+ All Categories
Home > Documents > 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Date post: 04-Feb-2016
Category:
Upload: elena-vasile
View: 90 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
14
Drept constituţional I CURS 7 – REGIMURI POLITICE 1 TITLUL I REGIMURI POLITICE REGIMUL POLITIC - ABORDĂRI CONCEPTUALE Mediul geografic, nivelul de dezvoltare economică, de cultură şi civilizaţie, mediul social şi politic îşi pun amprenta asupra regimului politic. Aceşti factori sunt diferiţi de la o ţară la alta şi, pe cale de consecinţă, şi regimurile politice sunt diferite Atunci când definim regimul politic trebuie să avem în vedere o serie de elemente precum: fundamentele pe care se bazează guvernanţii în exercitarea puterii, obiectivele pe care şi le propun aceştia, metodele şi mijloacele pe care le utilizează pentru realizarea acestor obiective, gradul de dezvoltare al societăţii respective. În literatura de specialitate au fost formulate o multitudine de definiţii conceptului de regim politic. Regimul politic a fost definit ca fiind ansamblul unitar şi coerent structurant al normelor juridice şi al mecanismelor constituţionale, politice, social -economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau, altfel spus, se realizează putere politică (Cristian Ionescu). Prin conceptul de regim politic, profesorii Paul Negulescu şi George Alexianu înţelegeau ansamblul normelor juridice care stabilesc modul de organizare a statului, fixând organele de conducere, atribuţiile şi modul lor de funcţionare. Regimul politic apare mai întâi ca fiind rezultatul forţelor politice, în special al partidelor politice, în cadrul instituţional stabilit prin constituţie, dar este necesar să se ţină seama şi de alţi factori istorici, ideologici şi economici, care prezintă o importanţă considerabilă (Pierre Pactet). Regimul politic are calităţi valorizatoare nu doar cât priveşte esenţa şi forma puterii de stat, dar şi în ceea ce priveşte calificarea esenţei întregii societăţi. El este indicatorul sintetic şi de primă mărime, cel mai dinamic şi cel mai expresiv, pentru calificarea unei societăţi ca real democratică sau antidemocratică (Ion Deleanu). Profesorul francez Jean-Louis Quermonne înţelege prin regim politic ansamblul de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concură la formarea unui tip de guvernământ al unei anumite ţări, într-o perioadă dată. A clasifica, în funcţie de anumite trăsături, regimurile politice, înseamnă a stabili, pe baza unor criterii specifice, concepte teoretice abstracte potrivit cărora se poate identifica şi caracteriza un anumit regim politic. Mirkine-Guetzėvitch afirma că „regimul este Guvernarea”. Criteriul esenţial de clasificare a regimurilor democratice poate fi definit ca fiind acela care rezultă din organizarea principiului majorităţii, căci el întreţine un raport direct cu natura reprezentativă a tuturor regimurilor democratice contemporane. Într-un stat democratic, bazat pe principiul separaţiei puterilor, pe edificarea statului de drept şi pe respectare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, problematica regimului politic se reduce la relaţiile şefului statului şi liderii celorlalte autorităţi publice (Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu)
Transcript
Page 1: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

1

TITLUL I

REGIMURI POLITICE

REGIMUL POLITIC - ABORDĂRI CONCEPTUALE

Mediul geografic, nivelul de dezvoltare economică, de cultură şi civilizaţie, mediul social şi politic îşi pun amprenta asupra regimului politic. Aceşti factori sunt diferiţi de la o ţară la alta şi, pe cale de consecinţă, şi regimurile politice sunt diferite

Atunci când definim regimul politic trebuie să avem în vedere o serie de elemente precum: fundamentele pe care se bazează guvernanţii în exercitarea puterii, obiectivele pe care şi le propun aceştia, metodele şi mijloacele pe care le utilizează pentru realizarea acestor obiective, gradul de dezvoltare al societăţii respective.

În literatura de specialitate au fost formulate o multitudine de definiţii conceptului de regim politic.

Regimul politic a fost definit ca fiind ansamblul unitar şi coerent structurant al normelor juridice şi al mecanismelor constituţionale, politice, social-economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare sau, altfel spus, se realizează putere politică (Cristian Ionescu). Prin conceptul de regim politic, profesorii Paul Negulescu şi George Alexianu înţelegeau ansamblul normelor juridice care stabilesc modul de organizare a statului, fixând organele de conducere, atribuţiile şi modul lor de funcţionare.

Regimul politic apare mai întâi ca fiind rezultatul forţelor politice, în special al partidelor politice, în cadrul instituţional stabilit prin constituţie, dar este necesar să se ţină seama şi de alţi factori istorici, ideologici şi economici, care prezintă o importanţă considerabilă (Pierre Pactet).

Regimul politic are calităţi valorizatoare nu doar cât priveşte esenţa şi forma puterii de stat, dar şi în ceea ce priveşte calificarea esenţei întregii societăţi. El este indicatorul sintetic şi de primă mărime, cel mai dinamic şi cel mai expresiv, pentru calificarea unei societăţi ca real democratică sau antidemocratică (Ion Deleanu).

Profesorul francez Jean-Louis Quermonne înţelege prin regim politic ansamblul de elemente de ordin ideologic, instituţional şi sociologic care concură la formarea unui tip de guvernământ al unei anumite ţări, într-o perioadă dată.

A clasifica, în funcţie de anumite trăsături, regimurile politice, înseamnă a stabili, pe baza unor criterii specifice, concepte teoretice abstracte potrivit cărora se poate identifica şi caracteriza un anumit regim politic.

Mirkine-Guetzėvitch afirma că „regimul este Guvernarea”. Criteriul esenţial de clasificare a regimurilor democratice poate fi definit ca fiind acela care

rezultă din organizarea principiului majorităţii, căci el întreţine un raport direct cu natura reprezentativă a tuturor regimurilor democratice contemporane.

Într-un stat democratic, bazat pe principiul separaţiei puterilor, pe edificarea statului de drept şi pe respectare drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, problematica regimului politic se reduce la relaţiile şefului statului şi liderii celorlalte autorităţi publice (Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu)

Page 2: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

2

În funcţie de raporturile care există între cele trei puteri: legislativă – executivă – judecătorească, doctrina clasică opune regimurile în care există o separaţie suplă între puteri cu cele în care există o separaţie rigidă. Astfel, principiul separaţie între puteri este conceptul de referinţă al clasificării regimurilor politice.

Doctrina clasică a evidenţiat următoarele tipuri de regimuri politice:

A. regimul separaţiei rigide între puteri - regimul prezidenţial; B. regimul separaţiei suple între puteri – regimul parlamentar; C. regimul confuziei între puteri – regimul directorial; D. regimul separaţiei şi echilibrului între puteri – regimul semi-prezidenţial.

REGIMUL PREZIDENŢIAL

Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri este caracteristica principală a sistemelor prezidenţiale. Constituţia este cea care stabileşte departajarea netă a puterilor. Constituantul american de la 1787 este inventatorul acestui regim, care s-a dorit a fi o opoziţie la regimul englez.

În regimul prezidenţial prerogativele Şefului statului sunt puternice (S.U.A, Federaţia Rusă, Venezuela, Brazilia, Columbia, etc.).

În sistemele politice prezidenţiale, modalităţile de interacţiune a celor două structuri guvernante sunt mai puţin numeroase şi mai puţin profunde decât în regimurile politice parlamentare. Desigur, există o anumită colaborare între executiv şi Parlament, dar aceasta este limitată şi, de cele mai multe ori, câştigul de cauză revine executivului.

În epoca contemporană, în afara Statelor Unite ale Americii care au fundamentat în doctrina constituţională şi instituţionalizat pentru prima oară sistemul prezidenţial, au adoptat acest regim statele din America Latină, precum şi unele state africane.

În general, regimurile prezidenţiale se caracterizează prin următoarele trăsături: − puterea executivă este încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit, totodată, cu largi

responsabilităţi în conducerea generală a statului; − preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct sau indirect, secret pentru un mandat a cărui

durată variază de la un sistem constituţional la altul. Procedura alegerii Preşedintelui este din punct de vedere al reprezentativităţii, similară cu cea prevăzută pentru alegerea Parlamentului, în acest fel, Preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte reprezentarea Naţiunii;

− preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu poate revoca sau demite pe Preşedinte. Imposibilitatea revocării mandatului Preşedintelui nu înlătură posibilitatea punerii sub acuzare a şefului statului pentru anumite fapte şi potrivit unei anumite proceduri;

− guvernul nu acţionează ca un organ colegial şi solidar, membrii săi fiind răspunzători individual, numai în faţa şefului statului;

− există puţine mijloace de presiune asupra Parlamentului, care păstrează o largă autonomie în determinarea conţinutului unei legi.

Aceste trăsături caracterizează, în special modelul prezidenţial american. Spaţiul american a dat principiului separaţiei puterilor, aşa cum a fost el conceput în Europa, o altă identitate. El a fost transpus mult mai uşor într-un spaţiu constituţional „virgin”. Acest principiu nu a avut de înfruntat pe continentul american decât o formă cvasiabsolută de guvernare, iar pe plan doctrinar nu a avut alt „adversar” teoretic. În SUA, fondatorii constituţiei au repartizat cele trei puteri Congresului (puterea legislativă), Preşedintelui (puterea executivă) şi Curţii Supreme de Justiţie (puterea judecătorească). Analizând prerogativele

Page 3: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

3

conferite fiecăruia dintre aceste organisme, raporturile şi echilibrul stabilite între ele, observăm că: − puterea în stat este deţinută practic de Preşedinte, care beneficiază de o largă autonomie şi

independenţă în domenii majore ale guvernării (şeful statului, şeful Guvernului, şef al diplomaţiei, comandantul suprem al armatei, etc.) faţă de celelalte organisme;

− o separaţie strictă între un organ executiv monocefal şi un organ legislativ, independent unul de celălalt în ceea ce priveşte desemnarea sau revocarea lor;

− specializare funcţională a fiecăruia dintre cele două organisme şi existenţa unor punţi de colaborare extrem de reduse (checks and balances),

− instanţa judecătorească supremă joacă rolul de arbitru între cele două puteri. Jean-Pierre Lassalle analizând funcţionarea sistemului politic american afirma că Preşedintele şi

Congresul sunt „asociaţi rivali condamnaţi să trăiască împreună”. Unele dintre caracteristici nu se regăsesc întocmai în alte sisteme considerate prezidenţiale sau

semiprezidenţiale. În practică, sistemul prezidenţial a fost aplicat şi în variante ce i-au denaturat conţinutul. În statele

din America de Sud, de pildă, este evidentă o preponderenţă constituţională a preşedintelui, dar de cele mai multe ori echilibrul de forţe s-a înclinat în favoarea şefilor marilor comandamente militare. De aici, şi tradiţia puciurilor militare în spaţiul politico-geografic al Americii de Sud, ceea ce ne determină să apreciem că majoritatea lor nu au un regim democratic real.

În unele state africane care au grefat modelul prezidenţial american pe tradiţiile organizării politice tribale - incomplet atenuate de stăpânirea colonială - parlamentul are un rol insignifiant; preşedintele exercită puterea autoritar, chiar dictatorial şi discreţionar, la fel ca şefii de trib din perioada anterioară colonizării.

REGIMUL PARLAMENTAR

Regimul parlamentar a luat naştere şi s-a dezvoltat pornind de la modelul de regim reprezentativ englez. Regimul parlamentar exprimă momentul apariţiei unui organ nou, Guvernul. Istoria parlamentarismului se va confunda astfel, în realitate, cu câştigarea autonomiei de către Guvern.

Teoria clasică se fundamentează pe principiul egalităţii şi colaborării între puteri, adică o paritate între Parlament şi Şeful statului şi o responsabilitate a Guvernului în faţa Parlamentului. În literatura de specialitate se utilizează o formulă interesantă pentru a caracteriza sistemul, şi anume: „două puteri şi trei organe”.

Regimul parlamentar este un regim politic în care organul executiv şi organul legislativ, efectiv distincte, sunt ţinute să colaboreze în exercitarea funcţiilor etatice şi dispun de mijloace politice care le permit să se controleze mutual.

Ca trăsături ale regimului parlamentar putem evidenţia: − are la bază ideea colaborării puterilor; − este un sistem politic în care separaţia puterilor se caracterizează prin supleţe şi dinamism; − disocierea organului executiv, adică existenţa unui executiv bicefal (Şeful statului şi

Guvern); − numirea Preşedintelui şi a Primului ministru, depind, în mare măsură, de majoritatea

politică rezultată din alegeri sau negocierile politice între partidele reprezentate; − „pivotul” regimului parlamentar este Guvernul, în special Primul Ministru; − Preşedintele Republicii este ales de Parlament (Italia, Germania, Turcia, Grecia, Ungaria,

Israel); − Şeful de stat este iresponsabil din punct de vedere politic în faţa Parlamentului;

Page 4: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

4

− Guvernul – ca organ colegial – răspunde politic în faţa Parlamentului, care îl poate demite; − Guvernul răspunde, indirect, şi pentru activităţile Şefului Statului, întrucât unele din actele

acestuia trebuie obligatoriu contrasemnate de şeful Guvernului; − Guvernul se sprijină în activitatea sa pe o majoritate parlamentară din interiorul propriului

partid, sau pe o coaliţie parlamentară constituită în scopul desemnării Guvernului şi pentru a sprijini activitatea acestuia;

− Guvernul – prin intermediul Şefului statului – poate recurge la disoluţia Parlamentului în condiţiile prevăzute expres şi limitativ în legea fundamentală. Dizolvarea Parlamentului nu este o sancţiune aplicată acestuia, ci o cale de a rezolva un conflict. În general, actorii politici deţin instrumentele politice şi juridice pentru a preveni crizele şi tensiunile.

Caracteristicile regimului parlamentar sunt modelate în funcţie de specificul fiecărui stat în parte.

Ca produs al istoriei constituţionale, regimul parlamentar îmbracă mai multe forme: a. regimul parlamentar dualist; b. regimul parlamentar monist.

a. Regimul parlamentar dualist – se caracterizează prin responsabilitatea colectivă a

Guvernului nu doar în faţa Parlamentului, ci şi în faţa Şefului statului. Regimul parlamentar dualist, în forma sa tradiţională, este un regim de tranziţie, el propunându-şi să compatibilizeze două concepţii asupra suveranităţii (suveranitatea de drept divin şi suveranitatea poporului) şi exigenţele regimului monarhic cu cele ale regimului reprezentativ. Însă, coexistenţa şi concurenţa dintre cele două principii de legitimitate au determinat căderea în desuetudine a regimului dualist şi apariţia modelului monist.

b. Regimul parlamentar monist - îşi face apariţia după cel de-al doilea război mondial. În cadrul acestui model, Guvernul este responsabil numai în faţa Parlamentului. Majoritatea regimurilor parlamentare europene pot fi clasificate ca fiind regimuri moniste (Italia, Germania, Suedia, Spania, Polonia, Ungaria).

Arend Lijphart realizând o analiză comparativă între cele două sisteme clasice: parlamentar şi prezidenţial evidenţia următoarele diferenţe esenţiale între cele două sisteme:

a) într-un sistem parlamentar, şeful Guvernului, care poate avea denumiri oficiale diferite (prim ministru, premier, cancelar, ministru-preşedinte sau chiar de preşedinte - Bostwana) şi Cabinetul său răspund în faţa legislativului, în sensul că sunt dependenţi de încrederea legislativului şi pot fi demişi printr-un vot de neîncredere sau de cenzură; într-un sistem prezidenţial, şeful Guvernului, întotdeauna numit preşedinte, este ales pe o perioadă fixată prin Constituţie şi în condiţii normale nu poate fi forţat să demisioneze printr-un vot parlamentar de neîncredere;

b) preşedinţii sunt aleşi prin vot popular, direct ori de către un colegiu ales popular, iar prim-miniştrii sunt desemnaţi de către legislative. De exemplu, Cancelarul german este ales de către Bundestag, „preşedintele” botswanian de către Adunarea Naţională. În Italia şi Belgia, Cabinetele se formează prin negocieri între partidele parlamentare şi mai ales între liderii de partid, dar necesită totuşi un vot parlamentar de învestitură. În Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, regele numeşte pe liderul partidului majoritar în funcţia de Prim Ministru.

c) sistemele parlamentare au executive colective sau colegiale, în timp ce sistemele prezidenţiale au executive unipersonale, necolegiale. Poziţia Primului-Ministru în Cabinet poate varia de la proeminenţă la cea de virtuală egalitate cu ceilalţi miniştri, dar întotdeauna există un grad relativ mare de colegialitate în luarea deciziilor. Prin contrast, membrii cabinetelor prezidenţiale sunt în realitate consilieri şi subordonaţi ai Preşedintelui. În sistemele parlamentare, cele mai importante decizii trebuie asumate de cabinet ca un întreg, nu doar de către Primul Ministru. În regimurile prezidenţiale, cele mai importante decizii pot fi asumate de către Preşedinte cu sau fără, şi chiar împotriva sfatului Cabinetului.

Page 5: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

5

Dan Claudiu Dănişor consideră că regimul parlamentar monist poate evolua în două sensuri: fie Executivul va domina Legislativul, fie Legislativul va domina Executivul.

a. regimul parlamentar cu preponderenţa Executivului Acest tip de regim este specific Marii Britanii însă, trebuie adăugat, că mecanismele esenţiale

ale regimului parlamentar sunt păstrate dar capătă o altă semnificaţie sau sunt neutilizate. Astfel, dreptul de a dizolva Legislativul se păstrează. Dar nu numai că el trece din mâinile Şefului statului în cele ale Primului ministru, dar utilizarea lui are o altă semnificaţie. Dacă în regimul parlamentar clasic el reprezintă o contrapondere a responsabilităţii guvernamentale, acum el nu mai este utilizat în acest sens, căci Guvernul dispune de o majoritate netă în Camere şi deci de o stabilitate care-l face să fie numit „de legislatură”.

Camera secundă este dizolvată, fiind foarte rare legislaturile care ajung la capăt, din considerente electorale. Primul ministru alege momentul care este cel mai prielnic partidului său şi, uzând de dizolvare, provoacă alegeri anticipate. Pe de altă parte responsabilitatea guvernamentală este doar teoretică, de vreme ce majoritatea este întotdeauna de partea Guvernului, pe care-l sprijină aproape necondiţionat. În aceste condiţii este clară preponderenţa Executivului asupra Camerelor. Există în fond un singur centru de putere: Cabinetul.

b. regimul parlamentar cu preponderenţa Legislativului Acest tip de regim presupune aceeaşi organizare constituţională, dar un climat politic cu totul

diferit. Incapacitatea degajării unei majorităţi nete face ca executivul să fie instabili, lipsit de fermitate. Centrul de putere se deplasează spre Parlament şi regimul capătă patru aspecte generale:

1. Executivul este pe de-a întregul subordonat; 2. Şeful statului devine responsabil; 3. Responsabilitatea ministerială se agravează; 4. Dreptul de dizolvare este abrogat prin neutilizare.

În literatura de specialitate au fost evidenţiate şi următoarele caracteristici ale regimului

parlamentar: 1. Egalitatea între Legislativ şi Executiv Această egalitate rezultă din modul de organizare a instituţiilor. Ea comportă două aspecte: pe

de o parte, dualismul Executivului, pe de altă parte, împărţirea legislativului în două camere (bicameralismul). Dualismul Executivului1 presupune existenţa a două elemente componente distincte şi de naturi diferite în cadrul Executivului: Şeful statului, pe de o parte şi Guvernul propriu-zis, pe de altă parte.

Şeful statului este iresponsabil din punct de vedere politic. Acest element, ce are caracterul unei dogme a regimului parlamentar, este asigurat prin regula contrasemnării actelor şefului statului de către miniştri. Iresponsabilitatea priveşte toate actele Şefului statului, dar ea nu este absolută. El este astfel responsabil din punct de vedere penal.

Contrasemnarea actelor Şefului statului de către miniştri are ca efect transferul răspunderii către aceştia. Astfel, Parlamentul va putea sancţiona ministrul, dar nu va putea ajunge la autorul real al actului, Şeful statului. Dar această regulă are şi un corolar. Şeful statului nu guvernează, el „arbitrează”.

1 „Executivul dualist este constituit din două organisme distincte, unul unipersonal, iar altul colegial, fiecare având anumite prerogative pe care le exercită separat unul de celălalt”.

Page 6: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

6

Acesta este sensul clasic al parlamentarismului. Această regulă a iresponsabilităţii politice a şefului statului face din el elementul fix al Executivului.

Cât priveşte responsabilitatea ministerială, aceasta face din Guvern, în sensul autentic aş termenului, care nu se confundă cu noţiunea de Executiv, elementul mobil al Executivului. În regimul parlamentar, miniştrii sunt responsabili în faţa Parlamentului din punct de vedere politic. Această responsabilitate este în acelaşi timp individuală şi colectivă.

Guvernul sau Cabinetul este în regimul parlamentar cheia jocului instituţional. El asigură colaborarea între cele două puteri, fiind intermediarul între Parlament şi şeful statului. El este numit de Şeful statului, dar fixează el însuşi politica pentru care este responsabil în faţa Parlamentului. Miniştrii nu mai sunt simpli executanţi ai politicii Şefului statului, ca în regimul prezidenţial. Cabinetul este un centru de impuls politic. El trebuie să aibă o unitate sub comanda primului ministru, chiar dacă teoretic acesta nu este propriu-zis superiorul ierarhic al colegilor săi.

Responsabilitatea în faţa Parlamentului poate fi angajată fie la iniţiativa acestuia şi atunci poartă numele de interpelare (Aceasta a reprezentat o modalitate de răspundere în a III-a Republică franceză. ), moţiune de cenzură (ex. în Anglia), moţiune de neîncredere (specific pentru Spania şi Italia), fie la iniţiativa Executivului însuşi şi atunci procedura se numeşte vot de încredere sau angajarea răspunderii Guvernului.

În oricare dintre variante, un vot care arată neîncrederea în Guvern atrage după sine obligativitatea demisiei, dacă Şeful statului nu dizolvă legislativul, când nu atrage chiar demiterea.

Bicameralismul presupune divizarea intrafuncţională a puterii la nivelul Parlamentului. Aceasta face ca Executivul să poată s se sprijine pe una dintre Camere pentru a contracara sau contrabalansa acţiunile celeilalte.

2. Colaborarea între puteri Aceasta este a doua trăsătură caracteristică a regimului parlamentar şi presupune, pe de o parte,

că Executivul intervine în procesul de legiferare şi, pe de altă parte, că Legislativul intervine în exerciţiul puterii Executive.

Executivul intervine în procesul de legiferare prin: - dreptul de iniţiativă legislativă. Este neîndoielnic că acest drept asigură o participare a

Executivului la procesul de legiferare. Voinţa politică se manifestă mai întâi prin propunerea legilor , a anumitor domenii de reglementare în detrimentul altora. Or, în regimurile parlamentare, Guvernul are cvasitotalitatea iniţiativelor legislative, Camera sau Camerele fiind prea lente pentru a avea cu adevărat un rol decisiv în propunerea legilor.

Prin aceasta, Guvernul orientează legiferarea, participând deci, de o manieră decisivă la exerciţiul puterii Legislative.

- miniştrii au dreptul de a intra şi de lua cuvântul în Parlament. Este vorba de posibilitatea de a lua parte la lucrările Parlamentului şi de a lua cuvântul în cadrul acestuia, nu de obligaţia de a răspunde când sunt solicitaţi;

- prin mijloace de care dispune pentru a presa asupra Parlamentului, silindu-l să adopte de urgenţă o măsură legislativă: procedeul votului blocat şi angajarea răspunderii Guvernului;

- prin promulgarea legilor. Atribuţiei Şefului statului de a promulga legile îi este ataşat un drept care-l face părtaş la procesul de legiferare. Este vorba fie de un veto legislativ, fie de posibilitatea de a cere reexaminarea legii. Folosirea acestui drept are efecte asupra existenţei legii, a majorităţii necesare pentru a fi adoptată sau conduce la o simplă reluare a procedurii de adoptare;

- prin intermediul delegării legislative. În anumite condiţii şi cu anumite limite, Legislativul poate delega puterea de a legifera Executivului. Sunt cunoscute două sisteme: executivul legiuitor în timp de criză şi executivul legiuitorul în timp de pace.

Page 7: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

7

Această procedură conduce la neconcordanţa cu realitatea schemei separaţiei puterilor în stat care se bazează pe distincţia funcţiilor pornind de la organele care le exercită. De data aceasta este evident că funcţia legislativă este exercitată de drept de către Executiv.

Legislativul intervine în executarea legilor: - prin existenţa parlamentarilor miniştri. Regula regimului parlamentar este posibilitatea

cumulării funcţiilor de ministru şi parlamentar. Aceşti parlamentari miniştri realizează o întrepătrundere a celor două organe ale statului.

- prin existenţa comisiilor permanente şi temporare, care permit legislativului să aibă o vedere de ansamblu asupra activităţii executivului şi administraţiei şi să exercite un anumit control asupra acestora.

- prin puterea de a vota bugetul. Aceasta reprezintă cel mai puternic mijloc de ingerinţă la dispoziţia Parlamentului. El este ilustrarea principiului consimţământului popular la impozitare. Dar acesta nu este un mijloc infailibil şi practica o demonstrează din plin.

3. Existenţa mijloacelor de acţiune reciprocă a puterilor, una asupra alteia Aceste mijloace sunt răspunderea ministerială şi dreptul de a dizolva, în parte sau totalitate,

Legislativul. Giovanni Sartori în lucrarea sa Ingineria constituţională comparată evidenţiază următoarele

aspecte referitoare la regimul parlamentar: Dacă prestaţiile sistemelor parlamentare sunt atât de diferite, acest lucru se datorează tipurilor

diferite de relaţii între executiv şi legislativ. De fapt există cel puţin trei varietăţi ale sistemului parlamentar: 1. la o extremă sistemul de tip englez de „premierat” sau de Cabinet, în cadrul căruia executivul

este cel care prevalează net asupra Parlamentului; 2. la cealaltă extremă sistemul de tip francez (a Treia şi a patra Republică) al guvernării de

adunare care face guvernabilitatea cvasi/imposibilă; 3. o varietate intermediară de parlamentarism controlat de partide. La nivelul Uniunii Europene, modelul parlamentar a fost preferat de o multitudine de state. În

tabelul de mai jos vom reflecta dispunerea regimului parlamentar în statele membre:

Nr. Crt. Stat Forma de guvernământ Regimul politic

1. Belgia Monarhie constituţională parlamentar 2. Cehia Republică parlamentar 3. Danemarca Monarhie constituţională parlamentar 4. Estonia Republică parlamentar 5. Grecia Republică parlamentar 6. Germania Republică parlamentar 7. Italia Republică parlamentar 8. Letonia Republică parlamentar 9. Luxemburg Monarhie constituţională parlamentar 10. Malta Republică parlamentar 11. Regatul Unit al Marii Britanii

şi al Irlandei de Nord Monarhie constituţională parlamentar

12. Olanda Monarhie constituţională parlamentar 13. Slovacia Republică parlamentar

Page 8: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

8

14. Spania Monarhie constituţională parlamentar 15. Suedia Monarhie constituţională parlamentar 16. Ungaria Republică parlamentar

REGIMUL DIRECTORIAL

Regimul directorial este o varietate a regimului politic rezultat din confuziunea puterilor. În

regimul directorial, puterea este deţinută de un colegiu ales de legislativ, pe o perioadă determinată, dar imposibil de revocat înainte de expirarea mandatului. Colegiul, odată constituit, devine iresponsabil politic în faţa adunării legislative, care îi poate însă anula sau modifica actele.

La momentul actual doar Elveţia răspunde trăsăturilor regimului directorial. Sistemul politic elveţian cuprinde un executiv cu atribuţii restrânse care funcţionează după principiile executivului colegial şi care se situează teoretic în trena Parlamentului, dar, practic, beneficiază de o independenţă funcţională. Adunarea federală (Parlamentul elveţian) este autoritatea supremă a Confederaţiei, în timp ce Consiliul federal, organismul care deţine puterea executivă, este un organism colegial, desemnat de către Adunarea federală. Preşedintele Consiliului federal îndeplineşte atât funcţia de şef de stat, cât şi de Guvern. Atribuţiile sale în calitate de Şef de stat sunt însă, protocolare. Consiliul nu răspunde în faţa Adunării federale, dar nici nu are puterea să dizolve Adunarea. Executivul elveţian trebuie să aplice necondiţionat deciziile forului legislativ.

Analiştii apreciază că regimul directorial elveţian diferă radical atât de modelul prezidenţial, cât şi de cel parlamentar.

REGIMUL SEMI-PREZIDENŢIAL

În doctrină s-a evidenţiat şi existenţa unui al patrulea model de regim – regimul semi-prezidenţial.

Conceptul de regim semi-prezidenţial a fost definit pentru prima dată în 1970 de către Maurice Duverger în lucrarea sa „Institutions politiques et droit constitutionnel” (în anii ’70 este primul şi singurul care utilizează această expresie pentru a defini regimul francez, dar şi pe cel austriac şi pe cel finlandez, la care în 1971 adaugă Irlanda)

Regimul semi-prezidenţial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidenţial, dar şi imperfecţiuni ale regimului parlamentar.

Maurice Duverger a caracterizat regimul francez ca fiind un regim semi-prezidenţial, propunând următoare definiţie: „definim (prin regim semi-prezidenţial), instituţiile unei democraţii occidentale care reunesc următoarele elemente:

1. un Preşedinte de Republică ales prin sufragiu universal şi înzestrat cu importante puteri proprii;

2. un Prim-Ministru şi un Guvern responsabil în faţa deputaţilor, care pot determina Guvernul să demisioneze”.

Între un sistem care acordă preşedintelui prerogative foarte largi şi un sistem care nu îi acordă deloc, regimul semi-prezidenţial imaginează o cale de mijloc, în care preşedintele ales de întreg poporul devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparţine de fapt Guvernului, în fruntea căruia se află un Prim-ministru.

Page 9: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

9

Astăzi sunt caracterizate ca fiind regimuri semi-prezidenţiale:

Nr. Crt. Stat Forma de guvernământ Regimul politic

1. Austria Republică Semi-prezidenţial 2. Bulgaria Republică Semi-prezidenţial 3. Finlanda Republică Semi-prezidenţial 4. Franţa Republică Semi-prezidenţial 5. Irlanda Republică Semi-prezidenţial 6. Islanda Republică Semi-prezidenţial 7. Macedonia Republică Semi-prezidenţial 8. Polonia Republică Semi-prezidenţial 9. Portugalia Republică Semi-prezidenţial 10. România Republică Semi-prezidenţial 11. Slovenia Republică Semi-prezidenţial

Page 10: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

10

REGIMUL PREZIDENŢIAL ÎN SISTEMUL CONSTITUŢIONAL AMERICAN

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Compusă din 9 judecători numiţi pe viaţă de Preşedinte. Are atribuţii în domeniul controlului de constituţionalitate a legilor. Arbitru între statele federate şi între cetăţeni şi statul federal.

PREŞEDINTELE VICEPREŞEDINTELE

Ales pentru un mandat de 4 ani. Este şeful administraţiei. Comandant suprem al forţelor armate. Şef al diplomaţiei. Are drept de veto.

CONGRESUL Putere legislativă şi constituantă. Votează legile şi bugetul. Aplică procedura de “impeachement”.

POPORUL

SENATUL Compus din 102

senatori, aleşi pentru un mandat de 6 ani. Condus

de Vicepreşedinte.

CAMERA REPREZENTAŢILOR

Compusă din 438 de membri, aleşi pentru un

mandat de 2 ani prin scrutin majoritar

uninominal.

COLEGIUL ELECTORAL

Este format dintr-un număr de 538 mari electori.

SECRETARII DE STAT Aleşi de preşedinte şi responsabili în numai în faţa acestuia.

Page 11: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

11

REGIMUL PARLAMENTAR ÎN SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ITALIAN

PREŞEDINTELE

Ales de Parlament cu o majoritate de 2/3, pentru

un mandat de 7 ani. GUVERNUL Este compus din

Preşedintele Consiliului şi din miniştrii.

Este organ colegial. Miniştrii răspund solidar

pentru activitatea Consiliului de Miniştri în

faţa Parlamentului. PREŞEDINTELE CONSILIULUI DE

MINIŞTRI Deţine puterea reală în stat. Este numit de Preşedintele

Republicii. Conduce politica generală a

Guvernului, menţine unitatea orientării politice

şi administrative,

PPAARRLLAAMMEENNTTUULL

Ales pentru un mandat de 5 ani.

POPORUL

CAMERA DEPUTAŢILOR

Aleasă prin vot universal şi direct.

Compusă din 630 de deputaţi.

SENATUL Ales pe criteriul împărţirii

regionale, prin vot universal şi direct. Compus din 315 membrii (senatori aleşi,

senatori de drept şi senatori pe viaţă).

Page 12: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

12

REGIMUL SEMI PREZIDENŢIAL FRANCEZ

Numeşte

Numeşte la propunerea Primului Ministru

Poate Alege dizolva (art. 12 din Constituţie) Preşedintele prin sufragiu universal direct

poate demite Alege deputaţii

CONSILIUL CONSTITUŢIONAL

- 9 membri, mandat de 9 ani - veghează la respectarea Constituţiei

PREŞEDINTELE REPUBLICII

ales pentru 5 ani puteri proprii (art.5 şi 19 din Constituţie)

PRIMUL – MINISTRU

- conduce Guvernul - aplică legile

GUVERNUL

determină şi conduce politica Naţiunii (art.20 şi

21 din Constituţie)

PARLAMENTUL

POPORUL

ADUNAREA NAŢIONALĂ

aleasă pentru 5 ani

SENAT ales pentru 6 ani.

Colegiul electoral

Page 13: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

13

TESTE

1. Separaţia suplă dintre puteri caracterizează:

a. regimul parlamentar; b. regimul prezidenţial; c. regimul semi-prezidenţial.

2. Legitimitatea Şefului de stat este identică cu cea a Parlamentului în:

a. regimurile politice parlamentare; b. regimurile politice prezidenţiale; c. regimurile politice semi-prezidenţiale.

3. Guvernul este expresia voinţei suverane a Parlamentului în:

a. regimurile politice parlamentare; b. regimurile politice prezidenţiale; c. regimurile politice semi-prezidenţiale.

4. Guvernul răspunde politic în faţa Şefului statului în:

a. regimurile politice parlamentare; b. regimurile politice prezidenţiale; c. regimurile politice semi-prezidenţiale.

5. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului în:

a. regimurile politice democratice; b. regimurile politice prezidenţiale; c. regimurile politice semi-prezidenţiale.

6. Dizolvarea Parlamentului de către Şeful statului este posibilă în:

a. regimurile politice totalitare; b. regimurile politice prezidenţiale; c. regimurile politice parlamentare.

7. Regimul parlamentar se caracterizează prin:

a. alegerea şefului statului de către Parlament, responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului, separaţia suplă între puteri;

b. alegerea şefului statului de către Parlament, responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului, separaţie rigidă între puteri;

c. alegerea şefului statului direct de către electorat, responsabilitatea Guvernului în faţa Parlamentului, confuzia puterilor.

Page 14: 8 CURS 8 - REGIMURI POLITICE.pdf

Drept constituţional I

CURS 7 – REGIMURI POLITICE

14


Recommended