Balaurul cel cu şapte capete

A fost odată ca niciodată caă de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;De când se scria musca pe părete,Mai mincinos cine nu crede.A fost odată într-o ţară un balaur mare, nevoie de cap. El avea şapte capete, trăia într-o groapă, şi se hrănea numai cu oameni. Când ieşea el la mâncare, toată lumea fugea, se închidea în case şi sta ascunsă până ce-şi potolea foamea cu vreun drumeţ pe care îl trăgea aţa la moarte. Toţi oamenii locului se tânguiau de răutatea şi de frica balaurului. Rugăciuni şi câte în lună şi în soare se făcuseră, ca să scape Dumnezeu pe biata omenire de acest nesăţios balaur, dară în deşert.Fel de fel de fermecători fuseră aduşi, însă rămaseră ruşinaţi cu vrajele lor cu tot. În cele din urmă, daca văzu împăratul că toate sunt în deşerţ hotărî ca să dea pe alţii… la atîtea iznoave.Iară după ce se duse vestea în ţară, mai mulţi voinici se vorbiră să meargă împreună la pândă şi să mântuiască ţara de un aşa balaur înfricoşat. Ei se înţeleseră între dânşii ca să facă un foc la marginea cetăţii, care era mai apropiată de locul unde trăia balaurul, şi în care cetate era şi scaunul împărăţiei, şi acolo să stea să privegheze pe rând câte unul, unul, pe când ceilalţi să se odihnească; şi ca nu cumva cela ce ar fi de pândă să doarmă şi să vie balaurul să-i mănânce d-a gata, făcură legătură ca cela care va lăsa să se stingă focul să fie omorâţ drept pedeapsă daca va dormi când ar trebui să fie deştept.Cu aceşti voinici se întovărăşi şi un om verde, pui de român, ştii colea, care auzise de făgăduinţa împăratului şi venise să-şi încerce şi el norocul.Porniră, deci, cu toţii, îşi aleseră un loc aproape de groapă şi se puseră la pândă. Pândiră o zi, pândiră două, pândiră mai multe zile, şi nu se întâmplă nimic. Iară când fu într-una din zile, cam după asfinţitul soarelui, pe când era de rând viteazul nostru să pândească, ieşi balaurul din groapă şi se îndreptă către voinicii cari dormeau pe lângă foc. Viteazului care priveghea, i se făcuse inima cât un purice, dară, îmbărbătându-se, se repezi, şi unde se aruncă, măre, asupra balaurului cu sabia goală în mână, şi se luptă cu dânsul, până îi veni bine şi hârşt! îi taie un cap, hârşt! şi-i mai tăie unul, şi aşa câte unul, câte unul până îi tăie şase capete. Balaurul se zvârcolea de durere şi plesnea din coadă, de te lua fiori de spaimă, viteazul nostru însă se lupta de moarte şi obosise, iară tovarăşii săi dormeau duşi.Dacă văzu el că tovarăşii săi nu se deşteaptă, îşi puse toate puterile, se mai aruncă o dată asupra grozavului balaur şi-i tăie şi capul ce-i mai rămăsese. Atunci un sânge

1

negru lasă din ea, fiară spurcată, şi curse, şi curse, până ce stinse şi foc şi tot. Acum ce să facă viteazul nostru, ca să nu găsească focul stinş când s-or deştepta tovarăşii lui, căci legătura lor era ca să omoare pe acela care va lăsa să se stingă focul. S-apucă mai întâi şi scoase limbile din capetele balaurului, le băgă în sân şi iute, cum putu, se sui într-un copaci înalţ şi se uită în toate părţile, ca de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă şi să ceară niţel foc, ca să aţâţe şi el pe al lor ce se stinsese. Cătă într-o parte şi într-alta şi nu văzu nicăiri lumină. Se mai uită o dată cu mare băgare de seamă şi zări într-o depărtare nespusă o schinteie ce abia licărea. Atunci se dete jos şi o porni într-acolo.Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui.Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut.Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.Aci dete peste alte nevoi. În peşteră acolo trăiau nişte oameni uriaşi carii aveau numai câte un ochi în frunte. Ceru foc de la dânşii, dar ei, în loc de foc, puseră mâna pe dânsul şi-l legară. După aceea aşezară şi un cazan pe foc cu apă şi se găteau să-l fiarbă ca să-l mănânce.Dară tocmai când era să-l arunce în căldare, un zgomot se auzi nu departe de peştera aceea, toţi ieşiră, şi lăsară pe un bătrân de ai lor ca să facă astă treabă.Cum se văzu viteazul nostru singur numai cu unchiaşul, îi puse gând rău. Unchiaşul îl dezlegă ca să-l bage în cazan, dară voinicul îndată puse mâna pe un tăciune şi-l azvârli drept în ochiul bătrânului, îl orbi, şi apoi fără să-i dea răgaz a zice nici cârc! îi puse o piedică şi-i făcu vânt în cazan. Luă focul după care venise, o apucă la sănătoasa, şi scăpă cu faţă curată. Ajungând la Zorilă, îi dete drumul. După aceea o tuli la fugă şi fugi până ce ajunse la Miazănoapte, o dezlegă şi pe dânsa, şi apoi se duse şi la Murgilă pe care îl trimise să-şi vază de treabă. Când ajunse la tovarăşii săi, ei tot mai dormeau. Nu începuse, vezi, încă a se arăta albul zilei, atât de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul îi oprise cursul, şi aşa avu timp destul să colinde după focul care îi trebuia. N-apucă să aţâţe focul bine şi tovarăşii săi, deşteptându-se, ziseră:- Dară lungă noapte fu asta, măi vere.

2

- Lungă da, vericule, răspunse viteazul.Şi se umfla din foale ca să aprinză focul. Ei se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş.Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie. Pasămite, bucătarul împăratului, un ţigan negru şi buzaţ se dusese d-a minune să vază ce mai ala, bala, pe la flăcăii ce stau la pândă. şi daca dete peste dânşii dormind şi peste dihania spurcată fără răsuflare, el se aruncă cu satârul de la bucătărie şi-i tăie capetele. Apoi merse la împăratul cu capetele şi i le arătă, fălindu-se că el a făcut izbânda. Iară împăratul daca văzu că se înfăţişează bucătarul curţii cu izbândă, făcu o masă mare, ca să-l logodească cu fie-sa, şi pusese în gând să facă o nuntă, unde să cheme pe toţi împăraţii. Ţiganul arăta la toată lumea hainele sale pe care le umpluse de sânge, ca să fie crezut. Când ajunse viteazul nostru la palaţ împăratul cu voie bună şedea la masă, iară cioropina sta în capul mesei pe şapte perne. Cum ajunse la împăraţ îi zise voinicul:- Preaînălţate împărate, am auzit că oarecine s-ar fi lăudat către măria-ta că el ar fi ucis pe balaur. Nu e adevăraţ măria-ta, eu sunt acela care l-am omorât.- Minţi, mojicule, strigă ţiganul îngâmfaţ şi poruncea slujitorilor să-l dea afară.Împăratul, care nu prea credea să fi făcut ţiganul astă voinicie, zise:- Cu ce poţi dovedi zisele tale, voinicule?- Zisele mele, răspunse viteazul, se pot dovedi prea bine, porunciţi numai ca mai întâi să se caute daca capetele balaurului, care stau colea la iveală, au şi limbile lor.- Să caute, să caute, zise bahniţa.El însă o cam băgase pe mânică, dară se prefăcea că nu-i pasă. Atunci căutară şi la nici unul din capete nu găsiră limbă, iară mesenii înmărmuriră, căci nu ştiau ce va să zică asta. Ţiganul, care o sfeclise de toţ şi care se căia de ce n-a căutat capetele în gură, mai nainte de a le aduce la împăratul, strigă:- Daţi-l afară că e un smintit şi nu ştie ce vorbeşte.Împăratul însă zise:- Tu, voinicule, va să zică ne dai să înţelegem că acela a omorât pe balaur care va arăta limbile.- Fugi d-acolo, împărate, zise ţiganul care tremura ca varga şi se-ngălbenise ca ceara, nu vezi că calicul ăsta este un deşuchiaţ care a venit aici să ne amăgească?- Cine amăgeşte, răspunse voinicul liniştiţ să-şi ia pedeapsa.

3

El începu apoi a scoate limbile din sân şi a le arăta la toată adunarea, şi de câte ori arăta o limbă de atâtea ori cădea şi câte o pernă de sub ţigan, până ce, în cele din urmă, căzu şi el de pe scaun, atât de tare se speriase dihania.După aceea voinicul nostru spuse toate câte a păţiţ şi cum a făcut de a ţinut noaptea atât de mult timp. Nu-i trebui împăratului să se gândească mult şi să vază că voinicul care vorbea avea dreptate, şi cum era de supărat pe ţigan, pentru mişelia şi minciuna lui cea neruşinată, porunci şi numaidecât se aduse doi cai neînvăţaţi şi doi saci de nuci, legă pe ţigan de coadele cailor şi sacii de nuci şi le dete drumul. Ei o luară la fugă prin smârcuri, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce s-a prăpădit şi ţigan şi tot. În urmă pregătindu-se lucrurile, după câteva zile făcu nuntă mare, şi luă românaşul nostru pe fata împăratului de soţie, şi ţinu veselie mare şi nemaipomenită mai multe săptămâni, puindu-l şi în scaunul împărăţiei, iară fata lăcrămă şi mulţumi lui Dumnezeu că a scăpat-o de sluţenia pământului, de harapina spurcată. Eram şi eu p-acolo şi dedeam ajutor la nuntă, unde căram apă cu ciurul, iară la sfârşitul nunţei aduseră un coş de prune uscate să arunce în ale guri căscate.Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Batranica si Spiridusulpoveste irlandeza

Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!

"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.

S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza, a vazut un spiridus imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micuţ facand pantofi pentru alti spiridusi si zane mititele.

Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prinş Domnule Spiridus!" a strigat ea.

4

"Intr-adevar m-ai prinş" a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."

"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este ingropata oala cu aur."

Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata."

Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina lui.

Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat spre unul dintre ele si a spuş "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti."

Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."

"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l gasesti!" Si facand semn cu mana, spiridusul a disparut.

Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va gasi.

Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In locul unei singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis avea o esarfa rosie legata de el!

"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur."

Si asta a facut.

5

Cei mai frumosi copii....

Se spune ca intr-o zi o cioara s-a intalnit cu o bufnita. Cum ele se cunosteau de multa vreme si erau chiar prietene si cum se stie ca bufnitele obisnuiesc sa mai manance puii altor pasari, cioara, care tocmai devenisese mama dupa multe asteptari, o roaga pe bufnita sa aiba grija sa nu ii manance puii, pe care ii iubea ca pe ochii din cap. Atunci bufnita o intreaba pe cioara care sunt puii ei, cum arata , ca sa nu cumva sa ii manance fara sa stie. Atunci cioara, cu mare dragoste pentru copiii ei, ii spuse ca cei mai frumosi pui din padure sunt puii ei, ca nu va putea sa ii confunde, deci unde va vedea cei mai frumosi pui sa ocoleasca acel cuib, caci e cuibul ei...

Zis si facut! Intr-o dimineata, venind acasa, cioara isi gasi puii lipsa, semn ca pe acolo trecuse bufnita. Disperata, aceasta pleca la bufnita si, plangand cu foc o intreba de ce i-a omorat puii, caci o rugase sa nu o faca. Atunci bufnita, mirata, ii spuse ca puii din acel cuib erau cei mai urati pui pe care i-a vazut in viata ei si nu si-a imaginat ca ar putea fi ai prietenei sale, caci doar aceasta ii spusese ca sunt cei mai frumosi pui din toata padurea...

Morala e ca toti parintii au impresia ca puii lor sunt cei mai frumosi pui din lume... Si sa indrazneasca cineva sa sustina contrariul!!!!

6

Cei trei purcelusi

Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca o casuta rezistenta asa cum era si el.Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa celui de al treilea purcelus.Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage sa deschida usa, dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara, dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura si epuizat de atita suflaţ lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.Cind lupul s-a catarat pe coş apa era fierbinte, cind a inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns joş a aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu s-a mai intors niciodata.

7

Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait in ea fericiti pentru totdeauna.

Cizmuliteleintreaba, asculta

Un copil, la gradinita, incearca sa isi incalte cizmulitele. Pentru ca nu se descurca, a cerut ajutor educatoarei. Cu tot trasul si impinsul, cizmulitele nu voiau nicidecum sa intre. Pana cand a reusit totusi sa il incalte, educatoarei i-au aparut broboane de transpiratie pe frunte.De aceea aproape ca i-au dat lacrimile cand copilul i-a zis: "Doamna, dar sunt puse invers..." Intr-adevar, erau pe picior gresit...Nu a fost cu nimic mai usor sa ii scoata cizmulitele decat sa i le puna, totusi a reusit sa isi pastreze calmul pana cand iar cizmulitele erau incaltate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta asa cum trebuia. Insa atunci baietelul a zis: "Cizmulitele astea nu sunt ale mele!!"In loc sa strige la el: "De ce nu mi-ai spus??", educatoarea si-a muscat buza si inca o data s-a chinuit sa il descalte. Cand s-a terminat chinul descaltatului, baietelul i-a spus: "Sunt cizmulitele fratelui meu. Mama mi-a zis sa le incalt pe astea azi."Acum ea nu mai stia ce sa faca... Sa planga sau sa rada? A reusit totusi sa stranga suficienta rabdare pentru a se lupta din nou cu cizmulitele. Cand, in sfarsiţ l-a incaltaţ inainte de a-l trimite afara la joaca, l-a intrebat: "Si acum, unde iti sunt manusile? Trebuie sa ti le pun in maini ca sa poti pleca afara!"Raspunsul?"Le-am bagat in cizmulite ca sa nu le pierd..."

8

Copilaria

Copilaria este etapa cea mai frumoasa din viata omului.Cei mari ar da orice pentru a redeveni copii.Scriitori ca : Ion Creanga, Barbu Stefanescu Delavrancea, Ionel Teodoreanu si Mihai Eminescu au evocat copilaria ca pe un taram al gingasiei, dragostei si fericirii.

Ionel Teodoreanu si-a petrecut copilaria la tara, alaturi de cei dragi.El asculta vrajit susurul izvoarelor, muzica picaturilor de ploaie, cantecul greierilor, al cucului, concertul broastelor.Admira florile muticolore, soarele care invaluia natura intr-o lumina de vis.Vara, cind ploua, asculta ropotul picaturilor si desculţ alerga prin apa alaturi de ceilalti copii.Cu ceilalti tovarasi de joaca, mergea la scadat sau se catarau prin copaci dupa fructe.Acolo, la tara, aerul era mai curaţ iar natura plina de viata.Primavara admira soarele ce imbraca pomii cu o lumina blanda si florile care aveau parca rasul nevinovat al unui copil.Toamna admira frunzele muticolore ale copacilor si cardurile de cocoare care se andreptau spre tarile calde.

Eu m-am nascut si am crescut la oras inchisa intre patru pereti, obligata sa nu sar, sa nu fac zgomoţ ca sa nu deranjez vecinii.Dar in inima mea de copil, pastrez amintiri frumoase despre veri si toamne petrecute la tara.Mi-a placut si imi place si acum acolo, unde revin cu drag de fiecare data. Acolo mi-am facut prieteni cu care m-am jucat sau am hoinarit prin imprejmuiri. Mergeam la garla, jucam paparuda, de-a ascunseala, stateam la soare sa ne jucam cu animalele.Acolo copii sunt mult mai liberi si mai fericiti, desi nu au confortul de la oras.Ei se imbolnavesc mai rar, deoarece sunt mai rezistenti, iar aerul nu este poluat.

Cand voi fi mare, imi voi aminti cu drag de copilarie si o sa strig asemenea lui EMINESCU :„ Astazi chiar de m-as intoarce,A-ntelege n-o mai pot...Unde esti copilarie,Cu padurea ta cu tot ?”

9

Cum l-a pacailt Broscuta pe Leupoveste indiana

A fost odata un Leu care domnea peste o padure mare.Leul era mare si fioroş si toate celelalte animale se temeau de el. In fiecare dimineata ele trebuiau sa mearga sa gaseasca de mancare pentru Leu. Apoi trebuiau sa o duca la grota lui la timp pentru micul dejun.Intr-o dimineata Broscuta s-a trezit foarte tarziu. "Vai de mine," isi spuse ea. "Nu am nimic de mancare pentru Leu si deja a trecut de micul dejun. Ce ma fac?"Broscuta s-a gandit si s-a gandit. Stia ca trebuie sa mearga la grota Leului. Dar daca se ducea fara mancare, el ar fi inghitit-o pe ea in loc.Intr-un final i-a venit o idee. "Stiu," si-a zis ea. "Il voi pacali pe domnul Leu asa de rau incat va uita complet de acest mic dejun". Si hop, hop, hop a plecat spre grota Leului.Leul statea la intrare si astepta. "Ai intarziaţ Broscuto," a racnit el. "Si unde-mi este mancarea?""Vai, domnule Leu, un lucru teribil mi s-a intimplaţ" a spus Broscuta. "Cind am plecat dimineata de la balta, un alt leu a sarit la mine si mi-a luat mancarea pe care ti-o aduceam.""Cum?" a racnit Leul. "Un alt leu in padure?""Oh, da," a spus Broscuta. "Are ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca ai tai."Leul a sarit in picioare. "Du-ma imediat la balta ta Broscuta," i-a ordonat el. "Am sa gasesc acel leu si am sa-l alung!"Si hop, hop, hop inapoi spre balta a plecat Broscuta cu Leul in urma ei.Cand au ajunş Broscuta s-a prefacut ca se uita in toate partile. "Nu vad acel leu niciunde," a zis ea. "Probabil se ascunde pe fundul baltii."Leul s-a uitat jos in apa. Si a vazut in ea fata unui leu exact ca el, care il privea. Avea ochii mari si galbeni, coama bogata si dinti ascutiti ca si ai lui.Bineanteles ca Leul se vedea reflectat in apa, dar el nu stia de asta. A sarit la fata care-l privea PLEOSC! si a nimerit exact in mijlocul baltii!Ah, cat de prost s-a simtit Leul. "Nu este nici un alt leu in balta!" a strigat el. "Am fost pacalit!" Era asa de rusinat incat a iesit din apa si a luat-o la fuga cat a putut de repede.Broscuta era tare multumita de isprava ei. Pacaleala a functionat! Cu un zambet mare pe buze, s-a dus hop, hop, hop mai departe sa le povesteasca si celorlalte animale ca Leul a plecat si ca de acum incolo vor putea trai linistite.

10

Darul Mamei Naturapoveste indo-americana

Intr-o zi, in timp ce Mama Natura isi vedea de treburi in gradina, a auzit voci nervoase. Erau doi dintre copii ei: Soarele si Ploaia, care se certau care este cel mai important pe lume."Eu sint cel mai important" striga Soarele. "Fara mine, nimic nu ar creste!""Nu este adevaraţ eu sint cel mai important!" striga Ploaia. "Fara mine, nimic nu ar creste!"Glasurile li se auzeau din ce in ce mai tare si din ce in ce mai rastite, fiecare fiind sigur ca el este cel mai important.La un moment daţ Mama Natura s-a saturat sa-i vada certindu-se si s-a gindit sa le dea o lectie. A trimis Soarele pe o parte a lumii si Ploaia pe cealalta.Curind a fost pace si liniste din nou, iar Mama Natura s-a intors la treaba ei. La inceput Soarele si Ploaia s-au suparat ca au fost despartiti, dar au decis ca aceasta este sansa prin care fiecare poate demonstra ca este cel mai important.Zi dupa zi, Soarele stralucea pe o fata a globului, in timp ce pe cealalta Ploaia continua sa cada. Dupa o vreme, pe partea Soarelui totul era uscaţ iar pe cea Ploii totul era inundat.Cind si-au dat seama de greseala facuta, Soarelui si Ploii li s-a facut rusine. S-au dus inapoi la Mama Natura si si-au cerut scuze."Stim acum ca nici unul nu este mai important decit celalalt", au spus. "Avem nevoie unul de celalalţ iar lumea are nevoie de noi amindoi pentru cresterea plantelor si animalelor."Mama Natura era fericita ca Soarele si Ploaia si-au invatat lectia. Pentru a sarbatori s-a gindit sa ofere lumii un dar special.De-a lungul cerului a pictat un arc de cerc din culori minunate: rosu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo si violet. "Lumea are nevoie de voi amindoi, copiii mei, Soarele si Ploaia", a spus ea. "De cite ori veti vizita lumea, in acelasi timp, acest arc de cerc va apare pe cer. Cind lumea va vedea curcubeul, va stii ca voi sinteti fericiti sa lucrati impreuna."

11

Darul Piticilor

Din colectia Fratilor Grimm.

A fost odata un croitor si un giuvaergiu si au pornit ei impreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceiasi tinta, Si mergand ei asa, intr-o seara, dupa ce soarele apuses in dosul muntilor, numai ce le venira in auz sunetele unui cantec indepartaţ care se deslusea din ce in ce mai mult. Si cum cantecul suna ciudat dar si deosebit de placuţ isi uitara de orisice oboseala si-o luara repede inspre partea de unde venea cantecul. Luna rasarise de-acum pe cer si lumina drumul ca ziua, asa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliste. Si-n curand, ajunsera la o colina. Si pe colina aceasta, zarira o multime de omuleti care se tineau de mana si dantuiau plini de voiosie, învartindu-se in cerc. Si-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu totii o melodietare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslusisera cei doi calatori. In mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalti si omuletul asta, purta un vesmanţ impestritat cu toete culorile si-avea o barba cenusie, care-i atarna pana la glezne.Croitorul si giuvaergiul se oprira sa priveasca la dantuiala piticilor si se minunara de frumusestea jocului si de dulceata cantecului. La un moment daţ batranul le facu semn sa intre si ei in joc si omuletii desfacura cercul cu draga inima, imbiindu-i la randu-le, sa se prinda in hora. Cum era indraznet din fire, giuvaergiul se si apropie dar vezi ca croitorul se sfii la inceput si ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu totii, isi lua inima in dinti si se prinse si el in joc. Cat ai clipi, cercul se inchise din nou si prichindeii se prinsera sa cante si sa topaie ca niste apucati, facand sarituri de doi coti. In acest timp, batranul scoase un palos care-i atarna la cingatoare si incepu sa-l ascua. Si cand fu de ajuns de ascutiţ arunca o privire inspre cei doi straini, ca li se facu la amandoi inima, cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facuţ batranul il apuca pe giuvaergiu de chica si, cu cea mai mare iuteala, ii taie parul de pe cap si mandretea de barba stufoasa. Si la fel pati si croitorul. Dupa ce-i sluti astfel, batranelul ii batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au impotrivit si, daca vazura asta, celor doi, le mai veni inima la loc. Mosneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni si le dadu de inteles sa-si umple cu ei buzunarele. Si cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niste carbuni, amandoi il ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-si gaseasca un culcus peste noapte, ca picau de somn.

12

Mersera ei ce mersera, dar nu prea mulţ si cand ajunsera in vale, clopotele de la biserica bateau de miezul noptii. Si pe data cantecul amuti. Tot alaiul piticilor se facu nevazut si colina ramase pustie in lumina lunii. Cei doi calatori, gasira adapost la un gospodar, care se indura de ai sa-i lase in grajd. Si facandu-si culcusul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, invelindu-se cu toale, ca se lasase frigul. Vezi insa ca din pricina oboselii, uitasera sa-si scoata carbunii dinbuzunar, si o greutate care-i inghioldea si-i apasa ii facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana in buzunar, sa vada ce-i supara, si cand o scoasera, nu le veni sa-si creada ochilor, ca in loc de carbuni era plina de aur !... Si ce crezi, parul de pe cap sibarba le crescusera la loc, din belsug. Acu' erau oameni avuti, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hrapareţ isi umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul, si avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era multumit !...Un hrapareţ cand are mult jinduieste si dupa mai mult... Cum era lacom de avere, giuvaergiul ii propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri si, cand s-o intuneca, sa mearga iarasi la colinaunde-i gasise pe pitici si sa ia cu ei o comoara si mai mare. Vezi insa ca croitorul nici nu vru sa auda de asa ceva.

- Eu sunt multumit cu ce am. Peste putin o sa ajung mester, si-o sa ma insor cu aleasa inimii. Si pot spune ca o sa fiu un om fericit...La ce m-as lacomi ? ... Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase inca o zi in satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul isi atarna pe umer cateva traiste ca sa poata indesa in elecat mai multi carbuni, si-o porni la drum catre colina piticilor. Si ca si in noaptea trecuta, ii afla pe toti acolo, jucand de mama focului si cantand. Mosneagul il mai tunse o data chilug si dupa asta il indemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata astepta, si incepu sa-si umple traistele cat incapea in ele. Apoi se intoarse fericit in satul unde astepta croitorul si, culcandu-se, se acoperi cu haina. Si mai inainte de a adormi, isi spuse: "Chiar daca m-o inghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinti si-o sa rabd !" Si dormi el leganat de dulcea presimtire ca a doua zi va fi un om putred de bogat. In zori, de cum deschise ochii, se scula sa-si cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Si oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. "Nu-i mare paguba - se mangaie el - ca tot mi-a mai ramas aurul de l-am dobandit in noaptea trecuta !..." Si se duse sa-l ia de unde il ascunsese, ca sa-si maibucure ochii cu stralucirea lui. Si ce crezi, odata ramase incremenit de spaima, ca-n locul aurului erau doar carbuni !... De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala si pe loc simti ca tot capul ii este neted ca in palma, si la fel si barbia.

13

Vezi insa ca nenorocirea lui nu luase inca sfarsit... Abia acum baga de seama ca pe langa cocoasa din spate, ii mai crescuse o cocoasa la fel de mare si-n fata. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui si, de mahnit ce era, incepu sa se jeleasca amarnic. La tipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn si gasi o multime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea: - Ai fost tovarasul meu de drum si-o sa ramai la mine cat oi trai. Si-o sa impartim averea frateste. Croitorasul se tinu de cuvanţ dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viata cele doua cocoase. Si cum ramasese chelboş trebui sa-si acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada betesugul asta..

Dragoste de copil

A fost odata ca niciodata o fetita care era iubitata de toata lumea nu doar pentru ca era foarte frumoasa ci si pt ca era desteapta la cei 5 anisori ai ei, stia sa citeasca si sa scrie... Parintii ei era cei mai fericti, pentru ca fetita lor era foarte adorata de toata lumea... Fericirea lor nu avea sa dureze mult pentru ca intr-o zi insorita de vara un om rau a rapit-o pe micutza Dalia (caci asa se numea fetita), intentia lui era sa scoata bani de pe urma ei... Parintii erau disperati, nu stiau ce sa faca... Au anuntat politia, insa si aceasta era neputincioasa, se parea ca hotul nu era din oraş era un necunoscut... Baiatul vecinilor avea o simpatie foarte mare pentru Dalia, si de aceea, disparitia ei l-a indispus foarte rau... Singurul loc in care acesta se putea destinde de tot era in mijlocul padurii de la marginea orasului... Acolo, sub un stejar mare si puternic, baiatul sa gandea la Dalia... Deodata o lacrima sarata ii picura pe obraji, vantul incepu sa bata puternic, totul parea straniu, o voce ca de zana sa auzi de undeva de sus - aceasta ii zicea baiatului sa o caute pe Dalia in locul unde nimeni nu am mai pasit de mult... Mesajul a fost pe moment cam in ceata pentru baiaţ insa dupa nici cateva secunde isi aminti de ferma domnului Dragoş care de mai bine de 4 ani nu era locuita... Era o ferma cu aspect placut pe dinafara insa inauntrul ei nu se zareau decat panze de paianjen... Baiatul lasa mamei un bilet in care o anunta ca merge la scaldat cu baietii... Pe drumul care parea ca se ingusteaza cu fiecare pas nu era nimeni, era liniste deplina... La cativa metrii in fata se vede ferma... Ajuns in fata usii, baiatul paseste speriaţ scartaitul usii

14

face totul si mai misterios... Odata ajuns inauntru, tensiunea creste, baiatul incepe cu etajul, incepe sa caute... La un moment daţ in fata zareste un elastic de par care semana perfect cu al Daliei, il ridica de jos si continua sa mearga... La etaj nu a gasit nimic, acum coboara in pivnita, in fata se vede o umbra mica care parca tremura, el grabeste pasul, se aproprie, si... o gaseste pe Dalia, care era foarte speriata... Dupa cateva minute, Dalia si Bogdan se indreptau spre casa. Hotul a fugit lasand-o acolo, se simtea inconjurat... Toti au fost minunati de miracolul care se intamplase, lucrurile au reintrat in normal destul de repede, iar Dalia si Bogdan au devenit foarte buni prieteni...Morala: Dragostea nu are varsta asa ca asculta-ti inima!

Elefantelul curios

A fost odata, demulţ un elefantel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o noua intrebare: "ce maninca crocodilul seara?"Asa ca a plecat prin padure sa intrebe animalele si s-a intilnit cu ursuletul si-l intreaba:- Ursuletule, ce maninca crocodilul seara?- Nu stiu, a raspuns ursuletul, dar du-te la lac si vei afla.Si a plecat mai departe elefantelul sa caute lacul. Pe drum s-a intilnit cu o broscuta:- Broscuto, ce maninca crocodilul seara?- Nu stiu, a raspuns broscuta, dar du-te la lac si vei afla.In apropiere de lac, elefantelul s-a intilnit cu sarpele boa:- Sarpe, ce maninca crocodilul seara?- Nu stiu, a raspuns si sarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur ca vei afla raspunsul.Tocmai atunci iesea din apa crocodilul. Elefantelul s-a apropiat de el, dar nu stia ca vorbeste chiar cu crocodilul:- Scuza-ma te rog, stii cumva ce maninca crocodilul seara? Crocodilul siret ii spune:- Vino mai aproape sa-ti spun la ureche sa nu ne auda nimeni.Elefantelul s-a apropiat si crocodilul -hat!, l-a apucat de naş ca pe vremea aia elefantelul avea un nas ca toate nasurile, micut asa ca al tau.Si cum se chinuia bietul elefantel sa scape din gura crocodilului a venit repede, repede sarpele boa, care se afla in apropiere si a inceput sa-l traga pe elefantel de coada. Si atita a tras crocodilul de nas si sarpele boa de coada , ca pina la urma sarpele a reusit sa-l salveze pe elefantel, dar nasul i se intinsese atit de tare ca aproape ii atirna pe jos. Si uite asa, de atunci are elefantelul trompa.

15

Fat-Frumos cu parul de aur

A fost odata ca niciodata, de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; ca nu suntem de cand cu basmele, ci suntem de cand cu minciunile; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si calcaiul tot ramanea gol si se urca in slava cerului si tot i se parea ca este usor;De cand scria musca pe perete,Mai mincinos care nu crede.A fost odata, intr-o pustie mare, un pustnic. El petrecea singursingurel. Vecinii sai erau fiarele padurilor. Si asa era de bun la suflet incat toate dobitoacele i se inchinau cand se intalneau cu dansul. Intr-una din zile, se duse pusnicul la marginea garlei, care curgea pe aproape de coliba lui, si iata, vazu ca vine pe apa un sicrias smolit bine, si auzi un oracait iesind dintr-insul. Statu putin de cugeta, si dupa ce zise cateva vorbe de rugaciune, intra in apa si, cu o prajina, trase sicriasul la margine. Cand il deschise, ce sa vaza in el? Un copilas cam de vreo doua luni; il scoase din sicriu si, cum il lua in brate, copilul tacu.Pusnicul vroia din toata inima sa creasca pruncul, dar, cand se gandi ca n-are cu ce sa-l hraneasca, il podidi un plans ce nu se mai putea sfarsi. Deodata rasari dintr-un colt al chiliei sale o vita si numaidecat crescu si se inalta pana la streasina. Pusnicul cauta la dansa si vazu struguri, unii copti, altii parguiti, altii agurida si altii in floare; indata lua si dete copilului si, vazand ca-i mananca,se bucura din tot sufletul. Cu must de vita crescu copilul, pana incepu sa manance si cate altceva.Iara daca se mai mari copilul, pusnicul se apuca si-l invata sa citeasca, sa adune radacini ca sa se hraneasca si sa umble la vanat.Dar intr-o zi, chema pusnicul pe copil si-i zise:- Fatul meu, simt ca slabesc din ce in ce; sunt batran, precum ma vezi, si afla ca, de azi in trei zile, ma duc pe lumea cealalta. Eu nu sunt tatal tau cel adevaraţ ci te-am prins pe garla. Daca voi adormi somnul cel vecinic, care o sa-l cunosti dupa raceala si amortirea ce vei vedea in tot trupul meu, sa bagi de seama ca o sa vie un leu. Sa nu te sperii, dragul tatei; leul imi va face groapa, si tu vei trage pamant peste mine. De mostenire n-am ce sa-ti laş decat un frau de cal. Dupa ce vei ramanea singur, sa te sui in pod, sa iei fraul, sa-l scuturi, si indata va veni un cal la asta chemare si te va invata ce sa faci.Dupa cum zise batranul, asa se si intampla. A treia zi, pusnicul, luandu-si ramas bun de la fiul sau cel de sufleţ se culca si dormi somnul cel lung. Apoi indata veni un leu groaznic, nevoie mare, si veni racnind si, cum vazu pe batran morţ ii sapa groapa cu unghiile sale; iar fiul il ingropa, si ramase acolo trei zile si trei nopti, plangand la mormant. A treia zi foamea ii aduse aminte ca era dator sa traiasca; se scula de pe

16

mormant cu inima zdrobita de durere, se duse la vita si cu mare mahnire vazu ca ea se uscase; atunci, si-aduse aminte de vorbele batranului si se sui in pod, unde gasi fraul, il scutura, si iata ca veni un cal cu aripi si, stand inainte-i, zise:- Ce poruncesti, stapane?Copilul spuse calului din cuvant in cuvant toata intamplarea cu moartea batranului, si ii zise:- Iata-ma aici singur; tatal, care mi-a fost daţ nu mai este; ramai tu aici, cu mine; dar sa mergem intr-alta parte, unde sa ne facem o coliba; caci aici, dinaintea astui mormanţ nu stiu de ce-mi vine sa tot plang. Iar calul ii raspunse:- Nu asa, stapane; noi ne vom duce sa locuim unde sunt multi oameni ca dumneata.- Cum? intreba baiatul, sunt multi oameni ca mine si ca tata? Si o sa traim in mijlocul lor? - Negresiţ ii raspunse calul.- Atunci, daca-i asa, intreba copilul, de ce nu vin si ei pe la noi?- Ei nu vin, ii mai zise calul, fiindca n-au ce cauta p-aici; trebuie sa mergem noi la dansii.- Sa mergem, raspunse copilul cu bucurie.Iar daca-i spuse ca trebuie sa fie imbracaţ fiindca ceilalti oameni nu umbla asa goi, el ramase cam pe ganduri; si calul ii zise sa bage mana in urechea lui stanga; si dupa ce baga mana, scoase niste haine pe care le imbraca, ciudindu-se ca nu stia cum sa le intrebuinteze; calul insa il invata, si apoi copilul incaleca pe dansul, se imbraca si porni.Dupa ce ajunse in orasul cel mai de aproape si se vazu intre multimea de oameni furnicand in sus si in joş se cam spaimanta copilul de atata zgomot si umbla tot cu frica, mirandu-se de frumusetea caselor si de tot ce vedea, bagand insa de seama ca fiecare lucru-si are randuiala sa. Dar calul, imbarbatandu-l, ii zise:- Vezi, stapane? Aici toate sunt cu randuiala lor! De aceea, dar, trebuie sa stii, ca sa-ti faci si tu un capatai.Si dupa ce sezu acolo cateva zile, mai dedandu-se cu lumea si obicinuindu-se a trai in huietul ce innabuseste orasele, pleca, luand cu sine calul sau; si se duse, si se duse pana ce ajunse pe taramul unor zane. Dupa ce ajunse la zane, care erau in numar de trei, cauta sa se bage argat la dansele, caci asa-l sfatuise calul sa faca. Zanele, deocamdata, nu prea voiau sa-l ia in slujba; dar se induplecara la rugaciunile lui si-l primira.Calul adesea venea pe la domnul sau, si intr-o zi ii zise sa bage bine de seama, cum ca, in una din case, zanele aveau o baie in care la cativa ani, intr-o zi hotarata, curge aur, si cine se scalda intai, aceluia i se face parul de aur. Ii mai spuse sa vaza ca, intr-unul din tronurile casei, zanele aveau o legatura cu trei randuri de haine, pe care le pastrau cu ingrijire. El baga bine de seama aceste vorbe, si de cate ori avea cate ceva greu de facuţ el chema calul si-i da ajutor. Zanele-i dasera voie sa umble prin toate casele, sa deretice, sa scuture, dar in camera cu baia sa nu intre. Insa cand lipsira ele o data de

17

acasa, el intra si lua aminte la toate cate ii zisese calul. Ochi si legatura cu hainele puse cu ingrijire intr-un tron. Intr-o zi, zanele au plecat la o sarbatoare, la alte zane, si avura grija sa porunceasca argatului ca, in minut ce va auzi ceva zgomot in cameruta cu baia, sa rupa o sindrila din streasina casei, ca sa le dea de stire lor si sa se intoarca degraba, fiindca ele stiau ca e aproape sa inceapa a curge aceasta apa de aur.Fiul pusnicului pandea, si cand vazu minunea asta, chema numaideca t pe cal. Calul ii zise sa se scalde; si asa facu. Iesind din baie, el lua si legatura cu hainele si o porni la sanatoasa, calare pe calul lui cel cu aripi, cu care zbura ca vantul si se ducea ca gandul. Cum calca peste pragul portii, incepu casele, curtea si gradina a se cutremura asa de groaznic, incat se auzi pana la zane, si zanele indata se intoarsera acasa. Daca vazura ca argatul lipseste si hainele nu sunt la loc, se luara dupa dansul si-l urmarira din loc in loc, pana ce, cand era sa puie mana pe dansul, el trecu hotarele lor si apoi statu. Cum il vazura scapaţ zanele se ciudira de necaz ca nu putura sa-l prinza. Atunci ele ii zisera:- Ah! Fecior de lele ce esti, cum de ne amagisi? Arata-ne, macar, sa-ti vedem parul.Atunci el isi rasfira parul pe spinare; iar ele se uitau cu jind la dansul si-i zisera:- Asa par frumos niciodata n-am vazut! Fii sanatoş insa; incai fii bun de ne da hainele.Dar el nu voi, ci le opri si le lua in locul simbriei ce-i datorau zanele. De aici, se duse intr-un oraş isi puse o basica in cap sise duse de se ruga de gradinarul imparatului ca sa-l primeasca argat la gradina imparateasca. Gradinarul nu prea voia sa-l asculte; dar, dupa multa rugaciune, il primi, il puse sa lucreze pamantul, sa care apa, sa ude florile; il invata ca sa curete pomii si brazdele de buruieni. Fat-Frumos lua in cap tot ce-l invata gradinarul, stapanul sau.Imparatul avea trei fete; si asa multa grija ii dase trebile imparatiei, incat uitase de fete si ca trebuie sa le marite. Intr-una din zile, fata cea mai mare se vorbi cu surorile ei ca sa duca fiecare cate un pepene din care-i alesese sa fie dusi la masa imparatului. Dupa ce se puse imparatul la masa, venira si fetele si adusera fiecare cate un pepene pe tipsie de aur si il pusera dinaintea imparatului.Imparatul se mira de aceasta fapta si chema sfatul imparatiei sa-i ghiceasca ce pilda sa fie asta. Si daca se aduna sfatul, taie pepenii si, dupa ce vazu ca unul se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mancare si al treilea dase in copţ zise:- Imparate, sa traiesti multi ani, pilda asta inseamna varsta fetelor mariei-tale, si ca a sosit timpul de a le da la casa lor. Atunci imparatul hotari sa le marite. Dete, deci, sfoara in tara de aceasta hotarare; si chiar de-a doua zi, incepura a veni petitori de la cutare si de la cutare fecior de imparat.Iara dupa ce fata cea mai mare si-alese mire pe un fiu de imparaţ care-i paru mai frumoş se facu mare nunta imparateasca. Si dupa ce sfarsi veseliile, pleca imparatul cu toata curtea, ca sa petreaca pe fiica- sa pana la hotarele imparatiei sale celei noi. Numai fiica imparatului cea mai mica ramase acasa. Fat-Frumoş argatul de la gradina, vazand ca si gradinarul se dusese cu alaiul, chema calul, incaleca, se imbraca cu un rand de haine zis campul cu florile, din cele luate de la zane, si, dupa ce-si lasa parul lui de aur

18

pe spate, incepu a alerga prin gradini in toate partile, fara sa fi bagat de seama ca fiica imparatului il vede de pe fereastra, caci odaia ei da in gradina. Calul cu Fat-Frumos strica toata gradina si, cand vazu ca veselia lui facuse paguba, descaleca, se imbraca cu hainele sale de argat si incepu a drege ceea ce stricase.Cand veni acasa gradinarul si vazu stricaciunea, se lua de ganduri si incepu a certa pe argat de neingrijire, si era atat de suparaţ incat p-aci era sa-l bata.Dar fiica imparatului, care privea de la fereastra toate acestea, batu in geam si ceru gradinarului sa-i trimita nitele flori. Gradinarul facu ce facu si aduna de prin colturi cateva floricele, le lega si le trimise imparatesei celei mici. Iar ea, daca primi florile, ii dete un pumn de galbeni si-i trimise raspuns sa nu se atinga de bietul argat. Atunci gradinarul, vesel de un dar asa de frumoş isi puse toate silintele si, in trei saptamaini, facu gradina la loc, ca cum nu s-ar fi intamplat nimic intr-insa.Nu mult dupa aceasta, fata imparatului cea mijlocie isi alese si ea un fecior de imparat si-l lua de barbat. Veseliile tinura ca si la sora-sa cea mare; iar la sfarsitul veseliilor, fu petrecuta si ea pana la hotarele imparatiei sale. Dar fata cea mica a imparatului nu se duse, ci ramase acasa, prefacandu-se de asta data ca este bolnava. Argatul gradinii se vazu iara singur, vru sa se veseleasca si el ca toti slujitorii curtii, dar, fiindca el nu se putea veseli decat cu bidiviul sau, isi chema calul, se imbraca cu alte haine: cerul cu stelele; isi lasa parul pe spate, incaleca si calca toata gradina. Cand baga de seama ca iar faramase toţ se imbraca cu hainele sale cele proaste si, bocindu-se, incepu sa dreaga ceea ce stricase. Ca si la intaia data, gradinarul, voind sa-l carpeasca, fu oprit de fata cea mica a imparatului, care ceruse flori si care ii trimise doi pumni de bani. Gradinarul se puse iara pe munca si dadu gradina gata in patru saptamani.Imparatul facuse o vanatoare mare si, fiindca scapase de o mare primejdie, ridica un chiosc in padurea aceea si chema, ca sa serbeze mantuirea sa, pre toti boierii si slujitorii curtii, la o masa infricosata ce pregatise acolo. Toti curtenii se dusera la chemarea imparatului, numai fiica sa ramase.Fat-Frumoş vazandu-se iara singur, chema calul si, voind sa se veseleasca si dansul, imbraca hainele: cu soarele in piepţ luna in spate si doi luceferi in umeri; isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si-l incurca prin gradina, incat nu mai era chip de a o drege. Iar daca vazu aceasta, el incepu a se vaicara, se imbraca iute cu hainele lui cele de argat si nu stia de unde sa inceapa reparatia. Mainia gradinarului trecu orice hotare, cand veni si vazu acea mare paguba. Dar cand voi sa-i dea pe foi pentru neingrijirea lui, fiica imparatului batu iara in geam si ceru flori. Gradinarul da din colt in colt si nu stia ce sa faca; in cele mai de pe urma, cata si mai gasi vreo doua floricele, care abia scapasera de copitele calului cu aripi, si le trimise. Dar fata de imparat ii dete porunca sa ierte pe bietul argaţ pentru care ii si dadu trei pumni de galbeni.

19

Se apuca dar, croi din nou, si in patru saptamaini, abia putu face ceva care sa mai semene a gradina; iar argatului dete fagaduinta ca de se va mai intampla una ca asta, apoi are sa fie zdrobit in bataie si gonit.Imparatul se luase de ganduri, vazand pe fiica-sa tot trista. Ea acum nu mai voia sa iasa afara nici din casa. Hotari, dar, s-o marite; si incepu a-i spune de cutare, de cutare si de cutare fiu de imparat. Dar ea nu voi sa auda de nici unul. Si daca vazu asa, imparatul chema sfatul si boierii si ii intreba: ce sa faca?- Un foisor cu poarta pe dedesubţ ii raspunsera, pe unde sa treaca toti fiii de imparat si de boieri, si pe care-l va alege fata sa-l loveasca cu un mar de aur ce-l va tine in mana, si dupa acela s-o dea imparatul. Asa si se facu. Se dete sfoara in tara ca este hotararea imparatului sa se adune si mic si mare si sa treaca pe sub poarta. Toti trecura; dar fata nu lovi pe nici unul. Multi credeau ca fata n-are voie sa se marite. Insa un boier batran zise sa treaca si oamenii curtii. Trecu si gradinarul, si bucatarul cel mare, si vataful, si slugile, si vizitiii si randasii, dar degeaba; fata nu lovi pe nici unul. Se facu intrebare, oare daca n-a mai ramas cineva netrecuţ si se afla ca a mai ramas un argat de la gradinarie, un argat chel .- Sa treaca si acesta, zise imparatul.Atunci chema si pe argatul cel cheles si-i zise sa treaca si dansul, dar el nu cuteza; iar daca fu silit sa treaca, trecu, si, cand trecu, fata-l lovi cu marul! Argatul incepu a tipa si a fugi, si zise ca i-a spart capul. Imparatul, cum vazu una ca aceasta, zise:- Nu se poate asta! Este o greseala! Fata mea nu e de crezut sa fi ales tocmai pe chelesul asta.Caci nu putea sa se invoiasca a da pe fie-sa dupa dansul, desi era lovit cu marul. Atunci puse de a doua oara sa treaca lumea, si de-a doua oara fiica-sa lovi cu marul in cap tot pe cheleş care iar fugi, tinandu-se cu mainile de cap. Imparatul, plin de mahnire, iara-si lua vorba inapoi si puse de-a treia oara sa treaca toata lumea. Daca vazu imparatul ca si de-a treia oara tot chelesul a fost loviţ s-a plecat la sfatul imparatiei si i-a dat lui pe fiica-sa. Nunta se facu in tacere, si apoi ii oropsi pe amandoi; si nici nu voia sa stie si sa corespunda cu dansii, atata numai ca, de sila, de mila, ii primi sa locuiasca in curtea palatului. Un bordei intr-un colt al curtii li se dete spre locuinta, iar argatul se facu sacagiul curtii. Toate slugile imparatului radeau de dansul, si toate murdariile le aruncau pe bordeiul lui. Inauntru insa, calul cu aripi le aduse frumusetile lumii; nu era in palatul imparatului ceea ce era in bordeiul lor.Fiii de imparaţ care venisera in petit la fiica cea mica, se-mbufnara de rusinea ce au patiţ fiindca fiica imparatului alesese pe cheles; si se invoira intre dansii ca sa porneasca oaste mare impotriva lui. Imparatul simti mare durere, cand auzi hotararea vecinilor sai; insa ce sa faca? Se pregati de razboi, si nici ca avea incotro. Amandoi ginerii imparatului se sculara cu oaste si venira in ajutorul sau. Fat-Frumos trimise si el pe sotia sa ca sa roage pe imparatul a-i da voie sa mearga si el la batalie. Imparatul, insa, o goni, zicandu-i:

20

- Du-te dinaintea mea, nesocotito, fiindca, iata, din pricina ta mi se tulbura linistea; nu mai voi sa va vaz in ochii mei, nemernicilor ce sunteti! Dar, dupa mai multe rugaciuni, se indupleca si porunci sa-l lase sa care si el macar apa pentru ostire. Se pregatira si pornira.Fat-Frumoş cu hainele lui proaste si calare pe o martoaga schioapa, pleca inainte. Ostirea-l ajunse intr-o mlastina, unde i se nomolise iapa si unde se muncea sa o scoata, tragand-o cand de coada, cand de cap, cand de picioare. Rasera ostirea si imparatul, cu ginerii cei mai mari ai sai, si trecura inainte. Dupa ce, insa, nu se mai vazura dansii, Fat-Frumos scoase iapa din noroi, isi chema calul sau, se imbraca cu hainele: campul cu florile, si porni la campul bataliei; ajungand, se si sui intr-un munte apropiaţ ca sa vaza care parte este mai tare. Ostile, daca ajunsera, se si lovira, iar Fat-Frumoş vazand ca oastea vrajmasa este mai mare la numar si mai tare, se repezi din varful muntelui asupra ei, si ca un vartej se intorcea prin mijlocul ei cu palosul in mana, si taia, cum se taia, in dreapta si in stanga. Asa spaima le dete iuteala, stralucirea hainelor sale si zborul calului sau, incat oastea vrajmasa intreaga o lua la fuga, apucand drumul fiecare incotro vedea cu ochii. Iara imparatul se intoarse vesel acasa. Pe drum, intalni iarasi pe Fat-Frumos prefacut in argaţ muncind sa-si scoata iapa din noroi; si cum era cu voie buna, zise la cativa:- Duceti-va de scoateti si pe nevoiasul acela din noroi.N-apucara sa se aseze bine, si veni veste la imparatul ca vrajmasii lui, cu ostire si mai mare, s-au ridicat asupra lui. Se gati dara si el de razboi si pleca s-o intalneasca. Fat-Frumoş iara se ruga sa-l lase si pe dansul sa mearga, si iara fu huiduiţ dara daca dobandi voia, porni iara cu iapa lui. Fu si de asta data de ras si de bataie de joc, cand l-a vazut ostirea ca iara se innamolise si nu putea sa-si scoata iapa din noroi. Il lasara inapoi, dar el ajunse si acum mai inainte la locul de lupta, prefacut in Fat-Frumoş calare pe calul cu aripi si imbracat cu hainele lui cele cu cerul cu stelele.Ostile detera in tampene si in surle si se lovira; iara Fat-Frumoş iarasi vazand ca vrajmasii sunt mai puternici, se repezi din munte si-i puse pe goana. Imparatul se intoarse iara vesel, si iara porunci ostasilor sa scoata din noroi pe nevoiasul de sacagiu. Iara el era impacat cu cugetul sau de izbandele sale.Imparatul se mahni pana in fundul inimii sale, cand auzi ca vrajmasii se ridica de-a treia oara cu oaste si mai mare, si ca au si ajuns la hotarele imparatiei sale, cat frunza si iarba; un plans il napadi, si planse, pana ce simti ca-i slabesc vederile. Apoi isi stranse si dansul toata oastea sa si porni la batalie.Fat-Frumos porni si el, tot pe martoaga lui. Iara dupa ce trecu toata oastea, facand haz de dansul cum se muncea ca sa-si scoata iapa din noroi, se imbraca cu hainele cele cu soarele in piepţ luna in spate si doi luceferi in umeri, isi lasa parul de aur pe spate, incaleca calul si intr-un minut fu iarasi pe munte, unde astepta sa vaza ce s-o intampla.Se intalnira ostile si se lovira de trei parti, si se taiau unii pre altii fara de nici o mila, atata erau de inversunati ostasii. Iar cand fu catre seara, cand vazu ca ostirea vrajmasa

21

era sa ia in goana pre a imparatului, unde se repezi o data Fat-Frumos din munte ca un fulger, si unde trasni o data in mijlocul lor, cat se ingrozira de nu mai stiau ce fac; se imprastiau ca puii de potarniche si fugeau de-si rupeau gaturile. Fat-Frumos insa-i gonea si-i taia ca pe niste foi. Imparatul il vazu sangerat la mana, la care se crestase insusi, si ii dete naframa sa ca sa se lege, apoi se intoarsera acasa, izbaviti de primejdie.Cand venira, gasira iara pe Fat-Frumos in noroi cu iapa; si iara il scoasera. Iara daca sosira acasa, imparatul cazu la boala de ochi si orbi. Toti vracii si toti filozofii care citeau pe stele fura adusi, si nimeni nu putu sa-i dea nici un ajutor. Intr-una din zile, daca se scula din somn imparatul, spuse ca a vazut in vis un batran, care i-a zis ca, daca se va spala la ochi si daca va bea lapte de capra rosie salbatica, va dobandi vedere. Auzind astfel, ginerii sai pornira cu totii, cei doi mai mari singuri, fara sa ia si pe cel mai mic si fara a voi sa-l lase a merge macar impreuna cu dansii. Iara Fat-Frumos chema calul si merse cu dansul spre smarcuri, gasi capre rosii salbatice, le mulse si, cand se intorcea, se imbraca in haine de cioban si iesi inaintea cumnatilor sai cu o cofa plina de lapte de oi. Ei il intrebara: "lapte are acolo?" Iara el le raspunse "da", prefacandu-se ca nu-i cunoaste, si ca il duce la imparatul, care visase ca-i va veni vederea, daca va da cu acel lapte la ochi. Ei se cercara a-i da bani, si el sa le dea laptele. Dara ciobanul le raspunse ca laptele nu-l da pe bani, si ca, daca voieste sa aiba lapte de capra rosie, sa se zica ca sunt robii lui si sa rabde ca sa le puna pecetea lui pe spinarea lor, macar ca el are gand sa se duca si sa nu mai dea pe la dansii.Cei doi gineri se socotira ca lor, pentru ca sunt imparati si gineri de imparaţ n-o sa le pese nimic; se lasara deci de le puse pecetea lui in spinare si apoi luara laptele si-l adusera, zicand pe drum:- De se va incerca nerodul sa ne zica ceva, il facem nebun, si tot noi vom fi mai crezuti dcat dansul.Se intoarsera, deci, la imparatul, ii detera laptele, se unse la ochi si bau; dar nu-i ajuta nimic. Dupa aceea, veni si fie-sa cea mai mica la imparatul si-i zise:- Tata, ia acest lapte; el este adus de barbatul meu; unge-te cu dansul, asa te rog.Imparatul ii raspunse:- Ce lucru bun a facut nataraul tau de barbaţ ca sa faca si acum ceva de isprava? N-au putut face nimic ginerii mei ceilalti, care m-au ajutat asa de mult in razboaie, si tocmai el, ticalosul, o sa-mi poata ajuta? Si apoi, nu v-am zis ca nu aveti voie a va mai arata inaintea fetei mele? Cum ai cutezat sa calci porunca mea?- Ma supui la orice pedeapsa vei binevoi sa-mi faci, tata, numai unge-te, asa te rog, si cu acest lapte ce ti-l aduce umilitul rob.Imparatul, daca vazu ca atata de mult se roaga fiica sa, se indupleca si lua laptele ce-i aduse; si, apoi se unse cu dansul la ochi o zi, se unse si a doua zi; si, cu marea sa mirare, simti ca pare ca incepuse a zari ca prin sita; si daca se mai unse si a treia zi, vazu cat se poate de bine. Dupa ce se insanatosi, dete o masa la toti boierii si sfetnicii imparatiei si, dupa rugaciunea lor, primi si pe Fat-Frumos sa seaza in coada mesei. Pe

22

cand se veseleau mesenii si se chefuiau, se scula Fat- Frumos si, rugandu-se de iertare, intreba:- Marite imparate, robii pot sedea cu stapanii lor la masa?- Nu, nicidecum, raspunse imparatul.- Apoi, daca este asa, si fiindca lumea te stie de om drepţ fa-mi si mie dreptate, si scoala pe cei doi oaspeti care sed d-a dreapta si d-a stanga mariei tale, caci ei sunt robii mei; si ca sa ma crezi, cauta-i si vei vedea ca sunt insemnati cu pecetea in spinare.Cum auzira ginerii imparatului, o bagara pe maneca, si marturisira ca asa este; indata fura nevoiti a se scula de la masa si a sta in picioare. Iar catre sfarsitul mesei, Fat-Frumos scoase naframa care i-a fost data de imparat la batalie.- Cum a ajuns naframa mea in mainile tale? intreba imparatul. Eu am dat-o celui care ne-a ajutat la razboi.- Ba nu, marite imparate, mie mi-ai dat-o.- Apoi, daca este asa, tu esti acela care ne-ai ajutat?- Eu, marite imparate.- Nu te crez, adauga iute imparatul, daca nu te vei arata asa cum era atunci acela caruia am dat naframa.Atunci el se scula de la masa, se duse de se imbraca cu hainele cele mai frumoase , isi lasa parul pe spate si se infatisa imparatului si la toata adunarea. Cum il vazura mesenii, indata se ridicara si se minunara: Fat-Frumos era atat de mandru si stralucitor, incat la soare te puteai uita, dara la el ba.Imparatul, dupa ce lauda pe fiica-sa pentru alegerea sa cea buna, se dete jos din scaunul imparatiei si ridica in el pe ginerele sau, Fat- Frumos; iara el cea dintai treaba ce facu fu de a slobozi pe cumnatii sai, si in toata imparatia se facu bucurie mare si masa imparateasca. Eram si eu p-acolo si caram mereu la vatra lemne cu frigarea, apa cu ciurul si glume cu caldarea, pentru care capatai:Un naparstoc de ciorbaSi-o sfanta de cociorbaPentru cei ce-s lunga-vorba.

23

Fetita cu chibriturile

Era un ger grozav; ningea si începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou. Pe frigul acela si pe întunericul acela, mergea pe strada o biata fetita cu capul gol, si cu picioarele goale. Avusese ea doar niste papuci când plecase de-acasa, dar nu-i folosisera mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, si erau asa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grabindu-se sa treaca o strada, unde cât p-aci era sa fie strivita între doua trasuri. Unul din papuci nici nu-l mai gasise, iar celalalt îl luase un baiat care zicea ca vrea sa faca din el leag an pentru copilul lui, când o avea si el unul.

Fetita mergea cu picioarele ei goale, rosii-vinete de frig; si-n sortul ei vechi tinea strans un vraf de cutii cu chibrituri si mai avea si-n mana o cutie. Fusese o zi rea pentru dansa si nimeni nu-i cumparase in ziua aceea nimic, si n-avea prin urmare nici un ban; si-i era foame si frig tare. Biata fetita! Fulgii de zapada cadeau pe parul ei lung si balai, care se incretea frumos pe langa ceafa, dar nu se gandea ea acum la parul ei cret. Luminile straluceau pe la ferestre, miros de fripturi se raspandea in strada; era ajunul Anului Nou, iata la ce se gandea ea.

Se opri si se ghemui intr-un colt dintre doua case, din care una iesea in strada mai mult ca cealalta. Isi stranse piciorusele sub dansa. Frigul o patrundea din ce in ce mai mulţ si totusi nu-i venea sa se duca acasa; aducea inapoi toate chibriturile, si nici un banut macar. Tatal sau are s-o bata; si afara de asta, si acasa nu era tot asa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperis si vantul sufla in voie, cu toate ca fusesera astupate rapaturile cele mari cu paie si cu trente vechi. Manutele ei erau aproape inghetate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar indrazni sa scoata unul, numai unul din cutie, sa-l zgarie de zid si sa-si incalzeasca degetele! Scoase unul: harsti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumanarica, tinu manuta deasupra flacarii. Ce lumina ciudata. I se paru fetitei ca sta langa o soba mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de arama. Inauntru ardea focul si era asa de cald; dar ce-i oare asta? Fetita isi intindea acum piciorusele ca sa si le incalzeasca si pe ele; flacara se stinse si soba pieri; fetita ramase stand cu ramasita de chibrit in mana.

Harscai un altul, care se aprinse, straluci, si zidul in care batea lumina se facu straveziu ca o panza subtire. Fetita putu vedea pana-ntr-o odaie unde era o masa acoperita c-o fata alba, pe care sclipeau portelanuri subtiri; in mijloc era o gasca fripta umpluta cu prune si cu mere ce raspandeau un miros placut; si, lucru de necrezuţ deodata gasca sari de pe masa, si veni cu furculita si cutitul in spinare pana la biata fetita. Chibritul se stinse: si nu mai avu in fata ei decat zidul rece si gros.

Mai aprinse inca unul. Deodata se vazu sezand sub un pom frumos de Craciun; e mult mai mare si mai impodobit decat a vazut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii

24

de lumanarele ardeau pe crengile verzi, si poze de tot felul, ca cele ce impodobesc ferestrele pravaliilor, pareau ca-i zambesc. Fetita ridica amandoua mainile: chibritul se stinse: toate lumanarelele din pom se inaltau tot mai suş tot mai suş si ea vazu deodata ca luminitele acelea erau stele. Una din ele cazu si trase o dunga mare de foc pe cer."A murit cineva", isi zise micuta; caci bunica ei, care fusese foarte buna pentru dansa si care acum nu mai traia, ii spusese adesea: "Cand cade o stea, un suflet se inalta la Dumnezeu".Mai trase inca un chibrit pe zid: si se facu o lumina mare, in mijlocul careia era bunica ei in picioare, si era asa de stralucitoare, o privea bland si duios!

- Bunica, striga fetita, ia-ma cu tine. Cand s-o stinge chibritul, stiu ca n-o sa te mai vad. Ai sa pieri si tu din fata ochilor mei, ca si soba de fier, ca si gasca fripta, ca si frumosul pom de Craciun. Si aprinse repede toate chibriturile ce-i mai ramasese in cutie, caci voia sa vada mereu pe bunicuta ei. Se facu o lumina ca ziua. Niciodata bunica nu fusese asa de frumoasa, asa de mare. Ea lua pe fetita in bratele ei, si amandoua zburara vesele in stralucirea aceea, asa suş asa suş si nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.

Dar in coltul dintre cele doua case, cand se lumina de ziua, zacea jos fetita, cu obrajii rosii, cu zambetul pe buze... moarta, moarta de frig, in cea din urma noapte a anului. Ziua Anului nou o gasi acolo zgribulita cu gramajoara ei de cutii cu chibrituri,din care o cutie fusese arsa.

"A vrut sa se incalzeasca"! zise cineva. Nimeni nu stiu ce frumuseti vazuse fata, si-n ce stralucire intrase impreuna cu bunica, in ziua Anului nou.

25

Frumoasa din padurea adormita

A fost odata, in vremurile de demulţ un imparat si o imparateasa. Intr-o buna zi, imparateasa nascut o fetita atit de frumoasa ca imparatul nu-si mai incapea in piele de bucurie. In bucuria lui, imparatul dadu o mare petrecere unde pofti toate rudele, prietenii si ursitoarele, ca sa-i inzestreze fiica cu fel si fel de daruri: frumusete, bucurie, virtute, bogatie, noroc. La petrecere sosira, rind pe rind, sapte ursitoare poftite de imparat la ospaţ iar bucatele au fost servite de pe talere de aur. Deodata, petrecerea a fost deranjata de un musafir nepoftiţ era o ursitoare, de care nu mai auzisera de foarte multa vreme. Pesemne ca ursitoarea cea rea venise sa se razbune pe rege pentru ca uitase s-o invite. Cind petrecerea era pe sfirsite, ursitoarele au trecut pe rind pe linga leaganul fetitei si au inzestrat-o cu daruri alese. Ursitoarea cea rea se apropie si ea de leaganul fetitei si cu glas tunator spuse: "-Inainte de a implini 18 ani, copila se va intepa la deget cu un fus si va muri." La auzul acestor vorbe toti incremenira. A saptea ursitoare, care n-apucase sa urseasca, facu un pas inainte si spuse: "-Nu am puterea sa ridic blestemul dar pot sa-l indrept. Atunci cind fata se va intepa cu fusul, sa nu moara ci sa cada intr-un somn adinc din care numai sarutul unui print indragostit o poate destepta. Inca din ziua aceea, imparatul dadu porinca sa se arda toate fusurile din imparatie, iar cine s-ar fi opus acestei porunci ar fi fost intemnitat pe viata. Fetita crescu si se facu domnita frumoasa, prietenoasa si cuminte. Intr-o buna zi, hoinarind singura prin palaţ dadu de o usa ferecata tocmai in virful turnului. "-Pe aici nu am mai fost niciodata, ar fi bine sa arunc o privire, gindi ea." Deschise usa si zari o batrinica care statea si torcea de zor dintr-un fuior de in. "-Batrinico ce faci aici, ce rasucesti asa de repede? intreba fata curioasa din calea afara. Pot sa incerc si eu?" In clipa cind lua fusul in mina si incerca sa toarca, se intepa la deget si cazu intr-un somn adinc. Imparatul indurerat ceru ajutor ursitoarei celei bune. Aceasta auzind vestea rea, incaleca pe balaurul uriaş credinciosul ei prieten si zburara iute ca gindul si ca vintul spre palat. Cu bagheta ei fermecata adormi intreg palatul, pe imparaţ pe imparateasa, pe bucatar, pe ucenic, pe pisica si chiar pe soricel. Dupa ce adormi intreaga curte, de jur imprejurul palatului incepu sa creasca maracinis care cuprinse toti peretii chiar si steagul din virful turnului. Ani de zile, pe acele meleaguri n-a mai calcat picior de om. Feciorul imparatului vecin afla taina palatului ascuns in maracinis din spusele unui mosneag batrin. El se hotari ca trebuie sa vada cu ochii lui adevarul celor aflate si isi

26

croi carare cu palosul prin maracinisul incilcit pina la poarta castelului. Inauntru domnea o liniste apasatoare. Strajerii, curtenii, imparatul, imparateasa, orataniile, toate vietuitoarele dormeau. Printul strabatu una cite una incaperile palatului. Deodata vazu o usa intredeschisa, in fata careia sforaiau doi strajeri si intra fioros. Facu ochi mari de uimire cind vazu, dormind pe un pat mare o domnita nemaipomenit de frumoasa si pe loc se indragosti de ea. Se apleca sa o sarute. Dar de indata ce o atinse, frumoasa domnita se trezi si il privi cu drag si, o data cu ea, tot palatul se trezi din somnul adinc de care era cuprins. Si, dupa ce au facut o nunta de nu s-a mai pomeniţ au trait fericiti pina la adinci batrineti ...

27

Iepurasul cel Haios caruia ii place miereapoveste europeana

Traia odata in padure Iepurasul cel Haioş care isi petrecea toata ziua in cautarea mierii. Bineinteles ca ii placeau morcovii si spanacul, dar mierea era favorita lui!Cateodata avea noroc sa gaseasca usor miere in scorbura vreunui copac batran. Dar, de cele mai multe ori, trebuia sa gaseasca diverse metode sa patrunda in vizuina Doamnei Urş unde putea sa manance pe saturate miere din borcanul acesteia.La un moment dat insa Doamna Urs a observat ca borcanul ei cu miere se tot goleste. "Cineva imi mananca mierea, si am sa-l prind," si-a spus ea.Doamna Urs a intins o capcana. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus al dulapului, dar pe marginea lui, astfel incat acesta sa cada cand va fi atins.Ziua urmatoare, cand Doamna Urs a plecat la vanatoare, Iepurasul cel Haios a patruns in vizuina ei. A vazut borcanul de miere sus pe raft si s-a urcat sa-l ia. Dar cand l-a atinş borcanul a cazuţ Iepurasul cel Haios a cazut si mierea s-a intins toata peste Iepurasul cei Haios!Vai de mine! Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa se miste, dar mierea era asa de groasa incat el se lipea de orice atingea.Cand Doamna Urs s-a intors acasa, Iepurasul cei Haios era lipit de podea. "E, si acum sa vedem ce am prinş" si-a zis razand Doamna Urs. "Se pare ca voi avea ciorba de iepure in seara asta la masa."Doamna Urs a umplut cu apa o oala mare neagra si a pus-o pe camin. A aprins apoi focul in camin, sub oala, si a iesit afara sa adune cateva ridichii si cartofi pentru ciorba.Iepurasul cel Haios a incercat si a incercat sa fuga, dar se lipea tot mai rau. "Oh, daca as putea sa scap de aici, niciodata nu as mai incerca sa fur miere!" si-a spus el plangand.Pe masura ce focul aprins sub oala devenea din ce in ce mai puternic, mierea din jurul Iepurasului cel Haios devenea tot mai subtire. A inceput sa se scurga pe langa urechi, de peste toţ in jos spre labute.Curand Iepurasul cel Haios a fost in stare sa-si miste un picior, apoi pe celalalt. Cu o miscare din coada Iepurasul cel Haios a sarit afara din vizuina Doamne Urs si a pornit-o repede spre padure.Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mancat niciodata miere. S-a multumit cu morcovi, spanac si salata ca si restul iepurasilor.

28

Iepurele si Broasca Testoasapt. copii cu virsta 2-5 ani (Fabule, de Esop)

Un iepure care privea mersul lenes al unei testoase ii spuse acesteia in gluma:- Vrei sa facem o intrecere, sa vedem cine alearga mai repede?Testoasa incuviinta.A doua zi, dis-de-dimineata, venira la locul hotarat pentru inceperea cursei. Multe animale voiau sa priveasca intrecerea si asteptau cu nerabdare.Domnul Soarece trase o linie rosie pentru start si veverita dadu semnalul de plecare cu un fluier.Iepurele porni val-vartej, iar testoasa incetinel, dupa cum ii era felul.Cum o luase cu mult inaintea testoasei, iepurele se aseza sa manance cativa morcovi proaspeti.In timp ce manca, trecu si testoasa, asudata, dar hotarata sa nu se dea batuta.Iepurele mai alerga un pic si, in dreptul unui saţ se aseza sub un copac sa se odihneasca.Tarziu, testoasa il ajunse din urma, dar trecu mai departe fara sa se opreasca.Iepurelui i se facu somn.Isi spuse:- Soarele asta e prea fierbinte. Mai bine dorm un pic! Testoasa e inceata si voi avea timp s-o intrec!Cand se trezi, vazu ca se lasa noaptea.Sari ca ars si porni pe urmele testoasei.In departare, o vazu cum trece linia de sosire si castiga intrecerea.Toate animalele au aplaudat-o.I-au dat apoi o cupa, ca unei mari castigatoare.Iepurele a ajuns tarziu, obosit si rusinaţ tocmai el, care credea ca este cel mai bun alergator.Asa a aflat ca straduinta este un dar nepretuit.

29

LilaCopiilor ce nu au această copilărie...

Lila a apărut între noi din mâna unchiului Petre. Mică, gălăgioasă, plângându-şi soarta pribeagă… Şi urâtă.De unde Lila? N-am să ştiu niciodată, timpul îngropându-mi istoria botezului într-un colţ ascuns al memoriei. Probabil, la cei trei-patru ani ai noştri i-am pocit rasa până la învierea unui nume…Ne-a crescut în buzunare, în pantofi, mâncând ciocolată şi pâine cu unt şi dulceaţă… Când se mulgeau vacile dimineaţa, obişnuiam să stau lângă tanti Paulina şi sa beau laptele direct din găleată. Lila mă acompania, udându-şi ciocul lat şi roşu în aceeaşi cană. Era sora mea de lapte.Raţele leşeşti nu sunt gălăgioase, chiar ai impresia că sunt fără de voce… Lila, în schimb, era guralivă… Obişnuia să doarmă ascunzându-şi capul prin cutele hainelor noastre sau, într-o joacă, să ne ciugule părul ‘despăduchindu-ne’ mămos. Tot timpul spunea câte ceva, mai ales când era numai cu noi… avea intonaţii diferite, semn că într-adevăr ne vorbea: dacă ne ciugulea piuia într-un mod în care n-am auzit-o făcând decât cu bobocii ei, dacă plecam şi ea rămânea închisă în curte, striga răguşit şi aproape văicăreţ… mult ne vorbea Lila…Era pajul nostru. Căci noi eram o adevărată frăţie cavalerească: aveam caleaşcă şi sanie - uitate în şopron din alte vremi date trecutului acum, în care călătoream peste munţi şi văi, înhămând la ele caii focoşi ai imaginaţiei bogat alimentate de poveştile nopţilor… Şi-aveam săbii şi bice din alunii oferiţi cu generozitate de dealurile fără de secrete nouă… Şi-aveam steag în ştergar ţesut de bunica, de înger cu aripi protectoare într-o permanentă ‘poftă bună’… Şi aveam paznic de nădejde nouă, celor trei cavaleri – eu, Carmen şi Luluţă – pe Rex, alsacian negru şi fioros altora, dar atât de copilaros şi blând nouă, până la transformarea în motocicletă, în vremi de cavalcadă modernă… Iar Lila ne era paj, însoţindu-ne legănat într-o închidere a şirului indian în care băteam satul şi dealurile în ‘aventuri’… Un paj tăcuţ într-o permanentă amintire a ‘mi-a zis mama că mi-o da /...două raţe crăcănate…’Niciodată nu s-a amestecat găinăretului şi gâscăretului din curtea animalelor. Niciodată n-a avut casă acolo, ci pe pe pragul casei noastre, ori, de era frig, în hol, pe un pled. În zilele reci sau ploioase, când eram închişi în casă, Lila ne devenea manechin – o îmbrăcam în toate petecele posibile - maşină, avion… Eiii, dar şi când avea momentele ei de răzvrătire, nu ne era uşor… Avea ciocul puternic şi ne punea uşor la puncţ semnele educaţiei fiindu-ne vânătăile…

30

Ne urma peste tot liniştită, lumea cunoscând-o şi acceptând-o. O dată sau de două ori ne-a urmat până în biserică – drum nouă de fiece duminică, în cuminţire şi educare a noastră de bunica şi mătuşi. Degeaba o alungai: înfoia aripile, se oţăra toată şi rămânea locului. Ea era Lila, nu o raţă leşească oarecare. Nici nu înţelegea apelativele folosite de obicei chemării raţelor; ea îşi ştia numele şi numai atunci răspundea. De unde, de neunde era, o vedeai venind legănându-se greoi, într-un balans echilibrat de mâinile-n şolduri şi bombănind înfundat… îi mai spuneam Maria Chioara, dintr-o asemănare perfectă în grăsime, paşi şi bombaneală celei de la care împrumutase porecla.Şi-am pierdut-o pe Lila când a fost adus Lilu. Mândru răţoi, pereche Lilei. Sălbatic, nu umanizaţ ca ea. Ne ciupea, o apăra. Orice încercare a noastră de a-i separa a fost fără de şansă. Nici răzvrătirea, nici asmuţirile, fără şanse, de altfel, ale lui Rex împotriva lui Lilu… nimic nu ne-a mai adus-o înapoi. Mai venea din când în când, mânca gemul cu pâine din mână, dar nu ne mai urma, nu ne mai striga… Iar primii ei boboci au fost strigaţi ‘lilieci’…Lila a apărut între noi din mâna unchiului Petre şi a rămas copilăriei într-o legănare a gândului spre povestire altor copilării…

31

MARUL

Marul care mai pastra inca urma dintilor baiatului, zacea aruncat pe raftul de sus al bibliotecii. De fapţ lui ii placea sa spuna ca asteapta. Ce anume? Nu stia nici el si nu stiau nici cei patru tovarasi de discutii pe care i-a intalnit in biblioteca: un glob pamintesc, o minge de teniş o ascutitoare roz si un dictionar vechi si foarte voluminos.- Chiar asa, sari de la locul ei mingea de teniş ce faci tu aici? Pe cine astepti? Si cine esti?Marul se fastaci, incepu sa tuseasca usor si simti pe loc cum se face usor maroniu. De suparare:- Pai, stiti… aaaaa… sa vedeti…eu nu…- E clar, habar n-are de nimic, spuse sfatos globul pamintesc, dupa care isi mai aranja nitelus paralelele si meridianele. Eu stiu foarte bine ca sunt un glob pamantesc foarte folositor. Pot ajuta pe oricine vrea sa cunoasca planeta pe care locuieste. Ii arat muntii maro, apele albastre, campiile si dealurile cat se poate de verzi. Sa nu mai punem la socoteala orasele, tarile si continentele: pe toate le stiu si le cunosc ca pe propriile-mi buzunare… asta-i rostul meu!Marul nostru il asculta cu atentie pe glob, dupa care ofta plin de mai multa suparare si necaz. Care-o fi rostul meu pe pamant? se intreba el. De ce ma aflu aici, in camera baiatului care a muscat o data din mine si m-a abandonat pe etajera? Nu mai inteleg nimic!De undeva din dreapta bibliotecii, se auzi un scartait usor si toti isi intoarsera privirea intr-acolo. Era nimeni alta decat ascutitoarea cea roz care isi lustruia lama.- Ce va uitati asa la mine? se ratoi ea. Ce, n-ati mai vazut niciodata o ascutitoare care sa se pregateasca de munca? Eu nu stau degeaba, ca altii – si privi inspre mar, care, rusinaţ pleca ochii in jos. Eu muncesc, nu gluma. Rostul meu pe lume este sa ascut creioane: grafiţ colorate, cu radiera sau fara. Trebuie sa am grija sa le fac varfurile ascutite asa ca… varful muntilor despre care ne vorbea globul pamantesc.- Asa e, asa e, o aprobara ceilalti in cor!Marul, din ce in ce mai maroniu de suparare, isi dadea seama ca se afla intr-o mare incurcatura. Stia foarte bine ca el nu avea nici treaba globului si nici cea a ascutitoarei; nu avea nici munti, nici ape si nici sa faca varfuri creioanelor nu stia… Dar oare, ce stia el sa faca?- Ura! striga el cat il tinura puterile. Cred ca am descoperit care este rostul meu pe lume! Sa sar. Uitati-va si voi putin la mine: sunt aproape rotund. Daca o sa sar de pe etajera, o sa vedeti ca…

32

- Stai, stai, nu sari! tipa de la locul ei, speriata, mingea de tenis. Cum sa sari asa, fara sa te antrenezi inainte? Si-apoi, asta este domeniul meu, asta stiu eu sa fac cel mai bine, pentru ca sunt o minge de tenis. Nu-i asa? intreba mingea, rostogolindu-se repede repede catre ascutitoarea cea roz.- Fara doar si poate, o aproba aceasta. Chiar si globul pamantesc este aproape rotund, dar asta nu inseamna ca este minge, pentru ca nu stie sa sara! Fiecare are rostul lui in viata. Daca nu crezi, intreaba dictionarul. El stie tot. Privirile tuturor se indreptara spre batranul dictionar, care sforaia rasfoindu-si usor paginile una cate una.- Domnule dictionar, indrazni marul sa-l trezeasca, va rog mult de toţ ajutati-ma!- Cum? Ce? Cine? sari ca ars dictionarul. Pe cine sa ajut? Ce nu stiti?- Stai, stai putin, il potolira colegii lui de biblioteca. Mai intai trebuie sa-ti explicam despre ce este vorba. Marul acesta, din care baietelul a muscat o singura data, nu stie care este rostul lui pe pamant. Nu stie ce poate sa faca. Poate ne dai tu o mana de ajutor, sa dezlegam misterul.- Mda, deci asta e problema, mormai in barba lui dictionarul… Stati asa sa vedem, ce spuneai ca esti tu? intreba el intorcandu-si privirea catre marul care isi sterse repede si pe furis o lacrima din coltul ochilor. Aha! Esti un mar. Pai sa vedem la pagina cu litera “mmmmm…” mai apuca sa spuna dictionarul si adormi la loc, sforaind incet pe nas.In camera se lasa o liniste apasatoare. Trei perechi de ochi il priveau pe mar: un glob pamantesc, o minge de tenis si o ascutitoare roz. Nimeni nu stia care este rostul lui pe lumea asta, nimeni nu putea sa-si dea seama ce stie el sa faca…Deodata, usa camerei se dadu la o parte si in camera intra baietelul. Se duse ata la birou, scoase de-acolo un creion grafit pe care il ascuti rapid cu ascutitoarea cea roz. Cu ajutorul globului pamantesc isi facu tema la geografie, iar din dictionar afla ce inseamna cuvantul “axa”. Treaba fiind gata si bine facuta, baiatul nostru insfaca mingea de tenis de pe raftul bibliotecii si dadu sa iasa pe usa, cand brusc se opri, se intoarse din drum si fara nici cea mai mica vorbulita lua cu grija marul de pe etajera si musca cu pofta din el pana-l dadu gata.

………………………………………………………………………………………

Peste cativa ani, mai multi la numar, usa aceleasi incaperi se deschise si, in cadrul ei, aparu un tanar inalt si frumoş care purta in mana o servieta doldora de caiete, carti, si cateva harti facute sul…- Sttt… se auzi de undeva de pe raftul biblioteciii. A venit profesorul de geografie! Sa-l lasam sa studieze in liniste. Vorbea acelasi glob pamantesc sfatoş prietenul ascutitoarei roz, al mingii de tenis guralive si al batranului dictionar. Patru prieteni, care au aflat in timp rostul unui mar rosu, din care, odinioara, un copil muscase o singura data si-l lasase apoi pe etajera de sus a bibliotecii.Era cat se poate de simplu: stiuse sa faca dintr-un copil, un om mare.

33

Padurea fermecata

Razele soarelui patrund lin printre crengile copacilor inalti din crang. Frunzele arborilor cad domol, formand un covor auriu si fosnitor.Cantul vrajit al pasarelor trezeste intreaga natura la viata.Cetele de caprioare cutreiera prin codru insotite de cardurile de cerbi.Un iepure fricos se iveste de dupa un tufis.Ariciul bucuros isi construieste o casuta langa izvor. Lui ii place sa auda sursurul apei. Pe ramul unui stejar imenş o veverita priveste in jur uluita.Un freamat usor a speriat o privighetoare. Ursul ascuns in barlog asculta cu voiosie concertul dat de pupaza, cuc, sticlete si cintezoi. Ciocanitoarea se hraneste cu ramele si mustele din scoarta trunchiului de tei.In acest colt sclipitor de rai toate vietatile sunt fericite.Culorile toamnei invaluie peisajul padurii, schimbandu-l intr-o lume de rara frumusete.

34

PovesteCopiilor din toata lumea...

Alexandru privea cartea cu oarecare mirare. Nu mai văzuse niciodată pînă acum o aşa minunată carte. O primise în dar de la buni care ţinuse să-i aducă aminte că anul trecuţ de Crăciun primise tot o cărticică pe care însă o rătăcise prin casă. Cartea de anul acesta era mai mare şi mult mai frumoasă, cu poze colorate şi coperţi groase de carton. Ceea ce-l uimea erau însă figurile personajelor care păreau că sînt aievea aşa cum stăteau cuminţi în foile cărţii. Cînd Moş Crăciun, obosit de pe drum a poposit şi la ei şi a scos din desagă cartea, i-a spus copilului:- Aceasta este cartea despre Naşterea Domnului. S-o păstrezi cu grijă, s-o priveşti ori de cîte ori eşti trist şi îţi va îndeplini orice dorinţă. Căci, dragul meu, aceasta este o carte fermecată.Atît a rostit moşul, s-a ridicat de pe scaun, a zîmbit copilului şi a plecat. Din seara de Ajun, Alexandru trăieşte sub vraja misterului cărţii fermecate. Se tot întreabă ce puteri magice poate avea o carte ca aceea. A încercat s-o întrebe pe buni, numai că, aceasta era deosebit de ocupată cu musafirii, care păreau că nu se mai termină. În camera lui, unde mami şi tati îngrămădiseră paltoanele musafirilor, Alexandru, cu cartea pe genunchi medita la vorbele moşului. “Oare ce-o fi vrut să spună ?. Să poată oare această carte să-mi îndeplinească dorinţele ? Hai să fac o încercare.”. Închise ochii şi-şi dori foarte tare o îngheţată. Nu îndrăznea să deschidă ochii ca nu cumva să descopere că pe măsuţă se afla îngheţata pe care şi-o dorise. Ştia dintr-o poveste că doar vrăjitoarele pot face să apară lucruri cu un simplu gest şi mai ştia că vrăjitoarele sînţ în general, rele. E drept că existau în poveşti şi zîne bune, dar nu spera să întîlnească una chiar acum. “Fie ce-o fi !”. - îşi spuse Alexandru. “La urma urmelor, ce poate să-mi facă mie o îngheţată ?. Cel mult o să mă doară gîtul, dar asta nu e nici o problemă, se rezolvă cu Biseptol”. Şi deschise ochii. Pe măsuţă era o îngheţată mare de vanilie şi ciocolată, cu pişcoturi şi sirop. Numai că, lîngă ea stătea un pitic, mic, mic, cu nas ascuţit şi scufie roşie.- Ce, credeai că nu-i adevărat ce ţi-a spus Moş Crăciun ?!? Să ştii că moşul nu minte niciodată, iar copiii care nu-l cred sînt pedepsiţi. Poftim, ţi-am îndeplinit dorinţa, dar pentru asta va trebui să primeşti o pedeapsă pentru că n-ai crezut.Alexandru era mut de uimire. Îngheţata, hai, treacă - meargă, se mai văzuseră cazuri, dar un pitic întrecea orice imaginaţie. Se ciupi de obraz ca nu cumva să viseze. Nu visa. Mai mulţ piticul se căţărase pe perdea şi de acolo de sus îl privea răutăcios.

35

- Să faci bine şi să execuţi pedeapsa!Cu glasul pieriţ Alexandru bolborosi:- Ce-ce-ce pe-pe-pedeapsă?- Păi, Moş Crăciun a spus că eşti pedepsit să plimbi căţelul în fiecare dimineaţă.Alexandru deveni palid. “Auzi, să plimb căţelul! Da’ ce sînt eu?!. Şi apoi nici măcar nu-i al meu. E-al soră-mii. Ea l-a adus în casă”.De pe perdea, piticul îl privea mustrător:- Crezi că nu ştiu ce gîndeşti? Hmm, astă vară te lăudai că e căţelu tău şi că tu l-ai învăţat să salute cu lăbuţa. Asta numai ca să te dai mare în faţa celor de la grădiniţă. De fapţ ai cam minţit. Pentru asta va trebui să-l plimbi. Altfel, Moş Crăciun îţi va lua cartea.Şi, dintr-o dată, piticul dispăru. Dar nu şi îngheţata. “Uff, bine c-a plecat! Acum pot să mănînc liniştit bunătate de îngheţată”. În cîteva minute îngheţata dispăru şi ea. Alexandru luă cartea şi-o ascunse în dulap sub hăinuţe. Mulţumiţ se apucă să coloreze un desen. În timp ce el îşi vedea de lucru, în cameră intră înceţ încetişor buni.- Ce faci aici? De ce nu vii la masă? Ai uitat că nu e politicos să întîrzii la masă? Toată lumea te aşteaptă. Musafirii întreabă de tine.Dar Alexandru nici nu se clinti. Rosti doar printre dinţi:- Nu mi-e foame!Buni îl privi mirată. Cum se putea aşa ceva? Doar Alexandru era un mîncăcios. Dar plecă din cameră convinsă că mai tîrziu copilul va veni la masă. Imediat apăru piticul:- Mai vrei o îngheţată? Sau poate o ciocolată? Sau o prăjitură?Alexandru dădu din cap afirmativ şi imediaţ pe măsuţă apăru o felie imensă de tort cu ciocolată. O înfulecă sub privirile răutăcioase ale piticului.- Nu uita însă că trebuie să plimbi căţelul.Cu gura plină, Alexandru protestă:- Acuma noaptea? Nu vezi că s-a-nserat?- Şi ce dacă? Ce, ţi-e frică? Nu ţi se-ntîmplă nimic. Cînd te-ai lăudat că eşti cel mai curajos băieţel din cartier nu ţi-a fost frică? Am impresia că eşti cam lăudăros. Să recapitulăm: mincinoş lăudăros şi lacom pe deasupra. Uită-te la tine cum înfuleci! Te-ai murdărit pînă la urechi!- Şi ce dacă? Spală mama!- Aha, va să zică nu-ţi pasă! Mai trecem ceva pe listă: nepăsător. Iar dacă stau bine şi mă gîndesc, şi leneş.Supăraţ piticul dispăru. La uşa camerei se auzi un lătrat scurt. Era căţelul. “Ăsta sigur vrea afară! Dacă mai vine piticul şi-mi mai dă o prăjitură o să mă doară burta. Aşa că mai bine îl duc afară pe Molfăici”. Deschise uşa şi căţelul, dînd din coadă, îl întîmpină bucuros. Îi puse lesa, se îmbrăcă şi ieşi trîntind uşa. În urma lui, buni rămase foarte mirată:- Ce-o fi cu el de a devenit dintr-o dată aşa de harnic?

36

Bunicul, care asistase la scena cu pricina, zîmbi pe sub mustaţă. Ştia el ce ştia. Îl cunoscuse şi el pe piticul mic, mic cu nas ascuţit şi scufie roşie. Pe vremea cînd era copil şi nu asculta de mama lui. Piticul îl vizitase şi pe el, iar semnele vizitei de atunci le descoperise pe fruntea lui Alexandru: o cută adîncă pe frunte şi un aer smerit de copil pedepsit.

* * *

Chiar dacă nu vă vine să credeţi, povestea lui Alexandru este absolut adevărată. Puteţi chiar verifica: în fiecare zi, Alexandru se plimbă cu Mollfăici pe aleile din jurul blocului. Ba chiar, îl puteţi vedea ajutînd-o pe mama la cumpărături. Ieri, spre exemplu, Alexandru a recunoscut în faţa tuturor copiilor că nu el l-a învăţat pe Molfăici să salute. Deci luaţi aminte la această poveste. Piticul vă poate vizita şi pe voi dacă nu sînteţi cuminţi.

Poveste cu Mariuca

Anamariei, cu dragoste

Dimineaţa de Crăciun sosise în zvon de colindători care cîntau la ferestre, cît puteau de tare, bucuria naşterii Domnului. Şi nu era cîntec mai frumos decît acela despre Isus şi mama sa Maria. Toţi ai casei ascultau cuprinşi de o tainică emoţie povestea minunatei naşteri în timp ce casa întreagă părea învăluită într-o sfîntă linişte. Mai apoi, după ce întreaga familie întoarsă de la biserică s-a aşezat în jurul mesei de Crăciun, micuţa Măriuca a observat cum lucrurile din cameră, ca vrăjite, au început dintr-o dată să discute între ele. Mirarea copilului a fost cu atît mai mare cu cît şi-a dat seama că numai ea înţelege limba în care sporovăiau de zor mobilele şi tacîmurile, farfuriile şi covorul, paharele, cărţile din rafturi, cănile, scaunele ba chiar şi faţa de masă. De teamă să nu fie prinsă că trage cu urechea, Măriuca îşi vedea de friptura din farfurie ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat absolut nimic.În timp ce bunicul istorisea o întîmplare veselă de pe vremea cînd era copil, scaunul pe care stătea protesta în gura mare:- Of, ce guraliv! Şi se foieşte atîta de mi-a rupt spinarea! Ce-ar fi să mă apuc şi eu să povestesc lucruri întîmplate demult!??! Ce, ar fi plăcut să vă amintesc cum am scăpat ca prin urechile acului de incendiu atunci cînd fetiţa aia alintată s-a jucat cu chibriturile?Un cor de proteste din partea tuturor l-a oprit pe scaun să mai scoată o vorbă. Timidă şi abia auzită, de pe raftul de suş cartea de bucate a şoptit:- Ce spaimă am tras atunci! Eu una am leşinat chiar.

37

La auzul acestor vorbe Măriuca s-a făcut mică-mică pentru că alintata care se jucase cu chibriturile era chiar ea. Deşi întîmplarea aceea îi ieşise complet din minte, acum abia îşi dădea cu adevărat seama ce greşeală făcuse. E drept că nu s-a întîmplat absolut nimic pentru că tata intervenise la timp. Şi tot adevărat era şi faptul că fusese pedepsită dar, abia acum Măriuca înţelegea că-şi meritase pedeapsa. Cu ochii ţintă în farfurie, copilul încerca să mai audă cîte ceva din discuţia lucrurilor. Şi nu mică i-a fost mirarea să-şi audă farfuria, cu glas piţigăiaţ ca o ţaţă:- Sînteţi nişte răi cu toţii! Biata copilă , ce s-o fi speriat şi ea atunci! Tu scaunule să-ţi mai vezi de treaba ta că doar nu eşti buricul pămîntului. Cine te crezi? Faceţi prea mult zgomot pentru nimic: Măriuca e o fetiţă cuminte. A greşit şi ea odată dar asta nu înseamnă că trebuie pedepsită la nesfîrşit. Sînt absolut sigură că a înţeles că nu e bine ce-a făcut şi că-i pare rău.Brusc înveselită, Măriuca era cît pe ce să se dea de gol strigînd “Da, da, aşa e!!” dar s-a oprit la timp, astupîndu-şi gura cu mîna. “Ce drăguţă e!” îşi spuse fetiţa privind cu drag farfuria din faţa ei. “Cred că de acum încolo am s-o ajut mereu pe mama să spele vasele. Se pare că sînt nişte persoane extrem de cumsecade şi bag de seamă că sint şi bine educate”. Bunicul terminase demult povestea despre copilăria lui şi între timp mama adusese pe masă un platou cu sarmale aburinde. Faţa de masă a devenit dintr-o dată foarte neliniştită:- Nu se poate!!!! Iar o să mă păteze Măriuca! Şi iar o să fiu fiartă, pusă la albit cu tot felul de chimicale şi-o să fie vai de mine! M-am săturat!Faţa de masă avea dreptate: Măriuca nu prea avea grijă să nu păteze totul în jur atunci cînd mînca. Ştia că mama avea ac de cojocul petelor şi nici prin cap nu-i trecea să se gîndească la faţa de masă. Dar auzind-o cum se tînguie fetiţei i s-a făcut milă de ea şi a devenit atentă la fiecare gest. “Poate că dacă nu voi mai face pete mă va ierta” îşi făcu Măriuca planul şi zîmbi sigură pe ea. Masa se termină fără nici un alt incident şi Măriuca, după ce-şi ajută mama să strîngă masa şi să spele vasele fugi iute în camera ei dornică să audă ce-şi spuneau lucrurile ei. Cum deschise uşa auzi rîsete şi larmă mare cam cum era la şcoală, în pauze. Păpuşile chicoteau în colţul lor în timp ce, de pe birou, caietele strigau cît puteau:- Ura, ura am scăpat de Măriuca! Astăzi şi mîine şi poimîine e sărbătoare şi n-o să scrie nimic şi-o să fim libere!!!Măriuca s-a încruntat pentru că nu pricepea ce vor de fapt caietele. Doar rostul lor e să fie scrise şi n-ar trebui să se poarte aşa. “Eu scriu frumos şi-mi place la şcoală” zise cu voce tare, aproape plîngînd, Măriuca.- Ce folos dacă nu ai grijă de noi! ripostă caietul de aritmetică. Mie mi-ai îndoit toate colţurile iar fratelui meu de citire i-ai pătat foile cu cerneală. Crezi că e suficient să scrii frumos? Habar nu ai cît de rău ne pare cînd vedem că nu-ţi pasă cum arătăm!Măriuca rămase în mijlocul camerei privindu-şi caietele împrăştiate pe birou. Dintr-o dată înţelegea că avea multe de pus la punct în ceea ce o privea. Se întreba însă mirată

38

de ce abia azi, în ziua de Crăciun, a putut să înţeleagă limba obiectelor şi să afle astfel cît de multe greşeli a făcut fără să vrea. “Să fie oare o vrajă? O magie? Să-mi fi adus azi noapte Moşul şi darul de a înţelege ce spun lucrurile? Cred că va trebui să întreb pe cineva mai mare.” Dar, pînă să-şi ducă gîndul pînă la capăţ Măriuca adormi. Iar îngerul ei păzitor, cel care înfăptuise minunea, îşi plecă aripile peste fetiţa adormită şi ii trimise un vis. Şi copila visă o noapte friguroasă de iarnă luminată de o stea cum nu se mai văzuse niciodată. Văzu în vis şi staulul aprigului Crăciun şi ieslea cu pruncul sfînt şi păstorii cu feţe blînde şi darurile magilor. Auzi suspinul Mariei şi rugăciunea blîndului Iosif. Şi era visul acesta atît de minunat încît o fericire fără seamăn puse stăpînire pe sufletul ei micuţ de copilaş. Cînd se trezi din somn Măriuca, toate lucrurile stăteau cuminţi şi tăcute la locurile lor, dar fetiţa ştia deja că fiecare obiect are importanţa lui. Mai ştia şi că lucrurile trebuie respectate şi păstrate cu grijă căci şi ele sînt asemenea fiinţelor, daruri de la Dumnezeu. Iar visul minunat o învăţase că ziua de Crăciun este o zi deosebită în care se petrec multe lucruri despre care oamenii mari nu au habar. Şi pentru ca bucuria zilei de Crăciun să fie deplină, din cer au început să cadă fulgi mari de zăpadă.

poveste fara sfarsit ...

mi-e greu sa scotocesc in suflet dupa atatia ani ...caci trezesc dureri vechi ...in rani noi ...dar vreau sa va arat un fragment ...din ceea ce a fost odata ...LILUTZU ...si poate asa o sa ma regasesc ...

...Mica, murdara, parul ei de un blond spalacit vesnic incalcit ...incapatzanata ...si agera

...LILUTZU ...E fetitza cea mai curajoasa din intreaga imparatie ...Se lupta cu ratzoiul ...se ia la tranta cu baietii pe drum ...scuipa strengareste ...printre dintzisorii rari ...injura de papuci ...-auzise ea la taica ...si se burzuluieste cand nu-i convine

39

ceva ...ca mamuca ...Pune pumnii mici in solduri si isi impinge barbitza in fatza ...apoi arunca printre buze cu suerat <...Las' ca vezi tu...>!!! Asa vazuse asa facea ...Ii place sa stea cu cei mari sa-i auda ce vorbesc ...Nu prea are timp ca mamuca nu o crutza deloc ...o trimite peste tot ...Ofteaza ca un om mare din tot pieptul ...si se caina de sale si de picioare ca babele alea batrane ...Daca stai un minut cu ea este imposibil sa nu te pufneasca rasul ...E serioasa ...vorbeste grav ...ca si cum ar apasa-o ceva pe suflet ...Discuta orice despre vreme ...despre ce s-a mai intamplat prin sat ...care cu care se tine ...ce s-a intamplat pe la targ ...care sunt pretzurile ...la animale ...Mamuca o ocaraste mereu ...Dar LILUTZU nu o baga in seama ...Ea are treburile ei ...Acum sta intr-un colt suparata plange cu sughitzuri ...isi pune un mar ...un colt de paine ...si un chibrit intr-o traista...<<>>o intreaba taica care tocmai se intorsese de la camp ...<<>> si iar o podidi lacrimile ...Isi sterge mucii cu maneca hainei ...taicai i se umezesc ochii ...<<>> LILUTZU face ochii mari la asta nu se gandise. Mamuca o caftise dar taica ce vina avea? Isi sprijina tamplele in palme ...apoi se decise sa ramana cu bunicu ...Dar pe bunica n-o iarta ...Pune marul intr-un buzunar ...chibritul in celalalt ...painea pe vatra ...apoi iese afara cu taica ...,<<>> si taica o ridica in aer de subtiori o pupa pe crestete si o pune in leagan ...si LILUTZU rade ...si taica rade si-si musca mustatza sa nu lacrimeze ......................Sant ani de atunci ...LILUTZU e acum mare ...a plecat in lume ...tataia a ramas singur ...albit de vreme ...LILUTZU ...e ALINA de azi mamuca n-o mai cafteste ...a murit de mult ...Stand pe o banca intr-o dupa-amiaza tarzie ALINA isi aminteste fugar <<>> si o lume i se destepta in suflet ...o lume de demult ...redevenise LILUTZU ...

Poveste pentru Ilinca

40

A fost odată ca niciodată… Aşa ar trebui să îţi încep povestea, puica mamii, căci făpturi de poveste sunt astăzi cei despre care îţi voi vorbi: şi Mămăiţa, şi Copiii, şi Măcinic…Duse şi prăfuite figuri în sertare de amintiri… Fapte, întâmplări ce s-au adumbrit prin trecerea anilor, de la curcubeul în care au existaţ la imagini în sepia, mirosind a busuioc uscat şi a camere nelocuite…Amintiri. Eliade spunea că amintirea este un semn al timpului pierduţ nevalorificat. Aşa i-o fi fiind lui, fiecăruia îi este dată o altă percepţie a celor ce i se întâmplă. Mie amintirile îmi sunt izvor şi pentru ceea ce va urma, renăscând atât de real, în ale decoruri, însă şi cu alte personaje, de cele mai multe ori – o roată atât de rotundă a Timpului.Ţie, însă, puica mamii, astea-ţi vor fi pe înţeles mult mai încolo. Lumea ce ţi-e dată acum e cu dragoste, cu poveste, e de alint…Aşa că, poveste fiindu-ţi…A fost odată ca niciodată o primăvară. În sfântă zi a celor 40 de Mucenici de la Sevasta a apărut el: un ghem mic, cârlionţaţ atât de negru în albeaţa stelei din frunte, a urechilor şi-a cozii… Şi fiindu-i dată venirea în lume în acea zi, Copiii i-au spus Măcinic. Botezul i-a fost pecetluit cu mare ciucure roşu, cercel de foc în negura blănii. Iar cum Greta, mama sa, nu văzuse demn de rangul său căpresc, premiat de câteva ori, să aibă-n grijă un bastard apărut după câteva întâlniri cu Ţapul muntean şi făr’ de ranguri, Măcinic a primit loc în casa Mămăiţei, lângă sobă. Asta când nu erau Copiii acolo, căci atunci Măcinic le era frate mezin şi alintat în toate câte se-ntâmplau.Şi se-ntâmplau…Cu Copiii acolo Măcinic îşi făcea culcuş între ei în paţ nesocotind încruntarea Mămăiţei spre pledul de lângă sobă. Tot Copiii îl dedaseră la dulceaţa săriturilor şi urcuşurilor în orice loc din casă… că, de, Măcinic se dovedea un demn fiu al caprei Greta. Se întâmpla ca Mămăiţa să îl scoată din cele mai neaşteptate colţuri, unde intra cum intra, dar de ieşit nu mai găsea scăpare decât în strigătul de ajutor. Şi câtă bătaie de cap era să îl dai la o parte din faţa ecranului, el fiind cocoţat pe televizor, privind uimit lumea ce i se înfăţişa cu susu-n jos…Ce râsete au fost pe Copii când Măcinic a căpătat perechea de ochelari. Învăţaseră năzdrăvanii la şcoală că oile şi caprele sunt mioape, iar de li s-ar pune ochelari de vreo –5, ar vedea ca noi. Ei, zis şi făcuţ Copiii îl blagosloviseră pe Măcinic cu o pereche, pe care i-i legaseră după urechi cu elastic, aşa cum îl vedeau ei pe nea Băloiu citind pe bancă, la poartă. Doamne, şi ce sperietură o fi tras bietul Măcinic, când toată lumea de-o ştia el într-un fel, brusc îşi schimbase faţa: sărea, behăia lung şi plângăcios şi nu lăsa pe nimeni să se apropie de el… Copiii au râs până la dureri de burtă, nesocotind în inconştienţa lor că binefacerea nu-i întotdeauna bun făcut şi pentru cel căruia i-o făcuseră.

41

Măcinic însă, nu se supărase. Fără ochelari redevenise el însuşi. Le sărea iar Copiilor în spate, într-un permanent ‚lapte gros’, ronţăindu-le mărunt părul şi încăpăţânându-se să stea acolo până aproape de verticalitatea celui prins.Era Măcinic.Şi creştea, aşa cum creşti şi tu. Ei, semn al moştenirii paterne, îi creşteau corniţe. Şi-atunci Copiii l-au învăţat să se lupte împingându-l cu podul palmei în frunte. Azi aşa, mâine aşa, până ce Măcinic a început să fie mai puternic decât ei. Se învăţase ca atunci când îi vedea încăierându-se, să îşi aplece şi el fruntea, căutând un loc mai moale de împuns. Copiii vroiau să îl facă dintr-un simplu ied, un ‚cavaler’, semn al prea multor legende citite şi netrăite… Legaseră de poartă cea mai mare pernă din cele bune ale Mămăiţei şi-l învăţau pe Măcinic să lupte cu ea, întărindu-şi corniţele. De aici i s-a şi traş bietului… Căci Măcinic, ajuns mare de-acum şi nefiind sortit tăierii, a fost dat Ciobanului. Dar nu era el Măcinic să fie unul dintre mulţi, când până atunci fusese singurul între toţi! Şi se lupta, împungând pe oricine. Şi azi luptă, mâine luptă, până în ziua în care Ciobanul a venit la Mămăiţa, spunându-i să-şi ia ‚pacostea’ înapoi. Numai că Mămăiţa nu mai putea avea grijă de el, iar Copiii erau care, cum plecaţi la casele lor. Aşa ca Ciobanului i s-a spus ‚fă, omule, ce-oi vrea cu el’…Şi a făcut…Nu plânge, pui mic, Măcinic e bine, mamă… E într-o poieniţă verde, are iarbă câtă vrea el, îi este bine… Şi nu ţi-aş fi spus de el, dacă vara aceasta Mămăiţa n-ar fi plecat si ea Acolo. Sunt amândoi, puica mamii, el o înveseleşte şi ea îl are în grijă…Şi ca în poveşti, ar fi fost să fie ‚şi de n-ar fi, nu s-ar mai povesti’… Şi a fost şi s-a povestit. Căci acel curent ce închide o uşă, va deschide o alta. Iar amintirea aceasta ce se închide într-un sertar al sufletului meu, să deschidă în tine gânduri şi doruri de zbor neîngrădiţ spre amintirile ce vor fi date venirii.Fie-ţi dar soarele în zi luminată!

42

Povestire (ISPAS MOTAN GRAS)Raymond Roca

Raymond ROCA: "ISPAS MOTAN GRAS"POVESTIRI DE PE MARE (ROMANA)

Trăia la Brăila, cu mulţi, mulţi ani în urmă, o bătrânică cumsecade căreia toată lumea îi zicea Babana. Chiar dacă numele ei desemna o femeie grasă, Babana era slăbuţă şi uscăţivă. Probabil că bătrâneţea îşi pusese amprenta pe porecla ei, transformând-o pe „baba Ana” în Babana.

Bătrâna avea un suflet bun şi o inimă largă. Toată ziua alerga de colo până colo ca să ajute pe cineva. Suferea de boala singurătaţii cu toate că avea un băiaţ Panaiţ care fiind marinar, nu dădea pe acasă cu săptămânile, sau uneori chiar cu lunile, străbătând mările lumii cu corabia moştenită de la tatăl său, care fusese şi el la rândul său, tot marinar.

Într-o seară, întorcându-se acasă, Babana auzi un mieunat slab care venea dintr-o fundătură plină de gunoaie. Inima n-o lăsă să plece mai departe, se apropie şi observă la lumina lunii că se zbate ceva într-o traistă legată la gură, aruncată printre bălării. Îşi învinse frica, doar atunci când îşi dâdu seama că o vietate are nevoie de ajutorul său. Agăţă traista cu o scândură putrezită şi o trase afară din groapa cu gunoi. După ce, cu mare greutate şi efort desfăcu nodul, îi sări în braţe un pui de mâţă negru, slab şi prăpădit. Femeia se sperie şi vroi să-l arunce cât colo, dar i-se facu totuşi milă de animal şi îl luă acasă. Mirosea urât şi era slab de-i puteai număra coastele. Ochii îi erau tulburi şi abia îşi mai trăgea sufletul. Cine ştie de cât timp zăcea în traistă, aruncat la

43

gunoi. După câte se pricepea la mâţe, îşi dadu seama că nefericitul animal, este motănel.

Bătrâna îl curăţă cu o cârpă umezită în ceai de muşeţel, îi spălă ochii şi blăniţa şi îi puse pe o farfurie câteva bucăţele de cârnat. Acesta se apropie, le mirosi şi ameţit îşi pierdu echilibrul căzând într-o parte. Babanei i se facu şi mai mare milă de pisoi. Luă un pai de grâu, îl bagă în cana cu lapte şi îi picură câţiva stropi în botic. Pisoiul îşi reveni puţin şi începu să lingă picăturile, apoi luă vârful paiului între lăbuţe şi începu să-l sugă. Babana îşi dădu seama că acesta nu ştie încă să mănânce. Luă o cârpă curată o înmuie în lapte şi îi dădu motănelului să sugă un colţ. Din când în când mai turna câte un pic de lapte pe cârpă până cand micul animal se sătură, se făcu covrig şi adormi. În somn, tremura parcă de frig şi din când în când mieuna subţirel. Femeia îl inveli cu un pulovăr vechi şi se culcă şi dânsa.

A doua zi de dimineaţă, Babana simţi că cineva trage de pătura cu care era acoperită. În singurătatea ei, se sperie, sări din paţ dar inima-i reveni la loc când văzu pisoiaşul jucându-se cu franjurii cuverturii. Acesta era vioi şi jucăuş şi nu mai arăta slabiciunea pe care o avusese cu o seară înainte. Mieuna parcă mai tare şi se mişca mult mai agil. Primi iar o porţie de lăptic cu cârpa, după care începu să-şi lingă blăniţa şi să se cureţe. Pe zi ce trece se făcea tot mai zdravăn. Cu timpul se făcu un motan de toată frumuseţea, cu o blană neagră şi pufoasă şi cu ochi galbeni şi inteligenţi. Bătrâna îi puse numele Ispaş nume ce-i aducea aminte de un alt pisoi pe care îl avusese în copilărie.

Ispas era foarte cuminte şi domestic. Îl iubeau toţi vecinii, căci de când apăruse motanul dispăruseră toţi şoarecii şi şobolanii din mahala. Bătrâna îi dădea să mănânce tot felul de bunătăţi. Cu timpul se îngrăşă aşa de tare, de parcă era un miel şi toată lumea începu să-i spună Ispas-Motan Gras.

Acestuia nici că-i păsa de ce zic alţii. Leneş, zăcea toată ziulica pe un covoraş la soare în pridvorul casei şi în afară de mâncare. nu se sinchisea de nimic. Din când în când mai deschidea câte un ochi ca să vadă ce se mai întâmplă prin împrejur şi să îşi dea lumea seama că nu este mort.

În ultima vreme, bătrâna stătea şi ea mai mult pe acasă, căci balamalele nu o mai lăsau să se mai ducă prin târg. Într-o zi bărtâneţea îşi spuse cuvântul şi Baba Ana închise ochii pentru întotdeauna. Panait se întoarse acasă şi după ce dădu toate lucrurile de pomană, vându casa, dar de motan nu putu să scape. Nimeni nu-l vroia pe leneşul Ispas-Motan Gras. Până la urmă, din respect pentru mumă-sa, luă şi motanul cu el pe corabie. Ajuns acolo, pentru „leneşul cel negru”, cum îl numise Panaiţ se termină cu

44

binele. Adio ficat prăjiţ ouţe fierte în lapte şi smântână proaspătă. Mâncarea marinarilor era peştele, care la începuţ lui Ispas-Motan Graş nu-i plăcu de fel, odată că avea un miros ciudat şi a doua oară că Panait i-l dădea crud. Cu timpul. de voie - de nevoie, începu sa se obişnuiască şi chiar să-i placă. Câteodată, era foarte nostim, mai ales când se juca cu câte un peşte viu care cădea pe punte din plasa marinarului. Atunci incepea un adevărat spectacol de circ, care îi mai descreţea fruntea însinguratului fiu al mărilor.

Noul stăpân făcea comerţ cu diferite mărfuri. Împreună au bătut apele mărilor, în lung şi-n laţ cu diferite treburi. La început făcură curse scurte pe Marea Neagra, de la Brăila la Constanţa, Odesa sau Varna. Mai apoi, afacerile îi împinse către Bosfor. Panait auzise că uleiul de masline grecesc are mare căutare pe pieţele englezeşti. Toţi cei care se ocupau cu comerţul cu măsline, sau uleiul acestora, deveniseră oameni cu bani. Se incumetă şi el, începând să facă curse regulate cu marfă la Southampton, Londra şi Liverpool. Afacerile mergeau strună şi deseori termina cursa cu buzunarul plin. Corabia fiind bună, deobicei naviga singur. Uneori, când era mult de lucru si străbatea o distanţa mai mare, mai angaja câte un membru-doi în echipaj. În general, pentru afaceri mici şi distanţe mai scurte, pe corabie erau numai căpitanul şi motanul. Panaiţ cam posac nu prea era prietenos cu Ispaş iar acesta speriat de imesitatea apei stătea mai mult în cabină, cocoţat pe patul marinarului, unde visa la casuţa cu pridvor din Braila şi bunătăţile culinare pe care i-le oferise fosta stăpână. Totuşi, cu timpul, între cei doi, se înfiripă o legătură, ceva ce semănă la începuţ mai mult cu o înţelegere, decât cu o prietenie. Aveau nevoie unul de altul, poate din cauza singurătaţii care-i înconjura.

Într-o zi, întorcându-se dintr-o cursă făcută la Liverpool, la ieşirea din strâmtoarea Sfântu Gheorghe, situată în sudul Mării Irlandei, o furtună groaznică îi ajunse din urmă, aruncând toate furiile vântului şi mării peste corabie. Totul se zgâlţâia şi se zbuciuma. Ispaş zăpăcit şi speriaţ se ascunse sub pat înfingându-şi adânc ghiarele în duşumeaua de lemn pentru a-şi putea menţine echilibrul.

Panaiţ la timonă, încerca cu mare greutate să ţină corabia cât mai dreaptă. Deodată, ceasul rău şi furia naturii dezlănţuite, rupseră o parte din catarg care căzu peste cârmă şi câmaci. Acesta aproape morţ zăcea imobilizat sub greutatea arborelui. Totul pârea că se scufundă în adâncuri. Rămasă fără control, corabia sălta ca o coajă de nucă pe valurile imense. Se făcu beznă, deoarece puterea sălbaticului uragan întunecase şi soarele. Marea vuia şi se zbătea ca o fiară prinsă în capcană. Apoi, încet-încet totul se linşti şi veni adevărata noapte. O tăcere ciudată se amesteca cu întunericul nopţii. Din când în când, se auzeau la pupă, nişte gemete, după care o linişte apăsătoare acoperea totul ca o mantie.

45

Lui Ispas îi fuse frică să iasă pe punte, să vadă ce se întâmplă acolo şi ce face stăpânul. Dimineaţa, foamea şi lumina soarelui îl facură să prindă curaj şi să părăsească cabina. Cu paşi felini urcă scara şi ieşi la suprafaţa punţii. Rămase uimit de harababura care îl înconjura… pânze, funii, plase încâlcite şi aruncate vraişte. Omul nicăieri! Mieună încetişor, parcă chemându-l, apoi mai tare, dar dejeaba – nu-i răspunse nimeni. Străbătu puntea cu paşi timizi, simţind că s-a întâmplat ceva rău.Când ajunse la pupă văzu catargul prăbuşit şi sub el Panait zăcând nemişcat. Se aşeză pe pieptul acestuia şi începu să toarcă. Văzând că nu mişcă începu să miaune din nou, parcă disperaţ din ce în ce mai tare. Auzi, parcă un oftat şi văzu pleapele marinarului că se mişcă. Acesta intredeschise ochii şi îi închise la loc. Peste câteva clipe îi deschise din nou. Încercă să se mişte, dar se simtea imobilizat de greul catarg şi de o durere ascuţită în piciorul drept. Strânse din dinţi, îşi adună toată forţa rămasă şi ieşi de sub greutatea care îl ţinea ca într-un cleşte. Motanul se sperie şi sări cât colo, mai să cadă peste bord. Marinarul îşi dădu seama că are un picior rupt şi cu greu se târâ spre intrarea care cobora la cabină. În dureri groaznice se lăsă să alunece pe scări până ajunse lângă butoiul cu apa. Bău cu mare greutate şi leşină din nou. Ispas coborâse şi el, urmându-şi stăpanul. Se aşeză cât mai aproape de el şi începu să-i toarcă încetişor la ureche de parcă ar fi vrut să-i liniştească durerile. Peste o vreme marinarul îşi reveni din nou, dar nu putu să facă nici o mişcare fără să ţipe de durere. Corabia, asemeni unei fantome, plutea în derivă, fără control, pe ape necunoscute.

Mai trecu o zi, timp în care Panait se zbătu între viaţă şi moarte, aiurind şi suferind din cauza durerii. Piciorul i-se umflase şi îl chinuia foarte tare. Noroc ca avea butoiul cu apă aproape şi putea să-şi mai aline setea şi febra groaznică.

Motanul, la rândul său, suferea şi el, deoarece îl durea burta de foame. Se sculase de câteva ori să caute ceva de mâncare, dar nu găsise nimic. Toate alimentele erau închise în cală şi pâna acolo erau multe uşi închise şi scări greu de urcat sau coborât. Începu din nou, să miaune cu disperare. Panait se trezi, mai bău puţină apă şi se văietă şi el de durere.

Foamea îl scoase din nou, pe Ispaş afară din cabină. Ieşi pe punte şi se aşeză la pândă, aşteptând să apară vre-un pescăruş, ca să-l poată înşfăca şi să-l mănânce. Dejeaba! Erau prea departe de mal ca vreo pasăre să se aventureze într-acolo. Foamea îl chinuia din ce în ce mai tare. Se duse la provă unde era atârnată plasa de pescuit şi o cercetă cu atenţie. În afară de câteva alge uscate nu găsi nimic. Mirosul de peşte, care se înbibase cu timpul în sfoara acesteia, îl inebunea, făcându-i şi mai mare foame.

46

Plasa aruncată de furtună atârna peste bord, pe jumatate în apă. Cu grijă, coborâ pe ochiurile plasei ca pe o scăriţă, până aproape de nivelul apei. Negăsind nici acolo, macar o rămăşiţă de peşte, dădu nervos din coadă. Văzu sărind din apă un peşte aproape tot atât de mare ca el. Se sperie şi căzu în apă. Noroc că marea era linistită. Noroc că plasa atârna pâna la nivelul acesteia şi avu de ce să se agaţe. Cu mare greutate se urcă pe punte scuturându-şi blana udă. Îşi aduse aminte de peştele care sărise după coada lui şi i-se făcu şi mai mare foame. Îşi învinse frica şi coborâ din nou pe plasă până aproape de nivelul apei. Îşi băgă vârful cozii în apă şi îl mişcă încet. Imediat în jurul acesteia apărură cârduri de peştişori argintii. Cu mişcare bruscă, Ispaş înfipse ghiarele într-un peşte care era mai aproape de el şi îl scoase la suprafaţă. Ajutându-se cu colţii îl prinse de cap şi îl imobiliză. Urcă cu grijă pe punte, fiind atent să nu cadă din nou în mare şi să nu-i scape valoroasa pradă. Se aşeză pe burtă şi începu să-l înfulece cu solzi cu tot.

Niciodată nu mâncase ceva mai gustos. Nici măcar delicatesele pe care i-le dăduse răposata Babana nu puteau să-l egaleze. După ce îl termină simţi că nu era încă satul, aşa că se duse din nou la pescuit. Coborî mult mai sigur pe plasă şi în câteva secunde prinse un alt peşte de toată frumuseţea. Il târâ pe punte şi îl devoră şi pe acesta cu mare poftă. Începu să se simtă bine şi normal. I se făcuse lene şi somn. Ca să-şi facă siesta, ca altădată, coborâ în cabină. Acolo dădu de Panait care gemea de durere. Gândul motanului, era totuşi, la peştii jucăuşi din apă, care îl săturaseră şi îl făcuseră să se simtă bine. Poate şi stăpânul ar dori să mănânce unul! Mulţi peşti prinsese Panait şi îi impărţise cu Ispas. Venise şi rândul motanului să-şi plătescă datoriile.

Din două sărituri ajunse pe punte şi încă din două pe plasă. Mult mai stăpân pe sine ca înainte, coborî cu dexteritate, îşi băgă coada în apă. Când apărură peştii, agăţă unul care i se păru mai mare. Îl scoase pe punte şi cu greu îl târâ pâna în cabină, punându-l aproape de gura lui Panait. Acesta deschise ochii, văzu peştele încă zbătânduse şi înebunit de foame îl luă şi muşcă din el. Îşi dădu seama de ceea ce făcuse şi cu mare greutate îşi scoase cuţitul din buzunar, curăţă peştele, îl tăie în bucăţi şi începu să-l mănânce aşa crud cum era. Nu avea un gust prea bun dar totuşi îi astâmpără foamea. Ispaş văzându-l ca a terminat de mancaţ o zbughi afară şi se mai întoarse cu un peşte. Marinarul îl mâncă şi pe acesta şi adormi.

Se trezi peste câteva ore cu o senzaţie de mai bine, dar totuşi piciorul îl chinuia foarte tare. Lânga el erau aşezaţi trei peşti păziţi de Ispas. Îi mâncă în grabă, zicând bogdaproste motanului şi apoi se târâ până la pat făcând un efort supraomenesc să se urce în acesta. Din cauza efortului şi a durerii leşină din nou. Mai trecură câteva zile, timp în care se hrăni cum putu cu peştele crud adus de pescarul cu patru picioare. Se mai intremă puţin, dar totuşi piciorul îl chinuia din ce în ce mai tare.

47

O duse aşa zile şi nopţi fără sfârşiţ trăind doar cu peştele adus de motan şi cu apa de băut din butoiul din cabină. Piciorul i-se mai dezumflase, dar prinsese o culoare pământie pe alocuri cu pete vineţii. Îsi dădu seama că e cangrenă şi simţi că în curând o să moară. Apucă, cu mare eforţ o sticlă de rom şi o bău aproape pe jumătate. Adormi, fără să mai simtă durerea, mirosul greu şi mizeria care domnea în cabină. Visă că se plimba pe nori şi că putea să meargă pe aceştia fără să cadă. Din când în când ajungea la marginea norului şi atunci un picior îi aluneca în gol. Cu mari eforturi se ridica şi mergea mai departe, apoi ajungea iar la margine, iar cădea şi iar se ridica. La un moment dat căzu cu ambele picioare de pe nor, ducându-se cu mare viteză spre pământ. Văzu munţi, ape, case şi chiar oameni. Aceşti se uitau la el miraţi, îi făceau semne şi parcă îi spuneau ceva.

Se sperie, se trezi şi dechizând ochii, văzu în picioare în faţa lui doi oameni. Unul dintre ei îl ţinea în braţe pe Ispaş mângâindu-l cu tandreţe. Crezu că visează în continuare. Simţi durerea din picior şi îşi dădu seama că totul e real. Unul dintre oameni îl intrebă în limba engleză ce s-a întâmplat cu el şi cu corabia. Abia putând să lege câteva cuvinte le spuse despre furtună şi despre accident. Cel mai tânar dintre cei doi necunoscuţi ii examină piciorul şi dădu nemulţumit din cap…

Panait îşi pierdu cunoştinţa trecând din nou în lumea viselor. Parcă auzea nişte glasuri ciudate, apoi un zgomot de ferăstrău, un freamăt de pădure, copaci tăiaţi, o durere ascuţită, şi mai apoi ii dispărură toate imaginile. Zăcu aşa între viaţă şi moarte pâna când într-o zi se trezi. Îşi dădu seama că se afla întins pe un pat de spital. Deschise larg ochii şi văzu în faţa sa o tânără imbrăcată într-o uniformă albastră ca cerul. Aceasta îi dădu bună ziua şi îl întrebă cum îl cheamă.

Panait îşi aduse aminte, cu groaza de ceea ce i-se întâmplase, de piciorul zdrobit. Totuşi nu mai simtea durerea aceea insuportabilă. Încercă să-l mişte dar piciorul ii dispăruse de la genunchi în jos. Înţelese atunci, dece era întins pe acel pat şi dece se afla acolo, la spital. Scoase un oftat şi începu să plângă. Tânăra il mângâie pe frunte şi îi spuse că în curând se va simţi mai bine, să fie optimist deoarece nu este singurul om din lume rămas fără o jumătate de picior. Închise ochii şi în faţă îi apărură toate imaginile dezastrului: uraganul, catargul rupţ cabina, butoiul cu apă, peştele crud, Ispas... Ispas ! unde o fi Ispas? Un ţipăt ii ieşi din gură:

- Unde mă aflu? Unde este Ispas-Motan Gras? Unde e bunul meu Ispaş cel care mi-a salvat viaţa?

48

- Nu înţeleg, domnule, despre ce motan vorbiţi! îi spuse fata, ştergându-i fruntea transpirată, pot doar să vă spun că vă aflaţi la secţia de ortopedie a spitalului regal din Plymouth.- Plymouth aţi zis? Cum naiba am ajuns aici? Unde este dragul meu motan?- V-a adus la spital o caruţa a administraţiei portului nostru. Despre motan, nu ştiu nimic!- Vreau motanul! Vreau motanul! Unde este dragul meu Ispas?

Fata îşi îndreptă privirea spre tavan şi dădu încet din cap, crezând că marinarul şi-a pierdut minţile.Se indreptă spre uşă cu gândul să meargă să anunţe medicul de serviciu.

- Domnişoară, nu pleca ! îi spuse Panaiţ mai stai te rog cu mine, am să-ţi explic…- Mă numesc Samantha, am să rămân, dar te rog să îmi povesteşti şi să îmi spui pe nume…

Bolnavul începu să-i povestească despre furtună, despre accidenţ despre peştele prins de Ispas şi despre felul cum i-a salvat viata. Fata înţelese totul, până la urmă şi îi promise suferindului că se va interesa de soarta motanului. După câteva zile Samantha îi dădu o parte din veştile care îl interesau. Fusese salvat de echipajul unei nave australiene de comerţ, care îl aduseseră până în portul Plymouth. Despre motan şi corabia avariată nimeni nu putuse să-i dea nici o ştire.

Trecuse o lună de când era în spital şi Panait se simţea din ce în ce mai bine. Începu să iasă singur în parcul spitalului, manevrând cu mâinile, destul de abil, căruciorul cu rotile. Era totuşi nemulţumit că nu putea să umble. Doctorul îi dădu o speranţă, spunându-i că o proteză, care să-i prelungească piciorul amputaţ l-ar face din nou să meargă. Acesta, plin de speranţe îşi comandă imediat una.

I se spuse, că cei mai buni specialişti în confecţionarea protezelor ortopedice,se găsesc la Londra. Părăsi în grabă spitalul din Plymouth şi se mută la un sanatoriu din marele oraş. Nu peste mult timp obţinu mult doritul obiecţ cu care nu se acomodă însă prea uşor. Mersul cu proteza începuse greu, cu dureri, cu căderi, dar şi cu multe speranţe. După două luni, mergea binişor.

Între timp, contactă compania de asigurări maritime Lloyd, care căzu de acord să-i plătească o sumă importantă despăgubire pentru invaliditate şi pentru corabia avariată. Era totuşi norocoş deoarece, făcând comerţ cu englezii, fusese obligat de legile locale să îşi facă o poliţă de asigurare cu faimoasa companie. Deveni peste noapte un om cu bani, dar fără prea multe speranţe şi bucurii. Se simţea foarte singur şi fără prieteni sau

49

cineva apropiat. Îi părea rău şi de corabia dispărută, mai ales că era moştenită de la bunul său tată, corabie care poate se odihnea pe cine ştie ce fund de mare. Cel mai mulţ totuşi, simţea lipsa prietenului Ispas. Îl apucă şi dorul de casă, de Braila. S-ar fi întors în Romania, dar acolo, după cum aflase din ziare, mirosea a război. Românii se ridicau tot mai des împotriva asupritorilor turci care le mai ocupau o parte din ţară. Noul rege, Carol I, pregătea războiul de independenţă a României faţă de Imperiul Otoman. Începuse războiul ruso-româno-turc.

Între timp, angajă un detectiv, pe care îl puse să-i caute pe marinarii care îl salvaseră. Vroia să le mulţumească şi totodată trăia cu speranţa că îl luaseră cu ei pe Ispas. Nu trecură nici două săptămâni şi detectivul îi dădu o veste care îl cam puse pe ganduri. Vasul australian care îl salvase se numea Billabong şi plecase mai de mult timp spre casă. Acest fapt îl întristă foarte tare, deoarece nu primi nici o ştire referitoare la Ispas. Trăia totuşi cu speranţa că motanul nu rămăsese pe corabia abandonată. Aflase şi numele capitanului care îl salvase. Acesta se numea Tom Buddle şi era originar din Sydney. Se duse la căpitania portului şi dădu urgent o depeşă în Australia, în care cerea să ia legătura cu căpitanul Buddle.

Timpul trecea înceţ Panait începu chiar să se plictisească de vremea ploioasă şi mohorită a Londrei, când într-o zi mare-i fu bucuria. Primi o scrisoare chiar de la capitanul Tom Buddle, personal. Acesta ieşise la pensie şi avea grijă de un far situat la South Head, capul unei mici peninsule de lângă Sydney. Îi mai scrisese că în compania sa se află şi motanul negru pe care îl găsise pe corabia avariată şi căruia îi spunea Nelson, neştiind ce nume avusese înainte. Panait înebuni de bucurie. Fiindu-i dor de Ispaş fiindu-i dor de mare, fiindu-i dor de aventură, se urcă pe prima corabie care pleca spre Australia. După câteva luni de călatorie, făcând escale la Cape Town, Zanzibar, Bombay şi Jakarta ajunse în sfârşit pe pământul australian.Portul Sydney i-se păru destul de mic în comparaţie cu marea metropolă Londra. Semăna mai mult cu Brăila, singurele diferenţe fiind că aici nu se vorbea româneşte ci doar o engleză greu de înţeles şi care semăna mult cu dialectul Cockney vorbit pe malurile fluviului Tamisa. Trase la un han, în frumosul cartier The Rockş unde se învîrtea de obicei lumea cu bani. Nici nu se odihni de loc după călătorie fiind foarte nerăbdător să se întâlnească cu căpitanul şi cu dragul său motan, Ispas – Motan Gras. Închirie o trăsură trasă de doi cai sprinteni şi după trei ore de alergătură, pe drumuri dezfundate şi pline de praf, ajunse la Hornby Lighthouse, denumire dată farului de la South Head. Începuse deja să se însereze. Îi spuse vizitiului să îl aştepte şi se apropie de masiva uşă a casei de lângă turnul farului, în care bătu cu putere.

- Cine mă deranjează la ora asta? se auzi o voce groasă şi răguşita din interior.- Sunt eu, domnule, cel pe care l-aţi salvat de la moarte în mările Irlandei.

50

- Sunt prea obosit acum şi n-am nici un chef să văd pe nimeni.- Dar vă rog, totusi, căpitane Buddle, să-mi deschideţi, deoarece v-am adus un cadou şi totodata aş vrea să îl văd pe Ispaş sau Nelson, cum îi ziceţi dumneavoastră!- Nu am nevoie de nici un cadou, răspunse răutăcios cel dinăuntru, şi nici nu vreau să-ţi dau motanul înapoi. Este singura mea companie şi nu vreau să mă despart de el. Te-aş ruga să pleci!- Dar, vă rog domnule să mă înţelegeţi! Am făcut acest drum lung, de la Londra până aici, ca să îmi iau motanul înapoi. El este cel care m-a salvat de la moarte. El este cel care mi-a dat de mâncare cât timp am fost neputincios şi bolnav. Vă dau pe bani, câţi doriţi…Va rog…este al meu!- Nu-ţi dau nimic şi nu vreau nimic pentru motan ! Acesta să fie recompensa ca te-am recuperat de pe corabia avariată. Vezi-ti de drum…

Panait nu vroia să-l supere pe căpitanul Buddle, mai ales că datorită acestuia ajunsese pe uscat şi fusese dus la spitalul din Plymouth. Îi venea totuşi să plângă de necaz. Măcar să-l fi lăsat să îl vadă pe Ispas. Se aşeză obosit pe banca din faţa casei. Era mâhnit. Nu-i venea să se mai întoarcă la han. Se întunecase de-a binelea. Vizitiul îi făcu semn că venise timpul de plecare. Panait se ridică şi, disperat începu să strige: „Ispaş Ispas...”. Nu auzi nici un mieunat. Crezu că fusese păcalit de capitanul cel răutăcios. Poate îşi bătea joc de el. Poate că, Ispas al lui cel drag, nu mai exista. Poate acesta era preţul care trebuia să îl plăteasca pentru că fusese salvat. Adusese cu el un butoiaş de rom care ar fi vrut să i-l dea cadou căpitanului pentru tot ce făcuse pentru el şi motan. Îl rugă pe vizitiu să îl pună lângă uşa de la intrare. Vroia să-i arate celui care îl salvase că el tot recunoscător se simte chiar dacă nu i-se răspunde cu bunăvoinţă. Mai strigă de câteva ori numele motanului şi necăjiţ se urcă în trăsură şi porniră spre Rocks. Nu închise ochii toată noaptea. Îşi reproşa lipsa de tact pe care o avusese cu căpitanul. Trebuia să insiste, trebuia totuşi să îl vadă pe Ispas. Oare, nu i-se întâmplase ceva?

A doua zi se învârti fără chef prin oraş. Nu ştia ce să facă. Seara se îmbătă criţă cu nişte marinari malaiezieni, cărora le dădu de băut pe gratis. Dormi puţin şi în aceea noapte. Visase urât şi cu căpitanul şi cu motanul. Îl visase pe Buddle că urca cu Ispas pâna în turnul farului şi că de acolo, îl arunca jos. El, Panaiţ era şi el acolo şi încerca să-l salveze şi să-l prindă în braţe. Neputând să fugă, din cauza piciorului amputaţ nu putea să ajungă să-l prindă la timp. Motanul cădea la distanţă de locul unde se afla. Până când ajungea acolo unde ar fi trebuit să cadă, acesta dispărea. Afară fiind noapte, blana acestuia fiind neagră, era de negăsit. Apoi iar, işi ridica privirile în suş spre reflectoarele farului şi iar îl vedea pe căpitan cum îl aruncă pe Ispas de sus. Din nou făcea eforturi să-l prindă, neajungând la timp şi iar noaptea neagră înghiţea totul.

51

Dimineaţa se sculă mahmur şi supărat. Trebuia să facă ceva, trebuia sa ia o decizie. Trebuia să se ducă din nou la Tom Buddle. Trebuia să-l roage din nou, trebuia să-l convingă să-i dea prietenul înapoi, chiar dacă va plăti gras pentru el. De data aceasta, călătoria pâna la Hornby Lighthouse i-se păru şi mai lungă. Trăsura, care o angajase, o umplu cu bunătăţi şi cadouri. Ajunse pe la prînz, când soarele australian cocea ca un cuptor.Stătea nehotărât în faţa aceleiaşi uşi, unde în urmă cu două seri nu fusese binevenit şi nu i se permisese să intre. Bătu hotarât la uşă, dar de data aceasta nimeni nu-i răspunse. Apăsă cu mâna clanţă. Uşa nefiind incuiată, se deschise. Panait intră în prima odaie de unde venea un miros puternic de rom. Îl strigă pe căpitan, dar din nou, nu primi nici un raspuns. Cercetă la repezeală si celelalte camere, dar nici urmă de căpitan sau motan. Ieşi afară şi se uită disperat în direcţia farului. Observă ca uşa acestuia era deschisă. Se îndreptă cât putu de repede într-acolo şi ajungând la baza scărilor strigă aproape răcnind numele capitanului. Presimţi că se întâmplă ceva rău.

Nu primi nici un răspunş dar, ca un ecou de sus străbatu un mieunat. „Ispaş Ispas”, strigă Panait şi începu să urce cu greu scările în spirală ce duceau la turnul farului. Uitase şi de piciorul de lemn şi de oboseală. Cucerea cu mare trudă, scară dupa scară, mai pe picioare, mai târâş-grăpiş, până cănd, la nivelul trei, îl văzu căzut în nesimţire pe căpitanul Tom Buddle. Acesta mirosea puternic a rom şi se părea că avusese un accident. Degetele mâinii drepte erau înfipte puternic în tunica de marinar, undeva în dreptul inimii, parcă vroind să o scoată de-acolo. Încercă să îl ridice, dar acesta nu se mişca de loc. Îî simţi totusi respiraţia slabă. Uită de motan şi începu să-l strige cât putea de tare pe viziteu, pentru al chema în ajutor. Acesta auzi şi veni în grabă. Căpitanul deschise puţin ochii şi începu să horcăie.

- Inima, inima, îngâimă Buddle.- Ce aţi păţit domnule? întrebă Panait.- Inima, căldura, scările, ro...- Pot să vă ajut cu ceva?- Pleacă la naiba! Iar ai venit după mâţă?- Vreau doar să vă ajut...- Nu-ţi dau nimic! Nelson e doar al meu !...amiralul meu...! şi din nou căpitanul îşi pierdu cunoştinţa.

Vizitiul, flăcău puternic, îl luă pe Buddle în spinare ca pe un sac de cartofi şi coborâ cu grijă scările. Panaiţ rămas mai în urmă, auzi din nou un mieunat care venea de sus. Urcă cu mare chin înca două nivele şi mare-i fu bucuria când deschise ultima uşă, cea care dădea în încăperea unde se aflau oglinzile şi torţa farului şi se pomeni cu Ispas în braţe. Îl cuprinse o mare bucurie şi începu să plîngă. Motanul însă, toarcea liniştit. Îl

52

sărută, îl mângâie, îi spuse vorbe dulci, vorbe cum nu spusese niciodată nimănui. În sfârşit îl găsise, aici, departe, la capătul lumii. Erau din nou împreună!

Aducându-şi aminte de accidentul nefericitului căpitan, luă motanul în braţe şi coborâ cum putu de repede scările. Flăcăul îl culcase deja pe bolnav în căruţă şi era gata de plecare. Porniră în galop către oraş. Bolnavul horcăia şi se zbătea din când în când. Ajunseră la cea mai apropiată suburbie, Watson’s Bay, unde găsiră un medic. Bătură puternic la uşa acestuia şi îl transportară pe capitan înăuntru. Doctorul începu să îl consulte şi nu după mult timp spuse: „Noroc că l-aţi adus aici repede! Bietul om a făcut un infarct şi trebuie să stea sub îngrijire medicală.” Panait îi dădu doctorului o sumă importantă de bani şi îl rugă să îl găzduiască pe bolnav la el în casă până când il va putea transporta la spital.

După două zile, sub supravegherea medicului, îl transportă pe Buddle la spitalul din Sydney. Acolo, datorită îngrijirii medicale de calitate, bătrânul lup de mare se mai puse pe picioare. Panait îl vizita în fiecare zi, mai ales că hanul sau de la Rocks era la o aruncătură de băţ de Macquarie Streeţ strada pe care se afla spitalul. Acolo îşi făcu chiar şi o prietenă, o soră medicală, tânăra englezoaica, Florence Nightingale. Auzise multe lucruri frumoase despre dânsa, cu mult înainte, la sanatoriul din Londra, unde fusese internat pe perioada cât invăţase să umble cu proteza. Dânsa lucrase acolo, inainte de a veni în Australia. Fiinţa fină, educată, venise la Sydney cu zece, doiprezece ani în urmâ, pentru a organiza primul serviciu de surori medicale din Australia. Îi plăcuse atât de mult noile meleaguri, încât se stabilise permanent aici, chiar dacă ii era dor câteodată, de familie, prietenii din copilărie, sau de clima cu cele patru anotimpuri.Aceasta se ocupa foarte mult de ingrijirea şi recuperarea sănătăţii căpitanului. Îi era mila şi de marinarul român pentru ca rămăsese infirm atât de tânăr. Panaiţ proaspăt venit din Londra, avea multe de povestit despre ceea ce se intâmplă acolo, care mai e moda în marea metropolă, ce mai ştia de fostele ei colege, surorile de caritate de la sanatoriu. Îi povesti chiar şi neplăcuta aventură din Marea Irlandei, despre accidenţ despre Ipsas-Motan Gras şi cum acesta îl ajutase să supravieţuiască. Florence fuse atât de impresionată, încât în prima ei zi liberă îl vizită pe Panait la han ca să cunoască faimosul motan. Îi mai spuse despre prietenul său, Thomas Buddle, că de-acum inainte va avea nevoie de îngrijire şi supraveghere medicală permanentă şi nu va mai putea lucra la far, deoarece aceea muncă cerea un efort fizic destul de mare.

Dupa câteva zile, Buddle se simţi mai bine şi fuse lăsat acasă. Panaiţ care îl vizitase zi de zi, îi angajă o trasură şi îl transportă până la casa farului din South Head. Îl luase cu el şi pe Ispaş spre bucuria căpitanului care îl ţinuse pe genunchi tot timpul drumului şi îl mângâiase cu tandreţe. Înceţ înceţ cei doi marinari se împrieteniră. Buddle îl învită

53

pe musafir să rămână peste noapte acolo. Panait vru să-l refuze pe momenţ dar ştiind ca acesta avea nevoie de supraveghere medicală şi neîndrăznind să-l supere pe căpitan, luînd motanul cu el, acceptă până la urmă.

Nu dormiră aproape toată noaptea, povestindu-şi unui altuia viaţa de marinar şi aventurile. Marea şi motanul îi apropia şi ii lega unul de altul. Buddle îi spuse de câteva ori lui Panait „fiule”, fapt care îl impresionase foarte mult pe acesta, aducâdu-i aminte de tandreţea cu care îl tratase bunul său tată. Îl rugă să nu mai stea la han şi să se mute împreună, în casa de lângă far. Acesta, fiind şi el singur şi neştiind încotro să o apuce, acceptă.

Între timp, administraţia portuară locală di Sydney, detaşă provizoriu, un bărbat tânăr, pentru a se ocupa de întreţinerea şi buna funcţionare a farului. Acesta se mută, împreună cu nevasta şi cei trei copii, într-o cămăruţă din spatele casei lui Tom Buddle. Căpitanul deveni din ce în ce mai morocanoş deoarece copiii făceau multă gălăgie şi alergau toată ziua după Ispaş trăgându-l de coadă sau aruncând cu pietre în sărmana vietate nevinovată. Buddle fumegând de nervi, se duse la căpitănie şi ceru să fie trecut în rezervă, deoarece nu mai avea ce să facă la far. Dorea să plece de acolo deoarece se simţea inutil. Vroia să aibă linişte şi de aceea căuta să cumpere o căsuţa undeva aproape de ocean.

Panait se pregătea să se întoarcă acasă. Dar la care casă? La Brăila nu mai avea pe nimeni! Anul era 1877. România era în toiul războiului cu turcii. Accesul navelor prin strâmtoarea Bosfor era controlat de musulmani, fapt care periclita chiar şi navigaţia pe Dunăre. Nu ştia ce să facă. S-ar fi dus cu o corabie până la Londra şi de acolo peste Canalul Manecii ar fi ajuns în Franţa, dar drumul pâna în România era destul de lung şi periculos la acele vremuri. Singurii săi prieteni, Florence, Ispas şi Tom, erau aici în Australia.

Căpitanul simţindu-i zbuciumul îl invită să se stabilească la Sydney şi să locuiască împreună. După clipe de gândire şi zbucium acesta acceptă şi chiar de a doua zi porniră impreună să găsească o casă de cumpărat. Vâzură multe proprietăţi frumoase. De bani nu se plângeau, deoarece amândoi aveau destui, Panait cu suma luată de la asigurare, iar Tom cu cea primită de pe urma pensionării. Cel mai mult le plăcuse o casă ciudată, situată pe creştetul văii care se deschidea spre Tamarama Beach şi care o cumpărară în grabă.

Locul, semana cu o prapastie sălbatică, acoperită cu vegetaţie luxuriantă şi cu ieşire uşor accesibilă la drumul principal care ducea spre mijocul oraşului. În partea opusă, panorama era superbă, dedesubt marea de verdeaţă se unea cu un golf mititel acoperit

54

cu nisip fin de culoarea aurului, mângâiat lin de de apele albastre ale oceanului Pacific, care te invitau parcă la un voiaj sau la aventură pe intinsul lor.

Casa era semisuspendată peste malul abrupt al prăpastiei fiind aşezată pe o fostă platforma militară de observaţie.Platforma o construiseră cu mulţi ani în urmă, deţinuţii din noua colonie engleză, din ordinul marinei militare a coroanei britanice, cu scopul de a se amplasa pe ea tunuri care sa păzească coasta de est de vre-o invazie străină. Clădirea însă, era destul de nouă şi foarte solidă. O reparară şi o amenajară dându-i o formă de corabie. În loc de valuri, pluteau pe un hău de verdeaţă. Aveau chiar şi un catarg înfipt în mijlocul curţii, pe care fluturau două steaguri, cel englezesc şi cel românesc.

În fiecare dimineaţă, cam pe la aceeaşi oră, cei doi ieşeau pe punte, unde foarte serioşi, executau parcă, procesiunea inspecţiei echipajului şi a „corabiei”. Buddle, gras cu barba albă, îmbrăcat în uniforma marinei comerciale engleze, era căpitanul. Panaiţ musculos şi binelegat se îmbraca de obicei ca un simplu marinar, dar câteodată işi lua si el vestonul alb de căpitan de corabie. Atunci, comenzile erau strigate şi mai puternic, de parca cei doi erau angajaţi intr-o batalie pe mare. Spectacolul era caraghioş dar foarte amuzant şi interesant. Atât vecinii, cât şi cei din împrejurimi, aveau multă admiraţie pentru cei doi. Singurul, care nu-i lua niciodată în serios era Nelson-Ispas. Ambii stăpâni, poate din mândrie naţională, îl strigau pe numele pe care fiecare i-l dăduseră. Pentru Panaiţ motanul rămăsese tot Ispas-Motan Graş nume pe care i-l dădu-se maică-sa şi vecinii din Brăila.. Tom, în schimb, îl striga Nelson, dar uneori când avea spectatori i-se adresa elegant şi cu respect spunându-i „Sir”, sau „Domnule amiral”.

Câteodată când mai trăgea un păhărel în pluş căpitanul, luând o mimică foarte serioasă, se proţăpea în faţa lui Nelson şi îi dădea raportul de parca s-ar fi aflat în faţa corpului de ofiţeri ai marinei imperiale britanice. Atunci Panaiţ ca să râdă de el, începea să vorbească în limba lui Napoleon şi îşi punea pe cap o pălărie în formă de trigon, care împreună cu piciorul de lemn îi dădeau un aer mai autentic de piraţ decât de învinsul de la Waterloo. Acest lucru îl scotea din sărite pe bătrânul lup de mare şi astfel începea cearta, ameninţând că va da jos steagul inamic de pe catargul din curte. Soarele puternic australian decolorase culoarea galbenă a tricolorului românesc, transformându-o în alb, fapt care îl făcea să semene din ce în ce mai mult cu steagului franţuzesc.

Buddle, având mersul mai vioi, ajungea mai repede la catarg şi se căznea să dea jos steagul românesc. Panait suparăţ lua motanul sub braţ şi se făcea că pleacă. Bineînţeles urma împăcarea, care se termina de obicei cu un chiolhan.

55

Cu timpul, lui Ispas începuseră să-i albească mustăţile. Într-o dimineată căpitanul Thomas Buddle nu mai răspunse la apel. Panait fuse foarte mâhnit din această cauză. Işi pierduse poate, cel mai bun prieten-om, care îl avusese vre-odata. Îl îngropă în cimitirul din apropiere şi deseori putea fi văzut împreună cu motanul negru stând nemişcat ore în şir lângă mormântul acestuia.

Anii au trecut. Despre Panait şi Ispas-Motan Gras nu mai ştie nimeni nimic la Sydney, sau nici macar la Tamarama. Din când în când, lumea vorbeşte despre paradisul pisicilor din tufişurile care cresc pe coasta văii şi îndemânarea cu care acestea prind peşte, băgându-şi coada în apă, atunci când marea e liniştită.

Totuşi acolo, se mai pastrează încă, o casuţă albă în formă de corabie. Cei care au norocul să poată face o vizită prin acele locuri, mai pot vedea, pe peretele de piatră de lângă uşă, o placă mică de marmura albă, pe care este sculptată o timonă, un motan şi iniţialele „N.I.M.G.”.Poate, Nelson-Ispas-Motan Gras!

56

Secretul lui Mos Craciun

Dintotdeauna, Danut, vecinul meu, a visat sa ajunga detectiv. Asa cum stia el si cum a vazut prin filme: cu palarie cu boruri largi, usor trasa peste fata, ochelari de soare negri, pardesiu lung si la fel de negru, obligatoriu cu gulerul ridicat. Si sa nu mai vorbim despre geanta diplomat, binoclu si aparat de fotografiat! Pe toate si le dorea Danut, dar stia ca inca este prea mic sa-si implineasca acest vis. Abia ce implinise cinci ani in urma cu o saptamana.- Ei si, ce daca am doar cinci ani? Cine a zis ca nu pot fi detectiv la 5 ani, a uitat ca in meseria aceasta totul e sa ai un mister de dezlegat.Si misterul lui Danut se afla cat se poate de aproape de el, la distanta de nici doua zile. Ce se va intampla peste doua zile? o sa ma intrebati voi. Ceva frumos, am sa va raspund eu, va fi Craciunul. Asa ca Danut va incerca sa descopere misterul lui Mos Craciun.- Stiti, mie mama imi spune mereu ca Mos Craciun este un mos venit de departe, dintr-o tara numita Laponia. Ca are acolo o casa plina de spiridusi care, cat e anul de lung, nu fac altceva decat sa confectioneze daruri pentru copiii din toata lumea: papusi si ursuleti din plus, jocuri mecanice, masini teleghidate si cate si mai cate. Ba, mai mult, Mosul stie ca noi, copiii, ne pricepem acum si la calculatoare si la jocurile video, asa ca bietul de el incearca sa tina pasul cu noi. Cand jucariile sunt gata pregatite, e deja Craciunul. Mosul le incarca pe toate in sania lui trasa de reni si cand ajunge la casa fiecarui copil coboara pe horn si-i lasa darurile in cizmulite sau sub brad!

57

Pe toate mi le-a povestit Danut, cu sufletul la gura.- Dragul meu Danut, am incercat eu sa-mi incurc vecinul, vad ca stii totul despre Mos Craciun. Nu vad atunci unde e misterul, ce mister vrei tu sa dezlegi?- Ei, vezi, lucrurile nu sunt chiar asa de simple pe cum par, se intrista brusc Danut. Sunt chiar foarte complicate. De exemplu, cum se face ca in ziua de Craciun toate gradinitele din cartierul meu sunt pline de Mosi? In fiecare se afla cate unul. Si cum se face ca toti mosii seamana atat de bine intre ei? Ca sa nu mai vorbim de faptul ca adesea Mosul uita ca mi-a adus darul la gradinita si vine si acasa la mine, desi stau la bloc si nu are horn pe unde sa coboare. Si cum de pana acum n-am intalnit pe strada nici un Mos care sa-si fi murdarit barba alba si mustatile cu funingine? Eu unul nu mai inteleg nimic. Tare mi-e mie teama ca Mos Craciun nu exista decat in povesti si in mintea celor mari. Sau exista cu adevarat? Acesta e misterul pe care am de gand sa-l dezleg.

__________________________________

Zis si facut. In cea mai mare graba, pentru ca nu avea prea mult timp la dispozitie, Danut si-a ales si colaboratorii: Mihaita, Alexandru si Ionut. Si toti patru, intr-o seara, au pus la punct planul de bataie. Momentul actiunii: noaptea de Craciun, locul actiunii: dormitorul lui Danut, obiectivul: dezlegarea misterului Mosului cu barba alba. La un singur capitol au cam avut probleme: de unde sa faca ei rost de palarii, ochelari negri si pardesie lungi? Unde mai pui si ca actiunea urma sa se desfasoare la ore tarzii, cand ei ar trebui sa fie in mod normal in pat in tinuta obligatorie: pijama. Pina la urma, baietii s-au multumit sa-si imbrace pijamalutele cu liniute si floricele. Mai mult, la insistentele mamei lui Danut au acceptat si sa se vare sub plapuma si sa astepte acolo, cu lumina stinsa, sosirea lui Mos Craciun.- Eu nu cred ca va veni! sopti incet si cu teama parca, Mihaita.- Glumesti? Cum sa nu vina? Ne-am pregatit atat de mult pentru intalnirea cu el, chiar si mama lui Danut ne-a asigurat ca Mosul va veni.- Poate!, mai spuse ganditor Mihaita, poate vine la cei care au fost peste an cuminti, pe cand eu, daca stau sa fac socoteala tuturor traznailor pe care le-am facut in 365 de zile!Tragandu-si bine plapuma pana sub nas, Ionut indrazni sa puna intrebarea care-l framanta de multa vreme:- Daca Mosul nu e unul bun, ci unul rau si imbracat in negru?- Taci! se ingrozi Alexandru, vorbesti prostii, o sa vezi ca Mosul nici macar nu va veni, pentru ca nu exista cu adevarat.In tot acest timp, Danut n-a suflat nici cel mai mic cuvintel. Problema lui era alta: cum sa faca sa ramana treaz atatea ore? Daca Mosul vine abia catre dimineata si rateaza intalnirea cu el?

58

- Gata, nu va mai certati, incerca Danut sa calmeze spiritele. Daca stati si voi treji ca mine in noaptea aceasta, o sa aveti sansa sa-l vedeti pe Mos Craciun in carne si oase.In liniste, copiii s-au pus la panda: daca vor reusi sa-si tina ochii deschisi si atentia incordata la maxim, va fi imposibil sa rateze marea intalnire.Si orele treceau. Incet, foarte incet. Se tarau parca una cate una... Baietii, insa, rezistau eroic. Sau, mai bine zis, au rezistat pana la sosirea mosului... Ene. Danut a fost singurul care a ramas de veghe. Doar vroia sa se faca detectiv, nu? Asta inseamna sa stea ore in sir la panda, sa fie atent la cea mai mica miscare si sa stie sa ignore furnicile care incercau sa-i inchida ochii. Ce mai, munca de detectiv e tare grea!Asa gandea Danut in clipa in care, langa patul lui a rasarit ca din senin un Mos cu barba si mustatile ninse de ani multi, imbracat in rosu, cu cizme negre si cu un sac doldora de jucarii.- E Mos Craciun! a mai apucat Danut sa sopteasca. Si exact in clipa in care somnul l-a luat in brate, a simtit un sarut cald, pe frunte.

Dimineata, cand s-a trezit, Danut i-a gasit pe prietenii lui stransi in jurul bradutului impodobit, gata sa-si deschida darurile. El insa, nu avea nici timp nici chef sa vada ce i-a adus Mosul.- Ce-i cu tine Danut? il intreba Alexandru. Nu te bucuri de darurile Mosului sau esti trist ca ai adormit azi-noapte si n-ai mai dat ochii cu el?- Nu, nici vorba de asa ceva. Dimpotriva, azi noapte am stat treaz pina tarziu si l-am vazut pe Mos Craciun in carne si oase. Tin minte ca, atunci cand a intrat in camera, m-a sarutat pe frunte.Auzindu-l, copiii incepura sa-si dea coate si sa rada pe infundate.- Aha, deci l-ai vazut. Si cum arata? Era asa cum il stim noi, batrin si cu barba alba?- Da, da se infierbinta Danut. Era exact asa.- Dovedeste-ne! nu se lasara batuti baietii. Doar te crezi detectiv, nu-i asa? Daca Mosul a fost aici, in camera, trebuie sa fi lasat o urma, ceva...Danut se afla in mare incurcatura. Cum sa dovedeasca el existenta Mosului? Cat de rau ii parea ca a adormit si n-a apucat sa-si trezeasca prietenii, sa stea impreuna de vorba cu Mos Craciun... Descurajat, incepu sa caute prin camera ceva, orice care sa demonstreze ca Mosul a fost acolo... O urma de cizma pe covor, o jucarie miscata de la locul ei, un glob spart... Nimic! Toate erau la locul lor si nici o urma...- Ei, vezi, acum te-ai convins? Stiam doar cu totii ca nu e decat o poveste pe care cei mari au inventat-o pentru noi, copiii!Danut simti cum in ochi incep sa i se adune lacrimi. Cine stie, poate totul n-a fost decat un vis... Un vis frumos... Trist si abatut, se gandi ca ar fi timpul sa se pregateasca pentru iesirea la sanie. Incepu sa-si descheie nasturii de la pijama incet, unul cate unul. Si tocmai cand ajunse la nasturele de la guler, Danut scoase un chiot de bucurie.- Uraaaaaa!

59

Uimiti, copiii s-au apropiat sa vada ce se intampla. Danut chiuia de bucurie: in mana stanga tinea, abia desprinse de la nasturele gulerului de la pijama, trei fire albe din barba lui Mos Craciun. Pesemne le uitase acolo cand il sarutase pe frunte. Copiii au facut ochii mari si au ramas muti de uimire. Numai Danut dansa, sarea si striga cat il tineau puterile:- Am dezlegat misterul! Mos Craciun exista cu adevarat!

De-atunci, in fiecare an, in noaptea cea sfanta, Danut incearca sa nu adoarma. Nu vrea cu nici un pret sa piarda intalnirea cu Mosul. Si daca se intampla, totusi, sa dea mana cu Mos Ene inainte de vreme, atunci nu uita sa-si verifice dimineata nasturii de la pijama. E imposibil sa nu gaseasca infasurate acolo macar trei fire din barba alba a mosului, pentru ca de-acum e clar: Mos Craciun exista cu adevarat! Misterul a fost dezlegat.

Stelele de mare

60

Un om mergea pe malul marii, cand a ajuns la o portiune de plaja unde se aflau esuate mii de stele de mare. Ceva mai incolo, vazu o fata ridicand cate o stea de mare si aruncand-o inapoi in apa. "Vai, cum poti sa crezi ca le vei salva pe toate?" exclama el. "Sunt asa de multe."Fata zambi si zise: "Stiu. Dar pot sa o salvez pe asta." Si arunca o stea inapoi in mare. "Si pe asta" si mai arunca inca una in mare, "si pe asta, si pe asta..."

61

Vrabiuta si cocostarculfabula in proza dea lu' bunicu

Pe marginea unui lac, pe ramura unei salcii pletoase, o vrabiuta isi ciugulea penele. Pe lac un cocostarc trecea maiestos ciugulind alene cate un pestisor sau mormoloc. Vazand vrabiuta numai ce-i zise cu ingamfare:- Vai tu, cat esti de mica si pricajita pe atata esti si de proasta!- De ce zici asa? il intreba cu sfiala vrabiuta.- Stai pe creanga, ca proasta, si-ti ciugulesti penele pe cand aici in apa este o multime de hrana. Iaca, pestisori, racusori, mormoloci, ceva scoici si altele... Dar de... cum sa vii aici sa ai parte din toate astea cand tu nu esti in stare...- Fiecare cu ce poate, raspunse modesta vrabiuta. Eu nu pot sa intru in apa asa cum nici tu nu poti sa stai pe crenguta asta.- Nu vorbi in van! Cum poti spune tu o asa jignire? Ia sa vezi! Si unde isi lua zborul si se aseza pe crenguta de langa vrabiuta, care, sub greutatea cocostarcului se franse, iar acesta cazu si se lovi de pamant isi franse o aripa si un picior, si unde se porni pe tipete de durere. O vulpe, care era pe aproape, auzi vaicarelele cocostarcului si veni iute stiind ca-i rost de masa imbelsugata.

Morala:Nu-i destul sa fii mare si falosDaca nu esti intelept si mintos.

62

Vulpita si tigrulpoveste chinezeasca

Intr-o zi Vulpita se juca singura prin padure cand deodata un tigru a sarit dupa un copac."Mmmm," a spus tigrul. "Am sa te mananc!"Vulpita era speriata, dar si-a pastrat calmul. Repede si-a construit un plan in gand."Imi pare rau, domnule Tigru, dar nu ma poti manca," i-a spus ea."Si de ce nu?" a intrebat surprins tigrul."Pentru ca sant foarte importanta," a spus Vulpita. "De fapt, sant regele acestei paduri. Toate animalele sant asa de inspaimantate de mine, incat fug din calea mea cand ma plimb."Tigrul era suspicios. "Cum pot stii ca-mi spui adevarul?" intreba el."Foarte usor," a raspuns Vulpita. "Mergi in spatele meu in timp ce ma plimb prin padure. Si ai sa vezi cu ochii tai ce importanta sant."Si Vulpita a plecat cu tigrul mergand in spatele ei.Curand au ajuns aproape de un cerb ce se juca in jurul copacilor. Cand cerbul a vazut Vulpita, nu i-a acordat nici o atentie. Dar cand a vazut tigrul, a fugit in tufisuri exact cum banuia Vulpita ca va face."Ai vazut?" a intrebat Vulpita. "Cerbul acela se teme rau de mine."Mai apoi, Vulpita si tigrul au ajuns aproape de un lup aflat la gura vizuinii sale. Din nou, lupul nu a acordat nici o atentie Vulpitei. Dar cand a vazut tigrul ce mergea in spatele ei, a sarit si a alergat in vizuina sa se ascunda."Ai vazut?" a spus Vulpita. "Chiar si acel lup se teme de mine."Vulpea si tigrul si-au continuat drumul prin padure. In scurt timp au ajuns la marginea unui rau unde ursul pescuia. In mod obisnuit ursul nu se teme de nimeni. Abia daca a

63

zarit-o pe Vulpita. Dar cand l-a vazut pe tigru, a sarit in apa si a inotat repede cat mai departe."Acum ma crezi?" a intrebat vulpita.Tigrul era complet pacalit. Si-a plecat capul si a spus, "Iarta-ma, Vulpito. Habar nu aveam ca esti asa de importanta. De acum inainte nu am sa te mai supar niciodata."Asa ca Vulpita s-a intors sa se joace in padure, tare fericita ca i-a venit in minte o asemenea pacaleala.

Zana zanelorBasme nemuritoare - dupa un motiv folcloric aroman

Ce era, ce nu era, era odata un imparat tanar, fiu de mare imparat, care avea o nespusa patima sa mearga la vanatoare.Intr-o zi, se scula dis-de-dimineata si, impreuna cu patru tovarasi credinciosi, pornira calari peste campii.Ajungand intr-o padure, se despartira, fiecare apucand in alta parte. Imparatul tinu drumul pe mijlocul padurii si, tot uitandu-se jur-imprejur, zari langa el o ciuta sprintena si frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu gura. Ciuta avea la gat o salba de margaritare, mari cat oul de porumbita, iar la picioare, mai sus de genunchi, purta bratari de aur lucrate numai si numai in fire de aur.Vazand ca vietatea e asa de frumoasa, imparatul nu putu sa traga in ea cu arcul, ci se hotari s-o prinda de vie. Si o alerga calare, la galop, o fugari din toate puterile, si pe jos, goni dupa ea ca un nebun, se roti ca un vartej, dar toata straduinta lui fu zadarnica.Se dumirea ca nu e cu putinta sa prinda ciuta de vie, insa el tot mai alerga, pornit pe urmele ei. Ciuta, simtind ca imparatul o sa goneasca intruna asa dupa dansa, coti in salturi catre o vale si iesi din padure, apucand drumul peste campie. Imparatul, speriat c-o scapa, isi chema tovarasii in graba si pornira impreuna pe urmele ei. Si asa, fiind in mijlocul campului, o inconjurara din toate partile, apropiindu-se cu mare dibacie.

64

Ciuta, aflandu-se la stramtoare, facu o saritura inalta si pieri intr-un lac rotund care s-afla chiar in inima campiei.Imparatul si tovarasii lui se apropiara tiptil, uitandu-se mereu acolo si asteptand cu nerabdare sa iasa ciuta din apa; dar asteptara aproape toata ziua si ciuta nu se mai vazu pe acolo si nici glasul nu i se auzi.Amurgise, se intuneca, si imparatul uitase sa mai plece. Ministrul, unul dintre tovarasii lui, neputand sa-si ascunda spaima ce-l apucase innoptand intr-un loc atat de indepartat si parasit, incepu sa-i zica imparatului astfel:- Marite imparate, luminatia ta, cata sa plecam cat mai curand de langa balta asta, ca mie nu mi se pare a bine. Mintea mea imi spune ca ciuta pe care o vazuram nu e ciuta adevarata, ci mai degraba vre-o naluca gata sa ne faca vre-un pocinog. Te rog, marite-imparate, hai sa plecam cat mai curand din locul asta parasit, caci cainta de apoi nu mai este de nici un folos.Imparatul, auzind vorbele ministrului, ii raspunse nepasator:- Cui i-e frica de naluci si de fiare salbatice sa nu plece la vanatoare. E drept ca era mai bine sa nu fi vazut ciuta asta, dar acum c-am intalnit-o si am zarit-o cum a sarit in lac, nu pot sa plec pana ce nu cunosc sfarsitul povestii asteia.Ministrul si supusii aplecara capetele si tacura. Isi pusera in minte sa sada toata noaptea pe marginea lacului si sa adaste ciuta. Nu-si miscau ochii de la apa, ca nu cumva ciuta sa iasa si ei sa n-o zareasca. Dar asteptara pana la miezul noptii si nu vazura nici ciuta, nici nimic. Osteniti de alergatura, cascara si adormira.Cand se desteptara, ce sa vaza? Un palat luminos care lucea ca soarele de dimineata. Imparatul, cand il privi, fu cat p-aci sa-si piarda mintile de uimire.Ministrul, cu ochii cascati la o astfel de minunatie, pe cat era de speriat la inceput, pe inca se mai infricosa. Si cu adevarat, era de speriat si de infricosat la ivirea vedeniei neasteptate. Dar imparatului, nici frica nu-i trecu prin minte, nici sperietura nu-i patrunse in inima; se scula cu mare barbatie si pleca sa cunoasca ce fel de palat este acolo si ce oameni vietuiesc inauntru. Si apropiindu-se, vazu ca toate portile sunt deschise. Inainta fara sfiala, se uita in sus, se uita in parti, si nu vazu nici un om. Trecu dintr-o tinda boltita intr-o sala mare, impodobita cu lucruri scumpe si stralucitoare; pasi mai inauntru si ce sa vaza? Un scaun imparatesc. Pe scaunul acela imparatesc statea o fata de vre-o saisprezece ani, iar imprejurul ei si al tronului ei sedeau douasprezece fete, toate in picioare si cu mainile la piept.Imparatul, de mirare, ramase mut; si in loc sa fie infricosat de o astfel de naluca, el isi indrepta niste priviri atat de duioase catre fata care odihnea pe scaunul imparatesc, se uita la dansa cu atata drag si cu atata dor, incat se parea ca din ochii lui curgea sange in loc de lacrimi.Fata, nemiscata pe tron, vazand cu infiorare semnele de iubire duioasa ale imparatului, ii zise:

65

- Voinicule tanar! De ce te uiti la mine asa de duios? Oare nu ma cunosti, intr-adevar? Eu sunt ciuta de ieri, pe care ai fugarit-o toata ziua! Eu m-am aruncat in lac pierand dinaintea ochilor tai! Eu sunt zana, imparateasa zanelor, pornita de sase luni din tara mea! Am alergat prin toata lumea si am vazut multe feluri de flacai, tineri si frumosi, dar de nici unul nu mi s-a incalzit inima. Trecand si prin locurile acestea, te intalnii pe tine, si din clipa in care te-am zarit, mi s-a tulburat mintea si n-am stiut ce sa mai fac cu focul care-mi aprinse inima. M-am prefacut in ciuta, sa pot sa te-nsel, sa alergi dupa mine. Si asa, vazandu-te cum goneai in urma mea, cu acea mare dorinta, ma aruncai in lac, facandu-ma nevazuta. Insa pricepand ca ti-ai pus in minte sa m-astepti pana-n zori, pe marginea lacului, eu cu roabele mele, in timp ce voi dormeati, am ridicat palatul asta ca sa te fac sa vii la mine si sa-ti vorbesc.Cand ispravi zana cuvintele, iata ca o alta zana ii aduse inainte o carte, o scrisoare, dandu-i-o si facandu-i plecaciuni. Imparateasa zanelor citi cartea si incepu numaidecat sa planga, cu lacrimi ca ploaia. Imparatul, nestiind pricina plansului, se mira si se framanta, neputincios, si astepta. La urma, imparateasa zanelor isi sterse lacrimile si-i zise imparatului asa: - Voinicule tanar, cartea asta imi aduse vestea trista ca mi-a murit mama; si ma cheama toate zanele acolo, sa ma sui pe scaunul imparatesc. Dar imi pare rau ca trebuie sa ma despart de tine. Insa, iubitul meu, sa stii ca daca te-oi afla credincios fata de mine, intr-o zi eu tot am sa te iau de barbat.Si spunand imparateasa vorbele astea, se facu nevazuta. Imparatul, cu tovarasii lui, de unde se gaseau in palatul luminos, se pomenira langa o balta, intr-o livada mica si intunecoasa, fara urma de om sau pasare.Facandu-se apoi ziua alba, imparatul si tovarasii lui vazura ca nu mai era nici un fel de palat prin apropiere. Asa ca de mirare li se parea ca viseaza si ca ei nu sunt aievea. Se sculara de-acolo si pornira catre casa.De-atunci, imparatul fu curpins de grele ganduri si tainice dorinti. De nimic nu mai avea chef pe lumea asta, caci zi si noapte mintea lui nu pleca de la imparateasa zanelor. Toate lucrurile lumesti erau dinaintea ochilor lui desarte; nu mai vru sa stie nici de ale imparatiei, nimic nu-l mai multumi in viata, decat plecarea la vanatoare.Trecura trei ani si imparatul nu putu sa-si schimbe gandurile; oamenii lui il povatuira sa-si lase la o parte visurile acelea, dar el nu asculta pe nimeni si numai ce-i soptea inima lui aia facea.Dupa trei ani de asteptare, intr-o zi, imparatul pieri din mijlocul palatului. Nimeni nu stia incotro se dusese. Si pe cand oamenii imparatesti il cautau preturindeni, el se afla langa genunchii imparatesei zanelor.Imparateasa il privea cu mare dor si-i soptea, minunandu-se:Iubitul si frumosul meu, eu nu credeam ca pe pamant poate sa existe o iubire ata de mare la un voinic pentru draga lui. Iubitul meu, am vazut ca trei ani de zile nu m-ai uitat nici ziua, nici noaptea, trei ani de zile ai fost intristat si galbejit ca frunza cazuta la

66

inceputl verii si, de cate ori te vedeam cu fata supta de neimplinirea dorului, crede-ma ca mintea mi se zdruncina; dar nici altminterea nu puteam sa fac, pentru ca datinile noastre asa imi cereau.

Acum a venit vremea sa fim impreuna; insa trebuie mai intai sa dai vorba de omenie ca orice-ai vedea cu ochii tai, bune ori rele, n-o sa ma-ntrebi cum e si cum nu e, si nici n-o sa te-apuci sa judeci lucrurile; ci totdeauna tu sa te prefaci ca n-auzi si ca nu vezi, fiindca numai asa o sa izbutim sa traim impreuna. Daca nu vei face asa cum iti zic, atuncea o sa traim despartiti si nevazuti unul de altul. Insa tu sa stii ca o zana nu face niciodata un lucru urat.Si asa, dupa ce se invoira, imparatul si zana zanelor se pusera sa faca nunta. O saptamana intreaga tinura petrecerile nuntii, intreaga imparatie fu in mare si stralucita sarbatoare.Vremea trecu repede. Imparatul traia cu nevasta-sa o viata frumoasa, frumoasa cum nu se poate spune cu vorba.Dupa un an, zana nevasta nascu un baietel frumos, voinic si inzestrat nevoie mare, un fecior, pe care doi ochi rai sa nu-l vaza. Zanele ingrijira de copil, il dadura lui taica-sau in brate, taica-sau il lua cu mare grija si-l mangaie, il saruta cu nespusa dragoste, apoi il dadu maica-sii; zana nevasta lua copilul in poala, si batu din palme cat putu. Indata veni o zgriptoroica batrana si infricosatoare si, tot uitandu-se la zana nevasta, astepta cu gura cascata, gata sa inhate copilul.Zana prinse copilul din poala cu amandoua mainile, si fara sa-i fie mila, il azvarli in gura zgriptoroaicei, zicandu-i:- Ia catelul asta de-acilea, ca nu pot sa-l sufar inaintea ochilor!Cand vazu imparatul copilul dat in gura zgriptoroaicei, cu mainile maica-sii, era cat p-aici sa-si piarda mintile. Se cruci framantandu-se si se zbatu neputincios.De multe ori vru sa-si deschida gura, sa-i zica muieri-si cele nezise, dar isi aducea mereu aminte de legamantul pe care-l facuse cu dansa inainte de cununie, si nu putu sa-si calce vorba de omenie data atunci cu mare bucurie.

Asa ca imparatul, vrand-nevarand, se facu sarmanul ca n-aude si ca nu vede nimic, nu-i zise muiere-si nici ca-i alba, nici ca-i neagra.Cu astazi, cu maine, trecu asa inca un an, si nevasta sa ramase grea a doua oara.Implinindu-se noua luni, nascu o fata; dar ce fata, ca parca era luna plina pe cerul senin dupa ploaie! Imparatul se bucura nespus de mult, zicandu-si in mintea lui: "In locul baiatului, pe care mama-sa nemiloasa il dadu zgriptoroaicei sa-l manance, norocul imi dudu fata asta atat de frumoasa, ca sa-mi indulceasca inima".Dupa vre-o cincisprezece zile, intr-o dimineata, zana nevasta isi lua fata in brate si iesi cu ea in batatura sa se plimbe. Barbatul sedea la fereastra, uitandu-se la nevasta si la fetica si simtind o duioasa bucurie. Dar multumirea cea mare a imparatului nu tinu

67

mult, caci zana zanelor, vazandu-l cat de mult se bucura, ce facu? Chema zece roabe de-ale ei si le zise sa aprinda un foc urias si dupa ce focul se inteti bine, zana nevasta azvarli in mijlocul flacarilor copila, fara nici o mila si fara nici o jale.Vazand imparatul cum copila aceea frumoasa era arsa de vie de maica-sa, o cutremurare il cuprinse intreaga fiinta si, de mult rau ce-i venea, viata nu si-o mai dorea. Se scula cu inima rea si cu ochii plini de lacrimi si se duse de se-nchise singur intr-o odaie si planse, planse pana ce i se facura ochii negri si stinsi ca taciunii.Dar cu toate ca suferea cumplit pentru baiatul mancat de zgriptoroaica si pentru fetica arsa in flacari, el, sarmanul, ca sa nu-si calce vorba de omenie pe care i-o daduse inainte de insuratoare, nu deschise gura sa-i zica nimic urat nevesti-si.Si asa, zi cu zi, imparatul, din suspinari de dorul fetitei si-al baiatului, slabi si se topi, incat ramase numai osul si pielea pe trupul lui. Intr-o seara, zana nevasta ii zise:- Barbate, afla ca vecinii tai s-au sculat asupra stapanirii tale si vor sa-ti bata oastea si, de s-o putea, sa-ti ia si imparatia. Ministrii, cu oamenii cei mai alesi de acolo, sunt pe ganduri. Cea mai mare grija a lor este ca n-au imparat. Nu stiu ce sa faca si cum sa dreaga. Si fiindca lucrurile stau asa cum ti le spusei, trebuie sa te scoli si sa te duci in imparatia ta, sa-ti pui lucruile la cale. Dar, de hainii care vor sa te bata sa nu te sperii, ca eu, cu toata oastea mea de zane, o sa viu sa-ti ajut, ca sa te scap de toate rautatile dusmanesti.Zicand vorbele astea, zana nevasta batu din palme si indata venira doua zane tinere. Imparateasa le porunci:- Luati-l pe barbatu-meu si intr-o clipa sa-l duceti in palatul imparatiei lui, dupa cum il aduserati aici acum doi ani.Cele doua zane il luara pe tanar pe umeri si pana sa te freci la ochi imparatul se afla in mijlocul palatului. Ministrul cu cei doisprezece fruntasi ai sfatului imparatesc, cand isi vazura stapanul, se bucurara si se mirara. Il intrebara unde fusese atata amar de vreme, iar imparatul le povesti toate, toate in afara de pataniile lui cu baietelul si fetita; dar fiecare vorba ce-i iesea din gura parca era framantata cu pelin amar.Zvonul se raspandi. Auzind toti prietenii si supusii ca tanarul imparat, pierdut acu doi ani de zile, a venit sanatos in scaunul imparatiei sale, se dusera care mai de care sa-i ureze bun venit.A doua zi, se tinu marele sfat imparatesc, vorbindu-se de-ale bataliei, pana la murgitul serii; a treia zi, ajunse stirea in palat ca vrajmasul trecuse hotarele, cu oaste multa si nenumarata. Imparatul isi facu toate planurile si, a patra zi, strangandu-si oastea, pleca la batalie.Armata mergea inainte, iar merindele si berea veneau carate in urma. Oamenii care duceau samarele fura doborati de oastea zanelor. Zanele luara toate mancarea si toata baututura, le rasturnara pe jos si le calcara cu picioarele, le stricara in asa fel ca ramasitele lor nu le-ar fi mancat nici cainii si nici porcii. Ostenii se-ntoarssera necajiti

68

spre casa, necajiti, speriati, amarati. Si cum umblau ei asa intristati de marele rau ce-l patisera, imparateasa zanelor le iesi in cale si le zise:

- Cale buna va urez si noroc, flacai credinciosi ai imparatului.- De noroc sa ai parte, tanara doamna.- Dar va intreb, feciori ai imparatului, de ce sunteti atat de intristati? Nu cumva din cauza merindelor pe care vi le stricara zanele?Auzind vorbele astea, oamenii se uitara unul la altul, ochi in ochi, si ramasera tracuti. Imparateasa zanelor le mai zise:- Flacai credinciosi ai imparatului, nu va jeliti si va-ntristati. Duceti multa plecaciune din partea mea maritului vostru imparat si spuneti-i cuvintele astea;- Zana, nevasta-ta, le-a pus pe zane sa arunce toate merindele ostirii.Imparateasa zanelor pleca, iar ostenii se dusera la-mparat, vestindu-i cu mare durere si stanjeneala toate cate patisera de la zane si de la imparateasa lor. Cand auzi imparatul ca oastea e ramasa fara merinde si flamanda, parca un fulger cazu aspura lui. Se scula cu un mare suspin in piept si-si incaleca armasarul, intorcandu-se grabnic la palat.Cand navali vartej in sala stralucitoare, o vazu sezand pe scaunul imparatesc pe nevasta-sa. Ea, cum il zari ca vine, incepu sa rada cu hohote, si razi, si razi si razi pana aproape de lesin. Atunci imparatul nu mai putu sa rabde, isi uita cuvantul pe care-l daduse la insuratoare si deschise gura cu amar:- Ce sunt rautatile astea de nerabdat pe care mi le faci tu mie de cand te-am luat de sotie si pana astazi!? Cerul sa te judece pentru inima nemiloasa ce porti pe lumea asta! Deschide-s-ar pamantul sa te-nghita! Cum de nu-ti fu tie mila, acu doi ani, de baiatul meu, de l-ai dat cu mainile tale in gura zgriptoroaicei, in fata mea? N-ai mai fi apucat sa fii mama! De ce te dovedesti tu fara dor de copii tai pe lumea asta? Cum de nu-ti fu tie mila, acu un an, de fetica noastra - pe care parca o facusesi icoana frumusetii - de-ai aruncat-o in mijlocul focului si ai facut-o scrum? Si nu te saturasi de rautatile astea, te-ai repezit si pana acolo, sa ma ajuti cum imi spusesi, si in loc de ajutor pusesi zanele tale sa-mi strice toate merindele ostirii!Spune-mi, acuma, ti s-a-mplinit pofta, ca-mi lasasi oastea raspandita pe dealuri si prin poieni, flamanda?Zana nevasta, auzind vorbele astea, simti un nod in gat si incepu sa planga cu lacrimi ca ploaia. Si asa, dupa ce-i trecu nodul de plans, se intoarse si zise catre barbatul sau:- Barbate dorit si iubit! Bine era sa fi rabdat si de data asta; dar fiindca pierdusi rabdarea si-ti calcasi vorba de omenie data la cununie, dupa datinile noastre, ale zanelor, de azi incolo n-o sa mai poti sa ma mai vezi si n-o sa pot sa te mai vad! Si, ca sa-ti dai bine seama de cuvintele pe care ti le-am spus cand te-am luat, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat, acum a venit vremea sa vezi cu ochii tai, si vazand stiu ca de judecata si nerabdarea ta o sa te caiesti mult. Dar toate cainetele care urmeaza dupa fapte sunt fara de folos.

69

Zana nevasta urma apoi asa catre imparat:- Barbate, tu, dupa mintea ta, judecasi cum iti veni la gura, si zisesi ca am dat baiatul in gura zgriptoroaicei sa-l manance, si ca am aruncat fetica in mijlocul focului, am ars-o; ba ca am pus si zanele sa strice merindele ostirii! Stii tu cine este zgriptoroaica aia careia i-am dat baiatul sa-l manance? Stii dumneata ce lucru tainic era para aia de foc in care am aruncat fetita? ah, barbate, n-ai facut bine ca ti-ai pierdut rabdarea! Zgriptoroaica aia pe care ai vazut-o este sora mea mai mare, care cu dragoste nespusa a luat baiatul sa-l creasca. Iar para de foc este sora mea mijlocie care si ea, biata fata, cu mare bucurie si placere a primit copila sa ocreasca. Eu imi dau seama foarte bine ca lucrurile astea pe care ti le-am spus nu le crezi, dar cand ti-oi aduce baiatul si fetica impreuna, sa-i vezi cu ochii tai, atuncea n-o sa mai ai ce zice.Spunand asa, ea batu din palme cat putu, si indata venira doua zane, inchinandu-se inaintea imparatesei lor, intreband-o:- Ce poruncesti, doamna?Imparateasa zanelor le zise:- Acuma, intr-o clipa, sa va duceti sa-mi aduceti baiatul si fetita. Cele doua zane, aplecandu-se inaintea imparatesei lor, ii raspunsera cu glas supus:- Faca-se porunca data, marita noastra imparateasa!Plecara si, dupa putin, se intoarsera una cu baiatul si cealalta cu fata in brate si, inclinandu-se dupa cum le era datina, pusera copii langa mama lor. Imparateasa ii lua si-i stanse la piept, ii mangaie, ii saruta, apoi ii dadu in poala barbatului.- Vezi, acum, barbate, cu ochii tai, si crede vorba ce ti-am spus, ca zanele niciodata nu fac un lucru urat! Vezi, acum, baiatul, despre care-ti credea mintea ca l-a mancat zgriptoroaica, este ca un miel sugaci de primavara. Vezi, acum, barbate, fetica, despre care-ti credea gandul ca a ars-o focul, este ca un grunj de zahar si ca un miez de nuca. Crezi acum ca zanele nu fac un lucru urat nicioadata? Iaca, te scosei din suferinta si dorul pentru baiat si pentru fata, la care te gandeai ziua si noaptea. Acuma, inca un lucru ascuns iti ramane nespus: Capitanul mai mare peste ostirea ta vorbise cu vrajmasii ravnitori sa-ti ia imparatia. Vrajmasii ii fagaduisera multa avere, numai sa le faca cele venea lor la mana.Capitanul, nesatios de avere, ce nascoci? A amestecat toata mancare si toata bautura armatei cu otrava. Si asa, ostenii, nestiind, dintr-o singura masa, s-ar fi otravit pana la unul. Atunci eu venii in ajutor cu toata oastea mea de zane, si poruncii zanelor sa strice rezervele de mancare si de bere, apoi sa caza asupra vrajasilor, sa-i vaneze si sa-i goneasca pana in tara lor. Zanele facura asa cum le-am poruncit si sa stii ca acum nici miros de dusman nu se mai afla in imparatia ta. De toate astea, pe care ti le spusei, ce zici, iubitul meu?Imparatul, vazand baiatul si fetica, si auzind cate ii marturiseste nevasta-sa, se cai amarnic ca-si calcase juramantul de omenie, dar acea caire nu-i folosi la nimic. Zana

70

nevasta se scula in picioare, isi lua copii de mana si, cu mare durere, suspinand si lacrimand, ii zise imparatului:- Ah, iubitul meu si doritul meu, sunt silita sa ma despart de tine si de tineretea ta! Si nu cred c-o sa te mai vad vreodata pe lumea asta, dupa cum nici tu n-o sa ne mai vezi veodata, pe mine si pe copii nosti. Ramai sanatos si cerul sa ne dea rabdare!

Asa fu si, dupa ce se luara de mana, zana nevasta se facu nevazuta din fata imparatului.Bietul imparat, aflandu-se despartit si singur, fara nevasta si fara copii, de jale si de rau ce-i venea, ti se parea ca mancase otrava. De-atunci, zi alba si vesela nu mai avu. Se facea lumina, sau se innopta, fata lui de lacrimi nu se mai usca. In fiecare ceas si in fiecare minut, gura lui nu mai inceta de oftari si de suspinuri.Asa, din zi in zi, cu plansul, cu oftarea si cu suspinarea, ajunse sa zica toti oamenii, cu mic cu mare, ca imparatul cazuse in prostie, pentru ca nu-si mai lua gandul de la o naluca. Dar el, cu toate ca auzea cu urechile lui cum isi radeau si-si bateau joc toti oamenii din palat, nu lua in seama vorbele unuia si-ale altuia ci, zi si noapte, isi plangea soarta in care se gasea. Si asa, de mult ce-i era dor de nevasta si de copii, lasa la o parte lucrurile lumesti si nu mai avu chef de nimic.Se-nchise intr-o odaie a palatului, si nici ziua, nici noaptea nu mai iesi de acolo. Daca oamenii lui ii aducea vre-o bucatica de paine manca, daca nu, el, sarmanul, de schimbat la suflet ce era de dorul nevestei si al copiilor, nu-si mai aducea aminte nici de mancare, nici de bautura.Imparatul duse o astfel de viata doisprezece ani intregi. Dupa aceasta vietuire, lunga si ruginita, iata ce pati intr-o zi. Cum sedea el acolo in odaia lui, ramas pe ganduri, oftand si suspinand, auzi un glas:- Buna dimineata, iubitul meu nevazut de doisprezece ani.Imparatul isi inalta ochii sa priveasca intr-acolo. Cand clipi, ce sa vaza? nevasta-sa cu baiatul si cu fata, si cu alte douasprezece zane roabe. Imparateasa zanelor, la vederea barbatului, stralucea ca luna plina la miezul noptii, iar baiatul si fata straluceau ca luceferii din dimineata. Imparatul nu-si crezu ochilor, i se paru ca viseaza si ca nu era aievea.

Asa ca, de uimire si de bucurie, nu putea sa-si vie in fire. Pana la urma se dezmetici, si atunci pricepu ca nu este vis. Se scula cu bucurie si cu mare dor, lua baiatul si fata in brate, si-l saruta si ii mangaie cu iubire, suspinand, apoi se intoarse catre nevasta-sa si zise:- Iubita mea, dupa care oftez de-atata amar de vreme, cum de te-a lasat inima sa ma tii fara nici o nadejde doisprezece ani? Daca, iubita mea, era cu putinta sa ne mai vedem, macar si dupa doisprezece ani, sau chiar mai multi ani, cum ai rabdat sa nu-mi spui ca urma sa ne mai intalnim, ca sa nu-mi pierd nadejdea atat de mult si sa nu trag cate am

71

tras? Ba-mi zisesi ca nici n-o sa te mai vad vre-o data, si nici n-o sa mai mai vezi. Si, dupa ce mi-ai aruncat vorbele astea, pierisi dinaintea ochilor mei, cu copii impreuna, si ma lasasi viu si intristat, ori mort neingropat.Dupa ce ispravi de vorbit imparatul, zana nevasta ii zise:- Iubitul si doritul meu barbat, eu nu credeam c-o sa ai rabdare atat de lunga, si de aceea ti-am spus ca n-o sa ne mai vedem pe lumea asta. Stiam ca, pentru greseala ce facusesi, dupa datinile zanelor, avea sa fim despartiti doisprezece ani. Si de mare rau ce-mi venea atunci, ca trebuie sa ne despartim unul de altul, mi s-a oprit rasuflarea si n-am mai putut sa-ti mai vorbesc, am fugit si m-am facut nevazuta dinaintea ta. Acum, barbatul meu, toate lucrurile trecute sa le lasam la o parte, trebuie sa ne bucuram ca ne-am mai intalnit pe lumea asta.Si asa, se sculara si-si luara baiatul si fata de maini, si se dusera in sala unde era scaunul imparatesc.Din ziua aceea, imparatul, suindu-se pe tronul imparatesc, domni in liniste si fericire, si poate ca mai domneste inca si astazi, impreuna cu fumoasa lui nevasta.Si, cum vi-l spusei, asa basm aflai,Nu stiu cum facui, dar nu inselai.

Zdrentuitabasme engleze

Intr-un maret palat, la malul marii, traia odata un lord batran si foarte bogat, care nu avea nici sotie nici copii in viata, avea doar o nepotica al carei chip nu-l vazuse niciodata. Batranul isi ura nepotica caci la nasterea ei, ii murise cea mai draga dintre fiice. Cand batrana doica ii adusese copila, el se jura ca, atat cat va trai, nu se va uita la ea, nu avea decat sa traiasca sau sa moara, lui nu-i pasa.Asa ca-i intoarse spatele, se aseza la fereastra si privi peste intinderea nesfarsita a marii, varsand lacrimi amare dupa fiica lui care se prapadise, pana cand parul sau coliliu si barba carunta ii crescura mult peste umeri, se incolacira peste speteaza scaunului sau si patrunsera prin crapaturile din dusumea. Lacrimile sale, care picurau pe pervazul geamului, sapasera un sant in piatra si curgeau ca un raulet in mare.In tot acest timp, nepoata lui crescu fara ca cineva sa-i poarte de grija. Doar doica cea batrana se mai indura de ea si, cand nu era nimeni prin preajma, ii dadea ceva resturi de la bucatarie sau cate o rochita rupta luata din sacul cu zdrente.

72

Ceilalti servitori de la palat o alungau cu lovituri si cuvinte de ocara poreclind-o Zdrentuita si aratau cu degetul spre picioarele ei desculte si umerii golasi. Si asa crescu ea, mai mult nemancand si imbracandu-se cu te miri ce, petrecandu-si zilele prin campuri si pe carari. Singurul ei tovaras era gascarul care, atunci cand ei ii era foame sau frig sau era obosita, ii canta atat de vesel din fluier, incat ea-si uita de necazuri si se pornea sa danseze cu galagioasele gaste.Asta pana intr-o zi cand oamenii prinsera a susoti cum ca regele facea o calatorie in tinutul lor si ca intentiona sa dea un mare bal in orasul invecinat pentru toti domnii si domnitele din tinut la care printul, unicul sau fiu, urma sa-si aleaga nevasta.

O astfel de invitatie sosi si la palatul de pe malul marii si servitorii o dusera batranului lord, care inca mai sedea la fereastra, varsand lacrimi amare. Dar, cand auzi despre ce era vorba, isi zvanta lacrimile si ordona sa i se aduca foarfeci cu care-si taie pletele lungi si barba, apoi trimise sa-i aduca haine scumpe si bijuterii si se imbraca. Ordona sa se puna seaua de aur pe calul cel alb, ca sa poata iesi in intampinarea regelui.Zdrentuita auzise si ea vestea si se aseza in usa bucatariei plangand ca nu poate sa-l vada si ea pe rege. Cand batrana doica o vazu asa, se duse la stapan si-l ruga s-o ia si pe nepoata lui cu el la balul regelui. Dar acesta s-a incruntat si i-a zis ca nu vrea sa auda de fata. Auzind asta, Zdrentuita fugi sa-i povesteasca prietenului ei gascarul cat e de nefericita ca nu poate merge la bal. Gascarul o asculta apoi ii propuse sa mearga impreuna in oras sa-l vada pe rege. Ea a privit insa cu tristete la picioarele-i desculte si hainele zdrentuite. Vazand-o gascarul a scos fluierasul si a inceput sa cante, iar fata imediat s-a veselit. Baiatul a luat-o de mana si, cu gastele deschizandu-le drumul, au pornit spre oras.N-au mers prea mult, cand un tanar chipes, imbracat frumos, veni calare spre ei ca sa-i intrebe incotro s-o ia ca sa ajunga la castelul unde se oprise regele. Cand afla ca si cei doi merg tot acolo, descaleca si merse alaturi de ei tot drumul. Gascarul isi scoase fluierul si canta o melodie duioasa. In acest timp, tanarul tragea cu coada ochiului la fata pana ce se indragosti de ea. Isi lua inima in dinti si o ceru de nevasta.Dar Zdrentuita rase, zicandu-i ca i-ar sta tare bine cu o nevasta gascarita, apoi adauga ca el ar trebui sa-si ia nevasta una dintre domnitele pe care le va intalni la bal.Cu cat ea il refuza, cu atat tanarul o ruga mai aprins. In cele din urma, ca s-o convinga de sinceritatea sa, o implora sa vina la bal la ora douasprezece noaptea, asa cum era imbracata, desculta si impreuna cu prietenul ei gascarul si cu gastele acestuia.Cand se lasa noaptea si sala de bal era inundata de lumina si muzica, iar domnii si doamnele dansau in fata regelui, tocmai cand orologiul batea ora douasprezece, pe usile enorme intrara Zdrentuita si gascarul, urmati de cardul de gaste. Strabatura sala, in timp ce doamnele susoteau. domnii radeau, iar regele privea nedumerit.

73

Dar cand ajunsera in fata tronului, tanarul se ridica de langa tronul regelui si veni in intampinarea lor. Luand-o de mana pe Zdrentuita se intoarse spre rege si-i spuse ca ea era mireasa aleasa de el, caci tanarul era chiar printul in cinstea caruia se dadea balul.Inainte sa termine ce avea de spus, gascarul duse fluierul la gura si incepu sa cante, iar in timp ce canta, hainele Zdrentuitei se transformau in vesminte stralucitoare, o coronita de aur era in parul ei, iar cardul de gaste se prefacuse intr-un alai de paji care-i duceau trena lunga.Toti cei din sala au remarcat ca printul isi alesese de nevasta pe cea mai frumoasa fata din tinut.Gascarul s-a facut nevazut si nimeni nu a mai auzit de el de atunci. Batranul lord s-a intors la palatul sau de pe malul marii, la curte nu putea ramane caci jurase ca nu-si va privi niciodata nepoata. Cred ca l-ati putea vedea, caci el tot mai sta langa fereastra, plangand amarnic si privind departe spre intinderea nesfarsita a marii.

74