1

Abdicarea domnitorului Cuza – Vodă și venirea pe tronul Principatelor a lui Carol I

Mihail Țăpârlea Vicepreședinte al Asociației Europene „Dimitrie Cantemir”

1. „Camarila cuzistă” și „Monstruoasa Coaliție”

În cei șapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, Principatele Române -

ulterior denumite România - au cunoscut transformări radicale, care au constituit temelia statului român modern.

Domnia lui Cuza a fost perioada cu cele mai bogate și profunde transformări din societatea românească. Alături de domnitor se aflau personalități marcante ale culturii și vieții politice românești și europene, cum au fost: Vasile Alexandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Arthur Baligot de Bayne și alții.

Transformările structurale modernizatoare s-au petrecut într-un ritm alert, ceea ce a indus anumite nemulțumiri din partea unor oameni politici, a unei părți a populației, dar și din partea Puterilor garante.

Acțiunile ferme ale domnitorului erau rezultatul unui stil de lucru autoritar, ceea ce nu convenea unor politicieni și unor colaboratori apropiați ai săi. De aceea, Cuza a avut și opozanți.

La 2 mai 1864 A. I. Cuza a dizolvat Adunarea legislativă, actul fiind considerat lovitură de stat. Adversarii săi politici îl acuzau că se înconjurase de o „Camarilă”, denumită „domnească” sau „cuzistă”. Membrii „Camarilei Cuziste” erau implicați în rezolvarea celor mai importante probleme cu care se confrunta țara. În același timp, sub aripa protectoare a domnitorului, „camarila domnească” făcea trafic de influenţă şi se îmbogăţea, ceea ce a dus la tensiuni sociale. În fruntea acestei „camarile” se găsea Cezar Librecht, directorul general al Poştelor şi Telegrafului, de origine belgian. Din camarilă, adversarii lui Cuza afirmau că mai făceau parte: verișorii săi primari Panait și Ion Docan; Cazarini, locotenent - colonelul Pisoţchi, Arthur Baligot de Bayne, şeful Cabinetului domnesc, Prefectul Poliţiei Capitalei şi bunul camarad al lui Librecht în afaceri oculte - Nicolae Bibescu; Alexandru Cantacuzino - fost ministru de finanţe şi vechi prieten al lui Cuza, precum și agentul României la Paris - Iancu Alecsandri.

2

Alexandru Ioan Cuza, primul domn al Principatelor Române Unite (1859-1866) Pictură de Carol Popp de Szathmary

3

Costache Negri Vasile Alecsandri Mihail Kogalniceanu

Pentru ca forțele ce se opuneau stilului cuzist autocratic de conducere să

acționeze în mod unitar, s-a încercat armonizarea acțiunii celor două forțe politice dominante, respectiv radicalii liberali și conservatorii, care până atunci erau diametral opuse și considerate ireconciliabile. Aceștia cănsiderau că răsturnarea d lui Cuza reprezenta un obiectiv comun și de mare importanță pentru țară. În iunie 1865 constituiriea unei societăți secrete, care mai târziu avea să fie numită „Monstruoasa Coaliție”, care avea menirea principală de a înlătura de la guvernare „Camarila Domnescă”.

Membrii fondatori ai acestei coaliții au fost de 8 importanţi lideri politici: Gr. Brâncoveanu, I. C. Brătianu, C. Brăiloiu, D. Ghica, I. Ghica, C. A. Rosetti, Gh. Ştirbey, A. Panu.

Semnatarii se obligau să acționeze pentru ca, în caz de vacantare a tronului, să aducă un principe străin dintr-una din familiile domnitoare din Occident aşa cum se stabilise iniţial, prin alegerile din 1857, decizia Divanurilor ad-hoc din 1858 şi Adunarea de la Iaşi din 5 ianuarie 1859.

2. Abdicarea lui A. I. Cuza

Pentru a-l defăima pe Cuza și a-l determina să abdice, opozanții acestuia- membri ai Monstruoasei Coaliții - au creat și lansat multe intrigi. I s-a reproşat relaţia cu prinţesa Maria Obrenovici (fiica fostului Ministru Catargiu şi a văduvei prinţului sârb Obrenovici) cu care, în afara căsătoriei - dar cu acceptul soției sale - a avut doi fii, pe Alexandru şi Dimitrie.

Ambii copii au fost adoptaţi de A.I. Cuza şi soţia sa Elena, care s-a ocupat, în mod excepțional, de educarea acestora.

4

Elena Cuza - soția domnitorului Importanți politicieni români, doreau ca prevederile Convenţiei de la Paris din

1858, adoptată de Puterile garante, să fie respectate întocmai. Convenția prevedea ca domnitor al Principatelor Române să fie un principe aparținând unei monarhii europene. Astfel, Marile Puteri europene doreau să-și păstreze privilegiile de care se bucurau în spațiul românesc.

Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti

Unii opozanţi l-au trădat pe Cuza nu numai în țară, dar și la Paris,

Constantinopole sau Viena. Complotiştii nu au avut sprijinul poporului, dar prin minciună şi diversiune

au arătat că „naţiunea întreagă s-a revoltat”.

5

Alexandru Ioan Cuza a fost trădat de unii dintre colaboratorii cei mai apropiați aflați sub influența unor Puteri garante sau a unor organizații masonice. Unul dintre trădători, care a adus mari prejudicii domniei și, implicit, țării, a fost Dimitrie (Mitiță) A. Sturdza, secretar al lui Cuza, care era b verișor primar cu Prima Doamnă a Țării.

Sturdza, având calitatea de secretar al lui Cuza, a divulgat secretul trecerii pe teritoriul românesc a unui transport de arme și muniții „pentru o mare revoluție pe care o preparau polonezii. El mai săvârșise și alte asemenea acte de trădare. A fost eliberat imediat din funcție, dar a manifestat o ură neîmpăcată față de Cuza-Vodă”.

Nicolae Haralambie

Monstruoasa Coaliție nu putea să-și realizaze scopurile fără sprijinul unor

militari. Reprezentanți de seamă ai armatei au fost atrași de partea conspirației:

maiorul Dimitrie Leca, şeful Gărzii Palatului Domnesc, fără permisiunea căruia nu se permitea accesul. O listă întocmită de Nicolae Iorga mai cuprindea pe coloneii: D. Creţulescu, Berindei, I. Călinescu, Gheorghiu, căpitanii: Mălinescu, Lipoianu, Handoca, Costiescu, Camdiano - Popescu, Constantin Pilat. Ei au fost atrași, de-a lungul timpului, de gruparea liberală condusă de Ion C. Brătianu şi C. A. Rosetti, formată în jurul „Societăţii Progesului”.

Colonelul Haralambie, comandantul regimentului de artilerie, a respins, de fiecare dată, propunerile de participare la conspirație. Pentru a-l atrage de partea lor, politicienii l-au șantajat, folosindu-se de puternică pasiune, fiind îndrăgostit de o doamnă ce aparținea marii aristrocații bucureștene, de orientare politică liberală.

6

Constantin Bacalbașa, în mod enigmatic, a numit-o pe iubita colonelului Haralambie, doamna C. De aceea, s-a solicitat doamnei C. să folosească toate farmecele ei, pentru a-l determina pe colonel să iasă din pasivitate și să treacă de partea „Monstruoasei Coaliţii”. Strădaniile doamnei C. au fost încununate de success, comandantul artileriei întrând în conspirație.

Cuza nu a putut să admită faptul că va fi trădat de militarul pe care-l aprecia, nici atunci când, printr-o scrisoare anonimă, a fost înștiințat că Haralambie a intrat în conspirație și îl va trăda. Se pare că scrisoarea a fost redactată de N.T. Orăşanu, redactorul ziarului „Ghimpele”.

Domnitorul nu putea concepe faptul că va fi trădat de „militarii săi”, cerându-le acestora ca pentru noaptea de 10/11 februarie 1866 “să îndoiască“ santinelele la toate posturile.

Orbit de patimă pentru femeia iubită, colonelul Haralambie a dat ordin ca Palatul să fie înconjurat de tunurile Regimentului de Artilerie. În noaptea de 10/11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a jucat cărți după care a fost răsfățat de dragostea Mariei Obrenovici. La ora 4, Cuza este trezit din somn de ofiţerul de gardă, urmat de 3 căpitani şi câţiva civili, care-l obligă să semneze Actul de abdicare, în care se scria „Noi, Alexandru Ioan Cuza, conform dorinţei naţiunii întregi şi a angajamentului ce am luat la suirea mea pe tron, depun astăzi, 11/23 februarie 1866, cârma Guvernului în mâinile unei Locotenenţe Domneşti şi a unui Minister ales de popor”.

Actul de abdicare al lui Alexandru Ioan Cuza „Aşa că, ceea ce nu au putut face oamenii politici - afirmă istoricul Stelian

Neagoe - a făcut misterioasa C. şi astfel comandantul artileriei a intrat în conspiraţie.

7

Aşadar, dragostea a învins orice conştiinţă a datoriei şi recunoştinţei! Şi aceasta în condiţiile în care domnitorul continua să creadă în loialitatea şi recunoştinţa comandantului său!”

Este de subliniat faptul că nu întreaga armată a dorit abdicarea lui Cuza. Este edificator faptul că, la câteva zile după ce Carol I a devenit Domnitor, 103 ofiţeri în frunte cu generalii Ioan Emanoil Florescu şi George Manu, au adresat noului domnitor o cerere de protest contra acelora care pătaseră onoarea armatei prin încălcarea Jurământului de credinţă. Se cerea principelui să se facă cercetări şi să se afle cine sunt aceia care s-au făcut vinovaţi de trădarea din noaptea de 10 - 11 februarie 1866, lucru pe care Carol nu l-a făcut niciodată.

La 14 ani de la producerea evenimentului, gazetarul Mihai Eminescu, în spiritu-i caracteristic, scria în presa vremii că respectiva conspiraţie „n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale, care spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din Puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării”.

„Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui”(Nicolae Iorga). Pentru sprijinul acordat în reușita loviturii de palat, aceștia au primit

recompense pe măsură, fiind numiți în funcții de demnitate publică și primind grade militare.

3. Carol I, domnitor și rege al României

După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a format un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica ce era și ministru de externe.

Puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre fruntașii conservatori și colonelul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor. Pentru a respecta voința puterilor garante, factorii politici responsabili a început demersurile pentru aducerea în țară a unui principe străin. În acea perioadă, se manifesta o simpatie deosebită pentru Belgia, care era considerată un model demn de urmat de către Principate.

Constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper pentru elaborarea primei Constituții, chiar in primul an al domniei lui Cuza. De aceea, la puți timp de la abdicarea lui Cuza, s-au depus în interiorul țării diligențele necesare pantru aducerea pe tron a prinţului belgian Filip, conte de Flandra şi duce de Saxonia. Locotenenţa domnească i-a trimis o depeşă, prin care-l informau pe principele

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Ioan_Cuzahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Golescuhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Lasc%C4%83r_Catargiuhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Haralambie

8

belgian de faptul că era, déjà, numit domn al Principatelor Române Unite, dar acesta a refuzat. Trăgându-se învățamintele de rigoare și ajungându-se la concluzia că aducerea pe tron a unui principe străin trebuie să fie pre3cedată de obținerea acordului acestuia, Ion C. Brătianu, s-a deplasat în Germania, întâlnindu-se, la Düsseldorf, cu prințul Karl Eitel din familia Hohenzollern Sigmaringen și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. De menționat că Bismarck, cancelarul Prusiei, nu a agreat acceptul lui Carol de a ocupa tronul unei țări, care era vasală Inperiului Otoman. L-a atenționat pe viitorul domnitor că, va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului"

Brătianu a telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Karl. Locotenența Domnească a apreciat ca fiind o alegere foarte bună, deorece viitorul domnitor era înrudit atât cu familia regală prusiană, dar şi cu familia imperială franceză. Carol, ca la acea dată avea 27 de ani, era un militar de carieră, având gradul de căpitan în armata prusacă. Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României

Dat fiind faptul că Prusia era în război cu Austria, tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta. . A intrat în România pe Drobeta-Turnu Severin, unde a fost adăpostit în Palatul bibliotecii. Deplasarea cu trăsura s-a efectuat pe traseul Turnu Severin, Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște,traseu ce a fost „Drumul lui Carol”. A fost însoțit de către I.C Brătianu.

La 10 mai 1866 a intrat în București, unde a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului, apoi a fost binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei.

Jurământul a fost citit, în limba română cu traducere în limba franceză de către Colonelul Haralambie: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și integritatea teritoriului.”, Apoi, prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie,a rostit, în românește, cu voce fermă: „Jur” Astfel, Carol I este proclamat domnitor al României.,

Parlamentul a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituție a țării , fiind considerată dintre cele mai avansate constituții ale timpului, aceasta fiind inspirată din constituția Belgiei. care dobândise independența din 1831.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_C._Br%C4%83tianuhttps://ro.wikipedia.org/wiki/D%C3%BCsseldorfhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Otto_von_Bismarckhttps://ro.wikipedia.org/wiki/D%C3%BCsseldorfhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Bonnhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Freiburghttps://ro.wikipedia.org/wiki/Z%C3%BCrichhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Vienahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Budapestahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Drobeta-Turnu_Severinhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Turnu_Severinhttps://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2mnicu-V%C3%A2lceahttps://ro.wikipedia.org/wiki/R%C3%A2mnicu-V%C3%A2lceahttps://ro.wikipedia.org/wiki/Curtea_de_Arge%C8%99https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C3%A2mpulunghttps://ro.wikipedia.org/wiki/T%C3%A2rgovi%C8%99tehttps://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83neasa_(cartier)https://ro.wikipedia.org/wiki/Dealul_Mitropolieihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusail%C4%83https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ungrovlahieihttps://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Haralambiehttps://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_Rom%C3%A2nieihttps://ro.wikipedia.org/wiki/29_iuniehttps://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Rom%C3%A2niei

9

Constituția a permis dezvoltarea și modernizarea țării, gnorând dependența c a țării de Imperiul Otoman.

Articolul 82 al Constituției specifica: „Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prințul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul de primogenitură (primului-născut), excluzând femeile. Descendenții Majestății Sale vor fi crescuți în spiritul religiei ortodoxe”.

Pe 15 martie 1881, Constituția a fost modificată pentru a specifica faptul că România va deveni regat, iar șeful statului este numit rege.

Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

4.Personalitatea regelui Carol I

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece, greu sociabilă. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soția sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care își poartă coroana și în somn”.

Era foarte meticulos și încerca să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deși era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane.

În 1870, cu ocazia războiului franco-prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a-l costa coroana, preferințele românilor în acel moment fiind în contradicție cu cele ale suveranului.

În timpul domniei sale, țara a obținut independența deplină față de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern și foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independență, dar și ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuția României a fost decisivă.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otomanhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Regehttps://ro.wikipedia.org/wiki/10_maihttps://ro.wikipedia.org/wiki/1881https://ro.wikipedia.org/wiki/Elisabeta_de_Neuwiedhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otomanhttps://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otomanhttps://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_de_independen%C8%9B%C4%83_(1877-1878)https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_ruso-turchttps://ro.wikipedia.org/wiki/1877https://ro.wikipedia.org/wiki/1878