7 Clasa Aves

8/16/2019 7 Clasa Aves

1/72

CLASA AVES

PĂSĂRI DE INTERES VÂNĂTORESC


2/72

PĂSĂRI DE INTERES VÂNĂTORESC•Păsările de interes cinegetic sunt valoroase:•din punct de vedere faunistic,•ca obiect de vânătoare,•prin carnea produsă (doar 12% din greutatea cărnii de vânat în 1967), precum şi• în stare vie, pentru repopulări, intern sau la export.

•CLASA AVES

•Păsările sunt vertebrate superioare, adaptate la zbor, răspândite pe întregul glob.•Ele au corpul acoperit cu pene, iar

•membrele anterioare sunt transformate în aripi. •Maxilarele acoperite cu teci cornoase care formează ciocul ce înlocuieşte funcţionaldinţii.•Reproducerea are loc prin ouă, pe care le clocesc în cuiburi.•Temperatura corporală este ridicată şi constantă.

•Atât morfologia externă cât şi cea internă a păsărilor reflectă adaptările cerute deprincipalul lor mijloc de locomoţie, zborul.•Totodată păsările au păstrat şi însuşirile de deplasare pe sol, de înot sau de căţărat.


3/72

• Penele sunt formaţiile cele mai caracteristice şi mai importante aletegumentului păsărilor.

• Părţile componente ale penei sunt:

• tija (scapus), formată din

• tub (calamus, parţial înfipt în piele),• rahis, lamă (vexillum) şi

• partea pufoasă a lamei (penei).

• Lama la rândul ei este formată din• barbe (rami),

• barbule (radii), agăţate între ele prin

• cârlige microscopice (radioli).

• Se formează astfel o lamă elastică care opune rezistenţă aerului pentru zbor.


4/72

tija (scapus), formată din tub (calamus, parţial înfipt în piele),

rahis, lamă (vexillum) şi partea pufoasă a lamei (penei).


5/72

Lama este formată din barbe (rami), barbule (radii), agăţate între ele prin cârlige

microscopice (radioli).


6/72

• Categoriile de pene sunt:- pene cu lama întreagă, la care partea pufoasă are un

număr restrâns de barbe;- pene semipufoase, la care partea pufoasă se întinde până la cel puţin jumătate din lungimea rahisului;- pene pufoase, care au toate barbele libere;

- puf, lipsit de rahis, barbele libere pornesc din vârfulcalamusului;- pene păroase, formate numai din tijă, care este fină,

elastică. Sunt sesizate uşor după jumulire, ca nişte fire depăr care trebuie pârlite.


7/72

Categorii de pene : pene cu lama întreagă; pene semipufoase; pene pufoase,; puf;

pene păroase, formate numai din tijă.


8/72

• Penajul este constituit din totalitatea penelor. Acesta se compune din penede contur (acoperire), pene de încălzire (pene pufoase şi puf) şi pene păroase

(filiforme).• Penele de contur sunt penele vizibile, care dau forma şi conturul corpului. După locul în care sunt amplasate şi rolul pe care îl au, distingem remigele,tectricele şi rectricele, care sunt pene cu lama întreagă şi fulgii, care sunt penesemipufoase.

• Remigele sunt penele mari ale aripilor. Ele se împart în remige primare (pemarginea vârfului aripii), secundare (pe marginea antebraţului) şi terţiare.

• Rectricele sunt penele mari ale cozii, cu rol de cârmă.• Tectricele sunt penele mici care acoperă baza aripii şi a cozii, bazaremigelor şi rectricelor. Tectricele sunt pene mai moi. Cele care acoperă rectricele sunt numite supracodale şi subcodale. Fulgii acoperă tot restul

corpului.• Penele pufoase şi puful sunt formate din pene mici şi moi, răspândite întrepenele de contur. Ele au rol izolator. Puful este cel mai bine dezvoltat la gâşteşi raţe (anseriforme).

• Penele se schimbă periodic, iar fenomenul poartă denumirea de năpârlire.


9/72

Penele aripii: remige primare (pe marginea vârfului aripii), secundare (pemarginea antebraţului) şi terţiare; pene de acoperire primare și secundare;

aleule, scapulare.


10/72

ene de contur remigele, tectricele şi rectricele pene cu lama întreagă şi fulgii, penesemipufoase. Rectricele sunt penele mari ale cozii, cu rol de cârmă.Tectricele penele mici careacoperă baza remigelor şi rectricelor Cele care acoperă rectricele supracodale şi subcodale.

Fulgii acoperă restul corpului. Penele pufoase şi puful sunt răspândite între penele de contur aurol izolator


11/72

• Scheletul păsărilor are o serie de specializări şi adaptări, dintre careamintim

• golurile din oase (oase pneumatice), care reduc greutatea scheletuluişi• modificările scheletului membrelor anterioare (aripi).• Corespunzător aceluiaşi scop — adaptarea la zbor — remarcămdezvoltarea musculaturii pectorale a păsărilor.• Numărul speciilor cuprinse în clasa Aves este de aproximativ 8.600,toate cuprinse în subclasa Ornithurae.• Cealaltă subclasă, Saururae, cuprinde 3 specii, toate dispărute, între

care amintim pe vestita Archaeopteryx litographica.• Păsările sunt cuprinse în 19 ordine, dintre care ne vom opri doar lacele care ne interesează din punct de vedere vânătoresc şi care fac partedin doar 9 ordine.

• Spre deosebire de mamifere, unele păsări sunt mai greu de recunoscut în teren. Pentru identificarea lor este necesară cunoaşterea unorparticularităţi care ajută la determinarea speciei în teren sau după recoltare.• Astfel, păsările se pot identifica după cioc, culoarea şi desenul

penajului, forma cozii şi a aripilor, modelul de zbor, comportament etc.


12/72

ORDINUL GALLIFORMES•Păsări fitofage sau omnivore,

•terestre sau arboricole,•diurne.•Au dimensiuni variabile,•majoritatea slab zburătoare, cu corpul îndesat, aripi scurte şi rotunjite.

•Capul relativ mic se termină cu un•cioc scurt, puternic şi puţin curbat în jos.•Picioarele tetradactile, cu gheare puternice, lungi, groase, uşor curbate,adaptate pentru scurmat.• Masculii unor specii au pinten pe tars (fluier), care este o formaţiunecornoasă pe partea internă a fluierelor.• Majoritatea speciilor sunt poligame, grija faţă de urmaşi revenind femelei.•Puii sunt nidifugi, capabili să-şi caute hrana aproape imediat după ecloziuneşi să zboare în câteva zile.

•Reprezentanţii acestui ordin sunt răspândiţi pe aproape întregul pământ.•Ne interesează două familii ale acestui ordin:•familia Phasianidae şi•familia Tetraonidae (cocoşii de munte), care sunt prezente şi în fauna ţăriinoastre.


13/72

• FAMILIA PHASIANIDAE GRAY

• Este o familie cuprinzând numeroase specii (177 specii) de• păsări mari şi mijlocii,• cu zbor zgomotos ca şi tetraonidele (cocoşii de munte).• Au aripile scurte, picioare scurte dar puternice şi fluiere de obicei

neacoperite cu pene.• Dimorfismul sexual este accentuat, cocoşii, în cele mai multe

cazuri, fiind viu coloraţi.• Trăiesc pe câmpie şi în păduri, mai mult pe sol,• sunt larg răspândite şi• se hrănesc atât cu plante cât şi cu vieţuitoare mici.• Cuibul este clădit direct pe sol, pe o mică ridicătură sau ascuns într-

un tufiş.• La noi trăiesc 4 specii: fazanul (Phasianus colchicus),

• prepeliţa (Coturnix coturnix),• potârnichea cenuşie (Perdix perdix) şi se pare• potârnichea de stâncă ( Alectoris graeca).


14/72


15/72

• FAZANUL (Phasianus colchicus)

• Originar din Asia,• zoologii deosebesc peste 100 specii de fazan, 42 subspecii de fazan

comun,• de la ţărmul estic al Mării Negre, până în China, Japonia, Taivan,Coreea.

• Specie alohtonă, fazanul fost introdus în ţara noastră pentru a ficrescut în libertate pentru vânătoare,

• în voliere, ca specie de decor, sau• pentru carnea sa gustoasă.• Pentru vânătoarea din ţara noastră sunt mai importante 3 subspecii:

fazanul comun, fazanul gulerat şi fazanul mongolic.

• În prezent în terenurile de vânătoare se găseşte fazanul devânătoare, care nu reprezintă o specie /subspecie în stare pură, ci unamestec între diferite subspecii; coloraţia sa este variată datorită

încrucişărilor.


16/72

• Fazanul comun ( Phasianus colchicus colchicus) este cel mai vechi şi mai

cunoscut în Europa.• În prezent în terenurile de vânătoare fazanul comun nu se găseşte în stare pură;• se deosebeşte de alte subspecii mai ales prin faptul că nu are guler alb pe gât.• Fazanul comun este originar de pe malul estic al Mării Negre,

• a fost adus în Europa de greci şi romani.• Este mai mic şi de culoare mai închisă decât celelalte subspecii.• Masculul are capul şi gâtul verde-închis cu reflexe metalice albastre,• aripile brun-verzui şi• trunchiul roşu închis spre brun cu reflexe purpurii şi pete negru-verzui.

• Coada prezintă dungi transversale brun închis.• Femela este de culoare brun cenuşiu deschis,• cu pete şi dungi longitudinale pe corp,• dungi transversale pe coadă, de culoare închisă, ondulate care îi asigură o

perfectă identificare cu mediul.• Este o subspecie mai puţin prolifică, dar• are rezistenţă mai mare.


17/72

Fazan comun


18/72

• Fazanul gulerat ( Phasianus colchicus torquatus) sau chinezesc• este originar din estul Chinei, adus în Europa la începutul secolului al XIX-lea.

•Are guler alb, de regulă întrerupt în faţă.• Spatele este brun deschis, coada galbenă-cenuşie, culoarea în general este mai deschisă laambele sexe, din care cauză este mai expus răpitoarelor.•Este mai mare decât fazanul comun, mai prolific, ouă mai de timpuriu, este mai uşor decrescut artificial, fiind preferat în fazanerii.

• Prosperă numai în terenuri de şes, culturi agricole mozaicate (cereale, floarea soarelui,sfeclă, fâneţe), cu procent de pădure mic.•Cere ocrotire, îngrijire, mai mult decât fazanul comun, altfel dispare.• Fazanul mongolic ( Phasianus colchicus mongolicus) a fost adus în Europa în jurul anului1900.•Este originar din centrul Asiei.• Capul mare verde-bronz are creştetul cenuşiu deschis, gâtul este verde-bronz, pieptulbronzat, aripi argintii, culoarea generală intermediară faţă de celelalte subspecii.• Are guler alb incomplet, în formă de semilună pe fiecare latură a gâtului, f ără să se închidă

în faţă şi în spate.• Are smocuri de pene la urechi foarte scurte.• Este cel mai mare, cocoşul are în medie 1,5 kg, destul de prolific şi se caracterizează prinrezistenţă mare la excese de temperatură (originar din ţinut cu climă excesiv continentală).• Poate popula terenuri inapte pentru alte subspecii.


19/72

Fazani guleraţi


20/72

Fazan mongolic


21/72

Pereche de fazani şi fazan în zbor


22/72

•Alte specii şi subspecii de fazan:•- Phasianus versicolor versicolor (fazanul japonez) are culoarea generală verzuie şi estecel mai mic ca talie dintre fazanii amintiţi, în schimb este mai rezistent la condiţiile de

mediu de altitudine, mergând şi în regiunile de dealuri.

•- Phasianus colchicus tenebrosus (fazanul negru) este rezultatul selecţiei exemplarelorde fazan comun ce prezentau fenomene de melanism. Este întâlnit între exemplarele

crescute în voliere.

• Fazanii de decor. Printre numeroasele specii de fazan, în număr de peste 100, numaipuţine interesează din punct de vedere vânătoresc. Prin penajul pe care îl au, o parte din ei

sunt preţuiţi pentru aspectul lor decorativ. Dintre aceştia amintim fazani din alte genuri ca:

•— Chrysolophus pictus L. (fazanul auriu) colorat viu în portocaliu, roşu, galben, brun şinegru, având o talie mică.

•— Gennaeus nychtemerus L (fazanul argintiu) colorat în alb-argintiu şi negru, cu dunginegre şi cu pete roşii pe obraji.

•— Syrmaticus reevesii Gray (fazanul regal) colorat foarte variat, cu predominareaculorilor alb, galben şi negru, este şi cel mai mare dintre cei amintiţi, ajungând la 2 m

lungime.

•Toate aceste specii sunt păsări rare, prezente în colecţiile de păsări de expoziţie sau dedecor.


23/72

Fazan japonez


24/72

Fazani negri


25/72

Fazani aurii și argintiu


26/72


27/72

• Caracteristici de exterior•Fazanul are câte un moţ de pene pe cele două laturi ale capului. Ochii, de culoaregalben-roz, sunt înconjuraţi de o zon

ă circular

ă de piele golaş

ă şi urechiuşe roşii.

Ciocul este brun deschis. Penele de la mijlocul cozii sunt foarte alungite. Fluierele,care sunt roşiatice sau cenuşii prezintă pinten.•Date biometrice•Greutatea fazanului comun mascul (întreg) = 1 – 1,5 kg până la 1,8 kg,

•lungime 80-100 cm, din care coada, lungă, 42-54 cm.•Făzăniţa are 60-65 cm şi greutate mai mică, de circa 1 kg.•Greutatea puilor la 8 săptămâni = 350 – 400 g.•Longevitatea depăşeşte 3 ani rareori în condiţiile de la noi.•Vârsta se apreciază: după mărimea solzilor de pe picioare, la cocoşi după lungimea

şi forma pintenului (creşte, se ascute, se curbează) , iar la făzăniţe după coloritul maiintens şi coada mai lungă la cele de peste 3 ani.• Glasul. Cocoşul scoate un ţipăt seara, când se urcă în arbori pentru dormit şidimineaţa când coboară, în caz de pericol şi mai ales în perioada împerecherii (aprilie-mai).

• Femela scoate un ticăit slab, dar numai când urcă în copac. Puii piscuie.•Simţurile. Cel mai dezvoltat simţ este văzul, apoi auzul, ca la majoritatea păsărilor.•Dimorfismul sexual este foarte pronunţat, masculii fiind mai mari, cu coada mailungă şi mai viu coloraţi, pe când femelele au culoarea ştearsă, ca adaptare la mediupentru cuibărit şi creşterea puilor (seamănă cu solul şi iarba uscată).

•Urma fazanului serveşte la cunoaşterea prezenţei fazanului în teren, a frecventăriihrănitorilor, evaluarea efectivului. Seamănă cu urma de potârniche.


28/72

Biotop - specie pretenţioasă faţă de locul de trai.• Terenul să aibă suprafaţă redusă de pădure (8 – 15%), în trupuri mici(până la 300 – 400 ha), răspândite în teren agricol cultivat cu diferiteplante. Nu sunt potrivite pădurile de mare întindere.

• Preferă desişurile pădurilor, mărăcinişurile de pe câmp şi stufărişurile de

la marginea apelor.• Evită pădurile de vârstă mare, lipsite de subarboret, care nu-i oferă condiţii de adăpost şi hrană.

• Pădurile de stejar de vârstă mică sau mijlocie, cu desişuri de arbuşti îiasigură condiţii ideale;

• necesar în teren să existe şi arbori producători de fructe (măr, păr) cu înălţime mare (seminceri) sau să se planteze pâlcuri de răşinoase;• îi plac şi culturile agricole de lucernă, sorg, mei şi pentru menţinerea lui în

pădure necesar să se însămânţeze ogoare cu aceste plante.• În ce priveşte relieful, este bun şesul sau terenul uşor ondulat, cu

altitudini de până la 200 – 300 m, expuse sudic, unde zăpada se topeştemai uşor, astfel încât fazanii găsesc oarecare hrană, suferă mai puţin defrig.

• Razele solare îi sunt necesare în perioada de incubaţie şi creştere apuilor.


29/72

• Solul favorabil - argilo-nisipos, permeabil, fertil, cu vegetaţie bogată.Nu este bun solul argilos care, după ploaie, formează cocoloaşecare se lipesc de picioarele fazanului, îngreunează mişcarea.

• Terenul câştigă în calitate dacă are ape curgătoare sau stătătoare, înconjurate de vegetaţie care asigură apa de băut, dezvoltarea

faunei care intră în hrana fazanului, adăpost (mai ales iarna), plajede nisip pentru scăldat, pietriş pentru digestie.• Condiţiile climatice sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea fazanului.

Este originar mai ales dintr-un teritoriu cuprins între munţii Caucaz şiMarea Neagră, cu climat subtropical, fără iernile aspre din ţara

noastră.• Mersul vremii în mai-iunie este hotărâtor pentru sporul din acel an.Umiditatea ridicată, mai ales asociată cu temperatură scăzută înperioada de cuibărit şi de creştere a puilor răceşte ouăle şi puii;

• seceta îndelungată şi temperatura foarte ridicată nu sunt prielnice.

• Iarna grea, cu strat gros de zăpadă timp îndelungat îi limitează mişcarea şi găsirea de hrană, trebuind să se intervină cu hrană complementară.


30/72

Răspândirea. Fazanul este răspândit în Europa şi Asia.• La noi a fost colonizat în jurul anului 1900 şi astăzi se întâlneşte în

foarte multe locuri.• În toate judeţele s-au făcut populări artificiale.

• Condiţiile cele mai bune - în regiunile din vestul şi sudul ţării, precumşi în Dobrogea.Fluctuaţiile de efectiv - mari, fazanul fiind sensibil la condiţiile

atmosferice.• Efectivele se evaluează la 280.000 exemplare.• Teritoriul apt pentru cultura fazanului, după I.C.A.S., este de 1,7

milioane ha, pe care s-ar putea creşte 500.000 de fazani. Se afirmă că efectivele ar putea ajunge la 2.000.000 de exemplare.

• Densităţile optime în funcţie de bonitatea terenului sunt cuprinse între: categoria I: 701-1.000 exemplare şi categoria IV: 50-300exemplare la 1000 ha.


31/72

Hrana• Puii de fazan se hrănesc în primele luni de viaţă predominant cualimente de origine animală (insecte, ouă de furnici, viermi, melci).

• Hrana fazanilor adulţi, în teren liber, constă din hrană vegetală şianimală:

• 31% părţi verzi de plante (în perioada de vegetaţie),• 25% hrană animală (insecte în diferite stadii de dezvoltare, viermi,

melci, şopârle, şerpi, chiar şoareci, cadavre),• 12% seminţe de plante lemnoase (salcâm, stejar, fag, porumbar,

păducel, soc, măceş, lemn câinesc, amorfă, plante erbacee depădure),

• 12% seminţe, tuberculi, rădăcini de plante agricole, fructe,• 9% seminţe de buruieni,• 11% substanţe minerale.

• Dintre plantele de cultură consumă frunze şi seminţe de grâu,porumb, rapiţă, floarea soarelui, sorg, trifoi, mei, sfeclă, varză precum şi fructele tuturor arbuştilor fructiferi.

• Se hrăneşte ziua.


32/72

Etologie• Este animal de zi, peste noapte doarme de preferinţă în copaci. Deplasareapreferată este pe picioare (are picioare puternice, musculoase). Zboară numaide nevoie, pe o distanţă de 200 – 300 m, după care se lasă pe sol. Dacă estesilit să se ridice în zbor de 3 – 4 ori fără a se odihni, oboseşte. Aceasta deoareceare suprafaţa aripilor mică pentru greutatea corpului său, trebuie să bată des din

aripi şi oboseşte uşor. De aceea caută să se ascundă în iarbă, tufişuri, grămezide frunze pentru a scăpa de urmăritor.•Are nevoie de nisip, praf, cenuşă, pentru a se scălda. Se pot întâlni scăldătoride fazan în praful drumurilor, pe malul apelor.•Fazanii au obiceiul înnăscut de a vagabonda, atunci când condiţiile de hrană,

adăpost, linişte sau una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită (în ţara deorigine, în anumite perioade apare lipsa de hrană şi de aceea sunt siliţi să străbată distanţe mari în căutare de hrană). Acest obicei se observă şi la noi înţară.Sociabilitatea

• Fazanul nu este sociabil. Cocoşii stau cu femelele numai în perioada de împerechere şi ouat , nu contribuie la incubaţie sau creşterea puilor.•Stoluri formează numai femela cu puii săi până la sfârşitul verii, când puii devinindependenţi. Iarna, la vânătoare, se pot vedea grupuri compuse numai dinfemele sau din cocoşi concentrate în locurile cu adăpost şi hrană abundentă.

R d ţi M t it t lă ti ă l i ti 10 l i F


33/72

•Reproducţia. Maturitatea sexual ă atinsă la aproximativ 10 luni. Formareaharemurilor are loc primăvara devreme.•Împerecherea - în martie-aprilie şi durează 6 – 8 săptămâni, între cocoşii rivali

dându-se adesea lupte crâncene.•La origine fazanul a fost monogam, dar prin creşterea lui în captivitate timp de sutede ani a devenit poligam.•Raportul de sexe 1: 2-3 dacă este mică densitatea (masculii şi femelele se întâlnescmai greu, numărul de cocoşi să fie mai mare), 1:3-4 dacă densitatea mare.•Proporţia de sexe mare importanţă: dacă nu există suficiente femele, unii cocoşi suntbătuţi de rivalii lor şi părăsesc terenul, ducând cu ei şi femelele cu care sunt în grup. Cu cât numărul de cocoşi în raport cu femelele este mai mare, migraţia sporeşte.Dacă numărul de cocoşi este prea mic, rămân ouă nefecundate.•Cuibul rudimentar, c

ăptu

şit cu ierburi, f

ăcut de f

ăzăni

ţă direct pe p

ământ, într-o mic

ă

adâncitură, în locuri adăpostite (desişuri, iarbă uscată din pădure, culturi agricole cu înălţime mai mare, lucernă, trifoi, secară).•Ouatul durează aproximativ 3 săptămâni, făzăniţa depunând 10 – 12 (18) ouă deculoare verde închis sau aproape brune. În caz de distrugere a ouălor, găina ouă a

doua oară (un număr mai mic).•Durata incuba ţ iei 23-25 zile. Dacă deranjată, femela părăseşte repede cuibul înprima săptămână a clocitului.•Puii nidifugi, părăsesc imediat cuibul şi pot zbura după 12-13 zile (4-5 săptămâni);•sensibili la răceli în primele 2 – 3 săptămâni de viaţă. La vârsta de 15 săptămâni

încep „să se coloreze”, luând înfăţişarea părinţilor.


34/72

•Sporul anual - în limite largi între 2-6 pui /găină, în funcţie mai ales deduşmani, cositoarele mecanice;•considerat satisfăcător dacă la începutul sezonului de vânătoare rămân 3 – 4pui /femelă şi bun dacă rămân 5 – 6 pui /femelă.•Pagube• - în agricultură în semănăturile proaspete de lângă păduri, prin mâncareaseminţelor;

–silviculturii prin consumul ghindei, jirului din semănăturile directe.•Foloasele • mai mari decât pagubele prin consumul de insecte dăunătoare, seminţe deburuieni. Din totalul hranei fazanului 12% reprezintă pagube, 62% foloasedirecte sau indirecte.

•Duşmani• mulţi, pierderile mari: braconierii, pisici şi câini hoinari, coţofene, ciori grive şide semănătură, vulpea, dihorul, viezurele, nevăstuica, ariciul, mistreţul,şobolanul. Fără combaterea sistematică a acestora nu se poate asigura odensitate corespunzătoare.

•Bolile• numeroase: pesta aviară, holera, tuberculoza aviară, viermele roşu, diareeaalbă, coccidioza. În fazaneriile mari măsuri profilactice şi curative. În terenliber se previn prin evitarea suprapopulării, să nu se arunce pe teren păsărimoarte, acţiunea răpitoarelor care îndepărtează indivizii bolnavi.

C l


35/72

•Cultura• Fazanul - specie de perspectivă pentru vânătoare, datorită câtorva calităţi:•se împacă mai bine cu cultura intensivă a solului şi•se pretează bine la creşterea artificială, fapt care deschide multeposibilităţi, nu numai de menţinere ci şi de mărire a efectivului său;•condiţiile prielnice pe un întins teritoriu din ţara noastră;•efectivele sale ar putea creşte, cu condiţia ca eforturile economice şi

umane destinate acestui scop să fie bine analizate şi să respecte rigurosmetodele ştiinţifice care au dat rezultate atât în creşterea lui naturală cât şi în cea artificială•De o mare importanţă în acţiunea de răspândire a fazanului suntcrescătoriile de fazani, capabile să producă anual un număr mare de

păsări, ce pot servi în acţiunile de colonizare sau repopulare a unorterenuri, la export sau intern ca şi pentru carne.•Fazanul se înmulţeşte uşor artificial şi nu face concurenţă la hrană iepurelui. Fazanul apare ca o specie importantă pentru vânătorii dinregiunile de câmpie şi de coline şi necesită atenţia acestora.

•Recolta nu este la nivelul posibilităţilor, cheltuielilor făcute prin populări,deoarece eficienţa gospodăririi terenurilor respective estenecorespunzătoare. Dacă în anii ce urmează populărilor nu se mai facrepopulări, efectivele scad treptat.

•Recoltarea cocoşilor de fazan se face între 1 octombrie şi 28 februarie


36/72

•Recoltarea cocoşilor de fazan se face între 1 octombrie şi 28 februarie.Despăgubirea pentru vânătoare ilegală: 35-70 euro. Se trage numai la zbor şi numaila cocoşi, femelele fiind ocrotite. Pentru reuşita vânătorii sunt indicate zilele liniştite,

nu prea friguroase şi cu un strat de zăpadă nu prea gros. Se recomandă utilizarea dearmă lisă şi alice de 2,5-3 mm. Rezultatul vânătorii depinde de organizare, calitateatirului (fazanul zboară repede, neaşteptat).•Metoda la picior (sărite) cu câinele scotocitor se practică când reglementareaoficială o permite, la începutul sezonului, când vegetaţia este deasă şi fazanii împrăştiaţi.•Metoda cu vânătorii înaintând în linie constă dintr-un grup de 3 – 6 vânători saumai mulţi, singuri sau cu gonaci intercalaţi, care vânează peste câmp şi trag în fazaniicare se ridică. Se practică tot la început de sezon.•Metoda cu goana se practică în pădure sau în alte locuri cu vegetaţie înaltă (porumbişti, stufărişuri), în care fazanii se concentrează pentru adăpost când câmpuleste dezgolit. Este metoda cea mai frecvent aplicată, spectaculoasă, cu rezultatelecele mai mari. Necesită organizare temeinică, cheltuieli mai mari, se aplică unde secontează pe recoltă bogată. În prealabil, se stabilesc parcelele în care sunt fazani

suficienţi şi se pune hrană în respectivele porţiuni pentru a-i reţine în vederearecoltării.•Lungimea goanei este de 250 – 400 m, numărul de gonaci depinde de densitateafazanilor. Distanţa între gonaci este de 5 – 10 m. Cu cât aceştia se apropie de liniavânătorilor îşi încetinesc ritmul de înaintare. Vânătorii sunt aşezaţi în linii largi de 15-

20 m, la circa 40 m unul de altul, în direcţia în care zboară obişnuit fazanii. Se potamenaja adăposturi („măşti”) contra vederii. Metoda la pândă nu este admisă.


37/72

• Valorificarea

• Piesele împuşcate se pot valorifica pentru carne pe piaţa internă saula export, iar unele sunt naturalizate ca trofeu: pasăre întreagă saubust.

• Fazanii vânaţi toamna târziu sunt foarte valoroşi, cu carne fină, gust

delicat. Fazanii bătrâni au carne mai tare.• Penele din coadă şi pielea de pe piept cu pene se folosesc capodoabe („pampon”) la pălărie.


38/72

POTÂRNICHEA

ORDINUL GALIFORMES

FAMILIA PHASIANIDAE

GENUL PERDIX

Denumirea ştiinţifică Perdix perdix, Linnaeus, 1758Denumiri comune Partridge, Perdix grise, Rebhuhn

Cunoscută şi sub denumirea de potârnichea cenuşie.Particularităţi de exteriorDate biometrice: pasăre mult mai mică decât fazanul, lungimea de27-34 cm, din care coada 6-9 cm.

Greutatea, toamna 400 – 440 g, iarna scade mult.Corpul robust şi rotunjit, coada scurtă.Femela asemănătoare masculului, dar dimensiuni mai mici şicoloraţie mai ştearsă.


39/72

POTARNICHEA (Perdix perdix)

• Culoarea generală a penajului cenuşie, cu capul şi guşa de culoare ruginieroşcată.• Deosebirile între penajul celor două sexe nu sunt mari. Masculul are spatele

brun – roşcat, iar pe abdomenul alburiu o pat ă în form ă de potcoav ă deculoare brun – castanie. Această pată, mai puţin pronunţată, există şi lafemelele bătrâne.

• Lipsa potcoavei arată că este o femelă, dar prezenţa potcoavei nuconstituie un semn sigur de deosebire între sexe.• Acest semn se vede şi în zbor.• După prinderea sau împuşcarea păsării, cele două sexe se deosebesc pe

baza desenului tectricelor de pe partea superioară a aripilor:

– dungă longitudinală de culoare deschisă la mascul, – dungă longitudinală şi dungi transversale deschise la femelă.• Puii se pot sexa numai când au penajul complet.• Ochii cafenii, înconjuraţi de un cerc îngust roşu, ciocul cenuşiu.• Aprecierea vârstei:

• picioarele, până la un an - culoarea galbenă spre brun, după această vârstă - cenuşii.• Capul potârnichilor tinere - penele de culoare cenuşiu-închis, pe când a

celor bătrâne este cenuşie şi galben.• Conturul aripilor la potârnichile tinere este ascuţit, iar la cele bătrâne rotund.


40/72


41/72

• Simţuri - ambele sexe au văzul şi auzul bine dezvoltate.• Glasul - sunet caracteristic, de „chirr-rec” scos pentru adunarea

stolului, în timpul împerecherii sau pentru comunicare.• Prezenţa potârnichilor într-un teren - după urme şi excremente.• Urmele seamănă cu cele de fazan, însă proporţional mai mici.

Excrementele cilindrice, lungi de circa 20 mm, cu capetele albe.• Răspândire. Potârnichea este răspândită în Europa şi vestul Asiei.• La origine a populat stepele înţelenite.• La noi se întâlneşte la câmpie şi coline.• Biotop - răspândită în toată ţara, în zona în care iepurele contează ca

vânat principal, deci• vânat al câmpiei şi colinelor cultivate agricol,• pot fi întâlnite şi la deal şi munte până la altitudine de 800 – 1.100 m,

chiar 1.800 m.• Prefer

ă terenurile plane, cu sol nisipos, permeabil.

• În teren liber are nevoie de tufişuri pentru adăpost.• Trăieşte şi la marginea pădurilor, în parchete de curând tăiate, parchete

cultivate în vederea împăduririi.


42/72

• Clima. În decursul anului - două perioade critice pentru potârniche:• cuibăritul împreună cu primele luni din viaţa puilor (mai-iunie) şi• perioada de iarnă.• Condiţii optime - când în perioada cuibăritului precipitaţiile sunt

puţine, nu depăşesc 50 mm /lună, iar temperatura medie lunară estede 19 – 20 º C, nu mai mică de 12 º C.

• Grindina ucide puii.• Iarna stratul de zăpadă acoperă hrana, îngreunează mişcarea şi

înrăutăţeşte condiţiile de dormit (doarme pe sol), îi dăunează.

• Temperaturile extreme, vântul şi viscolele - influenţă negativă importantă asupra efectivelor.• Fidelitatea faţă de locul de trai - foarte pronunţată. Raza de

mişcare a stolului limitată toamna la 0,5-1 km, iar iarna, din lipsă dehrană la 1 – 2 (5) km.

• Se mişcă mai mult pe jos; deranjată, zboară 200-300 m.• Fiecare stol are raza lui de mişcare, deci hrana complementară trebuie pusă pe teren separat pentru fiecare.

• Reproducţia - pasăre monogamă - raportul normal între sexe 1:1.


43/72

p ţ p g p• În practică se observă un plus de cocoşi, care deranjează împerecherea şi

femelele în timpul clocitului.

• Maturitatea sexual ă la circa 10 luni.• Constituirea perechilor - la sfârşitul iernii (februarie – martie).• Dacă intervine zăpadă şi frig - stolurile se refac, în număr mai mare,

potârnichile rezistă mai mult şi mai uşor la ger.• Femela alege masculul şi nu invers, întotdeauna din alt stol.• Perechile se menţin până în primăvara următoare; dacă ambii scapă cu

viaţă, şi în anii următori;• îşi aleg un sector de clocit pe care îl apără împotriva altor perechi.• Cuibul – rudimentar, făcut pe sol, într-o adâncitură naturală, căptuşită cu

iarbă uscată, pene, în loc adăpostit de iarbă uscată, mărăcini, margini deculturi agricole cu înălţimi destul de mari.

• Ouatul - începe în aprilie, o femelă depunând (8) 14 – 16 (25) ouă monocolore, de culoare gri nisipiu, maro măsliniu sau brună ca lutul.

• Dacă prima serie a fost distrusă, pontă de înlocuire, mai mică decât prima.• Incuba ţ ia - (21) 24 – 25 zile. Cloceşte numai femela, cocoşelul apără

cuibul de la o distanţă de 30-50 m. • Femela pleacă de pe ouă, pe care le acoperă cu fire de iarbă, după hrană,

dimineaţa şi seara.• În stadiu avansat de incubaţie părăseşte cuibul numai la mare nevoie.• În perioada clocitului, femela, ca mijloc de protecţie, nu degajă miros.


44/72

• Puii - nidifugi, mici, de culoare galben- maroniu, cu pete negre,abdomenul mult mai deschis la culoare decât spinarea.

• Puiul de potârniche, încă neuscat pe deplin şi cu resturi de coajă de oulipite de el aleargă destul de repede.• La creşterea puilor ia parte şi cocoşelul; în cazul dispariţiei femelei,

acesta preia conducerea lor.• În primele două săptămâni, ca şi la fazan, hrana exclusiv animală vie –

gândaci, furnici, lăcuste, omizi.• Proporţia de hrană vegetală creşte treptat.• Puii încep să zboare după vârsta de 2 săptămâni, pe măsură ce le

cresc pene pe aripi, la început pe distanţă scurtă, la înălţime mică.• Femela şi masculul tot timpul prezenţi lângă pui: îi învaţă să-şi obţină

singuri hrana, să se adăpostească de frig şi de ploaie, să se salveze deduşmani.

• Cel mai mare grad de dăruire îl prezintă masculul: aleargă prin faţabotului vulpii şi câinelui, străduindu-se să le distragă atenţia de la pui.Multe potârnichi cenuşii mor, apărându-şi puietul.

• Toamna potârnichile mănâncă uşor seminţe de buruieni, mei, boabecăzute de grâu, seminţe de in şi de floarea soarelui care slujesc cahrană de bază pentru potârnichea cenuşie în apropierea toamnei.

• Păsările tinere ating în general mărimea celor adulte în luna septembrie.


45/72

• Sociabilitatea - este o pasăre sociabilă. Instinctul de familie foarte dezvoltat.De la ecloziune până toamna, cei doi părinţi şi puii lor formează un stol în

care zboară şi aleargă pe jos împreună.• Conducătorul, cu strigăte caracteristice, adună la un loc stolul nevoit să se împrăştie.

• La începutul iernii se contopesc mai multe stoluri, care în februarie, se desfac în perechi.

• Hrana naturală formată din părţi de plante verzi, grăunţe de cereale 38 %,seminţe de buruieni 2 %, insecte 9 %.• Compoziţia hranei variază după anotimp: iarna şi primăvara hrana constă din

părţi verzi ale plantelor (muguri, frunze, cereale, ierburi), vara şi toamnapredomină grăunţele de cereale, seminţele de buruieni.

• Insectele şi viermii - în special primăvara şi vara, predominând furnicile, ouăle

şi larvele lor. Deci potârnichea este consumatoare mai mult de hrană vegetală; cea animală predomină doar primăvara şi la începutul verii.• Monoculturile pe suprafeţe întinse au schimbat felul de hrănire al potârnichii,

care consumă actual mai multe cereale şi mai puţin buruieni şi hrană animală.• Joacă un rol însemnat în combaterea biologică a dăunătorilor în agricultură

deoarece consumă seminţe de buruieni şi insecte dăunătoare.• Zboară în căutarea hranei dimineaţa şi seara. În timpul zilei şi nopţii se

ascund de prădători în buruieni şi tufişuri.• Necesarul de apă şi-l acoperă în general din hrană. Nu se ştie dacă bea apă

direct.

• Caracteristici - pasăre de zi Se deplasează de preferinţă pe jos;


46/72

• Caracteristici - pasăre de zi. Se deplasează de preferinţă pe jos;• cel mai adesea aleargă printre arbuşti, sapă în pământ sau se scaldă în

praf.• Deşi pot zbura foarte bine, în zbor se ridică numai la nevoie, pe distanţă

scurtă, apoi se lasă pe pământ.• Zborul - greoi, bate des din aripi;• zboară în linie dreaptă, la înălţime mică deasupra pământului.• Cârdul speriat se răsfiră cu zgomot, încât o persoană neexperimentată se

poate înspăimânta.• Nu se scaldă în apă ci, ca şi alte galinacee în nisip, praf.• Duşmani, boli. Duşmanii sunt în general cei enumeraţi şi pentru fazan cu

excepţia celor ce trăiesc în pădure (mistreţ, pisică sălbatică).• Cei mai importanţi: ciorile, coţofenele, dihorii, câinii şi pisicile hoinare.

• Vulpile, herminele, ulii, şoimi, vulturii, câinii de vânătoare pradă potârnichiletinere şi bătrâne, iar cuiburile lor sunt distruse de arici, hamsteri, ciori şicoţofene.

• Bolile în terenul liber sunt puţin cunoscute.• Efectivele de la noi se apreciază la 132.000 de exemplare;

• se consideră că densitatea în luna martie ar trebui să fie de peste 100 depotârnichi la 100 ha pe terenurile de calitatea cea mai bună (clasa I), şi 1-20exemplare pe cele de clasa a IV-a.


47/72

• Sporul anual variază în limite largi.• Deşi o pasăre prolifică, creşterile anuale destul de slabe, în primul rânddin cauza pierderilor mari din rândul puilor.

• Cauzele multiple, unele greu de înlăturat: pe lângă timpul nefavorabil(mai ales mersul vremii în mai-iulie), duşmanii tradiţionali şi importante

schimbări ale mediului de viaţă.• Au fost distruse adăposturile naturale, formate din tufişuri şimărăcinişuri;

• recoltarea mecanizată a furajelor, chimizarea agriculturii contribuie ladistrugerea unui mare număr de potârnichi.

• Numărul de pui rămaşi în viaţă la o pereche de potârnichi în luna august- între 0,2 – 6, în medie 2, care de fapt poate să nu fie spor (trebuiescăzute păsările adulte care au pierit între timp).

• Evaluarea sporului trebuie făcută la sfâr şitul lunii august , cândpenajul puilor se mai poate deosebi de al adulţilor (la 3 luni seamănă cu

al adulţilor).• Pentru ţara noastră sporul nu este stabilit, dar probabil mic din cauzadăunătorilor.

• Fluctuaţiile de efective - foarte mari


48/72

Fluctuaţiile de efective foarte mari.• În ultimii 20 de ani efectivele şi recoltele au scăzut îngrijorător în

Europa.• Spre deosebire de fazan, nu s-a putut adapta agrotehnicii moderne,cu monoculturi pe suprafeţe întinse.

• Creşterea artificială este dificilă.• Trebuie aplicate metode tradiţionale de ocrotire.

• Cauze ale scăderii efectivului:• schimbarea mediului său de viaţă (distrugerea tufişurilor,

mărăcinilor, arderea ierbii uscate, monoculturi pe suprafeţe mari),• mecanizarea agriculturii (în special cositul furajelor),

• chimizarea agriculturii,• Înmulţirea reţelelor telefonice, electrice,• sporirea numărului de duşmani,• insuficienţa îngrijire din partea omului.• Mijloace de refacere a efectivelor :

• îmbunătăţirea mediului,• ocrotirea efectivelor,• creşterea artificială,• recoltarea raţională, toate aplicate concomitent şi nu una singură.


49/72

• Recoltarea potârnichilor admisă între 15 septembrie şi 31 decembrie.Despăgubire vânătoare ilegală 55-220 euro, după caz.

• În locurile în care potârnichile cenuşii sunt puţin numeroase, mai uşor de găsitiarna decât vara.

• În primul caz: lasă urme pe zăpadă, mai ales se apropie de aşezările omeneşti.• Vara se comportă foarte discret şi rar nimeresc sub ochii omului.• Vânătoarea atractivă şi uşoară.

• Metodele utilizate : la sărite, cu sau fără prepelicar (câinele pontator), la goană, înlanţ sau în fâşii.• Metoda cu goana - numai unde este densitate mare de potârnichi. Goana

practicată cu 2 – 3 gonaci, se organizează pe distanţă mică, maximum 800 m.• Se înaintează căutând în teren care oferă adăpost potârnichii (porumbişti,

mărăcini, ierburi, sfeclă).• Gonacii flanchează vânătorul într-o parte şi alta, iar al treilea merge la capătulgoanei şi obligă stolul să se ridice în zbor. Se recomandă ca dintr-un stol să se împuşte doar 2 – 3 piese.

• Metoda în fâ şii sau în lan ţ de trăg ători , constă în formarea unui şir de trăgători, între care se intercalează un număr dublu de gonaci şi care înaintează cu vântul

din spate, pentru ca potârnichile să zboare în faţa lanţului şi să nu-l traverseze,deoarece nu le place să zboare împotriva vântului.• Necesar câinele de aport care să aducă vânatul căzut.• Carnea puicilor este foarte gustoasă.

• Ocrotirea. Fiind o specie indigenă, adaptată la noi, ea trebuie ocrotită şi


50/72

p g , p , ş înmulţită cu mai multă grijă;

• cere preocupări susţinute tot timpul anului prin combaterea dăunătorilor,hrănirea complementară şi paza contra braconajului.

• Având în vedere avantajele economice, biologice şi cinegetice pe care le oferă - necesare şi oportune acţiuni eficiente pentru înmulţire, creşterea intensivă.

• Cultura - Se preconizează să se întreprindă un program amplu urmărindcreşterea efectivelor prin:

• îmbunătăţirea condiţiilor de mediu: menţinerea remizelor existente şi înfiinţareaunora temporare, înfiinţarea de garduri vii pe marginea tarlalelor şi adrumurilor, precum şi de crearea unor locuri favorabile cuibăritului;

• ocrotirea speciei.• Pentru asigurarea unui spor rapid şi susţinut al efectivelor, în unele ţări s-a

trecut la creşterea artificial

ă a potârnichii.

• Deşi prezintă unele dificultăţi, problema ar trebui să stea în atenţia organelorde resort şi de la noi.

• Sunt cunoscute în prezent două procedee: adunarea ouălor şi incubarea cuajutorul incubatoarelor sau a găinilor de casă, precum şi

• crearea de crescătorii artificiale care să dispună de câteva sute de femele

pentru reproducere.• Eforturile necesare pentru sporirea efectivelor sunt justificate, pe lângă

interesele cinegetice şi de faptul că, prin hrana consumată, potârnichile suntfolositoare agriculturii.


51/72

PREPELIŢA

ORDINUL GALIFORMES

FAMILIA PHASIANIDAE

GENUL COTURNIX

Denumirea ştiinţifică Coturnix coturnix , Linnaeus, 1758

Denumiri comune Quail, Caille des bles, Wachtel

PREPELIŢA, PITPALACUL (Coturnix coturnix coturnix L.) 1. SISTEMATICĂ ŞI DISTRIBUŢIE


52/72

Prepeliţa

•DISTRIBUŢIE:


53/72

S UŢ•Există numeroase specii şi subspecii de prepeliţe sălbatice, larg răspândite

pe glob, dintre care menţionăm prepeliţa comună (Coturnix coturnix ).•Arealul biogeografic: nativ palearctic, oriental, ethiopian.• În lume: se găseşte în Europa, Asia şi Africa, fiind o pasăre migratoare. Arecâteva subspecii, dintre care cele mai importante sunt prepeliţa europeană

(prepeliţa de lan de grâu, Coturnix coturnix coturnix ) şi prepeliţa asiatică sau japoneză (Coturnix coturnix japonica ). Aceasta din urmă a fost domesticită,probabil în China. Prepeliţa japoneză domesticită este de departe cea mairăspândită în crescătoriile cu scop comercial.•Este întâlnită în nordul şi centrul Africii, în Asia Mică, unde iernează şi este

oaspete de vară în Europa.•Zboară mai întâi spre regiunile mediteraneene (Grecia, sudul Italiei), undepoposesc, în număr foarte mare, înainte de a trece în Africa. Cu această ocazie sunt prinse şi vânate cu miile. Se spune că la Roma se vindeau zeci

de mii într-o singură zi. Trecerea mării este foarte dificilă. Dacă vântul esteprielnic, prepeliţele pot ajunge pe coasta Africii într-o singură noapte, atât deobosite încât pot fi prinse cu mâna. Pe furtună multe se rătăcesc şi mor.

• În Europa: este oaspete de vară în Europa mediteraneană şi


54/72

temperat continentală, până la nord de ţara noastră.

•Efectivul din Europa este estimat la 2,8 – 4,7 milioane perechi(8,4 – 14,1 milioane indivizi). Cele mai mari efective se găsesc înRusia, Turcia, Spania, Franţa.• În România:

•Este o pasăre de câmpie, dar poate fi întâlnită chiar şi la munte.•În ţara noastră se găsește în estul Munteniei, în Dobrogea şi, mai rar, în vestul ţării.•Migratoare, la noi este oaspete de vară sau specie de pasaj primăvara

şi toamna.

•Soseşte în aprilie, mai târziu decât alte păsări şi pleacă în septembrie.•Efectivul este estimat la 160-220 000 perechi anual.•Dinamica efectivelor. Numărul de prepelițe a scăzut mult în ultimeledecenii. Un vânător bun în zi favorabilă reușea să împuște 100 de piese

pe zi la începutul secolului și doar 5-10 piese în ultima vreme.•Cota de recolt ă a fost de doar 16.000 exemplare în 1999, foarte puținfață de cota aprobată de 48.000 bucăți.


55/72

Arealul european şi naţional al prepeliţei

• 2. MORFOLOGIE ŞI BIOLOGIE• CARACTERISTICI DE EXTERIOR


56/72

• ASPECTUL EXTERIOR

• Prepeliţa comună este o pasăre de talie mică, cu aspectul unei puicigrăsuţe, mai ales toamna.• Din familia Phasianidae este cel mai mic reprezentant de la noi şisingura specie care nu este sedentară.• DATE BIOMETRICE PRINCIPALE • Prepeliţa are o lungime de (17) 19-20 cm, din care coada 4-5 cm şigreutatea de 100-150 g.• Culoarea penajului este în ansamblu ruginie deschisă, mai ruginiedecât la potârniche, care este mai cenuşie.

• Brună pe cap şi spate, este brăzdată de dungi longitudinale gălbui şidungi transversale mai închise la culoare.• Penele sunt fin creionate ca şi la potârniche. Pe cap se remarcă treidungi longitudinale galbene albicioase, cele două laterale fiind situatedeasupra ochilor.

• Abdomenul este deschis, alb-gălbui-roziu, cu dungi longitudinalegălbui.• Dimorfism sexual Masculul se deosebeşte prin pata brunnegricioasă de pe guşă. Ciocul, brun-cenuşiu.• Năpârlirea începe în martie și durează mult, până în august.

•SIM Ţ URI : aude, vede bineCOMUNICARE (EXPRIMĂRI SONORE)


57/72

•COMUNICARE (EXPRIMĂRI SONORE)

•Glasul. Prezenţa prepeliţei în teren se poate stabili, în primul rând, după glasşi, mai rar, după urme şi excremente. Pit-pa-lac-ul strident al masculului sepoate auzi –seara şi noaptea, când celelalte păsări au amuţit, –primăvara şi la începutul verii,

•femela răspunde cu sunete mai slabe.•LONGEVITATEA în captivitate 11 ani, în sălbăticie nu se cunoaște.•3 VÂRSTA•Remigele secundare la păsările adulte sunt reînnoite mai târziu în perioada de

năpârlire decât la tineret.4. ECOLOGIEBIOTOPUL•Preferă terenurile de câmpie, fiind mai rară în zonele colinare şi montane. Trăieşte în culturile agricole de cereale, fâneţe, mirişti şi porumbişti. Este

sensibilă la îngheţ.ALIMENTAŢIAHrana este mixtă şi constă din diferite seminţe de buruieni sau cereale, insecte,larve, râme, melci etc. La pui predomină hrana animală. Prin hrana consumată este utilă agriculturii.

5. ETOLOGIE•SOCIABILITATE: masculul nu participă la clocit sau creșterea puilor, pentru migrație se adună î i M lii d ți t it ii d d î t t i ăt d h i f dă


58/72

în grupuri. Masculii dețin teritorii de reproducere în care scot strigăte de chemare și fac paradă pentru a atrage femelele (Alderton, 1992).Etologie. Î şi duce viaţa în umbra vegetaţiei şi nu zboară fără rost. Preferă să se ascundă şi să fugă pe jos decât să zboare. În caz de pericol uneori doar îşiascunde capul. Deplasările în timpul migraţiei le face noaptea, în grupuri mai mari sau maimici.REPRODUCEREA

•Este o pasăre considerată de unii monogamă, de alții poligamă, care se împerechează înaprilie-mai.•Legătura de cuplu la prepelița comună poate fi foarte puternică (Johnsgard, 1988). Masculiiajung în zonele de reproducere înaintea femelelor. Ei scot chemări guturale cu voce tare,

înainte de apelul teritorial. O dată ce femelele ajung, ele caută un loc de cuib, apoi răspund la

apelul masculului, cu o "chemare de atracție". Masculul din respectivul teritoriu se angajează atunci într-o "paradă în cerc" pentru femelă înfoindu-și penele de pe gât și de pe piept, aripa saapropiată de femelă se lasă la pământ și dansează în cerc în jurul femelei în timp ce scoatesunete slabe. Femela răspunde cu o "chemare de invitație", chiar înainte de copulație(Johnsgard, 1988).•Femela îşi face cuibul pe sol, sumar amenajat şi depune (7) 8-15 ouă, brun deschis, cu pete

neregulate închise. În unii ani scoate două rânduri de pui, iar în situaţia în care îi este distrusă prima pontă, depune una de înlocuire.•Clocitul durează 16-18 de zile, puii nidifugi ies din ou cu un puf galben cu pete şi dungilongitudinale închise pe cap şi spate.•Ei se hrănesc la început doar cu hrană animală. Au o dezvoltare rapidă, la 20 de zile pot

zbura, iar la o lună ajung aproape ca părinţii, astfel că toamna (la peste 2 luni) pot face drumurilungi.

•FACTORI LIMITANŢI•Duşmani Efectivele prepeliţei sunt afectate de locuitorii ţărilor mediteraneene care


59/72

•Duşmani. Efectivele prepeliţei sunt afectate de locuitorii ţărilor mediteraneene, carele prind cu plasele, dar mai ales de modificarea condiţiilor de mediu prin extindereaagriculturii intensive, cu întregul ei lanţ de factori nefavorabili. La aceşti factorinefavorabili se adaugă şi răpitoarele cu păr şi pene de zi și de noapte (vulpe, jder,uliu), şarpe. Starea vremii influenţează negativ efectivele de prepeliţe mai mult decâtprădătorii naturali şi vânătoarea cu arma. Este specia asupra efectivelor căreia se

susţine că intensitatea vânării cu arma nu are nici un efect.•6 SEMNE DE PREZENŢĂ•Urmele văd numai în praful fin de pe drumurile de câmp și pe noroi. Prezenţaprepeliţei în teren se constată, în principal, după glas.•7. VALORIFICARE ŞI GESTIONARE

•Pagube. Oamenii nu sunt afectați negativ de prepelița comună. Are impact pozitivasupra oamenilor prin faptul că asigură hrană pentru oameni: carne, ouă. Carneaeste foarte gustoasă. Prepelițele sunt, de asemenea, apreciate în voliere ca păsări dedecor și de companie.•Recoltare. Epoca legală de vânătoare este între 15 august şi 31 decembrie ;

despăgubire vânătoare ilegală 27 sau 80 euro după caz. Se recomandă în specialperioada de pasaj, care are loc aproximativ la începutul lunii septembrie. Se vânează la sărite (la picior) cu câinele pontator, utilizând alice de 2 mm. Se mai foloseştemetoda stârnirii cu gonaşi intercalaţi între vânători şi prin sperierea lor cu un lanţ târâtpe sol. Se recoltează anual doar 15.000-20.000 de piese, deoarece efectivele ei au

fost în continuă scădere.

•Cultura. Subspecia japoneză a prepeliței comune se crește în fermă dinii 1920 t i ă


60/72

anii 1920 pentru carne și ouă.

•Creşterea prepeliţelor japoneze a cunoscut o mare dezvoltare în ultimeledecenii datorită caracteristicilor biologice ale acestei păsări, care determină nivelul ridicat al producţiilor şi eficienţa economică precum şi a cerinţelorpieţei pentru ouăle şi carnea de prepeliţă, cu calităţi recunoscute (valoare

nutritivă şi biologică ridicată, gust deosebit) şi recomandate de cătremedicina naturistă pentru efectul lor terapeutic.•Printre caracteristicile productive principale ale prepeliţei se evidenţiază:rată rapidă de creştere (ating greutatea de adult la 5-6 săptămâni de laecloziune), maturitate sexuală timpurie, interval scurt între generaţii, rată

ridicată a ouatului, consum redus de nutreţuri şi spaţii reduse de cazare(Adeogun I.O., Adeoye A.A., 2004).•Ocrotire. Pentru salvarea speciei şi creşterea efectivelor se impunerespectarea reglementărilor internaţionale care, deşi au fost introduse în

programul C.I.C., nu au reuşit să fie aplicate până în prezent.• Se află pe lista roşie IUCN 2011 cu status de îngrijorare minimă. Prepelițacomună nu este listată de CITES. Cu toate acestea, a fost raportat declinulunor populații locale, ca urmare a schimbărilor de habitat și a vânătorii(Johnsgard, 1988).

ORDINUL ANSERIFORMES


61/72

ORDINUL ANSERIFORMES•Cuprinde păsări înotătoare, care zboară bine, de talie mică spre mijlocie (raţele)până la mare (lebedele şi gâştele).•Au picioare scurte, cu degetele anterioare unite prin membrane care le ajută la înot(palmipede).•Capul este comprimat, cu ochii aşezaţi lateral. Ciocul turtit de sus în jos, rotunjit lavârf, este acoperit cu un înveliş cornos de consistenţ

ă moale (ceroma). Pe vârful

maxilarelor se găseşte o formaţiune cornoasă tare numită ţintă sau unghie. Marginileciocului sunt tăioase, prevăzute cu lame cornoase transversale, ca dinţii de fierăstrău.•Solzii de pe fluiere sunt mai mici, mai moi şi ies mai puţin în evidenţă decât laPhasianidae.

•Penele sunt foarte dese, iar sub ele se găseşte un strat de puf abundent, cu rol de încălzire. Penajul este diferit colorat şi variază după sex, vârstă şi anotimp.•Glanda uropigiană, situată deasupra cozii, prin secreţia ei asigură ungerea penajuluişi astfel protecţia împotriva apei.•Regimul alimentar şi modul de construire al cuiburilor este variat.

•Ordinul este răspândit pe aproape toate continentele.•Unele specii sunt migratoare, cuibăresc în regiuni mai reci şi iernează în cele calde. Singura familie care prezintă interes pentru noi şi are reprezentanţi şi în ţara noastră este familia Anatidae.

FAMILIA ANATIDAE GRAY 1840•Cuprinde foarte multe specii de păsări de apă (circa 35), fiind cea mai


62/72

numeroasă dintre familiile de păsări de interes cinegetic de la noi. Ele sunt

sistematizate în mai multe subfamilii dintre care amintim: Anatinae (raţele),Anserinae (gâştele), Tadornidae (călifarii), Cygnidae (lebedele).• SUBFAMILIA ANATINAE•Cuprinde raţele, care se situează ca importanţă vânătorească pe primul locdintre speciile de vânat acvatic. Numărul lor mare, ca şi varietatea speciilor, a

determinat divizarea în mai multe genuri, dintre care amintim genurile Anas,Netta, Aythya şi Bucephala.•SUBFAMILIA ANSERINAE•Cuprinde gâştele şi, la rândul ei, se divide în mai multe genuri, dintre careamintim genul Anser (gâştele sure) şi genul Branta (gâştele alb-negre). Gâşteleau talie mare, gâtul lung şi gros. Capul se termină cu un cioc puternic. Suntpăsări migratoare, sociabile, formând cârduri mari; în zbor iau formaţie în V sau în linie, într-un unghi de circa 45° faţă de direcţia de zbor. Anual la noi în ţară se vânează circa 4.000-5.000 exemplare.

•Dintre speciile de gâşte sălbatice care pot fi întâlnite în ţara noastră numaidouă interesează din punct de vedere vânătoresc: gâsca de vară şi gârliţamare, care este pasăre de pasaj. La acestea se adaugă gârliţa mică şi gâscade semănătură.

RAŢA MARE



63/72


FAMILIA ANATIDAEGENUL ANAS

Denumirea ştiinţifică Anas platyrhynchos , Linnaeus, 1758Denumiri comune Mallard, Canard col'vert, Stockente

•Păsările de baltă au importanţa cea mai mare din vânatul cu pene. Intre acesteaprimul loc îl ocupă raţa sălbatică.•Raţa mare - cea mai cunoscută, mai răspândită, mai viu colorată dintre raţelesălbatice din ţara noastră.

•Particularităţi de exterior•Date biometrice: lungime de 50-62 cm, aripa de 23-29 cm, tarsul 4,5-4,8 cm, cioculde 5,1-5,5 cm şi greutatea de 0,8-1,4 kg.•Răţoiul mai mare decât raţa, viu colorat: cap şi gât verde metalic, guler alb, pieptmaro-închis, partea ventrală albă, coada neagră cu vârful alb.

•două din penele tectrice mijlocii din coadă sunt răsucite, formând cârlionţi negri.•Femela brun – gălbuie cu pete şi dungi brune, negre şi albe.•Oglinda, la ambele sexe albastru închis, mărginită lateral de două dungi albe.•Deosebirea între culoarea penajului la cele două sexe şi la tineret este neînsemnată vara şi pronunţată iarna şi în timpul împerecherii.•Ciocul galben-verzui la răţoi şi cenuşiu-gălbui la raţă. Picioarele sunt gălbui-roşietice.


64/72

• Năpârlirea se produce în iunie-iulie, când raţele nu sunt capabile să zboare.• Glasul răţoiului răguşit, al femelei deschis şi puternic.


65/72

G asu ţo u u guş t, a e e e desc s ş pute c• Răspândire. Cuibăreşte în Europa, Canada şi Alaska şi iernează în regiuni calde ca

Africa, Peninsula Arabică şi India, după lungi călătorii.• La noi populează aproape toate bălţile din ţară, mai frecventată în bălţile Dunării şi în

Deltă.• Biotopul îl constituie bălţile puţin adânci, cu vegetaţie (stuf şi papură, pe margini cu

arborete sau arbori mari), care să asigure locul de cuibărit.• pasăre sedentară în iernile uşoare sau• migrează atunci când apa îngheaţă complet, revenind primăvara (oaspete de vară).• Parte din raţe sunt păsări eratice, când apa îngheaţă la câmpie, urcă spre ochiurile

neîngheţate din pâraiele de munte.• Reproducţia. Raţa monogamă şi perechile se pot observa primăvara de timpuriu.• amplasează cuiburile în scorburile copacilor (sălciilor) de preferinţă, dar la nevoie în

stufărişuri, semănături de cereale, mărăcini.• Ouat în martie-aprilie, 9 – 15 ouă, de 50-70 g, de culoare verzuie.• Incuba ţ ia durează 24 – 28 zile. Cloceşte numai femela;• raţa părăseşte cuibul doar pentru a se hrăni, timp în care ouăle rămân acoperite de pene şi

fire de iarbă.• Răţoiul stă în apropierea cuibului, fără să deranjeze raţa sau caută alte raţe, iar după

ecloziune se întoarce la familia lui. El ia parte la creşterea puilor până după năpârlire.• Puii sunt nidifugi, după ecloziune părăsesc cuibul şi îşi urmează mama, pe sol sau pe apă, înoată, se scufundă. Coboară din scorbură pe picioare sau prin rostogolirea pe trunchi.

• Pot zbura doar după circa 60 de zile.• Când prima pontă a fost distrusă, raţa depune o pontă nouă, însă formată din ouă mai

puţine.

• Duşmani. Factorii care influenţează efectivele: activităţile omului (vânătoare, desecări,culegerea ouălor, recoltarea şi incendierea stufului, exploatarea sălcetelor scorburoaseetc.), apoi ciorile cenuşii şi răpitoarele cu păr şi pene.


66/72

), p ş ş p p ş p• Hrana - pasăre omnivoră.• Hrana destul de variată, formată din vegetale şi animale mici: diverse plante acvatice,

seminţe de buruieni sau cereale, insecte, melci, viermi etc.• Recoltarea - între 1 septembrie şi 31 ianuarie; despăgubirea pentru vânătoarea ilegală

55 sau 110 euro.• Metode de vân ătoare , care sunt comune şi celorlalte raţe:• - prin apropiatul ra

ţelor, pe uscat sau cu barca;

• - la pând ă, seara sau dimineaţa, în locurile de trecere a raţelor către locurile de hrănire,de la locurile de hrănire (orezării, mirişti de grâu sau orz etc.) sau în apropierea bălţilorsau apelor în care se hrănesc;

• - la pând ă, lâng ă ra ţ e-manechin din lemn sau cauciuc (atrape) care sunt ancorate înapă. Când se pot procura raţe de casă (femele) de culoarea celor sălbatice, sunt depreferat, deoarece în acest caz vânătorul nu mai este silit să folosească chemătoarea;

• - la goan ă, vânătorii stând pe o linie către care zboară obişnuit raţele deranjate.• Bătaia se face din bărci sau prin apă, dacă aceasta este mică şi nu este prea rece.• În toate situaţiile, vânătorul trebuie să fie bine camuflat, să folosească o armă cu alice

funcţie de mărimea raţelor.• Este recomandat să se tragă în raţele care se ridică şi care se îndepărtează deoarece

tirul este mai uşor şi mai eficace. • Se recomandă ca la vânătoarea de raţe să nu lipsească un câine de aport, care evită

timpul şi mai ales de piesele pierdute de vânător.

C


67/72

• Carnea este de culoare brună-neagră, cu un miros specific şi ungust plăcut. Raţele bătrâne au carne dură.

• Cultura. La noi, în prezent, nu există preocupări deosebite pentrusporirea efectivelor, ele sunt încă destul de mari.

• În unele ţări, unde numărul raţelor este relativ mic faţă de numărulvânătorilor, s-au impus unele măsuri, care deja sunt luate înconsiderare şi la noi.

• Având în vedere că în multe ţări raţele sunt căutate pentrurepopulări, s-a importat un nucleu de reproducători în anul 1999, iar în 2000 a fost pusă la punct o primă reproducere a acestora încadrul A.G.V.P.S din România.

• Măsuri de ocrotire. Este necesar să se fixeze zone permanent sautemporar oprite de la vânătoare, mai ales acolo unde rămân ochiuride apă în perioadele mai grele din timpul iernii.

• Aici şi în alte locuri ar trebui asigurată pentru raţe hrană complementară, formată din cereale.

• Se impune asigurarea liniştii în zonele unde cloceşte şi• combaterea unor dăunători, care prin numărul lor pot produce

pagube însemnate prin consumarea ouălor şi puilor.

GÂSCA DE VARĂ (GÂSCA CENUŞIE)


68/72

ORDINUL ANSERIFORMESFAMILIA ANATIDAE

GENUL ANSER

Denumirea ştiinţifică Anser anser, Linnaeus, 1758Denumiri comune Greylag Goose, Oie cendree, Graugans

Numită şi Gâsca sălbatică mare•Particularităţi de exterior•Date biometrice: cea mai mare dintre gâştele întâlnite în ţara noastră, cu olungime de 75-95 cm, aripi de 43-48 cm, tarsul de 6.5-8 cm, ciocul de 5.3-7.5cm. Greutate 3 – 4 kg.• Culoarea generală cenuşie-brună. Nuanţe mai deschise pe gât şi pe cap, pespate mai închise şi brăzdat transversal de dungi albe. Subcaudalele albe, ciocşi picioare de culoarea cărnii (roz-cărămizii), fără deosebire de culoare înfuncţie de sex.•ciocul gros, puternic, conformat pentru ruperea ierburilor, ca toate gâ

ştele.


69/72

• Auzul şi văzul foarte dezvoltate, astfel încât apropierea este dificilă.• Peste noapte stau şi dorm pe apă ziua ies la câmp pentru hrană (invers ca


70/72

• Peste noapte stau şi dorm pe apă, ziua ies la câmp pentru hrană (invers ca

raţele).• Răspândire - în Europa centrală şi estică. La noi se întâlneşte în lungulDunării şi în Deltă.

• Biotopul este format din bălţi şi lacuri mari cu stuf, mlaştini, confluenţarâurilor cu marea, cu condiţia ca în apropiere să existe terenuri cultivate saufâneţe.

• Soseşte în februarie-martie şi pleacă în octombrie-noiembrie. Este atâtoaspete de var ă cât şi pas ăre de pasaj , care cuibăreşte în nordul Europei.

• Reproducţia - singura specie de gâşte care cuibăreşte la noi. Sexele nu sedeosebesc;

• pasăre monogamă, perechile formându-se toamna.

• Maturitatea sexual ă atinsă aproape la 2 ani (22-23 luni).• Primăvara, femela îşi face cuibul în stuf, pe locuri mai ridicate, liniştite şi

ferite, pe care îl căptuşeşte cu pene şi puf.• Ouat în martie-aprilie 5 – 8 ouă (14). Incuba ţ ia durează 28 – 29 zile.• În perioada clocitului masculul apără la nevoie femela şi ouăle de duşmani,

în special ciorile cenuşii.• După 1 – 2 zile de stat în cuib, puii sunt conduşi de părinţi în căutarea

hranei, aproape de cuib, pe apă sau uscat.• Când încep să zboare, la circa 80 de zile, îşi însoţesc părinţii pe câmp.


71/72

• Năpârlirea începe în iunie, remigele cad repede şi până cresc altelegâştele sunt incapabile de zbor şi trebuie să se hrănească în baltă.• Sunt păsări sociabile, se adună în cârduri mari.• Hrana mai ales vegetală: iarbă din fâneţe, plante furajere cultivate,

grâu şi ovăz verde toamna şi primăvara, grăunţe de orz şi grâu vara,

seminţe şi plante acvatice.• Hrana este în parte animală cât timp puii sunt mici şi nu pot zbura şi înperioada năpârlitului când se hrănesc numai în baltă: icre, melci, alevinietc.).

• Duşmani: în special, ciorile grive, răpitoarele cu păr şi pene, omul care

îi culege ouăle (deşi este interzis prin lege).• De asemenea omul îi deteriorează biotopul favorabil prin îndiguiri.• Trebuiesc protejate locurile de cuibărit.

• Recoltare. Din recolta anuală de gâşte, gâsca de vară ocupă locul cel maiimportant.

• Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie-20 ianuarie. Despăgubirea


72/72

g p p g

55 sau 275 euro.• Vânătoarea trebuie să ţină seama de faptul că este foarte vigilentă. Apropiatulde gâştele de pe câmp, în bătaia armei, este practic imposibilă.

• Dificultatea vânării gâştei constă în dificultatea de a avea gâsca în bătaiaarmei şi nu în tirul propriu-zis, deoarece gâsca zboară în linie dreaptă şi cuviteză nu prea mare.

• Un rol însemnat îl joacă camuflarea vânătorului şi aşezarea în adăpost ales cuun timp înainte. Se vânează la pândă.

• Pânda pe balt ă se face seara, când gâştele se întorc de la câmp, în locul încare stau de obicei, pândă pe grind sau în barcă, gâştele sosind aproape pe întuneric.

• Pânda pe uscat se practică atât la zborul de dimineaţă cât şi de seară, spre şide la câmp, la locurile de trecere, cât mai aproape de baltă, bine camuflat.• În terenurile ml ăştinoase se face pânda în groap ă - într-un butoi fără capac,

bine încheiat care se îngroapă în sol - sau se improvizează camuflaje astfel încât să nu se observe modificări faţă de mediul înconjurător.

• Se trage din spate, când gâştele sunt aproape de sol.• Eficienţa acestei metode creşte dacă se folosesc gâşte „manechin” (din

cauciuc sau chiar primele gâşte împuşcate), aşezate în poziţie naturală, cupieptul în direcţia vântului, la 30 – 40 m de adăpostul vânătorului.

• Se recomandă folosirea unei arme cu bătaie concentrată şi alice.• Carnea de gâscă sălbatică este roşie-închisă şi prin fierbere se face neagră.

Este o carne tare.

Date post:	06-Jul-2018
Category:	Documents
Upload:	hatache-kakashi
View:	225 times
Download:	0 times

7 Clasa Aves

Documents