Tactica cercet riiă la fa aț loculuiDr. Pavel Palcu

UNIVERSITATEA DE VEST “VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE

TACTICACERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Dr. Pavel Palcu

- 2010 –

2

CUPRINS

Capitolul I. ELEMENTE DEFINITORII PRIVIND CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI ………………………….. ... 6 §. 1. Definiţia cercetării la faţa locului. Locul săvârşirii infracţiunii................................................................................................. 6 §. 2. Importanţa efectuării cercetării la faţa locului …………….. 7 §. 3. Reglementarea procesual penală a cercetării la faţa locului …………………………………………………...….. 8 §. 4. Trăsăturile cercetării la faţa locului ……………………….. 8 §. 5. Delimitarea cercetării la faţa locului de alte activităţi de tactică criminalistică asemănătoare ……..…………………… 8 §. 6. Obiectivele cercetării la faţa locului …………………..…... 9Capitolul II. PREGĂTIREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI …………………………………………………………..…. 11 Secţiunea I. Măsuri ce se impun a fi luate de către organul judiciar sau alte persoane – primele sosite la faţa locului ………………............................................................…. 11 §. 1. Consideraţii generale …………………………...………….. 11 1.1. Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului

medical ………………………………………..……… 11 1.2. Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea măsurilor de conservare a urmelor şi mijloacelor de probă ………………………………....…… 11 1.3. Identificarea şi reţinerea făptuitorului. identificarea martorilor oculari şi a altor persoane …………………....... 11 1.4. Asigurarea participării martorilor asistenţi ……..……. 12 1.5. Încunoştinţarea organului judiciar competent să efectueze cercetarea la faţa locului …………..………… 12 Secţiunea a II-a. Pregătirea activităţii de cercetare la faţa locului de către organul judiciar …………………………………………… 12 § 1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciar …....... 12 § 2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului de către organul de cercetare competent ….……………………………………....… 14Capitolul III. DESFĂŞURAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI ………………..…………………………………………… 17 Secţiunea I. Reguli tactice privind cercetarea la faţa locului …..…. 17 §. 1. Definiţia şi necesitatea diversificării regulilor tactice criminalistice aplicabile în cercetarea la faţa locului ………...…. 17 § 2. Clasificarea regulilor tactice criminalistice în cercetarea la faţa locului ………………………………………………...….. 18 § 3. Reguli tactice criminalistice generale aplicabile în efectuarea cercetării la faţa locului …………………………….. 19

3

§ 4. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în mod amănunţit (minuţios) ………………………………………….... 20 § 5. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată cu respectarea cerinţelor morale ...……………………………………………… 20 § 6. Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului ..………………………………………. 20 Secţiunea a II-a. Fazele cercetării la faţa locului ………………….. 20 § 1. Faza statică a cercetării la faţa locului ………………...…… 21 1.1. Orientarea de ansamblu …………………………..…… 21 1.2. Stabilirea metodelor de cercetare la faţa locului …….... 22 1.3. Examinarea, fixarea şi importanţa urmelor din faza statică ………………………………………...………. 22 § 2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului …………......…..... 23 2.1. Examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii precum şi a corpului victimelor …………………………….……… 23 2.2. Examinarea corpului victimei şi a persoanei suspecte ... 24 2.3. Se continuă primele investigaţii şi se pot lua declaraţii martorilor şi victimei ………………………………….…… 24 2.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului …..……… 24 Secţiunea a III-a. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului ….. 24 § 1. Reluarea cercetării la faţa locului ……………...…………… 24 § 2. Repetarea cercetării la faţa locului …………………………. 24Capitolul IV. SOLUŢIONAREA ÎMPREJURĂRILOR CONTRO-VERSATE DE LA FAŢA LOCULUI …………………….……… 25 Secţiunea I. Consideraţii generale ……………………………….… 25 § 1. Elemente definitorii ale împrejurărilor controversate ...…..... 25 § 2. Clasificarea împrejurărilor controversate de la faţa locului ... 26 Secţiunea a II-a. Interpretarea şi soluţionarea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului pentru stabilirea disimulării omorului…………………………………………………………….. 26 § 1. Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării omorului ....................................................................................... 26 § 2. Soluţionarea disimulării omorului în suicid şi morţi accidentale ………………………………………………... 26 § 3. Soluţionarea disimulării omorului în morţi violente ca urmare a unor asfixii ……………………………………………. 28 3.1. Diferenţierea omorului prin spânzurare şi sugrumare de suicid …………………..………………….………………. 28 3.2. Diferenţierea omorului prin înecare, sufocare şi ocluzia orificiilor respiratorii de sinucideri ……………...………… 28 Secţiunea a III-a. Interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor

4

controversate de la faţa locului pentru stabilirea disimulării infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului ……………………. 29 § 1. Descoperirea, interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor controversate la faţa locului pentru stabilirea disimulării infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului …………..…….. 29 1.1. Consideraţii introductive …………………………….... 29 1.2. Interpretarea „împrejurărilor controversate” de la faţa locului ………………………………...………………. 30 1.3. Soluţionarea „împrejurărilor controversate” la locul faptei ……………………………………………….… 30 Secţiunea a IV-a. Alte modalităţi de soluţionare a împrejurărilor controversate de la faţa locului ...……….………………………….. 32 § 1. Reconstituirea, experimentul judiciar în vederea soluţionării „împrejurărilor controversate” …………………...… 32 1.1. Definirea reconstituirii şi importanţa acesteia ………... 32 1.2. Diferenţierea reconstituirii de experimentul judiciar ..... 32 1.3. Conţinutul noţiunii de experiment judiciar …………… 33 § 2. Efectuarea percheziţiei în vederea verificării „împrejurărilor controversate” …………………………..……... 33 § 3. Păstrarea eticii pe tot timpul cercetării în echipă ………..… 33 § 4. Stabilirea profilului infractorului ca formă logică pentru soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului ….... 34Capitolul V. MIJLOACE TEHNICE DE FIXARE A CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI …..………………………...… 35 Secţiunea I. Noţiuni introductive ……………………………...…… 35 § 1. Consideraţii generale despre fixare şi mijloacele tehnice de fixare în cercetarea la faţa locului …………………...………. 35 Secţiunea a II-a. Procesul verbal de cercetare la faţa locului ………. 35 § 1. Noţiuni generale şi importanţa procesului verbal de cercetare la faţa locului ……………………………………...…. 35 § 2. Trăsăturile procesului verbal de cercetare la faţa locului ...… 35 § 3. Structura şi conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului ……………………………………………………….…... 36 Secţiunea a III-a. Schiţa locului faptei ……………………..…….… 36 § 1. Consideraţii generale ………………………………….….… 36 § 2. Modalităţi de realizare a schiţei ………………………...….. 36 § 3. Procedee tehnice de întocmire a schiţei ……………………. 36 § 4. Felurile schiţei efectuate la faţa locului ………...………….. 36 Secţiunea a IV-a. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu ajutorul fotografiei judiciare …………..……………………...…... 37 § 1. Consideraţii generale ……………………………………….. 37 § 2. Felurile fotografiilor judiciare ca mijloc tehnic de fixare a cercetării la faţa locului ………………………………………..... 37

5

2.1. Fotografia de orientare ………………………...……… 38 2.2. Fotografia schiţă ………………………………………. 38 2.3. Fotografia obiectelor principale, ale cadavrelor şi urmelor ………………………………………………….. 38 2.4. Fotografia în detaliu ……………………...…………… 38 Secţiunea a V-a. Alte mijloace de fixare a cercetării de la faţa locului …………………………………………………..... 39BIBLIOGRAFIE ...……………………………………………………. 40

6

Capitolul IELEMENTE DEFINITORII PRIVIND CERCETAREA

LA FAŢA LOCULUI

§ 1. Definiţia cercetării la faţa locului. Locul săvârşirii infracţiunii

Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea aflării adevărului, se numără şi cercetarea la faţa locului. Fără efectuarea la timp şi în mod corespunzător a acestor activităţi, există oricând riscul ca în procesul penal ce se desfăşoară, adevărul să nu poată fi aflat şi pe cale de consecinţă, numeroase infracţiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autori neidentificaţi.

Cercetarea acestor problematici este vastă şi totodată deosebit de complexă, comportând în mod necesar abordarea pluridisciplinară privind elemente tangenţiale, atât cu dreptul procesual penal cât şi criminalistic.

Din punct de vedere al activităţii procedurale, cercetarea la faţa locului, cu tot caracterul ei auxiliar, are o semnificaţie deosebită, de ea depinzând inclusiv identificarea autorului infracţiunii.

În conformitate cu prevederile cuprinse în titlul III, cap. I, secţiunea XII, art.129 al Codului de procedură penală, cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii de infracţiuni, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care a fost comisă infracţiunea.

Cercetările se fac în limitele permise ale normelor procesual penale, dar criminalistica elaborează regulile tactice care dau eficienţă activităţilor desfăşurate, realizându-se în final, cunoaşterea nemijlocită a locului faptei, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor precum şi ascultarea martorilor, victimelor sau chiar a autorilor.

În literatura de specialitate s-a considerat necesară o distincţie netă între cercetarea la faţa locului (denumită în occident şi scena infracţiunii), şi locul săvârşirii faptei, întrucât cercetarea la faţa locului are o sferă mai largă, incluzând atât zonele apropiate locului propriu-zis al comiterii infracţiunii, cât şi alte locuri purtătoare de urme, care se referă la pregătirea şi urmările faptei, inclusiv căile de acces şi de retragere a infractorilor.

Codul de procedură penală nu precizează înţelesul expresiei ,,faţa locului”, dar la materia competenţei teritoriale a organelor judiciare penale a definit noţiunea de ,,locul săvârşirii infracţiunii” - care acoperă aproximativ integral înţelesul expresiei ,,faţa locului”. Astfel, art.30 din Codul de procedură penală prevede: ,,prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.

7

În ultimii ani ca urmare a dezvoltării comerţului electronic şi, pe cale de consecinţă a apariţiei infracţiunilor în acest domeniu şi totodată a diversificării infracţiunilor comise prin Internet, aria locului faptei s-a extins la dimensiuni care anterior păreau inimaginabile. De exemplu, ca loc al faptei poate fi considerat atât sediul din care hakerul accesează calculatorul cât şi locurile unde se produce rezultatul infectării cu virus a calculatoarelor beneficiarilor, locuri care pot să fie în orice ţară sau în oricare dintre continente. Aşadar, noţiunea de faţa locului nu se identifică întotdeauna cu locul săvârşirii infracţiunii, deoarece prima noţiune ,,faţa locului” are un sens mult mai larg. În funcţie de natura faptei săvârşite, cercetarea la faţa locului se va extinde asupra acestor locuri, în care pot fi descoperite urme şi mijloace materiale de probă a căror examinare poate contribui într-o măsură sau alta, la precizarea unor aspecte utile legate de comiterea infracţiunii sau făptuitorul infracţiunii.

În practică, însă, se întâlnesc situaţii când paralel cu cercetarea la faţa locului a faptelor principale, se efectuează cercetări şi la locul unor fapte care au doar o legătură probatorie cu fapta ce formează obiectul dosarului. Astfel există situaţii când făptuitorul, în încercarea de a conduce cercetările pe piste greşite, indică ca autori ai faptei alte persoane, care afirmativ, ar fi în duşmănie cu victima, indicând chiar argumente în confirmarea susţinerilor. Neverificarea acestor aspecte, şi neefectuarea cercetării locului faptelor probatorii, chiar dacă nu au sancţiuni procedurale pot duce ulterior la tergiversarea terminării urmăririi penale sau chiar la restituirea cauzei de la instanţă la procuror.

§ 2. Importanţa efectuării cercetării la faţa loculuiCercetarea la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea

infracţiunii este însoţită de producerea unor transformări în mediul exterior, modificări de ordin fizic, material – susceptibile a fi percepute nemijlocit; schimbări ce se materializează sub forma unor urme în înţelesul cel mai general al noţiunii. Marea diversitate a situaţiilor în care se comit infracţiunile, deşi nu se precizează în lege când anume, sau în ce situaţii s-ar justifica necesitatea efectuării acestei activităţi de cercetare la faţa locului, aceasta rămâne la latitudinea organului judiciar. Norma la care ne referim are valoare orientativă, după care trebuie să se călăuzească organele judiciare pentru a determina situaţiile ce reclamă, necesitatea efectuării cercetării la faţa locului. Efectuarea cercetării la faţa locului se impune când organele judiciare resimt necesitatea cunoaşterii nemijlocite a locului faptei, a locului unde s-a desfăşurat activitatea materială şi s-au produs consecinţele infracţiunii, toate în ideea formării unor reprezentări fidele asupra locului (ca un punct în spaţiu), a cunoaşterii configuraţiei şi împrejurimilor sale.

8

Marea majoritate a autorilor din literatura de specialitate recunosc şi subliniază că cercetarea la faţa locului atât din punct de vedere procesual penal cât şi criminalistic reprezintă un procedeu probator cu adâncă semnificaţie în aflarea adevărului. De rezultatele ei este condiţionată nu numai direcţia ci şi finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.

Sursa celor mai ample şi mai fidele informaţii o constituie locul unde făptuitorul şi-a desăvârşit activitatea criminală, locul unde s-au produs consecinţele infracţiunii sau se conservă date şi urme legate de comiterea faptei.

Organele judiciare cu prilejul îndeplinirii acestei activităţi determinată de marea diversitate a condiţiilor în care se săvârşesc infracţiunile, precum şi particularităţile pe care acestea le comportă atribuie un caracter general, orientativ precizării sarcinilor în vederea realizării cărora se efectuează cercetarea la faţa locului.

§ 3. Trăsăturile cercetării la faţa loculuiCercetarea la faţa locului are caracterul unei activităţi iniţiale în

sensul că atunci când este efectuată de organele de urmărire penală la începutul investigaţiilor legale de cercetare a unei infracţiuni. Ea constituie activitatea cu care debutează investigaţiile, respectiv este activitatea care precedă în timp pe celelalte. Împrejurarea că cercetarea la faţa locului este o activitate iniţială explică şi caracterul cercetării la faţa locului de a fi o activitate imediată. Adică o activitate ce trebuie efectuată neîntârziat, de îndată ce natura faptei săvârşite impune deplasarea organului judiciar la locul unde s-a comis activitatea infracţională.

Cercetarea la faţa locului constituie o activitate irepetabilă, deoarece odată realizată, locul faptei suferă modificări ceea ce face ca această activitate să nu poată fi repetată în condiţiile în care s-a efectuat pentru prima dată.

§ 4. Delimitarea cercetării la faţa locului de alte activităţi de tactică criminalistică asemănătoare

Unele elemente de asemănare între cercetarea la faţa locului şi alte activităţi procedurale precum reconstituirea şi percheziţia, a determinat unele delimitări evidenţiind aspectele de diferenţiere şi conturând natura şi finalitatea fiecăreia dintre ele.

§ 5. Obiectivele cercetării la faţa loculuiSarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevederile art.

129 Cod procedură penală cât şi din experienţa acumulată în practica şi literatura de specialitate:

a) Determinarea naturii faptei săvârşite şi a împrejurărilor în care aceasta a fost comisă.

9

b) Cercetarea la locul faptei, datorită percepţiei nemijlocite a locului unde s-a săvârşit fapta oferă organelor judiciare o reprezentare fidelă a tuturor condiţiilor şi împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea.

c) Referitor la natura infracţiunii săvârşite, cercetarea la faţa locului permite valorificarea, în interesul cunoaşterii tuturor împrejurărilor comiterii faptei, cele mai diverse urme descoperite, fixate şi ridicate cu această ocazie.

d) Prin descoperirea şi valorificarea surselor de informare existente în locurile nemijlocit legate de săvârşirea infracţiunii, nu se epuizează întotdeauna sarcinile cercetării la faţa locului. Realizarea acestora presupune o lărgire a sferei investigaţiilor dincolo de limitele teritoriale ale locului propriu zis al comiterii faptei, iar activitatea de căutare a probelor sau informaţiilor şi asupra locurilor învecinate.

e) Oferind posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a cauzelor şi condiţiilor ce au determinat sau favorizat săvârşirea infracţiunii, cercetarea la faţa locului pune în faţa organelor judiciare sarcina înlăturării unor asemenea cauze sau condiţii.

f) Fără a fi epuizat finalităţile în vederea realizării cărora se efectuează cercetarea la faţa locului, în anumite împrejurări organele judiciare sunt chemate a limita efectele dăunătoare ale faptei sau a preveni producerea altor urmări, ori a curma acţiunea unor factori susceptibili a agrava în timp consecinţele infracţiunii.

Cercetarea la faţa locului presupune luarea unor măsuri pregătitoare atât la sediul organului judiciar cât şi la locul comiterii faptei, efectuarea propriu-zisă a cercetării, interpretarea urmelor - în fine, fixarea cu ajutorul mijloacelor procedurale prevăzute de lege a constatărilor făcute cu ocazia acestei activităţi.

§ 6. Consideraţii psihologice privind cercetarea locului fapteiValorificarea sub aspect psihologic a unor elemente tehnice ale

practicii de exploatare a urmelor ridicate şi a constatărilor efectuate cu prilejul cercetării locului faptei sau, ulterior, cu ocazia prezentării presupuşilor făptuitori a rezultatului expertizelor efectuate asupra acestora reprezintă un subiect care nu a constituit până acum obiectul studiului. O astfel de abordare lărgeşte câmpul de acţiune al psihologiei, întrucât adaugă un plus calitativ activităţii de valorificare a urmelor. Efectuarea cercetării la locul faptei direct de către cei care efectuează investigaţia permite o bună orientare a cercetărilor, deoarece se aduc în discuţie numeroase elemente de detaliu, care sunt semnificative şi, adeseori, conturează mai bine anumite concluzii. Există astfel posibilitatea de a se înţelege cu claritate comportamentul şi mişcarea infractorului la locul faptei, exigenţă care pretinde şi luarea în considerare a normelor explicative ale psihologiei.

O serie de factori, îndeosebi de ordin emoţional, influenţează conduita infractorilor şi determină apariţia unor greşeli din cauza grabei, a unei prea mari încrederi în sine ori dimpotrivă, a lipsei de concentrare în unele momente, a surprizei, sau chiar a panicii.

Observarea comportamentului persoanelor suspecte de comiterea infracţiunii trebuie făcută nu numai strict în zona delimitată a locului faptei, ci

10

şi în alte locuri cum ar fi: pe căile de acces, pe direcţiile probabile de retragere (când pe fondul unei detensionări şi senzaţii de uşurare, făptuitorul se poate manifesta mai puţin controlat). Aşadar argumente de ordin psihologic argumentează concluzia desprinsă din practică, subliniind ideea că locul faptei nu trebuie privit doar ca spaţiul îngust în care se comite infracţiunea ci, şi mai larg, incluzându-se pe căile de acces şi de retragere, pe direcţia cărora se pot descoperi diverse urme de valoare sau chiar corpuri delicte (urme de încălţăminte, obiecte abandonate, agenţi vulneranţi, pete de sânge, capete de ţigări, urme ale unui loc de pândă, înscrisuri căzute etc.). Pe această bază ştiinţifică se axează şi necesitatea folosirii câinilor de urmărire, în anumite condiţii, care vor prelua urmele de miros prezente.

În desfăşurarea activităţii de cercetare criminalistică a locului faptei, este deosebit de importantă respectarea secretului unor rapoarte de constatare ori de expertiză medico-legală. Acest principiu are nu numai o justificare raţional-metodologică, ci şi una psihologic-comportamentală, vizând asigurarea cunoaşterii unor aspecte cheie doar de către cei legal însărcinaţi cu soluţionarea cazului.

Acest deziderat nu trebuie confundat cu o îngrădire a dreptului la informare a opiniei publice, ci ca o experienţă din practică întrucât este bine cunoscută aviditatea după detalii semnificative a mass-mediei, care adeseori exercită presiuni ce pot dăuna grav finalizării cercetărilor prin crearea de urme suplimentare sau deteriorarea altora.

De respectarea acestei cerinţe depinde posibilitatea ulterioară de a se putea stabili adevărul într-o cauză şi, de a putea verifica, pe această cale, veridicitatea susţinerilor unor martori, suspecţi ori inculpaţi.

Un alt aspect de subliniat în literatura de specialitate şi confirmat de practică se referă la erorile pe care le comit unii poliţişti sau procurori începători, lipsiţi de experienţă ori superficiali, care din dorinţa de a obţine rezultate rapide, intră în discuţii cu prezumtivii autori şi le dau detalii referitoare la împrejurările comiterii faptei sau la modul de operare. În această situaţie cu implicaţii grave se poate ajunge la recunoaşteri false ori contradictorii şi se înţelege că se încurcă nebănuit de mult cercetările, mai ales sub aspectul corectei interpretări a comportamentului celor posibil implicaţi.

Capitolul IIPregătirea cercetării la faţa locului

11

Secţiunea IMăsuri ce se impun a fi luate de către organul judiciar sau

alte organe sau persoane, primele sosite la faţa locului

§ 1. Consideraţii generaleDe obicei, de săvârşirea unei infracţiuni iau cunoştinţă partea

vătămată sau rudele acesteia, o persoană ajunsă întâmplător la locul faptei sau organele îndrituite de lege pentru constatarea faptei. În practică însă, primele sesizate cu săvârşirea faptei sunt Posturile sau Birourile de Poliţie din raza de competenţă a locului comiterii infracţiunii. În lipsa acestora sunt anunţate despre eveniment organele zonale ale administraţiei de stat.

1.1. Salvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului medicalSalvarea victimelor şi asigurarea acordării ajutorului medical

reprezintă, alături de limitarea efectelor infracţiunii, o prioritate faţă de toate celelalte măsuri care se impun a fi luate, determinând amânarea acestora, chiar cu riscul modificării aspectului locului faptei. Atunci când viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a unei persoane sunt în faţa unui pericol iminent, nu pot intra în competiţie cu alte interese, ele reprezentând cele mai importante valori ocrotite de lege.

1.2. Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea măsurilor de conservare a urmelor şi mijloacelor de probă

Asigurarea intangibilităţii locului faptei şi luarea tuturor măsurilor pentru a nu se modifica poziţia obiectelor, este deosebit de importantă, cu atât mai mult cu cât se diminuează posibilitatea modificării aspectului iniţial lăsat de către făptuitor după ce a desăvârşit activitatea infracţională. Atingerea unor obiecte sau modificarea poziţiei altora este total contraindicată şi nu trebuie acceptată de către organele sosite primele la faţa locului, decât în cazuri extreme, când situaţia o impune cu necesitate pentru salvarea victimelor, sau pentru limitarea efectelor unei infracţiuni, care pot constitui pericole importante pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a altor persoane.

1.3. Identificarea şi reţinerea făptuitorului. Identificarea martorilor oculari şi a altor persoane

Aşa după cum, de regulă se procedează în practică una dintre primele activităţi aflate în atenţia organului judiciar, primul sosit la faţa locului este îndepărtarea persoanelor neavenite, sau cel puţin ţinerea acestora la distanţă, pentru a nu distruge urmele infracţiunii.

De multe ori, însă, desfăşurarea acestei activităţi este dusă la extreme, fiind îndepărtate toate persoanele fără o selectare prealabilă. Trebuie

12

obligatoriu avut în vedere că, de multe ori la faţa locului există un mare număr de persoane printre care martori oculari, unele persoane care-l pot identifica pe autor, sau chiar autorul şi complicii acestuia rămaşi să vadă cum decurge cercetarea.

1.4. Asigurarea participării martorilor asistenţiPână la sosirea echipei competente, care să efectueze cercetarea

criminalistică la faţa locului, primul organ sosit la locul faptei trebuie să asigure prezenţa mai multor martori asistenţi, dintre care aceştia vor selecţiona pe cei care îndeplinesc toate condiţiile legii. Trebuiesc respectate următoarele reguli:

- numărul martorilor asistenţi trebuie să fie cel puţin doi;- să nu fie minor sub 14 ani;- să nu fie interesat de cauză;

- să nu facă parte din aceeaşi unitate cu organul judiciar care efectuează actul procedural;

- să nu facă parte dintre martorii oculari, deoarece aceştia sunt utili cercetării criminalistice prin declaraţiile lor.

1.5. Încunoştinţarea organului judiciar competent să efectueze cercetarea la faţa locului

După luarea măsurilor prevăzute în acest capitol, ce revin primilor sosiţi la faţa locului, este obligatorie încunoştinţarea organului de urmărire penală competent de pe raza teritorială unde s-a săvârşit fapta.

Secţiunea a II-aPregătirea activităţii de cercetare la faţa locului

de către organul judiciar

§. 1. Măsuri pregătitoare luate la sediul organului judiciara) Primirea, consemnarea şi verificarea sesizăriiOrganele judiciare de cercetare penală sunt sesizate despre

săvârşirea unei infracţiuni prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de legea procesual penală – plângere, denunţ sau din oficiu.

La primirea sesizării organul de cercetare penală îşi verifică competenţa şi dacă este cazul informează organul competent şi obligat să efectueze cercetarea la faţa locului şi are datoria să întreprindă următoarele activităţi:

- identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul;

13

- verificarea sesizării care se impune mai ales când sesizarea s-a făcut telefonic de către persoane necunoscute pentru a se evita deplasarea.

În cadrul verificării sesizării se urmăreşte în principal, stabilirea următoarelor aspecte: locul evenimentului, natura faptei comise, urmările activităţii ilicite – date absolut indispensabile pentru organizarea în bune condiţii a cercetării.

b.) Asigurarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice necesare efectuării cercetării la faţa locului

Raportat la varietatea infracţiunilor comise şi posibilităţile tehnice de care dispun organele judiciare, este absolut necesar ca atunci când se consideră că este utilă deplasarea şi efectuarea cercetării la faţa locului să existe o corelaţie între ceea ce este necesar pentru descoperirea urmelor şi aparatura de natură a asigura fixarea şi conservarea acestora pentru a fi interpretate.

c.) Dotarea echipei cu materiale necesare comunicării şi ţinerii legăturii între membrii ei

Sarcina verificării şi completării mijloacelor tehnico-ştiinţifice revine atât şefului echipei, cât şi fiecărui membru al echipei în parte, potrivit competenţei.

Mijloacele tehnico-ştiinţifice sunt: instrumente, utilaje, instalaţii, aparate şi materiale ce compun trusele criminalistice de tot felul, precum şi laboratoarele criminalistice mobile (autolaboratorul criminalistic).

d.) Asigurarea prezenţei specialiştilor şi a apărătoruluiDe regulă, organele de urmărire penală se confruntă cu o mare

diversitate de situaţii. Multitudinea aspectelor pe care le îmbracă infracţiunile şi varietatea problemelor din diverse domenii de activitate ce impun o corectă interpretare a urmelor, poate face necesară includerea în echipa de cercetare şi a altor specialişti.

e.) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate

Regulile procedurale obligă organul judiciar cu ocazia cercetării la faţa locului să înştiinţeze despre efectuarea acestei activităţi părţile civile, părţile civilmente responsabile, victimele şi făptuitorii.

Singura participare obligatorie la cercetarea la faţa locului este cea a făptuitorului, celelalte părţi dacă sunt încunoştinţate şi nu se prezintă, neparticiparea lor nu împietează asupra legalităţii activităţii care se poate desfăşura.

Dacă prezenţa făptuitorului nu poate să fie asigurată din motive obiective, se iau măsuri pentru reprezentarea lui de către un apărător ales sau din oficiu.

f.) Asigurarea deplasării de urgenţă sau cu operativitate a echipei la faţa locului

14

Deplasarea la faţa locului trebuie făcută cu maximă urgenţă. De obicei atât în unităţile Ministerului de Interne cât şi în parchetele aparţinând de ministerul public, este asigurat serviciul de permanenţă atât în ceea ce priveşte participarea procurorului sau ofiţerului criminalist şi din serviciul judiciar cât şi unul dintre conducătorii auto este desemnat prin ordin de serviciu să asigure deplasarea de îndată a echipei constituite pentru a efectua cercetarea locului faptei.

§ 2. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului de către organul de cercetare competent

Măsurile pregătitoare luate la faţa locului au menirea de a completa pe cele de la sediul organului judiciar şi pentru delimitarea activităţilor membrilor echipei de cercetare.

Imediat după sosirea la faţa locului şi înainte de a începe examinarea propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia o serie de măsuri urgente. Aceste măsuri diferă de la caz la caz, în raport cu natura activităţii ilicite desfăşurate, urmările acesteia şi natura locului ce urmează a fi cercetat.

În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală competente în efectuarea cercetării la faţa locului, trebuie făcută diferenţierea în funcţie de existenţa sau inexistenţa unor măsuri precedente luate de organul competent cu paza şi ordinea, sosit primul la locul faptei. Astfel, dacă există aceste măsuri ele trebuiesc verificate şi completate, iar dacă nu există ele trebuiesc efectuate, dar numai cu respectarea regulilor tactice criminalistice şi în cadrul strict al dispoziţiilor procedurale.

a). Informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc şi au fost constatate de către lucrătorii primii sosiţi la faţa locului

De îndată ce echipa de cercetare competentă a ajuns la faţa locului, prin şeful ei se informează cu privire la aspectul iniţial al locului unde s-a comis infracţiunea, precum şi în ceea ce priveşte măsurile luate de către organele sau lucrătorii operativi primele sosite la locul faptei.

b). Selecţionarea martorilor asistenţi când aceasta este posibil să se realizeze

c). Organizarea măsurilor de pază a locului fapteiŞeful echipei, la sosire are obligaţia să verifice ce măsuri au fost

luate în acest scop de lucrătorii care au ajuns primii la faţa locului şi, după caz, să dispună completarea lor.

Asigurarea pazei locului faptei se face fie prin organele de poliţie, fie prin gardienii publici, urmărind două obiective: în primul rând, prin pază se înlătură posibilitatea producerii unor modificări în aspectul locului unde s-a comis infracţiunea iar în al doilea rând, măsura urmăreşte menţinerea ordinii pe toată durata desfăşurării activităţii şi implicit, asigurarea protecţiei personale a membrilor echipei.

15

d). Identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor suspecte

Până la sosirea echipei competente pentru cercetarea la faţa locului, organele judiciare existente deja la locul faptei, trebuiau să identifice şi să asigure prezenţa unor persoane care puteau ajuta la stabilirea adevărului şi la soluţionarea corectă a cauzei. Este vorba în primul rând, de acele persoane care au luat cunoştinţă cu propriile simţuri de comiterea faptelor, respectiv împrejurările în care aceasta s-a consumat (este vorba de acela care a sesizat fapta, cel care a descoperit cadavrul, instrumente abandonate etc). În al doilea rând era necesară asigurarea prezenţei acelor persoane care au participat efectiv la acţiunile de salvare a victimelor, la transportarea acestora la unităţile sanitare sau care prin acţiunile desfăşurate, au produs anumite modificări ale locului faptei.

e). Pe parcursul cercetării la faţa locului sunt interzise comentariile, aprecierile sau discuţiile privind natura faptei, împrejurările în care a fost săvârşită ori starea urmelor, pentru a nu influenţa desfăşurarea cercetării sau martorii prezenţi la faţa locului.

Trebuie acordată întotdeauna atenţia necesară asigurării secretului celor constatate la faţa locului. Acesta priveşte atât pe membrii echipei cât şi celelalte persoane care participă la cercetare cum sunt martorii asistenţi, persoane din familia sau din anturajul victimei, etc. Uneori, se omite să li se atragă atenţia cu privire la păstrarea secretului, fapt care poate conduce la consecinţe nedorite.

f). Separarea victimei de agresor în cazul infracţiunilor de familie

În această fază a cercetării, şeful echipei operative, de regulă procurorul trebuie să mai aibă în vedere şi alte modificări ale legii penale din ultima perioadă, mai ales cele care se referă la protecţia martorilor şi victimelor minori, sub 16 ani sau copiii acuzaţi. Astfel, prin lege este autorizat Serviciul de reintegrarea socială şi supraveghere a informatorilor să asigure adăposturi de urgenţă pentru victimele violenţei în familie şi centre de asistenţă destinate copiilor agresori.

g). Protecţia victimelor prin legi specialePrin elaborarea Legii 211/2004 această protecţie se realizează prin

unele măsuri pe care legiuitorul le grupează în 4 categorii:• informarea victimelor infracţiunilor cu privire la

drepturile acestora;• consiliere psihologică;• asistenţă juridică;• compensaţia financiară de către stat a victimelor unor

infracţiuni.h). Repartizarea sarcinilor

16

Capitolul IIIDESFĂŞURAREA CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

Secţiunea IReguli tactice privind cercetarea la faţa locului

17

§ 1. Definiţia şi necesitatea diversificării regulilor tactice criminalistice aplicabile în cercetarea la faţa locului

Pentru a pune de la început termenii ecuaţiei investigative în raporturile lor logice, este limpede că operând prin psihicul uman, investigaţiile şi anchetele penale nu vor conduce la adevăruri absolute de tipul celor cu care operează ştiinţele exacte în laborator. Or, tocmai dacă sunt implicate în activitatea organelor judiciare elemente care ţin de aceste ştiinţe, relativitatea este limitată iar probaţiunea va avea o calitate vecină cu certitudinea.

La sfârşitul mileniului al doilea, societatea umană contemporană plăteşte tributul greu de imaginat din urmă cu o jumătate de secol al creşterii fără precedent al criminalităţii şi al noilor forme de manifestare, tot mai sofisticate şi mai agresive ale criminalităţii organizate.

În egală măsură, evaluarea criminalisticii şi a aportului său în procesul judiciar trebuie să ţină seama de câteva elemente principale ale stării de fapt şi evoluţia societăţii contemporane.

Omul, însă, nu poate fi înlocuit cu computerul, măcar pentru că datele primare cu care operează sunt cele pe care i le-a oferit activitatea nemijlocită a acestuia în identificarea şi culegerea probelor la locul faptei şi în final cel care decide asupra soluţiei este tot el. Computerul prin programul inoculat de om oferă posibilităţi mult mai rapide şi mai fiabile de analiză şi contribuie decisiv la obţinerea reuşitei.

Aşadar, încercând o definire a regulilor tactice criminalistice aplicabile la faţa locului, putem spune că, ele reprezintă un sistem de procedee specifice, bazate pe dispoziţiile legii procesual penale, şi pe experienţa generalizată în practica de cercetare criminalistică, prin care este impusă o anumită conduită privind oportunitatea, ordinea şi modul concret de efectuare a unor acte de investigaţie, pentru atingerea scopului cercetării la faţa locului.

Regulile tactice de cercetare criminalistică, cum este şi firesc, n-au o prevedere expresă în acte normative, ele fiind rezultatul practicii judiciare şi experienţei dobândite de-a lungul vremii, care în rezolvarea anumitor cazuri a fost adoptată strategia corespunzătoare stării de fapt concrete.

§ 2. Reguli tactice criminalistice generale aplicabile în efectuarea cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului constituie o activitate iniţială şi imediată, adică activitatea de început a investigaţilor legate de săvârşirea unei infracţiuni. Ea, se situează într-un moment în care organele judiciare nu cunosc nimic, sau se află în posesia unor informaţii reduse, neverificate cu privire la modul de comitere al infracţiunii.

18

Imediat după ce a sosit la faţa locului şi a realizat măsurile pregătitoare, echipa de cercetare, trece la efectuarea cercetării la faţa locului. Cercetarea la faţa locului presupune, alături de o pregătire atentă şi conştiincioasă, respectarea unor reguli tactice cu caracter general aplicabile în întreaga cercetare astfel încât să se ajungă la scopul propus.

Regulile tactice generale ale cercetării la faţa locului sunt în esenţă următoarele: urgenţa, caracterul obiectiv, complet şi detaliat al cercetării, relevarea şi fixarea integrală a tuturor aspectelor şi mijloacelor materiale de probă ce pot servi la clarificarea cazului, şi planificarea activităţii echipei de cercetare, respectarea cerinţelor morale şi observarea comportamentului făptuitorului prezent la faţa locului, când este cazul.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea strictă a regulilor tactice generale enunţate mai sus. Aceste reguli se vor respecta, indiferent de natura faptei penale cercetate, chiar şi în ipoteza în care la faţa locului au pătruns anterior alte persoane. Aplicarea regulilor tactice se face şi în funcţie de specificul zonei cercetate (locuri închise sau deschise).

Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată de urgenţăCa o reflectare a principiului operativităţii ce se aplică întregului

proces penal şi în cazul cercetării criminalistice la faţa locului se impune efectuarea acesteia cu operativitate. Această cerinţă implică obligativitatea organelor judiciare ca, de îndată ce au luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii, să ia contact nemijlocit cu locul faptei, atâta timp cât se mai păstrează nemodificate urmele şi consecinţele infracţiunii.

Respectarea acestei reguli are o importanţă deosebită, cu atât mai mult cu cât, probele de la locul faptei pot suferi modificări însemnate, atât datorită unor factori obiectivi (condiţiile meteorologice, perisabilitatea unor urme, factori nocivi care atenuează sau distrug detaliile urmelor, etc), cât şi datorită unor factori subiectivi (posibilitatea influenţării martorilor de către persoanele interesate, modificarea locului faptei de către autor sau alte persoane curioase). Nu în ultimul rând, trebuie subliniată posibilitatea organului judiciar, prin ajungerea rapidă la locul faptei, de a surprinde autorul sau de a identifica eventualii martori oculari.

Cercetarea şi fixarea la faţa locului trebuie efectuată în mod

obiectiv şi completÎntreaga activitate a organelor judiciare presupune adoptarea de

către acestea a unei atitudini ce exclude orice pornire subiectivă, în sensul că trebuiesc căutate şi fixate toate urmele, indiferent dacă ele confirmă sau infirmă versiunile organului de urmărire penală.

Poziţia de obiectivitate este uneori ameninţată de anumite manifestări, consecinţe ale deformaţiei profesionale, explicate de cele mai multe ori, de existenţa unor elemente de apropiere între infracţiunile de acelaşi

19

gen, cunoscute dintr-o experienţă anterioară asemănătoare. Este vorba de acea pornire, într-o oarecare măsură firească, de a găsi, într-un anumit stadiu al investigaţiilor o anume explicaţie faptei săvârşite, de a desprinde natura faptei comise de a subordona întreaga activitate de cercetare la faţa locului justificării explicaţiei prematur formulate. Primejdia subiectivităţii se resimte mai cu seamă în acele cazuri în care situaţia de fapt constatată la faţa locului este compatibilă cu formularea mai multor explicaţii, mai multor versiuni. Subordonarea întregii activităţi de cercetare la faţa locului verificării versiunii considerate mai verosimile, se repercutează defavorabil asupra acestei activităţi, atribuindu-i un caracter unilateral, în sensul strângerii numai a acelor probe ce par a confirma versiunea elaborată. Pornirile subiective, părerile preconcepute canalizează activitatea de cercetare într-o singură direcţie, cea a confirmării versiunii elaborate, cu riscul, în cazul neconfirmării acelei versiuni, a pierderii acelor urme şi mijloace materiale de probă considerate iniţial irelevante, dar, care, ulterior, se dovedesc a fi fost utile cauzei.

§ 3. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în mod amănunţit (minuţios)

Cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea examinării lor ulterioare, toate urmele şi mijloacele materiale de probă rezultate ca urmare a săvârşirii faptei, întrucât printr-o examinare ulterioară ar putea ajuta la stabilirea unei stări de fapt reale.

Unele urme sau anumite obiecte din perimetrul locului faptei, chiar dacă nu au legătură nemijlocită cu săvârşirea infracţiunii, este posibil să fie considerate de organul judiciar, importante pentru soluţionarea cauzei, iar altele, deşi create în procesul comiterii infracţiunii există posibilitatea de a nu li se dea importanţa cuvenită şi, drept urmare, prezenţa lor să fie neglijată.

Tot la faţa locului pot fi identificate anumite obiecte sau urme, detalii neînsemnate la prima vedere, fără legătură directă cu fapta, dar care prin prezenţa, poziţia şi starea în care se află într-un ansamblu probator, putând fi utilizate la explicarea unor ,,situaţii controversate” de la locul faptei.

§ 4. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată cu respectarea cerinţelor morale

Cercetarea la faţa locului în aceste cazuri trebuie efectuată de organul de urmărire penală cu multă discreţie şi seriozitate, evitându-se, pe cât posibil transformarea acestei activităţi într-o “scenă de spectacol” cu public. Trebuie evitate glumele, zâmbetele şi aprecierile la adresa corpului victimei, veştmintelor cu care este îmbrăcată, averea pe care o posedă etc, iar martorilor asistenţi li se va comunica menirea lor şi scopul urmărit de către membrii echipei de cercetare.

20

§ 5. Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului

După săvârşirea unei infracţiuni orice persoană nu poate rămâne indiferentă, fiind îngrijorată că activitatea sa infracţională a fost descoperită, astfel încât de cele mai multe ori poate avea reacţii necontrolate. El va avea emoţii exteriorizate în principal prin mimică şi gesturi, atunci când sunt descoperite şi ridicate urme ale infracţiunii care constituie probe în dovedirea vinovăţiei.

§ 6. Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios elaborat

Pentru a fi efectuată eficient, cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare calificat, în echipă şi pe baza unui plan.

Caracterul complex al cercetării la faţa locului, a condus la abordarea în mod plurivalent a acţiunilor şi activităţilor ce se succed şi sunt necesare a se realiza în instrumentarea diferitelor feluri de infracţiuni.

Cel mai mare randament în identificarea rapidă a autorilor, descoperirea şi ridicarea unor probe utile şi pertinente cauzei s-a dovedit cercetarea în echipă a locului faptei.

Echipa de cercetare reprezintă organul constituit, după săvârşirea unei infracţiuni, din procuror, ofiţer criminalist, medic legist şi lucrător de poliţie judiciarist, care realizează o activitate organizată, complexă şi temeinică, în vederea descoperirii şi valorificării urmelor rezultate, a identificării operative a autorului şi stabilirea vinovăţiei sale.

Secţiunea a II-aFazele cercetării la faţa locului

După ce echipa de cercetare a ajuns la faţa locului, şi-a format primele impresii şi a cules informaţii cu privire la natura infracţiunii comise, efectele sale principale şi secundare, s-a reuşit şi clarificarea aspectului anterior al locului faptei, cât şi raporturile victimei cu infractorul sau cu alte persoane.

Pe baza datelor obţinute organele judiciare vor trebui să delimiteze corect locul faptei şi să-şi fixeze limitele locului în care îşi va desfăşura activitatea pentru a asigura astfel descoperirea tuturor urmelor şi altor probe ce au legătură cu cauza.

Ca metodică tactică generală, activitatea de cercetare propriu-zisă la locul săvârşirii infracţiunii parcurge două etape, care – aşa după cum s-a întâlnit în practică, se pot întrepătrunde raportat la specificul şi particularităţile locului cercetat - şi anume:

- Faza statică- Faza dinamică

21

Activitatea desfăşurată în faza statică a cercetării constată starea de fapt, urmele şi alte mijloace materiale de probă fără atingerea şi schimbarea poziţiei în care acestea au fost descoperite.

În faza dinamică a cercetării sunt examinate minuţios şi în mişcare fiecare urmă sau mijloc material de probă găsit la locul faptei prin folosirea mijloacelor tehnice adecvate.

§ 1. Faza statică a cercetării la faţa loculuiFaza statică a cercetării la faţa locului mai este denumită şi faza

trecerii în revistă sau stadiul cercetării generale.Echipa de cercetare, în această fază, examinează întregul loc al

faptei, aspectul său de ansamblu, poziţiile diferitelor obiecte şi urme, identificarea căilor de acces şi de părăsire a locului faptei către făptuitor, stabilirea, alegerea metodei de cercetare precum şi fixarea acestor activităţi, fără să schimbe nici un obiect din poziţia lui iniţială.

Ca excepţie când sunt descoperite urme care se află în pericol de degradare sau chiar de distrugere, fixarea acestor obiecte sau urme devine o prioritate.

Astfel, această fază, de regulă, cuprinde: orientarea de ansamblu, stabilirea metodei de cercetare, fixarea urmelor descoperite în zonele în care se află.

1.1. Orientarea de ansambluOrientarea generală la locul faptei prezintă din punct de vedere

tactic o importanţă practică deosebită întrucât reprezintă primul contact al echipei de cercetare cu locul în care a fost săvârşită infracţiunea.

Organul judiciar, înainte de a începe examinarea propriu-zisă a locului faptei, trebuie să fixeze limitele teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea. Faza statică începe cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia, dacă are o întindere mai mare, însă în cazul interioarelor, se va începe observarea dintr-un singur punct. În acest context, şeful echipei de cercetare are posibilitatea să verifice concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat, de către organele care au precedat cercetarea.

1.2. Stabilirea metodelor de cercetare la faţa loculuiÎn legătură cu alegerea metodei de cercetare la faţa locului, a existat

o preocupare permanentă în literatura de specialitate, cu atât mai mult de aceasta, în practică poate să depindă, inclusiv operativitatea şi calitatea actului de finalizare.

În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele metode de cercetare:

În cazul metodei subiective, care constă în aceea că echipa de cercetare procedează la căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea

22

urmelor şi mijloacelor materiale de probă, urmând fidel traseul parcurs de făptuitor din momentul pătrunderii în câmpul infracţional şi până la părăsirea acestuia. Avantajul acestei metode constă în faptul că se pot obţine rapid unele date şi indicii referitoare la făptuitor, în luarea măsurilor de urmărire şi prindere a acestuia, dar are dezavantajul că nu permite o examinare sistematică şi detaliată a întregului loc al faptei.

Dacă este aleasă metoda obiectivă, făcând abstracţie de modul şi succesiunea acţiunilor, presupuse a fi fost desfăşurate de făptuitor în câmpul infracţiunii, căutarea, descoperirea, relevarea şi fixarea urmelor se face într-o anumită ordine. Metoda prezintă avantajul că deşi necesită o perioadă mai mare de timp şi forţe sporite, permite o examinare de calitate, oferind posibilitatea descoperirii tuturor urmelor ce au legătură cu cauza.În practică foarte frecvent este adoptată o metodă combinată, adică pe parcursul cercetării este folosită atât metoda subiectivă, cât şi metoda obiectivă, trecându-se de la una la alta, funcţie de natura cauzei şi diferitele momente ale cercetării.

1.3. Examinarea, fixarea şi importanţa urmelor din faza statică Perceperea generală a locului faptei, reţinerea particularităţilor sale,

de căutarea şi fixarea urmelor, se efectuează astfel încât să se evidenţieze şi raporturile dintre ele, succesiunea formării lor.

Aşa cum am mai menţionat, denumirea de ,,statică” atribuită primului moment al cercetării la faţa locului este dată de împrejurarea că în această etapă locul se conservă, schimbările ce constituie o consecinţă a infracţiunii săvârşite este examinat în stare de nemişcare, situaţiile de fapt, urmele şi mijloacele de probă, aspectul de ansamblu al locului săvârşirii infracţiunii sunt fixate în poziţia în care au fost găsite.

Organul de cercetare caută să nu modifice nimic din aspectul iniţial al faptei, iar când face deplasările dus-întors, o face pe o singură direcţie putându-şi nota într-un carnet aspectele generale, forma, poziţia şi distanţa dintre obiecte sau dintre urmele întâlnite pe parcurs.

Măsurarea distanţelor dintre obiectele şi urmele infracţiunii se face întotdeauna prin raportare la cel puţin două puncte fixe din planul locului cercetat.

Astfel fixate, fiecare în parte, în poziţia iniţială, ca obiecte principale de la locul faptei, sunt redate atât sub aspectul lor general, cât şi în raport cu alte urme din imediata lor apropiere.

Urmele descoperite se fixează fără a le mişca din poziţia în care se află prin descriere, fotografiere şi filmare.

Această activitate va servi la aprecierea de ansamblu a modului cum s-a săvârşit infracţiunea precum şi la alegerea ulterioară a celor mai bune metode de cercetare dinamică.

23

Toate constatările făcute în cursul fazei statice notate provizoriu, aşa după cum am arătat, vor fi consemnate şi vor servi la procesului verbal de cercetare la faţa locului.

Imaginea de ansamblu a locului faptei, mai înainte de a fi suferit vreo modificare, precum şi poziţia urmelor şi mijloacelor materiale de probă, se obţine cu ajutorul fotografiei şi filmului judiciar, respectiv cu fotografia şi filmarea de orientare, fotografia schiţă, fotografia obiectelor principale.

§ 2. Faza dinamică a cercetării locului fapteiFaza dinamică, care mai este numită şi ,,stadiul cercetării

detailate”, presupune examinarea minuţioasă şi în aceeaşi ordine a tuturor obiectelor, mijloacelor materiale de probă aflate în anumite raporturi cu infracţiunea săvârşită, precum şi a urmelor de reproducere ce constituie o consecinţă a infracţiunii săvârşite.

2.1. Examinarea amănunţită a fiecărui obiect purtător de urme sau care a servit la săvârşirea infracţiunii

În această fază a cercetărilor, luând parte activă toţi membrii echipei şi toţi specialiştii care participă, se desfăşoară o activitate intensă în raport de felul infracţiunii comise, de natura şi numărul urmelor formate. Obiectele care se bănuiesc a fi purtătoare de urme pot fi ridicate şi deplasate din poziţia în care se află pentru a fi examinate în detaliu. În vederea fotografierii şi a descrierii pentru procesul verbal, aceste obiecte pot să fie atinse, deplasate şi aşezate în alte locuri care permit o examinare de detaliu corectă şi în poziţie optimă. Cele care necesită o examinare suplimentară în completarea celei făcute de expertul criminalist şi se pot transporta, se împachetează şi se trimit la laboratoarele de criminalistică.

2.2. Examinarea corpului victimei şi a persoanei suspecteExaminarea corpului victimei sau a cadavrului şi a persoanei

suspecte oferă multiple posibilităţi de descoperire a urmelor infracţiunii. Această operaţiune o execută medicul legist la faţa locului care descrie tabloul lezional şi obiectele folosite de autori pentru producerea plăgilor. Examinarea are în vedere şi garderoba cadavrului care se face fie la faţa locului, fie într-un laborator unde posibilităţile tehnice sunt mai bune şi permit evidenţierea microurmelor.

2.3. Se continuă primele investigaţii şi se pot lua declaraţii martorilor şi victimei

24

2.4. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Secţiunea a III-aReluarea şi repetarea cercetării la faţa locului

Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului sunt, în realitate, activităţi tactice de completare a unei activităţi începute, dar neterminate, rămânând astfel în perimetrul locului respectiv zone neexplorate, urme nedescoperite. În situaţiile când cercetarea iniţială la faţa locului, fie, din anumite cauze obiective, a fost întreruptă în procesul desfăşurării ei, fie dacă nu şi-a atins scopul datorită unor greşeli substanţiale din partea persoanelor în cauză, fapt ce conduce la nerecunoaşterea întregului loc al faptei, la superficialitate în căutarea şi examinarea urmelor face necesară efectuarea acestor activităţi.

§ 1. Reluarea cercetării la faţa locului este o continuare a unei cercetări începute anterior şi întrerupte din anumite motive. Ea continuă cu faza ori cu zona în care s-a întrerupt. Fiind continuarea unei activităţi tactice întrerupte, reluarea cercetării la faţa locului necesită să aibă loc de îndată ce cauzele care au determinat întreruperea şi-au încetat existenţa.

§ 2. Repetarea cercetării la faţa locului se efectuează în situaţii cu totul rare, când prima cercetare nu şi-a atins pe deplin scopul, fiindcă s-a desfăşurat defectuos, superficial sau în condiţii neprielnice pentru o asemenea activitate. Drept consecinţă, fie nu s-a stabilit bine întregul loc al faptei, rămânând zone ale sale neexplorate, fie nu au fost descoperite anumite urme, poate parţial distruse de persoane interesate (cum ar fi ,de pildă, urmele de sânge parţial distruse prin spălare), rămânând astfel nevalorificate.

Capitolul IVSOLUŢIONAREA ÎMPREJURĂRILOR CONTROVERSATE

DE LA FAŢA LOCULUI

Secţiunea IConsideraţii generale

§ 1. Elemente definitorii ale împrejurărilor controversateDestul de des, mai ales în ultima perioadă, organele judiciare sunt

confruntate cu situaţii inedite locului, găsind un tablou de puternic contrast cu ceea ce normal ar putea fi real şi posibil în realitate.

În activitatea practică există unele situaţii în care schimbările prezente la faţa locului nu sunt consecinţa infracţiunii cercetate, ci constituie rezultatul intervenţiei deliberate a persoanelor care încearcă să îndrume

25

investigaţiile pe o pistă greşită, în scopul de a se sustrage pe sine sau altă persoană de la răspundere pentru alte fapte săvârşite.

Cu ocazia cercetării la faţa locului, organele judiciare trebuie să se convingă dacă urmele, obiectele, modificările aduse configuraţiei locului faptei sunt consecinţa unei fapte real săvârşite sau dimpotrivă, constituie rezultatul unei încercări de inducere în eroare a organelor judiciare.

În cazul disimulării, cel care încearcă a dirija pe un drum fals cercetările, reprezentându-şi modul firesc de săvârşire a infracţiunii simulate, caută să dea locului faptei un aspect cât mai verosimil, o înfăţişare cât mai apropiată de realitate. Dar condiţia psihică, sub stăpânirea căreia se găseşte cel ce simulează săvârşirea unei infracţiuni, diferă de psihologia infractorului. Acest fapt explică existenţa unor inadvertenţe, a unor neconcordanţe care pentru organul judiciar avizat, constituie indicii ale disimulării.

Încercarea de disimulare are adeseori un caracter demonstrativ, locul faptei dobândeşte aspectul de înscenat, iar prezenţa unui număr mare de urme şi o dezordine nejustificată contravin tendinţei fireşti a făptuitorului de a produce cât mai puţine modificări şi de a părăsi cât mai repede locul faptei.

Un alt indiciu al disimulărilor îl constituie prezenţa sau absenţa la locul faptei a unor urme sau obiecte, cu nimic justificate de modul de săvârşire a faptei, constatarea unor neconcordanţe, a unor nepotriviri în modul de dispunere a urmelor şi obiectelor, situaţii cunoscute sub denumirea de “împrejurări negative”.

Această denumire de “împrejurări negative” după aprecierea unor autori nu îmbrăţişează întregul conţinut, fapt pentru care este găsită o denumire care, prin includerea în conţinutul său a aspectului constatator, să nu-l excludă pe cel confirmativ şi nici raportul în care se află aceste două aspecte unul faţă de altul.

Fiecărui mod de operare îi corespund un anume gen de urme formate, astfel încât, cu ocazia cercetării la faţa locului, acestea ar trebui să fie evidenţiate. Lipsa acestor urme sau existenţa în perimetru locului faptei a unor alte urme nespecifice, creează o situaţie contradictorie, cu un aspect pozitiv şi cu altul negativ. De aceea, în opinia aceloraşi autori, termenul de “împrejurări negative” apare impropriu, presupunând doar absenţa nejustificată a unor urme şi este considerată mai adecvată denumirea de “împrejurări controversate” şi de natură a reliefa contrastul existent în perimetrul locului faptei.

§ 2. Importanţa constatării şi fixarea “împrejurărilor controversate” la faţa locului- o corectă apreciere şi interpretare a unor astfel de împrejurări

permite în unele situaţii stabilirea disimulării unor omoruri, prezentate ca morţi accidentale subite şi în orice caz, ca morţi ce nu constituie rezultatul unei agresiuni voluntare;

26

- în procesul elaborării versiunilor, o corectă apreciere a unor false împrejurări controversate duce la elaborarea unei versiuni corecte, existând situaţii în care, de exemplu, morţi accidentale apar la o primă vedere ca rezultat al unor infracţiuni de omucidere;

- există şi o categorie de împrejurări controversate, care se pot constata de această dată, nu atât în referire la faptă, ci în referire la conduita ulterioară a persoanei bănuite. Se întâlneşte aşadar, în astfel de situaţii, o anume disimulare nuanţată a atitudinii bănuitului ce creează împrejurări controversate, în speranţa de a înlătura în acest mod orice legătură posibilă dintre el şi fapta ce apare din capul locului ca infracţiune de omor.

Secţiunea a II-aInterpretarea şi soluţionarea “împrejurărilor controversate”

de la faţa locului pentru stabilirea disimulării omorului

§ 1. Constatarea, examinarea şi interpretarea la locul faptei a împrejurărilor controversate pentru stabilirea disimulării omorului

O corectă apreciere şi stabilire a împrejurărilor controversate în cadrul procesului penal, atât în faza cercetării la faţa locului, cât şi pe parcursul anchetei, prezintă o deosebită importanţă, din mai multe puncte de vedere:

- permite în unele situaţii stabilirea disimulării unor omoruri, prezentate ca morţi accidentale subite şi, în orice caz, ca morţi ce nu constituie rezultatul unei agresiuni voluntare;

- în procesul elaborării versiunilor, o corectă apreciere a unor false împrejurări controversate duce la elaborarea unei versiuni corecte, existând situaţii în care, de exemplu, morţi accidentale apar la o primă vedere ca rezultat al unor infracţiuni de omucidere;

- există şi unele împrejurări controversate care se pot constata de această dată, nu atât raportat la faptă, cât la conduita ulterioară a persoanei bănuite. În astfel de situaţii, o anume disimulare nuanţată a atitudinii bănuitului ce creează împrejurări negative, în speranţa de a înlătura în acest mod orice legătură posibilă dintre el şi fapta ce apare din capul locului ca infracţiune de omor.

Având în vedere toate aceste aspecte, domeniul împrejurărilor controversate cu rol în stabilirea disimulării omorului, astfel cum a rezultat din observaţiile efectuate în activitatea practică, pare a se adresa următoarelor categorii:

a. Categoria împrejurărilor controversate cu rol direct, nemijlocit în stabilirea disimulării omorului

27

Există unele situaţii în care autorul – ştiind că, în virtutea unei circumstanţe relaţionale, va fi inclus de la început în cadrul cercului de bănuiţi, situaţie în care cercetările vor fi direcţionate obligatoriu către el, încearcă să creeze impresia, încă din primele momente, că în speţă decesul victimei a apărut pe un teren patologic, ca un caz de moarte subită sau eventual în cadrul unui accident.

O atare hotărâre se traduce în aceea că autorul caută încă de la început, cunoscând circumstanţele în care a acţionat, să confere o altă explicaţie mecanismului prin intermediul căruia decesul s-a instalat.

b. Categoria falselor împrejurări controversate în domeniul cercetării omorului

O corectă observare şi interpretare a urmelor din câmpul infracţiunii trebuie să ducă mai întâi la elaborarea unor versiuni corecte şi că numai în raport de acestea unele sau altele din împrejurările constatate pot fi socotite că au sau nu caracter controversat.

Spre a delimita acest domeniu al împrejurărilor controversate este necesar să le nuanţăm, în sensul de a diferenţia aceste împrejurări - ce constituie rezultatul informaţiilor obţinute la faţa locului - de împrejurările ce parvin din atitudinea ulterioară a autorului astfel cum a fost stabilită aceasta în cadrul anchetei.

c. În cazurile în care autorul locuieşte împreună cu victima (în imobil sau în incinta aceleiaşi locuinţe), atitudinea autorului capătă diferite nuanţări.

S-a constat că în situaţiile în care autorul locuieşte împreună cu victima sau în incinta aceluiaşi imobil, ori este legat printr-o relaţie mai strânsă cu victima, acesta are tendinţa, în scopul de a se sustrage răspunderii penale, să disimuleze omorul în sine, să încerce să împiedice însăşi descoperirea faptei. Acelaşi lucru este valabil şi în situaţiile în care fapta de omor, dacă ar fi descoperită, nu ar pune probleme anchetei încă din stadiul iniţial în ce priveşte aprecierea ei. Deci, nu este vorba de aşa-zisele disimulări ale omorului, în scopul creării unei impresii greşite în legătură cu existenţa faptei (dacă este vorba de agresiune sau de moarte accidentală), ci este vorba de crearea impresiei că în locul respectiv nu s-a întâmplat nimic. Această activitate se realizează, fie prin dezmembrarea până la dispariţia completă a cadavrului, fie prin transportarea cadavrului în altă parte şi ştergerea completă sau relativ completă a urmelor infracţiunii.

d. Cazuri în care autorul se află în cercul de relaţii al victimei, fără a fi legat de aceasta prin circumstanţe de loc

În aceste situaţii, aşa cum s-a observat în urma examinării dosarelor de urmărire penală, autorul, aflat în cercul de relaţii al victimei, îşi

28

disimulează atitudinea. Caută cu tot dinadinsul să creeze impresia că nu are cunoştinţă de împrejurările comiterii faptei, ba mai mult chiar, se ocupă de întocmirea formelor pentru înmormântare şi chiar de înmormântarea victimei, leagă discuţii cu ceilalţi locatari, exprimându-şi compasiunea şi revolta pricinuită de faptă.

e. Cazuri în care autorul s-a aflat întâmplător în compania victimeiÎn aceste situaţii, aşa cum s-a constatat, autorul - de regulă - pentru

orice eventualitate, ştiind că primele verificări nu vor ajunge la el, are timp să-şi confecţioneze un alibi.

§ 2. Soluţionarea disimulării omorului în suicid şi morţi accidentale

În mod frecvent, datele de ordin medico-legal permit realizarea unui diagnostic diferenţial între omor, sinucidere şi moarte accidentală, contribuind la lămurirea morţilor violente.

§ 3. Soluţionarea disimulării omorului în morţi violente ca urmare a unor asfixii

3.1. Diferenţierea omorului prin spânzurare şi sugrumare de suicid

3.2. Diferenţierea omorului prin înecare, sufocare şi ocluzia orificiilor respiratorii de sinucideri

Secţiunea a III-aInterpretarea şi soluţionarea împrejurărilor controversate

de la faţa locului pentru stabilirea disimulării infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului

§ 1. Descoperirea, interpretarea şi soluţionarea împrejurărilor controversate la faţa locului pentru stabilirea disimulării infracţiunilor care aduc atingere patrimoniului

1.1. Consideraţii introductiveCreşterea nivelului general de cunoaştere a determinat ca potenţialii

infractori să aibă acces la o serie de mijloace ultra moderne, nu doar pentru a se îndepărta din câmpul infracţional, ci şi pentru disimularea activităţii lor. De exemplu, la sustragerile de produse petroliere din conducte, infractorii montează sarniere fără orificii, neetanşate ceea ce permite ca după efectuarea perforării, produsul petrolier să se scurgă în sol, fiind colectat în gropi special săpate în acest sens, situate în vecinătatea conductelor. Prejudiciul în aceste

29

cazuri sunt enorme, carburantul se scurge în apa freatică şi este colectat în sensul scurgerii acesteia după caz, în puţurile construite special cu dimensiuni de 6-10 m adâncime şi diametrul de 7-8 m, sau în reţele de puţuri cu dimensiuni asemănătoare, de unde produsul este extras manual. Trebuie precizată împrejurarea că persoanele care recuperează carburantul nu pot fi învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.

Aşadar, disimularea unui furt organizat într-o banală avarie a conductei aduce venituri importante infractorilor a căror vinovăţie ar putea fi greu dovedită, poate doar prin flagrant.

După extinderea asigurărilor de bunuri şi apariţia în România a autoturismelor de lux, proprietarii asigură autoturismul pentru o sumă mare, după care în înţelegere cu cetăţenii străini, de regulă ucrainieni sau moldoveni şi după ce încasează un preţ de vânzare, îl lasă descuiat pentru a-i înlesni sustragerea .

După ce cetăţeanul străin a părăsit teritoriul ţării, falsul păgubit depune plângere penală la organele de poliţie, reclamă furtul autoturismului şi, pe cale de consecinţă, încasează prima de asigurare.

O situaţie deosebită, tot cu referire la asigurările auto, se întâmplă cu autoturismele autohtone, sau cu cele vechi dar asigurate, când, în înţelegere cu alţi complici, care le dezmembrează şi le vând ca ,,piese de schimb”, după care proprietarul reclamă furtul şi încasează asigurarea.

Tot mai des la societăţile comerciale apar minusuri în gestiune iar gestionarii recurg la cele mai ingenioase metode de a nu fi descoperiţi în caz de delapidare, gestiune frauduloasă sau neglijenţă în serviciu. De multe ori, pe lângă clasicele falsuri, ,,instrumente de derutare a organelor judiciare şi de direcţionare pe o pistă greşită sunt simularea unor furturi prin efracţie sau chiar incendierea accidentală”.

1.2. Interpretarea ,,împrejurărilor controversate” de la faţa locului

Pentru interpretarea urmelor de la locul faptei, se desfăşoară o activitate intelectivă complexă, de refacere imaginară şi explicare a acţiunilor întreprinse la locul infracţiunii de anumite persoane. Această activitate poate fi realizată cu ajutorul unor specialişti, experţi criminalişti, urmărindu-se o examinare ştiinţifică şi stabilirea unei situaţii reale a urmelor descoperite în zona cercetată.

1.3. Soluţionarea ,,împrejurărilor controversate” la locul fapteiOrice urmă trebuie considerată a fi efectul unei acţiuni executate la

locul faptei de către infractor, victimă sau alte persoane care au fost în perimetrul cercetat, precum şi al instrumentelor folosite, al obiectelor sustrase.

Operaţiunea de interpretare nu trebuie încheiată până când nu se găseşte şi nu se explică cauza care a generat apariţia fiecărei urme descoperite în locul faptei. Deşi această activitate este de multe ori foarte dificilă,

30

interpretarea cauzalităţii dintre urme şi factorii creatori de urme, nu trebuie să se facă mecanicist ci, dimpotrivă, vor fi avute în vedere raporturile de determinare cauzală de tip complex şi neechivoc, în care cauzele se împletesc cu condiţiile, relaţiile necesare se corelează cu cele întâmplătoare, trecerea de la posibil la real este mediată de factori aleatorii de un larg cerc de infracţiuni.

În soluţionarea ,,împrejurărilor controversate”, trebuie avut în vedere că determinarea dintre fenomene nu are un caracter rigid, cu respectarea lor într-o identitate absolută, fiind posibil ca fenomenul de aceeaşi natură, în condiţii similare şi determinate de aceleaşi cauze să nu se repete. De aceea, se poate spune că ,,locul unei infracţiuni concrete, chiar dacă se aseamănă cu locurile unor infracţiuni de aceeaşi natură, are si multe particularităţi. De aceea este posibil, ca unele urme să lipsească, deşi sunt frecvent întâlnite la un gen de infracţiuni, după cum pot fi descoperite urme de altă natură.

La sfârşitul operaţiei de interpretare a urmelor, în contextul locului faptei, concluziile finale trebuie să epuizeze toate variantele care se pot formula cu privire la apariţia urmelor şi locul cercetat.

Dacă mecanismul de creare a urmelor, descoperite într-un anumit caz, impune două sau mai multe modalităţi de realizare, toate acestea trebuie să-şi găsească reflectare, urmând a fi analizate şi apreciate la justa lor valoare probatorie. Oricum însă operaţia de finalizare, de soluţionare a împrejurărilor controversate de la faţa locului nu trebuie să înceapă până nu a fost epuizată administrarea probelor şi se ştie ce obiecte au fost sustrase.

În literatura de specialitate, în urma unui studiu temeinic al practicii judiciare, au fost formulate unele concluzii cu aplicabilitate şi eficienţă sporită în soluţionarea unor cauze:

- din studierea probelor trebuie mai întâi stabilită clar natura obiectelor utilizate şi a direcţiei din care s-a acţionat şi se reţin, pentru analiză comparativă, datele referitoare la timpul cât mai exact când a fost descoperită fapta, starea vremii din acel moment, cine a descoperit fapta şi ce reacţie a avut, eventualii martori oculari, locurile de pătrundere şi circumstanţele scoaterii bunurilor sustrase;

- se vor analiza din sfera probelor administrate cele care au importanţă în stabilirea: direcţiei din care a început activitatea infracţională; prezenţa urmelor de mâini, picioare etc; dacă există diferenţă între mărimea apertelor sau trapelor şi volumul obiectelor scoase sau a persoanelor; dacă există un surplus de urme, care nu pot fi explicate cu raportare la natura infracţiunii cercetate.

Aceste concluzii sunt cu atât mai importante, cu cât se cunoaşte bine din cazurile practice că:

- referitor la direcţia din care s-a început activitatea infracţională este de remarcat că, de obicei spargerile încep dinspre exterior

31

spre interior în timp ce în cazul simulărilor se realizează din interior spre exterior;

- dacă la faţa locului există o singură cale de acces şi de ieşire, după efracţie este imposibil ca autorul să nu lase urme de mâini, de picioare, de alte părţi ale corpului uman, sau chiar de la unele obiecte sustrase şi transportate. Absenţa acestora, fără o explicaţie întemeiată conduce la ideea unei simulări;

- referitor la mărimea deschizăturilor create de infractor, este de reţinut că neputinţa trecerii sau pătrunderii prin acel orificiu creează puternice argumente pentru simularea furtului;

- având în vedere volumul, greutatea şi numărul bunurilor reclamate a fi sustrase, este necesară prezenţa mai multor persoane, astfel încât absenţa urmelor care să confirme această împrejurare conduce la ideea unei simulări;

- întrucât la săvârşirea infracţiunilor prin efracţie, autorul dispune de un timp relativ scurt şi trăieşte o stare emoţională intensă nu se justifică producerea de zgomote puternice şi îndelungate, după cum şi urmele suplimentare produse în mod artificial apar ilogice şi conduc spre ideea simulării săvârşirii unei infracţiuni;

De obicei, soluţionarea ,,împrejurărilor controversate” începe de la faţa locului, dar fiind o activitate complexă, care de multe ori necesită concluzii prin constatări ştiinţifice, expertize, sau examene de laborator, ea continuă în celelalte etape ale urmăririi penale.

Chiar dacă la faţa locului, o anumită categorie de probe confirmă fără echivoc una dintre versiunile formulate de organul de urmărire penală, este indicată rezolvarea situaţiei controversate abia după ce s-au studiat sistematic şi comparativ toate probele.

Secţiunea a IV-aAlte modalităţi de soluţionare a împrejurărilor controversate

de la faţa locului

§ 1. Reconstituirea, experimentul judiciar în vederea soluţionării „împrejurărilor controversate” 1.1. Definirea reconstituirii şi importanţa acesteia

Reconstituirea este un procedeu tactic criminalistic, care constă în reproducerea artificială a situaţiei şi împrejurărilor în care s-a săvârşit o infracţiune. Prin natura ei, reconstituirea este asemănătoare cercetării la faţa locului. Se deosebeşte însă prin metoda de realizare, în sensul că, în cazul reconstituirii, nu se descoperă şi fixează elementele constatate în câmpul infracţiunii, ci acestea sunt reproduse – în condiţii identice sau cât mai

32

apropiate de realitate – pentru a oferi autorului cadrul necesar repetării operaţiunilor executate cu prilejul săvârşirii infracţiunii.

Cu privire la importanţa reconstituirii, trebuie relevat că ea rezultă din rolul pe care îl are în conturarea elementelor constitutive ale infracţiunii şi aflarea adevărului precum şi din prezentarea celor două funcţii pe care le îndeplineşte.

1.2. Diferenţierea reconstituirii de experimentul judiciarCa elemente de diferenţiere sunt evidenţiate următoarele:

- în general se susţine că ceea ce defineşte caracterul comun al acestor procedee tactice criminalistice este regula potrivit căreia ambele nu se pot desfăşura decât la locul unde s-a petrecut evenimentul ce urmează a fi verificat. Dacă această susţinere este valabilă în ceea ce priveşte reconstituirea, atunci relativ la experiment trebuie arătat că acesta se poate organiza - cu privire la unele activităţi - nu numai la faţa locului, ci şi în alte condiţii, de exemplu, în biroul organului de urmărire penală, fără a afecta valabilitatea rezultatului şi a concluziilor.

- reconstituirea se efectuează numai pentru verificarea susţinerilor autorilor infracţiunii, pe când experimentul judiciar poate fi executat şi pentru verificarea declaraţiilor martorilor sau ale părţii vătămate, acestea fiind de altfel situaţiile cele mai frecvente de utilizare a lui.

- reconstituirea se face pentru a întări concluziile organelor de urmărire penală, care au stabilit că infracţiunea s-a comis într-un anumit fel, iar experimentul se execută pentru a se verifica dacă este posibil ca o situaţie să fi avut loc într-un fel sau altul, nereferindu-se strict la o singură posibilitate - dovedită deja - ca la reconstituire.

- în ceea ce priveşte momentul când se ia o măsură sau alta, trebuie remarcat că reconstituirea se efectuează, de regulă, în faza de finalizare a cercetărilor .

- reconstituirea este o activitate complexă, care derulează aproape integral “filmul” săvârşirii infracţiunii, pe când experimentul judiciar se referă doar la verificarea anumitor secvenţe, a unor aspecte sau momente, chiar dacă, este adevărat, acestea reprezintă în mod frecvent fazele cheie ale săvârşirii infracţiunii.

1.3. Conţinutul noţiunii de experiment judiciar Experimentul judiciar constă în reproducerea diferitelor împrejurări privind săvârşirea unei fapte (cu caracter penal sau încă nestabilit), în scopul de a verifica dacă puteau să aibă loc în anumite condiţii.

33

§ 2. Efectuarea percheziţiei în vederea verificării „împrejurărilor controversate”

Percheziţia poate fi definită ca o activitate complexă de investigare judiciară care constă în căutarea asupra unei persoane, la domiciliul persoanelor fizice ori în locul unde îşi au sediul sau îşi desfăşoară activitatea persoanele juridice sau persoanele fizice de interes public a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă sau deţinere este tăgăduită, în scopul descoperirii şi administrării probelor necesare soluţionării juste a cauzelor de natură penală.

Trebuie subliniat faptul că, deşi se poate vorbi de mai multe tipuri de percheziţie, esenţial rămâne specificul acesteia: căutarea bunurilor, valorilor sau înscrisurilor care interesează cercetarea, în condiţiile în care existenţa sau deţinerea acestora este tăgăduită.

§ 3. Păstrarea eticii pe tot timpul cercetării în echipăCercetarea în echipă a infracţiunilor, mai ales a omorului, a devenit

de mult timp un principiu de investigaţie unanim acceptat în lumea specialiştilor. Dacă această necesitate metodologică este astăzi un adevăr evident, aproape un truism, revenirea asupra ei nu este însă superfluă din moment ce nu există încă o deplină asumare, prin reducerea ei la un caracter exclusiv formal şi, mai ales, din moment ce implicaţiile psiho-sociale derivate din constituirea grupului de cercetare au fost ignorate sau diminuate. Pe de o parte, există tentaţia cercetării autonome, caracterizate de independenţa faţă de investigaţiile adiacente, complementare, minată permanent de pericolul paralelismului diletant, în care se strecoară în mod inerent o subiectivitate păgubitoare, iar, pe de altă parte, regulile deontologice, moral-cognitive ar trebui să patroneze funcţionarea echipei de cercetare ca microgrup social distinct.

§ 4. Stabilirea profilului infractorului ca formă logică pentru soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului

În timpul efectuării cercetării la faţa locului sau întreaga fază de urmărire penală, în special pentru identificarea autorilor sau soluţionarea împrejurărilor controversate, elaborarea profilului infractorului de către un psiholog criminalist astfel încât, se reduce cercul suspecţilor, se acordă asistenţă în determinarea legăturilor ce pot exista cu alte infracţiuni şi se oferă organelor judiciare strategii viabile pentru soluţionarea cauzei.

Pe lângă identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite la locul faptei, preocupare ce intră strict în sfera criminalisticii, în viitor, eforturile împotriva criminalităţii mileniului trei vor fi orientate către interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă. Dacă locul faptei oferă urmele clasice apte să permită conturarea probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte între care: scena crimei

34

care constituie o reală provocare în direcţia acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a secvenţelor comportamentale, forţând componenţa psihologică a omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, obiceiurile, raţionamentele, logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării profilului psihologic, „amprenta comportamentală” aptă schiţării unei galerii de potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de bănuiţi.

Metodele de elaborare a profilului infracţional au fost acceptate ca metode ştiinţifice ale investigaţiilor penale, în multe state americane şi vest europene, acestea neavând, însă, valoare probantă în accepţiunea procesual-penală.

Deşi este folosită în România, investigaţia de tip profil nu a fost adoptată strict în termenii aceştia, iar din punct de vedere legal, aceasta nu se află printre mijloacele de probă, conform dispoziţiilor art. 64 C. pr. pen.

Capitolul VMETODE ŞI MIJLOACE DE FIXARE A CERCETĂRII

LA FAŢA LOCULUI

Secţiunea INoţiuni introductive

§. 1. Consideraţii generale despre fixare a locului fapteiFixarea locului faptei în ansamblul său, a urmelor descoperite în

limitele lui, cu poziţia şi starea în care ele se află, activitate ce nu trebuie confundată cu conservarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme, care presupune păstrarea şi protejarea lor împotriva factorilor distructivi.

În literatura de specialitate şi cu aplicare permanentă în practică sunt cunoscute două modalităţi de fixare a urmelor şi anume:

- fixarea prin descriere;- fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice

35

Secţiunea a II-aProcesul verbal de cercetare la faţa locului

§. 1. Noţiuni generale şi importanţa procesului verbal de cercetare la faţa loculuiÎn sfera mijloacelor de probă un loc deosebit îl ocupă procesele

verbale care se încheie imediat după efectuarea cercetării la faţa locului, prin descrierea locului faptei, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective.

§. 2. Trăsăturile procesului verbal de cercetare la faţa loculuiPentru a răspunde exigenţelor teoriei şi practicii criminalistice şi

pentru ca procesul verbal de cercetare la faţa locului să fie în cadrul strict al legii procesual penale, trebuie ca la încheierea acestuia să fie respectată o serie de condiţii de fond şi formă.

Astfel, sub aspectul formei, procesul verbal trebuie să răspundă atât unor exigenţe de stil cât şi unor alte cerinţe după cum urmează:

- să fie obiectiv;- să fie complet;- să se caracterizeze prin precizie şi claritate;- să fie concis;

§. 3. Structura şi conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa loculuiProcesul verbal de cercetare la faţa locului, pentru a respecta

condiţiile de fond impuse de dispoziţiile art.131 şi 91 CPP, trebuie să învălui datele referitoare la cercetarea la faţa locului şi are o structură tripartită, respectiv preambulul sau partea introductivă, partea descriptivă şi încheierea sau partea finală.

Secţiunea a III-aSchiţa locului faptei

§. 1. Consideraţii generaleNotiţele, fotografiile şi schiţele reflectă locul faptei şi acţiunile

desfăşurate în timpul investigaţiilor cu ocazia cercetării la faţa locului, reprezentând un element de bază la aflarea adevărului.

Schiţele întocmite completează fotografiile, putând clarifica anumite probleme din caz. Ele reprezintă probe admise de instanţă dacă reprezintă cu exactitate zona examinată, distanţa dintre obiecte.

36

Schiţele reprezintă surse valoroase de informaţii pentru a familiariza instanţa cu locul faptei şi pentru a ajuta martorii să se orienteze în timp ce depun mărturie.

§. 2. Modalităţi de realizare a schiţeiSchiţele se concentrează asupra elementelor esenţiale ale locului

faptei şi asupra legăturilor dintre ele.În literatura de specialitate, există mai multe clasificări ale schiţelor,

funcţie de modalitatea lor de realizare sau dacă transpunerea în plan a locului faptei respectă proporţiile reale ale obiectelor sau suprafeţelor reprezentate.

Unii autori disting două feluri de schiţe, după modalitatea de realizare: schiţa brută şi schiţa şlefuită.

§. 3. Procedee tehnice de întocmire a schiţeiAtunci când este întocmită schiţa, organul de urmărire penală

trebuie să aibă în vedere respectarea unor reguli tactice privind orientarea schiţei, claritatea ei, exactitatea, cotarea şi individualizarea schiţei, precum şi reprezentarea prin semne convenţionale.

§. 4. Felurile schiţei efectuate la faţa loculuiCu ocazia cercetării la faţa locului, organele judiciare întocmesc mai

multe feluri de schiţe:- Schiţa de orientare;- Schiţa unei porţiuni din locul faptei şi a obiectelor principale;- Schiţa urmelor;- Schiţa de detaliu;- Schiţa locului faptei. Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita

formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracţiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul verbal să fie clar înţelese.

Pentru fixarea poziţiei unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode stabilite în funcţie de întinderea şi de complexitatea locului faptei, aceste metode fiind:

a.) Metoda triangulaţiei;b.) Metoda proiecţiei;c.) Metoda coordonatelor;d.) Metoda axelor;e.) Metoda planului de rabatare;f.) Metoda proiecţiei orizontale;g.) Metoda proiecţiei verticale;h.) Metoda punctelor de compas;i.) Proiecţia verticală laterală;

37

Secţiunea a IV-aFixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu ajutorul

fotografiei judiciare

§. 1. Consideraţii generaleObiectele nu trebuie mutate sau supuse unei examinări amănunţite

până nu sunt fotografiate din toate unghiurile necesare, iar dacă obiectul de interes a suferit modificări majore odată cu trecerea timpului este absolut necesară înregistrarea lui pe peliculă. Fotografiile de la locul faptei şi cele ale probelor vin în completarea notiţelor şi a schiţelor reuşind adesea să rezolve multe probleme. Este posibil ca un aparat de fotografiat să nu poată aprecia corect distanţele dintre două obiecte sau să nu le surprindă dintr-o perspectivă corespunzătoare, atunci un rol în completarea acestora le revine schiţelor şi notiţelor. Oricum, fotografiile rămân probe admise de instanţă dacă se dovedesc că descriu exact zona examinată, iar obiectele sunt redate sub aspectul formei, nuanţei, culorii şi distanţelor dintre ele.

§. 2. Felurile fotografiilor judiciare ca mijloc tehnic de fixare a cercetării la faţa loculuiFotografia judiciară cu caracter operativ, care se execută cu ocazia

cercetării locului faptei de către tehnicienii criminalişti, se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentând un auxiliar preţios al procesului verbal.

Pentru a se asigura fixarea imaginii la locul faptei este necesar să se efectueze următoarele genuri de fotografii: fotografia de orientare; fotografia schiţă; fotografia obiectelor principale, a cadavrelor, a urmelor; fotografia de detaliu a micro şi macro reliefului urmelor sau obiectelor izolate.

2.1. Fotografia de orientareFotografia de orientare redă imaginea locului faptei în întregul său,

împreună cu împrejurimile. Acest gen de fotografie se execută pentru a reda cât mai complet posibil şi cadrul înconjurător al locului faptei.

2. 2. Fotografia schiţăFotografia schiţă are rolul de a fixa în mod fidel locul săvârşirii

infracţiunii, excluzând împrejurimile. De asemenea, va reda o parte din locul infracţiunii unde sunt amplasate instrumentele folosite la comiterea faptei, obiectele despre care se presupune că au legătură cu activitatea ilicită.

2.3. Fotografia obiectelor principale

38

Acest gen de fotografie se foloseşte pentru fixarea diferitelor obiecte care poartă urme ale infracţiunii, au servit sau au fost destinate să servească la comiterea faptei, sunt produsul activităţii ilicite ori au legătură directă cu producerea evenimentului. În rândul obiectelor principale menţionăm: cadavrul; instrumentele folosite la efracţie; arme de foc; mijloace de transport; mijloace materiale de probă existente la faţa locului.

2.4. Fotografia în detaliuSpre deosebire de celelalte genuri de fotografii, care se execută în

statica cercetării la faţa locului, fotografia de detaliu se execută în faza dinamică. Acest gen de fotografie se referă la micro şi macro relieful urmelor sau obiectelor izolate. Ea trebuie să redea fidel dimensiunile, particularităţile şi urmele pe care le prezintă obiectul, ca rezultat al săvârşirii faptei, să indice detaliile ce interesează şi care să fie reproduse cât mai fidel. Se execută după procedeul fotografiei la scară, pentru fixarea diferitelor urme, detalii ale mijloacelor materiale de probă.

Secţiunea a V-aAlte mijloace de fixare a cercetării de la faţa locului

Fixarea prin intermediul fonogramei judiciareFixarea rezultatelor cercetării la faţa locului cu ajutorul

filmului şi a videofonogramei judiciare Fixarea prin mulaje

39

BIBLIOGRAFIE

A. Tratate, manuale, monografii

1. Achim M., Meandrele adevărului, Ed. Dacia, Bucureşti.

2. Alămoreanu S., Elemente de criminlistică, Editura Alma Mater, Cluj Napoca, 2000.

3. Allison H. C., Personal Identification, Boston, Holbrook Press, 1973.

4. Aioniţoaiei C., în colectiv, IGM, Tratat Practic de Criminalistică Serv. Editorial Presa şi propaganda în rândul populaţiei, Buc.1976.

5. Aioaniţoaie C., Berchesan V., ,,Metodica cercetării infracţiunilor săvârşite ca urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice” în Curs de Criminalistică – Anexă – Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza”, Bucuresti – Ed.1985.

6. Anghelescu I., Norme deontologice ale expertului criminalist, în Tratat practic de criminalistică, vol.IV, Ed.M.I., Buc, 1982.

7. Arias, R.L., Curso de dactiloscopia (Curs de dactiloscopie), Ed. La Habana, Vol. 1, Vol.2, ediţia 1956.

8. Barac Lidia, Constantele şi variabilele dreptului penal, Ed. All Beck, 2001.

40

9. Basarab M., Criminalistică, ed.Univ. Babeş Bolyai, Cluj Napoca, 1968.

10. Basarab M., Moldovan L., Sudin V., Drept Penal, partea generală, Ed.Univ.,,Babes–Bolyai, Cluj Napoca, 1988.

11. Becheşan V., Consideraţii privind obţinerea şi înregistrarea datelor şi informaţiilor pe timpul investigării criminalistice a locului faptei, ed. SC Luceafărul SA Bucureşti, 2004.

12. Becheşan Vasile, Cercetarea penală, Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. Icar, Bucureşti, 2001.

13. Beliş Vladimir, Îndreptar de practică medico-legală, Ed. Medicală Bucureşti, 1990.

14. Benett, W., and Hess, K. M., Introduction to Criminal Investigation, 2nd ed, St. Paul, Minn.: West Publishing Company, 1987.

15. Beroud, G., Precis de criminologie et de police scientifique (Manual de Criminologie şi de poliţie ştiiţifică), Payot, Paris, 1938.

16. Brake Daniel E.: Manuel de police scientifique, Ed. Dalloz, Paris, 1986.

17. Bryan I., Interrogation and Confession, Ed.Ashgate Publishing Limited, Aldershot, Anglia, 1997.

18. Buquet A, Corbobesse P., L expertise de documents dactylographies, în Science et vie, nr.140/1984.

19.Ceacanica D., În lupta cu necunoscutul. Cazuistică şi studii juridice. I.G.M. – Serviciul cultural, presă şi editorial, Bucureşti, 1976.

20.D. Ceacanica şi Santea I., Elemente criminalistice şi de investigare ce contribuie la diferenţierea crimelor de morţi accidentale, în culegere de referare “Şcoala Românească de Criminalistică”, Serviciul Cultural de Presă al M.I. Bucureşti, 1975.

21. Ceccaldi P.F., Chevet C., Marmo PH., Criminalistique, Ed. De Lab., De identificare judiciară a Prefecturii Poliţiei din Paris, 1980.

22.Cherrill. Fr., The fingerprint system at Scotland Yard (Sistemul de amprentare al Scotland Yard-ului), Stationary Office, London 1954.

23.Ciopraga A., Iacobuţă I., Criminalistică, Seria JUS, Editura Junimea, Iaşi, 2001.

41

24.Ciopraga A., Evaluarea probelor testimoniale în procesul penal, Iaşi, Ed.Junimea, 1979.

25.Ciopraga A., Criminalistica (Tactica), Iaşi, Univ.”Al.I.Cuza”, 1986.

26.Colectiv, Dicţionar de criminalistică, Bucureşti, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984.

27. Colectiv, Laser Fingerprint Detection Under Backgranard Llight Interference, in „Journal of Forensic Science” nr.37(1992).

28.Coman L., Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunilor de omor, Bucureşti, 1975.

29.Coman L., Gh.Diniţă, Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, Bucureşti, I.G.M., 1970.

30. Constatin R., în colectiv, IGM, Tratat Practic de Criminalistică Serv. Editorial Presa şi propaganda în rândul populaţiei, Buc.1.

31. Cora I., Criminalistică – vol.2 – Tactica criminalistică – Ministerul de Interne Bucuresti, 1975.

32. Dechman H., Biometrics in human services user group, newsletter Fingerprint identification standarts for emerging application, by Gordon, 2001.

33.De Angelis, F.J: Criminalistics for Investigator. Encino, Calif. Glencoe Publishing,1980.

34.Dodenhoff P., “LEN Salutes Its 1988 Man-of-the-Year”, Dr. David Werrett”, Law Enforcement, Eureka, Calif.: Innovative Publications, 1985.

35.Dragomirescu V., Medicina Legală, Ed. I. M. F., Bucureşti, 1979.

36.Enescu G., Dictionar de logică, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc., 1985.

37.Field A.J., Fingerprint handbook, (Manual de amprente digitale), Thomas Spingfield, Illinois, 1959.

38.Gayet J., A,B,C, de police scientifique, (A,B,C de poliţie ştiinţifică), Payot.

39. Godefroy E., Manuel de police tehnique, (Manual de poliţie tehnică), Bruxelles, 1931.

40. Golunski S.A, Criminalistica, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

42

41. Greblea V., Prelegeri la cursurile de specializare a procurorilor criminalişti, manuscris în fondul documentar al Parchetului General.

42. Hans Gross, Manuel practique d´instruction criminelle, Paris, 1899, Instruction, p. XXXVIII, citat de A. Ciopraga, Criminalistică (Tactica), Universitatea “Al. I.Cuza” Iaşi, 1986.

43. Hegel G.W., Principiile filozofiei dreptului, Ed. I.R.I. Bucureşti, 1996.

44. Helldolfer H., Auskunftsbuch fur kriminalbeamte, (Dicţionar pentru criminalişti),Kriminalistik Verlag, Hamburg, 1964.

45. Henry M. Wroblesky, Karen M. Hess, Introduction to Law Enforcement and Criminal Justice, West Publishing Company, 1990.

46. Hess K. M., and Wrobleski H. M., For the Record: Report Writing in Law Enforcement, Eureka, California: Innovative Publications, 1985.

47. Hevet G., Marmo P., Criminalistique, Ed.de prefectura Poliţiei din Paris, Laboratoarele de identitate judiciară, 1980.

48. Holmes, Profiling Violent Crimes: An Investigative Tool, Sage Publication, Thousand Oaks, 1996.

49. Huelke H.H., Spurenkunde, (Urme doveditoare), Kriminalistik, Verlag, Hamburg, 1955.

50. Iacobuţă I., “Radiografia crimei”, Ed. Graphis, Iaşi, 1995.

51. Ionescu, I. Dumitru S., Identificarea criminalistica, Ed. Stiintifica, Bucuresti,1990.

52. Kelly, K. F., Rankin J., J. and Wink, R. C.: Method and Application of DNA Fingerprinting: “A Guide for the Non-Scientist”, Criminal Law Review, February 1987.

53. Kernbach M., Medicină judiciară, Ed. Medicală, Bucureşti, 1958.

54. Klockars, C.B., Thinking about Police: Contemporary Readings, New York: McGraw-Hill, 1983.

55. Kirk P.L., Crime investigation, Physical evidence and the police laboratory, (Cercetarea penală. Dovada materială şi laboratorul de poliţie). Interscience publishers, Inc. New York, 1953.

56.Knight B., Forensic pathology, Sydney, 1996.

57.Krilov I.F., Vmire kriminalistiki, (În lumea criminalisticii), Leningrad, 1980.

43

58.Lazăr Augustin; Particularităţi ale cercetării la faţa locului în cazul accidentelor de muncă, Buletinul Intern, Probleme de criminalistică si criminologie, 1998, Nr.1, 2.

59.Louis Lambert, Formulaire des officiers de police judiciere, Librairie générale de droit et jurispridence, Paris, 1979.

60.Le Clere M., Manuel de police technique, Ed. Police-Revue, Paris, 1974.

61.Lechat R., La technique de l`enquete criminelle, tome I, Ed. Moderna, Bruxelles, 1959.

62.Lepăduşi V. şi colab., Realităţi şi perspective în criminalistică, Bucureşti, 2003.

63.Lepăduşi V. şi colab., Criminalistica: Mileniul III, Editura “Little Star” Impex SRL, Bucureşti, 2001.

64. Lepăduşi, V., Dr. Carjan, L., Gadea, C-tin, Almanah Criminalistica 2002, Ed. Little Star Impex SRL, Bucuresti, 2002.

65. Lerich L., La police scientifique, (Poliţia ştiinţifică), Paris,1949.

66. Locard E., La defense contre la crime, (Apărarea contra crimei), Payot, Paris,1951.

67. Locard E., La police et les methodes scientifiques, (Poliţia şi metodele ştiinţifice), Rieder, Paris, 1934.

68. Locard E., L’identification des recidivistes, (Identificarea recidiviştilor), A.Maloine, Paris, 1909.

69.Louwage F.E., Police criminelle, tehnique et tactique. (Poliţie criminală, tehnică şi tactică). Ninove, Belgique, 1948.

70. Lupu C.; Cercetarea la faţa locului – Ministerul Afacerilor Interne. Inspectoratul General al Miliţiei. Institutul de Criminalistică Bucureşti, 1971.

71. Manea V., C. Dumitrescu, Gh. Niţă, I. Vochescu, I. Dumitrescu, E. Gagea şi F.Ionescu, Curs de criminalistică, vol. I, editat de Şcoala de ofiţeri activi al I. MI., Bcuureşti, 1991.

72. Mateuţ Gheorghiţă, Protecţia martorilor. Utilizarea martorilor anonimi în faţa organelor procesului penal, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

73. Mason J. K., Forensic Medicine for Lawers, 1983, London.

74. Mergem A., Das Kriminologische Gutachten, (Expertiza criminalistică), Mainz, 1959.

44

75. Midlo C., Fingerprints, palms and soles. (Amprente de degete, palme şi tălpi) Dover, Publicationes, Inc., New York, 1966.

76. Mircea I., Valoarea criminalistică a unor urme de la locul faptei, editura “Vasile Goldiş”,, Arad, 1996.

77. Mircea I., Criminalistica, Iasi, Ed. Chemarea, 1992.

78.Mircea I., Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

79. Montanaro Salvatore: Guida Alle Indagini Tecniche Di Politia, Roma, 1998.

80. Năstase Ovidiu, Greblea V., Prelegeri la cursurile de perfecţionare a procurorilor criminalişti în cadrul Parchetului de pe lângă C. S. J. a României, Bucureşti, 1992.

81. Nistoreanu Ghe., Tulbure, A. Ştefan A., Mihai N. L., Manual de drept procesual penal. Ed. Europa Nova. Bucureşti, 1999.

82. O`Hara C.E. and O`Hara G: Fundamentals of Criminal Investigation, %th ed. Springfield III: Charles C. Thomas, 1988.

83. Palcu Pavel; Consideraţii privind soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului, Ed. “Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2004.

84. Palmiatto Michael J.; Criminial Investigation, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, SUA, 1996.

85. Panaitescu V., Tanatologie medico-legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.

86. Păşescu Gheorghe, Constantin, R. Ion, Secretele amprentelor papilare Ed. Naţional 1996.

87. Păsescu Gh., Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul faptei, Ed. National, Buc, 2000.

88.Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu: Tratat practic de criminalistică, vol.I, (Cercetarea la faţa locului), Bucureşti, I.G.M., 1976.

89.Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu, Tratat practic de criminalistică, vol.II, (Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza urmelor lăsate de om), Bucureşti, I.G.M., 1978.

90.Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu, Tratat practic de criminalistică, vol.III, (Expertiza urmelor lăsate de obiecte şi a urmelor materie), Bucureşti, I.G.M., 1980.

91.Pop Octavian, Anghelescu Ion, Coman Lupu: Tratat practic de criminalistică, vol.IV, (Expertiza urmelor de produse alimentare,

45

cosmetice, a celor lăsate de animale şi vegetale), Bucureşti, I.G.M., 1982.

92.Popescu I., ,,Sustragerea de produse petroliere din magistralele de transport şi cercetarea acestui gen de infractiuni”, în Criminalistica Ed.,,Little Star” Impex SRL Bucuresti, 2001.

93.Pradel J., Manuél de procedure pénale, 11e édition, Édition Cujas, Paris, 2002.

94.Prevost L., Enquete criminelle, Ed. Modulo, Mont Royal, Quebec, Canada, 2000.

95. Ruiu M. în colectiv; Aspecte specifice ale cercdetării la faţa locului, în cazul investigării traficului de stupefiante, Ed. “Little Star”, Bucureşti, 2001.

96. Sandu I. E., Întocmirea schiţei la faţa locului, în Tratat practic de criminalistică, vol. I, M.I, I.G.M., Institutul de Criminalistică,: Serviciul Editorial de Presă şi Propagandă în rândul populaţiei, 1976.

97. Sannie Ch., La recherche scientifique du criminel, Ed.Armand Colin, Paris, 1954.

98. Sava, V., Istoric sintetic al metodelor de identificare judiciara, Bucuresti, 1932.

99.Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Medicina legală, Ed. Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1970.

100. Soderman H., O’Connell J.J., Manuel d’enquete criminelle moderne, Ed.payot, Paris, 1953.

101. Spelman W. G. and Brown D. K., Calling the Police: A Replication of the Citizen Reporting Component of the Kansas City Response Time Analysis, Washington, D.C.: The Police Foundation, 1981.

102. Stancu, E., Investigarea stiintifica a infractiunilor, Tipografia Univ., Bucuresti, 1986-1988.

103. Stancu E., Tratat de Criminalistică, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

104. Ştefănescu P., În slujba vietii si a adevărului, vol.I, Bucuresti, Ed.Medicală, 1981.

105. Streteanu F., Drept penal. Parte generală 1, Editura Rosetti, Cluj Napoca, 2003.

46

106. Suciu, C., Criminalistica, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, 1972.

107. Swensson A., D.Wendel, Descoperirea infracţiunilor, Metode moderne de investigaţie criminală – Stockolm 1954.

108. Theodoru Gr., Moldovan Lucia, Drept Procesual penal, Editura didactică şi pedagocică, Bucureşti 1979.

109. Turvey B., Criminal Profiling: An introduction to Behavior Evidence Analysis, în Academic Press, San Diego, 1999; Turvey B., The Role of Criminal Profiling in the Development of Trial Strategy, în Knowledge Solutions Library, Eelectronic Publication.

110. Ţurai, C., Elemente de criminalistica si tehnica criminala, Politie Stiintifica, Bucuresti, 1947.

111. Ţurai, C., Leonida, C., Amprentele papilare, Ed. Medicala, 1979.

112. Vandermeersch D., Éléments de droit pénal et de procédure pénale, Édition “La Charte”, Bruxelles, 2003.

113. Vanezis P., Suspicious Death Scene Investigation, FOR S.C.I. Int., 1996.

114. Vasiliev A.N.; Kriminalistica. Izdatelistva. Moskovskogo. Universiteta Moskva, 1971.

115. Volonciu N., Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1994.

116. Waldron, R. M., The Criminal Justice System, 3d ed. Boston: Houghton Mifflin, 1984.

117. Zander I. Beligan, Medicina Legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.

B. Reviste. Articole

118. Buta Ilona, Amprentarea pe cale chimică a persoanelor ; supliment la revista „În slujba patriei” – Bucureşti, 1965.

119. Capotă M., Ionescu L., Referat la cursurile de perfecţionare a procurorilor criminalişti din cadrul parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a României, Braşov, 1999.

47

120. Chindriş Teodor G., Aspecte din practica de urmărire penală privind diferenţierea omorului de sinucidere, în Revista Curţii de Apel Timişoara nr.2/2000.

121. Criminalistica, Revistă de informare si documentare şi opinii, nr.4, anul III, 2001.

122. Criminalistica, Lucrările Simpozionului din 19 aprilie 2000, Bucuresti, 2001.

123. Dermengiu Dan, “Activitatea reţelei de medicină legală în anul 2003” în Revista de Criminologie şi de penologie nr.3/2004, editată de Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, Bucureşti.

124. Guerrin M., Le témoignnnage anonyme au régard de la jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de L~Homme, în “Revue trimestrielle des doits de l~homme”, nr. 49/2002.

125. I.G.M., Institutul de criminalistică, Tratat practic de criminalistică.

126. I.G.M., Şcoala românească de criminalistică, Serviciul cultural, presă şi Editorial. Lucrările sesiunii de referate şi comunicări ştiinţifice ţinute în zilele de 17-18 mai 1974, Bucureşti, 1975.

127. Mathyer J., Qu`est-ce que la police scientifique et ou va-t-elle?, în RICPT, nr.2/1987.

128. Ministerul Justiţiei, Laboratorul central de expertiză criminalistică, 20 de ani de expertiză criminalistică. Lucrările sesiunii de referate şi comunicări din 15-16 decembrie 1978, Ed. Bucureşti, 1979.

129. Ministerul Public, Seminarul de perfecţionare profesională a procuroriloi criminalişti Sinaia, noiembrie 2000, Ed.Phare.

130. Ministerul Justitiei, Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie, nr.4/1999.

131. Ministerul Public, Pro Lege nr. 1/2003 Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr. 2/1999 a Societăţii Române de Criminologie şi de Criminalistică.

132. Mircea I., Metode de urmărire a autovehiculelor dispărute de la locul fatei, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Seriei Iurisprudentia, Cluj, 1966.

133. Mircea I., Propuneri de îmbunătăţire a criteriului identificării dactiloscopice, în “Studia Universitas Babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia, Cluj-Napoca, 1976.

48

134. Mircea I., Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie- element necesar în urmărirea autovehiculelor dispărute de la locul faptei, în “Studia universitatis Babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia, Cluj, 1964.

135. Mircea I., Importanţa şi modul determinării locului de tragere în cursul cercetării la faţa locului, în “Studia Universitatis babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia, Cluj, 1961.

136. Mircea I., Împrejurări controversate de la locul săvârşirii unor infracţiuni de furt, în “Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Series Iurisprudentia, Cluj-Napoca, nr.2/1987.

137. Nepote J., Situation actuelle et tendence d`evolution de la criminalistique, in RIPC, nr. 384/1983.

138. Palcu Pavel; Constatarea disimulării. Soluţionarea împrejurărilor controversate de la faţa locului; în revista Juridică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara; nr. 17/2002; pag. 74-77.

139. Palcu Pavel; Identificarea şi audierea suspecţilor şi martorilor oculari cu ocazia cercetării la faţa locului; în revista Juridică a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara; nr. 20/2004; pag. 130-141.

140. Palcu Pavel; Etica cercetării în echipă la cercetarea criminalistică a locului faptei; în Zilele Academice Arădene, Ediţia a XIV-a, mai 2004.

141. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justitie, Probleme de Drept din Activitatea Procurorilor, Bucuresti, 2002.

142. Pop V.,” Identificarea securii cu care a fost comis un omor , cu ajutorul microstriaţiilor lăsate de lama securii de os”, în Revista P. C. C. nr.4/1981.

143. Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr. 3/1999 a Societăţii Române de Criminologie şi de Criminalistică.

144. Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie nr. 4/1999 a Societăţii Române de Criminologie şi de Criminalistică.

49