73 GAND ROMANESC - BCU Clujdocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gandromanesc/...CÂND...

7 3

GAND ROMANESC

No. 1

ANUL III IANUARIE

GÂND ROMÂNESC

ION CREANGĂ VĂZUT DE GENERAŢIA ACTUALĂ

Vorbind odată despre Titu Maiorescu, piofesorul Ion Petrovici se simţea cuprins de un sentiment de melancolie, l a gândul că icoana unui om se pierde odată cu acei care l -au cunoscut de aproape.

Curios lucru. Despre Creangă s a r putea spune dimpotrivă. Icoana acestuia s'a luminat treptat, pe măsură ce durarea lui în v ia ţă s'a îndepăr ta t de noi, şi chipul lui s 'a conturat în zăr i le culturi i româneşti, numai pe măsură ce vremea i-a dat suficient relief istoric. A ş a că, spre deosebire de Maiorescu, a căru i stea o surprindea d. Petrovici păl ind, printre cei care nu l-au cunoscut de-aproape, — steaua lui Creangă apare as tăzi neînchipuit mai luminoasă, decât pentru contimporanii lui deadreptul.

Lucrul acesta, pe care îl confirmă numărul crescând a l ediţiilor operei lui Creangă şi atenţia tot mai mare pe care i-o dă cri t ica română şi s trăină, îşi cere desigur expl icare.

Ce a putut însemna într 'adevăr, „bărdăhănosul Creangă", „Popa Smântână" , răspopitul, pentru contimporanii s ă i ?

Ne-au spus-o aceşt i contimporani, prin pana lui Iacob Negruzzi şi a lui Gheorghe Panu. Inchipuiţi-vă pe Creangă, „scurt, gros şi gras , cu figura şi părul cam castaniu-blond, cu gâtul scurt, apoplectic şi cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele . . . şi ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu o batistă mare, la fiecare cinci minute" în mijlocul unei societăţi selecte de intelectuali rafinaţi, care fac haz de „ ţă răn i i le" lui, — şi veţi înţelege c ă oricâtă preţuire a r fi dat aceş t ia povestitorului „Caprei cu trei iezi", ca nişte oameni de gust ce erau, nu putea fi vorba .pentru contimporani de „prestigiu", necum de „venera ţ ie" pentru Ion Creangă.

Ş i totuşi, e rau destui oameni la Junimea, care au avut intuiţia valorii lui Ion Creangă.

A avut-o Maiorescu, cel dintâi Maiorescu, care — avându-1 elev eminent la şcoala normală Vasi le Lupu pe vremea când fusese director — 1-a sprijinit după aceea fără preget, reintegrându-1 în învă ţă-

2 G Â N D R O M Â N E S C

mânt, cu toate r iscuri le legate de reintegrarea unui răspopit, care pe deasupra făcea par te şi din part idul potrivnic. Maiorescu, ca re 1-a îndemnat să scrie cărţ i didactice, pe care i le -a tipărit, încurajându-1. Maiorescu, care cel dintâiu a pus la ca le t raducerea basmelor lui în limbi străine.

Aceas tă intuiţie a valorii lui, a avut-o şi Panu, de vreme ce a putut scrie în „Amintiri le lui dela Jun imea" acele rânduri care definesc aşa de bine întregul sens al s t rădaniei lui Creangă:

.Ca l i f i ca t ivu l ' ce п г - а dat d. Pogor la Junimea, — z ice Panu — adică lui L a m b r i o r , Tasu şi mie, de cei trei Români, nu este e x a c t ; a d e v ă -văra ţ i i tre i R o m â n i au fost la J u n i m e a : L a m b r i o r , Eminescu şi C r e a n g ă , ei a v e a u cultul de tot ce se aprop ia de ţ ă r a n şi de trecutul lui". (Amintiri, pag. 1 5 7 ) .

A avut şi Vas i le Conta intuiţia valorii lut Creangă, de vreme ce, ajuns Ministru al Instrucţiei, 1-a numit în Consiliul permanent.

Ş i a avut-o chiar „nebunatecul" franţuzit şi rafinat, Vasi le Pogor, una din cele mai originale şi mai interesante figuri a l e Junimei , pentru ca r e poezia populară se reducea, ca pentru Carp, l a „Frunză verde, vântul bate", dar ca re a rămas totuşi şi el robit de humorul ţărăni i lor lui Creangă,

Dar, preocupat numai de „artist", Maiorescu a rămas , pontifical, distant de omul Creangă. Protector, i-a fost cât a putut. Dar nu pr ie ten. Prieten nu i-a fost nici Panu care nu 1-a iubit; nici Negruzzi, totuşi a ş a de plin de atenţi i l i terare ; nici Pogor care i -a făcut totuşi cândva, marele hatâr, primar fiind, să lase liber în timpul sărbătorilor Crăciunului „Jocul păpuşi lor" lui Hanganuţ, aşa cum îl rugase Creangă.

Prietenia lor era însă numai l i te rară . Singurul dintre Junimişt i ca re 1-a iubit cu adevăra t — poate îm

preună cu Lambrior, (dar se pare că pe aces ta 1-a iubit mai mult Creangă, decât a fost iubit de el) — este Mihai Eminescu. Eminescu 1-a îndemnat cel dintâi s ă scrie „Poveşti le" pe care le auzise dela el în pivniţele lui Amiras , spunându-i:

„Scr ie măi tată Iancule, scr ie tot ce-ai spus, s'o audă şi alţ i i , căci e minunat de bine !"

Şi lui singur, Creangă i-a răspuns:

„Să s c r i u ? Dar c e ? Mă crezi aşa de c o p i l ? V r e i să râză boieri i de m i n e ? " (Predssca, Ion Creangă , I. 124) .?

Tot Eminescu 1-a dus la Jun imea şi i-a citit acolo cel dintâi basm: „Soacra cu trei nurori", pe care Creangă, timid, nu îndrăsnise să-1 prezinte singur.

C Â N D R O M Â N E S C 3

S'a scris mult despre aceas tă prietenie, totul fiind dominat de ace l e pagini a l e „Amintir i lor" lui Panu, care povestesc întâlnirea lor l a B o l t a r e c e , peregrinări le lor prin sa te le din jurul Iaşilor, p r in A r o n e a n u , prin С i r i c , pe l a N i c o l i n a şi S o c o l a , până depar te către Prut. dormind în hanuri, mâncând o bucăţică de p a s t r a m a friptă pe cărbuni, şi bând vin cu cana de pământ, vorbind mereu, vorbind cu nesaţ, fără a se putea şti prea bine despre ce, căci ursuzi tăceau de îndată ce se întâlneau cu al ţ i i . „— Ce vorbeşti tu tot mereu cu C r e a n g ă ? " întreba Panu pe Eminescu. Ş i Eminescu răspundea : „Vorbim şi noi despre ce ne trece prin minte!"

Biograful cel mai recent al lui Eminescu, d. Călinescu, a ridicat puţ in vălul ce plutea deasupra acestor convorbiri, despre care contimporanii e rau reduşi l a supoziţii.

„Creangă — zice acest biograf — v o r b i a lui Eminescu cam a ş a : „Te-am aşteptat să vi i , d a r . . . . beşte leu , feşteleu, că nu pot striga v a l e u , şi cuvântul s'a dus , ca fumul în sus".

Sau , arzând scr isor i le tr imise poetului de admira toare l e sale , C r e a n gă s p u n e a : „ M u e r e deschide feres tre le ca să iasă fum din parfum, căci mă cred în ra i — fără măla i — în iad — fără de V l a d — în casă f ă r ă nevas tă" . . . .

Ş i asta încânta рг Eminescu şi-1 atrăgea spre m a h a l a u a Ţicăuhl i , spre casa lui Creangă , unde a şi locui t o v r e m e , când a fost destituit din postul de rev i zor şco lar . . " (Călinescu, V i a ţ a lui Eminescu, pag. 333)

ş i unde Eminescu a scris şi vestita Doină! Legătura celor doi scriitori e ra făcută din dragostea lor pă t imaşă

pentru tot ce e românesc, autohton, închegat organic şi „înfipt ca stej a r u l " în pământul românesc.

Creangă avea un adevăra t cult pentru Eminescu, şi e poate singurul care a avut încă din timpul vieţii acestuia, convingerea pe care şi-o nota mândru pe o carte primită în dar dela e l : „ d e l a E m i n e s c u , c e l m a i m a r e p o e t a l R o m â n i l o r " .

Ce a fost aceas tă prietenie pentru Eminescu, ne-a spus-a recentu l său biograf. Eminescu, zice el, vedea în Creangă „o minune a expresie i populare, întemeiată în timp şi în spaţiu".

Ce a fost pentru Creangă aceas tă prietenie şi care e taina acelui sfârşit neînchipuit de duios şi straniu de scrisoare pe care i-o scrie Creangă poetujui după plecarea lui la Bucureşti: „Vino, frate Minai, vino, că fără tine sunt s t ră in" (Călinescu, 335) voiu încerca poat e să lămuresc mai încolo.

Deocamdată, să reţinem doar atât, că dacă a existat vre-unul dintre contimporanii lui, care să aibă despre Creangă o icoană aprop ia tă de aceea a timpului nostru, ace la nu e decât Eminescu; sau in-


vers, dacă îl vedem astăzi pe Creangă, cu ochii oarecui din cei ca re s 'au apropiat de el încă fiind viu, cu ochii lui Eminescu îl privim!.

Icoana aceasta, zugrăvi tă cu patimă, a unui Creangă emanaţ ie a pământului, cu parfum tare, a crescut treptat asupra celor lal te , dealungul şirului de mărturi i de după moarte, ca re încep cu Gru-ber şi trec prin Iorga, până la Boutiere.

S ă nu se creadă însă c ă acest chip de a-1 privi pe Creangă es te singurul în circulaţie în cul tura actuală . Dimpotrivă. 0 desbatere t ă cută, dialectică, latentă, mai curând un fel de încordare, pare a s e schiţa în vremea noastră între taberi în jurul adevăratului chip al lu i Creangă.

Pentru unii, Creangă nu e decât un „ateu" voltairian, a ş a cum ni-1 înfăţişa incidental d. R a l e a — pe urmele lui Grigore Alexan-drescu, primul său biograf, tăgădui t în acest punct de d. Ion Sav in — căutând a dovedi cu el c ă neamul nostru nu e religios din fire, de vreme ce unul din ce le mai reprezentative şi mai autentice exempla re a le lui e un răspopit. (Imagine, care se pare, face autoritate în cer curi le revistei „Viaţa Românească" ) .

Pentru al ţ i i Creangă e un fel de Gargantua, un rafinat estet „al voluptăţilor aspre, animalice chiar" a căru i fiinţă fiziologică nu numai că se potriveşte existenţei rudimentare", ci şi „aspiră la ea cu fiinţa lui totală, ca pielea groasă a mascurului, la întoarcerea în noroi", a ş a cum, în chip regretabil exagerat , (a lătur i de a tâ tea observaţii jus te) ni-1 înfăţişează d. Călinescu, voind parcă să-1 strecoare astfel, p i e ziş, în simpatia falangelor iubitorilor lui Arghezi, cel cu „plugul p r e făcut în condei şi brazda 'n că l imară" .

Pentru al ţ i i Creangă nu e decât un „mahalagiu" modest, dascăl de şcoală, încercat de răuta tea oamenilor, şi ca re nu-şi află refugiu pe pământ decât în amintiri le copilăriei, a ş a cum îl prezintă d. Lucian Predescu — imagine sub care pa r ' că ciuleşte urechile chipul unui „Creangă proletar".

Alţi i , de p i ldă d. Boutiere, fac din el prototipul şomerului intelectual autohton, ca re „nu poate străbate, de a tâ ta s t ră inătate" , chipul ruralului, transplantat în viaţa orăşănească, care-ş i iroseşte v i a ţ a începând mai multe lucruri deodată, pe care nu le i s p r ă v e ş t e . . .

Insfârşit, alţii , privesc chipul transfigurat al unui Creangă impersonal, identificat cu „Românul în genere", al unui Creangă om universal, Creangă-instituţie, în felul în care s'a vorbit de un Iorga-instituţie.

O desbatere se desemnează aşadar în perspectivele cul turale a l e vremii, în jurul chipului adevăra t al lui Ion Creangă, în care fiecare

G Â N D R O M Â N E S C 5

din noi ne aflăm angajaţ i cu tot a l nostru, în jurul unuia din portrete le lui Creangă, ca în jurul unui cort purtător de Chivoî.

Faptul că numele lui Ion Creangă răsună printre noi în a tâ tea feluri diferite e un semn netăgăduit că acest nume trăieşte. Ş i faptul c ă răsunetul e polemic, altfel zis, că acest nume e un nume de r ăz boi, ne apropie de răspunsul ce trebuie dat nedumerirei cu care am început aceste consideraţii, isvorâtă din compararea melancoliei cu ca r e d. Petrovici constata estomparea unora din t răsătur i le figurei atât de tăios de l impede conturată odinioară a lui Titu Liviu Maiorescu, cu bucuria noastră biruitoare cu care proclamăm creşterea şi ramificar e a chipului lui Creangă, peste moarte, ca un stejar, în mijlocul genera ţ ie i actuale .

Care să fie pricina acestei răs turnăr i de perspective, care împinge că t re fund figurile de prim plan a le altor vremuri şi aduce în faţă chipuri odinioară l a t e r a l e? Care să fie cauza actuali tăţ i i lui Ion Creangă, faţă de inactuali tatea re la t ivă a lui Titu Maiorescu?

Două pricim ne explică aceas tă răs turnare : Una subiectivă, ţinând de natura memoriei în genere. A l t a obiectivă, ţinând de natura par t iculară a chipului lui

Creangă . S ă încercăm să le lămurim pe amândouă. Mai întâi la turea subiectivă: 1. Amint irea omului despre faptele trecute nu este întâmplă

toare. Din toate lucrurile care au fost, noi nu reţinem niciodată imagini neutre, ci tot ce ne amintim, ne este în acelaş timp scut şi bardă, vreau să spun instrument de viaţă, cheie prin care încercăm să desluşim şi să des legăm problemele pe care ni le pune viaţa fără încetare. Idei de predilecţie, maeştri veneraţi, cărţ i scumpe, idoli, instituţii, nu «unt decât dăl ţ i cu ajutorul cărora fiecare ne cioplim chipul în care am vrea să ne surprindă marea înmărmurire. Ş i dacă o carte, sau un chip dispar din circulaţ ie dela o vreme, lucrul se petrece desigur pentrucă tăişul daltei s'a tocit în vâna pietrei. Nu capriciul Zeiţei re-numelui hotăreşte de nemurirea relat ivă pe care o conferă oamenilor s lava , ci întrebarea dacă scula moştenită este sau nu este de folos.

Care e sub acest raport poziţia re la t ivă a lui Maiorescu şi a lui C r e a n g ă ?

Maiorescu «iu a scăpat fatali tăţi i care apasă asupra amintirii. Din el nu a supravieţuit decât ceeace a putut fi integrat vremilor noastre, care, bune, rele, au mai presus de toate aceas tă supremă calif icare exis tenţ ia lă : sunt! Ce a dispărut mai întâi din Maiorescu a fost ţinuta formală, artificiul. Asupra unei generaţi i de oameni eres-


cuţi în război, reţ inerea lacrimilor în durere şi extazul voit în faţa frumuseţilor naturi i — de care vorbia dl. Petrovici — nu mai puteau avea priză.

Creangă dimpotrivă, ne-a cucerit prin felul lui de a fi simplu, a ş a ca un urs, direct, neîndemânatec. Un om în faţa căru ia nu a i ne voie să te sileşti să fii corect, ci numai să fii cum î ţ i e felul.

Pe Maiorescu nimeni nu 1-a văzut în intimitate. Intimitatea i - a dat lui Creangă pe prietenii lui cei mai buni. Ce putea face o generaţie ca a noastră, cu sufletul l a g u r ă ?

Dar sub raportul fondului? Om al vremurilor lui, a l culturii româneşti din per ioada colegiu

lui restrâns, om de cenaclu, Maiorescu e fără îndoială autorul unei opere pe care nimeni n'o poate t ăgădu i în perspectiva re la t ivă a v a lorii ei istorice.

Că Junimea a recunoscut, între a tâ ţ ia alţ i , şi p e Creangă, p e care 1-a smuls din mizerie, 1-a consacrat şi i-a dat putinţa să se valorifice, spri j in fără de care a r fi rămas „geniu pustiu", e desigur un rod nemăsurat a l operii de lucidi tate pe ca re a exercitat-o în a doua jumătate a veacului trecut, aceas tă societate în mediul românesc, pentru care noi Românii vom datora totdeauna închinare „revelatoru lu i" care a fost Titu Maiorescu.

Sub raportul actuali tăţ i i , însă, figura lui Maiorescu nu a rezis ta t înt reagă asal tur i lor vremii. Cum prea bine observa odată dl. Ion Cantacuzino, icoana lui Maiorescu a pierdut contururile ei critice şi filosofice. Ş i le -a pierdut pentru c ă sfârşiseră prin a nu mai avea interes actual . Poziţia cri t ică şi filosofia maioresciană, au fost depăşi te peste tot de rafinarea sensibilităţii şi de o problematică pe care M a iorescu n'o putea bănui. Şt im cu toţii ce repede scoate o tehnică nouă din uz, instrumentele învechite. Criteri i le estetice maioresciene, a u în soţit în hangarul cu lucruri vechi, logica lui nominalistă şi asociaţ io-nistă .

Nu tot aşa, ne spunea dl. Cantacuzino, s 'au întâmplat lucrur i le cu filosofia culturii făcută de Maiorescu. Viziunea lui în acest punct, a fost a tâ t de pregnantă, şi poziţiile problemei Statului român modern a u fost aşa de clar conturate, încât au dominat toate curentele următoare, inclusiv pe cele socialiste. As tăz i încă, după ce s'a produs contra lui Maiorescu a tacul lui Zeletin, cei care politiceşte nu suntem cu Zeletin, af lăm încă l a Maiorescu argumente nebănuite împotriva acestuia.

A ş a că din Maiorescu nu a rămas pentru noi oratorul fermecător şi olimpian, cu glas mlădios şi cu gesturi elegante de pavană, ci par -


tea care s'a putut integra mersului mai departe al culturii româneşti, par tea care unindu-se mai târziu cu ceeace era bun din semănăto-rism, ne-a dat sinteza autohtonistă a i cărei aderenţ i suntem, sinteză întemeiată pe primatul realităţii româneşti, dar cu ţinuta intelectuală sobră, obiectivă şi neromantică a Junimei. (De pildă, poziţia Domnilor Mehedinţi şi Rădulescu Motru) . A m zice, plastic, că din Maiorescu a rămas vie par tea care 1-a înţeles pe Creangă. (Aceasta aş vrea să se reţină. Ş i ea justifică digresia mea apa ren tă ) .

Cu Creangă lucruri le s 'au petrecut altfel . Afirmat la Junimea, ca şi Eminescu, Creangă a aparţ inut Junimei , dar nu a aparţinut numai Junimei . Mai exact, Creangă a reprezentat, împreună cu Eminescu, ramura junimistă care a depăşit Junimismul, în sensul lui de orizont strâmt de cenaclu. Creangă şi Eminescu sunt cei doi junimişti a căror poziţie spir i tuală a fecundat deopotrivă curentul cultural a l semănă-torismului, aproape în aceeaşi măsură în ca re a aparţinut Junimei . Dar prin aceas ta ei n 'au t rădat Junimea, ci dimpotrivă, astăzi, când timpul şi prefacerea claselor sociale ne-au îndepărtat pe noi, cei t ineri, de poziţia primei Junimi, ei sunt cei prin care luăm contact în actual i ta te — nu istoric — cu ceeace a fost junimismul. La şaizeci de ani depărtare , prin ei care ne stau aproape, ne apropiem cu încredere de Maiorescu, care i-a recunoscut. Se împlineşte prin aceas ta încă o fatali tate a firei care cere ca tot ce are un sens s ă se fixeze nemuritor în efigie; i a r tot ce e viu să t reacă mai departe în căutare de noui forme.

Dintre toţi junimiştii, Creangă şi cu Eminescu sunt aşadar , fără îndoială, cei mai actual i . Ma i actual i chiar decât Caragia le , Şi ac tual i ta tea lor vine din faptul că, în procesul de chemare la viaţă cultur a l ă a masselor româneşti, ei sunt cele mai bune îndreptare. Creangă mai a les e viu, ca p i ldă de românism şi omenie, împotriva mahala le i invadante şi împotriva înstrăinări lor de tot felul. El e o dovadă l impede că după două sute de ani de ruptură a culturii româneşti super ioare de cul tura satelor, e încă posibilă o cul tură românească genera lă , care să a t ingă sufletul oricărui român, fără deosebire de c l a să socială, şi că prin urmare, peste prăpăst i i le care despart cele două Românii, pot fi încă aruncate punţi de la suflet l a suflet.

Aces ta e primul temeiu a l actual i tă ţ i i lui Creangă. Lucruri le acestea trebuiau spuse răspicat , spre a lămur i poziţia

generaţiei mele în desbaterea despre actual i ta tea junimismului, Căci, pe când pentru contimporanii ei „ Jun imea" exis tă în primul rând prin Maiorescu şi sentimentul dominant e veneraţ ia faţă de el, iar Creangă şi Eminescu sunt socotiţi scriitori mari, mai a les pentru c ă


a u fost impuşi de Maiorescu, pentru noi, dimpotrivă, dacă Jun imea mai subsistă ca un fapt viu, în sufletul nostru, dacă ne mai pasionăm pentru ceva care să fi fost şi al ei, este admiraţ ia pentru Creangă şi Eminescu, Ş i dacă Titu Maiorescu, mai exis tă pentru noi, e pentru că i -a impus pe aceştia.

2. A doua împrejurare care expl ică actual i ta tea lui Creangă am spus că e de ordin obiectiv. Ea ţine de natura lui Ion Creangă. Ea stă în caracterul lui impersonal şi reprezentativ, în felul în care viaţa şi problematica lui, reproduc până în cele mai mici detalii, problemele şi necazurile majorităţ i i neamului nostru. Prin aceas ta Creangă pierde interesul biografic individual şi viaţa lui devine instrument de Sociografie simbolică. Faptul că Ion Creangă poate să pa ră unora „orig inal" în cultura românească, măsoară l ipsa de autenticitate a acestei culturi. Iar împrejurarea că Ion Creangă — fără Jun imea — n'ar fi reuşit să fie decât un ratat în aşezarea modernă românească, judecă aceas tă aşezare şi sub raportul ei românesc şi sub raportul eficacităţi i .

Dar s ă strângem ceva mai de aproape afirmaţia noastră despre impersonali tatea figurei lui Ion Creangă.

Nu vă voi expune aici un Ion Creangă văzut prin prisma unei generaţi i privită în întregul ei. Lucrul nu e cu putinţă, „generaţ ia" fiind as tăzi anga ja tă pe mai multe poziţiuni potrivnice, purtând fiecare un a l t chip.

Voiu încerca numai să definesc imaginea lui Ion Creangă văzuta prin prisma fragmentului de generaţie cu care m ă simt spiritualiceşte solidar, rămânând bine înţeles, că a lă tur i şi poate împotriva icoanei mele despre el, mai există şi a l te le tot a tât de vii, ţesute din a l t e lumini, desprinse din al te umbre.

Eu voi apă ra icoana „transplantatului" Ion Creangă. Icoana unui Creangă impersonal şi reprezentativ, care poartă în el, după cuvântul Montaigne-ian, „icoana s tărei omeneşti", A unui Creangă care scrie singur despre el :

„Ia, am fost şi eu, in lumea asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci , nici bogat până la patruzeci de ani, nu m'am făcut"-(Amintiri, pag. 53) .

A unui om vecinie, a unei idei de om, dacă vreţi, întrupată o vreme în Ion Creangă. Cum vedeţi, un Ion Creangă semn, simbol a l ideei omului românesc în gând şi în faptă!

Icoana aceasta a omului dela noi, cuprinde trei planuri, ca un triptic.


In stânga e chipul copilăriei, chipul înrădăcinării. In mijloc e icoana suferinţelor, a desrădăcinării, a răstigniri lor

lui Creangă. In dreapta e icoana transfigurării lui, a re înrădăcinăr i i şi a ro

dirii lui în cultură. Cele trei planuri sunt legate de o aceeaşi poveste: Povestea vieţii

,,omului de la noi" smuls din pământul cu care făcea una, dus de vânturi în a fa ră de mediul său firesc; şi care suferă acolo cel mai mare atentat metafizic împotriva fiinţei: înstrăinarea.

E povestea unui om ameninţat între străini să fie smintit (scos din f ire) , dar care, printr 'un şir de întâmplăr i minunate, isbuteşte, după ani de bejanie, să prindă rădăcini într'o margine de Iaşi, jumătate în oraş, — cu picioarele — jumătate în câmp afară, cu privirea, în ca re datorită prieteniei cu Eminescu îşi reface mediul său iniţial, poate rodi, şi isbuteşte cea mai mare biruinţă a sufletului românesc asupra lui însuşi; să pătrundă în Jun imea şi să supună cea mai îna l t ă manifestare cul tura lă a societăţii româneşti din vremea aceea, ca la -poadelor culturii româneşti autentice dela ţară , restabilind astfel comunicaţii le rupte de două veacuri de evoluţia divergentă (dela Fanarioţi) între cultura României satelor şi cultura orăşănească.

„Când a venit Creangă la Ј и ш т з а şi şi-a citit el singur poveş t i l e — zice Panu — a fost o a d e v ă r a t ă sărbătoare" — (Amintiri, pag. 140) . Ş i adaugă mai depar te ; „atunci J u n i m e a se t rans forma în şezătoare" . (Ibidem, 235) .

Cuvinte în care stă întreg destinul actualei culturi româneşti. Nu voi povesti aici amănuntele vieţii lui Creangă. Viaţa asta,

destul de cercetată, şi totuşi prea puţin cunoscută de cei mulţi, s tă totuşi la îndemâna orişicui, în cele două biografii apărute nu de mult — cea franceză a d-lui Boutiere şi cea românească a d-lui Predescu.

Eu nu vreau azi decât să comentez unele aspecte a l e biografiei lui Creangă şi să luminez unele fapte, care suficient reliefate, i lus t rează icoana despre Creangă pe care aş vrea să v'o fixez.

Via ţa lui Creangă poate fi aşadar împărţ i tă în trei planuri mari, în trei perioade, în s trânsă legă tură cu aşezarea lui în spaţiu.

1) Creangă copil în satul lui, 2) Creangă în desrădâcinare, mai întâiu pe la şcoli în alta sate,

apoi la târguri , , la Socola şi la Iaşi. 3) Creangă în Bojdeucă. Acest fel de a împărţi viaţa lui Creangă nu e unic, dar trebue

observat că fazele vieţii lui Creangă nu sunt limpede despărţi te. Cei mai mulţi biografi îi împing copilăria până la sfârşitul „Amintirilor",


adică la venirea l a Socola. Ma i corect ar fi poate să o împingă până l a 1858 odată cu l ichidarea studiilor preoţeşti, moartea ta tă lui şi int ra rea lui în diaconie. Deasemeni, între a doua şi a treia fază a vieţii lui e un joc de vre-o trei ani, mutarea în bojdeucă făcându-se, după Boutiere, la 1871, după Predescu la 1868; ia r l ichidarea definitivă a celei de a doua perioade făcându-se complect, abia la 1873, după răspopire, el iminare din învăţământ şi despăr ţ i rea de soţie.

Din punctul nostru de vedere, al cău tăr i i constantelor reprezentative ale vieţii lui Creangă, deosebit de cel propriu zis biografic, preferim împăr ţ i rea vieţei lui în perioade semnificative, ca re corespund, în linii mari, celor dintâi:

1) Per ioada integrăr i i lui în sat, (povestită în „Amint i r i" ) . 2) Per ioada desintegrări i din sat, sau a încercări i neizbutite de

a-şi înjgheba o v ia ţă burgheză, care poate fi subîmpărţită, tot în t re i : a ) Faza peregrinări i lor prin şcoli, la Broşteni, l a Fălt iceni, l a

Târgul Neamţ, apoi iar la Făl t iceni şi l a sfârşit l a Socola. (Şi aceas tă fază e povestită în „Amintiri".)

b) Faza diaconiei şi a primei ascensiuni, în care Creangă progresează în direcţia burgheză: e hirotonit diacon, se căsătoreşte , a r e un copil, intră în şcoala normală, se face profesor, scrie cărţi didactice şi face politică fracţionistă.

c) Faza crizei şi a lichidării primei sale înjghebări de viaţă, în care succesiv îş i p ierde locuinţa, e părăs i t de nevastă, răspopit, e l i minat din învăţământ şi divorţează.

Astfel, pe la sfârşitul lui 1873, Creangă a lichidat toate încercăr i le sa le de înă l ţare socială, şi redus la cea mai neagră mizerie — mai rău decât când venise în oraş — îşi re t rage şi cei 25 de lei pe care îi depusese în cutia de chibrituri în care se ţinea capi ta lul societăţ i i de economie pe care o înfiinţase între timp (1871) cu Enăchescu şi Răceanu.

3) Ultima per ioadă a vieţei lui Creangă e perioada reintegrării care poate fi şi ea împăr ţ i tă în două faze:

a ) Faza celei de a doua ascensiuni, în care Creangă instalat în sfârşit în bojdeuca din Ticău şi debitant de tutun, îşi reface mai în-tâiu viaţa intimă, în tovărăş ia Tincăi Vart ic . Apoi reintegrat de Maiorescu în învăţământ, face cunoştinţă cu Eminescu (prin 1875), care îl pune să scrie şi î l duce la Junimea, unde îl impune dela început. Fa ima lui creşte. E numit de Conta membru în consiliul permanent a l instrucţiei, considerat în străinătate, t radus în limbi străine, decorat. O singură umbră pe tablou, spre sfârşitul acestei faze: P leca rea lui Eminescu la Bucureşti. începutul însingurării , de care Creangă se a p ă r ă refugiindu-se în „Amintiri".


b) Vine în sfârşit faza declinului, coincizând cu s t rămutarea J u -nimei în Bucureşti, cu însingurarea tot mai mare a lui Creangă, cu apar i ţ ia boalei care in nouă ani îl va răpune, cu nebunia lui Eminescu, moartea lui Lambrior şi a lui Conta,

După ce închiagă câteva noui prietenii, cu Cercul Literar al lui Gruber şi Ar tur Gorovei, şi după ce mai ia parte, cu succes, pe la congresele economice şi didactice, Creangă moare în ult ima zi a anului 1889, în debitul de tutun trecut dela reintegrare fratelui său Zahei.

As ta e în linii mari, viaţa lui Creangă, Şi acum, câteva scurte comentarii.

#

# *

Coborâtor din două familii cu obârşii deosebite, una moldovenească, de muncitori de pământ, a Ciubotarilor, prin ta tă , şi a l ta ardelenească, de fruntaşi şi cărturari , a Crengilor, înrudiţi prin Ciubuc Clopotariu cu Mitropolitul Iacob — Creangă e reprezentativ până şi în genealogie.

El îmbină ce le două spiţe a l e neamului românesc: spiţa necontenit descăl icătoare a oamenilor dela munte, din Ardeal , cu spiţa necontenit primitoare a celor de pe plaiuri le de dincoace.

Aci, integrat în viaţa familiară şi în viaţa colectivă a satului; integrat în cete le de copii, acele grupuri de vârs tă prin care se face Ia sat, tot a tâ t ca prin familii, omogeneizarea sufletului omenesc, Creangă se înfige în aceas tă v ia ţă ca o mlăd i ţă de stejar, a tât de trainic, încât nici o încercare nu va izbuti de acum să-1 mai clat ine.

Dacă cul tura e, după spusa lui Paul Valery , „ceeace rămâne unui om, după ce a uitat totul", Ion Creangă a fost un om cult care a avut cu prisosinţă cei şapte ani de aca să (care nu se înlocuesc) la temelia culturii. Integrarea lui în mediul satului e atât de organică, încât perspectiva ruperii lui din viaţa de sa t îi va smulge mai târziu, l a douăzeci şi doi de ani, lacr imi din ochi, şi îl va împinge spre gândul călugăriei . Mai bine să lase tot, decât s ă se despar tă de ceeace îi e ra drag.

Icoana aceas ta a baştinei, a locului natal , a oamenilor şi a petrecerilor din sat, îl va urmări pe Creangă toată viaţa.

In sat, acasă, va fugi când îl va bate Popa-Duhul din senin; în sat se va refugia când, dat l a şcoala lui Ba luş din Broşteni, „cartea se va prinde ori nu de el" , dar îl va năpăd i râiia de la caprele Irinu-că i . Ş i tot în condiţiile vieţii dela, sat se va adăpost i mai târziu, în bojdeucă, atunci când viaţa A se va a ră t a potrivnică. Pe drumurile


Ciricului, Aroneanului sau Socolei va re t ră i apoi mintal cu Eminescu viaţa dela ţară , pe care va încerca s'o toarne în basme. Şi când cadrul basmelor i se va părea prea strâmt ca să evoca satul, Creangă va purcede, în „Amintiri", la directa lui evocare.

Un orăşean poate pricepe cu greu o astfel de, închegare sufle-' tească.

Viaţa individului e mult mai organic integrată în viaţa colectivităţ i i la sat ca în oraşe. Acolo nu exis tă o deosebire hotărâtă între viaţa publică şi viaţa privată, ca la noi. Originar alcătui t din rude şi vecini, trăind o aceeaş i comunitate de soartă, a unui om cu aceleaşi nevoi, muncind în ace laş fel cu ceilalţ i , — satul a lcătueşte încă pentru individ o adevăra tă familie spiri tuală. Omul nu e un „străin" pentru nimeni. Fiecare îi ştie pe toţi pe nume, îi ştie ce gândesc, ce au, ce fac. Fiecare e oglindit de toţi cei la l ţ i şi e înstrunit de ei. Când o ia razna, p i lda celorlal ţ i îl t rage înapoi pe făgaş; când întârzie, rândul celorlalţ i îi a r a t ă că trebue să se grăbească. Omul nu e niciodată însângurat în viaţa dela ţ a ră ; ci totdeauna sprijinit de reprezentări colective, de semne, de înţelesuri. El nu trăeşte într'o societate de finalităţi intermediare, de mijloace distincte şi interdependente, ci într'o comunitate de gânduri, de simţiri şi de dorinţe.

Câtă unitate spir i tuală e în aceas tă v ia ţă şi câtă unitate organică de stil, nu pot pricepe orăşenii!

In acest mediu a crescut Ion Creangă şi a primit dela el pecetia neştearsă a tradiţ iei pe care a reprezentat-o toată viaţa. S 'a ridicat în cultura dela sat şi cu ea a crescut; şi ea a crescut cu el, a şa cum cresc l i terele săpate într 'un copac care îmbătrâneşte.

Intre cele două spiţe a le neamului său, se ţese, începând din al doilea an, un conflict cu privire l a destinul lui Ion Creangă,

Mumă-sa, răspunzând lîndemnului firesc a l ruralului , că t re o v ia ţă mai bună, sau îndemnului căr turăresc a l Crengilor, îşi vrea cu orice preţ feciorul popă. Tată-său îl vrea dimpotrivă „om de t reabă şi gospodar în Humuleşti".

Conflictul aces ta — pe care Creangă ni 1-a povestit în „Amintiri", e şi el adânc reprezentativ atât pentru năzuinţa de mai bine a celor patru milioane de familii ţărăneşt i a le acestei ţări, cât şi pentru problema esenţ ia lă a culturii româneşti: generarea elitelor sociale.

Fapt semnificativ — observat de dl. Predescu, — izbânda în acest conflict e, ca totdeauna, de par tea ardelenească .

G A N D R O M Â N E S C 13

Creangă e desrădăcinat , trimis la carte — şi printr 'o s tranie recunoaştere a lucrurilor — va rămâne în cul tură cu numele ramurei ardeleneşti , al mamei sa le .

Cine a urmări t problemele sociale româneşti în legătură cu geneza şi structura vieţii noastre orăşeneşti şi şi-a dat seama de problematica esenţ ială a neamului nostru din a doua jumătate a veacului al XlX- lea — nu poate să nu observe că necazurile căr turăr ie i lui Ion Creangă stau în miezul problemei civilizaţiei româneşti, şi că şi prin aceasta , viaţa Iui Creangă rămâne un semn pentru oricine.

Per ioada vieţei lui Creangă care se scurge între p lecarea lui de acasă şi mutarea în bojdeucă, este pentru el o adevăra tă vreme de încercare şi de chin. Ameninţat să fie înghiţit de oraş, scos din fire, tr ivializat şi banalizat, după cum se poate urmăr i din evoluţia sti lului său epistolar sau din petiţii, — Creangă izbuteşte să scape numai dat tava şi încercat în toate sentimentele lui umane, de dragoste de demnitate şi de omenie,

Diaconit fără t ragere de inimă, însurat de alţi i , nehotărît în ca lea pe care o va a lege , oscilând când în spre preoţie, când în spre profesorat, rătăcitor dela o biserică l a a l t a în cău ta re de locuinţă şi dat a fa ră din ca să de îndată ce se statorniceşte undeva, Creangă nu reuşeşte să înfiripeze nimic în aceas tă perioadă, de cât poate contactul cu Maiorescu la şcoala normală Vasi le Lupu, ca re îi va prinde bine.

Printr 'o minune, însă aceas tă viaţă ca re nu e făcută pentru el, se destramă şi, una după alta, Creangă se l iberează de toate servitut i le vieţii burgheze: pierde soţia, pierde diaconia, ba pierde şi dăscăl ia , e isgonit de la Golia, îşi cheltuieşte şi ultimii bani. In sfârşit, Creangă se mută în bojdeuca din Ticău, unde abia izbuteşte iar să-ş i înfiripe o v ia ţă nouă.

Biografii) lui Creangă au observat încă de multă vreme locul mare pe care-1 ocupă în a doua par te a vieţii lui schimbările de locuinţă.

Mai întâiu mutăr i le dela o şcoală l a a l t a ca re î i împiedică continuitatea studiilor; apoi, a juns diacon, s trămutatul dela Biserica P a t r u z e c i d e S f i n ţ i , unde s lujea cu socrul, din casa „unde îl răzbea ploaia şi îl orbea fumul şi femeia", la B ă r b o i u l , unde nădăjdueş te o locuinţă mai bună; apoi dezamăgit în aş teptarea de a găsi locuinţă, i a r la Patruzeci de Sfinţi şi apoi, ajuns învăţător l a T r e i I e r a r h i , iar l a Bărboiul, unde primeşte să s lujească fă ră leafă, numai ca s ă a ibă casă . Dat a fa ră de cântăreţ i i bisericeil, se mută la Sf . P a n t e l i m o n şi de aci l a G o l i a .

Dar nici unul din biografii lui nu a scos îndeajuns în relief rolul


pe care aceas tă neputinţă de a se statornici undeva, îl joacă în v ia ţa lui Creangă.

Pentru că nu mai a r e casă dela Sf. Dumitru 1865, îl părăseş te nevasta în 1866 şi fuge cu al tul . Pentrucă î i vor casa în ca re stă, a re Creangă conflicte cu superiorii s ă i eclesiastici. Pentru casă îşi dezorganizează existenţa.

Rolul acesta dezagregant al l ipsei de locuinţă stabilă e dublu: Lipsa de locuinţă stânjeneşte opera lui de crea ţ ie intelectuală . Lipsa de locuinţă îl pune în conflict cu rudele : socrul şi nevasta;

cu r ival i i : care — indiferent de sentimentele ce îi poar tă — î l scot c a să- i ia locul.

Lipsa de c a s ă şi politica. Aces ta este a l doilea factor de dezagregare a l vieţii lui Ion

Creangă. Politica, aceea oare t r ivial izează totul, care pune u ră şi zizanie în locul omeniei, ca re schimbă firea contemplativă a românului, biruitoare prin răbdare şi pasivitate, într'o fire s t ră ină , nelinişti tă, răzvră t i tă şi grotescă.

"A avut mare noroc Creangă, că în acest mediu a dat peste Jun i mea şi peste orizontul curat şi lucid de dincolo de politică. Prin aces t a e r curat s 'a putut mântui, a putut lua conştiinţa de sine, a putut privi l impede în trecutul lui şi îndigui apele tulburate a l e înstrăinări i . Pr in el, Creangă a putut mai a les vădi şi al tora puterea care i -a ajutat să birue, s ă dureze: icoana, amintirea lucrurilor dintâi, satul, copilăria.

De un ajutor covârşitor i -a fost în privinţa aceas ta Eminescu. Eminescu i -a ţinut lui Creangă loc de sat! In ochii lui a revăzut

icoana copilăriei , poate pentru că poeţii păs t rează în totdeauna în privire ceva din sufletul copiilor. Ş i când Eminescu a plecat l a Bucureşti , chemat ca redactor l a „Timpul", Creangă lipsit de orice sprijin, ajunge cu totul însingurat. S ingură ta tea care-1 cuprinde pe Creangă în aces te clipe, singurătate care după unii îl împinge să-şi scrie şi „Amintir i le", se vădeş te în scrisoarea pe ca re i-o scrie lui Eminescu de Crăciunul anului 1877:

„Bădie Mihai, ce-i cu Bucureşt iul de ai uitat cu totul Eşul n o stru cel orops i t şi pl in de j idani . . . . De Crăc iun te aş tept să v i i . Ţ inea a pregătit de toate şi mai ales „ sarmale l e" cari ţ ie îţi p lăceau foarte mult . . . . La Eşi ninge frumos de as t -noapte , încât s'a făcut d r u m de sanie . C ir i cu l par 'că e mai frumos acum. V i n o , F r a t e Mihai , v i n o , căci fără t ine sunt s tră in" .

(Călinescu, op. cit., pag. 335)

Aproape 10 ani mai târziu, când ochii lui Eminescu s'au tulburat ca apele Ozanei pr imăvara, şi după ce Conta şi cu Lambrior s 'au


dus, — un nou sentiment de singurătate copleşeşte pe Ion Creangă. Acum, el nu mai a re cui scrie. I se pare că e îngropat de viu.

Se ' suceşte, ce se suceşte şi, în sfârşit, scrie . . . lui Maiorescu. începutul scrisoarei e prins tot de încercarea de-aşi scuza pasul

insolit. De multe ori şovăie între „Dumneata" şi „Dumneavoastră". E o scrisoare în care Creangă n a r e să-i spună nimic, decât s ă - i afirme c ă există, şi să- i aducă aminte. S ă - i comunice şi lui, gândul s ingurătă ţ i i care-1 bântue.

. 1 9 S e p t e m b r i e 1 8 8 7 . Respectab i l e şi mult iubite Domnule Maiorescu ,

Dacă n'ai râs de pros t ia v r e - u n u i idiot, de care numai la r ă p o s a t a junime de la Iaşi se pute (sic) r â d e a mai cu haz, poftim, V ă rog de-ţ i r â d e cu hohote de una acum. Dar v ă rog ! multe prost i i şi în v r e - o două, tre i r â n d u r i în v iaţa mea, de când am a v u t n o r o c i r e a a v ă cunoaşte , ch iar grosolăni i am îndrăzni t a spune faţă de d - v o a s t r ă , nu însă din răutate , ci din prost ie ; m'a luat gura pe dinainte . Căci d-ta nu se poate să nu înţelegi inima m e i . l er taţ i -mă, v ă rog, de toate ş i daţ i -mi v o i e să v ă spun şi acuma una.

In bojdeuca, unde locuesc eu, dorm afară, d o r m a f a r ă şi p e v r e mea asta , în 1 8 spre 1 9 S e p t e m b r i e .

„Răposatu l Conta şi L a m b r i o r ştiau căsuţa mea. Pompil iu , D-l Nica şi mai a les bietul Eminascu de asemenea . In sfârşit V i n e r e a t r e cută în 18 spre 1 9 m'am culcat iarăş i afară după obiceiu şi pe la câte o r e am adormi t nu ştiu, că am adormi t gândindu-mă cu jale m a r e la soc ietatea J u n i m e a şi ce mai este ea acum ! La bietul Eminescu şi ce mai este el acum ! la G i e o r g h e Sc' ie let i , L a m b r i o r şi C o n t a şi unde sunt e i acum I"

(Predescu, V o i . I, pag. 1 7 3 . )

Puţine scrisori a u accentul omenesc a l aces te ia şi mobilul ei e departe de a putea fi redus la o s implă cerere de sprijin.

Creangă mai reuşeşte s ă lege prietenie în ultimul an a l vieţii sale, cu Cercul Literar a l lui Gruber, unde cunoaşte printre alţ i i , pe N. Beldiceanu, şi pe dl. Gorovei, Dar el simte că nu mai are p rea mult de trăit. „De acum — le spune el în graiul lui enigmatic şi şăgalnic — nu mai e mult până departe" .

Ş i într'o zi, se desparte de ei cu vorbele: „Cu bine şi cu sănă ta te şi de acum într'o mie de ani bejanie" .

Câtăva vreme mai târziu, în ult ima zi a anului 1889, Creangă cade răpus de un a tac de apoplexie în debitul fratelui său Zahei.

Reprezentativ în naştere şi obârşii, reprezentativ în copilăr ie şi în bucurii, Creangă e reprezentativ şi în durere, în încercări şi


în biruinţe. In Creangă fiecare român se recunoaşte ca atare, cu tot ce are mai de preţ al lui. In Creangă fiecare se simte crescut om întreg, la statul fiinţei lui adevărate .

Vorbirea lui e graiul pe care simţi c a r trebui să-1 vorbeşti, s imţirea lui e simţirea cea dintâi ca re te cuprinde, înainte de a te potrivi lăuntr ic altor ca lapoade sufleteşti, Liniştea lui, echilibrul lui intern, seninătatea în rezistenţa împotriva încercărilor, gluma, sunt însuşiri le românului din ba lade şi poveşti. Prin Creangă românul intră în universali tate.

In sfârşit, Creangă e reprezentativ şi'n moarte. In „marea moarte potrivită vieţii fiecui" de care vorbea Rilke, Ion Creangă se afundă, după propriile lui cuvinte, ca într'un mare drum printre streini, în aş teptarea judecăţii . Л judecăţ i i care singură va face omului dreptate şi împotriva Mitropolitului Calinic, ca re 1-a răspopit, după ce Creangă îi scăpase viaţa şi a Ministrului Tell („Dumnezeu să- i i e r te" ) care 1-a scos din î n v ă ţ ă m â n t . . .

Şi ia tă că drept prefigurare a acestei judecăţi , s lava vine s ă răspundă aşteptări lor lui Creangă.

Şi astfel, pe când trupul lui Ion Creangă se desface în ţă rână , chipul lui reînvie printre noi în multiple exemplare , în care recunos-cându-1, noi cei vii, ne descoperim unii, pe alţ i i . Ajuns simbol, îl întâlneşti pe drumurile Nerejului vrâncean, în chipul Popii Mihai l ; pe dealur i le Cornovei basarabene, graiul lui se aude în cuvintele de şagă a l e Păr intelui Zamă; pe p la iur i le Câmpulungului moldovenesc, iscodirile minţii lui renasc în vorbele primarului Frâncu. Ş i cunoaşterea lui Creangă creşte şi se altoieşte mereu, în măsura în ca re creşte cunoaşterea de noi înşine, ca oameni.

A fost un om de pe l a noi. Un om. Şi pentru că a fost un om, în vremile acestea de măscăr i , s l ăv i t

îi va rămâne numele şi neamul, în neamul neamului, cât va fi neamul românesc.

M I R C E A V U L C Ă N E S C U

HEXAMETRII SALONULUI BURGHEZ

Mic salonaş burghez umbrit de perdelele- i grave Zace hursuz şi tăcut de zile şi zi le de-a rândul. Mobila roasă visează profund, prăfuită şi trista, Lampa banală a t â rnă fatal spre mijlocul mesei.

Ca şi'n tabloul stângaci, cu flori, spânzurat în perete, Ca şi'ntr'o cr iptă ui tată, nimic nu se mişcă'n odae.

Zgomot e-afară 'mprejur. Soare le a rde asfaltul. Oameni se sbat agitaţi , împinşi de puteri nevăzute. Duhuri de sus şi de jos amestecă râsul cu plânsul . Timpul şi vântul dă râmă la fel şi zdruncină lumea.

Dar salonaşul burghez, cu gri jă-şi păs t rează tăcerea. Umblă copiii sfioşi şi privesc prin gaura cheii: Uşa 'ncuiată sever opreşte orice iscoade. Şi 'nchipuirea c lădeş te minuni în odaia secretă :

. . . P o a t e că-aici s tă legat vrăji torul cu diavoli în sticle; . . . Poate că-aic i or fi strâns străbunii comori şi podoabe; . . . . Poate pe-aici e intrarea 'n castel l a Frumoasa ce doarme.

Cât a r dori s ă deschidă, cumva, odată, salonul.

O, de s 'ar pierde cheea de tot, să n'o mai găsească.

E U G E N I U S P E R A N T 1 A

HEXAMETRII BIETULUI NIMIC

Gâlgăe apa sub pod, în noaptea cu doruri şi spaime. Clarul de lună se sbate febril în oglinda nervoasă. Nimeni pe cheiul pustiu, peste tot tăcere suspectă; Strani i priviri îşi trimit felinarele singure'n veghe.

Numai, o boare de vânt alungă-o hârtie pe stradă. Bietul nimic prigonit s 'ascunde tiptil prin unghere. Foae de c a r t e ? . . . A f i ş ? . . . Ori poate-un cuvânt de iubire . . . Singur, destinul i-a dat şi lui un moment de m ă r i r e . . .

Sigur, a fost întrebat, ascul tat ca un glas de oracol; Multe i luzi i -a stârnit prin funduri de inimi sărmane. Mâna de om ce-1 ţinu, t remurat-a poate-o clipită (pentrucă inima speră mereu şi crede'n miracol ) .

Apoi venit-a, fatal, ui tarea, căderea , ruina: Bietul nimic prigonit se luptă din greu cu destinul. Poate mai speră şi el ca iar să-1 a jungă norocul, Poate mai speră şi el ca iar să-1 a jungă măr i rea .

Insă suflarea de vânt, de-odată puterea ş i-adună Şi ridicându-1 în s lăv i îl poartă sub c larul de lună Până ce-1 lasă să cadă sub pod unde gâ lgăe apa . . , . Stranii privir i îşi trimit felinarele singure'n veghe.

EUGENIU SPERANTIA

ÎN PLINĂ DESPERARE *)

Greu mai mergea lecţia, greu de tot. Nimic nu-i pria. Creionul s e împiedeca în tăbl i ţă ; o supăra, din prânzitor, vocea părinţilor; iar pupitrul parcă n'o l ă sa să răsufle, ţ inând-o strâns între spetează, bancă şi sal tar . Şi ce lecţie grea, Doamne! Doamne! Jumă ta t e din tăbliţă, ciubuce întoarse şi jumăta tea cea la l t ă , ochelari t ă ia ţ i în două. Apoi Frăulein care nu se mai c u l c a . . . Sgripţuroaica! In fiecare zi, cum sfârşia masa, se şi t rântea pe pat. Ş i azi, ca d r a c u l . . . Tot cotro-băia prin odaie . . .

Fetiţa, la capătul rândului întâiu, îşi privi lucrarea . Of, Doamne, c e urît! S ă - i vadă tăbl i ţa Napoleon, cum a r mai r â d e . . . Căci Napoleon e cel mai rău copil din c lasă . Degeaba îl pedepseşte în fiecare zi, domnişoara! Nici bătaia, nici arestul nu-1 cuminţeşte. Mai a l e s pe fete nu l e poate suferi. Le trage de şorţ, l e pune piedică. Şi ce i la l ţ i băie ţ i , c a proştii se iau după el, râd şi petrec împreună. Ce bine-i Ia No. 3 i . . . Acolo nu-i şcoală de aplicaţie, acolo curtea băieţilor e desp ă r ţ i t ă de cea a fetelor. Doar printre scânduri le ga rdu lu i . ..

B ă l a ş a şi-a oprit gândirea. In fine Frăule in s'a trântit în pat. Ah, ce bine! In câteva clipe •— î i cunoaşte doar obiceiul — s'a dus. C â n d s'o pune pe sforăit, şi Napoleon să fie aici, cu întreaga lui -ceată de băieţi, şi încă nu s a r trezi.

B ă l a ş a ia buretele şi, cu necaz, freacă repede tot rândul. S ă nu r ă m â n ă nimic! Pe urmă, ce frumos o să deseneze ea . . . şi ciubucele ş i ochelarii! Pe u r m ă . . , Cuvintele i s'au înnecat în gât parcă. Privirea, fără să vrea, i se prinde de scrinul cu rufe. Acolo, în sal tarul de sus, Frăulein a ascuns merele cumpărate azi, în drumul dela şcoală spre casă . Ce mere frumoase! Ş i Tinca, bucătăreasa , aduce din piaţă, zilnic, mere; dar în coş, a lătur i de zarzavat, carne şi pâne, fructele se urîţesc şi îşi pierd gustul. Al tcum erau cele din sal tar , alt s o i u . . . Mere învelite în hârt ie să nu se murdărească, şi păs t ra te în

*) Fragment din romanul „Fără limită".


raft la prăvă l ie . Doar ea a dus pachetul acasă . Parfumul lor i-a intrat în mâni şi nări, şi acum parcă umple toată casa . . .

B ă l a ş a s'a r idicat în picioare. Se sperie. Pantofii au lovit prea tare în scânduri. De dincolo, vocile părinţilor vin mai îndepărtate . Tata şi mama a u trecut dai prânzitor în birou, Frăulein respiră l i niştit. Ş i respiraţ ia lui Frăule in şi vocea îndepăr ta tă a părinţilor o îmbie l a taină. Binişor îşi scoate un pantof, apoi ce lă la l t , şi în vârful degetelor se apropie de pat. Doarme, sgripţuroaiea! S'o vadă Napoleon, cum ar r âde de e a ! . . . Cât e de ur î tă şi de r ea ! Necazul fetiţei împotriva bătrânei Nemţoaice e mai mare ca oricând. De atâtea ori o privit-o dormind, niciodată n'a putut-o suferi, dar azi, când o ştie s tăpâna sgârcită a unei a ta r i bogăţii, o urăşte de moarte. Da . . . s ă moară, ce bine ar f i ! . , . . Deocamdată însă, e ca şi moartă.

Bă laşa , în vârful degetelor, se apropie de scrin şi prinde cu putere cele două cârl ige. Zadarnic! îndâr j i tă , vine la sobă şi ia cleştele , apoi se întoarce la obiectul râvnit. Bagă o r a m u r ă . . . încet, înce t . . . Tremură de emoţie şi p lăcere . încet, î n c e t . . . In fine, bara de fier intră. î ş i încoardă puterea. Un colţ a l sa l tarului cedează. Gâfâie tot mai tare. Prinde de cârl ig, t rage . . . Scrinul se deschide pieziş. Destul pentru mâna ei. înşfacă un măr. Când să t r agă mâna înapoi, se împiedecă de marginea dulapului. De durere a slăbit prada. Trebue să t ragă mai înafară sal tarul . Incăodată, dar cu putere multă. Gândul îi t remură parcă în gât şi'n picioare. Oare ce face Nemţoaica? B ă l a ş a aruncă o privire ră tăc i t ă şi parcă aude cu privirea. Sforăe, Foarte bine! Atunci îşi încoardă toate puterile, In fine! O mulţămire îi sgâl-ţâe tot trupul, întreg scrinul cu fructe e la vedere, ca în raft la p ră văl ie . Ia un măr, îl bagă în şorţ. Vrea să închidă sal tarul , dar se răzgândeşte. î ncă unu l . . . Nu le-o fi numărat Nemţoaica! Apoi, într'o sforţare teribilă, împinge la loc scrinul. In odaie, doar răsuflarea scârboasă a Nemţoaicei. Fetiţa, zăpăci tă ca după o crimă, face ordine, mai mult încurcând, s ă nu se cunoască nici urmă, apoi se trânteşte în pat şi începe să mănânce. Prima muşcătură îi potoleşte pa rcă înfrigurarea întregului trup. Pe urmă, temeiul, mâncarea de poftă, cu meştecări încete şi plescăite, sugând fiecare muşcătură ca pe o a c a d e a . . , Ma i repede decât ar fi vrut se sa tură . Are încă un măr de prisos. Ce să facă acum cu e l ? Să-1 bage înăunt ru? Prea e greu. Putea trezi pe Frăulein . . . Se scoală binişor şi-1 aruncă împreună cu cotorul celui lal t măr, în sobă, apoi se întoarce la pupitru să-şi facă lecţia. Dar e obosită .Munca i-a sleit puterile. Ş i încă ceva . . . O nemulţămire fără nume, . . Pa rcă vocea îndepăr ta tă a p ă rinţilor şi sforăitul scârbos al lui Frăule in nu-i dau pace. Se culcă în

G Â N D R O M Â N E S C 2L

pat. Vrea să uite . . . să se gândească la al tceva, la ş coa l ă . . . Da, l a ş c o a l ă . . . Acolo-i Napoleon şi ceata lui de băieţi . Napoleon e un copil rău şi obraznic. . .

* * #

— Komm zur Mama , . . Bă l a şa s'a trezit deodată. Ca un fum a dispărut visul, lăsând în

urmă o senzaţie de amărăciune. Ochii şi-i simte uscaţi; gâtul înţepenit. Ş i deodată s'a repezit în şuvoiu rea l i ta tea : pe pupitru, corpuri le delicte, un cotor şi un măr, cu urme de cenuşă pe ele.

— Komm zur Mama . . . Frâulein a prins-o de mână şi în goană, t râgând-o în urmă, a

străbătut cameri le până în birou. — Gnădige Frau, die Ba laşa hat gestohlen. . . B ă l a ş a ştie că tot ceea ce spune Frăulein, cu vocea ei hăcuită, e

adevăra t , deşi nu pricepe nimic. O sgâl ţâ ie suspinele. N'are cum să se apere de aceas tă lume duşmană, care pare că-i ameninţă făptura.

— Ein schlimmes Kind . . . aude ea, Eine D i e b i n . . . şi a l t ă avalanşă de suspine se amestecă de data asta cu amintirea faptei urîte şi cu vorba aspră a bonei.

— Lassen s ie mich . , , In fine, a vorbit mama. Cuvintele ei reci a u liniştit plânsul fetiţei,

dar au avut darul s 'adune din depăr tăr i le minţii, pa rcă acolo în faţa lor, fapta ei. Ş i ce îngrozitoare îi pare! Ce-a auzit ea din cărţ i le de basme şi de poveşti, în tâmplăr i le copiilor răi , neascultători, care-şi supă ră părinţii , sunt nimic pe lângă fapta ei,

— Bălaşo, cum ai făcut a s t a ? . . . In vorbele mamei e a t â t a durere, încât chiar fetiţa, cu sufletul

ei mic, a putut-o prinde. O desnădejde cumplită î i împrăşt ie sufletul. Simte c ă se sfârşeşte. Poate e sfârşitul lumii.

— Dumnezeu care vede toate . . . Feti ţa începe să plângă liniştit. Durerea celor iremediabil pier

duţi. D u m n e z e u . . . II ui tase! Acum, de bunăseamă, şi Dumnezeu va fi împotriva e i , . ,

•— Uite, să te judece t a t a . , . Tata e j u d e c ă t o r . , . El cunoaşte legile. El pedepseşte pe răufăcători, în special pe h o ţ i . . . Ii bagă l a î n c h i s o a r e . . ,

Fet i ţa n'a mai spus nimic. Ii s leiseră şi lacrimile, şi durerea parcă . Se simţea uscată . Un singur gând avea: s ă termine mai repede. S o bată, s'o închidă, s'o omoare . . . dar mai repede . . .

Şi mama, care tot vorbeşte . . .


In tot timpul judecătorul a privit scena, îndurerat . îndurerat , nu pentru fetiţa care suferea, cât pentru el, Dela condamnarea şi pedepsirea lui disciplinară, deşi trecuse timp, nu-şi mai putea îndeplini serviciul în conştiinţă; căpătase un beteşug l a darea sentinţei. Ş i acum, acasă l a el , tot în faţa unui caz de judecată e ra pus. Clar i sa î l obliga să dea sentinţa. O sentinţă împotriva copilei lui. Furase. Ce cumplit! El nu pentru furt fusese condamnat, ci pentru nedelicateţe. Nedelicateţe, f u r t , . , Grade în ierarhia infracţiunilor. Fondul e ace laş i . Şi Bă laşa , lui î i semăna. Avea să dea o sentinţă pentru greşel i le de la el moştenite. î ş i privea nevasta cum dojenea copilul. Aceeaş i admirabi lă ţinută. Fusese estetic j ignită. Ea, femeia incapabilă d e cea mai mică deviere incorectă.

— S ă nu mai anal izez atât, îşi zise el. De mult se hotărîse a t ră i ca mai înainte, în dulcea inconştienţă

a vieţii . Pedepsirea lui disciplinară îi mişcase parcă un resort a l sufletului, înainte să judece pe alţii , trebuia să se judece pe sine.

— Tata o să dea s e n t i n ţ a . . . Judecătoru l îşi adună gândir i le . Ce impas! Măca r la judecător ie

avea codurile, şi mai mult decât codurile, t radi ţ ia şi şablonul. Dar a c i ? . . .

— Tata e judecător şi nu greşeşte . . . Judecătorulu i i se muie sufletul. Grăi cu glas cât putu mai senin г — Bălaşo, o să stai toată după-masa în casă . . . Nu te joci în

g r ă d i n ă . . . Mama îl privi serioasă. — Şi o săptămână nu mănânci d e s e r t . . — Nu-i d e s t u l . . . făcu sever mama. Nu uita, a fu ra t . . . Mâine

m ă duc l a şcoală şi o spun domnişoarei şi clasei î n t r e g i . . . De un hoţ,, trebue să se ferească toată l u m e a . . .

Bă l a şa a plecat fără un cuvânt, dar la fiecare pas, avea impres ia că se frânge în bucăţi ca un Ţăndăr ică de lemn.

Prin urmare, toată c lasa o să ş t i e ! . . . Şi Napoleon! . . . Tot dezastrul actual se strânge parcă împrejurul micului ei coleg. Napoleon nu mai e copilul obraznic şi rău, de care toată lumea fuge, ci un ins deosebit, un fel de Sfarmă-piatră, în care s 'au adunat toate puter i le lumii. Pe Napoleon cel rău, nu-1 simte a lă tu r i de ea, cot la cot, coleg de suferinţă şi de rele, ci în faţa ei, duşman temut. Şi totuşi, acest sentiment de teamă îi face p lăcere . Nu, nu! . . . Mâine nu poa te


s 'ajungă de râsul copiilor şi al lumii î n t r e g i . . . Ş i un nou val de durere, deslănţuit prin lacrimi, o sgudue. E singură în odaia ei . Frâule in în curte; părinţi i în birou. Singură pe lume, ca Genoveva de Brabant, în pădure . Nimeni n'o iubeşte; mama nu vrea să ştie de ea, ta ta a părăsi t-o. Decât a şa vieaţă, mai bine m o a r t ă ! . . .

Fet i ţa se imaginează moartă. Surâde cu ochii în depărtăr i . Moartea îi a p a r e ca ipostaza cea mai fericită. S e vede în cosciug mic, a lb , înconjurat de f l o r i , . . Atunci toată lumea are s'o iubească. Ş i mama o să p lângă, şi tata, şi poate chiar F r ă u l e i n . . . Un sentiment de nobi lă răzbunare îi încearcă sufletul. D a . . . moar tă! S 'a hotărît să se omoare. D a . . . să nu mai p ia rdă multă vreme, ci acum, imediat.

Bucuroasă, ca şi când ar a lerga l a joc, trece sprintenă în prân-zitor şi din sa l ta r scoate un cuţit. O să-şi bage cuţitul în inimă. Ce bine! Deseară, Frăulein o s'o găsească dormind pentru totdeauna. Ş i pa rcă de-acum se bucură de sperietura lui Frâulein. Cu cuţitul în mână, s'a întors în odaie. î ş i scoate şorţul, rochiţa şi brasiera. S e trânteşte pe pat cu faţa în sus. Ş i - a r idicat cămaşa până l a piept. Inima, pentru ea, e încă în pântece. Acum să 'nchidă ochii şi să înfigă cuţitul cu putere. închide ochii şi dă. Dar cuţitul e bont, cuţit de masă, pentru friptură . . . Simte doar o apăsa re rece, rece. Feti ţa se îndârjeşte mai tare. Cuţitul nu vrea. Atunci îl apleacă, şi deodată o senzaţie subţire îi s t răbate pielea. S 'a tă iat şi tă ie tura o doare. Durere! . . . Iată ceva negândit. Ar fi vrut să moară uşor, fără durere, să t reacă în veşnicie ca în somn, pa rcă să ştie ce se petrece cu ea, cu mama, cu Frăule in . . .

Fet i ţa se scoală, desamăgită . Ş i totuşi, trebue să se omoare neapăra t ! Hotărîrea e lua tă . Altcum, s'ar face de râs . Ş i ce ciudat, pa rcă tot în faţa lui N a p o l e o n . . . Da, trebue să se omoare! . . . Chib-zueşte adânc. Al tcum trebue să facă . . . Va lega bine cuţitul de reţeaua patului, cu vârful spre ea. Se va culca şi adormi bine. Prin somn, fără să-şi dea seama, se va izbi de cuţit. Dar cu putere, ca l a „hoţii şi jandarmii" . Tot doarme ea foarte agi ta t — aşa- i spune mama —• aruncă pe jos pernele, uneori cade din pat. Ş i mâine, se va scula . . . moartă.

B ă l a ş a e fericită. Planul i se pa re minunat. A fixat bine cuţitul, a t ras plapuma deasupra, nimeni să nu bănuiască, Ş i -a scos şi ghetele, şi ciorapii, şii-a*schimbat şi cămaşa . Când să se bage în pat, a aruncat o privire asupra odăii. Cea din urmă privire. Câtă deşăr tăciune pe pământul ăsta! . . .

Dar privirea i s 'a fixat din nou asupra scrinului, de unde i s 'a t ras toată nenorocirea. Feti ţa clat ină din cap. Sunt ult imile clipe de


indulgenţă maximă. Nu-1 urăş te cum ar m e r i t a . . . Pa rcă mai mult urăş te pe Frâulein, pe mama şi pe tata. Vine la scrin, t rage sal tarul —• ce uşor se t rage acum! — scoate un măr . Totul e perfect natural , fără emoţie, fără păre re de rău. Ce-i mai pasă , dacă mâine va fi moartă! Se bagă în pat şi începe să ronţăe mărul . Tot o s ă moară! Cotorul îl l a să pe plapumă. Nu e nici obrăznicie, nici răzbunare împotriva părinţi lor. E prea sus, parcă la jumătate distanţă dintre cer şi p a t . . . Şi diafană ca un îngeraş! Dar acum, l a treabă. Ş i - a t ras plapuma peste cap. Cuţitul e bine fixat împotriva ei. închide ochii cu tăr ie . S 'adoarmă adânc. Gândurile cele mai frumoase încep din nou să se perinde: un mic cosciug alb, ea în rochiţă albă, între f l o r i . . . Tata, mama şi Frâulein împrejurul sicriului. Şi Napoleon! . . . Uite c ă şi Napoleon. . . Napoleon cel rău şi obraznic, a r e o lacr imă în ochi. . . Fet i ţa surâde. O a l t ă lume se înfăţişează, lume de păpuşi, zâne şi îngeraşi. Şi Napoleon care priveşte de jos, uimit, ca la teatrul de c o p i i . . . B ă l a ş a şi-a iertat părinţi i şi pe Frâulein. Din lacr ima lui Napoleon s'a născut o împără ţ ie fermecată, şi, între ea şi lumea visului, un porumbel a lb îşi vântură a r i p e l e . . .

V I C T O R PA PI LI A N

VIS ALB

Vis alb, stele albe Flori de zăpadă Flutură 'n salbe Peste l ivadă.

Flutură 'n salbe Fulgi de zăpadă Vis alb, stele albe Peste livadă.

Pom în grădină, Ramuri de-argint Flori de lumină Sfeşnice-aprind.

Muguri de as t re In candele ard, Ser i le-a lbas t re Tămâie cu nard.

Primeşte, Părinte, Vis alb, dimineaţă: Iubirea fierbinte In inimi de ghiaţă.

*

G Â N D R O M Â N E S C

CÂNTEC DE PĂSTOR

A m pornit cu voi mai ieri, A m pornit cu voi, prieteni, Turmele de primăveri Pe subt codrii verzi de cetini.

Vom sui, în ani, pe culmi Drumul lung, pornit din va le Freamăt s 'ascultăm de ulmi Şi tilineile pe ca le .

Nopţi şi zile, sus pe creste, Ne va ninge-argint în barbă, Şi vor fi, ca o poveste, Pr imăveri şi flori şi iarbă . . .

Ş i din culmi primi-vom iar Turmele de ani. Pogoară Către celălalt hotar, Legănând tă lăngi în seară .

Ne-om opri la a lba pia t ră Lângă p ia t ra celor morţi Ş i vom asculta cum l a t r ă Câinii timpului l a porţi.

Pe mormanul de cenuşă Vom încremeni l a va t ră Când va bate'ncet l a uşă Domnul cu toiag de p ia t ră .

Vom deschide vechea poartă: El va'ntra. chip de furtună, Spulberând cenuşa moartă, Pulbere de stele 'n lună . . .

ION BUZDUGAN

LACUL DOAMNEI

Şi azi, în sus de ocne, când peste dealul sur te uiţi, arde, roşu, lacul în care dorm cuminţi căminăreasa a lbă , rădvanul cu arginţ i şi surugiul negru rob, din bătrâni, l a curte.

Turcii a u aprins conacul, de mult, l ângă fruntarii. Apoi, scoţându-i ochii cu vârf de iatagan, pe căminarul t ânăr l-au rupt cu armăsar i i . Căminăreasa a lbă scăpase în rădvan.

Era căminăreasa subţire şi tăcută, în ochi cu sboruri triste, în mâini cu porumbei, şi trupul ca un cântec se legăna, lăută , când fâlfăiau în t indă mătăsur i le ei.

Ci faraonul curţii, prea credincioasă slugă, ta ler i i de cu vreme-i că rase din ia tac şi cu Domniţa a lbă înfăşurată 'n g lugă gonea prin ciurul nopţii, plesnind în cai buimac.

Trei turci că lăr i în urmă. Unul holbat şi spân, a l tu l buzat şi a l tul uscat ca o momâe. De scapără ca leasca 'n sudalmă de rumân, scrâşneau în şa spahiii cu feţe de lămâe .

*

Aprins de lună, lacul oprise pe fugară. Doamna închise ochii ş i-a s t revăzut ca 'n vis cum trei rânji te lifte, cu dinţii scoşi afară, îi sfâşiau v e s t m â n t u l . . . Şi când i-a redeschis,


întors spre ea, pe capră, ţiganul surugiu îi cântărea pe tâmple şi'n ochii verzi tăcerea . . . A dat din cap şi biciul a fulgerat ca viu şi a tunat rădvanul în apele ca mierea.

Din veac adânc, tot l icări , cu lacul de mărgean, căminăreasă a lbă cânta tă peste veac. Te c la t ină poetul în vis ca'ntr 'un rădvan şi'n suflet te adoarme în legănăr i de lac .

R A D U G Y R

INTEGRARE ÎN ISTORIE

Există vremuri în cari istoria ne integrează în fiinţa ei oarecum fără voia noastră şi ni se impune ca o poruncă mai tare şi mai presus de noi, O astfel de perioadă a fost pentru Români vremea pregăt i toare şi înfăptuitoare a Unirii. Păr taş i i generaţ iei de atunci şi-au găsit rostul în mersul însuşi a l istoriei naţionale, evenimentele i-au prins intregitor şi i-au aşezat l a posturi după nevoi obiective. Există însă vremuri în cari iotoria ne cheamă, dar nu ne porunceşte, in care insul se simte slobod şi fără de răspundere, în cari integrarea în istorie trebue să pornească, organizată şi voită, chiar din par tea noastră. O astfel de per ioadă este vremea dela Unire încoace. Generaţia de după Unire nu-şi af lă rostul prin s impla ei aşezare în istorie, cu toate c ă acest rost există. Constrângerea as tăzi este mai mică, misiunile mai puţin grabnice, încât generaţia noastră poate să c readă că e l iberă să a l eagă drumul spinos al istoriei, dar se poate tot a tât de bine mulţumi cu ce i-au lăsa t înaintaşii. Cu a l te cuvinte, că poate să-şi caute un rost în istorie, dar poate şi să t ră iască alături , să producă sau s ă consume. Mai presus de putinţe stau însă datoriile. In lumina acestora trebue cercetată orice si tuare în istorie. Căci însemnat nu e ceeace este, ci ceea ce ar trebui să fie. In toate faptele omeneşti întâ ie ta tea o deţine idealul etic.

Mai întâi, o precizare în privinţa misiunilor. Nu se poate t ăgădu i că ne putem făuri noi înşine o misiune şi chiar să ne împotrivim istoriei şi mersului ei firesc. Societăţ i le omeneşti îşi au legile lor proprii de desvoltare, dar spre diferenţă de legile naturii, legilor de evoluţie socială ne putem opune şi le putem tulbura funcţionarea. De sigur nu pentru totdeauna, pentrucă istoria este mai puternică şi mai «durabilă decât noi, dar totuşi un amestec al nostru ră mâne cu putinţă. Nu o singură dată în istoria lumii personali tăţ i puternice au împiedecat cursul firesc a l evenimentelor sau le-au abătut calea. Există însă misiuni obiective, exterioare nouă, pe car i nu ne rămâne decât s ă le aflăm şi să le luăm asupra noastră pentru a le duce la îndeplinire. Sunt adevăra te le misiuni istorice. F iecare epocă


îşi a re nevoile şi putinţele ei proprii, născute din structura vieţii soc ia le şi a desvoltării ei în timp, sub determinarea mediului înconjurător, nevoi care aş teaptă să fie împlinite şi putinţe car i se vor întruchipate. Numai pe Linia acestora se poate vorbi de o integrare în istorie.

S e va înţelege de ce problema îmbină în ea un mănunchiu de termeni în aparen ţă potrivnici unul al tuia , dar de fapt legaţ i organic pr in însăşi firea lucrurilor. In primul rând o unire a valorilor locale cu valorile universale, apoi o unire între vremelnic şi veşnicie, în sfârşit o real izare a ideei de om în condiţii par t iculare de viaţă . Precum vom înfăţişa l a rând.

Un raport de integrare cu istoria nu se face abstract şi nici pe ca le curat intelectuală, e l presupune o l egă tu ră cu fiinţa noastră înt reagă. Integrarea în istorie nu este o idee, ci un sti l de v ia ţă . Faptul aces ta nu trebue pierdut nici un moment din vedere. El însemnează mai întâi de toate t ră i re în concret, rea l i ta te şi nu ideologie. Nu ne putem integra decât într'o istorie anumită, într'o real i ta te istorică s a u socială concretă. Aceas ta cuprinde însă o determinare îndoită, de natură foarte prec isă : loc şi timp. Istoria nu se petrece oriunde şi nici oricând, e a aparţ ine totdeauna unor fiinţe rea le , desvoltate în-tr 'un anumit loc şi cuprinde o succesiune organică de momente legate în chip cauzal şi deci necesar între ele. Aceas ta însemnează că nu ne putem integra în istoria or icărei grupări sociale şi nici în orice perioadă istorică, ci numai în istoria r ea l ă din care noi înşine facem par te , în istoria ţăr i i în care t răim şi anume în epoca de faţă a istoriei naţionale, în care putem fi păr taş i activi prin gânduri le şi faptele noastre. Integrarea în istorie nu poate să însemneze decât identificarea noastră cu naţiunea din care facem par te şi numai prin ea cu întregul popoarelor din lume, umanitatea. A tâ t a vreme cât rea l i ta tea soc ia lă imediată din ca re facem par te este de na tură naţ ională nu putem fi rodnici şi deci nu putem pătrunde nici în universal i tate decât p e căi naţionale, a fară dacă nu ne expatr iem şi nu intrăm în cuprinsul al tor real i tă ţ i . Sociologia a lămuri t în deaj uns par tea comunităţii în procesul creaţiei şi în genere si tuaţia insului în societate. Omul nu act ivează niciodată strict individual, numai viaţa an imală se petrece pe planul acesta, el este determinat în toată act ivi tatea lui de v ia ţa socială care îl înconjoară şi de viaţa istorică premergătoare. De aceea omul nu poate face nimic prin propriile puteri, el trebue să lucreze cu forţe sociale şi înlăuntrul societăţii din ca re face parte . Nu făgăduim fireşte, putinţa unor acţiuni de lărgire a cadrelor sociale, de p i l d ă o t reptată lă rg i re a cercului de v ia ţă dinspre naţiune spre urna-

G Â N D R O M Â N E S C 3L

nitate, dar nici acţiunile acestea nu se pot împotrivi legilor fireşti de desvoltare, cel mult pot lucra în sensul lor şi s ă le grăbească desăvârş i rea . Prin urmare în stadiul actual de desvoltare socială integrar e a în istorie duce cu necesitate l a fiinţa naţională şi numai dinlăun-trul ei şi în sensurile ei organice putem tinde spre a l t e ţeluri sau activa pentru a l t e idealuri . Altfel putem cel mult să distrugem, dar nu dobândim nimic pozitiv. Dintre Germanii potrivnici ţă r i i lor şi cei ca r i din cuprinsul stări lor ac tuale se s t răduesc să asigure Germaniei o soartă mai bună, numai cei din urmă păşesc pe ca lea dreaptă. Tot a ş a dintre mulţ imea Ruşilor refugiaţi car i defăimează şi acum Rusia Sovietică şi se opun ei cu desăvârşi re — şi comuniştii ruşi cari se sbat în slujba ţă r i i lor ca să o scoată odată la liman, comuniştii au dreptate. Ia tă de ce nu e nimic mai firesc decât s ă întâlnim pe Germani identificaţi cu naţional-socialismul, pe I tal ieni cu fascismul, i a r pe Ruşi cu bolşevismul. In toate aceste cazuri o împotrivire nu poate s ă însemneze decât nerodniicie: distrugere personală fără nici un folos, s i tuare a lă tu r i de istorie, neînţelegere a evenimentelor şi chiar l ipsă de legătură interioară cu în tâmplăr i le din jurul nostru. De sigur că toate regimurile amintite se vor schimba odată şi odată, dar până atunci cei car i le suportă nu pot decât să le pr imească şi să le mărească eficienţa pentruca momentul de faţă a l istoriei lor naţionale s ă nu rămână sterp şi abia când se vor dovedi necorespunzătoare să î i e pă răs i t e şi înlocuite cu a l te le . Ia răş i nu putem tăgădu i c ă popoare le uneori ră tăcesc în faptele lor şi că în zile de acestea suntem datori să luptăm din răsputeri pentru dreapta lor îndrumare, dar nici acţ iunea aceas ta n'o putem duce împotriva naţiunii însăşi. Cu a l te cuvinte şi îngrădindu-ne la rea l i tă ţ i le noastre, integrarea în istorie nu poate s ă însemneze primirea cu orice preţ a regimului de izbândă, c i fundamentarea acţiunilor noastre în rea l i tă ţ i le româneşti. Putem săvârş i a şa dar, orice, a tâ ta vreme cât nu prime jduim interesele neamului însuşi. Putem de pi ldă, să fim filosemiţi sau filogermani sau filofrancezi, putem să mili tăm într'o politică de dreapta sau de centru sau de stânga, putem fi ortodocşi sau catolici, e t c , dar în toate trebue să păs t răm ca punct de plecare şi c ă l ă u z ă fiinţa naţiunii româneşti. Aceas ta însemnează c ă dragostea noastră pentru a l te seminţii, concepţia noastră politică sau credinţele noastre religioase nu pot fi împinse niciodată dincolo de interesele naţionale. De câte ori se va pune în cumpănă vreo problemă de acest fel şi fiinţa însăşi a ţări i , va ţ."ebui să a legem fără şovăire pe aceasta din urmă. S ă ne amintim in această privinţă de ati tudinea socialiştilor „internaţionalişti, umanitarişt i , ant imil i tar iş t i" în timpul războiului. Aproape niciunul n 'a


primit să-ş i trădeze ţ a ra în numele principiilor. Real i ta tea naţ ională s'a dovedit cu acest prilej precumpănitor mai puternică decât concepţi i le antinaţionale. Ş i să ne închipuim ce ar face comuniştii români, rusofili astăzi, în faţa unei invazii ruseşti. Vor refuza să lupte împotriva „fraţilor de doctrină" sau se vor a l ă tu ra „burghezilor" pentru apă ra rea pa t r i e i? Nu ne îndoim că cei mai mulţi şi cei mai buni dintre ei vor apuca cea din urmă cale. Ia tă oe înţelegem sub integrare în istoria naţională. Orice politică a ţăr i i trebue să pr imească fundamentarea aceasta naţională, fie c ă e de stânga, fie că e de dreapta. Naţionalismul nu poate fi o doctrină de partid, ci instinctul însuşi de conservare al naţiunii, spiri tualizat prin conştiinţă. Altfel triumful unei mişcări par ţ ia le ar putea să pună în joc însăşi fiinţa noastră naţională. A ş a dar cea dintâi urmare a integrări i în istorie este naţionalismul înţeles ca fundament a l tuturor acţiunilor noastre, ca fel de a trăi şi de a te găsi în lume. Numai aşa putem tinde spre universal i tate.

Integrarea implică în ace laş i timp o legă tură organică, nemijlocită cu prezentul. Istoria unei naţiuni este procesul de autorealizare desfăşurat pe trei dimensiuni, trecutul realizat , viitorul de real izat şi prezentul realizator. Activi nu putem fi decât în prezent. Trecutul reprezintă o real i ta te gata făcută, pe care noi o putem lua ca punct de plecare, o putem nesocoti sau o putem păst ra , dar n'o putem reînvia ca a ta re şi nici n'o mai putem schimba în vreun fel. Fa ţ ă de trecut sarcina noastră se reduce la o simplă valorificare; ca fapt rămâne însă neschimbat. Viitorul reprezintă dimpotrivă o s implă posibilitate, un ideal şi ca orice posibilitate rea l izarea lui nu este niciodată o certitudine şi nici nu suntem stăpâni pe fiinţa lui. Viitorul este un simplu plan pe care trebue să-1 avem mereu sub ochi şi trebue să tindem că t re rea l iza rea lui, dar care totuşi nu depinde numai de noi şi uneori e cu totul departe de slabele noastre putinţe omeneşti. Viitorul ne apare ca lumea i r ea l ă a idealului din care rea l izăm uneori păr ţ i importante, dar din care întotdeauna rămâne un rest, fără întruparea căru ia goana noastră nu ia sfârşit, iar viaţa noastră nu-1 mai poate atinge. In fiinţa unui neam, în care noi nu ne putem socoti decât un moment neînsemnat dintr'o imensă şi bogată desfăşurare de viaţă, trecutul reprezintă sarcina generaţii lor trecute, iar viitorul sarcina generaţii lor cari vor urma. Prezentul singur este sarc ina noastră, în care putem interveni cu fo'os, în care putem săvârş i istorie, în care prin cea mai neînsemnată faptă a noastră putem întregi sau micşora fiinţa mai presus de noi a societăţii. Prezentul este singurul moment în care istoria ne este deschisă, în care avem putinţa unei integrări


reale prin propria noastră viaţă (prezentul măsurat individual, ca perioada vieţii în care putem fi în vreun fel sau altul creatori sau cel puţin păstrători de cultură sau c iv i l iza ţ ie) . In aceas tă lumină prezentul capă tă o a l t ă semnificaţie decât cl ipa imediată şi nea tâ rna tâ ; prezentul nu e decât o punte, o trecere dela ceea ce a fost spre ceea ce va urma să fie. De aceea şi integrarea noastră în prezent nu însemnează o rupere cu ce le la l te dimensiuni a le timpului, ci dimpotrivă o mai puternică legătură cu ele; tocmai pe ca lea aceasta devenim o verigă necesară în lanţul evoluţiei sociale. Prezentul este determinat organic de trecut şi viitor, sub forma tradiţ iei şi a idealului social, încât dacă istoria nu ne este deschisă decât prin prezent, ea ne determină din momentul acesta prin fiinţa ei întreagă. In primul rând trecutul. El însemnează munca tuturor generaţiilor cari ne preced, transmisă nouă ca zestre spir i tuală, prin tradiţ ie, formând suportul şi atmosfera istorică în care lucrăm şi fără de care ar trebui să cădem îndărăt în animali tate . Nu toţi ne dăm seama de importanţa covârşitoare a t radi ţ iei în viaţa popoarelor; avem uneori îndrăzneala să credem sau să pretindem că istoria începe cu noi. In real i ta te , pe orice tărâm de activitate ne-am găsi, munca noastră ac tuală a fost făcută cu putinţă prin nenumărate s trăduinţe anier ioare depuse pe acelaşi t ă râm de-alungul unor vremuri adeseori incalculabile. Ma i mult decât atât, inovaţia însăşi, progresul adevărat , nu e cu putinţă prin nesocot i rea tradiţiei . Nu contribuim l a propăşirea culturii sau a civil izaţiei cu nici o revoluţie radicală , ci numai dacă legăm firul act ivi tăţ i i noastre de unde l-au l ă sa t din mâini înaintaşii şi cău tăm să-1 ducem mai depar te . A nesocoti t radi ţ ia însemnează a te aşeza pe un punct de pleca re inferior înaintaşilor, dimpotrivă continuarea ei însemnează cu necesitate un pas mai departe. Revoluţii le înseşi n 'au devenit fructuoase decât când s 'au întors la s tăr i le vechi şi a u încercat să le transforme dinlăuntru. Apoi viitorul. El acţ ionează pe ca lea idealului . Importanţa acestuia nu este mai mică decât a tradiţ iei . Popoarele lipsite de un ideal sunt pierdute pentru civilizaţie. Individuali tatea lor se dest ramă şi existenţa lor istorică ia sfârşit. Idealul însă pare mai puţin necesar decât tradiţ ia . Tradi ţ ia ne stăpâneşte uneori şi fără vrerea noastră, idealul dimpotrivă poate fi mereu înlocuit cu scopuri secundare sau cu simpla vieţuire în actuali tate. Faptul nu este adevăra t decât pentru indivizi. Ca popor nu putem avea decât un singur ideal , întruparea tuturor virtuali tăţ i lor noastre existenţiale, împlinirea destinului naţional, iar pe acesta trebue să-1 avem mereu în faţă, altfel mersul istoriei devine ră tăc i re şi irosire de timp. Un popor nu se poate desinte-resa de ziua sa de mâine, nu poate t ră i numai în actuali tate, pentrucă


în viaţa lui fiecare c l ipă îşi a r e un rost precis şi fiecare moment trebue să- i asigure o mai deplină rea l izare de sine. Din ace leaş i pricini în v ia ţa popoarelor continuitatea este o condiţie a existenţei. Orice întrerupere şi orice abatere se plăteş te scump. î ncă un fapt de care nu ne dăm întotdeauna bine seama. Toate popoarele moderne şi-au impus felurite forme de viaţă după împrejurăr i exterioare şi chiar inspiraţii de moment, pe car i s'au văzut nevoite să le pă răsească mai târziu ca nepotrivite şi vă tămătoare . Este una din consecinţele cele mai dezastruoase a le neîncadrări i în istorie. Când o generaţie de oameni ui tă zestrea trecutului şi nesocoteşte porunca viitorului soarta naţiunii este puternic primejduită . Scăpa rea nu poate veni decât de la idealul social, ca drumul cel mai sigur de orientare. Legătura noastră cu prezentul în sens de acţiune eficientă în mersul istoriei, ne si tuează a şa da r în l egă tură organică şi cu trecutul şi cu viitorul.

Tălmăci te toate acestea din punctul de vedere al insului integrat în istorie şi a l datoriilor s a l e faţă de aceasta, dobândim un îndreptar de acţiune destul de sigur şi de eficace. Respectul faţă de t radi ţ ie a p ă r ă de improvizaţii, de construcţii spir i tuale fără viaţă. Luând ca punct de p lecare în toate acţiunile noastre istoria grupării din care facem parte, fapta noastră va creşte organic, susţinută de întreg t recutul şi verificată prin experienţe colective nenumărate. Urmăr i rea idealului social ne apă ră l a fel, de provizorate, de fapte săvârşi te pentru o zi, l ipsite de suflet şi durată, Nu e nimic mai vătămător în v ia ţa popoarelor decât acţ iunile întreprinse de pe o zi pe al ta . In toate acţiunile noastre sociale, fie cât de neînsemnate, trebue să avem mereu în vedere faptul c ă v ia ţa naţiunii din care facem par te întrece cu mult pe a noastră şi nu ne-am făcut datoria decât dacă am socotit-o ca scop în sine, nu ca mijloc al vieţii noastre restrânse. Sim-ţimântul istoric ne ţine mereu t reaz în conştiinţă adevărul că înainte de noi pe pământul acesta au fost mii de generaţi i cari ne-au făcut nouă cu putinţă viaţa de azi şi c ă după noi vor urma al te mii de generaţii , viaţa mai bună a cărora va trebui s'o pregăt im noi. In aceas tă perspectivă nu dobândeşte o valoare decât ceea ce se însumează într 'un fel sau al tul pe linia de desfăşurare a istoriei. Cu al tă expresie simţimântul istoric se chiamă simţ de răspundere faţă de vi i torime, în care se cuprinde şi ascul tarea faţă de porunca vremurilor precedente.

Istoria deşi ne cuprinde este întotdeauna o real i ta te mai presus de noi. Integrarea noastră în ea poate porni de la consideraţii diferite, dar odată integrarea săvârş i tă , trebue să-i acceptăm ritmul ei de viaţă, în care prezentul nu-i decât o l egă tură dintre trecut şi viitor,


<dar un moment de o importanţă iară seamăn, fiind singurul în care noi putem însemna ceva şi prin care putem rămâne în istorie. De a c e e a datoria noastră faţă de istorie, după datoria integrăr i i însăşi e s t e respectul vieţii ei organice şi ac tua l izarea maximă a tuturor vir-tual i tăţ i lor ca r i c ad sub puterea noastră de acţiune. Ia tă ce însemn e a z ă part ic ipare conştientă la viaţa şi menirea unui neam, activitate pe l inia destinului naţional. Vremelnicia se însumează în veşnicie.

Dacă drumul spre universali tate şi drumul spre veşnicie duc prin istorie, i a r aceas ta apar ţ ine grupări i din ca re facem parte, se înţelege uşor de ce se impune integrarea noastră în istorie. Ceea ce deosebeşte p e om de animali ta te este viaţa spir i tuală, conştiinţa l ega tă de valori un iversa le şi de valori veşnice. In concret aceas tă existenţă nu ne-o mij loceşte decât istoria; numai în cuprinsul ei ne putem întrece pe noi înşine s i putem să ne real izăm ca oameni. Prin urmare, sau renunţăm l a viaţa omenească şi atunci nici o problemă nu ne mai tulbură, vieţuim asemenea animalelor, sau ne s t răduim să devenim oameni, s ă ne rea l izăm pe l inia spiritului, dar atunci integrarea în istor ie nu poate fi în lă turată , fie că ne vine dela împrejurăr i obiective, fie că ne-o impunem noi, cu voia noastră. In definitiv nu exis tă om abs t rac t decât ca idee sau ca ideal, ca fapt exis tă numai oameni condiţionaţi geografic, istoric, social, naţional, etc. (adică Germani, Francezi , Români şi a . m. d.) . Rea l izarea omului se face în anumite cond i ţ i i obiective car i nu ne aparţ in şi pe car i nu suntem stăpâni, încât s ingura posibilitate de rea l izare a noastră ca oameni duce prin rea l i t a t e a românească, prin istoria naţională, problema fiind: cum înfăptuim omul românesc? (După o expresie care nu ne aparţine, dar pe ca re o găsim foarte nemer i tă ) . Integrarea în istorie prin urmare, nu-i •o problemă oarecare nici pentru ins, nici pentru obşte, ci o problemă de viaţă şi de moarte, problema însăşi a existenţii noastre în lume c a real i ta te vie şi de sine s tă tătoare.

TRAIAN HERSENI

INTIMITATE

Se 'ncearcă iarna, sub lumina-i castă, Pecinginea pământului s 'ascundă Şi se'nvârteşte ar ia , rotundă, Scăpără tor de a lbă şi de vastă .

Dela fereastră, răzimat de geamul Cu dantelăr i de ferigă 'ngheţată,

Privesc poteca lucie, de vată , Ş i plopul de zahăr, ce-şi mişcă ramul.

Cât a r fi fost de bine, de veniai Cu prospeţimea zări lor de iarnă — Zăpezile puteau să se aş tearnă, In linişte, de Sfântul Neculai;

Ci, l ângă samovarul ca ld de ceai Şi în aromă dulce de castane, Noi am fi stat a lă tur i , fără graiu, Până 'n căderea serii d i a f ane . . .

. . . Pe cer, se plimbă'n sdrenţe neguroşii, Invăluraţi i nori. Mi-e rece palma. Aud, în tâmple, sângele, deavalma, Cu foşnete svârlind lăcuste roşii.

G E O R G E D U M I T R E S C U

DANSUL FLUTURILOR

înăuntru se auzia muzică: romanţe de pe vremea bunicelor, va l suri, ar i i din filmele-sonore . . . Ascultători i de afară, anonimi cu feţele negre, le savurau pe toate.

Deasupra porţii în chenarul albastru a l firmei luminoase, se a-prindeau şi se stingeau, la intervale egale două cuvinte: „Restaurant Ceylon". Pe stâlpii dela intrare două afişe mar i : „Balet S i ly . Dansul fluturilor". In mijlocul afişelor două figuri a lbastre având în jurul picioarelor nori violeţi.

Un bărbat care purta cisme cu carâmbii înalţ i se opri lângă afiş ş i puse mâna pe braţele albastre:

— Asta- i S i ly , tu? întrebă pe o fetişcană de l ângă e l . . . — Da io n'o cunosc . . . De unde să ş t iu? . . . — Da ce ştii t u ? întrebă omul şi o prinse de braţ. —Ti, bată- te D-zeu, prăpădi tu le , l a să -mă de mână că io nu's ca

a i a .

# #

înăunt ru mese de lemn, scaune împletite, largi, albastre. Lume. Sgomot în toate limbile. Jos , nisip a lb şi o atmosferă răcoroasă, care făcea impresie de curăţenie.

La o masă, în colţul său obişnuit, Tăuceanu sorbia din cafeaua turcească încă ferbinte, apoi deschise tablele . Nu avea cu cine juca, l u ă deci zarur i le în mână şi începu să facă ipoteze:

— Dacă iese 6 + 6 mă însor cu S i l y . . . As ta sigur nu iese. Cu a tâ t mai bine. Dacă iese 1+1 mă cert cu ea — as tăseară . Dacă iese 2+2 . . . Ce e dacă iese 2 + 2 ? Ce mai poate fi? Tăuceanu privi în viitor şi încercă să găsească vreun eveniment. Nu aştepta nimic. Ce se întâmplă d a c ă iese 2+2, repetă din nou în gând. Ce se mai poate în tâmpla? Nimic, Ş i dacă iese a l t ceva? . . . Tot nimic.

— Ba da, trebue să se întâmple ceva. — Mă împac cu soru-mea . . . — Nu, Cu ea nu mă potrivesc şi pace.


— Intru în legiunea streină . . . — As ta da, dar e banal. Toţi oamenii cari n 'au ce face în ţară„

vreau să intre în legiunea streină. Altceva. Negăsind nimic interesant, Tăuceanu aruncă zaruri le . 6 + 6 . . , A m noroc azi. A m noroc acum. Nu am avut toată z iua-

Era chiar să am un mare ghinion. Deabia acum vedea lucid pericolul pe l ângă care trecuse, Cu o sea ră înainte, ca de obicei, e ra l a aceeaş masă. S i l y a dan

sat, au băut împreună un pahar de vin cu a p ă minerală , apoi i -a spus că o doare capul. A dus-o acasă . Era l a 2 noaptea. Când s'a închis poarta în urma ei şi a rămas singur în s t radă , şi-a dat seama c ă nu a r e ce face.

— Ce inutile sunt toate tovărăşi i le , dacă trebue s ă rămânem apoi singuri. — Iuţi pasul . Prin grădini le dimprejur se auzi sgomot. Tresăr i . Tre cea pe lângă vila unui bătrân în care fusese de multeori, înăunt ru e ra o mobilă veche, prietenoasă, câteva colivii cu păsăr i , un patefon c u care doamna îşi distra m u s a f i r i i . . . Casa acum era închisă, luminile stinse. Deasupra porţii, în mijlocul arcadei, păzia , sculptat în bazo^ relief, un cap de câine.

— Cum se închid oamenii! Drumul pietros răsuna sub paşi caşicând ar fi fost gol pe di

năuntru. — Dar dacă îmi iese cineva în c a l e ? De aci încep să cobor, în

tunericul se tot măreşte . Jo s nu vezi la doi paşi . După aceea o cotitur ă şi ieşi la lumină. Ca lea Regele Ferdinand.

Pentru o cl ipă reveni iar în grădină. Orchestra cânta un tango leneş, perechile dansau într'o lumină albastră , înşelătoare. Îşi apr inse o nouă ţ igară .

— Atmosfera e prielnică pentru depanări încete de gânduri , pentru a te opri şi a căuta : ce este între două gânduri. In ce chimism misterios ne afundăm? Intre două gânduri e totdeauna un interval care se umple cu altceva. Sentimente, tendinţe, a m a l g a m ? . . .

Tangoul era din ce în ce mai lasciv, perechile se uniau într 'un bloc.

— Dacă a ş vrea să reconstitui c l i p a ? După aceea o cotitură ş i ieşi la lumină". Intre imaginea cotiturii şi imaginea luminffl ce a fost? Nimic? Nu se poate. La „cotitură" îmi era teamă, la „lumină" îmi veni să chiui de bucurie. Trecerea aceas ta poate fi nimic? Şi totuş a fost o s ingură clipă.

— Când am ajuns la lumină, îmi pă rea că vin de departe. P â -


şiam drept, cu toate că aveam senzaţia că picioarele mi se îmoaie. Mergeam ca sub o povară îngrozitoare. Atunci m'am întâlnit cu Mimi. Râdea .

— Tu e r a i ? Nu te-am văzut de mult. Te-ai boierit, nu mai vrei să o vezi pe Mimi?

Un birjar, vânând pasageri , se opri l ângă ei. — Vino cu mine, Mimi, facem o preumblare dimineaţa, să ve

dem ciocârlia în răsăr i tu l soarelui. Au trecut prin piaţă. Un sergent moţăia lângă lupoaică. Pe zidul

catedralei , ca pe un paravan se profila s tatua equestră a Regelui Mat ia .

— Unde mergem?, întrebă birjarul, — înainte . Afa ră pe câmp . . . Oriunde . . . Treceau prin străzi întunecoase şi înguste, tot mai mici. A u ieşit

apoi din oraş. Bă t ea vântul. Mimi, îmbrăcată subţire s 'a strâns lângă el şi a închis ochii.

Tăuceanu o privia, era mică, încă destul de t ânără . Pe faţa osoasă era întinsă o piele cărămizie , ca re în dreptul buzelor şi a ochilor făcea câteva cute. Pieptul îngust, căzut jos.

— De unde o mai fi şi Mimi a s t a ? Bir jarul s 'a oprit. — Unde mergem? Eu nu mai pot mâna caii a şa î n a i n t e . , . . Tăuceanu se îngrozi la gândul că trebue să se întoarcă. — Prea de vreme. E prea de vreme . . . . Apoi cu vocea tare bir jarului:

— Cum să nu mai merg i? Iţi p lă tesc . Cât face până acum? Spune? O sută, d o u ă ? . , . Poftim două sute de lei şi dă- i înainte.

Bir jarul a luat banii şi au pornit din nou. Femeia dormia. In lumina ş tearsă a zorilor, începea a distinge pomii, grămezi le

de pietri de granit şi drumul, cenuşiu şi lung. Din când în când urcau câte-un dâmb, coborau câte-o vale, apoi mergeau iar drept o bucată mai lungă. Copitele cailor răsunau pe pia t ră , ecoul se auzea în dealur i le din dreapta, un sunet înfundat. In faţă se conturau tot mai precis munţii.

Bir jarul s'a oprit din nou. — Nu mai merg, domnule, Tăuceanu îl privi o singură c l ipă şi înţelese că era hotărît. — Nu mai merge. T o t u ş . . . — Iţi plătesc, auz i ? Nu cer de pomană . . . — Ce-mi pasă mie de p la ta d t a l e? Spune unde să te duc? Vrei

până la Ciucea? îmi plăteş t i cum se cade şi te duc până l a Ciucea.


Vrei p?nă la Oradea? Te duc până la Oradea, dar spune-mi unde? înainte, mereu înainte . . . A ş a nu pot merge. Trebue să ştiu până unde, că eu sunt mort de oboseală şi caii de a s e a r ă nu au s t a t . . .

Trăsura s'a întors. Acum începuse a se lumina. Oraşul r ă să r i a din negură, roşu, masiv.

A l ă sa t pe Mimi la ea, a dat drumul bir jarului şi a plecat singur. Când a a juns acasă sergentul scotea ,,stop"-ul de sub o poartă.

A mers apoi sus, a intrat în camera lui şi a început să se des-brace. Era cuprins de toropeală şi de un fel de obtuzitate a simţurilor în a şa măsură, încât gesturile pe cari le făcea intrau imediat în inconştient. Dacă l -ar fi întrebat cineva ce a făcut din cl ipa când a intrat în casă, până s'a culcat, nu ar fi ştiut spune nimic. De un singur lucru îşi aduce aminte: gulerul 1-a pus pe noptieră şi butonii lângă el. De asta îşi aducea aminte precis. Ii vedea mereu, cum stau lângă gulerul albastru doi butoni, unul alb, a l tul g a l b e n . . . La amiaz, când s'a sculat, un buton lipsia. A a lerga t din cameră în cameră, a r ă v ă şit totul.

— Numai S i lv ia a umblat a c i . , . .

A fugit ca un nebun să o caute, când a găsit-o avea păru l vulvoi. — Unde-mi e butonul? — Ce eşti nebun? Cine ţ i-a umblat cu butonii? — Tu, numai tu a i fost. Nimic nu s tă în casa as ta în locul un-

de-1 pui. Si lvia avu o s t râmbătură. Lui i se pă rea că e răutate , ea simţia

o compătimire nesfârşită . . . — In casa as ta nu stă nimic? Dar cine-ţi spune să stai în casa

a s t a ? Poţi să pleci l a femeile tale . De ce vii a c i ? S ă mănânci, să te schimbi şi să s t r i g i . . .

Tăuceanu tremura. Era la doi paş i de ea. Ridică mâna, avu impresia că i se ia lumina ochilor . . .

— Bine că nu am prins-o de gât. îmi făceam păcate . Noroc am avut că am strigat. As ta m'a potolit.

— Tu să taci, tu nu ai dreptul să-mi faci observaţii. Femeile a l ea sunt mai bune ca tine, a ş a să ştii. Nu te-am văzut ieri prin parc cu un bătrân, o pocitanie? Ce căutai acolo? Cine era ă l a ?

Erau galbeni amândoi, cu feţele supte, t remurau şi se urau ca doi duşmani vechi.

— Eu sunt ca a l e a ? O spui tu, fratele m e u ? Să - ţ i fie ruşine. Plângea. — Vreau să ştiu cu cine ai fost în parc, zise Tăuceanu mai po

tolit.


— Ce-ţi pasă ţ i e? Te-ai îngrijit vreodată de mine? Te-ai întrebat ce fac, dacă am şi eu vre-o dorinţă? A i făcut ceva pentru mine, t u? Toată ziua strigi: cravata nu e bine că lca tă , în cafea n'ai pus zahăr, ghetele sunt murdare . . . Cu ce drept îmi ceri tu socoteală?

Tăuceanu se uita la ea acum potolit de tot. Erau fraţi, au fost crescuţi împreună. împăr ţ i seră jucăr i i le , împărţ iseră dragostea părinţilor şi totuş ce depăr ta re? . . . Ş i îl cuprinse o tristeţe de moarte.

— Fă ce vrei tu, numai să nu-ţi p a r ă r ă u la urmă.

Tangoul se terminase.

* *

Tăuceanu era îngrijorat de S i ly . Nu o văzuse toată ziua, — Ce era indispoziţia de a s e a r ă ? Nu cumva e un t ruc? Poate

vrea să scape de mine. Mi-ar putea-o spune. M ă simt bine în apropier ea ei, totuş nu mi-e necesară.

Rămase cu ţ igare în mână, privind vag. Dansa S i ly , dansul fluturilor. Avea o haină neagră cu reflexe verzi. Părul lins, ochii aprinşi. O l ibelulă . In jurul ei fetiţe în haine albe, până la ghenunchi cu aripi transparente.

— Dansul e o sforţare de a imater ia l iza trupul, de a-1 face ritm. Văd Braţul lu i S i ly şi nu-mi dau bine seama de ce îmi place, căci hotărî t îmi place. Fi indcă e moale şi ca t i fe la t? Fiindcă îmi cuprinde capul cu el, sau fiindcă atunci când dansează e a tâ t de maleabil încâ t ia forma melodiei? Coardele viorii vibrează, aerul vibrează, braţul le urmează r i t m u l . . . Poate as ta mă a t rage . Ş i totuş mi-ar putea spune dacă o plictisesc, m'aş despărţi de ea fără supărare, tocmai fiindcă ceeace preţuesc l a ea nu e moliciunea braţului, ci r i t m u l , . .

Sfârşitul dansului fu copleşit de un ropot de aplauze. Tăuceanu ap laudă şi el şi se pregăt i să o primească. A ş a făcea totdeauna. După dans, S i ly venia l a masa lui.

Acum însă se întâmplă altfel. Un copil îi aduse un buchet de trandafiri roşii, S i l y îl primi şi se înclină încă odată .

Surâsul împietrise pe buzele lui Tăuceanu. Aplauzele s'au înteţit. Tăuceanu privi în dreapta şi în stânga. — Se ui tă cineva la mine? Trebue să am grije, devin ridicol.

Uite, domnul cu ochelari, se ap leacă la urechea vecinei şi-i spune ceva. Vorbesc despre mine. Ea s'a uitat aci, a r â s . . .

Coborând de pe scenă, S i ly dădu aripi le unei dansatoare şi fără a ezita o cl ipă se duse la o masă unde un domn bătrân se lupta cu o masă copioasă.


— Ei vezi, se gândi Tăuceanu. Iată de ce cred eu în în tâmplăr i miraculoase. Domnul e cel pe care l-am văzut ieri cu Si lvia în parc .

* # *

După câteva ore lumea se ră r i se în grădină . Fluturi i invadaseră mesele, în haine colorate şi se lăsau trataţ i cu vin de malaga . T ă u ceanu fuma ţ igare după ţ igare şi fredona încet a r i i pe ca r i orchestra nu le cântase toată seara . Nu aştepta nimic, de nicăieri . Era liber şi se simţea aproape fericit.

— Dacă e aşa, în ziua când voi avea cea mai mare durere, m ă voi simţi mai liber şi poate mai bine. Ciudat efect pot produce evenimentele asupra oamenilor. Moare cineva de aproape: pe unul deprimarea îl duce la desnădejde, pe altul la resemnare. Şi resemnarea uneori te el iberează. Nu aştepţi nimic, vezi toate lucrurile dela înă l ţimi s iderale . Când nu cauţi, nu poţi avea decât surpriza de a găsi .

— Eşti s u p ă r a t ? S tau puţin l ângă tine. îmi dai voie? Era S i ly . Tăuceanu schiţă un gest a ră tând fotoliul. Fa ta luă loc

şi aştepta. Şt ia că e mai bine dacă începe să vorbească el. Tăuceanu aş teptă şi el câteva clipe, apoi îşi aminti că-1 întrebase ceva.

— M a i întrebat dacă sunt supă ra t ? Nu sunt deloc, — Ei vezi, se bucură S i ly , ştiam că tu nu mă iubeşti. Ăsta mă

iubeşte. M 'a chemat cu el l a mare. P lecăm chiar azi, el a mers înainte să a ranjeze bagajele, iar eu am venit aci. Mă legau prea multe amintiri de tine, pentruca să pot pleca a ş a , . .

— Amint i r i? A i face bine s ă nu vorbeşti de ele, zâmbi Tăuceanu maliţ ios. Tu t ratai afacerea asta mai de mult, puteai cel puţin să m ă previi, ştii bine c ă nu ţ i -aş fi făcut nici o dificultate.

S ă te prev in? Dar nici eu nu am ştiut nimic până azi. Bănuiam eu că cu tine aşa se va isprăvi, dar în fond mă simţiam bine. A i fost foarte drăguţ cu mine, dar erai prea tânăr. Spuneai că ai o soră mai mică. Ai obligaţii faţă de ea şi faţă de mama t a . . .

Tăuceanu râdea .

— Eu nu mai am pe nimeni. M ă rup de toţi', nu vreau să mă ştiu legat, nici de mama, nici de soru-mea,

Vorbia răstit , apoi tăcu. Fa ta îşi adună pardesiul peste haina decoltată şi încheie nasturii.

Se făcuse răcoare, chelnerii adunau mesele. — Dar tu ştii că amicul ăsta a l t ău umblă şi cu a l te femei? în

trebă Tăuceanu. L-am văzut ier i cu o fată în p a r c . . . In timp ce t ra ta cu tine plecarea l a m a r e . . .

S i ly îşi regăs i voioşia.


— Mi-a spus. Era o gâscul i ţă care a voit să se căsătorească cu e l . Acum nu mai e nimic între ei , A fost o g l u m ă . . .

— Ce glumă a los t ? Ce a fost între e i ? — Nimic interesant. — Vreau să ştiu. — Tot nu te-ai lăsa t de plăcerea ta de a af la amănunte picante

din intimitatea oamenilor? — Ei bine, fie, i a tă as ta e ul t ima istorie pe care ţ i -a spun. Vei

fi cam desiluzionat, fiindcă nu s'a întâmplat nimic. Ţi-am spus că fata as ta voia să se căsă torească cu el. El nu a luat-o în serios, E om mult mai în vârs tă decât ea, şi în ifond cred că nu-i om rău, dar văzând a tâ ta stăruinţă din pa r tea ei, a început să- i dea atenţie. O ducea l a cinematograf, la preumblare, mergeau l a cofetărie. Pentru el e ra amuzant. Mai făcuse as ta înainte cu douăzeci de ani, poate. Era o reîntinerire bruscă. A u devenit intimi. Ieri a chemat-o l a el. Pentru întâ ia dată. Fa t a avea nu ştiu ce supărare famil iară şi s 'a dus. As ta a fost pe la. patru după masă, I-a făcut ceai, i-a pus r a d i o . . . Ii p l ăcea l a el. Am fost şi eu uneori şi te pot asigura că are un interior familiar . Ma i în urmă a luat-o în braţe şi a sărutat-o.

S i ly se oprise. — Ş i ? . . . întrebă Tăuceanu, — Şi nimic. S'au explicat, au văzut că fiecare vrea al tceva şi s 'a

terminat. Fa ta a plâns şi a plecat acasă, iar el mi-a scris că e tocmai gata să plece la mare şi dacă vreau pot să-1 însoţesc. A m primit scr isoarea pela ora 6. Acum sunt gata. Voiam să-ţi spun şi ţie, fiindcă eu te-am iubit.

*

*» *

Tăuceanu mergea singur spre casă monologând. — De ce mă duc eu a c a s ă ? Ce mă leagă de e i ? De ce nu a m

puterea să o rup cu toţi?

— Dar l a ce bun şi a s t a ? Nu e şi a s ta o atitudine ca oricare a l t a ? Câţi au mai făcut-o?

întâ lni un prieten. — Unde te duci? — Acasă . — Eşti palid. — P o a t e . . . Ajungând la poartă, urcă scări le şi intră. Soarele năvă l i în unde

largi în urma lui. Si lvia e ra încă în pat. Tăuceanu trecu fără să spună nimic. Merse în camera lui, îşi puse p ă l ă r i a în cuier şi se opri în m i j -


locul camerii. S e uită împrejur. Patul îl aştepta aşternut, l ângă el un scaun, pentru haine, iar pe noptieră un pahar cu lapte.

— Mama aranjază toate. Scaunul pentru haine. Dacă vin beat să nu le arunc pe jos, Câte a t e n ţ i i . . . Ş i paharul cu lapte . . .

Storurile erau lăsa te . Tăuceanu r id ică unul pe jumătate. Pe geam năvăl i lumină. Intorcându-se se văzu în oglindă: înalt, osos, negru, nebărbierit, cu spatele îndoite . . .

Ridică mâinile în a e r şi-i veni o frază care se fixă în creer : — A fost o devastare pe aci, o mare devastare , . . Mare devas

tare a f o s t . . , Cu paşi de om bolnav ieşi din cameră . — Mama a ieşit, trebue s ă fie la piaţă, după cumpărături . Soru-

mea e mereu în pat. Are capul legat. Ce poate fi? A, da. Ea a fost ieri acolo . . . Mare devastare, mare . . , Ieri după masă . Desigur după ce ne-am certat. A fost l a omul acela . A r e interior famil iar . . .

Se aşeză pe marginea patului. Mâna ei e afară . A r e ochii închişi. Seamănă cu mama, aşa cum

e acum. Fa ta deschise ochii. Se ui tară unul l a al tul . — Tu dormeai? — Nu. Ochii ei sunt roşii, se gândi Tăuceanu. A plâns . . . — Eşti bolnavă? — Mă doare capul. . . . E a şa de a lb l a ea . Patul, hainele, pereţii , s o a r e l e . . . — Tu de ce nu te cu lc i? , întrebă ea. — Nu mi-e somn. Mi-a fugit somnul. Azi vreau să fac pe sora de

car i ta te lângă tine. B ine? Aşa, pentru joc. Ca atunci când eram m i c i . . .

O. F. P O P A

CRONICA L I T E R A R Ă

ION AGÂRBICEANU, RĂBOJUL LUI SF. PETRU

Poziţia d-lui Agârbiceanu în l i teratura noastră e de mult definită. Povestitor din rasa lui Popovici Bănă ţeanu şi a lui Slavici, cu simţul sigur al compoziţiei limpezi şi sobre, ap l ica tă cu predilecţ ie vieţii noastre săteşti a căre i real i ta te î i este famil iară prin îndelungata practică preoţească, permanent îndemnat spre demonstrarea unei imanente finalităţi etice a existenţei, povestitorul a rde lean a creiat o epică de vânjoasă nervură, frustra ca mijloace de exprimare, s t răină de trucurile meseriei, cu instinctivă repulsiune pentru înfloriturile de „efect".

A ş a cum este, opera d-lui Agârbiceanu, cu fluxul ei asemenea unei ape domoale şi adânci, oglindeşte fidel sufletul Ardealului . Ţă ranii ace ia cu vorba r a ră şi apăsa tă , puţin grăbiţi spre destăinuiri, purtând cu resemnare povara unor vechi dureri, preoţii integraţi şi ei complect în atmosfera sumbră a satului, înţelesul românesc, adânc uman şi creştin ce răsbate prin rânduri le povestirii: ia tă aooirtul mare şi personal prin care d. Agârbiceanu a intrat în istoria l i teraturii , a devenit un clasic.

In „Răbojul lui Sf. Pet ru" d. Agârbiceanu ca lcă pe un teren nou: acela al romanului satiric. Tehnica acestui fel de roman implică o ser ie de greutăţi ce pun la grele încercări abil i tatea scriitorului. Operă de incisivă ana l iză rea l i s tă şi de imaginaţie totdeodată, de ascuţi te confruntări şi de car icatură deformantă, de adevărur i disimulate dar mai pătrunzătoare decât cele spuse deadreptul, romanul satiric presupune o subţirime a stilului şi o doză de sarcasm ce par puţin potrivite cu talentul d-lui Agârbiceanu, exercitat până acum în al te făgaşe.

Nu trebue uitat însă că d. Agârbiceanu este preot înainte de toate şi în înţelesul deplin al cuvântului. Substratul de a m a r ă ironie care, obişnuit, constitue fondul romanului satiric, l a dânsul este înlocuit printr 'o viziune creştină a lumii, printr 'o neclintită credinţă în posibili tatea îndreptării . Şi aceas tă credinţă e şi un principiu ordonator şi simplificator: dricât de numeroase s 'ar îngrămădi relele , providenţa salvatoare va sti să se a ra te înainte ca totul să se prăbuşească.

In ,,Răboiul lui Sf. Petru" legătura între deslănţuirea puterilor adverse şi protectoarea intervenţie cerească se face chiar imediat,

1) Bucureşt i , 1 9 3 4 , Editura „Eminescu".


prea facil. Cu un sentiment de s iguranţă dinainte câştigat străbatem pagini le cărţi i . Nu-i nici o primejdie deosebită: l a timpul potrivit bună ta tea cerească va interveni prompt şi totul se va a ran ja în chip mulţumitor. In prezentarea racilelor ce bântuie în ţ a ra noastră şi a luptei ca re se dă a ic i pentru s târpirea lor, d. Agârbiceanu adoptă tonul de optimistă glumă a l basmului românesc.

Din tronu-i de aur Atotputernicul priveşte îngândurat spre ţ a r a românească şi nemulţumit de ce vede acolo, trimite pe Sf. Petru să dea o mână de ajutor ţăr i i acesteia potopită de ostile lui Belzebuth. Era şi timpul. In beţia fericirii care-i cuprinse după marea izbândă a Unirii, Românii au cam uitat, deavalma, de Dumnezeu. La sate, bise-ricele sunt goale, preoţii nu-şi văd de al tar , în toate ramuri le de activitate publică: abuzuri, şar latanie, regimul bunului plac. Dar dedesubtul acestei nebunii gălăgioase, în adâncuri le vieţii populare, Sf. Pe t ru vede milenara omenie şi cuminţenie care s tăruie intactă: ,,Nu găs ia aici clocot de patimi, ga ta s ă izbucnească, ci vechea melancolie rumânească, convingerea că lumea şi viaţa e mai mult rea decât bună, şi neîncrederea că cineva ar putea schimba vr 'odată rostul lumii. De aceea ţărani i nici nu se l eagă de făgăduiel i le unora, de ameninţări le altora, ci-i l a să r>e toţi s ă vorbească, ştiind că dela vorbă l a faptă e mare prăpast ie . Portarul raiului vedea o mare între l iniştea ţărani lor care umplu cu românism Ţara întreagă, şi între cei car i spun că vorbesc în numele lor, agitându-se ca 'n pragul unei răs turnăr i" , (p. 142).

Neobosit, Sf. Petru cutreeră ţara 'n lung şi lat, travestindu-se în mii de chipuri, intrând prin redacţi i unde se fabrică o opinie publică cu desăvârş i re streină de aspira ţ i i le ţări i , luând par te l a întruniri politice, t răgând cu urechea l a svonurile ce se vântură pe străzi, r i dicând un colţ de perdea de pe infamii mărunte sau mari şi notân-du-şi sârguineios observaţiile ca să aibă a raporta Stăpânului Ceresc. Uneori, aceste însemnări sunt pline de umor: ,,Pe viitor să nu mai cobori duhul creaţ iei decât în băieţi avuţi, Stăpâne, căci poetul nu poate t ră i şi produce decât păstrându-şi independenţa. Şi , fără avere, în România, independenţa e un moft" (p. 102). A l t ă dată, t recând prin mahalaua unui oraş a rde lean şi văzând cum o săsoaică, a că re i fată ,,a fugit c'o plutonieră", sărută mâna preotului român care cetise o molitvă fetei (,, . . . de abia adus î nd răp t " ) . Sf. Petru notează încântat: „Lege bună să rupă ereziile, legea as ta românească. Un sâmbure sănătos de încreştinare este mtr ' însa, O să s t ră lucească încă aici în R ă s ă r i t " (p. 140),

Aceas tă ca ldă şi intimă înţelegere a rosturilor româneşti coboară deadreptul din legenda noastră populară. Dumnezeu şi Sf. Petru sunt văzuţi în felul arhaic şi ţ ă rănesc în care ni i-a apropiat colinda şi basmul: stăpâni miloşi a i norodului şi plaiurilor noastre, cu portul şi vorba românească şi chiar cu duhul mucalit a l românului. D. Agâr biceanu a nimerit nota justă şi de aceea intenţia didact ică care circulă în povestirea d-sale nu e supărătoare în car tea as ta încălzi tă de o act ivă iubire de neam şi de o nemeşteşugită simţire creşt inească.

I. CH1NEZU


MĂRIA, REGINA ROMÂNIEI, POVESTEA VIEŢII MELE i)

întâiul volum apă ru t din aceste memorii cuprinde copilăria pl ină de soare, a celei care avea să ajungă cea dintâi Regină a României întregite. Ş i după cum ni se a ra t ă în prefaţă, scopul lor este tocmai s tabi l i rea legături i s trânse dintre Ţa ră şi Regină.

Dar în acest volum dintâi, România apare abia schiţată: o ţ a r ă de basm şi vis, care a t rage , dar în ace laş timp înspăimântă sufletul tinerei prinţese, care avea să-ş i împlinească a ic i destinul.

Din multele cal i tă ţ i a l e acestei cărţ i , calităţii cari ne t r ădează înal te le însuşiri a l e autoarei, se desprinde în cel dintâi plan o desăvârş i tă sinceritate. Povestirea în aceste pagini este l ipsită de artificii şi de poză. Nimic nu este căutat sau voit tendenţios. Mereu ni se des-vălueşte un suflet, despuiat de orice prestigiu regal , care caută printr'o sinceră retrospecţiune, să fixeze anumite clipe trecute şi s ă descrie ambianţa copilăriei, printr'o pr ismă extrem de personală.

In lunga înşirare de personagii ilustre, cari figurează în aceste pagini, personagii cari au intrat în istorie sub diferite măşti, conferite cu multă solicitudire de posteritate, au toarea caută să le prezinte a ş a cum le -a văzut, întâi cu ochii de copil, şi apoi cum le-a înţeles cu sufletul de femeie. Şi adeseori un portret schiţat în treacăt în aceste memorii, a re mai multă umanitate, decât lucrăr i vaste car i t ind să fixeze o personalitate, util izând prea mult material documentar, rigid şi lipsit de viaţă .

O carte scrisă cu sufletul înainte de toate. Şi în ce fermecătoare culori ne apare copilăr ia regalelor prinţese, cari descendente din două mar i familii domnitoare, cea engleză după ta tă şi cea rusească după mamă, t ră iesc într'o lume restrânsă, în castelul părintesc din Eastwell sau Osborne.

Scene neînsemnate din viaţa copilăr iei f ixează cu multă măestr ie pr incipalele însuşiri a l e autoarei, car i îi vor fi elemente determinante în viaţă .

Iubirea pentru tot ce este frumos, pentru flori şi natură, pentru adevăr şi sinceritate, toate aceste însuşiri se desenează în caracterul tinerei prinţese şi sunt prinse în momente hotărîtoare. Apoi orizontul se lărgeş te . înaintea ochilor fermecaţi apa re Mal ta , în toată feeria ei. Sufletul prinţesei se transformă influenţat de natură şi împrejurări .

Dar anii cei fără griji trec şi rea l i ta tea apare cu umbrele ei. P l e ca rea din Mal ta . Durerea despărţir i i . Sobrietatea mediului german din Coburg, noua reşedinţă a familiei. Spectrul de balaur a l neîndurătoarei „Frăulein", întunecă orizontul luminos al copilăriei.

Transplantare dureroasă, şi nu cea de pe urmă. Prinţesa care nu împlinise şaptesprezece ani se logodeşte cu prinţul Ferdinand, pentru ca să plece într'o ţa ră s t ră ină şi necunoscută. Bogate în observaţii şi pline de duioşie sunt impresiile t inerei logodnice, care p ă r ă -

1) Bucureşt i , Editura „ A d e v ă r u l " S . A .

4 8 G A N D R O M Â N E S C

seşte fără nici o tranziţie camera copiilor, pentru o viaţă nouă, p l ină de răspunderi ,

„Ca ul t imă arătare , fortăreaţa Coburgului, conturată pe un cer îngheţat; totul era iarnă. Mama, Ducky . . ., nedespărţ i ta mea tovar ă şă . . . credincioasa mea prietenă. Iarnă, zăpadă, f r i g . . . îngheţase până şi vechea fortăreaţă, care pă rea că se îna l ţă înfiorată spre cerul de plumb. Se auzeau, oare, clopoţei, zurgălă i de san ie? Erau oare sănii le celor ce se întorceau l a vechiul cămin, pe care eu îl pă răs i sem? Zang . . . zang . . . ce mult îmi p lace sunetul zurgălă i lor dela s ă n i i . . . Ori poate era numai sunetul roţilor dela tren, scârţâind pe şinele înghe ţa te? . . .

Simţii o mână pe umărul meu; mă î n t o r s e i . . . Nando! Nando avea o inimă duioasă; şi'n ochii lui erau lacrimi. Nando mă înţelegea. Nu-si pă răs i se si el căminul pentru o t a r ă depărtată, ca re nu era încă a l u i ? " . . .

Cu acest episod se încheie întâiul volum a l memoriilor. Păca t că l imba nu prezintă omogenitatea necesară fondului. Cred

că ar fi fost util să se indice numele tălmăcitorului în româneşte.

V . B R A N I S C E - C Ă L 1 M A N

CRONICA I S T O R I C A

I. L U P A Ş R Ă S C O A L A Ţ Ă R A N I L O R D I N

T R A N S I L V A N I A L A ' A N U L 1 7 8 4 ^

Cu pri lejul împlinirii a unui veac şi jumătate dela izbucnirea revoluţiei lui Horia, profesorul I. Lupaş a dat l a iveală aceas tă lucrare de peste 200 de pagini, menită a înfăţişa publicului cel mare — am putea adăogi: chiar şi celor mai pretenţioşi dintre specialişti —• tot ce se ştie as tăzi despre aceas tă dramatică mişcare.

Acum cincizeci de ani, Nicolae Densuşianu scrisese o masivă carte asupra aceluiaşi subiect, întemeindu-şi expunerea, făcută, fireşte, în spiritul timpului care nu se da totdeauna înapoi dela t irade, pe un foarte booat material , adunat cu grije din diferite arhive sau publicaţii, deseori greu de găsit.

Dela 1884 până as tăz i au ieşit la ivea lă încă multe ştiri referitoare l a răscoala Moţilor şi, pe de a l tă parte, chiar informaţiile lui Densuşianu au fost din nou cernute şi interpretate de cercetători mai noui ca, de pi ldă, d. N. Iorga în opera sa publicată în epoca neutral ităţii României, Istoria Românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească.

D-l I. Lupaş a reluat în discuţie tot mater ia lul publicat şi unele ştiri încă inedite şi, ca un desăvârşi t cunoscător a l trecutului acestor locuri, l e -a prelucrat în legătură cu împrejurăr i le anterioare anului 1784, ceeace i-a permis o mai firească încadrare şi expl icare a eveni-

I I No. 2 din Biblioteca Istorică a Asociafiunii. C l u j , 1 9 3 4 .


meritelor a i căror protagonişti apar Horia, Cloşca şi focosul Crişan, Mişcăr i le dela sfârşitul veacului XVII şi din prima par te a seco

lului XVIII din Transi lvania (cea a Saşi lor din Braşov, urmată de al te câteva a le Românilor şi a le Secuilor) din deosebitele păr ţ i a l e întinsului imperiu Habsburgic (răscoala ţărani lor din Ungaria şi Boe-mia în timpul domniei Măr ie i Teresia) sunt cu totul caracteris t ice pentru s ta rea de spirit ca re pusese stăpânire pe populaţ i i le rura le din veacul suveranilor „luminaţi". Toate acestea, ca şi încercăr i le de reforme „democratice" a l e curiosului suveran care a fost Iosif II, sunt înfăţişate de d. I. Lupaş cu multă competenţă şi limpezime, a ş a încât revolta lui Horia şi a tovarăşilor să i apare ca o desvoltare firească din împrejurăr i le contemporane, a tâ t de vitrege pentru ţărănime şi, în deosebi, pentru Românii din Ardea l ,

Personal i tă ţ i le lui Horia şi a celor la l te două căpetenii ne sunt prezintate în aceas tă lucrare cu deosebit talent şi cu o pricepere a sufletului Moţilor, f irească l a un autor crescut în ambianţa satului ardelean.

Toată expunerea svârcoliri lor "acestei mişcări din care nu l ipseşte naivitatea unor ţărani tar i şi a tâ t de amărî ţ i încât moartea nu-i mai sperie, este re lua tă şi întregită, cum am spus, pe baza întregii informaţii folosite de Nicolae Densuşianu şi a ştirilor scoase l a lumină în vremea din urmă.

Este curioasă apar i ţ ia în rânduri le răsculaţ i lor a acelui enigmatic „căpi tan" Mihai l Popescu, foarte probabil agent rusesc, trimis în A r deal pentru a crea greutăţ i Curţii din Viena.

Aş i semnala, în deosebi, cititorilor acestei cărţi , a ş a de bine închegate, că ldura cu care este înfăţişat sfârşitul răscoalei şi moartea t rag ică a celor t re i căpetenii (capitolul IX) precum şi ultimul capitol în ca re s e f ixează amint i rea l ă s a t ă în sufletul Moţilor de as tăz i de conducătorii lor de odinioară. Povestirea bătrânei Ana Nicola (p. 195—197), în cursul căre ia se amestecă şi t ragica figură a Iancului, este o a d e v ă r a t ă bucată de antologie.

Vii toarea ediţ ie a acestei că r ţ i — e a va veni, de sigur — va câşt iga mult dacă ce le câteva zeci de i lustraţ i i vor fi mai bine r e produse (unele sunt cu totul nec la re) , dacă har ta dela sfârşit va avea numele de locali tăţ i scrise cu caractere ci teţe şi dacă se va adăoga listei bibliografice si operele l i terare în cari au găsit răsunet faptele martir i lor de la 1795.

C. M A R I N E S C U

CERCETĂRI RECENTE ASUPRA BAROCULUI DIN ARDEAL ŞI CRIŞANA

Iosif Biro: Nagyvârad barok es neoklasszikus miiveszeti emlekei. Budapesta, 1932. Text 89 p. + 69 p. note şi documente, 26 i lustraţi i . — A kolozsvâri Bânffy-palota es tervezo meştere, Johann Eberhard Blaumann. Cluj , 1933. Pag. 20, i l . 7. — A kolozsvâri Szent Mihâ ly-

5 0 G Â N D R O M Â N E S C

templom barok emlekei. Cluj , 1934. Text 71 p. + 18 p. documente. 1 9 table i lustrate şi 2 în text.

Teza de doctorat dela Fac, de Litere din Budapesta a autorului se ocupă de operele arhitectonice din Oradea M a r e dela 1692 până la mijlocul sec. X l X - l e a , precum şi de pictura lor. Mai pe larg tratează istoricul catedralei rom, cat, (p, 25—56) şi al palatului episcopal. Din punct de vedere artistic acesta din urmă este cel mai important monument din Oradea, opera arhitectului vienez Franz X a v e r Hillebrandt, executată în anii 1 7 6 2 — 1 7 7 7 , la comanda episcopului baron A d a m Patachich, nobil croat iubitor de lux. Pictura capelei din palat este de J , Schopf, a sofrageriei de Fr , S torno s. Catedra la a fost zidită după planuri le arhitectului italian G. B. Ricca ( 1 7 5 2 — 1 7 5 6 ) , continuată de măestrul-z idar Dom. Luchini (numit de Unguri Lucze-nyi ) , apoi, dela 1761 începând, de F. X, Hillebrandt, şi locţiitorul său, I. M. Neumann cu modificări. Catedra la a fost sfinţită la 1780 . F a s'a ridicat sub păstor irea lui Forgâch şi Patachich, apoi sub supravegherea canonicului-custode Salarhon. Frescuri le sunt opera lui I, N. v, Schopf, pictura altarului principal şi a celor două secundare este de Vinzenz Fischer. Cele la l te icoane de a l tar sunt executate de J . I. Cimbal, I. Kelsz , Ilics, Eder şi vreo câţiva pictori necunoscuţi. Pictura mura lă modernă, terminată în 1880, este opera lui Fr . Storno s. In a fară de cele lal te c lădiri baroce catolice, d, Biro se ocupă — pe scurt — şi de cele două catedra le române din Oradea. Limitându-se însă la descrierea lor, d-sa nu îmbogăţeşte datele cunoscute a le istorici lor români.

In concluzia lucrări i de care ne ocupăm, citim: „Artişt i i , cari au lucrat la Oradea-Mare în sec. XVIII , din încredinţarea bisericei catolice, au venit în mare par te din ţări străine. Art i s tu l principal al erei Patachich, Hillebrandt, edificatorul celor mai grandioase monumente orădene, precum şi colaboratorul său, Neumann, sunt austriaci, Ioan Schopf e bavarez; asemenea de origine bavareză şi reprezentant al artei vieneze este Vinzenz Fischer; chiar cea mai m a r e par te a numelor mai neînsemnate ce a p a r : Ioan Koch, Francisc Schuster, Cimbal, Milicz, Rupp, etc. este de origine germană şi a fost educată în spiritul şi atmosfera artistică a Vienei". In Oradea, „a vrut să edifice biserică Fortunato de Prati şi tot i tal ian a fost Ricca, de care e p r o -ectul catedrale i orădene şi garda lui". In epoca neo-clasică „maeştrii puţini, car i lucrează: Barthel, Kelsz, sunt germani". Dintre maeştri i locali, probabil, ori de cetăţenie ungară: Josef Hoffmann, Francisc Eberhardt, Jacob Eder, sunt şi ei nemaghiari. Numai doi artişti cu nume unguresc cunoaştem în cei 1 5 0 ani. pe Matei Vepi şi Ştefan Ferenczy. Primului i-se atribue biserica Paulinilor, singura operă a celui din urmă este monumentul funerar al familiei Rhedey (1834 ) . Foar te justă este observarea autorului: „Nu putem vorbi de un stil local, special orădean. Fiecare maestru a venit din a l t ă regiune, abia influinţează unul pe celalalt . Legătură organică între creaţi i le artist i ce din O r a d e a - M a r e nu p r e a se poate găsi". Cu atât mai bizară şi neaşteptate este af irmaţia ce urmează acestor constatări : „Spiri t a r hitectonic unguresc reprezintă rândul de case a le canonicilor. A m v o -

• G Â N D R O M Â N E S C 5 1

nul şi a l tarul principal al misericordianilor şi mai a les multe distinse sculpturi a le bisericii Paulinilor ne lasă să simţim talentul unguresc". Este o simplă afirmare, pe care autorul nicăiri nu o dovedeşte şi nici măcar n'o caracter izează prin nimic. E păcat să depreciezi va loarea lucrări i prin asemenea cuvinte necumpănite. Este neserios a declara „Lauberi' dela casele canonicilor ,de spiri t arhitectonic Gunguresc, fiindcă numirea ungurească de „ lâbas-hâz" le a ra t ă originea, apoi la Saşi i din Ardea l din sec XV se înmulţesc exemplele, ele devin o par te constitutivă a arhitecturii burgheze până în sec. XVIII-lea. Asemenea curioasă este propoziţia din prefaţa lucrăr i i : „Principiul conducător (al disertaţiei) este punctul de vedere al artei ungureşti u n i v e r s a l e . . . " atuir^i când, în real i tate , monumentele aparţin, ca opere de ar tă , istoriei artei austriace şi sudgermane.

Cu rezervele semnalate aceas tă întâie lucrare ştiinţifică a dlui Biro reprezintă o conştiincioasă adunare de material , un examen critic a l documentelor şi publicaţiilor, precum şi o descriere a monumentelor . Din nenorocire numărul i lustraţi i lor este redus, şi ele nu prea corespund cerinţelor de azi ; dar aceasta, probabil nu e din vina autorului.

# * #

Arhivarul L. Kelemen dela Biblioteca Universităţi i clujene a pus l a dispoziţia autorului documentele de arh ivă privitoare l a intravi lanul şi edificarea palatului Bânffy din Cluj ; Biro le -a studiat şi a r e construit istoricul edificării. Arhitectul pala tului este Z. E. Blaumann din Wiirtenberg „zidar şi sculptor" care în 1756 a devenit ce tă ţean sibian, iar la 1770 arhitect al oraşului Sibiu. Planul palatului a fost prezenta t în 1774. In ace laş an începe edificarea care se termină în 1785. Lucrări le de sculptură a le pa la tu lu i sunt deasemenea opera lui Blaumann (ori cel puţin desenul lor ) . La aceste sculpturi a lucrat şi p ie t ra ru l Hartmann din Cluj . Lui Blaumann i se mai datoreşte faţada bisericii Minoriţilor (azi gr. cat. română) din Cluj şi unele lucrăr i (două portale cu balcoane) l a castelul Banffy din Bonţida. Urmează descrierea succintă a palatului şi câteva cuvinte de apreciere. Blaumann nu a re educaţie teoretică, el amestecă diferitele stiluri, găsim l a el inexacti tăţ i şi lipsuri de simetrie. Despre acoperişul disproporţionat de înalt, autorul crede că a r fi o notă specia lă a arhitecturii a rdelene .

Lucrarea este mai mult de natură arhivală-istorică, decât de istor ia artelor, ca a ta re folositoare. Aceas tă observare se potriveşte şi l a ce le la l te lucrăr i a le autorului. Lucrarea de pură istorie a ar te i u rmează a se face.

* * *

Nimic nu e mai natural, decât ca fiecare naţiune din Ardea l să -ş i publice monumentele sale istorice. Saşi i au înţeles aceasta cu mult înainte de unire şi de război şi au editat valoroasa şi întinse monografii. Mai puţin complect sunt publicate cele ungureşti şi, mai a les ,

52 G A N D R O M Â N E S C

cele româneşti. La Seminarul de istoria ar tei nou fondat a l Univers i tă ţ i i crin Cluj s a u format din 1920 câteva elemente de valoare, i a r ă deosebire de naţionalitate, din care majoritatea, ajungând in viaţă , din cauza luptei pentru existenţă, nu au continuat lucrăr i le , b oştii mei elevi saşi T. Streitfeld şi H. Krasser, ca şi romanul V. Vătăşianu au continuat mai departe cercetări le şi au publicat lucrăr i de specialitate» A r ii de dorit, ca şi elevii mei unguri s ă tacă l a fel, publicând monumentele ungureşti ardelene. Dela puţinii istorici de a r t ă români din Ardea l nu se poate aş tepta aceasta . De vreme ce Românii ardeleni, din cauza oprimării în trecut nu au putut publica propriile lor monumente, ei vor avea încă mult de lucrat pentru propria lor naţiune, până ce vor ajunge, s ă se ocupe de monumentele minorităţilor. Nimeni nu le poate lua în nume de r ă u acest lucru, şi a r fi chiar de neiertat ca ei să-ş i r is ipească atenţ ia în al te domenii a tâ ta timp cât propriile noastre monumente nu sunt îndeajuns cunoscute. A c e a s t a nu înseamnă însă, că istoricii de a r t ă români nu a r urmări cu atenţ ie mişcarea şi bibliografia art ist ică a minorităţilor: la Seminar se ţin i n e v o c a t a publicaţi i le săseşt i şi ungare, iar Comisiunea Monumentelor istorice din Cluj s 'a ocupat în repeţite rânduri de lucrări de conservare a le monumentelor ungureşti şi săseşti . Dar dacă dorim formarea unui număr de istorici de a r tă unguri din Ardea l , a r fi bine ca educaţ ia lor s ă se facă ori aici în ţară , ori în apus, nu însă în Ungaria, unde chiar oameni de ştiinţă sunt contaminaţi de revizionism şi de o grandomanie ne justificată, unde prof. Gerevich, cu o logică întorto-chiată înglobează a r t a Saşilor, Zipserilor şi a al tor s trăini în ,,arta naţ ională ungară" , iar pentru Români nu a r e decât dispreţ, la fel cum etnografii unguri — cu mai puţin dispreţ ce-i drept — înglobează arta. populară română în cea „ungară" prezentând ca ungureşti cele mai autentice scoarţe, broderii şi lucrăr i în lemn româneşti.

D-l Biro, ce tă ţean român din Oradea-Mare şi-a luat doctoratul la Universitatea din Budapesta, în 1932, ca elev a l prof. Gerevich. Vom vedea, c ă nici d-sa nu a putut scăpa de influenţa şcoalei. Lucrarea d-sale umple un gol simţit, recunoaştem. Par tea cea mai valoroasă a ei este adunarea şi cercetarea datelor de arhivă, confruntarea lo r cu monumentele existente şi descrierea acestora. Identificarea este în cele mai multe cazuri convingătoare, unele atribuiri rămân discutabile. Mai puţin mulţumitoare este examinarea analogiilor cu monumentele s imilare străine, cari trebuiau mai atent cercetate; a l te chestiuni metodic importante rămân a fi examinate de viitorii specialişti,, lucrarea în chestie fiind mai mult o cercetare introductivă, de adunare de material , nu o expunere sistematică. Dar şi astfel dl. Biro a îmbogăţit cunoştinţele noastre şi a depus o muncă apreciabi lă .

S ă vedem acum rezultatele. „Maeştr i i car i au lucrat a ici sunt în cea mai mare par te germani i m i g r a ţ i . . . " mai just a r fi să spunem: toate operele de însemnătate şi t ra ta te ca a t a re de d-sa, sunt creaţ i i le maeştri lor germani, numai o monstranţă e executată (poate nu şi concepută) de maeştr i i unguri. Din datele ce ni-le comunică d. Biro reiese, c ă conscrierea din 1727 cuprinde 80 de maeştri i germani imigraţi, iar artişti unguri, ori probabil unguri, în toată jumăta tea pr imă a sec. XVIII, abia sunt vre-o zece. Ş i aceşt ia a u avut desigur un rol


inferior, subordonat ori act ivi tatea lor este necunoscută. Cei mai însemnaţi maeştri i sunt: Konrad Hammer, de origine din Schwalbach (Germania), Peter Grimmer, Josef Hoffmayer, Johann Konig din Ba-varia , Johann Nachtigall (german ori aus t r i ac ) , Antonius Schuchbauer (de aceeaş i origine), Georg Grassler din Cronsburg (Bavar ia ) , An-dreas Michael Kaczler. Autorul stabileşte ori a junge la următoarele atr ibuir i : Amvonul din biserica Sf. Minai (Cluj) este de Nachtigall ş i Schuchbauer, cel din biserica Piarişt i lor (Cluj) de Schuchbauer; de acesta din urmă este şi monumentul Măriei de lângă aceeaş i biserică şi fosta casă Toldalagi din Târgu-Mureş şi 4 din cele 5 a l t a r e a l e bisericii Sf. Mihai, apoi al tarul bisericii Minoriţilor din Cluj azi în Aiud. Un a l t a r a l Sf. Ecaterina în biserica Sf. Mihai este de Nachtigall . Pictura al tarului închinării regilor este, după autor, de F. A. Maul -bertsch. Portalul monumental cu trei intrări , numit portic, odinioară înaintea bisericii Sf. Mihai este opera lui Konig, care a mai lucrat ^ i la poarta monumentală a împăratului Carol din Alba Iulia. Nacht igal l a executat corpul amvonului şi grupul Sf. Cruci din biserica S î . Mihai, statuia Imaculatei deasupra intrări i principale a bisericii Franciscanilor din Cluj , relieful deasupra intrări i capele i de Loreto a ace -l e i a ş biserici, 36 statui mitologice şi 16 urne decorative l a castelul Bânffy din Bonţi da.

Introducerea şi concluziile dlui Biro a ra t ă influinţa grandomaniei ungureşt i a şcoalei Gerevich: vădi tă în a tâ tea afirmaţii mari, nejusti-î ica te . I a tă un exemplu: „Cunoaşterea Clujului baroc est o t reaptă importantă pentru cunoaşterea barocului unguresc". Adecă cum „baroc unguresc" cu maeştri i germani imigraţi? Barocul din Ungaria veche chiar după Gerevich nu e o continuare a a r te i renaşterii , ci o f loare s t ră ină t ransplantată gata adeseori în concepţie aus t r iacă . Am fi foarte curioşi s ă vedem o notă regională ori locală, necum „naţională -ungară" (ceeace nu e identic) . Caracter unguresc cu orice preţ! Conc luz i a f inală e demnă de un revizionist din Ungar ia : „tot Ardea lu l •este o provincie indiscutabilă a ar te i apusene". Ia tă un cetă ţean român, ca re întrece în zel pe maestrul s ă u budapestan, fiindcă cel din u r m ă în scr ier i le- i recente a lua t măca r notă de a r t a bizantino-ro-m â n ă a rde l eană şi de bisericile noastre de lemn neapusene. Dar şi faţă de Saş i este nedrept autorul. Făcând istoricul Clujului la v. 8—9 nu numai că ui tă s ă pomenească măcar caracterul săsesc al Clujului în evul mediu, dar consideră ca unguri pe sculptorii Mart in şi Gheorghe în contrazicere cu cercetătorii străini, de ex. Bode, Pinder, С. T. Mi i l l e r şi chiar cu ungurii Czako. Hampel, car i ne indică doi saşi din Gluj . Nici recentul studiu de I. Balogh nu îndrăsneşte a-i declara de unguri, ci numai crescuţi în „cultura ungară" . D-l Biro aş teaptă dela viitor p lasa rea bisericii Sf. Mihai şi a ar tei fraţilor Mart in şi Gheorghe „în desvoltarea stilistică a goticei ungureşti", ceeace e ridicol. Dacă autorul a r fi evitat aceste exageră r i semnalate l a introducere şi concluzii, bucuria şi aprecierea noastră ar fi fost fără rezerve.

C O R I O L A N P E T R A N U


CRONICA T E A T R U L U I

„AVRAM IANCU" DE LUCIAN BLAGA

Reprezentaţ ia dramei ce înfăţişează viaţa lui Avram Iancu, î n semnată cu l i tere de foc în istoria scrisă caşi în cea vie, din conştiinţa poporului, a fost aşteptată cu nerăbdare de cei ce preţuiesc în poetul Lucian Blaga pe prinţul literelor române de după războiu. Dar bucuria lor a trecut, în seara premierei, asupra tuturor acelora car i au avut pri lejul să asiste la reprezentaţie.

Dacă în opera l i terară a lui Lucian Blaga recenta lucrare nu es te decât o nouă e tapă pe un drum de necontenită ascensiune, în d ramaturgia română ea înseamnă o răspânt ie ce deschide perspective noui. O dramă cu subiect istoric ce nu mai înfăţişează figuri convenţionale,, reprezentând anumite tendinţe, exprimate în lungi t i rade fără justificare psihologică. Avram Iancu, în piesa lui Blaga, îşi poar tă v ia ţa cu toată pregnanţa real i tă ţ i i vii. Dacă nu avem o reconstruire aidoma^ a faptelor şi a cuvintelor sa le — aşa ceva este cu neputinţă — în schimb poetul a reprodus exact tot sensul lor adevăra t şi viu. Un Avram Iancu ,,cu adâncul omenesc" din viaţa lui.

Un tablou de început tălmăceşte miraculos, printr'o legendă apar i ţ ia eroului, în momentul istoric ce i-a fost predestinat. Iancu este pasărea ur iaşă care s'a făcut om spre a împlini aş teptarea poporului său ce t răeş te în să răc ie şi nedreptate. Câteva scene scurte cu replici sugestive zugrăvesc condiţiile de v ia ţă a l e Moţilor şi exprimă aş teptarea lor.

Urmează apoi drama vieţii lui Iancu, mistuită într'un răstimp de câţiva ani.

Două tablouri evocă fierberea revoluţionară, în care două popoare se pregăteau de încleştarea armelor. Lupta o provoacă Ungurii, iar Iancu o acceptă dintr 'odată ca pe singura soluţie demnă şi eficace, în timp ce ceilal ţ i conducători a i Românilor ezitau che l -tuindu-şi vremea cu implorarea graţiei împăratului . Iancu apare în toată măreţ ia lui în scena Consiliului Naţional din Sibiu, când se încarcă cu răspunderea istorică a căutări i dreptăţi i pentru poporul său, pe ca lea armelor. Măre ţ este apoi în toate tablourile luptei, întreg devotat cauzei pe care o apă ră , dezbrăcat de orice vanitate omenească şi de orice dorinţă personală şi măreţ rămâne şi în momentul când îşi vede credinţa înfrântă şi aş teptarea răspla te i împărăteşt i de două ori meritate, înşelată .

T răsă tu ra esenţ ială a lui Avram Iancu este completa lui deper- • sonalizare. El t răeş te numai pentru fapta pe ca re vrea să o săvâr şească, iar fapta aceasta este întreagă închinată poporului său. Credinţa lui e în s ta re într 'adevăr să mişte munţii şi ea îl duce l a izbândă când este vorba de măsura rea puterilor, pentru a se frânge mai târziu de minciuna dela Viena, în care nu putea crede atunci când avea putinţa alegeri i .

A r trebui să relevăm, măcar în treacăt , păt runderea adâncă a epocii istorice şi a factorilor ce i-au împlinit povestea, de care poetul

G Â N D R O M Â N E S C 5 5

dă dovadă statornică în cursul celor zece tablouri, fie că este vorba de carac ter izarea celor două popoare în luptă, sau de momente par t iculare, ca în tabloul penultim unde dezvălue toată uscăciunea biuro-crat ică a Curţii din Viena.

Piesa a fost interpretată l a teatrul local în maniera retorică cunoscută, socotită ca singura potrivită cu piesele ce au un subiect şi o atmosferă istorică. E un fel de a interpreta, dar nu cel mai bun. Dacă dramelor concepute în stil retoric, cu sonorităţi pompoase şi pline de artificiu, aceas tă manieră li se potriveşte, iar celor să race în sens şi poezie le poate da o aparenţă de grandoare, pe cele cu fraza miezoasă, c lăd i te în material trainic prin sensul pus de poet în el, l e coboară la un nivel cu totul inferior. Câtă frumuseţe poetică din singuraticele replici şi câtă frumuseţe morală, de ati tudine şi de acţiune s'a pierdut din cauza acestei interpretări! La rolurile principale şi Ia cele mai mărunte deopotrivă.

Adevărul este c ă rolul lui Avram Iancu e covârşitor pentru puteri le oricărui actor. D. Tâlvan s'a străduit s ă facă din Avram Iancu un personagiu cu gesturi mari . Rezultatul a fost o figură adeseori convenţională, fără măreţ ie interioară. F ă r ă săr i tur i le indicate de autor la intrarea lui în tabloul I şi l a ieşirea din tabloul II, mişcări ce-1 caracter izează plast ic şi îl individualizează, Avram Iancu este redus, iar asprimea vorbei este o t răsă tură cu totul deplasată pentru o fiinţă care a re numai elan şi generozitate. Elanul, pornirea interioară care sfinţeşte cl ipele i-a lipsit şi d-şoarei Si l i Munteanu în scenele de intimitate, deaceea Erji crâjmări ţa în interpretarea d-sale a fost numai pe jumătate izbutită. Când a lipsit aceas tă tendinţă de a da persoanelor s trălucire şi măreţ ie exterioară, am avut momente mai reuşite, ca în scena Moţului Ilie, înfăţişat de d. D. Constantinescu.

Montarea piesei, în ansamblu, nu este mai puţin dificilă. In timpul scurt şi cu mij loacele reduse întrebuinţate, punerea în scenă a r ămas departe de ceea ce ar fi trebuit să fie. Prologul ce se desfăşoară în inima Munţilor Apuseni a avut prea puţin din atmosfera locală pusă de autor. Ansamblul, în general, a pregăti t prea puţin mişcări le şi acţiunile eroului şi nici nu le-a subliniat sensul. Dacă intrarea lui Iancu în primul tablou nu ne-a mişcat din cauza comodităţii cu care s'a făcut mişcarea şi a vorbei răstite, în tabloul următor nu i-am simţit sos i rea pentrucă n'am fost pregăt i ţ i din scena anterioară. Deasemenea n 'am simţit întorsătura norocoasă a luptei din tabloul VII, ca să înţelegem destinderea sufletească a Iancului în cl ipa următoare când se gândeşte la ta tă l său şi nici si tuaţia penibilă în care se afla anturajul împăratului, în urma jignirii brutale a lui Iancu de către locotenentul Schuller, si tuaţie care contrastează a tâ t de viu cu demnitatea interioară a eroului înfrânt în fiinţa lui mate r ia lă .

Si totuşi publicul a pătruns tot sensul dramei. Credem că se cuvine să fie t ă lmăci tă în câteva cuvinte şi bucuria

spectatorilor. Opera lui Lucian Blaga dăinuia până acum într'o sferă până l a

înăl ţ imea căre ia nu putea străbate privirea tuturor. Era s i tuată pe un p lan accesibil numai celor puţini. Intr 'adevăr, nu numai în templul măreţ al operei filozofice, unde prin firea lucrurilor nu se poate p ă -


trunde fără o pregătire anume, dar nici în l ivada cu flora a tâ t de a l ea să a operei sa le poetice n'au răzbit decât puţini. Aceşt ia însă, din momentul împărtăş i r i i lor cu darur i le minunate ce se ofereau simţirii şi înţelegerii lor, nu-şi mai puteau stăpâni bucuria, în timp ce pentru cei mulţi aş teptarea îşi prelungea încă încercarea dureroasă.

Dintr 'odată însă, prin aceas tă miraculoasă dramă a unei vieţi care a re rădăc in i puternice în amintirea tuturor, zăgazuri le porţilor ferecate s 'au rupt şi am putut intra cu toţii deavalma în împără ţ i a fermecată. Prin mijlocirea publicului clujan, reprezentativ în toate s traturi le sale, ţara de dincoace de munţi şi-a recunoscut poetul. Ş i s a l a Teatrului Naţional n'a cunoscut a l tă manifestare de bucurie a se menea celei ca re s 'a desfăşurat în valuri a tâ t de nestăvi l i te l a reprezentaţi i le cu „Avram Iancu" al lui Lucian Blaga . Nu numai în seara premierei, ci şi l a spectacolele următoare.

Momentul a fost a tâ t de rar, încât pentru cântăr i rea valorii lui suntem nevoiţi s ă căutăm un termen de comparaţ ie în spctacolele mistice a l e antichităţii , când un popor întreg se sfinţea, prin trimişii săi , în aceeaş i simţire atotcuprinzătoare. Spre a prelungi v ra ja acestei cl ipe şi spre a o transmite tuturor, Teatrul Naţional din Cluj are dator ia de a reproduce acest spectacol înaintea întregului public ce cade în sfera sa de influenţă. Iar mai târziu, nu ne îndoim, acelaş i lucru îl vor face şi celelal te teatre naţionale din ţară , 0 merită aceas ta figura m ă r e a ţ ă pe care o înfăţ işează drama precum şi plăsmuitorul ei pe p l a nul artistic, dar o meri tă deopotrivă cetăţenii acestei ţări , cărora nu li s 'a dat de mult pri lejul să t ră iască momente mai înăl ţătoare.

O L I M P I U B O I T O Ş

M I Ş C A R E A C U L T U R A L Ă

C ă r ţ i si R e v i s t e M I H A I L S A D O V E A N U , Nopfile de Sân

ziene. Bucureş t i , 1 9 3 4 , „ C a r t e a R o m â n e a scă".

I a t ă o p o v e s t i r e c a r e aminteş te „ B a l tagul", a d i c ă to t ce a scr i s cu mai a d â n c ă s i m ţ i r e şi ma i c a r a c t e r i s t i c dl , S a d o v e a n u .

C a r t e a a c e a s t a e în p r i m u l r â n d c a r t e a n a t u r i i şi a o a m e n i l o r c a r e t ră i e sc o c r o t i ţ i de ea.

Din p o v e s t i r e , se d e s p r i n d e maies toasă , ta in ică şi n e î n d u p l e c a t ă p ă d u r e a Borz i i . E a ia p r o p o r ţ i i de f i in ţă însuf le ţ i tă şi — m â n a t ă de v o i n ţ a h o t ă r î t ă de a se p ă s t r a î n t o a t ă s p l e n d o a r e a ei s t r ă v e c h e so l i d a r i z e a z ă t o a t e sent imente le şi in t ere se l e o a m e n i l o r , i zbut ind să s cape de p ie i re .

A s i s t ă m din n o u l a l u p t a î n t r e suf le tul ş i f r u m u s e ţ i l e cu p u t e r n i c ă n o t ă l o c a l ă pe d e o p a r t e , şi p e d e a l t a p r o c e s u l de c i --v i l izare şi i n d u s t r i a l i z a r e c a r e în f rânge u n e o r i bunul s imţ a l omulu i (cazul lu i L i ţ ă F l o r e a ) , d i s t ruge v i e a ţ a p a t r i a r h a l ă -şi p o d o a b e l e n a t u r i i n o a s t r e să lbat ice .

In tr iga e de m i n i m ă i m p o r t a n ţ ă : o p ă d u r e f r u m o a s ă şi b ă t r â n ă , B o r z a , e d a t ă în e x p l o a t a r e unui ing iner francez , d i r e c t o r u l unei fabr ic i de a v i o a n e d in ţ a r a n o a s t r ă , ca să p o a t ă ieşi d in n e a j u n s u r i băneşt i p r o p r i e t a r u l ei, u n m a r e bo i er m o l d o v e a n , u r m ă r i t de ideea — mereu n e r e a l i z a t ă — d e a p e r f e c ţ i o n a tehnica a v i o a n e l o r .

înche i erea aceste i a f a c e r i şi o r g a n i z a r e a î n t r e p r i n d e r i i ţ in interesul în loc. In schimb, o r g a n i z a r e a rez i s tenţe i ce lor c a r e s au pomenit din moşi s t r ă m o ş i în f r u m u seţea p ă d u r i i , r e z i s t e n ţ ă c ă r e i a i se a l ă

t u r ă , î n d â r j i t şi în ascuns , însuşi p r o p r i e t a r u l , t e cucereş te . Toţ i cei l egaţ i cu suf le tul de p a r t e a locu lu i sunt c ă l ă u z i ţ i d e un singur! gând, l u c r e a z ă în tr 'o ta in i că şi s igură în ţe l egere : să m â n t u i a s c ă p ă d u r e a de p r ă p ă d u l tă i er i i . A i c i , dl . S a d o v e a n u închipue f r u m o s f iguri şi scene h a i d u ceşti , d i v e r t i s m e n t e î n d r ă s n e ţ e , iub ire , v r ă j i şi g las de să lbăt ic iuni , auzi t în n o a p t e a de S â n z i e n e : o a d e v ă r a t ă a p ă r a r e f a n a t i c ă a pădur i i . D a r p ă d u r e a c a r e se p r ă v ă l e ş t e cu p u t e r i l e ei n ă p r a z n i c e a s u p r a î n j g h e b ă r i l o r inginerului s t ră in , dându- i p r i n a c e a s t a a în ţe lege că nu t r e b u e să s t ă r u i e în î n t r e p r i n d e r e a lu i ! A t â t a d â r z ă î m p o t r i v i r e a celei mai m â n d r e f r u museţ i a locului în frânge , în cele d in u r mă , t e n a c i t a t e a şi d r e p t u r i l e ing ineru lu i f r a n c e z . S u f l e t u l ţ inutului , a d â n c , p r i m i t iv şi s implu, iese b i ru i tor p r i n p u t e r e a nec l in t i tă a dragos te i , a c r e d i n ţ e l o r şi a t rad i ţ i e i .

S u n t c â t e v a pagini — şi ce bine e r a să fi fost mai m u l t e ! — de descr i er i minunate , c a a c e l sobor a l dob i toace lor în n o a p t e a d e Sânz iene , t a b l o u l v e r i i d o g o r i t o a r e şi ace l a l v â n ă t o a r e i .

Ce p ă c a t insă că nu în tâ ln im aceeaş i f o r ţ ă de e v o c a r e şi r e a l i z a r e în a n a l i z a sent imente lor mai de l icate , cum e iub irea în c o n d a m n a r e a greşe l i l or a d m i n i s t r a t i v e , în p r e z e n t a r e a o a m e n i l o r t r ă i ţ i în l u m e a o r a ş e l o r şi a v ie ţ i i de a f a c e r i orăşeneş t i , c a r e începe să n ă p ă d e a s c ă sa te le .

De asemenea , sunt a ş a de mul te n e o l o gismele f ă r ă rost , c a r e se s t r e c o a r ă to t mai des în l imba a t â t de f r u m o s b ă t r â nească a d- lui S a d o v e a n u !

Marin Leahi


TH. C A P I D A N , Le jeu aux osselets chez Ies Roumains, Ies Slaves ei Ies Al-banais. E x t r a s d in Revue internaţionale des etudes balkaniques, an . I, tom. I, (Beograd, 1 9 3 4 ) , p. 2 1 1 — 2 3 1 . Cu 5 f iguri în t ex t .

In pr imul n u m ă r din R e v i s t a i n t e r n a ţ i o n a l ă de studii ba lcan ice de la B e o g r a d , de sub c o n d u c e r e a s a v a n ţ i l o r iugos lav i P. S k o k , d e l a Univ . d in Zagreb şi M. Eu-dimir , de la Univ . din B e o g r a d , se r u b l i c ă s tudi i i n t e r e s a n t e p e n t r u i s tor ia şi f i lo lo gia r o m â n e a s c ă . L e g ă t u r i l e n o a s t r e cu l imb i l e şi p o p o a r e l e din Ba lcan i sunt p l ine de in teres ; de o p a r t e p r i n faptu l că în Pen insu la Ba lcan ică , în G r e c i a , A l b a n i a , J u g o s l a v i a şi B u l g a r i a t ră iesc as tăz i , d u p ă cea mai m o d e s t ă s ta t i s t i că , a p r o a p e o j u m ă t a t e de mil ion de R o m â n i ( A r o m â n i , D a c o r o m â n i şi M e g l e n o r o m â n i ) , de a l t ă p a r t e p r i n ident i ta tea unui însemnat num ă r de cuv in te şi de p a r t i c u l a r i t ă ţ i m o r fo log ice şi s in tact ice d in l imba n o a s t r ă cu aces te l imbi. D i n t r e î n v ă ţ a ţ i i români , l a acest p r i m v o l u m (de 3 3 8 pag.) co la b o r e a z ă d. N. Iorga (Ragusains ă Coron, p. 3 1 — 3 3 ) , d. Р. P. Pana i t e scu (Un episode des relations serbo-roumaines en 1844, p . 8 2 — 8 8 ) şi d. Th. C a p i d a n . î m p r e j u r ă r i i n d e p e n d e n t e de noi ne fac să ne ocupăm numai de s tudiul din u r m ă .

P r i n Jocul ca arşicele se în ţe lege acela-c a r e se face de copii (şi fete) cu osc ioar e l e de la înche ie tur i l e p i c i o a r e l o r de d inapo i a l e mie i lor , c u r ă ţ i t e sau c h i a r vops i t e . Cu aces tea capi i i se j o a c ă în cioacă, ţigănească, căţea sau perghel, tutuia, de-a scoasa, siciu or i baiu, de-o ar-maşul, etc. A c e s t joc se numeşte , in M o l d o v a , şi gioale, i ar în T r a n s i l v a n i a şi capre. El se p r a c t i c ă , în u n e l e regiuni şi cu p ie tr i ce l e .

Dl. C a p i d a n a r a t ă că jocul cu a r ş i c e l e es te f o a r t e vechiu . El e r a p r a c t i c a t în m a r e m ă s u r ă de G r e c i i ant ic i , pas ionând nu numai pe copii , ci şi pe b ă r b a ţ i şi femei. I l i ada lui Homer şi s ă p ă t u r i l e a r heo log ice ne dau dovez i r e v e l a t o a r e . P e l â n g ă a r ş i c e l e n a t u r a l e , se făceau, în f o r m ă de arş ice , v a s e de p ă m â n t or i ch iar

de a u r şi s e r v e a u sau ca amule te î m p o t r i v a deoch ia tu lu i sau p e n t r u ghic irea v i i t o r u l u i . A s t ă z i acest joc şi a l t e l e î n r u di te sau a s e m ă n ă t o a r e sunt f o a r t e r ă s p â n d i t e la p o p o a r e l e cu o v i a ţ ă p a s t o r a l ă intensă şi p r e d i l e c t ă (la A r o m â n i şi A l banez i ) , ba ch iar şi la S l a v i i Peninsule i B a l c a n i c e p r e c u m şi la Români i din Nordul Dunăr i i . D a c ă Saş i i din A r d e a l n u mesc aces t joc Kapraspiel e o d o v a d ă că rom. capră, nume dat a r ş i c e l o r în T r a n s i l v a n i a , a in f luenţat şi jocul a c e s t o ra (p. 2 3 0 ) . î m p r e j u r a r e a că aces t joc, cu mul te v a r i a n t e , este cunoscut în F r a n ţa, S p a n i a , D a n e m a r c a , A n g l i a , Rus ia , ba ch iar în P e r s i a şi A f r i c a de sud (unde a contr ibu i t la d e s c o p e r i r e a d i a m a n t u l u i ) face, cu d r e p t cuvânt , pe d. C a p i d a n să nu a d m i t ă o monogeneză, ci poligeneza aces tu ia: „s'a jucat în arşice peste tot unde a fost un început de viaţă pastorală" (p. 2 2 9 ) .

In pagini luminoase , d. C a p i d a n d e s c r i e aces t joc, cu d i f e r i t e v a r i a n t e , l a D a c o r o m â n i , A r o m â n i , S l a v i i de S u d şi la A l banezi (Ia aceşt i d in u r m ă cu o t e r m i no log ie s e m n a l a t ă p e n t r u în tâ ia d a t ă ) . C a f i lo log şi l inguist , î l i n t e r e s e a z ă însă în deosebi numeroş i i t ermin i da ţ i d i f e r i t e l o r p ă r ţ i a l e a c e s t o r osc ioare , d u p ă r o l u l p e care-1 au în joc. In a c e a s t ă p a r t e a s tu diului , c o n t r i b u ţ i a d - s a l e p e n t r u f i lo log ia n o a s t r ă es te r e m a r c a b i l ă şi deosebit de i n t e r e s a n t ă . D i n t r e d i f e r i t e l e et imologi i şi sugestii , a t e n ţ i a se o p r e ş t e a s u p r a a tre i cuv inte d in gra iu l A r o m â n i l o r : văşcl'e şi ipu (cu sensul de arş i cu l cu c a r e se l o vesc ce l e la l t e ) şi curlă (în d a c o r o m â n ă î m p ă r a t , domn, be iu) . A r o m â n i i ca şi M e g l enoromâni i p ă s t r e a z ă pe lat . imperator subt f o r m a (a)mpiratu, însă când e v o r b a de aces t joc a u pe văşcl'e d in grec. ba-silius „rege". P e când Grec i i de as tăz i au p i e r d u t pe hippos „cal", A r o m â n i i , tot în aces t joc îl p ă s t r e a z ă subt f o r m a ipli ( e t c ) . A l t r e i l e a , curlă, r e p r e z i n t ă pe grec. kufillos. A c e s t e tre i c u v i n t e greceşt i mai vechi , p r e c u m şi a l t e l e de-or ig ine mai r e c e n t ă r e p r e z i n t ă o d o v a d ă d i n t r e ce le mai ev idente a ex is tenţ i i unei


in f luenţe greceş l i in v i a ţ a p a s t o r a l ă a A r o m â n i l o r , coborî ţ i , d in n o r d u l Pen in sulei, pe l o c u r i l e c a r e le o c u p ă as tăz i , î n t r e sec. V I I I — X - I e a . — A n a l i z â n d u - s e şi a l ţ i t ermin i ai acestui joc se c o n s t a t ă un număr însemnat de cuv inte de or ig ine turcească [arşic, beiu, etc.) a t â t Ia Dacor o m â n i cât şi l a S l a v i şi A l b a n e z i . Pe l â n g ă a c e a s t ă in fuenţă turcească , se cons t a t ă la Români şi o in f luenţă u l t e r i o a r ă , e x e r c i t a t ă de S l a v i .

A c e s t s tudiu demons trează , cu p r o b e ev idente , că jocur i l e cop i i lor o c u r ă un loc însemnat în v i a ţ a p o p o a r e l o r P e n i n sulei Ba lcan ice , r e p r e z e n t â n d ,,un e l e ment p r e ţ i o s p e n t r u s tudiul s p o r t u r i l o r interbalcanice" . El ne mai a r a t ă că din fap te d in j u r u l nos tru , din c o p i l ă r i a n o a s t r ă , c ă r o r a la pr ima v e d e r e nu le dăm nici o i m p o r t a n ţ ă , sp ir i tu l p ă t r u n z ă tor al unui î n v ă ţ a t p o a t e că s c o a t ă c o n tr ibuţ i i însemnate p e n t r u c u n o a ş t e r e a v ie ţ i i şi l e g ă t u r i l o r p o p o r u l u i n o s t r u în epoci î n d e p ă r t a t e şi s ă r a c e în documente i s tor ice .

Sever Pop

DR, S . Ţ O V A R U . Problema şcoalei româneşti din Balcani. Bucureş t i , 1 9 3 4 , „ C u l t u r a " .

Dl. docent Dr . P . Ţ o v a r u dis t ins memb r u a l î n v ă ţ ă m â n t u l u i medica l u n i v e r s i t a r din Bucureş t i , o r i g i n a r d in M a c e d o n i a şi deci b u n c u n o s c ă t o r a l p r o b l e m e l o r r o mâneşt i macedonene , d ă la i v e a l ă o d o cumenta tă l u c r a r e a s u p r a şcoale i r o m â neşti din Ba lcan i . P r o b l e m a a c e a s t a a şcca le i româneş t i din Ba lcan i a fost şi r ă m â n e încă o chest iune de v i t a l i t a t e p e n t r u r a m u r a r o m â n e a s c ă a ş e z a t ă în ţ i nutur i l e Macedonie i . S t u d i u l d - s a l e metodic expus , c l a r este de o i m p o r t a n ţ ă c o n s i d e r a b i l ă p e n t r u toţ i cei car i gândesc şi car i impun n o r m e l e de e x p a n siune a l e s imţir i i româneş t i . El este e v i dent i m p o r t a n t p e n t r u toţ i R o m â n i i c a r i d o r esc o d o c u m e n t a r e a s u p r a v ie ţ i i cul t u r a l e a M a c e d o - r o m â n î l o r .

S e împl inesc şaptezec i de ani de când s a înf i inţat în M a c e d o n i a p r i m a ş c o a l ă

r o m â n e a s c ă n a ţ i o n a l ă (Domnia lui C u z a -V o d ă , guvernu l M. K o g ă l n i c e a n u , minis tru de i n s t r u c ţ i e poetul D. B o l i n t i n e a -nu) . R i tmul e v o l u t i v a c c e l e r a t al s ta tu lui r o m â n , p r e c u m şi po l i t i ca m i n o r i t a r ă a s t a t e l o r ba lcan ice d u p ă m a r e l e r ă z boi nu mai îngăduia să se t e m p o r i z e z e r o s t i r e a a d e v ă r u l u i a s u p r a aceste i ches t iuni c u l t u r a l n a ţ i o n a l ă , p â n ă ce se v a fi împl in i t v e a c u l de e x i s t e n ţ ă a l aceste i şcoli . A r fi un b i l a n ţ d u r e r o s . De ace ia a u t o r u l , p r i n s tudiul său i m p o r t a n t u r m ă r e ş t e îna in te de toa te p r o d u c e r e a cel puţ in a une i reac ţ iun i suf leteşt i de m u l t a ş t e p t a t ă ad ică : s p u l b e r a r e a ind i f erent ismului genera l mani fe s ta t d u p ă r ă z b o i u f a ţ ă de chest iunea ş c o l a r ă din B a l c a n i , t r e z i r e a in teresu lu i l a r g şi of ic ia l p e n t r u a c e a s t ă şcoală , b a z a t nu pe o c o n c e p ţie r o m a n t i c ă a s i tuaţ ie i ca în t r e c u t ci pe una r e a l ă a prezentu lu i şi a v i i t oru lu i , în f ine c h e m a r e a la o nouă d a t o r i e a t u t u r o r a c e l o r a car i a u avut sau au o l egă t u r ă o a r e c a r e cu a c e a s t ă şcoală .

A u t o r u l îşi face des igur ca fiu al cu l ture i în c a r e a fost in i ţ ia t d a t o r i a r o mânească . D a t o r i a nu a d u c e nici o d a t ă

decepţ ie . . El a în ţe les să r e s p e c t e în a c e a s t ă p r o b l e m ă d r e p t e l e cuv inte a l e lui M a s a r i k : O n o a r e a p o p o r u l u i cere ca să cunoaş tem şi să a p ă r ă m tot a d e v ă r u l . Es te mai mul t c u r a j şi m e r i t în a-şi m ă r tur i s i g r e ş a l a şi s lăbic iunea decât a a p ă r a o i luz iune.

S u n t e m convinş i că l u c r a r e a d- lui d o cent S . Ţ o v a r u v a sitârni ace l e noui in i ţ i a t ive s p r e mai bine de c a r e p r o b l e m a şcoale i r o m â n e ş t i în Ba lcan i a r e a b s o l u t ă nevoe în sus ţ inerea v i t a l i t ă ţ i i m a -c e d o - r o m â n e .

G. Buzoianu

C O N V O R B I R I L I T E R A R E , N o e m v r i e

— D e c e m v r i e 1 9 3 4 .

In c a d r u l u n o r amint i r i d e s p r e Ti tu M a i o r e s c u , d. B r ă t e s c u - V o i n e ş t i l eagă geneza Luceafărului lui Eminescu de un f a p t concre t din v i a ţ a poetulu i . B ă n u i n d s ingur că o asemenea b a l a d ă nu p u t e a i z v o r î decâ t d in tr 'o a d â n c ă d u r e r e pe


c a r e t r e b u e s'o fi î n d u r a t a u t o r u l , d. B r ă t e s c u - V o i n e ş t i a î m p ă r t ă ş i t aces t gând lui Maiorescu , p e v r e m e a când p r e o c u p ă r i l e l i t e r a r e s tab i l i s eră î n t r e dânş i i o l e g ă t u r ă de p r e ţ u i r e r e c i p r o c ă . M e n t o r u l J u n i m e i i -a conf irmat impres ia , poves t indu- i un episod din i s tor ia r e l a ţ i i l or s e n t i m e n t a l e d i n t r e Eminescu şi

V e r o n i c a M i e l e .

Eminescu d o r e a să se c ă s ă t o r e a s c ă cu V e r o n i c a Mie l e . C â n d ş i -a des tă inui t a -cest gând lud M a i o r e s c u , aces ta s'a d e cis să î n t r e b u i n ţ e z e o r i c e m i j l o c p e n t r u a împiedeca a c e a s t ă c ă s ă t o r i e , c a r e nu p r e v e s t e a f e r i c i r e p e n t r u nic iunul d in cei doS însurăţeii . F i i n d c ă s f a t u r i l e s imple n'au a v u t nici un efect, s'a dec is să r e curgă la un a r g u m e n t c a r e , deşi e x p r i m a u n a d e v ă r , e r a de o cruz ime f ă r ă seamăn.

— „Eminescule — i -a zis M a i o r e s c u — i a r t ă - m ă , t e rog, de s fâş i erea pe c a r e ş t iu că o să ţ i -o pr ic inuesc , d a r aceea p e c a r e ţ i -a î a l e s - o d r e p t t o v a r ă ş ă d e v i a ţ ă nu m e r i t ă a c e a s t ă c i n s t e . . ., n'o m e r i t ă . î n a i n t e de d u m n e a t a a fost . . . p r i e t e n a a l t o r a , a fost şi a lu i C a r a g i a l e . M i - a m ă r t u r i s i t - o c h i a r e l . . .

P a r c ă - 1 v ă d şi acum. Ş i - a dus l a g u r ă m â n a cu care - ş i ş t ergea s t ă r u i t o r buze le , ca p e n t r u a î n l ă t u r a un gust a m a r , şi a-t â l a zis:

C a n a l i a !

S'a scu la t şi a p l eca t" .

Luceafărul a a p ă r u t d u p ă a c e a s t ă i n t ervenţ i e , i a r p e r i p e ţ i i l e b a l a d e i r e p r o duc , se p a r e , a idoma a c e a s t ă î n t â m p l a r e r e a l ă . H y p e r i o n s u r p r i n d e f i inţa a d o r a t ă în b r a ţ e l e unui m u r i t o r de r â n d , d e v u l g a r ă spe ţă (Eminescu nu a v e a m a r e c o n s i d e r a ţ i e p e n t r u C a r a g i a l e ) , în t imp c e nu înce ta să i m p l o r e a p a r i ţ i a sa m a gică.

Din bogatul s u m a r a l aces tu i n u m ă r d u b l u mai m e n ţ i o n ă m „cuv inte l e" entuz ias te a l e d- lui O. Papadama d e s p r e Rusoaica d- lui Gib . M i h ă e s c u — „o c a r t e c a r e r ă m â n e " .

O î n s e m n a r e v o r b e ş t e d e s p r e un conc u r s p e n t r u r i d i c a r e a , l a Iaşi , a unui m o nument închinat J u n i m e i . I n i ţ i a t o r u l a-

cestei idei , d. I. Pe trov ic i , a d a t şi so lu ţ ia r e a l i z ă r i i ei: pe ace laş i soclu să se r id i ce s t a t u i l e unei tre imi f o r m a t e d in p e r s o n a l i t ă ţ i l e ce le mai r e p r e z e n t a t i v e a l e g lor ioase i soc ietăţ i , în r a m u r i de a c t i v i t a t e d i f er i t e , f iguri le a l e se f i ind Ti tu M a i o r e s c u , V a s i l e C o n t a şi A l e x a n d r u X e n o p o l . I a r aces t monument a r u r m a să fie aşezat î n t r e s ta tu i l e lui Eminescu şi a lui K o g ă l n i c e a n u , în f a ţ a U n i v e r s i t ă ţ i i ieşene.

Olimpiu Boitoş

B U L E T I N U L E U G E N I C Ş I B I O P O -L I T I C . C l u j , vo i . V , No, 1 — 7 .

S e m n a l ă m cu sa t i s fac ţ i e c i t i t o r i l o r n o -ş tr i i r e a p a r i ţ i a —. d u p ă t re i ani d e î n t r e r u p e r e — a bu le t inu lu i ed i ta t d e sub-secţ ia eugenică şi b iopo l i t i că * A s t r e i .

Caş i în cei d intâ i 4 ani ai ex i s tenţe i sale , a c e a s t ă pub l i ca ţ i e îşi p r o p u n e , să p r o p o v ă d u i a s c ă şi de aici îna in te crezu l b iopol i t i c f o r m u l a t cu a t â t a c l a r i t a t e şi p r e v e d e r e de a c t u a l u l p r e ş e d i n t e al A s tre i , dl. Prof . I. M o l d o v a n şi a d o p t a t de c ă t r e A s o c i a ţ i u n e în a d u n a r e a g e n e r a l ă d e l a Z ă l a u ( 1 9 2 6 ) ca p r i n c i p i u f u n d a m e n ta l al a c t i v i t ă ţ i i sa le . Cei c a r i au p r i v i t a tunc i cu n e d u m e r i r e şi n e î n c r e d e r e p r o gramul în a p a r e n ţ ă a t â t de puţ in î n r u d i t 0 « p r e o c u p ă r i l e A s t r e i d in t r e c u t , a u fost , des igur, ob l igaţ i să-ş i r e v i z u i a s c ă p ă r e r i l e , căci î n t r e t imp „ p r o s p e r i t a t e a b io log ică a naţ iuni i" a fost a d o p t a t ă în ţ ă r i ca G e r m a n i a şi I ta l i a d r e p t m a x i m ă de g u v e r n a r e şi o r g a n i z a r e a v ie ţ i i de s tat . Nică ier i nu se i m p u n e cu mai m u l t ă u r g e n ţ ă n e v o i a p e n e t r ă r i i ide i lor b i o p o l i -t ice în g â n d i r e a c e r c u r i l o r c o n d u c ă t o a r e şi în cea a m a r e l u i publ ic , ca şi l a noi, f i indcă în nici o ţ a r ă c a p i t a l u l b io logic a l naţ iuni i , v i a ţ a u m a n ă nu este mai p u ţ in p r e ţ u i t ă şi mai mul t p r i m e j d u i t ă de n e n u m ă r a t e p lăg i soc ia le . A j u n g e să a r u n căm o p r i v i r e a s u p r a s tat is t ice i m o r t a l i tăţ i i i n f a n t i l e p e n t r u ca să ne d ă m cu g r o a z ă seama de ne mai p o m e n i t ă r i s i p ă de energ ie ce se t o l e r e a z ă în ţ a r a n o a s tră . P e n t r u a împiedeca d e z a s t r u l pe c a r e s tat i s t ic iani i demograf i ni-1 prez i c


cu prec iz ia m a t e m a t i c ă , este n e v o e de o energică şi i m e d i a t ă r e a c ţ i u n e .

Toţi bunii Români , î n g r i j o r a ţ i de v i i toru l aces tu i neam au d a t o r i a să s p r i j i n e din toate p u t e r i l e l o r lupta pe c a r e A s -t r a a început -o p e n t r u s a l v a r e a p a t r i m o . niul nos tru etnic .

Conţ inutu l Bule t inu lu i Eugenie şi B i o -po l i t i c r e a p ă r u t în 1 9 3 4 este e x t r e m de ins truct iv p e n t r u toţ i cei ce v o r să cunoască pos ib i l i tă ţ i l e p r a c t i c e de a m e l i o r a r e a rase i şi de r i d i c a r e a n ive lu lu i b io logic al p o p o r u l u i n o s t r u f i indcă în p r i m e l e 6 numere , r e u n i t e în tr 'o v o l u m i noasă b r o ş u r ă , se r e l a t e a z ă , cu t o a t ă d o c u m e n t a r e a şt i inţ i f ică , r e z u l t a t e l e a t â t de mult) p r o m i ţ ă t o a r e r e a l f z a t e / în « u r s u l u l t i m i l o r 3 ani în domeniul igienei so c ia le şi eugeniei în sânul popula ţ i e i de 3 0 . 0 0 0 suf le te din p l a s a s a n i t a r ă mode l G i l ă u . Or ic ine v a cit i e x p u n e r e a s o b r ă a d - l o r M, Zolog, I. Cosma şi I. P r o d a n v a r e c u n o a ş t e uimit că nici p e n t r u ţ a r a n o a s t r ă pr inc ip i i l e medic inei p r e v e n t i v e şi a l e biopol i t ice i nu mai sunt câtuşi de p u ţ in u top ice , e le p u t â n d fi cu succes şi imedia t a p l i c a t e d a c ă în e x e c u t a r e a l o r se p r o c e d e a z ă cu p r i c e p e r e a şi p e r s e v e r e n ţ a n e c e s a r ă .

N-rul 7 a l Bule t inu lu i c a r e a p a r e sub aspec tu l lui obic inuit din t recut , conţ ine a r t i c o l e i n t e r e s a n t e s emnate de d-ni i I. M o l d o v a n , M. Zolog, O. Comşa , P. R â m -neanţu şi I. F ă c ă o a r u .

/. Daniello

A R H I V E L E OLTENIEI, No. 7 4 — 7 6 , din Iu l i e—Decembr ie 1 9 3 4 , r i d i c ă p r o b lema întocmir i i unui nou d i c ţ i o n a r geografic . I n t r ' a d e v ă r , . . M a r e l e D i c ţ i o n a r Geograf i c al R o m â n i e i " a lu i G. I. L a h o -v a r i , G e n e r a l C. B r ă t i a n u şi G, Toc i l e s -cu, az i este complec t inut i l izabi l . A c e a sta din cauza unor m e t o d e per imate , ce au p r e z i d a t la în tocmirea lui, şi a mul t ip l e lor greşel i s t rec f l ra te într 'o l u c r a r e concepută în spir i t d i l e tan t şi r e a l i z a t ă după mul te per ipeţ i i , cu e l emente mult p v e a s t r ă i n e de spec ia l i t a t ea geografie i . Un nou d i c ţ i o n a r geograf ic se impune îna inte de toa te p e n t r u ţ a r a în treg i tă .

R e v i s t a din C r a i o v a a n u n ţ ă r e a l i z a r e a Dic ţ ionaru lu i geograf ic şi i s tor ic a l O l t e niei pe j u d e ţ e — ca p a r t e i n t e g r a n t ă d in v i i t o r u l D ic ţ ionar genera l a l ţ ăr i i , a c ă rui r e a l i z a r e n'ar trebui să 'n târz ie p r e a mult , — c e r â n d concursu l t u t u r o r c a r i p o a r t ă v r e u n in teres p e n t r u l u c r ă r i d e asemenea n a t u r ă .

Dl. Ioan- C. Filitti pub l i că Scrisori ined i te de a l e lui P e t r a c h e P o e n a r u , în l e g ă t u r ă mai a les cu Inst i tutul L a z a r o v — Ote te l i şanu d in C r a i o v a , i a r dl. A. Sacerdoţeanu c â t e v a contr ibuţ i i d e i s tor i e m e d i e v a l ă a R o m â n i l o r în j u r u l une i lupte cu Ruteni i în 1 2 7 7 .

S 'ar p ă r e a , c ă v i a ţ a r e l i g i o a s ă a n e a mului românesc , în a doua j u m ă t a t e a veacu lu i X V I I I - l e a , a cunoscut un fel d e culme în B a n a t u l Oltenie i .

Dl. Ion Donat p r e t i n d e c ă Ol ten ia se a f la în v r e m e a aceea ch iar în f r u n t e a f o c a r e l o r de c u l t u r ă r e l i g i o a s ă din Ţ a r a R o m â n e a s c ă d e p ă ş i n d în i m p o r t a n ţ ă p e ce le d in M o l d o v a şi A r d e a l . Dionisie Eclesiarhul, cu p r e o c u p ă r i m u l t i p l e de cron icar , ca l igraf şi dască l s lovenesc , e r a unul d in personag î i t e p r o e m i n e n t e a l e mediului re l ig ios o l tean . In C r o n o g r a f u l lui — r e t i p ă r i t de a u t o r — găsim u n e l e însemnăr i a n o d i n e cu p r i v i r e şi la B a n a t , pe u n d e s'a abă tu t Dionis ie în p e r e g r i n ă r i l e sa le . Totuşi , în ce p r i v e ş t e Ol tenia , C r o n i c a lui Dionis ie Ec le s iarhul p o a t e fi c o n s i d e r a t ă ca un i m p o r t a n t i zvor p e n t r u cunoaş terea u l t i m e l o r deceni i a l e epoci i f a n a r i o t e . E. Armeanca

î n s e m n ă r i P E M O R M Â N T U L P O E T U L U I B O L

D E A , în c imit iru l d in M e r c h i a ş a , s'au a ş t e r n u t t r o i e n e l e ierni i , d a r nu şi a l e u i t ă r i i ! Cei ce a u cunoscut pe f l ă c ă u l cu in ima de a u r , cu v o r b a c a l d ă şi d r e a p t ă , v o r p ă s t r a mereu r e g r e t u l d i s par i ţ i e i lui a b s u r d e în p l i n a î n f l o r i r e a unui ta l en t munci t cu s e v e r ă conş t i in -c ios i ta te ar t i s t i că , — e x e m p l u r a r î n scrisul de a / i . i . ăpăd i t de ş a r l a t a n i e şi neg l i j enţă .


V o m nota aici e t a p e l e mai însemn a t e a l e v ieţ i i lui rupte 'n d o u ă în pragu l v â r s t e i de 3 0 ani , cu t i t lu de document p e n t r u a i lu s t ra g r o z a v a s i tuaţ i e în c a r e se sbat ce le mai a lese e l emente a l e gen e r a ţ i e i de azi.

B a c a l a u r e a t a l l iceului d in D u m b r ă v e n i ( 1 9 2 4 ) , G. B o l d e a şi-a făcut s tudi i le un i v e r s i t a r e la F a c u l t a t e a de L i t e r e şi F i l o -sof ie din Bucureştii, t r e c â n d u - ş i l i cenţa in 1929 . In t o a m n a ace lu iaş i an e numi i p r o f e s o r la l iceul de la M ă n ă s t i r e a Dea lului , i ar în v a r a u r m ă t o a r e face un d r u m l a P a r i s , p e n t r u ca, î n t o r s în ţ a r ă , să nu mai găsească nici un loc în î n v ă ţ ă m â n t . In 1931^32 r ă m â n e din nou f ă r ă c a t e d r ă . A b i a spre s fârş i tu l anu lu i ş co lar , în l u n a M a r t i e , i se d ă o sup l in i re la Odorhe iu , d e unde însă t r e b u e să p l ece pes te o lu nă, fiind muta t l a l iceul din Care i i M a r i . D a r toamna iar nu găseşte loc în î n v ă ţ ă mânt , cu t o a t ă s t ă r u i n ţ a pe la toate inspectoratele regionale ale ţării. S t ă a c a să, l a ţ a r ă , în M e r c h i a ş a şi c i teşte , cit e ş t e în a ş t e p t a r e a unei so luţ i i . P r i n A p r i l i e 1 9 3 3 e chemat , în s fârş i t , la ca t e d r a de f i losof ie de la l iceul din B r a d , şi aici , în 1 1 Mai 1 9 3 3 , scoate , î m p r e u n ă cu Emi l Giurg iuca , Abecedarul. Nu vo i s tă r u i a s u p r a aces tor ca ie te l i t e r a r e din car e g r i j a de fini c i ze la tor i a ce lor doi r e d a c t o r i a şt iut să f a c ă o î n c e r c a r e un ică în A r d e a l . P a r t e a de contr ibuţ i e a lui B o l d e a , p r i n v e r s u r i din ce în ce mai a-dânc i te , p r i n î n s e m n ă r i l e m i n i a t u r a l e , dense , şi migă l i t e cu aceeaş i g r i j ă cu car e ss r c r i e v n poem, r ă m â n e e senţ ia lă şl h o t ă r î t o a r e p e n t r u c a r a c t e r i z a r e a aceste i r e v i s t e . In t o a m n a din 1 9 3 3 B o l d e a e pedagog la T u r d a , în D e c e m v r i e îl găsim p r o f e s o r la Cr i s tur , p e n t r u a închei?, anul ş c o l a r la Dumbrăven i , unde , însă, i se r e fuză l ea fa pe lun i l e de v a r ă .

In toamna anului t recut , din pr i c ina haosulu i c a r e d o m n e a la Minis ter , a fost p u r t a t pe d r u m u r i , s ă p t ă m â n i d e a r â n d u l , de la S a t u - M a r e la M i e r c u r e a Sibiului , şi cu m a r e greu ta te a găsit , g r a ţ i e drepte i şi inimoasei in t ervenţ i i a in spec toru lu i Gh, P o p a din C l u j , un post s ta torn ic Ia

Ş c o a l a n o r m a l ă din Năsăud. Ş i tocmai când se c r e d e a a j u n s la a d ă p o s t , se îmb o l n ă v e ş t e de t i fos , se i n t e r n e a z ă la c l i -nic i le d in C l u j şi se st inge la sp i ta lu l de bol i contagioase , în z iua de 9 D e c e m v r i e 1 9 3 4 .

Gh . B o l d e a a debuta t la Cosănzeana, p r i n 1 9 2 3 , ca e lev d e l iceu, cu p a s t e l u r i c a r e t r ă d a u in f luenţa lui- Coşbuc, Goga , Iosif. A c o l a b o r a t la Năzuinţa d in C r a i o -v a ( 1 9 2 4 — 2 5 ) , l a Ritmai Vremii ( 1 9 2 5 ) , Ţara de jos ( 1 9 2 5 ) , Convorbiri literare ( 1 9 2 7 ) Datina ( 1 9 2 7 — 1 9 2 8 ) şi Universul literar pe când a c e a s t ă r e v i s t ă e r a condusă de Cami l Pe trescu . E de r e m a r cat curba evo luţ ie i pe c a r e poetul o d e scr i e de la în tâ i e l e î n c e r c ă r i din C o s â n zeana, cu remin i scenţe s ă m ă n ă t o r i s t e , p â n ă la m u z i c a l i t a t e a a d â n c ă , p l ină de sensur i p e r s o n a l e din u l t ima fază . Ia tă d o u ă s t ro fe d in , ,Noapte", p u b l i c a t ă în Datina (a. 1 9 2 7 , p. 7 0 ) :

In nimb de soare , i a r a p u s - a D o m n u l L ă s â n d în z a r e u r m e l e de s te le Ş i r a m u l de v â l c e a ' n f l o r i t cu ele S e l e a g ă n ă domol , să-1 fure somnul.

Ş i luna cum r ă s a r e ca o f l o a r e S'o dea p ă m â n t u l , cerului , pr inos , R e v a r s ă de pe creş te t p â n ă jos P â r a i e de lumină , pe i z v o a r e . . .

I n t r e 1 9 2 8 — 1 9 3 3 , ani de mizer ie şi ne s f â r ş i t e t r ibu la ţ iun i , ac t i v i ta t ea lui G. B o l d e a se d e s f ă ş o a r ă l arg la Abecedarul, i ar d u p ă î n c e t a r e a aces tu ia , în pag in i l e Gândului Românesc, de c a r e s'a l egat p r i n temein ică pr ie ten ie .

„Ce p a l i d i n t r ă soare le 'n pământ" . . .

V e r s u l acesta d in u l t ima poez ie pub l i ca tă în pag in i l e aceste i r e v i s t e v i b r e a ză în suf le te le n o a s t r e cu r e z o n a n ţ a unei s trani i p r e s i m ţ i r i , „ A u t u m n a l a " din c a r e am despr ins aces t o f tat greu, a a p ă r u t in nru l de O c t o m v r i e al G â n d u l u i . Pes t e câ teva zile, pr i e t enu l B o l d e a venea la C l u j , în d r u m u l f ă r ă ' n t o a r c e r e , spre veşnicie . . .

/. Chineza

B U L E T I N U L A S T R E I

O B I E C T I V U L Ş C O A L E L O R

Ţ Ă R Ă N E Ş T I

Recentu l nr . din „ T r a n s i l v a n i a " se des chide cu un a r t i c o l de „ îndemnur i" al d- lu i pre şed in te luliu Moldovan, d in ca r e d e s p r i n d e m aces te r â n d u r i de p r e c i z a r e a ros tu lu i ş c o a l e l o r ţ ă r ă n e ş t i .

Obiect ivul nos tru nu es te ţ ă r a n u l ind i v i d u a l , ci ţ ă r ă n i m e a , nu s p r i j i n i r e a u-nui ind iv idua l i sm m a t e r i a l i s t , nu ţ ă r a n i dornic i numai de a pr imi , ci o ţ ă r ă n i m e c r e s c u t ă în sp ir i tu l unei conşt i inţe a r ă spunder i i şi s o l i d a r i t ă ţ i i etnice , c a p a b i l ă să se r id i ce p r i n muncă şi j e r t f ă p r o p r i e , să se însoţească , p e n t r u ca p r i n e f o r t u r i comune să-ş i s p o r e a s c ă bunur i l e m a t e r i a l e , d a r în ace laş i t imp şi mai presus de toa te şi ce le s p i r i t u a l e şi etnice. D a r nu o c la să ţ ă r ă n e a s c ă cu a s p i r a ţ i u n i exc lus iv is te , ci o ţ ă r ă n i m e conş t i entă de a fi o funcţ iune numai în c o r p u l naţ iuni i , a l e c ă r e i d r e p t u r i şi a s p i r a ţ i u n i p r i m e a z ă .

Este deci ev ident c ă aces te şcol i sunt d e o p o t r i v ă necesare , a t â t în regiuni cu ţ ă r a n i car i a u încă m u l t ă nevo ie de înd r u m a r e economică , câ t şi în regiuni cu ţ ă r a n i î n s t ă r i ţ i , d a r în s u f e r i n ţ ă în ce p r i v e ş t e conşt i inţa n a ţ i o n a l ă .

In r e s t u l n r . - l u i : O a m i n t i r e d e s p r e I. I. C. B r ă t i a n u , de A l . V a i d a - V o e v o d , cuv â n t a r e a d- lui Gh . P r e d a r o s t i t ă l a d e s -v e l i r e a bustului lui A x e n t e S e v e r , în M e d iaş , Ioan P o p Reteganul , de Hor ia P e -t r e a - P e t r e s c u , şi a l t e a r t i c o l e de î n d r u m a r e şi c o m e m o r a r e semnate de d-ni i V a s . I lea, I. P o p a , N. M a r t i n , etc.

F A P T A A S T R E I DIN S I G H E T

Deşi cu m a r e î n t â r z i e r e , nu putem l ă s a

n e ' n c r e s t a t ă pe r ă b o j u l nos tru o f a p t ă

deosebit de m e r i t o r i e a d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i

din S ighet a l A s t r e i .

In ziua de 27 Octomvr ie , a j u n u l an i

v e r s ă r i i Republ i ce i C e h o s l o v a c e , corul 51 o r c h e s t r a A s t r e i m a r a m u r e ş e n e a d a t 'in concer t , cu un p r o g r a m f o r m a t în cea mai m a r e p a r t e din compozi ţ i i româneş t i , l a Uzhorod. F e s t i v a l u l ocaz iona l a a v u t loc s eara , în s a l a c inematografu lu i co munal c a r e e r a t i x i t ă de lume. L a î n c e put, coru l A s t r e i a executa t în l imba c e h i , s l o v a c ă şi r u t e a n ă i m n u r i l e n a ţ i o n a l e a l e p o p o r u l u i vec in . A u u r m a t apoi c u v â n t ă r i l e p r i m a r u l u i , a unui r e p r e z e n t a n t a l v ie ţ i i c u l t u r a l e , în s fârş i t a d - la i V. I lea , c a r e a v o r b i t r o m â n e ş t e e x p r i mând r e c u n o ş t i n ţ a c ă l i s'a dat R o m â n ' -Ior ocaz ia de a s ă r b ă t o r i î m p r e u n ă cu Cehos lovac i i z iua l i b e r t ă ţ i i comune. C'j-rul î n v ă ţ ă t o r i l o r cehos lovac i a r ă s p u n s cântând „ T r ă i a s c ă Rege l e" în r o m â n e ş t e , î n a i n t e de a începe concertu l p r o p r i u zis, a avut loc o confer in ţă o c a z i o n a l ă a mi n i s tru lu i I. Derer .

A făcut o a d m i r a b i l ă impres i e p r e z e n t a r e a coru lu i în s p l e n d i d e costume n a ţ i o n a l e şi e x e c u t a r e a i r e p r o ş a b i l ă a c â n t e ce lor p o p o r a l e româneş t i . In p a u z ă p r i m a t u l oraşu lu i a p r e d a t o a s p e ţ i l o r o p l a c h e t ă a u r i t ă , i a r i n s p e c t o r u l şco lar şi preşedijntele soc ie tăţ i i j -por t ive câ te o c o r o a n ă de l a u r i . î n t r e g u l f e s t iva l a fos t d i fuzat de s ta ţ iun i l e de r a d i o .

Preşed in te lu i A s t r e i m a r a m u r e ş e n e îi

r e v i n e to t mer i tu l aceste i f r u m o a s e m a

ni fes taţ i i d e pr ie ten ie r o m â n o - c e h o s l o -

v a c ă şi în ace laş i t imp, de d e m n ă p r o p a

gandă r o m â n e a s c ă .

D E S P Ă R Ţ Ă M Â N T U L

B I H O R U L U I

Tot la s fârş i tu l luni i Octomvr ie , s'a mani fes ta t , l a O r a d e a , d e s p ă r ţ ă m â n t u l B ihoru lu i . In c a d r u l unei a d u n ă r i gen e r a l e , s 'au c o m e m o r a t , iprfm c u v â n t a r e a f e s t i vă a d- lui p r e ş e d i n t e Teodor Neş, morţ i i naţ iuni i car i au încetat d i n


v i a ţ ă în cursu l anulud: V a s i l e Gold'iş, Ş t e f a n C i c i o - P o p şlii C o n s t a n t i n P a v e l , h a r n i c u l dască l şi, în ace laş i t imp, m e r i tuos i s tor ic a l B ihoru lu i . D a r mai cu s e a m ă s'a pomeni t l u p t ă t o r u l n a ţ i o n a l şi f r u n t a ş u l iastrist A l e x a t a d r u Moc iah i , d e l a m o a r t e a ,căiruia se împl ineş te uţn s f er t de v e a c .

E x p u n â n d p r o g r a m u l de a c t i v i t a t e p e n t r u noul an, d. G h e o r g h e V o r n i c u n e - a d a t s p e r a n ţ a c ă A s t r a B i h o r u l u i v a fi in v i i t o r în f r u n t e a m a n i f e s t ă r i l o r n a ţ i o n a l e şi c u l t u r a l e de la g r a n i ţ a d e ves t . Pe l â n g ă c o n t i n u a r e a acţ iuni i de l u m i n a r e a s a t e l o r , se v a p o r n i o ac ţ iune mai int e n s ă în c a p i t a l a judeţu lu i , p r i n înzes t r a r e a muzeului d e c u r â n d înf i inţat , p r i n e t e r n i z a r e a memor ie i u n o r fruntaş i ai neamulu i sau a u n o r i m p o r t a n t e momente d in t r e c u t u l nos tru , p r e c u m şi p r i n -t r ' u n cic lu de confer in ţe .

M I Ş C A R E N O U Ă

D. preşed in te a l A s t r e i a r e m a r e l e mer i t de a fi s t imula t l a muncă o mul ţ ime de d e s p ă r ţ ă m i n t e car i , în t recut , s'au mani fe s ta t mai puţ in . In une le regiuni se în f i in ţează noui d e s p ă r ţ ă m i n t e .

P r i n t r e aces tea este v r e d n i c de m e n ţ ionat d e s p ă r ţ ă m â n t u l de p l a s ă din Oc-land, c a r e s'a const i tui t în z iua de 2 9 Noemvr ie . In „ M o ţ i u n e a " a d o p t a t ă de a-s i s tenţă , cu acest p r i l e j , se găsesc aces te f r u m o a s e cuv inte s t r ă b ă t u t e de un ca ld sent iment na ţ iona l :

„ A v â n d în v e d e r e că a p r o a p e în t o a t e ce le 30 comune a p a r ţ i n ă t o a r e aceste i p lăş i sunt f o a r t e mul ţ i l ocu i tor i de o r i gine r o m â n ă , d u p ă cum a d e v e r e s c b i ser i cuţe l e vechi , d ă r ă p ă n a t e , f ă r ă uşi şi f e r e s t r e , l ă s a t e în p ă r ă s i r e , a p o i cape l e l e , c lopotn i ţe l e , car i o d i n i o a r ă chemau pe r o m â n i la rugăc iune , c imi t i re l e u n d e zac oseminte l e s t r ă m o ş i l o r noş tr i , da te u i t ă r i i , i a r sf intele cruci r u p t e şi a r u n c a t e p a r e c ă in tenţ ionat , ca şi u l t ime le m ă r t u r i i de v i a ţ ă r o m â n e a s c ă pe aces te p l a i u r i să fie nimicite , l u â n d în c o n s i d e r a r e că a-p r o a p e toţ i aceşt i r o m â n i , în u r m a v i t r e giei sorţ i i şi t i m p u r i l o r t recute şi a p u s e

p e n t r u to tdeauna , ş i -au p i e r d u t g r a i u l , legea, p o r t u l şi, în mul t e cazuri , şi c o n ş t i in ţa de r o m â n i . . . cunoscând a c t i v i t a t e a l a b o r i o a s ă d e s v o l t a t ă de soc ie ta tea c u l t u r a l ă „ A s t r a " . . . c redem că as tăz i cu a t â t mai mult „ A s t r a " este în s i tuaţ ia ca — pe l â n g ă b i ser ică şi ş coa lă — să c o n -t r ibue în mai m a r e m ă s u r ă la r e a d u c e r e a f i i lor î n s t r ă i n a ţ i la o b â r ş i a r o m â n e a s că . . ."

P r e ş e d i n t e a l d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i a fo s t a l e s d. p r i m - p r e t o r Macedon Cionca, i a r v i c e p r e ş e d i n ţ i d-ni i : Aurel Rusu, n o t a r publ ic şi Virgil Slănilă, r e v i z o r şco lar .

C O N C E R T E L E C O R U R I L O R

Ţ Ă R Ă N E Ş T I

D i n t r e n u m e r o a s e l e m a n i f e s t ă r i c u l t u r a l e a l e d e s p ă r ţ ă m â n t u l u i c l u j a n , a c ă rui a c t i v i t a t e s e d e s f ă ş o a r ă în ace laş i r i tm v io iu şi în aceeaş i m a t c ă l a r g ă ca ş i în ani i t recuţ i , v o m semnala în c â t e v a cuv i n t e o a c ţ i u n e cu to tu l c a r a c t e r i s t i c ă ş i f ă r ă t e r m e n de c o m p a r a ţ i e . D u p ă c â ţ i v a ani de in tensă muncă, p e n t r u c a r e p r e şedinte lu i luliu Haţieganu şi a j u t o a r e l o r sa le nu l i se p o t a d u c e des tu le laude , a -cest d e s p ă r ţ ă m â n t a reuş i t să mobi l i zeze sa t e l e jude ţu lu i C l u j şi să le f acă să sus ţ ină p r i n p r o p r i i l e l o r m i j l o a c e m a n i f e s t ă r i c u l t u r a l e de p r o p o r ţ i i s u r p r i n z ă t o a r e .

Nuc lee le de o r g a n i z a ţ i i d in c o m u n e sunt în s t a r e să organ izeze ş eză tor i f ă r ă concursu l cen tru lu i . E l e au c o r u r i în s t a r e să concer teze în fa ţa celui mai pre ten ţ io s publ ic . A c e s t e c o r u r i s'au i m pus a tenţ ie i întrege i ţ ă r i cu ocaz ia a d u n ă r i i g e n e r a l e a A s t r e i l a T â r g u - M u r e ş . Ele îşi cont inuă ac t iv i ta t ea . In c u r s u l aceste i toamne , d o u ă d i n t r e e le a u conc e r t a t l a C l u j , în s a l a P r e f e c t u r i i , s t o r -c â n d a d m i r a ţ i a publicululi. î n t â i u l d in ser ia „ c o n c e r t e l o r p o p u l a r e " 1-a d a t co r u l din S â n c r a i u l A l m a ş u l u i , în z iua d e 3 0 Noemvrie , i a r în 20 D e c e m v r i e a conc e r t a t coru l d in Suceag. S u n t d o u ă e v e n imente car i m e r i t ă să fie î n c r e s t a t e p e n t r u o semnif icaţ ie c a r e depăşeş te un interes loca l .

A M PRIMIT LA REDACŢIE

Maxim Pop, Psihanaliza şi ştiinţele criminale. Colecţia „Gând Românesc". Cluj, 1935, „Cartea Românească".

Sebastian Stanca, Gheorghe Lazăr în Sibiu. Cluj, 1954. Tip. Eparh. Ort. Rom. Amicul Poporului, calendar pe anul 1935 întocmit de Horia Petra'Petrescu. Sibiu,

Tip. Krafft şi Drotleff. Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan. Bucureşti, Cultura Naţională/v Demostene Botez, Ghiocul. Roman. Bucureşti, Naţionala-Ciornei. M. Stvastos, Camioneta verde. Roman. Colecţia „Rosidor". Bucureşti, Naţionala-

Ciornei. J. Romanei, Casa tainică cu nr. 17. Roman. Colecţia „Demogorgon". Bucureşti, Na-?

ţionala-Ciornei. Victor Papilian, Cerurile spun. Mister creştin ortodox. Sibiu, 1934. Ed. « V i a ţ a

Ilustrată". Ion Muslea, Contribuţiuni la cunoaşterea bibliotecilor româneşti a le oraşelor din

Transilvania (până la Unire). Cluj, 1935, „Cartea Românească".

REVISTE ŞI ZIARE.

Arhivele Basarabiei (Chişinău) Octomvrie—Decemvrie. Căminul (Focşani). L'Eu-rope Centrale (Praha). Vremea (Bucureşti). Adevărul literar şi artistic (Bucureşti). Viaţa Românească (Bucureşti) Noemvrie—Decemvrie. Erdilyi Muzeum (Cluj) a. 1934 nr. 7—12. Korunk (Cluj) Ianuarie. Arhivele Olteniei (Craiova) Iulie—Decern» vrie. Revista Critică (Iaşi) Octomvrie—Decemvrie. Solia Dreptăţii (Orăştie). Unirea Poporului (Blaj). România dela Mare (Constanţa). Blajul Decemvrie. Lotus (Bucureşti) Anul I nr. 1, 2—3. Secuimea (Odorheiu). Manifest (Iaşi) Anul I, nr. 3—4. Libertatea (Bucureşti). Hotarul (Arad) Decemvrie. Graiul Maramureşului Sighet). Graniţa (Satu Mare). Luminătorul (Bucureşti) Anul I, nr. 4—5. Prahova (Ploeşti) Ianuarie. Cruciada Românismului (Bucureşti) Anul I, nr. 5. Societatea de Mâine (Bucureşti) Decemvrie. Timpul (Cernăuţi). Gazeta Cărţilor (Ploeşti) Decern» vrie. Erdelyi Ssemle (Cluj) Decemvrie, Ianuarie. 1 laiuri Hunedorene (Petroşani) Decemvrie. Gazeta Ciucului (Gheorgheni). Acţiunea Buzăului. Gândul Vremii (Iaşi) 13 Ianuarie. Progres şi Cultură (Tg.=Mareş) Ianuarie. Satul şi Şcoala (Cluj) Noemvrie—Decemvrie. Pagini Literare (Turda) 15 Ianuarie. Orientări (Moineşti) Decemvrie. Viaţa Basarabiei (Chişinău) Ianuarie. Cărpaţii (Cluj) 15 Ianuarie. Litere (Bucureşti) 1 Ianuarie. Plastica Românească (Bucureşti) Noemvrie 1934, Ianu arie 1935. Junimea Literară (Cernăuţi) 1934, nr. 7—12.

G Â N D R O M Â N E S C A N U L III. N o . 1. I A N U A R I E Î 9 3 5

C U P R I N S U L :

Mircea Vulcănescu, Ion Creangă văzut de generaţia actuală. Eugeniu Sperantia, Hexametrii salonului burghez; Hexametrii

bietului nimic (versuri). Victor Papilian, In plină desperare (nuvelă).

Ion Buzdugan, Vis alb; Cântec de păstor (versuri). Radu Gyr, Lacul Doamnei (versuri). Traian Herseni, Integrare în istorie. George Dumitrescu, Intimitate (versuri). O. F. Popa, Dansul fluturilor (nuvelă).

C R O N I C I

C R O N I C A L I T E R A R A . / . Chinezu, Ion Agârbiceanu, Răbojul lui Sf. Pelru. — V. Branisce—Căliman, Măria Regina României, Povestea vieţii mele.

C R O N I C A I S T O R I C Ă . C. Marinescu, I. Lupaş, Răscoala ţăranilor la anul 1784 — Coriolan Petranu, Cercetări recente asupra barocului din Ardeal şi Crişana.

C R O N I C A T E A T R U L U I . Olimpiu Boitoş, „Avram Iancu" de Lucian Blaga.

M I Ş C A R E A C U L T U R A L A

C Ă R Ţ I ŞI R E V I S T E : Mihail Sadoveanu, Nopţ i l e de Sânz iene (Marin L e a h u ) ; Th-, Capidan, Le j eu a u x osselets chez Ies Roumains , Ies S l a v e s et Ies A l b a n a i s ( S e v e r P o p ) i S . Ţovaru, P r o b l e m a şcoalei româneş t i din Balcani ( G . B u z o i a n u ) ; Convorbiri Literare, (Olimpiu Boi toş ) ; Buletinul Eugenie şi Biopolitic, (L. D a n i e l l o ) ; Arhivele Olteniei, (E. A r m e a n c a ) . - Î N S E M N Ă R I -. P e m o r m â n t u l poetului Boldea (I. Chinezu) .

B U L E T I N U L A S T R E I

Obiect ivul şcoa le lor ţ ă r ă n e ş t i ; Fapta A s t r e i din S i g h e t ; D e s p ă r ţ ă m â n t u l Bihorului .

M i ş c a r e n o u ă ; C o n c e r t e l e c o r u r i l o r ţărăneşt i .

Tipograf ia . C a r t e a R o m â n e a s c ă * C l u j , C a l e a D o r o b a n ţ i l o r No . U

CENZURAT ICI 2Q--r_

Date post:	02-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	6 times
Download:	0 times

73 GAND ROMANESC - BCU Clujdocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/gandromanesc/...CÂND...

Documents