintei. De pe perete chipul senin al Fecioarei Măria priveşte ocrotitor spre catafalcul sub care se odihnesc rămăşiţele pământeşti al iubitei Sale fice.

Cu capul aplecat pe zăbrelele grilajului privim cu evlavie mormântul Sfintei Tereza, în timp ce din adâncul sufletelor noastre Ii oferim prinosul mulţumirii şi recunoştinţei noastre curate, că ne-a dat fericirea de a ne putea închina la mormântul Ei. Şi aici, în atmosfera aceasta de caldă intimitate sufletească, ce pluteşte în preajma mormântului celei mai populare şi mai iubite Sfinte de

*) Ne întrebăm, nu cumva aci păr. /. Rinea vede lucrurile prin zăbranic prea întunecat? Dealtfel chiar pe când Sf. Sa era frământat de gânduri ca cele de mai sus, un valoros fiu al Franţei, P. Ferd. Tailliez S. /., scria la Blaj, pentru „Cultura Creştină* temeinicul şi cuprinzătorul studiu „Fa/a creştină a Franţei" apărut în coloanele noastre pag. 580—598 şi 697—713 din anul trecut. Ne folosim şi de acest prilej să atragem atenţia stimaţilor noştri cetitori asupra acelui studiu. (N. R.)

Nr. 1-2 COLTURA CREŞTINA 33

pe pământ, a „Sfintei iubirii", care a făgăduit, că după moartea ei va lăsa să cadă o ploae de trandafiri asupra pământului, — am simţit nevoia irezistibilă de a ne deschide inimile şi a-i desveli ei toate bucuriile şi durerile noastre sufleteşti şi trupeşti cele mai tainice, rugându-o să se milostivească a revărsa şi asupra noastră măcar o petală din minunaţii săi trandafiri cereşti...

Aici lângă mormântul adoratei Sfinte, ni s'au deşteptat In suflet şi am retrăit intens acele sfinte emoţii ce le-am încercat odinioară cetind nemuritoarele pagini ale „Istoriei unui suflet" scrise de „mica" Sfântă şi poemul în proză „La Lisieux, cu Sfânta Tereza", al profesorului I. M. Raşcu, poem plin de un cald lirism şi de un suav parfum poetic, inspirat autorului de iubirea şi admiraţia ce o nutreşte faţă de Sfânta „cu chipul şi sufletul de floare".

In timpul scurt ce ne-a rămas până la plecare celebrăm Sfânta Liturghie, vizităm locuinţa Sfintei Tereza „Les Buissonnets", apoi Bazilica clădită pe o colină ce domină orăşelul. Măreaţa biserică, cu clare şi armonioase linii de ornamentaţie, în ansamblul ei, privită din depărtare, îţi dă iluzia unei arătări ireale, de basm...

Nu e terminată decât minunata criptă cu strălucite picturi de mozaic. Pe altarul principal e Sfânta Tereza în slavă înconjurată de îngeri şi de trandafiri. Bazilica proprie e în plină lucrare. Macarale masive ridicau enorme blocuri de piatră. A fost sfinţită de trimisul Papei, de Cardinalul Pacelli în Iulie, cu ocaziunea Congresului Euharistie al Franţei.

Timpul petrecut la Lisieux s'a scurs prea repede. A sosit ceasul să plecăm. Şi plecăm toţi cu regretul în suflet că trebue să părăsim aşa de repede locul unde a trăit Sfânta zilelor noastre, care par'că anume a fost aleasă şi trimisă de Dumnezeu, să arete lumii moderne o „nouă, micuţă şi sigură cale", spre Dumnezeu: „calea copilăriei sufleteşti, a încrederii şi a abandonării totale" In voia lui Isus.

VI. La L o u r d e s

Mergi şi spune preoţilor că doresc ti mise ridice aici o capelă (Preacurata Fecioară către BI. BernadetaJ.

După o noapte de călătorie obositoare, pe un tren înţesat de lume, în zorile zilei de Vineri 20 August, suntem în munţii Pirenei. Aer tare de munte ne isbi feţele când deschiserăm geamurile să admirăm panorama alpină ce se desfăşura, deoparte şi de alta a drumului de fier ce, îq chip vizibil, urca la deal pe malul unui râu

24 CtJLTORPl CREŞTINA Nr. 1-2

de munte ce se sbătea agitat şi sgomotos în alvia-i de stâncă. Deodată zărim pe malul opus, pe o stâncă, silueta svelită a unei biserici albe ca o vedenie. Chipul ei se profila aşa de clar şi de impresionant pe fondul întunecat al stâncilor împrejmuitoare. Tre-sărim cu toţii din lâncezeala în care ne complăceam până atunci. — Am ajuns la scopul călătoriei noastre, suntem la Lourdes-ul doririlor noastre — exclamăm cu glasul întretăiat de emoţie şi cu mâna întinsă salutăm cu evlavie sanctuarul Sfintei Fecioare. Iată că zărim luminile ce ard în permanenţă la grotă, desluşim şi statuia albă din firida grotei, precum şi mulţimea pelerinilor închinători.

Cu o abia stăpânită emoţie coborîm pe pământul Lourdesului şi dupăce ne aranjăm la un hotel, alergăm la peştera sfântă. Trecem repede prin o stradă plină de vitrine cu obiecte de pietate, şi dupăce am trecut râul Gav, traversăm un frumos parc ornat cu Calvarul Domnului, cu statuile Sfinţilor Mihail, Ioan Vianney, Tereza, Bernadeta şi a Fecioarei încoronate. Jur-împrejur, pe vârfuri de catarg, flutură în adierea vântului domol flamura albă-al-bastră a Sfintei Fecioare şi albă-galbenă a Papei.

Iată-ne acum pe o piaţă vastă, pe Esplanada dominată de superba Bazilică a Lourdesnlui, cu trei biserici, „puse una peste alta". E albă ca nevinovăţia şi e sveltă ca o săgeată îndreptată spre cer.

Ne închinăm profund în faţa Domnului ce tronează pe altarele acestor trei biserici, cotim la dreapta prin mulţime, trecem pe lângă cele trei piscine şi pe lângă isvorul miraculos şi iată suntem în faţa peşterii apariţiilor. Din firida dela dreapta peşterii majestoasa statuie de marmoră albă a Preacuratei, cu mâinile împreunate spre rugă şi rozarul pe braţul drept, priveşte în depărtare... Mica piaţă din faţă e inundată de închinători cucernici, în-genunchiaţi în rugă tăcută şi de bolnavi ce zac pe tărgi.

Copleşiţi de însemnătatea şi solemnitatea clipei ce ni-s'a dat să-o trăim, cădem şi noi în genunchi şi, cutremuraţi în toată fiinţa noastră de o neţărmurită dragoste, bucurie şi recunoştinţă, privim pe Sfânta Fecioară. Sunt unele rari momente în viaţă, când în adâncimile tainice ale sufletului omenesc se petrec trăiri adânci, pe cari cuvintele de suprafaţă ale omului nu le pot nici expune şi nici tălmăci, căci graiul omenesc e insuficient. Pentru exteriorizarea acelor tainice trăiri sufleteşti Dumnezeu a dat omului marele dar al lacrimilor. Sentimentul de iubire, bucurie şi recunoştinţa ce ne-a inundat inimile privind pe Ceeace ne-a învrednicit să putem veni din o depărtare de peste 2000 km. să îngenunchem aici, în acest loc sfânt, unic, şi privilegiat al Său, pe care şi L-a ales să

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA 25

se coboare iar pe pământ la noi oamenii să ni se arete şi să ne; vorbească — ne-a umezit ochii cu lacrimile calde ale unei fericiri, ce n'am cunoscut-o niciodată, şi am sărutat cu umilinţă locul sfânt. Da, simţiam că stăm pe loc sfânt. Odinioară Moise a auzit glasul Domnului din rug: „Moise, desleagă-ţi încălţămintea, căci locul pe care stai e sfânt*; acum un glas lăuntric negreşelnic ne încredinţează despre acelaş lucru.

Cerul s'a deschis aici la 11 Februarie 1858 şi Stăpâna cerului şi a pământului cu călcâiul Ei care a strivit capul şarpelui-diavol cel ucigaş de oameni, a atins aici pulberea pământului nostru, şi In acest loc, drept urmă nepieritoare a graţiei divine, s'a aprins, ca, un nou rug ce arde mereu dar nu se consumă nici odată, un nou foc ceresc, care a încins apoi pe tot cuprinsul pământului în atâtea inimi reci văpaia dragostii curate către Neprihănita Fecioară, pe care n'o cunoscuse lumea până atunci. Iar din stânca Massabielle a acestui loc a ţâşnit nouă, celor ce călătorim prin pustiul acestei vieţi pământeşti, isvorul, după a cărui apă mai mult am însetat, isvorul celor mai minunate tămăduiri sufleteşti şi trupeşti. Şi în acest loc, poate cea mai umilă şi mai simplă făptură omenească, păstoriţa Bernadeta, încă muritor trup purtând, s'a învrednicit a vedea de 18 ori pe Ceeace numai sufletele aleşilor Domnului o pot vedea în mărirea Ei cerească.

„Maica Domnului a trecut pe aici!" Şi această trecere a lăsat o urmă neştearsă, o atmosferă streină de lumea aceasta, o undă din mireasma lumii nepământene de dincolo de simţuri, ceva din zările senine ale veşniciei imateriale...

Aici Cerul e mai aproape de pământ şi noi suntem mai a-proape de Dumnezeu. Mai mult, putem exclama şi noi cu lacob: „Aceasta este poarta Cerului 1" (I. Moise 28. 17).

Apoi ne-am rugat în taină: „Născătoare de Dumnezeu Fecioară, Bucură-Te ceeace eşti plină de dar..." Cred că nici odată în viaţă n'am rostit această rugăciune aşa din adâncul inimii, şi nici odată n'am pătruns mai adânc sensul ei profund, ca atunci pe lespedea din faţa grotei. Conştiinţa că Preasfânta Fecioară e aici, ne-a răscolit sufletele şi în rugăciunea Ei am întrezărit înălţimi şi profunzimi sufleteşti, ce mai înainte nu le bănuiam.

Şi nu ne mai săturam a privi a contempla şi a admira statuia Ei albă. Era aşa de frumoasă, de curată şi de bună. O sorbeam cu privirea, în care atunci ne concentrasem toate simţurile...

Ne simţiam bine şi fericiţi în apropierea Ei, de par'că totdeauna am fi rămas aici. Involuntar ne-au venit pe buze cuvintele

26 CULTURA CREŞTINA Nr. 1-2

Sfântului Petru de pe muntele Taborului: „Doamne, bine este nouă a fi aici 1"

Ridicându-ne dela rugăciune, am vizitat cu deamănuntul peştera şi Bazilica.

Peştera e o cavitate în stânca calcaroasă, având o înălţime de circa 3 m. şi o lăţime de circa 5 m. In faţa ei e un altar privilegiat. In dreapta peşterii e un sfeşnic mare de metal în care ard zi şi noapte luminile oferite de pioşii închinători. La dreapta peşterii, la o înălţime de circa 4 metri, este celebra firidă în care s'a arătat Maica Sfântă, Bernadetei. In această firidă e aşezată statuia de marmoră a Preacuratei, având în jurul capului inscripţia: „Eu sunt Imaculata Concepţiune". Ceva mai la dreapta peşterii e amvonul.

La stânga peşterii şi chiar deasupra altarului sunt aşezate, tntr'o impresionantă mulţime, bine cunoscutele trofee ale Lour-desului: bastoane, cârji, pieptare de bolnavi, pe cari cei tămăduiţi le-au lăsat aici, drept mărturie a minunatelor vindecări săvârşite de Maica Preacurată.

Totul e închis cu grilaj de fier, prin dosul căruia pelerini trec tn rând, sărutând cu evlavie stânca binecuvântată, atingând de ea obiecte devoţionale şi depunând jerbe de flori şi inimile lor la picioarele Nepătatei.

In urmă vizităm biserica. Biserica de jos, de pe Esplanadă, se numeşte Biserica Rozarului. Deasupra Intrării are o statue In baso-relief a Maicii Domnului cu Isus, oferind unui sfânt un ro-zar. E de proporţii vaste, putând cuprinde multe mii de pelerini. Splendoarea ei o constituesc minunatele scene sfinte executate în mozaic. Pe bolta de deasupra altarului principal e pictată cu o neîntrecută artă de un cucernic pictor cereasca făptură de o puritate şi gingăşie angelică a Preacuratei Fecioare, cu inscripţia: Par Mărie a Iesus.

Deasupra acestei Biserici, pe stânca peşterii se află o biserică mai mică, numită Criptă, iar deasupra acesteia se ridică Bazilica impozantă nu atât prin mărimea ei, cât mai ales prin agerimea şi svelteţa cu cari se ridică spre înălţimi. Pe altarul principal e o minunată statue a Madonei de Lourdes. O mare mulţime de steaguri dedicate Preasfintei Fecioare de toate popoarele creştine din lume, sunt agăţate sub arcadele gotice ale Bazilicii. Aflăm că între ele se află unul oferit de România. Pereţi îmbrăcaţi In marmoră albă sunt acoperiţi pretutindeni cu nenumărate „ex voto"-uri, medalii, scrisori de recunoştinţă, fotografii, inimi de ar-

Nr. 1-2 CULTURA CREŞTINA

gint şi alte obiecte valoroase, prin cari cei tămăduiţi tn chip miraculos au ţinut să-şi arete recunoştinţa şi să dea mărturie lumii.

Mintea, inima şi evlavia omenească şi-au dat aici mâna şi, într'o nobilă Întrecere, au Împodobit acest sanctuar cu nenumărate frumuseţi artistice, cari trezesc tn noi alese sentimente de iubire şi veneraţiune către Maica Domnului, care s'a arătat aici. Iată de ce In cele 4 zile, cât am stat la Lourdes, am cercetat de mai multe ori aceste biserici, silindu-ne a ne impregna cât mai viu tn minte icoana ei, ca să ne rămână neştearsă pentru toată viaţa.

Pe după amiazi, la orele 4Vi, e anunţată procesiunea Euha-ristică a pelerinajului naţional francez. Domnul director O. Hulea a aranjat aşa de bine pelerinajul nostru, că am avut fericirea să fim la Lourdes tocmai In zilele marelui pelerinaj francez din acest an. Am avut cu aceasta ocazie, prilejul unic de a cunoaşte sufletul poporului francez.

Procesiunea a pornit dela altarul grotei. In frunte mergea un preot purtând Sfânta Cruce. Urmau tn două coloane de câte 4 călugăriţele, tinere fete şi copile, apoi femeile, înveşmântate toate, ca fiice ale Măriei, cu un lung văl alb, făcând o impresie de neuitat asupra tuturor. După ele venea tinerimea sub steaguri mariane, o delegaţie a marinarilor francezi, purtând pe umeri 2 nave, o delegaţie a soldaţilor francezi din colonii, bărbaţii, preoţii tn ornate purtând făclii, baldachinul cu episcopul Lourdesului Gerlier, purtând ostensorul cu Preasfântul Sacrament înconjurat de clerul servant, şi de garda de onoare a credincioşilor lampadofori. Valul imens al procesiunii se mişca maiestos, ca un fluviu uriaş, înconjurând alea spre a ajunge pe Esplanadă. Totul se desfăşura tntr'o ordine impecabilă, Intre cântece de preamărire a Madonei de Lourdes. După glasul orgei din Bazilică, difuzat prin o mulţime de megafoane, zeci de mii de piepturi cântau: Benedictus qui venit in nomine Domini...

Lauda Sion Salvatorem, Lauda ducem et pastorem In bymnis et canticia...

Şi cânta marea de bărbaţi şi de femei tntr'un glas cu atâta căldură şi cu atâta credinţă, încât simţeai că accentele cântării erau rupte din inimi. Sub impresiunea covârşitoare ce a pus stăpânire pe inimile tuturor celor ce au văzut desfăşurarea acestei procesiuni, am simţit în sufletul nostru ceva din fiorul acelei credinţi, care-i capabilă să mute munţii.

Când cortegiul cu Preasfântul Sacrament a ajuns tn Espla-

28 CULTURA CREŞTINA Nr. î-2

nadă, cântările au încetat, iar Episcopul cu Preasfântul Sacrament, trecând prin faţa bolnavilor postaţi în 3 rânduri pe tărgi şi cărucioare, i-a binecuvântat pe rând, în timp ce preoţii, în scurte şi sfâşietoare apeluri şi imprecaţiuni la adresa Iui Isus Euharisticul, a Madonei de Lourdes şi a Sfintei Bernadeta asaltau Cerul pentru vindecarea bolnavilor. Glasul mulţimilor fără număr repeta cu ardoare ruga preoţilor. E atâta credinţă vie şi fierbinte în suflete şi în! atmosferă, de par'că mişcă şi pietrile. Isus şi Maica Sa e aici şi e cu neputinţă să nu asculte rugăciunea unei aşa mari credinţe. Solemnitatea gravă a acestor clipe ne-a cutremurat şi am lăcrimat.,.

Aici, la Lourdes, am văzut cu ochii, am auzit cu urechile şi am simţit cu inima pulsul adevăratei Fianţe , a Franţei creştine şi istorice, preamărind pe Isus şi Maica Sa. Neuitate vom păstra toată viaţa aceste clipe de înaltă trăire sufletească, cari le-am petrecut la Lourdes.

Procesiunea s'a terminat apoi cu binecuvântarea Euharistică a mulţimii şi cu adorarea Preasfântului Sacrament în biserica Rozarului.

La orele 8 începe Procesiunea cu făclii. Se înserase binişor. Alea, Esplanada, grota şi biserica sunt iluminate de mii de becuri şi reflectoare puternice. Totul înoată în o mare de lumină. Pelerinii încolonaţi, după dieceze, purtând în mâini făclii aprinse în-tr'un cilindru de carton, în cadenţa imnului marian:

Fecioara în munte la stâocă apăru, Ea închin' a Sa frunte, salut'o şi tu...

defilează prin pieţele Bazilicei spre a se aduna în faţa Bazilicii. E mişcătoare scena aceasta, privindu-o de sus de pe parapetul Bazilicii: e o mare de flăcări agitată de valuri de foc. Melodia gravă a cântării cu refrenul e i : „Ave Măria!" ne-a sguduit în toate fibrele şi ne-a săgetat inimile. In „Ave Măria!" sunt par'că concentrate, ca într 'un focar, toate afecţiunile de veneraţie sfântă ale inimii omeneşti faţă de Fecioara Imaculată. Toată suflarea cântă transportată de pe meleagurile acestei lumi, iar glasul cântării, amplificat de megafoane, străbate până în depărtări ţărmurii Ga-vului cufundat în noapte, e redat apoi de ecoul munţilor Pirenei să străbată sferele tăriei înfiorate de atâta credinţă, ca un omagiu de închinare Maicei-Fecioare.

Cine a trăit aievea aceste clipe rari de înălţare duhovnicească, nu le va putea uita niciodată. Din focul aprins aici în suflet va păstra totdeauna o mică scântee nestinsă.

tir. 1-2 CULTURA CREŞTINA 39

Procesiunea se termină cu recitarea în cor a Crezului în limba latină. Apoi se continuă cântările euharistice şl mariane în biserica Rozarului, învrâstate de predici.

Câtă durere cuprinde textul şi melodia plângătoare a cântării: Parce Domine, parce populo tuo Ne in aeternum irasceris nobis!

Aici toată lumea cântă în limba latină. Şi m'am gândit ea în bisericile noastre glasul credincioşilor nu se aude nici măcar în limba pe care ei o ştiu şi o vorbesc!

Al treilea loc cercetat de pelerini, poate chiar în primul mo» ment al sosirii lor la Lourdes, este, fără îndoială, izvorul dela peşteră. Când Bernadeta a comunicat abatelui Peyramalle că „Doamna" ce s'a arătat la stâncă doreşte să i-se ridice acolo o capelă, el, cu prudenţa ce-1 caracteriza, a cerut un s e m n : — Spu-ne-i „Doamnei" că, dacă vrea o capelă, să facă să înflorească măceşul dela picioarele stâncii.

Dar dacă semnul cerut de preot n'a fost dat, Preasfânta Fecioară a dat lumii întregi un semn cu mult mai grăitor ca cel dorit: Isvorul ce ţâşni minunat din stânca Massabielle spre vindecarea bolilor trupeşti a omenirii suferinde. Dela Ludovic Bouriette, care chiar a doua zi se vindecă în chip miraculos de orbire, spă-lându-se în apa isvorului, şirul minunilor se ţine lanţ până astăzi. Apa de Lourdes e cerută şi purtată în toate părţile globului pentru alinarea suferinţelor. Mulţi merg acolo să o guste şi să se spele, ca orbul din Evanghelie la fântâna Siloamului; mulţi bolnavi sunt duşi de alţii, să se scalde în piscinele isvorului, ca bolnavii Ia lacul Vitezda. Isvorul care curgea la început subţire ca un fir de paiu, astăzi varsă zilnic circa 120,000 litri apă, captată toată, şi lăsată să curgă pe 12 robinete.

Loc de frunte ocupă în istoria şi viaţa Lourdesului bolnavii. Nu ştiu de ce, cei mai mulţi, ori chiar majoritatea copleşi

toare a oamenilor, nici nu simt că sunt bolnavi sufleteşte, dacă nu chiar morţi sufleteşte, adecă nişte vii morţi. Las că unii nici nu cred că au suflet şi nici nu îşi simt sufletul. Puţini sunt ceice simt că au suflet şi mai puţini simt apăsătoarea boală a sufletului : păcatul. Toţi oamenii însă, fără nici excepţie, îşi simt chinuitoarea boală a trupului. La cel dintâiu serios simptom de înbolnăvire aleargă îngrijoraţi la medic să-i salveze cu orice preţ. Şi când mult avansatul „meşteşug doftoricesc" nu poate ajuta, unii vrând-nevrând se pleacă în faţa destinului inevitabil; puţini, cu ultima speranţă în ajutorul supranaturalului, se îndreaptă spre Dumnezeu, aşteptând dela el minunea tămăduirii. Cum Lourdesul astăzi în-

30 euLfoim CREŞTINA Nr. 1-2

seamnă „minune", se duc la izvorul atâtor tămăduiri răsunătoare. Mulţi vor fi cari nu se. duc la Lourdes, de teama ca nu cumva să se vindece de boala trupească ce-i roade, căci vindecarea trupească Înseamnă totodată şi tămăduirea sufletului de lepra păcatului. Ori, cei mai mulţi nu vreau nici morţi să părăsească „dulceaţa pământului*. Şi mor aşa. Alţii se duc cu sufletul Îndoit; vreau să se vindece de boala trupească, dar cu gândul tăinuit de a urma mai departe pe cărările aşa de plăcute ale dulceţilor lumii. Şi nu se vindecă. Alţii se duc cu hotărlrea eroică de a se Insănătoşa atât trupeşte cât şi sufleteşte şi, mulţi din aceştia află vin-decare. Sunt atâtea cazuri că atâţia bolnavi se reîntorc acasă nevindecaţi trupeşte, dar tămăduiţi sufleteşte, mulţumind Preacuratei pentru acest har ceresc, neasemuit mai preţios decât sănătatea trupească. Alţii, suftetele alese, mulţumesc chiar lui Dumnezeu că le-a trimis boala trupească să-i călăuzească la sănătatea sufletească. Fără excepţie, Insă, toţi ceice au avut fericirea de a sta In «muntele cel sfânt" al Aceleia ce este „bolnavilor tămăduitoare şi celor Învinşi ajutătoare", s'au Întors dela Lourdes cu sufletul mai bun, căci „nimeni din ceice alergă la Tine, nu iese dela Ţine ruşinat, curată Născătoare de Dumnezeu". Din o schemă grafică mi-am notat că tn 1908, adecă la 50 ani dela apariţie, au vizitat Lour-desul 740,000 pelerini din toate colturile lumii. Câţi vor fi cercetând Lourdesul astăzi? Dintr'un comunicat mi-am însemnat că, înaintea noastră, au fost aici 2500 englezi, 2600 austrieci, 1400 olandezi, 75 jugoslavi, un pelerinaj italian şi altul polon, fără indicarea numărului participanţilor şi noi, 12 români, cari nici nu ne-am anunţat participarea. Numărul pelerinilor francezi a fost estimat la circa 15,000. Şi câţi vin ca şi noi, In nenumărate grupuri mici, ori chiar singuratici, fără se anunţe biroul pelerinajelor!

Vizitatorii Lourdesului nu pot să nu admire munca şi osteneala ce o depun aici, din curată dragoste faţă de Isus, bunii sa-marineni ai Lourdesului; bravii brancardieri şi infirmierele, cari, cu un devotament ce duhul lumii nu-1 poate de loc înţelege, săvârşesc aici faptele milei creştine faţă de aproapele lor bolnav. Intre brancardierii cari au luat pe umerii lor curelele tărgilor de bolnavi, alături de umilii muncitori au fost văzuţi oameni de seamă, cari nu s'au ruşinat a-şi mărturisi dragostea lor faţă de Domnul tn public, tn chipul acesta.

O deosebită însemnătate are pentru Lourdes biroul medical, care constată tn lumina rece a ştiinţei medicale faptul miraculoaselor tămăduiri, cărora nu li-se poate da explicaţie tn cadrul legilor medicinei moderne.

Nr. 1-2 CULTTffi/l CREŞTINA

Toţi pelerinii urcă apoi „Calea Crucii" pe pe muntele de lângă sanctuar �