7 aprilieAnchete neoficialeŞcoala de Studii Avansate în Jurnalism

„La 7 aprilie a fost ca la armată... Ne-au adus şi ne-au lăsat în spatele Guvernului, iar în timpul zilei nu ne-au dat nimic de mâncare”, povesteşte unul din tinerii poliţişti puşi să „apere” instituţiile sta-tului în aprilie 2009.

„Am stat până la 2 noaptea şi am avut or-din să nu atacăm pe ni-meni”. Tânărul, student

la Academia de Poliţie, susţine că nu avea pre-gătirea şi experienţa ne-cesare pentru a interve-ni şi a calma mulţimea: „Eram ca bobocii sau, mai bine zis, ca turma de oi în faţa lupului”.

„A doua zi, pe data de 8, ni s-a dat o conser-vă de carne şi o pâine la patru băieţi”, mărturi-seşte tânărul. „Cu aceas-tă mâncare a trebuit să

rezistăm până noaptea târziu”. Băiatul poves-teşte că mulţi din părin-ţii colegilor săi au depus plângeri pentru că co-piii lor au fost răniţi în timpul protestelor.

Conform datelor oficiale, la 7 aprilie au fost răniţi peste 200 de poliţişti, iar alţi 50 au fost spitalizaţi.

Cristina ZAvAtiN

Studenţii poliţişti vs cetăţeni

Primii răniţi au înce-put să vină după-amiază, când s-au început con-fruntările cu poliţiştii. Vladimir Ceobanu, me-dic rezident, spune că au fost aduşi mulţi tineri cu răni la cap, la picioare şi la spate, cauzate de pietrele care se aruncau la proteste. Minorii erau consultaţi, apoi trimişi la Spitalul pentru Copii „Emil Coţaga”.

„Printre răniţi erau şi poliţişti”, îşi aminteşte medicul. Mulţi din ei ve-neau cu capetele sparte.

Deşi numărul medi-cilor a fost dublat, răniţii din centrul capitalei au inundat sălile şi holurile spitalului. Secţia de inter-nare fiind arhiplină, paci-enţii erau „distribuiţi” în alte secţii chirurgicale.

Ginecologii — de mare ajutor

Chirurgul Ghenadie Cucu îşi aminteşte că pacienţii primeau îngri-jiri chiar pe hol: „Chiar ginecologii le coseau rănile de pe spate, fese sau picioare. Mulţi dintre manifestanţi au refuzat spitalizarea, preferând

să plece acasă, imediat după micile intervenţii chirurgicale.”

Cu capul bandajat sau cu pansamente pe spate şi picioare, pacienţii de la Spitalul de Urgenţă au fost mai norocoşi de-cât cei care au rămas la proteste. Cel puţin, pen-tru faptul că nu au fost maltrataţi...

„Seara, s-a mai liniştit puţin”, spune Vladimir Ce-obanu, „însă au început să vină noi pacienţi — cei de la comisariatele de poliţie. Aceştia aveau leziuni pe tot corpul şi spuneau că au fost bătuţi de poliţişti.”

Noaptea spre 8, mai puţin

solicitantă ca ziua

Medicii de la Urgenţă spun că au fost preocu-paţi, în primul rând, de starea pacienţilor şi n-au cerut acte de identitate sau poliţă de asigurare. Protestatarii răniţi şi-au păstrat calmul, chiar şi atunci când au stat pe ho-lurile spitalului alături de poliţiştii aduşi la Urgenţă.

Natalia DAbiJA

Urgenţa — locul de întâlnire a protestatarilor şi poliţiştilorLa 7 aprilie, Spitalul de Urgenţă a fost a doua destinaţie a manifestanţilor, după comisariatele de poliţie. În acele zile, unii medici au stat câte 72 de ore la spital: au venit la serviciu luni, 6 aprilie şi au plecat acasă mier-curi, când un alt capitol al istoriei naţionale s-a scris deja.

„Am ajuns ca nişte proşti, dar proşti e

puţin spus...”

„Pentru unii este o schimbare, o mare revolu-ţie, dar cei care au fost bătuţi şi au trecut prin comisariate au o cu totul altă părere”, este de părere Sergiu.

„În timpul campaniei electorale toţi veneau cu interviuri, ne făceau poze, partidele făceau „campa-nia adevărului”. Alegerile le-au câştigat şi datorită nouă, dar celor care au avut nevoie de tratament le-au spus: „Descurcaţi-vă cum puteţi”. Chiar mulţi din conducătorii care sunt astăzi ne-au spus că ce a

fost, a fost, iar ce am avut noi nu-i mai interesează”.

„Au scos o foaie albă: „Uite acestea sunt

drepturile tale”

Sergiu a fost luat din stradă, ca şi mulţi alţii. Era la o staţie în centru, îm-preună cu sora sa, când patru tipi l-au băgat în-tr-o maşină. L-au lăsat la Comisariatul Centru, într-o cameră cu o cuşcă metalică de la parter. Dar înainte de asta...

„Erau vreo 15-20 de poliţişti şi toţi au început să mă lovească, fiecare încerca să-mi dea câte un picior, două”. După atâtea

lovituri puternice, Sergiu şi-a pierdut cunoştinţa, însă bătaia nu era decât o „uşoară încălzire”. Calva-rul abia urma. Când şi-a revenit, a fost băgat în cuşcă alături de alte victi-me, aşteptându-şi rândul de a fi „interogat”.

„Când mergeam prin comisariat, auzeam lovi-turi. Şi plesnituri. Şi urlete... Pereţii erau stropiţi de sân-ge, covoarele pe jos erau mototolite.” Acesta era ta-bloul până a ajuns într-un birou de la etajul 5. Acolo a fost bruscat verbal, umilit şi bătut cu cruzime.

„Le ziceam că mă doare mâna, că nu o mai simt. Le spuneam că am nevoie de medic, „Tu şi medic mai vrei?”, era răs-punsul lor. Le spuneam de avocat, de drepturi, atunci ei au scos o foaie

„Am ratat un an din viaţă”Sergiu Creţu este un tânăr de 22 de ani. El a fost nevoit să renunţe la facultate, la sportul pe care-l practica de mai mulţi ani, iar acum nu e capabil nici să muncească pentru a se întreţine. Pentru că, pe 7 aprilie, a ieşit în Piaţă...

Sergiu Creţu. Arhiva personală

Continuare în pag. 4

În iulie 2009, ex-procurorul general Valeriu Gurbu-lea declara că în timpul protestelor din aprilie au fost răniţi cca 300 de poliţişti. Conform datelor Spitalului de Urgenţă, în zilele de 7 şi 8 aprilie 2009 au fost înregis-traţi 220 de pacienţi, din care 180 s-au adresat, timp de câteva ore, pe 7 aprilie.

2 7 aprilie 7 aprilie 2010

S-a pornit de la Leova pe la ora şase seara, a auzit că în capitală sunt proteste, dar nu ştia că au fost devastate clă-diri. S-a urcat într-un micro-buz şi, într-o oră şi jumătate, era la Chişinău. A stat în cen-trul capitalei până la ora zece, uitându-se la ceea se întâm-pla ca un simplu spectator.

„băteau în noi ca în animale”

Avea de gând să rămână la un prieten la Chişinău, dar la miezul nopţii s-a întâlnit cu nişte cunoscuţi din Cahul şi s-a gândit să plece acasă la Leo-va. „Am urcat de la intersecţia străzii Bucureşti cu Bănulescu-Bodoni. Am mers câteva străzi, apoi doi bărbaţi îmbrăcaţi în civil au oprit autocarul. Nu s-au prezentat, ne-au spus doar să deconectăm telefoanele mo-bile şi dacă vom riposta vor trage cu gloanţe adevărate.”

Unul din ei a îndreptat arma spre tineri, altul stătea cu pistolul la capul şoferului. După câteva minute au ajuns la Izola-torul de detenţie de pe strada Tighina 6: ,,Cum coboram din autobuz, ne loveau cu bastoa-nele, apoi ne-au ţinut cu mâi-nile la perete vreo două ore. Ne crăpau mâinile de frig, fiindcă peretele era foarte rece.”

Între timp, poliţiştii mergeau printre persoanele reţinute, lovindu-le în zona rinichilor şi urlau: ,,Aţi vrut libertate, aţi ieşit la proteste!”

Băteau în ele ca în animale.

„Ne-au forţat să ne dezbrăcăm şi să

facem aşezări”

,,Înainte de coridorul morţii este un perete de vreo 15 metri. Câte un tânăr intra în acest coridor, eram din ce în ce mai aproape de el. Iniţial, credeam că vom fi interogaţi, dar cu cât ne apropiam ne dădeam sea-ma ce calvar e acolo, fiindcă băieţii strigau ca din gură de şarpe.” Nicolae a văzut aici multe persoane în civil şi în uniformă de poliţist. A ridicat mâinile deasupra capului să nu îl lovească, dar a fost lovit de toţi care erau acolo.

În capătul acestui cori-dor era o namilă de om, un om mare, aşa îl descrie Ni-colae, cu mască, cu mustăţi stufoase ca de ungur, avea şi un baston deosebit de cu-loare albă. Lângă el mai era încă unul cu baston şi urma aceeaşi procedură. Apoi, câte unul, mergeau pe un alt coridor, mai mic, nu mai aveau puteri, i-au silit să se dezbrăce şi să facă aşezări.

Celula morţii

Când abia de mai puteau să se mişte, au fost duşi într-o celulă cu vreo zece-douăspreze-ce persoane. Unii erau luaţi de-acolo, alţii — aduşi. Camera era

foarte mică, cu o gaură ce servea drept WC, cu un geam mic, de sticlă şi de tablă. Li s-a adus un fel de supă, o spălătură de care nu s-a atins nimeni. ,,Ne-au dat o singură cană cu apă caldă, dar am observat la fundul ei un praf nedizolvat şi am aruncat-o.”

O seringă pentru toţi

Din celulă au fost scoşi de câteva ori. Prima oară li s-a luat sânge din venă, era o doamnă cu mască. ,,Ce era mai ciudat că atunci când ur-mam eu, seringa era numai sânge şi ea îşi continua lucrul fără să o schimbe. Pesemne ne lua sânge la toţi cu ace-eaşi seringă. I-am zis cu toată frica — fiindcă erau poliţişti lângă mine — dacă realizea-

ză ce face. Am fost lovit de câteva ori şi dus în celulă.”

A doua oară când l-au scos a fost dus într-o cameră unde a fost fotografiat. Apoi a ajuns iar în celulă. A stat mult timp acolo, nu ştia e dimineaţă sau amiază, pier-duse noţiunea timpului.

Avocatul Diavolului

După două zile, a venit un anchetator, i se oferise un avocat din oficiu, Grigore Gar-gotov. ,,Îmi spunea că voi fi eliberat dacă voi spune totul ce am făcut. I-am răspuns că nu am participat la proteste şi nici la vandalizare.” Avocatul

i-a sugerat să lase poveştile, să spună adevărul şi că nu va fi pedepsit cu mulţi ani de detenţie. I-au fost date multe foi să le semneze, dar Nicolae a vrut să citească acele decla-raţii. Răspunsul din partea an-chetatorilor a fost unul sec şi dur: ,,Ca tine avem mulţi şi nu avem când să ne jucăm”. L-au ameninţat că dacă nu va sem-na iarăşi va fi bătut. Până la urmă, a cedat şi le-a semnat.

,,M-au dus în alt birou unde erau, după cum s-au prezentat: un judecător, un procuror, un avocat şi un gre-fier. Procurorul a citit învinui-rea, primul meu proces de ju-decată a durat zece minute.”

La miezul nopţii, a fost transferat la Penitenciarul nr. 13 din Chişinău. Când au

urcat şi coborât din maşină, iarăşi au fost bătuţi.

Primul comportament

omenesc

,,La penitenciar o doam-nă, pesemne asistentă me-dicală, ne-a întrebat dacă avem leziuni corporale. Era o femeie cumsecade, stăteam la dubii dacă nu joacă teatru. De frică i-am spus că nu, cu toate că nu-mi simţeam spa-tele. Când m-am dezbrăcat, spatele meu era plin de vână-tăi, alţi colegi erau într-o stare mai gravă. Un băiat bătut era

cu spatele negru, de aceea nici nu l-au primit acolo şi l-au trimis înapoi în izolator.”

Doamna i-a liniştit că aici nu vor fi trataţi ca în izolator şi aşa a şi fost.

banii sau copilul

,,Avocatul din oficiu mi-a spus că toată procedura de eliberare este gratuită. Sea-ra însă avocatul mi-a sunat părinţii şi le-a spus să aducă cinci mii de lei ca să fiu elibe-rat, fiindcă cei care m-au in-terogat ziceau că au probe că am vandalizat în acea seară.”

Părinții i-au transmis ba-nii prin nişte prieteni, dar l-au atenționat pe avocat că do-resc mai întâi să-şi vadă fiul.

,,Cât au stat prietenii mei acolo, îi vedeau pe avocaţi cum luau bani de la părinți, cu promisiuni că le vor fi eliberați copiii. Luau banii şi duşi erau. Rămâneau părinții cu lacrimi şi durere”, îşi aminteşte Nicolae.

A urmat un tratament la centrul „Memoria”. Acest centru medical a prestat servicii gratui-te pentru cei maltrataţi la 7 apri-lie. A rămas cu sechele pe viaţă. I-au fost traumatizaţi rinichii.

Nicolae a depus o plângere penală, dar nici până în ziua de azi nu s-a rezolvat nimic. Acum este student la Drept, doreşte să îşi facă dreptate. Se întreabă: ,,De ce durează atât, dacă se ştie locul unde am fost schingiuiţi? Rănile acestea îmi vor rămâne pentru întreaga viaţă. Nu poţi uita acest calvar!...”

Degrabă va avea primul proces, se teme însă că nimic nu se va schimba, iar cei vi-novaţi nu vor fi pedepsiţi.

Lilia ZAhAriA

Bătaia e hrana poliţiştilor?Nicolae bairactari din oraşul Leova a cunoscut furia şi sălbăticia poliţiştilor anul trecut, de 7 aprilie. Curiozitatea i-a schimbat viaţa.

La un an după eveni-mente, Rodica Mahu, redac-tor-şef la Jurnal de Chişinău, este indignată de faptul că poliţiştii care au reţinut-o nu au fost pedepsiţi. „Eu nu am dorit răzbunare sau sânge, figurativ vorbind. Eu am vorbit cu aceşti tineri,

care sunt de-o seamă cu fiul meu, să se lipsească de post, au şi ei copii, sunt la început de carieră. Dar este inadmisibil ca să oprească oameni nevinovaţi în stra-dă, cu atât mai puţin jur-nalişti, care îşi fac datoria”, spune jurnalista.

Rodica Mahu a fost re-ţinută în mod abuziv la 10 aprilie în apropierea clădirii Guvernului de unde rela-ta prin telefon. Jurnalista a fost prinsă din spate, de persoane în civil, care au îmbrâncit-o şi au urcat-o într-o maşină. În instanţă, poliţiştii au motivat că au suspectat-o că ar fi spionat poliţiştii şi că ar fi furnizat informaţii unor persoane implicate în organizarea protestelor.

„Mi s-a spus că există dovezi ale implicării mele în organizarea evenimentelor de la clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei, că aş fi partici-pat la acţiunile de vandaliza-re instigând tinerii la acte de vandalism”.

În momentul reţinerii jurnalista a fost văzută de Val Butnaru,director la Jurnal de Chişinău. „Dacă nu mă obser-va Val Butnaru, şi nu puneau imediat pe post ştirea despre mine, cine ştie ce mi se putea întâmpla...”

Instanţa de judecată a recunoscut vinovăţia celor doi poliţişti Lilian Pântea şi Arcadie Catlabuga care au reţinut-o pe Rodica Mahu. Cu toate acestea, poliţiştii n-au fost pedepsiţi.

Întrebată dacă i s-a fă-cut sau nu dreptate, Rodica Mahu a spus că Procuratu-ra a tergiversat intenţionat cercetarea cazului. ”Dacă ar exista voinţă politică sau corectitudine din partea mai marilor acestor doi po-

liţişti lucrurile ar fi fost puse la punct încă în toamnă. Din moment ce sentinţele sunt astea care sunt, nu putem face concluzii”.

„Ce-am tras eu după asta mă priveşte. Eu am vrut ca tinerii aceştia să re-cunoască ce-au făcut, doar asta am vrut. Din moment ce ei n-au recunoscut, tre-buie să se facă dreptate, pentru că e un precedent foarte prost. Nu vor fi pe-depsiţi ei, nu vor pedep-siţi nici cei care l-au bătut bestial pe Oleg Brega sau pe alţii. Se va înţelege că în Moldova aşa se poate pro-ceda cu jurnaliştii”, conchi-de Rodica Mahu.

Dorina GhErGANOv

Învinuită că-şi face meseria!„Am fost luată cu forţa, mi s-a astupat gura, am fost târâtă. Am fost speriată, eu am probleme cu inima. Am avut un şoc. Geamurile erau închise şi am simţit o insuficienţă acută de aer.”

Seringa era numai sânge şi ea îşi continua lucrul fără să o schimbe“

37 aprilie7 aprilie 2010

A început ca martor, dar a

sfârşit ca bănuit.

La 15 aprilie 2009, Andrei Păvăloi, directorul adjunct al unui liceu din capitală, în timp ce era la ore, doi poliţişti îmbrăcaţi în civil i-au cerut să-i înso-ţească la Comisariatul de poliţie. Motivul invocat a fost citarea în calitate de martor într-un dosar.

După un scurt intero-gatoriu şi-a dat seama că nu este considerat martor, ci mai degrabă bănuit. „Între-bările pe care mi le adresau erau de-a dreptul acuza-toare. Mă întrebau dacă am obligat elevii mei să meargă la proteste. Mai mult, m-au întrebat dacă sunt afiliat po-litic şi ce funcţie deţin în par-tid. Eram anchetat în toată legea”, povesteşte revoltat Andrei. Locotenentul major de poliţie Petru Bistriţchi, care îl ancheta, i-a confiscat telefonul mobil şi a găsit în videoteca telefonului un fil-muleţ cu scene din ziua de 7 aprilie. „Am fost prezent la proteste şi pun pariu că oricine se afla acolo şi avea un telefon mobil filma, dar aceasta nu reprezintă o do-vadă că am contribuit şi la vandalizările clădirii Preşe-dinţiei şi Parlamentului”, se justifică Andrei.

La sfârşitul interogatoriu-lui, Andrei Păvăloi a fost acu-zat de chemare la nesupune-re şi la dezordini în masă.

târgul cu procurorul

La două săptămâni după emiterea ordonanţei, Andrei a fost citat de către Procura-tura. A mers însoţit de un avo-cat, reacţia procurorului Sâr-bu a fost una „stranie”, spune Andrei. La fel de neobişnuită a fost şi întrebarea pe care i-a adresat-o: ”La ce bun ai venit cu avocatul? Eu nu ţi-am spus să vii cu el!”.

Ulterior, povesteşte An-drei, procurorul le-a propus celor doi un târg prin care el urma să recunoască o parte din vină, astfel ca dosarul să poată fi clasat. Andrei a refuzat înţelegerea, pentru că, spune el, nu se consideră vinovat. „Primul gând care mi-a venit a fost legat de cazierul judiciar. Aş fi avut o pată neagră în actele mele”, spune Andrei.

incertitudine

A trecut aproape un an de când Andrei Păvăloi este subiectul unui dosar penal. Andrei nu a mai fost citat de nicio instanţă, mo-tiv pentru care nu ştie la ce etapă se află investigaţia şi ce urmări ar putea avea tergiversarea examinării dosarului. „Nu mi-a fost aplicată interdicţia de pă-răsire a ţării, totuşi, îmi fac griji pentru viitorul meu. Nu înţeleg de ce durează atât de mult timp?! Oare un an e prea puţin?”

Dina ivANOv

Un an e prea puţin...La un an de la protestele din 7 aprilie, dosarul lui Andrei Păvăloi, unul din participanţii la manifestaţie, mai este încă pe rol. Andrei nu ştie la ce etapă este dosarul său şi se întreabă de ce se tergiversează examinarea acestuia.

Chiar dacă a trecut un an de la acele evenimen-te, Vasile încă îşi ascunde privirea, vocea îi tremură, iar mâinile parcă nu-şi gă-sesc locul.

Era lângă Parlament când s-a întâmplat nenoro-cirea. Împreună cu un pri-eten înconjurau clădirea, pentru a vedea ce se mai întâmplă.

La un moment dat, acesta chiar i-a spus, la au-zul unei grenade, „Doamne fereşte să cadă una de asta peste noi...” Ajunşi la colţ cu strada Sfatul Ţării, Vasile a dat peste o perdea de fum, după care, brusc, o dure-re ascuţită l-a săgetat în picior şi un ţiuit i-a blocat timpanele urechilor.

Grenada aruncată de la ultimul etaj al Parlametului a aterizat exact pe piciorul stâng. Când a coborât privi-rea în jos, pantoful era dis-trus, iar degetul mare de la picior îi era despicat în două.

Nu-şi poate explica nici astăzi cum a ajuns, abia târându-şi piciorul, până la Casa Sindicatelor, şi nici unde a disparut prietenul de lângă el. Cert este că a fost ajutat de un om din stradă. Întâmplător, acesta trecea cu maşina pe alături şi, văzându-l, s-a oferit să-l ducă la Urgenţă.

La spital, prima intre-bare a fost de unde vine. La auzul raspunsului că vine din piaţă, i-au aruncat, a lehamite, un „apoi dar asteaptă...” Au urmat mai mult de 3 ore de aşteptare în holul Spitalului de Ur-genţă: era ora 14.30 când ajunsese la spital şi abia pe la 18.00 a fost dus, în sfâr-şit, în sala de operaţie.

Vasile îşi aminteşte că în răstimpul cât a durat „pa-

uza” a reuşit să-şi scoată 4 schije de plastic din picior. Câte schije au scos medicii, nu ştie nici până astăzi. In-tuieşte că grenada arunca-tă ar fi de tip Zarea, cu efect acustic, dar nu poate spune cu siguranţă.

A simţit că nu trebu-ie să ramână în spital, mai ales că odată ce se însera, tot mai mulţi tineri maltra-taţi erau aduşi, iar numărul poliţiştilor pe metru pătrat creştea alarmant.

Tânărul a chemat ta-xiul, le-a promis medicilor că se întoarce a doua zi la spital pentru pansament şi a plecat. Presupunerile lui s-au adeverit: diminea-

ţa, la spital a dat ochii mai întâi cu poliţiştii care îl aş-teptau deja.

L-au „rugat” să mear-gă imediat la Comisariatul Buiucani, să le justifice ce căuta pe 7 aprilie în piaţă. După o negociere cu poli-ţiştii, băiatul a scris o expli-caţie şi a promis să se pre-zinte mai târziu la secţie.

După cum i-au spus mai târziu colegii din salo-

nul de spital, a avut mare noroc că n-a ajuns chiar atunci la comisariat.

După Paşte, Vasile a de-cis totuşi să meargă la po-liţie, mai ales că i-au venit şi câteva citaţii, iar oamenii legii îl sunau insistent la te-lefonul mobil.

Când a ajuns la secţie, întâi de toate a vrut să-şi vadă dosarul.

În dosar a găsit extra-sul din fişa medicală de la Spitalul de Urgenţă, în care scria — nici mai mult, nici mai puţin — că paci-entul are fracturat degetul mare de la mâna dreaptă. Cu totul altceva scria în exemplarul pe care l-a pri-mit personal de la medici: plăgi prin explozie ale am-belor gambe şi a coapsei stângi.

„Ce, nu ştii cum sunt doctorii?” — au răspuns poliţiştii, când i-a întrebat de ce, în loc de plăgi la am-bele picioare, era scrisă o banală fractură a degetului de la mână.

După aceasta, Vasile nu s-a mai prezentat nici la poliţie, nici la procuratură, mai ales că în presă apă-reau tot mai multe istorii înfiorătoare despre abuzu-rile din comisariate. După cum mi-a mărturisit, îi era

teamă că va ajunge alături de cei torturaţi.

Nici acum, după un an de zile, el nu ştie ce s-a în-tâmplat cu dosarul său ori dacă acesta a fost închis, însă îi este încă frică să meargă să afle.

N.R.: Numele victimei a fost schimbat la insistenţa acesteia.

Stella JEmNA

Ploi de grenade la Parlament Pe 7 aprilie, vasile, un tânăr originar din raionul Floreşti, care locuieşte de mai mulţi ani în Chişinău din curiozitate a ieşit în Piaţa marii Adunări Naţionale. Nu şi-a imaginat că în mai puţin de două ore avea să stea cu picioarele însângerate la Spitalul de Urgenţă.

Piciorul lui Vasile după 1 an de la evenimentele din aprilie

„Papucul” lui Vasile după explozie

Extras medical, eliberat la Spitalul de Urgenţă

4 7 aprilie 7 aprilie 2010

Proiectul monumentului Liberăţii va fi prezentat publi-cului pe 7 aprilie, la un an de la protestele de anul trecut.

„Deputaţii vor trece printre aceste plăci ca prin-tre nişte senzori, ca printr-o vamă”, spune Tudor Catara-ga, sculptorul care a câşti-gat concursul.

Un monument de 120 de mii de euro

Monumentul va fi com-pus din 11 plăci de metal negru, pe fiecare placă vor fi inscripţionate mesaje prelu-ate de pe internet din acea

perioadă, atât declaraţiile tinerilor, cât şi ale oficialilor.

Cât despre costul mo-numentului, autorul spune

că va fi de aproximativ 115 — 120 de mii de euro.

„rezultate, nu vorbe şi

monumente”

Opiniile cu privire la designul monumentului sunt împărțite.

Mariana Şlapac, preşe-dinta Consiliului Naţional al Monumentelor Istorice, dezaprobă proiectul Monu-

mentului Libertăţii. „Mo-numentul va fi perceput ca o adunătură de plăci metalice asemănătoare cu plăcile comemorative dintr-un cimitir, amplasa-te fără o logică”, susţine aceasta.

Pe de altă parte, Ghe-nadie Jalbă, preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici, spune că proiectul este cel mai bun din cele prezen-tate în concurs: „Crucea va fi văzută de la etajele de sus ale Parlamentului. Guvernanţii trebuie să vadă în permanență acest simbol”.

Criticul Vladimir Bulat are câteva obiecţii, una le-gată de prezenţa semnului crucii în proiectul selectat de juriu. „Este mai degrabă o intenție de monument, nu un monument cu „cap şi coada”, el nu are un înce-put, nici nu pare să aibă un sfârşit. E ceva ce aduce cu anii ‘60 americani, de pildă, cu sculptura minimalistă. Dar ce este cu totul neclar şi inadecvat e ideea de

cruce, pe care o vezi doar din locul în care SIS-ul a arborat drape-lul românesc...”

Psihologul Parascovia Topada consideră că „acest monument ca un simbol al ruşinii, al eşecului atât al forţelor de ordine — care nu au asigurat nici secu-ritatea oamenilor, nici a edificiilor statului –, cât şi al fostei, şi al actualei gu-vernări. Vreau rezultate, nu vorbe, nu monumente.”

„trebuie să avem un monument al nostru”

Ion Ciobanu este stu-dent şi a participat la eve-nimentele din 7 aprilie 2009. „Discutam cu colegii că, la sigur, o să fie selectat

ceva banal. Îmi pare bine

că nu am avut dreptate. Am fost

bătuți şi umiliți în acele zile. Trebuie să

avem un monument al nostru. Iar locul monumen-tului este acolo unde au în-cercat să ne închidă gurile.”

Cristina Condrea, stu-dentă, participantă la pro-testele din 7 aprilie, consi-deră că tinerii au plătit prea mult pentru ca acum să li se ridice doar un monument, „chiar dacă se numeşte al Libertăţii. Unicul lucru care mi-a plăcut este amplasa-rea acestuia şi faptul că vor fi notate şi mesajele de pe Twitter din acele zile”.

Consiliul Municipal Chişinău a aprobat deja au-torizaţia pentru construcţia Monumentului Libertăţii...

violeta tErGUţă

albă şi mi-au spus: „Acesta e avocatul tău, acestea-s drep-turile tale!”.”

După ce a fost scos din birou, tânărul a fost dus în al-tul. Sergiu avea impresia că a ajuns din iad în rai. Poliţistul — destul de amabil, i-a spus să ia loc la masă şi să scrie o expli-caţie, îl întreba dacă are nevo-ie de apă. Nu toţi poliţiştii erau la fel, e de părere Sergiu.

„Apoi am fost dus jos, unde se făcea dosarul. Poliţiştii de acolo se întrebau ce învinuiri să le aducă tinerilor din comisaria-te — dezordini în masă sau tul-burarea ordinii publice, în func-ţie de cât de grav erau bătuţi. Mi-au dat dezordini în masă, îmi spuneau că „160 de lei nu-i aşa de mult, o să plăteşti”.

Am refuzat iniţial să sem-

nez, am spus că vreau să citesc procesul-verbal, „Tu mai vrei să citeşti, acuşi ai să mergi iar sus!”, mă ameninţau ei. Nu a fost o persoană care să nu fi semnat, indiferent cât de cura-joasă era, pentru că era impo-sibil să rezişti”, spune Sergiu.

„Fiecare om de pe stradă îmi părea

suspect”

În urma loviturilor, tâ-nărul nu-şi mai simţea mâna stângă, era plin de sânge, atunci cineva din poliţişti a decis să îl ducă la spital. Aco-lo a stat aproape o lună, i s-a făcut operaţie la mână, iar de curând i s-a făcut o a doua intervenţie chirurgicală.

După tortura fizică, a ur-mat cea psihologică. „La spital,

lângă casă, erau oameni sus-pecţi şi maşini care stăteau zi şi noapte. Urmărirea a durat până prin septembrie, eram sunat şi ameninţat. Mergeam prin oraş şi fiecare persoană care se uita la mine îmi părea suspectă. Am început să stau numai în casă”.

A fost nevoit să iasă şi din ţară pentru a se simţi în siguran-ţă: „Am plecat cu clubul de tae-kwon-do. După zece zile, cât a fost telefonul închis, telefoanele de ameninţare le primeam tot mai rar. Abia după asta am avut curajul şi am depus în septem-brie o plângere la procuratură”.

„vroia să-mi dea 2-3 mii de euro şi să spălăm totul”

Câteva luni mai târziu, Sergiu a revenit în biroul

unde a fost maltratat pentru a reconstitui faptele. „Când am intrat, poliţistul imediat a sărit în picioare şi a ieşit în coridor. Eu, însă, când l-am văzut, am avut un şoc foar-te mare. Voiam să renunţ şi la anchetă, dar avocatul şi-a dat seama că e persoana care m-a agresat.”

De câteva ori, şi-a în-tâlnit agresorul pe coridoa-rele procuraturii. Poliţistul l-a ameninţat că în curând vor fi alegeri şi situaţia se va schimba şi e mai bine să renunţe din start. Văzând că nu cedează, agresorul lui Sergiu a început s-o facă pe băiatul bun: „Îmi spunea că vrea să mă ajute, că m-a bătut altul, pe care el îl ştie. Dar eu l-am visat jumătate de an, noapte de noapte şi toată viaţa n-am să-l uit.”

Poliţistul era dispus să negocieze cu Sergiu, i-a pro-pus 2-3 mii de euro pentru a scăpa de acuzaţii.

Chinuit de coşmaruri

Sergiu este student la Drept, însă anul trecut îşi luase un an de concediu academic ca să facă bani pentru a-şi putea plăti taxa de studii. S-a dus să muncească în construcţii, însă banii câştigaţi i-a cheltuit pe tratament.

Cinci luni Sergiu a avut mâna în ghips. Acum, are pro-bleme cu rinichii şi cu spatele. Şi nu numai: „În timp ce vor-beam cu cineva, puteam să mă blochez şi stăteam câteva minute fară să vorbesc, apoi îmi reveneam”, se destăinuie tânărul. Sergiu a avut şi căderi de memorie, iar nopţi la rând era chinuit de coşmaruri.

„Un an de viaţă e pierdut sigur, ratat. Nici măcar nu am putut să învăţ. Însă cel mai greu mi-a fost când a trebuit să renunţ la sportul de performanţă. Parcă am pierdut firul lucrurilor, atunci mergea totul bine, însă acum parcă e un haos, o ruptură...”

irina GOtiŞAN

„Am ratat un an din viaţă”Continuare din pag. 1

Monument în amintirea victimelor din aprilie?

Echipa de redacţie: redactor-şef: Vlada Ciobanu redactor-coordonator: Cristina Mogâldea machetator: Viorel Roman