+ All Categories
Home > Documents > 7. Scara Hartii Si Reprezentarea Reliefului- Curs 7

7. Scara Hartii Si Reprezentarea Reliefului- Curs 7

Date post: 24-Oct-2015
Category:
Upload: marian-panaitescu
View: 248 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
13
Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti. SCARA HĂRŢII ŞI METODE DE REPREZENTARE A RELIEFULUI PE PLANURI ŞI HĂRŢI
Transcript

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

SCARA HĂRŢII

ŞI

METODE DE REPREZENTARE A RELIEFULUI

PE PLANURI ŞI HĂRŢI

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Modulul

3

SCARA HĂRŢII

Conţinut: Unitatea de învăţare 3.1. Definiţia scării. Generalităţi Unitatea de învăţare 3.2. Tipuri de scări

Obiective: Însuşirea noţiunii de scară;

Însuşirea deprinderii de a lucra cu scara hărţii;

Cunoaşterea tipurilor de scări: directă, numerică, grafică (liniară, compusă cu transversale, variabilă);

Sesizarea deosebirilor dintre scara principală şi scara locală.

Cuvinte cheie: scara hărţii, scară numerică, scară directă, scară grafică liniară, scară grafică transversală, scară variabilă, scară locală, scară principală.

Unitatea de învăţare 3.1. DEFINIŢIA SCĂRII. GENERALITĂŢI

Orice hartă prezintă un anumit grad de micşorare a spaţiului real care a fost

reprezentat, neexistând hartă desenată la scara 1:1. În principiu, toate hărţile trebuie să aibă menţionată scara, adică raportul dintre o distanţă „d” măsurată pe hartă şi valoarea reală a acesteia pe teren „D”. Scara este o caracteristică fundamentală a hărţii. Ea influenţează atât ridicările topografice, determinând un anumit grad de analiză a terenului pentru realizarea viitoarei hărţi, cât şi redactarea hărţii, prin efectul ei direct asupra preciziei, lizibilităţii, generalizării etc.

Relaţia care exprimă scara este:

n

1

D

d ,

în care: d = distanţa de pe hartă; D = distanţa corespunzătoare de pe teren; n = numitorul

Modulul 3

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

scării, adică numărul care arată de câte ori distanţa „D“ de pe teren a fost micşorată pentru a putea fi reprezentată pe hartă prin corespondenta „d“; 1/n = scara hărţii.

Distanţele „D” şi „d” trebuie să fie exprimate în aceeaşi unitate de măsură. Cu ajutorul acestei relaţii se pot rezolva următoarele probleme:

să se calculeze distanţa „D“ de pe teren când se cunosc distanţa „d“ de pe hartă şi numitorul scării („n”): D = d × n

să se calculeze prin ce distanţă „d“ va fi reprezentată o distanţă de pe teren „D“ când se ştie numitorul scării („n”): d = D/n

să se calculeze numitorul scării unei hărţi, când se cunosc cele două distanţe „D“ şi „d“: n = D/d.

Exemple: 1. Pe o hartă topografică la scara 1: 200 000 lungimea unui drum între două localităţi este de 1,5 cm. Care este lungimea reală a drumului (pe teren)?

D = d × n = 1,5 cm × 200 000 = 300 000 cm = 3 km 2. Lungimea reală a unei pârtii de schi este de 2,7 km. Ce lungime va avea această pârtie pe o hartă la scara 1: 25 000?

10,8cm25000

270000cm

25000

2,7km

n

Dd

3. Lungimea pe hartă a unui râu este de 53 mm, iar lungimea corespunzătoare pe teren este de 2,65 km. Care este scara acestei hărţi?

5000053mm

2650000mm

d

Dn . Scara este 1: 50 000.

De scara hărţii depinde precizia hărţii. Precizia este calitatea unei hărţi pe care erorile de poziţie sunt nule sau minime, ţinând cont de scară şi instrumentele folosite atât în momentul ridicărilor topografice, cât şi atunci când s-a redactat harta. O hartă este precisă dacă poziţia obiectelor şi locurilor figurate este riguros asemănătoare, în raport de scară, cu cea a obiectelor şi locurilor reale de pe teren. În aceste condiţii şi în limitele sistemului de proiecţie adoptat, harta dă utilizatorului un maxim de garanţii pentru a efectua măsurători în condiţiile cele mai bune (F. Joly, 1985, p. 108-109).

Precizia grafică a hărţii este cu atât mai mică, cu cât scara este mai mică. În mod curent se estimează că măsurătorile pe planuri şi hărţi se fac cu o eroare de ±0,2 mm … ±0,5 mm. Precizia grafică se poate calcula cu relaţia:

n

1

P

e

s

,

în care: e = eroarea grafică în milimetri; Ps = precizia grafică în metri; n = numitorul scării hărţii.

De exemplu, precizia grafică cu care se pot efectua măsurători pe o hartă la scara 1:100 000 considerând e = ± 0,5 mm este: Ps = ± 0,5 mm × 100 000 = ± 50 m.

În funcţie de numitor o scară poate să fie mare sau mică. Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică cu atât scara este mai mare şi invers, cu cât numitorul este mai mare în valoare aritmetică cu atât scara este mai mică. De exemplu: 1: 50 000 este o scară mare iar 1: 3 000 000 este o scară mică.

Unitatea de învăţare 3.2. TIPURI DE SCĂRI

Scara este de trei tipuri: numerică, directă şi grafică.

Scara numerică se exprimă ca fracţie, în formă generalizată: 1/n sau 1:n, în

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

care numărătorul este egal cu unitatea şi numitorul arată de câte ori s-a făcut micşorarea, de exemplu 1: 10 000.

Scara directă se prezintă de exemplu pentru o hartă la scara 1: 500 000, sub forma: 1 cm = 5 000 m (1 cm = 5 km).

Scara grafică este reprezentarea grafică a scării numerice şi permite determinarea grafică a distanţelor de pe teren.

Scara grafică liniară este cel mai des folosită şi se reprezintă printr-un segment de dreaptă divizat ce materializează scara numerică (fig. 17). Ea stabileşte direct corespondenţa între lungimea unui segment de pe hartă şi cea corespunzătoare de pe teren. Dacă valorile distanţelor de pe hartă se exprimă cel mai frecvent prin submultiplii ai metrului (mm sau cm), cele de pe teren sunt exprimate în m sau km.

Prima diviziune se notează cu zero, iar celelalte cu valorile considerate pe teren. Primul segment din stânga diviziunii zero se numeşte baza sau talonul scării şi se împarte în milimetri.

Precizia scării va fi egală cu 1/10 din bază dacă talonul este împărţit în 10 părţi. Talonul poate fi divizat şi în alte unităţi grafice, de exemplu din 2 în 2 mm. În acest caz, dacă baza este de 1 cm înseamnă că precizia scării va fi de o cincime din bază, talonul fiind împărţit în 5 părţi.

Dimensiunile talonului scării se iau astfel încât distanţelor de pe teren să le corespundă valori „rotunde”. De exemplu, pentru o scară 1:40 000 talonul va fi de 2,5 cm, căruia îi corespunde 1 km pe teren. Scara grafică liniară se poate reprezenta sub diverse forme (vezi A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2000, 2002, 2006). Există şi o scară grafică dublă, la care împărţirea se face pentru două unităţi de măsură: una sus şi una jos, de exemplu sus în km şi jos în mile (fig. 22).

Fig. 22. Scara grafică simplă pentru scara numerică 1: 25 000 (a) şi scara grafică dublă (b)

Scara grafică compusă cu transversale (scara transversală) este alcătuită dintr-un portativ cu 11 linii paralele şi echidistante la 1-2 mm sau mai mult. Fiecare centimetru este marcat cu câte o linie perpendiculară pe portativ. Prima diviziune (considerând de la stânga la dreapta) se notează cu zero, iar celelalte cu valorile corespunzătoare de pe teren. Se scrie unitatea de măsură în care sunt exprimate distanţele de pe teren. Valorile de pe teren se notează, de obicei, sub prima linie de jos a portativului, care devine astfel o scară grafică liniară. Talonul scării se împarte în milimetri atât pe linia de sus cât şi pe cea de jos (fig. 23), dar prima diviziune de sus (luată de la dreapta spre stânga) se uneşte cu diviziunea zero de jos printr-o linie oblică (transversală); a doua diviziune de sus cu prima de jos, a treia de sus cu a doua de jos ş.a.m.d. Transversalele se pot trasa şi invers, unind diviziunea zero de sus cu prima de jos etc., caz în care valorile de pe teren se notează pe linia de sus.

Fig. 23. Scară grafică compusă cu transversale

Modulul 3

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Precizia scării grafice transversale este de 1/100 din bază. Acest lucru se poate demonstra astfel (A. Năstase, 1983, p. 44): distanţa AB de pe latura superioară este de 1/10 din baza scării, prin construcţie. Considerăm triunghiurile OAB şi Ors (fig. 24).

Deoarece segmentele r–s şi o–p sunt paralele între ele şi cu AB prin construcţie, rezultă că aceste triunghiuri sunt asemenea.

Prin urmare:

OB

Os

AB

rs şi AB

OB

Osrs ,

dar: 10

1

OB

Os prin construcţie, aşa că:

AB10

1rs .

Deoarece prin construcţie şi AB are tot 1/10 din bază, rezultă:

100

1

10

1

10

1rs din bază.

Fig. 24. Demonstrarea preciziei scării grafice

compuse cu transversale (După A. Năstase,

Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005)

Scara unei hărţi, menţionată pe aceasta, este exactă doar în apropierea centrului de proiecţie. Depărtându-ne de acest centru, deformările cresc şi astfel scara ia valori diferite. Pe hărţile la scară mare aceste variaţii sunt considerate neglijabile, deoarece mărimea teritoriului reprezentat este în mod intenţionat limitată la zona cu deformare lineară foarte mică. În schimb, pe hărţile la scări mici şi care cuprind o mare suprafaţă de teren (de exemplu planisfere), deformările sunt din ce în ce mai mari pe măsură ce ne îndepărtăm de punctul central al proiecţiei sau de linia de deformări nule. În aceste condiţii este imposibil (şi incorect) să se utilizeze scara menţionată pe hartă pentru a face măsurători de distanţe oriunde pe hartă, acea scară fiind valabilă doar într-un anumit loc pe hartă (de pildă în apropierea Ecuatorului pentru o hartă în proiecţie Mercator). Ea este scara principală, adică scara care se întâlneşte de-a lungul liniilor de deformări nule, în punctul central al proiecţiei, deci acolo unde nu se produc deformări. Hărţile la scări mici au însă, aşa cum am arătat, şi o serie de scări locale. Scara locală (scara secundară, scara proprie unui punct) este raportul dintre un segment infinit mic de pe hartă şi lungimea arcului corespunzător de pe elipsoidul de referinţă adoptat şi depinde de direcţia segmentului. Scara locală dă posibilitatea aprecierii mărimii deformărilor în proiecţia cartografică, în comparaţie cu scara principală (Glossaire français de cartographie, 1970). Pe astfel de hărţi, distanţa între două puncte nu se determină prin măsurători pe hartă, ci se calculează pe baza coordonatelor geografice după o formulă care permite determinarea distanţelor prin trigonometrie sferică:

cos AB = (cos ψA cos ψB) + (sin ψA sin ψB) cos ΔλA–B, în care: ψA – colatitudinea punctului A; ψB – colatitudinea punctului B; ψ = 90o-φ; φ – latitudinea; ΔλA-B – diferenţa de longitudine între punctele A şi B. Pentru exemple de calcul vezi A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache (2000, 2002, 2006).

Pentru măsurători de distanţe pe hărţile la scări mici, pe care distanţele sunt afectate de deformările care se produc prin trecerea de la suprafaţa curbă a Pământului la suprafaţa plană a hărţii se foloseşte scara grafică variabilă (de exemplu, pentru unele hărţi construite în proiecţia conică conformă sau în unele proiecţii cilindrice). Se bazează pe principiul conform căruia variaţia scării lungimilor este direct proporţională cu variaţia latitudinii.

După A. Năstase (1983, p. 45) această scară se construieşte astfel: se trasează un număr de drepte paralele şi echidistante, corespunzător paralelelor existente pe hartă. Pe dreapta care coincide cu linia de deformări nule (linia de tangenţă sau de secanţă) se

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

notează scara principală a hărţii, marcându-se fiecare diviziune a bazei cu valoarea de pe teren în kilometri; prima diviziune din stânga se notează cu zero şi din ea se ridică o perpendiculară care intersectează toate paralelele. Diviziunile de pe celelalte paralele se determină separat: pentru fiecare paralelă se calculează lungimea segmentului ce corespunde valorii de bază considerată pe scara principală. Valorile se scriu o dată în stânga diviziunii 0–0 şi de mai multe ori în dreapta acesteia. Punctele obţinute pe fiecare paralelă în parte, care marchează diviziunile corespunzătoare aceleiaşi valori, se unesc între ele prin linii curbe (fig. 25). Există şi scări variabile la care diviziunile se unesc prin linii drepte.

Fig. 25. Scară grafică variabilă cu linii curbe

(După A. Năstase, Gabriela Osaci-Costache, 2001, 2005,

cu modificări)

Transformările dintr-un tip de scară în altul sunt de mare utilitate practică:

Transformarea scării numerice (de exemplu 1: 50 000) în scară directă. Scara 1: 50 000 arată că unui cm de pe hartă îi corespund 50 000 cm pe teren (1 cm pe hartă = 50 000 cm pe teren) sau unui mm de pe hartă îi corespund 50 000 de mm pe teren (1 mm pe hartă = 50 000 mm pe teren). Nu trebuie deci decât să transformăm cei 50 000 cm sau 50 000 mm în metri:

1cm pe hartă = 500 m pe teren (1 cm = 500 m);

1mm pe hartă = 50 m pe teren (1 mm = 50 m).

Transformarea scării directe (de exemplu 1 cm = 2 m) în scară numerică. Procedeul este invers, de data aceasta fiind necesar să exprimăm cei 2 m în unitatea de măsură din stânga semnului de egalitate, respectiv în cm:

1 cm pe hartă = 200 cm pe teren şi ca urmare scara numerică este 1:200.

Transformarea scării numerice (de exemplu 1: 100 000) în scară grafică. Se transformă mai întâi scara numerică în scară directă (1 cm = 1000 m; 1 cm = 1 km) şi apoi se desenează scara grafică, ştiind că fiecărei diviziuni de câte 1 cm de pe scară îi vor corespunde pe teren câte 1 km.

Dicţionar

Deformare – diferenţa dintre un element de pe suprafaţa elipsoidului sau

sferei terestre şi omologul său de pe planul de proiecţie. Deformarea lungimilor – diferenţa între lungimea unui arc de cerc de pe planul de proiecţie şi lungimea arcului corespunzător de pe elipsoidul de referinţă sau sfera terestră. Deformarea suprafeţelor – diferenţa între suprafaţa unei figuri de pe planul de proiecţie şi suprafaţa figurii corespunzătoare pe elipsoidul de referinţă sau sfera terestră. Deformarea unghiurilor – diferenţa între unghiul format de două linii pe planul de proiecţie şi unghiul format de liniile corespunzătoare considerate pe elipsoid sau sfera terestră (Glossaire français de cartographie, 1970).

Direcţia principală/direcţii principale – direcţii pe care deformările au valori minime şi maxime. Corespund cu axele elipsei deformărilor. Uneori aceste direcţii coincid cu direcţia meridianelor şi paralelelor (în proiecţiile în care meridianele şi paralelele se intersectează în unghiuri drepte).

Punct (linie) de deformări nule – puncte (linii) unde nu se produc deformări. Punct central al proiecţiei – punct situat de obicei în centrul suprafeţei ce se

proiectează.

Modulul 3

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Surse documentare

Aruta L., Marescalchi P. (2005), Cartografia. L’uso e la lettura delle carte, Dario

Flaccovio Editore, Palermo. Béguin Michèle, Pumain Denise (2003), La représentation des données géographiques.

Statistique et cartographie, Col. Cursus, Edit. Armand Colin, Paris. Joly F. (1985), La cartographie, Presses Universitaires de France, Paris. Lavagna E., Lucarno G. (2007), Geocartografia. Guida alla lettura delle carte

geotopografiche, Zanichelli Editore, Bologna. Năstase A. (1983), Cartografie - Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2000, 2002, 2006), Topografie-Cartografie. Lucrări

practice, Edit. Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Năstase A., Osaci-Costache Gabriela (2001, 2005), Topografie-Cartografie, Edit.

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti. Rigutti Adriana, (2005), Geografia generale. Astronomia e cartografia. Atlanti

scientifici Giunti, Giunti Editore, Firenze-Milano. Robinson A. H. (1963), Elements of cartography, John Wiley and Sons Inc., New-York -

London.

Întrebări de verificare 1. Definiţi scara de proporţie! 2. Care este formula de bază a scării, la ce foloseşte şi care este modalitatea

de utilizare? 3. De câte tipuri este scara? Exemplificaţi! 4. Ce este scara grafică? 5. Ce se înţelege prin precizia hărţii? 6. Desenaţi o scară grafică liniară pentru scara numerică 1: 500 000! 7. De ce este necesară prezenţa talonului pe scara grafică? 8. Definiţi deformarea. 9. Ce deosebiri există între scara grafică liniară şi cea cu transversale în ceea

ce priveşte precizia? 10. Când se foloseşte scara grafică variabilă?

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

7.1.3.2. ELEMENTELE DE ALTIMETRIE (RELIEFUL) Pe hărţile topografice actuale relieful se reprezintă prin metoda curbelor de

nivel, la cere se adaugă punctele cotate şi unele semne convenţionale specifice. Pe hărţile lui Ptolemeu direcţiile culmilor principale erau redate prin linii, iar

mai târziu s-a folosit desenul perspectiv. De-a lungul timpului au fost utilizate şi alte metode pentru reprezentarea reliefului (metoda haşurilor, metoda umbririi, metoda cotelor). Unele dintre acestea nu se mai folosesc în prezent pe hărţile topografice, dar se utilizează pe diferite hărţi tematice.

Se pare că eschimoşii au fost singurii care au încercat să realizeze hărţi care să redea relieful (fig. 78).

Fig. 78. Baston eschimos sculptat care redă relieful ţărmului.

Sursa: http://digilander.libero.it/diogenes99/Cartografia/Cartografia01.htm

Metoda curbelor de nivel. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (1771) M. Ducarlas Boniface a inventat această metodă, pornind de la o idee a inginerului olandez Pierre Ancelin, aceea de a uni prin linii punctele cu aceeaşi adâncime. Principiul a mai fost utilizat şi în 1735 de Phillipe Buache, care a reprezentat prin curbe batimetrice (de egală adâncime) Canalul Mânecii.

Metoda curbelor de nivel a fost folosită pentru prima dată pe o hartă topografică în Franţa la sfârşitul secolului al XIX-lea. H. Laplace propusese încă din 1877 înlocuirea haşurilor prin curbe de nivel, dar abia pe harta topografică a Franţei la scara 1: 50 000 (începută în 1900 şi finalizată în 1940) s-a realizat acest fapt (M. Béguin, D. Pumain, 2003, p. 26). La noi în ţară metoda curbelor de nivel s-a aplicat pentru prima dată pe harta topografică în proiecţie Bonne.

În prezent este cea mai utilizată metodă de reprezentare a reliefului deoarece este sugestivă şi precisă (fig. 79), oferind posibilitatea rezolvării mai multor probleme, printre care: construirea profilului topografic, calculul altitudinii oricărui punct de pe hartă, calculul volumului unor forme de relief pozitive sau negative, calculul pantelor, realizarea hărţii în relief.

Dezavantajul metodei constă în aceea că nu se pot reprezenta suprafeţele orizontale şi nici unele accidente de teren (stânci, râpe etc.), pentru care trebuie folosite semne convenţionale.

Curba de nivel reprezintă o linie care uneşte punctele de egală altitudine (locul geometric al punctelor de aceeaşi cotă). Valorile curbelor de nivel sunt date de altitudinea absolută, nu de cea relativă. Pe hartă se reprezintă prin linii curbe închise: maro-roşcat (pe hărţile policrome) sau neagre (pe hărţile în alb–negru).

Să ne imaginăm că o suprafaţă topografică (fig. 80) este secţionată cu mai multe planuri orizontale şi echidistante. Fiecare plan intersectează forma de relief după o linie care uneşte toate punctele situate la aceeaşi altitudine şi care este de

Bibliografie

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

fapt o curbă de nivel.

Fig. 79. A. Munte cu profil asimetric (versanţi cu pante diferite); B. Munte cu un crater în vârf şi versanţi asimetrici; C. Curbe de nivel relativ echidistante; D. Reprezentarea unei văi prin curbe de nivel (sus) şi curbe de nivel inegal distanţate. Sursa: Lavagna E., Lucarno G. (2007), p. 106, cu modificări ale explicaţiilor.

Pentru ca reprezentarea să fie corectă planurile de intersecţie se aleg la distanţe egale între ele. Distanţa măsurată pe verticală între două curbe de nivel consecutive se numeşte echidistanţă. Valoarea echidistanţei pentru curbele de nivel normale este trecută pe harta topografică sub scară (pe latura de sud) sau sub graficul pantelor (în funcţie de anul editării hărţii).

Mărimea echidistanţei este determinată de amplitudinea reliefului, de scara de reprezentare şi de precizia dorită în reprezentarea reliefului. În funcţie de valoarea echidistanţei, de scara hărţii şi de pantă, rezultă o echidistanţă grafică ce reprezintă distanţa măsurată pe hartă între două curbe de nivel, perpendicular pe acestea (pe linia de cea mai mare pantă).

Fig. 80. Principiul reprezentării reliefului prin curbe de nivel Sursa: Lodovisi A., Torresani S., 2005, p. 151.

Curbele de nivel sunt de mai multe tipuri:

principale, redate pe hărţi prin linii continue mai îngroşate, având echidistanţa de 5 ori mai mare decât echidistanţa curbelor de nivel normale;

normale, desenate prin linii continue. Pentru echidistanţa acestora s-au adoptat anumite valori în funcţie de scara hărţii şi de relief. De exemplu, pe harta la scara 1: 25 000 echidistanţa curbelor de nivel normale este de 5 m în zonele de câmpie şi deal şi de 10 m în zonele montane, pentru celelalte scări (1:50 000, 1:100 000, 1:200 000, 1:500 000) aceste valori dublându-se, ajungând ca la scara 1:1 000 000 echidistanţa normală în zonele de câmpie şi deal să fie de 100 m, iar la munte de 200 m;

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

ajutătoare, reprezentate prin linie subţire întreruptă; acestea au echidistanţa jumătate din echidistanţa curbelor de nivel normale;

accidentale, redate tot prin linie subţire întreruptă, dar cu segmente mai scurte decât la curbele de nivel ajutătoare; au echidistanţa egală de obicei cu jumătate din cea a curbelor ajutătoare sau un sfert din cea a curbelor normale. Curbele de nivel accidentale se trasează ori de câte ori este nevoie pentru reprezentarea unor detalii de relief care pot să aibă alte valori decât a patra parte din echidistanţa curbelor normale. Din acest motiv, de regulă pe ele se trec altitudinile corespunzătoare.

Pentru interpretarea reliefului de pe hartă trebuie să se ţină seama de următoarele caracteristici ale curbelor de nivel:

mergând de-a lungul unei curbe de nivel, nici nu se urcă, nici nu se coboară;

pe orice traseu s-ar merge între două curbe de nivel succesive, se va parcurge aceeaşi diferenţă de nivel, egală cu echidistanţa;

două curbe de nivel care se opun (faţă în faţă) au aceeaşi valoare; curbele de nivel înaintează pe dealuri şi se retrag spre amonte pe văi (au o

formă concavă, retrăgându-se dinspre altitudini mai mici spre altitudini mai mari);

curbele de nivel se pot atinge, dar nu se pot întretăia (excepţie: stânci aplecate, surplombe etc.);

cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi invers, cu cât sunt mai rare panta este mai mică;

cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât amplitudinea reliefului este mai mare şi cu cât sunt mai puţine amplitudinea este mai mică, cu condiţia ca echidistanţa să fie aceeaşi;

cu cât o curbă de nivel închide în interiorul ei o suprafaţă mai mare, cu atât altitudinea ei este mai mică (valabil pentru formele pozitive de relief; pentru formele de relief negative este invers);

cifrele care indică valorile curbelor de nivel se scriu cu aceeaşi culoare ca şi curba de nivel (maro-roşcat pentru hărţile policrome şi negru pentru cele în alb - negru), iar în locul în care se amplasează cifrele, curba de nivel se întrerupe;

valorile curbelor de nivel se dispun astfel încât baza cifrelor să fie îndreptată spre piciorul pantei (în sensul în care scad altitudinile) şi totodată să se respecte regula ca citirea hărţii – ţinută în poziţie normală – să se poată face dinspre sud sau est (vezi subcap. 8.5.2.).

Pe lângă curbele de nivel pe hărţi se mai folosesc şi cote (vezi mai jos metoda cotelor), redate fie sub formă de cerculeţe, însoţite de un număr care reprezintă altitudinea (în metri), fie sub forma unui număr care însoţeşte unele semne ca de exemplu cele care se referă la punctele de triangulaţie.

Semnele convenţionale specifice reliefului se referă la: rupturi de teren, râpe, viroage, movile şi excavaţii, care nu se pot reprezenta la scara hărţii, versanţi şi maluri abrupte, zone cu alunecări de teren stânci izolate, zone stâncoase, cratere de vulcani noroioşi, suprafeţe de teren cu crăpături, grohotişuri ş.a. Lângă aceste semne convenţionale se scriu valorile caracteristice.

Pentru a descifra mai uşor relieful se foloseşte o liniuţă scurtă, perpendiculară pe curbele de nivel (indicator de pantă sau bergstrich) care arată sensul în care scad altitudinile.

Relieful se poate reprezenta şi prin alte metode (mai puţin folosite), cum ar fi: metoda tentelor hipsometrice, metoda umbririi, metoda haşurilor, metoda profilelor oblice echidistante, metoda stereoscopică.

Metoda haşurilor se bazează pe următorul principiu: cu cât panta este mai mare, cu atât primeşte mai puţină lumină în condiţiile luminării verticale a terenului

Bibliografie

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

(fig. 81). Haşurile sunt liniuţe trasate pe direcţia liniei de cea mai mare pantă. Astfel, cu

cât panta este mai mare, cu atât ea va fi mai puţin luminată (deci se vor trasa haşuri mai multe şi mai scurte) şi cu cât este mai mică, va fi luminată mai intens (haşurile vor fi mai puţine şi mai prelungi). Pe suprafeţele orizontale nu se trasează haşuri. Pe hartă apar:

haşuri mai dese, mai scurte şi mai îngroşate pe suprafeţele cu pante mari; haşuri mai rare, mai lungi şi mai subţiri pe suprafeţele cu pante mici; spaţii albe pe suprafeţele orizontale.

Această gradare a aspectului haşurilor este foarte sugestiv, însă dezavantajul metodei este acela că nu permite rezolvarea unor probleme practice ca: întocmirea profilelor (topografice, geomorfologice), calculul pantelor, calculul altitudinilor etc. Este o metodă care se realizează foarte greu şi încarcă foarte mult harta, acoperind alte elemente de conţinut ale acesteia. Grosimea haşurilor şi densitatea lor se stabilesc după un diapazon al haşurilor, însă diferenţa între două categorii succesive este foarte mică, insesizabilă cu ochiul liber. Există şi hărţi pe care relieful este redat atât prin metoda curbelor de nivel, cât şi prin metoda haşurilor. Metoda umbririi se bazează pe acelaşi principiu ca şi metoda haşurilor (fig. 81). Ca mod de realizare, pantele mai abrupte se vor umbri mai mult, iar suprafeţele orizontale vor rămâne albe. Lumina poate să cadă vertical sau dinspre nord-vest. Ultima variantă este mai folosită, deoarece este mai sugestivă. Se utilizează în combinaţie cu metoda curbelor de nivel pe hărţile topografice la scara 1:500 000 şi 1:1 000 000, ca şi pe unele hărţi tematice la scări mici (mai frecvent pe hărţile turistice).

Fig. 81. Principiul reprezentării reliefului prin haşuri (a) şi umbrire (b)

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Sursa: K.A. Salişcev, A.V. Ghedîmin, 1955, cu modificări. Metoda cotelor este destul de veche, ea apărând însă după ce s-au putut

determina altitudinile. Metoda constă în reprezentarea pe hartă a altitudinilor punctelor caracteristice ale reliefului sub forma unui punct (sau alt semn geometric: triunghi, pătrat) însoţit de valoarea altitudinii în acel loc. Nu este o metodă sugestivă şi nu permite realizarea unor probleme practice pe hărţi.

Primele hărţi cu puncte cotate au apărut în Franţa (1824), iar la noi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1964). Pe aceste hărţi relieful era redat şi prin haşuri. În prezent metoda punctelor cotate se foloseşte ca metodă complementară pe hărţile în curbe de nivel, în tente hipsometrice etc.

Metoda tentelor hipsometrice (fig. 82) derivă din metoda curbelor de nivel şi constă în colorarea spaţiilor dintre curbele de nivel (în general cu maro pentru regiunile muntoase, cu galben pentru regiunile deluroase şi de podiş, cu verde pentru câmpii şi lunci, cu albastru pentru elemente de hidrografie).

Fig. 82. Principiul reprezentării reliefului prin curbe de nivel (a) şi tente

hipsometrice (b) Sursa: K.A. Salişcev, A.V. Ghedîmin, 1955, cu modificări.

Metoda profilelor oblice echidistante a fost propusă de japonezul Tanako Kitiro.

Bibliografie

Sursa: Osaci-Costache Gabriela (2009), Curs de cartografie, Editura Credis, Bucureşti.

Metoda constă în înlocuirea curbelor de nivel prin liniile unor profile oblice echidistante care intersectează relieful (A. Năstase, 1983, p. 323).

Metoda stereoscopică (metoda anaglifelor) se bazează pe metoda anaglifelor şi pe reprezentarea reliefului prin curbe de nivel sau în combinaţie cu metoda prin tente în culoare gri sau bistru. Curbele de nivel se trasează pe hartă în culori diferite (de pildă roşu şi albastru). Citirea hărţilor se face purtând ochelari cu lentile în aceleaşi culori (A. Năstase, 1983, p. 323-324).


Recommended