6713100-Emil-Dumea-Istoria-Bisericii-Sec

8/8/2019 6713100-Emil-Dumea-Istoria-Bisericii-Sec

1/183

EMIL DUMEA

ISTORIA BISERICII

Teme

Volumul 1: Secolele I-XII

Iasi 1999

ABREVIERI

AHP = Archivium Historiae Pontificiae, Roma.

CSEL = Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum, Wien.

CSHB = Corpus scriptorum historiae Byzantinae, Bonn.


2/183

MGHss = Monumenta Germaniae Historica inde ab a.C. 500 usque ad a. 1500. SectiuneaMGSS: Scriptores.

PL = Migne, Patrologia, series latina.

SCH = Sources Chrtiennes, Paris.

BIBLIOGRAFIE

Acta Cypriani, CSEL 3.

Actele martirice, Bucuresti 1997.

ARY, M.V., Un dilemma ecclesiastico: la politica matrimoniale tra longobardi e franchi,AHP, Roma 1980.

ATTALIOTA, M.,Historia (ed. Immanuel Bekker), Bonn 1853.

AUGUSTIN,Breviculus collationis cum Donatistis libri 3, PL, vol. 43, 613-706.

BARNEA, I.,Din istoria Dobrogei, vol. 2, Bucuresti 1968.BARNEA, I.,Dinogetia-ville byzantine du Bas-Danube , n "Byzantina" 10(1980).

BARNEA, I., Monumente de arta crestina descoperite pe teritoriul R.P.R., n "Studiiteologice", 3-4 (1960).

BARNEA, I.,Les monuments palochrtiens de Roumanie, Vatican 1977.

BECK, H.G., Christliche Mission und politische Propaganda im byzantinischen Reich, n "Laconversione al cristianesimo nell'Europa dell'alto medioevo", Spoleto 1967.

BEDA VENERABILUL,Historia ecclesiastica , (ed. B. Colgrave), Oxford 1969.

BIHLMEYER, K.,- TUECHLE, H., Storia dellaChiesa, vol. 1-4, Brescia 19854.

CMPINA, B.,Le problme de l'apparition des tats fodaux roumains, n "Nouvelles tudesd'histoire", Bucuresti 1955.

CATTANEO, E.,Il culto cristiano in Occidente; note storiche, Roma 19842.

CEDRENUS, G.,Historiarum compendium (ed. Immanuel Bekker), CSHB, vol. 2, Bonn

1893.


3/183

CIPRIAN,Lettere scelte. Testo con introduzione e commento (ed. M. Gennaro), Catania 1953.

CIPRIAN,De Ecclesiae unitate, CSEL, vol. 3.

CIPRIAN,De lapsis, CSEL, vol. 3.

CLEMENT, Romanul,Epitre aux Corinthiens, SCH 167 (ed. A. Jaubert), Paris 1971.

Codex Theodosianus (ed. C. Pharr), Princeton 1952.

Collectio Avellana 116b,CSEL 35.

Conciliorum oecumenicorum decreta (ed. G., Alberigo. -A., Dossetti), Bologna 19733.

Cronica Fredegarii, 32 [MGHss rerum Merovingicarum, II 182].

DAMASUS PP.,Epigrammata (ed. A. Ferrua) [Epigrammata Damasiana], Citt del Vaticano1942.

DANILOU, J., - MARROU, H., Nuova storia della Chiesa, vol. 1-5, Casale Monferrato19842.

DARROUZS, I.,Listes synodales et Notitiae, n "Revue des tudes byzantines" (1970).

DAVID, P.,n legatura cu rotonda de la Alba Iulia, n "Biserica Ortodoxa Romna", 9-10(1978).

DELEHAYE, H.,Analecta Bollandiana 51(1938).

Dizionario patristico e di antiquit cristiane, vol. 2, (ed. A. Bernardino), Casale Monferrato1983.

Documente privind Istoria Romniei (ed. E. de Hurmuzaki), vol. 1, Bucuresti 1951.

DUJEV, I., Medioevo bizantino-slavo, vol. I-III, Roma 1965-1971.

DVORNIK, F.,Les slaves. Histoire et civilisation de l'antiquit aux debuts de l'poque

contemporaine, Paris 1970.

EGINARDUS, Vita Caroli Magni [MGHSS. rerum Germanicarum, editia din 1911].

EUSEBE DE CSARE,Histoire ecclsiastique, Sch 31 (ed. G. Bardy), Paris 1978.

EUSEBIU DIN CEZAREEA, Sulla vita di Costantino (ed. L. Tartaglia), Napoli 1984.

FALBO, G.,Il primato della Chiesa di Roma alla luce dei primi quattro secoli, Roma 1989.

FESTUGIRE, A. J.,Actes du Concile de Calcdonie [Cahiers d'Orientalisme, IV], Geneva

1983.


4/183

Fontes Historiae Dacoromanae, vol. 2, Bucuresti 1970.

GABOR, I.,Ierarhia catolica de rit latin din Romnia (pro manuscripto), Bucuresti 1980.

Gli Apocrifi del Nuovo Testamento, vol. II, (ed. M. Erbetta), Casale Monferrato 1966.

GRIGORE DIN TOURS,Historia Francorum (ed. B. Krusch - W. Lewison), Paris 1951.

GRIVEC, F., Santi Cirillo e Metodio, Roma 1984.

GUARDUCCI, M.,Pietro ritrovato, Verona 1970.

HENRI-IRN, M.,Istoria educatiei n antichitate, vol. 2, Bucuresti 1997.

HENRI-IRN, M., Sfntul Augustin si sfrsitul culturii antice, Bucuresti 1997.

HERTLING, L.,Istoria Bisericii , (editie ngrijita si traducere de E. Dumea], Iasi 1998.

Histoire religieuse de la Pologne [ed. Jerzy Koczowski, traducerea franceza de K. Michel],Paris 1987.

HOLTZMANN, W.,Beitrge zur Reichs- und Papstgeschichte des hohen Mittelalters:Ausgewhlte Aufstze, Bonn 1957.

IERONIM,De viris illustribus, 1 PL, 23.

IONITA, A., Viata manastireasca n Dobrogea pna n secolul al XII-lea, n "Studiiteologice", 1-2(1977).

IORDANES, Getica (ed. T. Mommsen) [MGH 1882].

IORGA, N.,Byzance aprs Byzance, Bucuresti 1971.

IRINEU DIN LYON, Contro le eresie (ed. V. Dellagiacomo), 2 vol., Siena 1957.

KEMPF, F.,Il papato dal secolo VIII alla met del secolo XI, n "Problemi di storia dellaChiesa", Milano 1973.

LACTANTIU,De mortibus persecutorum (ed. L. Rusca), Milano 1957.

LAURENT, V.,Les corpus des sceaux de l'Empire byzantin, vol. V,1, Paris 1963.

LAURENT, V.-BRATIANU, G.I.,Recherches sur Vicine et Cetatea Alba, n "Echos d'Orient",181(1936).

LAVAUD, B.,Antoine le Grand, pre des moines. Sa vie par saint Athanase et autres textes,Lyon 1943.

LORTZ, J., Storia della Chiesa, vol. 1, Roma 19804.


5/183

MARICHAL, R.,I primi cristiani della terra russa, Brescia 1988.

MARIUCCI, T., Omilie e Lettere di S. Leone Magno, Torino 1969.

MARIUS MERCATOR, Monumenta ad haeresim Nestoriana, PL, vol. 48.

MERCATI, A.,Raccolta di concordati su materie ecclesiastiche tra la Santa Sede e leautorit civili, vol. 1, Vatican 1954.

MIHAILA, A.,Inscriptii slave vechi de la Basarabi, n "Studii si cercetari lingvistice",1(1964).

MONACHESI, M.,L'epistolario ignaziano, Roma 1925.

MONACHINO, V.,Il canone 28 di Calcedonia, Aquila 1979.

MOREAU, J.,La perscution du christianisme, Paris 1956.

Notitiae episcopatuum ecclesiae Constantinopolitanae (ed. J. Darrouzs), Paris 1981.

OBOLENSKY, D., The Byzantine Inheritance of Eastern Europe, Londra 1982.

OLTEANU, P.,Aux origines de la culture slave dans la Transylvanie du nord et duMaramures, n "Romanoslavica", 1(1958).

PASCU, S., Voievodatul Transilvaniei, vol. 1, Cluj 1971.

PASCU, S.-RUSU, M., Cetatea Dabca, n "Acta Musei Napocensis" 5(1968).

PAUL, J.,L'glise et la culture en Occident (IXe-XIIe sicle), Paris 1986.

PORTAL, R.,La Russia, n "Storia universale dei popoli e delle civilt", vol. 17, Torino 1972.

PACURARIU, M.,Istoria Bisericii Ortodoxe Romne , vol. 1, Bucuresti 1980.

PACURARIU, M.,nceputurile Mitropoliei Transilvaniei, Bucuresti 1980.

QUASTEN, J.,Patrologia, vol. 1-3, Casale Monferrato 19832

.

RAHNER, H., Symbole der Kirche. Die Ekklesiologie des Vters (trad. it.:L'Ecclesiologia deiPadri), Roma 1971.

RICH, P.,Le scuole e l`insegnamento nell`Occidente cristiano dalla fine del V secolo allamet dell`XI secolo, Roma 1985.

RIGHETTI, M., Manuale di storia liturgica, Milano 1945-1953

RUSU, M., Cetatea Moigrad si Portile Mesesului, n volumul "Sub semnul lui Clio. Omagiu

Acad. Stefan Pascu", Cluj 1974.


6/183

RYAN, J., The Early Irish Church and the See of Peter, n "Le chiese nei regni dell'Europaoccidentale e i loro rapporti con Roma sino all'800", vol. 2, Spoleto 1960.

Scriptores rerum Hungaricarum, 2 vol., Budapesta 1937-1938.

SPINEI, V.,L'influence du Byzance et de la Russie sur les regions orientales de la Roumanieau premier quart du II-e millenaire la lumire des sources archologiques , n "Dacia",10(1975).

Storia della Chiesa, (ed. H. Jedin), vol. 1-10, Milano 1983-19844.

Storia della Chiesa cattolica (ed. J. Lenzenweger. Editia italiana ngrijita de L. Giovannini),Cinisello Balsamo 1989.

Storia della Chiesa, (ed. A. Fliche, V. Martin, J.B. Duroselle, E. Jarry), vol. 1-24, Torino1979-1990.

Storia religiosa della Russia (ed. L. Vacaro), Milano 1984.

TAILLIEZ, F., Sommets et paradoxes dans la gnse de l'histoire roumaine entre 'Orient etl'Occident, n "Acta historica", vol. 1, Roma 1959.

TANASOCA, N. S.,Les Mixobarbares et les formations politiques paristrinnes du XI-sicle, n "Revue Roumaine d'Histoire" 1(1973).

TEODOR, D.G.,Romanitatea carpato-dunareana si Bizantul n veacurile V-XI, Iasi 1981.

VODOFF, V.,Naissance de la chrtient russe, Paris 1988.

VULPE, R.,Note de istorie tomitana, n "Pontice", 2(1968).

Nota autorului:

Precizez ca aceste teme sunt elaborate n vederea completarii unora din informatiile cu

caracter general prezente n orice compendiu de istorie a Bisericii, cum este, de exemplu, celal lui L. Hertling publicat pentru prima data si n limba romna(1). Am considerat necesara oastfel de prezentare mai n detaliu a unor teme att pentru a aduce un plus de claritate nanumite probleme mai importante, ct si pentru a stimula o cercetare si o cunoastere mai

profunda a istoriei bisericesti.

Mentionez ca prezentarea temelor nu este nici pe departe exhaustiva; o astfel de tratare cere un studiuamanuntit n primul rnd al izvoarelor istorice si apoi o analiza si o evaluare de ansamblu a lucrarilor despecialitate n domeniu, ceea ce nu se poate realiza, data fiind att finalitatea acestor prezentari (informarea siformarea istorica generala a cititorilor), ct si timpul si posibilitatile relativ restrnse de informare si cercetare.

Alegerea temelor urmeaza criteriul importantei problemelor n cadrul general al istoriei Bisericii. Nu va lipsi siprezentarea unor probleme care la prima vedere par secundare, dar care, n perspectiva istorica globala, auavut o deosebita influenta asupra mersului istoriei.
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_1_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_1_


7/183

Prezentarea tematica si pastreaza caracterul provizoriu, ramnnd ca pe viitor sa fie din nou aprofundata sicompletata cu alte aspecte si particularitati. Se ntelege apoi ca, n totalitatea lor, aceste teme nu formeaza uncurs complet de istorie bisericeasca.

n elaborarea si prezentarea acestor pagini m-am folosit n primul rnd de manualul de Istorie a Bisericii

condus de H. Jedin (editia italiana)(2)

, de cel coordonat de A. Fliche-V. Martin(3)

, de alte manuale (Danilou, J., - Marrou,H., Nuova storia della Chiesa (4); Bihlmeyer, K.,- Tuechle, H., Storia della Chiesa (5)), ca si de alte lucrari si culegeri de documente ce prezinta diferiteevenimente, personaje sau perioade ale istoriei Bisericii.Tinnd cont de contextul istoric romnesc, am prezentat mai multe teme ce privesc direct destinele catolicismuluipe teritoriul tarii noastre. Evolutia istorica a catolicismului n Romnia are un curs diferit de cea a celorlaltemari popoare europene. Fiind si atunci, ca si astazi, la rascrucea dintre Orient si Occident, spatiul romnesclatin a fost ncorporat n sfera politica si de jurisdictie ecleziastica bizantina, prin filiera slava bulgara.Prezentnd teme de istorie bisericeasca antica si medievala, folosesc termenul catolic pentru a subliniauniversalitatea crestinismului, a credintei lui Cristos n spatiul imperiului roman, chiar si atunci cnd acesta s-adivizat, ba chiar si mai trziu, cnd imperiul roman va supravietui ntr-un context oriental, context n care nsa sematureaza germenii viitoarei mari schisme (1054), de atunci abia putndu-se vorbi de un crestinism divizat (olacerare a catolicitatii Bisericii lui Cristos) a carui urmari nefaste, din pacate, le resimte si lumea

contemporana.

In ceea ce priveste istoria crestinismului n spatiul occidental, lucrurile snt mult mai clare, att datorita bogatieiizvoarelor istorice, ct si nenumaratelor studii ce se pot observa cu usurinta n bibliografia manualelor mai susprezentate.

In contextul Bisericii primare, am ncercat sa surprind evolutia misterioasa, dar si vizibila a Bisericii abianascute, care nsa, ca si Copilul Cristos, este combatuta, persecutata pentru simplul motiv ca exista.

O problema a aspectului carismatic al Bisericii, viata consacrata, este prezentata att n leaganul ei, oriental, ctsi n evolutia ulterioara, adica n Occident. In spatiul apusean, la trecerea de la antichitate spre perioadamedievala, am voit sa surprind aspectele fundamentale ale dialogului cultural dintre ereditatea greco-latina sinoua cultura ce se contureaza pe linga catedrale si marile centre calugaresti. Acest dialog cultural si-a avuturmarile sale benefice n civilizatia si progresul Occidentului.

O alta tema predilecta este cea a evolutiei doctrinare a Bisericii n cadrul ntrunirilor la vrf a ierarhieibisericesti, adica n dezbaterile primelor opt concilii ecumenice, ct si n cadrul general al vietii Bisericii.Prezentarea acestui aspect se limiteaza, desigur, la ceea ce poate si trebuie sa spuna Istoria Bisericii.

In acest context, si nu numai, am integrat o alta mare tema, cea a primatului roman. Att ereziile, ct sipretentiile exagerate sau ingerentele abuzive ale bazileilor, ce lezau ecleziologic si pur istoric pozitia primatialaa episcopului Romei, i-au determinat pe papi, constienti de rolul si misiunea ncredintata lor de Cristos, sa iapozitie nu pentru a-si pastra scaunul lor, cum ar putea fi nteles si interpretat de unii istorici, ci pentru a pastranestirbita unitatea Bisericii si a nvataturii lui Cristos. Papalitatea, persecutata nu numai de mparatii romani,asa cum se ntmplase n primele trei secole, ci de insasi bazileii crestini, din secolul al VIII-lea este constrnsa

sa se ndrepte spre franci. Ulterior, dupa ce trece prin dusul rece al secolului al X-lea, va intra sub tutelaimperiului german ce abia se nascuse. Insa de la rolul de protector al Bisericii, acest Imperiu ncearca n lungaperioada de confruntare pasnica, dar mai mult conflictuala cu Biserica ("lupta pentru investitura") sacontroleze destinele Bisericii Occidentale. Lupta Bisericii pentru a-si recstiga libertatea de actiune are efectelesale pozitive, dar si negative, n sensul ca slabeste unitatea dintre Biserica si Stat, ceea ce nseamna si slabireaunitatii crestinatatii occidentale. Coeziunea interna politica si religioasa a Occidentului scade asadar,prevestind germenii nationalismului german si francez.Att contextul istoric al formarii marilor state europene,ct si evolutia sinuoasa a raporturilor dintre papalitate si aceste mari coroane europene, vor forma obiectulcelui de-al doilea volum de teme de istorie a Bisericii.

In ceea ce priveste Orientul crestin, acesta mergea pe drumul sau, pierznd mereu teritorii ce intra n dominatiaSemilunii. In perioada lungii sale agonii politice se naste un alt mare stat crestin, dar neunit cu Roma, Rusia deKiev, viitorul imperiu a carui capitala Moscova, va dori sa fie a treia Roma. Consolidarea acestei mari forte nOrtodoxism va avea influente deosebite si n cadrul crestinismului romnesc medieval.
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_2_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_3_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_4_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_4_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_5_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_2_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_3_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_4_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_5_


8/183

Este singular faptul ca n spatiul est-european doua mari natiuni, polonezii si ungurii, nu vor intra n orbitareligioasa a Constantinopolului, ci se vor orienta spre Roma, constiente fiind ca deja de acum, de la nasterea lorca popoare crestine, trebuie sa respecte vointa expresa a lui Cristos, aceea de a fi o singura turma sub un singurpastor. Alaturi de constiinta pastarii unitatii Bisericii, n ncrestinarea acestor popoare intra si factori purpolitici, care nsa se ncadreaza n politica bisericeasca catolica.

Imi exprim speranta ca aceste teme ce expun "sine ira et studio" pagini din istoria Bisericii sa reprezinte o sursade informare, dar si de reflectie si regasire istorica si spirituala att a catolicilor, ct si a confratilor ortodocsi. Inprimul mileniu, cele doua mari Biserici au de citit aici aceeasi istorie. Cred ca o lectura sincera si atenta aacestor teme poate reprezenta un motiv n plus eclezial si pur uman de a ne ntinde unul altuia o mna frateasca,ca o premisa pentru o colaborare istorica interconfesionala.

PREFATA

Istoria Bisericii, ca si oricare alta lucrare de acest gen, intentioneaza n primul rnd sa ne prezinte ntr-un modct mai exact evenimentele cele mai importante, datele si personajele care i compun propria desfasurare. Pe dealta parte, de o deosebita importanta este prezentarea manifestarilor interne ale vietii Bisericii, dezvoltareadoctrinei, a nvataturii ei, a cultului si spiritualitatii ce-i sunt specifice. Ilustrarea vietii interne si externe aBisericii reprezinta, trebuie sa reprezinte, un tot unic, unitar si omogen, pentru a scoate mai bine n reliefplinatatea aceluiMysterium Ecclesiae spre care tind, de fapt, toate disciplinele ce se ocupa cu una sau maimulte din problemele proprii Bisericii.

Nu vom analiza aici conceptul de Biserica, acesta fiind prezentat n mod suficient de alte materii, cum ar fi, deexemplu, teologia dogmatica. Nu vom analiza nici metoda proprie n studiul istoriei Bisericii. Notiunile generale

de metodologie fac obiectul unei alte materii, pe care studentii trebuie sa si-o nsuseasca n mod satisfacator.

Ne vom opri, pe scurt, asupra subdiviziunilor istoriei Bisericii. mpartirea ei n diferite faze, perioade istorice,nu poate sa fie facuta n baza unor categorii abstracte ale filosofiei istoriei si, pe de alta parte, nici numai nbaza planului divin al mntuirii, acesta facnd obiectul special al altor materii teologice. Pe de alta parte,Biserica nu se identifica cu nici o cultura; deci, nu poate fi confundata cu nimic din ceea ce spiritul uman acreat pe parcursul timpului.

Orice mpartire, periodizare a istoriei Bisericii trebuie sa tina seama de cresterea interna si externa a Bisericii,crestere realizata de Duhul Sfnt n colaborare cu libertatea umana, crestere ce se dezvolta ntr-un continuudialog cu diferitele culturi ale lumii crestine si necrestine.

Raspndirea ei pe pamnt (bobul de mustar) nseamna o intima penetrare a omenirii, a culturilor, a popoarelorsi a structurilor sociale (parabola aluatului). n aceasta raspndire, Biserica, luminata si condusa de DuhulSfnt, se serveste de evenimentele istorice, se adapteaza lor. Astfel, ea se gaseste ntr-o situatie intermediara,ntre istoria lumii si cea a mntuirii.

a.Raspndirea si formele asumate de Biserica n lumea greco-romana


9/183

Ceea ce este mai putin controversat n aceasta perioada este unitatea ei interna si externa. Nascuta n asa felnct sa depaseasca spatiul iudaic, Biserica este primita n ambientul lumii culturale romano-eleniste,raspndindu-se astfel n tot imperiul; n Orient, depaseste chiar granitele acestui imperiu. Pna la Constantincel Mare, Biserica nu este recunoscuta din punct de vedere juridic, mai mult, este persecutata. ncepnd cusecolul al IV-lea, ea devine Biserica de stat. Organizarea mitropolitana se adapteaza subdiviziunilor imperiului;conciliile ecumenice sunt concilii ale imperiului; pozitia de ntietate a episcopului Romei nu prejudiciaza vasta

autonomie a patriarhatelor orientale. Dupa perioada apologetilor greci din secolul al II-lea, crestinismul intran contact cu cultura si religiile romano-eleniste orientale, se serveste de filosofia greaca pentru a-si formuladogma trinitara si cristologica n primele patru concilii ecumenice, foloseste forme de expresie clasice n cult sin arta. Ca urmare a controverselor cristologice, Bisericile nationale aparute n afara granitelor orientale aleimperiului, se separa de Bizant, n timp ce n partea occidentala a imperiului se constituie regatele crestinegermanice de orientare ariana (ostrogotii si vizigotii), ca si cele de orientare romana (francii). Organizareabisericeasca de tip roman a papei Grigore cel Mare si invazia araba din secolul al VII-lea marcheaza nceputulunei configuratii a Bisericii care va ramne determinanta pna n timpurile noastre: Bisericile nfloritoare dinAfrica septentrionala si din Siria intra n declin, iar legaturile dintre Occidentul romano-german si Bizant seraresc, ducnd la o nstrainare foarte pronuntata cu consecinte grave si ndelungate.

b.Biserica - comunitate a popoarelor crestine occidentale (cca. 700-1300)

n timp ce Biserica greaca se concentreaza asupra pastrarii patrimoniului traditiilor crestinismului primar, nOccident credinta catolica este mbratisata de franci si anglo-saxoni, savrsindu-se astfel "germanizarea"crestinismului si alianta papalitatii cu imperiul franc (sec. al VIII-lea). Aceste evenimente reprezinta ocazia

propice a patrunderii spiritului crestin n comunitatea popoarelor romano-germanice, popoare ce primesc astfelsi patrimoniul cultural al antichitatii (renasterea carolingiana si ottoniana). Raporturile dintre aceste popoare sicele orientale, unite cu Bizantul (nconjurat de arabi), sunt slabe si nefructuoase.

n organizarea feudala a societatii, organizare pe care Biserica nu o creeaza, ci o gaseste deja stabilita n liniileei fundamentale, domina monarhia teocratica (noua forma de "restaurare" a imperiului roman din partealaicilor). nsa de la mijlocul secolului al XI-lea, papalitatea, rennoita prin reforma gregoriana (lupta pentrunvestitura), si ntareste si si largeste considerabil sfera de influenta. n curia romana se creeaza instrumentulpentru guvernarea centralizata a Bisericii, guvernare care nu este lipsita de elementele unei politici laice.

O pietate cu elemente individualiste si subiectiviste pune n umbra pietatea de origine antica, obiectiva siliturgica. Scolastica si canonistica schiteaza un sistem de gndire crestina si de organizare bisericeasca putin

uniform, dar clar n liniile fundamentale, si care va fi apoi perfectionat n universitati. Ordinele mendicante dinsecolul al XIII-lea scot n relief ideea de saracie si se dedica n special ngrijirii sufletelor, mai ales la orase.

Anexarea Rusiei la Bizant si schisma orientala ntaresc si mai mult izolarea dintre cele doua parti ale lumiicrestine. Pe de alta parte, cruciadele trezesc din nou atentia Occidentului asupra Orientului. Acum are locinvazia mongola care slabeste corsetul care ncatusa crestinismul oriental, invazie care face posibila si opatrundere a crestinismului n extremul Orient. n conflictul sau cu Filip cel Frumos, papa Bonifaciu al VIII-leasi formuleaza teoria sa asupra papalitatii, teorie care este rodul ideilor timpului. Conflictul se va sfrsi nsaprin catastrofa de la Anagni.

c.Dizolvarea lumii crestine occidentale, reforma protestanta si cea catolica, descoperirile geografice simisiunea mondiala a Bisericii (sec. XIV-XVIII)


10/183

Universalismul puterii laice ca si cel al puterii bisericesti scade n favoarea statelor nationale occidentale nplina ascensiune. Unitatea Bisericii este amenintata de schisma occidentala si restabilita la conciliul dinKonstanz. Unitatea gndirii este rupta prin nominalism, iar cultura bisericeasca intra ntr-o confruntare acerbacu cea laica (umanismul). n interiorul ordinii feudale, cultura burgheza, oraseneasca, ca si nceputurilecapitalismului pun noi probleme Bisericii, probleme pe care ea reuseste sa le rezolve doar n parte. Bisericasimte o necesitate intrinseca de reforma (Marsilio da Padova, Wyclif, conciliarismul). Luther, Zwingli si Calvinpretind ca ei sunt aceia care pot sa reformeze Biserica, iar rezultatul este o noua schisma. Reformei protestante,Biserica i opune propria ei reforma prin conciliul din Trento, n care este restaurata viata religioasa si stiintelebisericesti; mai mult, ea reuseste sa recstige o parte din teritoriile trecute la protestantism.

Activitatea misionara n America si n Asia i largesc cmpul de activitate. n timp ce se stinge rumoarealuptelor confesionale, spiritul european ncepe sa se laicizeze, iar papalitatea nu reuseste dect n parte sa seimpuna n fata statelor. Gndirea occidentala scapa controlului Bisericii (iluminismul), iar revolutiile sisecularizarea distrug nvelisul feudal al Europei.

d.Aspectul mondial al Bisericii n epoca industriala

Drumul Bisericii n secolele XIX si XX este marcat de trei tendinte:

1. Separarea de stat, devenit aconfesional sau laic; accentuarea antitezei dintre gndirea crestina si ceamoderna (neoscolastica, Syllabus). Pe de alta parte, se constata adaptarea Bisericii la forme de statconstitutionale si democratice, forme promovate de mase din ce n ce mai largi de populatie catolica. Aceasta simanifesta angajamentul ei eclezial si civil prin asociatii, mass-media, angajare sociala.

2. Intensificarea vietii religioase datorata miscarii liturgice si apostolatului laic.

3. Rolul conciliului I din Vatican n propunerea dogmatica a primatului papei garanteaza pozitia papalitatii nsnul Bisericii, n timp ce pierderea puterii temporale marcheaza nceputul unei consolidari a autoritatiireligioase si morale a papilor chiar si n afara spatiului Bisericii. Prin activitatea misionara, ce urmeazaexpansiunii coloniale a Europei, Biserica se distanteaza din ce n ce mai mult de colonialism si de europenism,devenind astfel cu adevarat mondiala. n aceasta noua situatie ea se confrunta la nivel mondial cu marile religiiale lumii (budismul, hinduismul si islamismul), ca si cu sistemul comunist ateu. n acelasi timp, si largestespatiile si posibilitatile dialogului ecumenic pentru reconstruirea unitatii tuturor crestinilor.

e. Actualitatea si valoarea istoriei Bisericii

Istoria Bisericii nu reprezinta muzeul ei de antichitati, ci autontelegerea ei. Putem spune ca, ntr-un anumesens, ea face parte din ecleziologie, fara ca sa intre n acest tratat de dogmatica. Cine studiaza devenirea,cresterea Bisericii, n lumina credintei, acela aprofundeaza caracterul ei umano-divin, o ntelege asa cum esteea, nu numai cum ar trebui sa fie; acela nvata sa-i cunoasca legile interne prin care traieste, formndu-si astfelo idee solida despre dnsa. Astfel, sentire Ecclesiam devine pentru dnsul sentire cum Ecclesia. Premisa unuiasemenea rezultat ramne, indiscutabil, analiza stiintifica si expunerea obiectiva a faptelor. Daca studiul estefacut n acest fel, istoria Bisericii poate si trebuie sa traga concluziile necesare pentru o ntelegere corecta aprezentului si pentru o rezolvare a problemelor, a interogativelor ce i se pun.


11/183

Istoria conciliilor ne face sa ntelegem al doilea Conciliu ecumenic din Vatican. Numai cel care cunoaste istoriatentativelor de unire a Bisericilor poate sa-si formeze o orientare sigura, fara iluzii, referitoare la miscareaecumenica. Istoria ordinelor calugaresti nseamna mai mult dect istoria unui singur ordin religios: acesteasunt ramuri din copacul Bisericii, atestari ale elementului carismatic prezent ntr-nsa, si care ncearca saraspunda ntrebarilor si necesitatilor pe care fiecare perioada istorica le pune, le ridica. Atunci cnd istoriamisiunilor se ocupa de problema adaptarii Evangheliei (ca si a europenismului, de altfel) la diferitele culturi,

atunci aceasta istorie aduce o importanta contributie pentru determinarea relatiilor dintre Biserica si culturamondiala. Tot istoria Bisericii clarifica sensul originar al institutiilor ei si ne face sensibili asupra reformelorcare sunt necesare ntr-nsa (de exemplu, reforma liturgica).

Este adevarat ca nu vom reusi niciodata sa ntelegem prezentul Bisericii daca nu i-am nteles trecutul. A limitaistoria Bisericii la ceea ce este nca viu sau considerat ca atare, nseamna a o abandona n minile unuipragmatism care, daca este indispensabil ca principiu pedagogic, este, pe de alta parte, inadmisibil ca pilastrun cercetare si n expunere, deoarece compromite astfel caracterul stiintific al acestei discipline. Istoria Bisericiiprimeste totusi, n mod continuu, ntrebari puse de problematica ecleziala actuala, de exemplu, discutiireferitoare la un conciliu ecumenic sau la o miscare ecumenica.

Valoarea ei n educatia religioasa consta n a prezenta varietatea, bogatia posibilitatilor de dezvoltare aexistentei crestine si expunerea aspectului uman al Bisericii, cum ar fi de exemplu, problema puterii, apacatului, a perioadelor de criza. Pentru a ajunge la acest rezultat, istoria trebuie prezentata nu n diferitesinteze salvifice sau n determinate fragmente cu scop apologetic, ci n ansamblul ei, cu tentativa de a-i cuprindeviata n toate aspectele sale. Luata astfel, ea devine cel mai eficace mijloc apologetic; considerata n moddiferit, istoria Bisericii devine inutila; de altfel, imposibil de imaginat.

Cel ce studiaza aceasta materie nu trebuie numai, ca orice istoric, sa iubeasca materia careia i s-a dedicat, citrebuie, de asemenea, sa puna n studiul sau mintea si spiritul crestin, adica are nevoie de credinta pentru ainterpreta istoria. n acest fel, el devine unul care explica lucrarea Duhului Sfnt pe pamnt. El nu lasa catrecutul sa treaca prin fata sa ca un simplu spectacol, caruia i ramne neutru, ci este constient ca se afla ninteriorul acestei istorii, activnd ca un interpret al ei. Pozitia sa fata de istoria Bisericii este determinata depunctul sau de vedere n snul Bisericii. Credinta sa nu-i prejudiciaza libertatea n cautarea adevarului, nicivointa de a-si forma o judecata impartiala asupra oamenilor si evenimentelor. Criteriile sale meta-istorice

exclud n mod cert istoricismul relativist, dar nu exclud n nici un caz o istorie autentica(6)

.

I.IZVOARELE ISTORICE ALE BISERICII

PRIMARE (pna la anul 70)

1.Izvoare necrestine

a. Iosif Flaviu scrie n "Antiquitates" ca "fratele lui Isus", Iacob, a fost prezentat n fata Marelui Preot Ana.

b. Tacitus vorbeste despre Isus ca fiind Cristos, executat de Pontiu Pilat. Apoi vorbeste despre crestini ca fiindacuzati de incendierea Romei.

c. Suetonius vorbeste despre un oarecare "Chrestos" care pare a fi Isus.
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_6_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_6_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_6_


12/183

2.Izvoare crestine

Traditia sinoptica: Izvorul "Q" (Quelle) si Marcu stau la baza Evangheliilor lui Matei si Luca. Critica literarainfluenteaza istoriografia bisericeasca:

- Formgeschichte - descopera "Sitz im Leben"-ul comunitatii crestine;

- Redaktionsgeschichte - conceptia teologica a fiecarui autor;

- Marcu creeaza genul literar numit "evanghelie". Nu are scopul de a scrie o biografie a lui Isus;

- Luca intentioneaza sa-l ntareasca n credinta pe cititor. Pentru aceasta scrie o "biografie" a lui Isus ncadratan istoria mntuirii.

- Traditia ioanica prezinta materialul primit ntr-un plan teologic propriu. Este Evanghelia cea mai trzie. Sendeparteaza de traditia sinopticilor; din acest motiv se ridica anumite rezerve n a considera cea de-a patraEvanghelie ca o relatare exacta a vietii lui Isus. Reprezinta mai mult o prezentare a caracteristicilor comunitatii"ioanice".

- Faptele apostolilor: Nu este vorba de o "schita istorica". Scopul scrierii este acela de a face cunoscutadezvoltarea crestinismului pornind de la Ierusalim si trecnd prin Samaria, Galileea si Siria, pna la Roma.Personajele principale sunt Paul si Petru.

- Corpus Paulinum: Scrisorile lui Paul reprezinta izvoarele cele mai interesante referitoare la istoriacrestinismului primar.

- Scrisorile pastorale: 1 si 2 Tim, Tit ne prezinta formarea ministerelor n Biserica.

II. ISUS SI BISERICA

Isus Cristos nu predica o pietate sau o religie individuala, ci un mesaj de mntuire care-i uneste pe cei ce-lprimesc. El nsusi numeste odata aceasta comunitate Biserica sa, revendicndu-si fondarea ei (Mt 16, 18). Desimulti l aclama, putini l urmeaza, iar dintre acestia si alege un grup (cei doisprezece) ce-si asuma o pozitie

aparte printre discipoli. Pentru acesti doisprezece, Isus are o grija deosebita. Pe ei i nvata multe din misterelemparatiei, cu ei vorbeste despre misiunile deosebite la care sunt destinati. Ei trebuie sa-si asume acea misiunepe care el a primit-o de la Tatal: Asa cum Tatal m-a trimis pe mine, si eu va trimit pe voi (In 20, 21). nrepetate rnduri, Evangheliile scot n evidenta cu toata claritatea pozitia deosebita a celor doisprezece, careprimesc numele de apostoli, trimisi(7). n misiunea lor intra si predicarea mparatiei lui Dumnezeu; sunt stabilitide Isus ca maestri, iar n cuvntul lor popoarele trebuie sa creada si sa se ncreada ca si n cuvntul nsusi al luiIsus (Lc 10, 16; Mt 28, 20); deciziile lor au aceeasi valabilitate si forta obligativa ca si cum ar fi ale lui Isusnsusi (Mt 18, 18). Cei doisprezece primesc de la el puterea sacerdotala, putere care perpetueaza misiunea sa depreot suprem n noua comunitate (In 17, 19; Mt 20, 28), care alimenteaza si sfinteste membrii ei prin viataharului sacramental.

n grupul celor doisprezece, Petru primeste o misiune cu totul aparte, stabilit fiind de Isus ca stnca pe care se

bazeaza noua institutie; tot lui i este ncredintata, n mod expres, misiunea de a paste oile si de a-i ntari pe frati(Mt 16, 18; In 21, 15 s.u.).
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_7_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_7_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_7_


13/183

n acest fel, noua comunitate a lui Isus pregatita nainte de Pastele sau, se articuleaza si n exterior, iar de acumnainte se va dezvolta n spatiu si timp ca un organism unitar n varietatea sa, conform legilor de cresteremplntate n el de fondator.

Baza pur supranaturala a noii comunitati se afla ntr-o alta sfera, care nu este n contrast cu cea vizibila.Comunitatea este fondata pe moartea lui Cristos; din el, omenirea si primeste mntuirea; din el, noul edificiu al

comunitatii si primeste viata, seva vitala. Prin moartea sa, care ncheie opera de ispasire si mntuire, si prinnviere, care confirma glorios aceasta opera, fondarea Bisericii reprezinta un act mplinit; viata ei istoricancepe cu coborrea Duhului Sfnt.

Comunitatea primara din Ierusalim

(Fap 1-7)

Intentia autorului n aceste sapte capitole nu este aceea de a prezenta un cadru general al comunitatii primare,ci de a face cunoscut faptul ca mesajul despre noua mparatie a lui Dumnezeu, adresat nti de toate iudeilor,prin vointa divina se extinde si la pagni, iar tot din vointa divina Paul este desemnat ca apostol al neamurilor.Capitolele ne redau primii 15 ani de viata ai comunitatii. n momentul n care ncepe naratiunea din Fapte, dejaun grup de 120 de credinciosi sunt mpreuna si asteapta rentoarcerea Domnului naltat la cer. n cadrul acestuigrup, sub conducerea lui Petru, cei doisprezece si completeaza numarul, alegndu-l pe Matia. Pentruapostoli, numarul de 12 este sfnt si trebuie pastrat ca fiind ndeplinirea operei si vointei lui Isus. Tnaracomunitate este ntarita n ziua de Rusalii. Entuziasmul si forta Spiritului l determina pe Petru sa predicemultimii pe Cristos mort si nviat: el este Mesia. Aproximativ 3.000 de iudei cred si adera la Cristos, iar nu dupamult timp membrii comunitatii ajung la 5.000.

Dezvoltarea tinerei comunitati din Ierusalim nelinisteste autoritatile iudaice si, din aceasta cauza, apostoliitrebuie sa se prezinte n fata lor. Purtatorul lor de cuvnt este Petru, care nu ia n seama amenintarile, deoarecenu poate sa nu vorbeasca despre ceea ce att el, ct si ceilalti apostoli au vazut si auzit (4, 5-22). Deoarecepredica si minunile lor fac sa creasca ulterior numarul credinciosilor, din nou trebuie sa se prezinte n fatasinedriului. Aici, constiinta misiunii si identitatii lor de predicatori ai lui Cristos si ai nvataturii sale apare cutoata claritatea: Mai curnd trebuie sa ascultam de Dumnezeu dect de oameni (5, 29). Pedeapsa prin bataiacu vergi si o noua interzicere de a predica sunt semnele unei apropiate persecutii.

Numarul crescnd al membrilor comunitatii si noile exigente ce se ivesc i determina pe apostoli sa ia masuriorganizatorice. Apostolii trebuie sa fie liberi pentru predica; pentru asistenta saracilor, serviciul la mese siajutorul n activitatea pastorala a apostolilor sunt stabiliti sapte barbati (6, 1-6); n misiunea lor sunt nvestiti

de catre apostoli prin rugaciune si impunerea minilor. Numele grecesti ale acestor diaconi ne arata ca ncomunitate nu era mic numarul elenistilor sau iudeilor din diaspora greceasca. ntre dnsii si iudeo-crestinii dinPalestina se creeaza o anumita tensiune. Printre cei sapte diaconi se remarca Stefan, care nsa este omort cupietre deoarece ndrazneste sa afirme ca VT este abrogat de Isus Cristos. Moartea sa reprezinta semnalul uneipersecutii ce-i loveste mai ales pe crestinii elenisti. Apostolii ramn la Ierusalim, nsa multi crestini fug din oras,continund nsa sa-l faca cunoscut pe Cristos n zonele rurale, mai ales n Iudeea si Samaria. n aceasta dinurma, elenistul Filip are un succes deosebit.

Raspndirea credintei n afara capitalei i determina pe Petru si Ioan sa controleze noile comunitati; crestinilordin Samaria le impun minile pentru ca si ei sa-l primeasca pe Duhul Sfnt. Ambii apostoli desfasoara oactivitate misionara n diferite localitati din Samaria, iar prezenta iudeo-crestinilor la Iope si Lida ne arata cumnoua nvatatura patrunsese deja n zone ndepartate de Palestina.

Pacea care se stabileste dupa prima persecutie este tulburata de Irod Agripa, care-i aresteaza pe doi dintreprincipalii apostoli, Petru si Iacob cel Mare, pe acesta din urma omorndu-l (42 sau 43 d.C.) pentru a-si cstiga


14/183

simpatia iudeilor din capitala (Fap 12, 2). Petru paraseste Ierusalimul, iar conducerea comunitatii de aici estepreluata de Iacob cel Mic. Moartea lui Irod n anul 44 aduce un nou timp de pace pentru Biserica, iar Iacobpoate sa-si desfasoare linistit activitatea timp de 20 de ani, bucurndu-se de o stima deosebita n grupulapostolilor si n comunitate. mpreuna cu Petru si Ioan, Paul l prezinta printre coloanele Bisericii (Gal 2, 9).Grija pentru comunitatile iudeo-crestine din afara capitalei ne este atestata de o scrisoare prezenta n canonulNT. Autoritatea sa are o mare greutate n asa-numitul conciliu al apostolilor, unde el desfasoara o activitate de

mediere (Fap 15, 13-21).

III. ACTIVITATEA MISIONARA A

APOSTOLULUI PAUL

Dupa convertirea sa pe drumul spre Damasc, Paul ntelege ca sfera lui de actiune o reprezinta imperiul roman.Populatia acestui imperiu era unita de o cultura comuna, iar apostolul putea sa se adreseze tuturor ntr-o limbala fel comuna, limba greaca numita koin. Calatoriile sale misionare sunt gndite si analizate dinainte. npredicarea Evangheliei, apostolul pleaca de la un anumit centru, pentru ca apoi sa-si largeasca considerabilsfera de activitate.

n prima si cea mai lunga perioada misionara care se prelungeste pna la asa-numitul conciliu al apostolilor dela Ierusalim, Paul are ca punct de referinta orasul sirian Antiohia. Acum Paul este nsotit de Barnaba si de oruda a acestuia, Ioan Marcu. Din Faptele apostolilor putem cunoaste detalii ale activitatii pauline. Paulporneste de la sinagogile prezente n cetatile lumii mediteraneene. n ele se adunau iudeii si pagnii convertitila iudaism ("tematorii de Dumnezeu"). Din Antiohia micul grup misionar se ndreapta mai nti spre insulaCipru, n orasul Salamina. De aici ei trec n Asia Mica, predicnd n Antiohia Pisidiei, apoi n cetatile

Licaoniei: Iconiu, Listra, Derbe si apoi n Perge (Pamfilia). Peste tot, predica lui Paul era adresata attiudeilor, ct si pagnilor. nsa de cele mai multe ori mesajul paulin ntlneste o puternica opozitie din parteaiudeilor. Ca exemple ne stau conflictele de la Antiohia Pisidiei, Iconiu si Listra, unde misionarii au fost alungatisau chiar batuti. La originea acestor agitatii ale maselor erau iudeii care i attau pe concetatenii lor mpotrivaacestora, fapt ce se va repeta si n persecutiile ce vor izbucni n curnd. Cu toate acestea, predica lui Paul si ansotitorilor sai va gasi peste tot si inimi deschise, asistnd astfel la formarea primelor comunitati crestine,pentru conducerea carora erau instituiti si pastori care sa raspunda de ele. Dupa ce punea bazele acestornuclee crestine, Paul pleca mai departe, raspndind mesajul evanghelic n ct mai multe cetati ale Asiei Mici. nurma acestei prime faze a activitatii misionare, Paul, ntorcndu-se la centru (Antiohia Siriei), declara cusatisfactie ca prin munca lor Dumnezeu "a deschis pagnilor poarta credintei" (Fap 14, 27).

Conform profundelor sale intuitii teologice, Paul nu impune comunitatilor crestine nici circumciziunea si nici

respectarea altor prescriptii religioase iudaice. Acest fapt a fost dezaprobat si respins de un curent extremist dinPalestina format din iudeo-crestini care pretindeau ca circumciziunea este absolut necesara pentru a ajunge lamntuire (Fap 15, 1-5). Conflictul s-a declansat la Antiohia, cnd "unii veniti din Iudeea" au cerut ca noiiconvertiti din acest oras sa se circumcida. Paul si Barnaba sunt trimisi la Ierusalim pentru a clarifica lucrurile.Acum are loc asa-numitul conciliu de la Ierusalim, unde, n principiu, este acceptata teza paulina a libertatiicrestinului fata de prescriptiile legii lui Moise. nsa aceasta libertate pare a fi valabila doar pentru pagniiconvertiti. Apostolul Iacob le propune acestora sa se fereasca de carnurile jertfite idolilor, de snge, deanimalele sacrificate prin sufocare si de necuratie (Fap 15, 28 s.u.). Probabil ca n intentia sa, prin acesteconcesii facute iudaismului, apostolul Iacob intentiona sa-i apropie pe crestinii proveniti din pagnism de ceiproveniti din iudaism. nsa medierea propusa la Ierusalim s-a dovedit a fi foarte dificila; un exemplu l avem nincidentul dintre Paul si Petru, despre care ne vorbeste Scrisoarea catre galateni (2, 1-14). Desi Paul afirma ca"omul nu este ndreptatit prin faptele legii, ci numai prin credinta n Isus Cristos" (Gal 2, 16), totusi, el nu areusit sa-i cstige de partea sa pe crestinii iudaizanti. Chiar daca acestia nu s-au declarat n mod deschis

contrari convingerilor sale, pe ascuns au continuat sa-i boicoteze activitatea, mai ales n Galatia.


15/183

A doua perioada misionara paulina mbratiseaza provinciile Macedonia, Ahaia si Asia Proconsulara,patrunznd astfel n centrul culturii eleniste. Barnaba se despartise de Paul. Acum, alaturi de apostolulneamurilor i gasim pe Sila si mai trziu pe Timotei. Dupa ce viziteaza comunitatile nfiintate anterior, Paul, nurma unei viziuni nocturne, este chemat sa viziteze Macedonia (Fap 16, 9). n orasul Filipi, apostolul punebazele unei comunitati devenita mai trziu foarte nfloritoare (Fap 16, 11-40). De aici el se ndreapta spreTesalonic, Bereea, Atena si Corint. Peste tot, punctul de plecare l constituie sinagoga locala, unde Paul l

predica pe Cristos ca fiind Mesia cel asteptat de veacuri (Fap 17, 1-10). n primele doua cetati mentionate seformeaza mici comunitati din pagni si iudei convertiti. nsa, ca si nainte, iudeii i se opun cu nversunare; maimult, apostolul este alungat. La Atena este luat n derdere, iar la Corint doar ctiva iudei se lasa convinsi depredica sa (Fap 17, 34; 18, 8). nsa, mult mai multi vor fi pagnii care se vor converti. Pentru acest motiv, Paulse opreste aici un an si jumatate (anii 51-52 sau 52-53). Iudeii l denunta n fata proconsulului roman Gallion(Fap 18, 12-17). De aici, nsotit de familia iudeo-crestina Aquila si Priscilla, Paul se ndreapta spre Efes, deunde se ntoarce n Palestina.

Spre vara anului 54, de la Efes, stabilit ca centru misionar, Paul ncepe o noua perioada misionara care dureazaaproximativ 5 ani. El viziteaza comunitatile din Galatia si Frigia, nsa mai mult timp se opreste la Efes (Fap 19).Ca si n alte parti, nici aici nu lipsesc dificultatile. n afara de iudei, un oarecare Demetrios si vede periclitatcomertul sau cu statuete ale zeitei Diana. Din acest motiv, urmnd exemplul iudeilor, acesta determina multimilesa se ridice mpotriva lui Paul. Spre toamna anului 57, apostolul paraseste orasul, ndreptndu-se spre

Macedonia si Grecia. Timp de cteva luni, se opreste la Corint, de unde le scrie crestinilor din Roma, pe carenu-i cunostea personal. Le promite ca-i va vizita nainte de a se ndrepta spre Spania (Rom 15, 24. 29). Pedrumul ntoarcerii se opreste la Filipi, unde celebreaza Pastele, apoi, trecnd prin Troas, urmnd caleamaritima, ajunge la Milet unde i convocase pe batrnii comunitatii din Efes (Fap 20, 1-17). Desi presimtea cala Ierusalim se urzeste ceva mpotriva lui, Paul este decis sa ajunga aici pentru a darui saracilor acesteicomunitati sumele adunate din colectele facute anterior de crestinii proveniti din pagnism. Trecnd prin Tir siCezareea, de sarbatoarea Rusaliilor, Paul ajunge la Ierusalim (Fap 21, 1-17).

Recunoscut de unii iudei din diaspora Asiei Mici, acestia ncearca sa-l ucida. Luat sub paza garzii romane,apostolul este dus n fata guvernatorului din Cezareea (Fap 21, 27 - 23, 35), iar de aici, sub escorta, ajunge laRoma. Aceasta pentru ca Paul apelase la judecata lui Cezar (Fap 27 - 28). Astfel, apostolul ajunge nnchisoarea Romei. Conditiile blnde ale prizonieratului sau i permit sa predice reprezentantilor comunitatiievreiesti de aici. "Unii s-au lasat convinsi de ceea ce spunea, altii nsa nu au crezut" (Fap 28, 23 s.u.).

Faptele apostolilor nu ne mai spun nimic despre soarta lui Paul. Din mai multe motive putem afirma ca, n urmaprocesului din capitala imperiului, Paul a fost repus n libertate, putnd astfel sa-si ndeplineasca dorinta sa dea ajunge n Spania. De aici, Paul mai viziteaza nca o data comunitatile formate de dnsul n Orient. Acest faptl putem deduce din scrisorile sale pastorale care ne vorbesc despre evenimente ce pot fi situate doar n aceastaparte finala a vietii sale. n aceasta ultima calatorie misionara, apostolul se ocupa de organizarea comunitatilorsi ia masuri mpotriva ereziilor care se faceau simtite ntr-nsele. Arestat nca o data, Paul ajunge din nou ncapitala imperiului, unde primeste coroana martiriului n timpul persecutiei lui Nero.

IV.STRUCTURA BISERICII PRIMARE

Comparativ cu dezvoltarea teologica n perioada postapostolica, progresul n formarea structurii bisericesti estemult mai mare si mai important. n acesasta directie se poate observa cu usurinta continuitatea dintreorganizarea comunitatilor pauline si cea a Bisericii postapostolice. Se ntelege nsa ca formele ulterioare deorganizare devin mult mai complexe, corespunzatoare necesitatilor comunitatilor ca si Bisericii n ansamblul ei.

Acest fapt confera perioadei postapostolice o importanta cu totul deosebita n cadrul istoriei Bisericii.


16/183

Crestinii sunt organizati n comunitati locale, iar aceste comunitati sunt n legatura unele cu altele. Astfel,Biserica lui Dumnezeu care locuieste la Roma saluta Biserica din Corint;Ignatiu din Antiohia, succesorul luiPetru n scaunul episcopal al Antiohiei, scrie diferitor Biserici, foarte bine precizate: celei din Efes, celei careprezideaza n regiunea romanilor etc. Si nu exista nici un crestin care sa nu apartina unei determinate Bisericilocale. El se uneste cu ceilalti credinciosi pentru celebrarea Euharistiei, celebrare n care se manifesta n modulcel mai clar posibil unitatea Bisericii postaspotolice.Ignatiu este sustinatorul cel mai fervent al acestei unitati,

pe care ncearca sa o ilustreze prin imagini si asemanari foarte sugestive: comunitatea este asemanatoare unuicor n care Domnul Cristos este laudat la unison; este asemanatoare apoi unui grup de calatori care n drumullor urmeaza instructiunile primite de la Domnul.Hermas compara Biserica cu un turn cladit pe piatra detemelie care este Cristos. Unitatea si soliditatea Bisericii pot fi amenintate de dezbinarile din comunitate,cauzate de sustinerea fanatica a unor nvataturi false. Nu este vorba nca de schisme sau erezii propriu-zise, ctmai mult de ambitii, gelozii sau defaimari care creeaza o atmosfera de discordie. Mai grava este situatia laCorint, unde persoane cu vaza n comunitate sunt nlaturate probabil de tineri gelosi pe pozitia acestora ncadrul acestei comunitati att de mult stimata si apreciata n aceasta perioada crestina subapostolica. BisericaRomei este profund mhnita de acest fapt, iar papa Clement i mustra aspru pe cei ce cauzasera astfel dedezordini.

Pentru parintii apostolici, pericolul cel mai grav l reprezinta erezia. Aceasta se facea simtita mai ales n uneleregiuni din Asia Mica. Ignatiu din Antiohia ia atitudine mpotriva docetismului si a sustinatorilor acestuia, care

afirmau ca Isus Cristos are un corp doar aparent si ca validitatea legii mozaice ramne indiscutabila. Crestiniidin Antiohia, Smirna, Filadelfia, Filipi etc., condusi de pastorii lor sufletesti, trebuie sa fie foarte atenti si sa nuse lase prinsi n cursele acestei erezii.

n fruntea comunitatilor, conform celui mai vechi document din perioada postapostolica, se gaseau douagrupuri de persoane: presbiteri sau episcopi si diaconi. Mai trziu, n scrisorile lui Ignatiu din Antiohia, acestetrepte bisericesti sunt clar delimitate: episcopi, preoti si diaconi. Asadar, n primele decenii ale secolului al II-lea, avem probe concludente despre episcopatul monarhic, prin care conducerea suprema a unei comunitati estencredintata unui singur episcop. Izvoarele istorice nu ne permit sa cunoastem diferitele faze ale separariioficiului persoanelor "presbiter sau episcop" n "prezbiter" si "episcop". La putini ani dupa 150, episcopatulmonarhic era deja stabilit n toate tarile unde patrunsese credinta crestina.

Primind de la Cristos misiunea de predicare a Evangheliei si de pastorire a comunitatii, parintii apostolici(urmasi ai apostolilor) consacra episcopi si diaconi care sa le urmeze ca si pastori si nvatatori dupa ce dnsiivor muri. Episcopului i revine misiunea de a celebra Euharistia, de a administra Botezul si de a asista lacelebrarea Casatoriei. La autoritatea si misiunea lui sunt asociati presbiterii si diaconii, iar comunitatea trebuiesa asculte de episcop si de colegiul acestuia ca de Cristos, caci autoritatea si misiunea lor se fundamenteaza nCristos si pe nvatatura lui. n primirea si exercitarea ministerului pastoral, ierarhia tinerei Biserici se simteasistata si condusa de Duhul Sfnt. Putem constata astfel ca validitatea si ndeplinirea corecta a misiuniipastorilor este caracterizata intrinsec de doi factori fundamentali: originea apostolica si conducerea DuhuluiSfnt.

Prezenta Duhului Sfnt nsa nu se face simtita numai n ierarhie. Clement Romanul vede n credinta, castitateasi ntelepciunea crestinilor din Corint carisme speciale ale acestui Duh, daruri care sunt acordate cumbelsugare si crestinilor din alte comunitati: Efes, Smirna si altele. n cadrul grupurilor carismatice, un loc

deosebit l au "profetii"; acestia au o misiune proprie n adunarile acestor comunitati. Ei nu devin autonomi ncomunitate: activitatea lor trebuie recunoscuta si convalidata de pastorul suprem al comunitatii, episcopul. Nupeste mult timp, rolul acestor profeti intra n declin, fiind preluat de "doctori" (nvatatori). nsa si pentru dnsii,episcopul si capii comunitatii sunt aceia care decid daca n nvatatura lor este prezent Duhul Sfnt ori suntprofeti falsi.

Comunitatile crestine postapostolice nu sunt nici izolate si nici autosuficiente. Ele sunt unite cu toate celelalte,formnd un unic organism vital, patuns si condus de Cristos Domnul. Ele formeaza noul popor al lui Dumnezeu;fie ca provin din iudaism, sau dintre pagni, toate formeaza un singur corp al carui cap este Cristos. Ignatiu dinAntiohia este primul care denumeste aceasta comuniune a credinciosilor "Biserica Catolica". Catolicitateaacesteia este att de importanta pentru dnsa, nct din existenta ei se poate recunoaste adevarata Biserica.

Unitatea si universalitatea Bisericii se exprima n realitatile vietii cotidiene. Orice crestin, misionar, episcop,preot sau diacon, oriunde s-ar afla, este primit cu caldura de ceilalti confrati. Legaturile dintre comunitati suntmultiple. Toti participa la bucuriile si durerile altora. nsa unitatea interna a Bisericii este pastrata si cu alte


17/183

mijloace, mult mai importante. Unul dintre acestea este "regula credintei", care, din forme initiale simple, iaforme mult mai complexe, mai precise. O forma de exprimare a acestei reguli o avem n simbolul baptismal,profesat si mbratisat de noii crestini. Unitatea cultului este asigurata de celebrarea Euharistiei care, chiar dacaprezinta si particularitati locale, n esenta este aceeasi peste tot. Unitatea de credinta si de cult este garantataapoi n confruntarea cu traditia bisericeasca. Deoarece aici nu poate interveni nici o inventie umana, fidelitateafata de traditie reprezinta conditia esentiala a pastrarii inalterate a adevarului credintei si a unitatii cultului.

Fara ntrerupere, parintii apostolici recurg la traditie, care este mostenirea primita de la apostoli, asa cumacestia au primit-o de la Cristos, iar Cristos de la Tatal. Spre Cristos Domnul, capul Bisericii, se naltarugaciunile Bisericii care i cere sa-si adune poporul noii aliante si sa-l pastreze n unitate.

Chiar daca episcopul are o misiune specifica, proprie n cadrul comunitatii sale, prin aceasta nu este exceptatde anumite responsabilitati fata de ntreaga Biserica. Legaturile lui cu celelalte comunitati sunt multiple: denatura doctrinala, organizatorica, disciplinara, caritativa etc. Aceste legaturi nu-i sunt impuse; el le simte ca peo datorie izvorta din natura vocatiei si a misiunii sale.

n cadrul tuturor comunitatilor crestine, comunitatea din Roma si episcopul ei au o pozitie unica, primatiala.Atunci cnd la Corint se isca tulburari, papa Clement intervine hotart, cere sa fie ascultat, iar scrisoarea sa vafi citita mult timp n aceasta comunitate.

V. PRIMELE EREZII. GNOSTICISMUL

Deja din scrierile Noului Testament se observa o ntelegere si acceptare diferita a mesajului crestin(8)

.Accentuarea unor elemente ale anuntului biblic, adica urmnd metoda alegerii (), acontribuit la crearea unor divergente care, urmnd traditii diferite sau bazndu-se pedoctrine salvifice curente(9), a avut ca efect final formarea unor grupuri crestine ce tindeau saiasa din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre deosebire de practica din religiile pagne, n

fata acestor tendinte separatiste, se vede constrnsa sa insiste asupra unitatii adevarului ce-ifusese transmis prin traditia comunitatilor fondate de apostoli, adevar aparat de criteriulapostolicitatii. nca de la nceput, asadar, diagnoza istorica ne arata ca nu exista imagineaizvorului pur al adevarului de credinta care, putin cte putin, a fost alterat de doctrine

false..., ci multiplicitatea marturiilor de credinta care, printr-o alegere unilaterala, adicaprintr-o deviere de la doctrina, a condus la formarea comunitatilor separate (secte) (10).

Confruntarea Bisericii cu aceste comunitati separate si cu nvatatura lor a contribuit mult laaprofundarea mesajului crestin si la o traire corecta a lui de catre primii crestini (cfr. 1Cor11, 19).

La sfrsitul primului secol, n Asia Mica traieste si-si propaga nvatatura Cerintus, despre care Irineu din Lyonne spune ca sustinea o cristologie diferita de cea transmisa de traditia apostolica. Pentru dnsul, Cristos estefiul natural al Mariei si al lui Iosif. Pentru a se deosebi de ceilalti oameni, dupa botez, Cristos s-ar fi cobortasupra lui Isus sub forma de porumbel. Numai de acum nainte, Isus Cristos l-ar fi revelat pe Tatal si ar fisavrsit minuni. nainte de moarte, Cristos l-a parasit iarasi si numai Isus a patimit, a murit si nviat(11). TotIrineu ne spune ca evanghelistul Ioan a fost determinat sa scrie Evanghelia sa si pentru a apara puritateamesajului si a persoanei lui Cristos de erorile pe care Cerintus le propaga. Se pare ca ideile lui nu au cstigatmulti adepti.
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_8_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_9_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_10_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_11_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_11_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_8_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_9_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_10_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_11_


18/183

Daca Cerintus ramne un personaj singular, ebionitii (de la termenul ebraic ebjon = sarac), n schimb, vor gasinumerosi adepti pentru ereziile lor. Poate ca, la nceput, ei erau iudeo-crestini ortodocsi, care dupa anii 66-67au plecat din Ierusalim, stabilindu-se n Transiordania. Mai trziu, sustinnd obligativitatea legii mozaicepentru mntuire, ei se vor separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil n jurul anului 150. De la dnsiiavem fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru si Pseudo-Clementinele. Un scriitor ebioniteste Simmacus, traducator al Scripturii. Aceasta traducere, ct si alte scrieri ale sale, vor fi cunoscute si de

catre Origene(12)

. Att n problema cristologica, ct si n considerarea validitatii legii mozaice, ebionitii suntmpartiti, unii lasndu-se cuprinsi si de idei gnostice. Eterodoxia lor se constata cu claritate n dualismulreferitor la originea lumii. De la nceput, Dumnezeu a creat doua principii, unul bun (care va stapni n lumeaviitoare) si altul rau (stapnul lumii prezente). Principiul bun este Cristos (Mesia doar din momentul botezuluisi pna la nceperea patimirii), care trebuie sa conduca iudaismul la o autentica observare a legii mozaice.Cristos a respins orice forma de sacrificiu; nici sacrificiul sau pe cruce nu are asadar vreo valoare. n loculsacrificiului intra viata de saracie si comuniunea bunurilor; pentru iertarea lipsurilor si a greselilor personale,ebionitul face ablutiuni zilnice, participa la o cina sacra cu apa si pine si sfinteste zilele de smbata siduminica.

Alaturi de ebioniti, trebuie mentionati si elchasaitii, de la un oarecare Elchasai care, la nceputul secolul al II-lea, si-ar fi desfasurat activitatea printre sirieni si parti. Secta sustine existenta a doua principii, unul feminin(Duhul Sfnt) si altul masculin (Isus Cristos, om si profet, care ar fi avut mai multe ncarnari). Se practica

ablutiunile frecvente si este sustinuta obligativitatea legii, inclusiv circumciziunea. Mandeii sunt asemanatoriacestora; n plus, insista asupra Botezului ce poate fi primit de multe ori, ca semn de curatire interioara. Seacorda mare importanta celebrarii ascensiunii cultuale a sufletelor defunctilor spre mparatia luminii. neterodoxia lor exista un mare rege al luminii, Marele Mani, iar alaturi de el nenumarati mici Mani. n opozitiecu Marele Mani si nsotitorii sai, se afla lumea apei negre populata de demoni si spirite rele(13).

Gnosticismul

ntre cunoasterea profunda a misterului crestin, care are ca finalitate apropierea crestinului de Dumnezeu (In10, 14), si gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili dect o simpla paralela de metoda; nicidecum nu se poateadmite ideea ca gnosticismul si-ar avea vreo radacina n paginile Noului Testament, asa cum unii autori lasa sase nteleaga(14). Gnosticismul reprezinta un sincretism religios al antichitatii trzii care, pe baza unui dualismoriental, pune mpreuna conceptii religioase ale iudaismului trziu si unele elemente, denaturate, ale revelatieicrestine(15).

Gnosticismul a existat si naintea crestinismului, iar multe din persoanele care l mbratisasera, iar apoitrecusera la crestinism, nu au renuntat total la vechea lor credinta, ci s-au limitat doar la a adauga unele ideicrestine la vechile lor convingeri gnostice. n acest fel apare gnosticismul crestin.

El ncearca sa ofere omului religios o explicatie valida despre lume si despre el nsusi, pentru care se servestefara mare discernamnt de doctrina cultelor misterice orientale, de filosofia greaca(16) si de notiuni doctrinarecrestine.

Referitor la izvoarele acestei erezii, n afara de trzia Pistis Sophia si Cartile lui Je, ea poate fi reconstituita ncea mai mare parte din scriitorii crestini antignostici (Irineu, Tertulian, Iustin si Hipolit, si ntr-o masura maimica din Clement Alexandrinul, Origene, Epifaniu din Salamina si Filastrius din Brescia). ntre anii 1945-1946,sapaturile arheologice scot la iveala bogata biblioteca de la Nag Hammadi, n Egiptul de Sus, n apropiere deanticul cenobiu pahomian Chenoboskion. n 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute pna atunci,n limba copta, n cea mai mare parte reprezentnd traduceri din opere grecesti scrise n secolul al II-lea d.C.Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament si lucrari gnostice pure) putem reconstitui cu siguranta

principalele concepte ale gnosticismului:
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_12_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_13_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_13_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_14_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_14_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_15_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_16_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_12_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_13_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_14_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_15_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_16_


19/183

a. un dualism accentuat ntre cauza prima supranaturala si lumea materiala destinata mortii;

b. imposibilitatea de a se pierde scnteia divina a luminii din eu-ul gnosticului, chiar daca sufletul sau estenclinat total si nvins de rau;

c. urmnd calea cunoasterii, eu-ul poate sa se elibereze de legaturile materiei si sa se ntoarca spre mparatia

luminii adevaratului Dumnezeu;

d. caderea si ridicarea gnosticului sunt mbracate n speculatii mitologice care, completate cu elementescoase din filosofia, religia si astrologia contemporana, accentueaza caracterul sau sincretist.

Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie sa ne determine sa credem ca gnosticismul reprezintaun sistem unitar si uniform n toata zona sa de raspndire si pe toata durata existentei sale. Radacinile saletrebuie cautate n Orientul Mijlociu si n estul bazinului Marii Mediteraneene, iar pe parcursul timpului mbracaforme si aspecte noi, n functie de promotorii sai principali sau din cauza adaptarii sale la noile situatii.Dualismul sau, de exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci cnd se ntlneste cu Vechiul Testament,Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunostea lumina. O alta zona de provenienta trebuiecautata n conceptiile astrologice babiloniene; dupa Alexandru cel Mare, acestea au patruns masiv n lumea

greaca, propagndu-se acum pe scara larga ideea influentelor planetare asupra destinului omului. Un aspect cetrebuie nca aprofundat este cel al raportului dintre iudaism si gnoza, mai ales n problema creatiei. Este posibilca sectarismul iudaic trziu (de exemplu, esenienii de la Qumrn) sa fi exercitat un rol de mediere ntrecurentele iraniene si eleniste, pe de o parte, si miscarea gnostica, pe de alta parte.

Atunci cnd sincretismul gnostic ajunge la apogeu, el se ntlneste cu crestinismul care ncepe sa seraspndeasca peste granitele Palestinei. Multi crestini aud acum vorbindu-se despre o persoana mnuitoarecare are sa le comunice noi revelatii, complet necunoscute pna atunci. Spre anul 160, Iustin ne spune ca existacrestini care l recunosc pe Cristos ca mntuitor, nsa vad n creatorul lumii un Dumnezeu rau; exista grupuri decrestini ce se numesc valentinieni, marcioniti sau vasilieni(17). nsa att el, ct si mai trziu Origene, ne spun caaceste grupuri nu mai fac parte din Biserica. Succesul propagandistilor gnostici n rndul crestinilor se poatebaza pe doua motive principale. n primul rnd, datorita superioritatii si profunzimii sale (dubioase), mesajulgnostic nu se serveste de traditia bisericeasca; el este transmis pe cai secrete, n parabole, si nu poate fi nteles

dect de catre cei carora le este dat sa-l nteleaga. nsasi Evanghelia lui Marcu spune ca: Si cu multe paraboleasemanatoare le propovaduia Cuvntul, asa cum erau n stare sa-l asculte. Si nu le vorbea fara vreo parabola;dar n particular le lamurea toate discipolilor sai (4, 33-34). n al doilea rnd, succesul gnosticilor se bazeazape ideea ca numai ei, oameni superiori celorlalti, spirituali, poseda adevarata interpretare a evenimentelorcosmice, capabili asadar sa-l cunoasca pe Dumnezeu.

Principalii exponenti ai gnosticismului sunt: Menandru, samaritean de origine, ce se propune ca adevaratulrascumparator, trimis n aceasta lume de puterile invizibile. Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria,dar care are urmasi si la Roma. El sustine dualismul persian si propaga teoria emanatiilor (nenumarati ngericare populeaza cele 4 ceruri si 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care ncepesa predice la Alexandria spre anul 135, propagndu-si apoi ideile, pentru doua decenii, la Roma. Lui i esteatribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu din Lyon cunoaste Evanghelia adevarului, atribuitavalentinienilor. Valentin se serveste de Platon si Pitagora, ca si de gndirea paulina si de cuvintele lui Isus,pentru a avea un plus de acceptare din partea crestinilor. nsa la dnsul, ca la toti gnosticii de altfel, esteprezenta n mod substantial cosmogonia mitologica: de la Tatal invizibil si au originea realitatile (fiintele)emanate, ce culmineaza n cei 30 de eoni supremi ce constituie pleroma, lumea spirituala superioara de la careprovine realitatea terena, si spre care creatia imperfecta tinde sa se ntoarca. Precizam ca ideile expuse aici nuredau dect ceea ce credem ca se repeta frecvent n amalgamul conceptiilor gnostice, amalgam sincretist fara ologica si o coeziune interioara. Este posibil ca gnosticismul n aceasta faza a sa, determinanta si definitiva dealtfel, sa reflecte indirect o tentativa imatura din punct de vedere cosmogonic, filosofic si teologic, tentativa derealizare a unui acord-dialog (gnozeologic-mntuitor) ntre religiile pagne ale zonei de interes sicrestinism(18).

Exponentul principal al gnosticismului crestin esteMarcion. Nascut la nceputul secolului al II-lea, probabileste fiul episcopului din Sinope, n Pont. Din cauza unei divergente de opinii referitoare la scrierile pauline,

bogatul armator vine n conflict cu autoritatile comunitatii locale. Apoi, att papa, ct si Policarp din Smirna lexclud din comuniunea ecleziala. Spre anul 140 vine la Roma, unde intra n contact cu comunitatea crestina pecare o ajuta cu o substantiala contributie financiara. Aici ntlneste un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_17_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_17_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_18_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_18_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_17_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_18_


20/183

Marcion, Dumnezeul creator nu este adevaratul Dumnezeu, nici Tatal lui Isus Cristos, ci doar un Dumnezeudrept si sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug insuportabil. Ideile sale suntcunoscute repede si de catre comunitatea de aici, pentru care motiv dupa doar un an, contrar vointei sale, eltrebuie sa se separe si de aceasta comunitate. De acum nu-l mai intereseaza apartenenta la comunitateacrestina; ncepe sa-si propage cu mult zel ideile si n scurt timp reuseste sa-si cstige numerosi adepti.Rezultatul l constituie formarea a numeroase comunitati gnostice (cu proprii episcopi si prezbiteri), alaturi de

cele crestine. Deoarece liturgia lor este foarte asemanatoare cu cea a comunitatilor n ortodoxia credintei, multicrestini trec cu usurinta n grupul marcionitilor. Biserica si da seama imediat de pericolul marcionit, iarscriitori importanti, precum Iustin, Tertulian si altii, scriu cu toata hotarrea mpotriva lui si a nvataturilorsale. Datorita clarificarilor doctrinare ce apar si care demonstreaza incompatibilitatea nvataturilor marcionitecu traditia apostolica, forta de atractie a gnosticismului marcionit scade simtitor.

Doctrina marcionita exclude ntreg Vechiul Testament, deoarece aici vorbeste Dumnezeul dreptatii (judecatii),creatorul universului, demiurgul, caruia i sunt straine bunatatea si caritatea. Dumnezeul cel bun se reveleazadoar atunci cnd l trimite ca Mntuitor pe Cristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Paul este singurulapostol care a primit aceasta Evanghelie, prezenta n epistolele sale si n Evanghelia lui Luca. nsa si acestescrieri au fost alterate prin introducerea dreptatii si legalismului vetero-testamentar; aceste doua aspecte,afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline si din Evanghelia lucana. Pentru aceasta Scripturapurificata, Marcion scrie un comentariu, pastrat n putine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toata

claritatea contrastul dintre Vechiul si Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dnsul i-a determinat pescriitorii crestini sa ia pozitie mpotriva lui, ci si docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptulca Mntuitorul sa se ntrupeze n impurul trup uman; aceasta ar nsemna pentru Dnsul sa fie n stapnireademiurgului. Neputnd avea un adevarat trup uman, Cristos nu a putut suferi pe cruce; asadar, jertfa sa peCalvar este doar aparenta, si aparenta este si mntuirea crestinilor. Aceste concluzii, consecinte drastice sinspaimntatoare pentru crestini sunt trase de discipolii lui Marcion, care ncearca sa-l corecteze, ceea ce nedovedeste fragilitatea tezelor marcionite n fata pozitiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea sidecaderea trupului uman l determina apoi sa condamne Casatoria, considerata pacatoasa tocmai din cauzadecaderii grave a trupului uman.

Lui Marcion i sunt straine speculatiile gnostice despre emanatiile pleromei, credinta n destinul impus de astri,cosmogoniile, mpartirea crestinilor n psihici si pneumatici. Succesul marcionitilor se datoreaza personalitatiifondatorului, seriozitatii exigentelor ascetice impuse, ca si liturgiei foarte asemanatoare cu cea a marii Biserici.Nici unul dintre gnostici nu a determinat att de acut Biserica sa-si examineze propria pozitie fata de Scripturasi fata de norma credintei (o contributie importanta o are Irineu din Lyon), sa-si revada formele de organizare sisa se coalizeze cu toate energiile pentru a contracara o erezie att de periculoasa.

VI. RASPNDIREA CRESTINISMULUI

PNA LA SFRSITUL SEC. AL II-LEA

Palestina. Razboiul iudaic din primul secol a blocat raspndirea crestinismului la Ierusalim si n mprejurimi.Unii crestini au fugit la Pella, la rasarit de Iordan. Cei ce s-au ntors au avut dificila misiune de a reface viatacrestina din capitala si mprejurimi, dupa catastrofa din anul 70. Capul comunitatii este episcopul Simeon,martirizat prin crucificare n jurul anului 107. Pna n anul mortii sale, Eusebiu din Cezareea ne spune ca"foarte multi trecusera de la circumciziune la credinta n Cristos" (Istoria bisericeasca, III, 32, 1-3). DinIerusalim, crestinii s-au raspndit si n Galileea, nsa peste tot activitatea misionara s-a lovit de greutati siobstacole foarte mari. Una din marile probleme o reprezenta polemica cu iudeo-crestinismul eterodox caresustinea necesitatea legii si, desi l recunostea pe Isus din Nazaret ca pe un mare profet, nu-l admitea ca Mesiasi Fiu al lui Dumnezeu. Afara de aceasta, n acest curent se ntlneau si idei gnostice. O dificultate probabil simai mare era creata de iudaismul pur al Palestinei, iudaism caracterizat de o ura profunda pentru toti cei ce-lparasisera pentru a adera la Cristos.

Insurectia armata a lui Bar Kochba dintre anii 132-135 a nsemnat sfrsitul celei de-a doua perioade a iudeo-crestinismului din Palestina. Multi crestini mor n persecutia generata de aceasta insurectie. n locul cetatii


21/183

sfinte a Ierusalimului, romanii construiesc un nou oras Aelia Capitolina, n care nici un evreu nu mai aveadreptul sa locuiasca. Ca atare, activitatea misionara de aici a putut sa aduca la credinta doar fosti pagni.Primul episcop al acestora, Marcu, era un grec, iar succesorii sai, pna la mijlocul secolului al III-lea poartanume grecesti sau romane. Aceeasi configuratie etnica crestina o gasim si n celelalte orase ale Palestinei. Oncrestinare a populatiei evreiesti locale nu va putea avea loc pna la nceputul secolului al IV-lea, n perioadalui Constantin cel Mare.

Siria. Aici, comunitatile crestine apostolice si mentin pe mai departe importanta lor. Mai importante sunt celedin Damasc, Tir si Sidon, n timp ce pe malul marii, populatia ramne n continuare pagna. Cea mai marecomunitate este prezenta n Antiohia cu renumitul ei episcop Ignatiu. n prima jumatate a secolului al II-lea,crestinii mai sunt prezenti la Osrhoene, Edessa si n alte localitati din aceasta zona. O alta comunitate esteprezenta n Edessa; aici, spre sfrsitul celui de-al doilea secol, are loc un sinod n care se discuta stabilireadatei pentru celebrarea Pastelui. n Siria, o caracteristica misionara ce trebuie mentionata este aceea apreocuparii pentru ncrestinarea zonelor rurale. De la Edessa, misionarul Addai se ndreapta spreMesopotamia.

n Transiordania sau Arabia meridionala, izvoarele istorice ne mentioneaza prezenta crestinilor printre iudei siprozeliti. n Egipt, nceputurile crestinismului ramn nca n umbra, neelucidate. O prezenta crestina sigura,documentata, o avem la Alexandria, spre sfrsitul secolului al II-lea. Ceea ce cunoastem acum, este renumitascoala crestina din oras ca si propaganda gnostica ale carei nceputuri trebuie cautate n snul crestinismului.

Mai viu si mai promitator este crestinismul dinAsia Mica. Marele pionier este apostolul Paul, iar pe urmele luise ridica o ntreaga serie de comunitati, att pe coasta occidentala, ct si n interior. Pliniu ne spune ca n jurulanului 112, n provincia Bitinia, existau puternice nuclee crestine n rndul populatiei rurale. n aceasta Asie,crestinismul ia forme organizatorice stabile, bine puse la punct. Importante sunt comunitatile din Efes,Nicomedia, Amastri, "Bisericile Pontului", si altele. n insula Creta avem comunitatile din Gortyna si Cnossos.n secolul al II-lea, comunitatile de origine paulina din Cilicia si Cipru ramn n urma; la fel cele din Grecia siMacedonia. Peste toate se ridica cea din Corint cu episcopul ei Dionis. Informatiile referitoare la activitateamisionara de pe malurile Dunarii n secolului al II-lea sunt confuze si fara valoare istorica. Este posibil camilitarii romani sau alti crestini sa fi pus bazele crestinismului n aceste parti.

n Occident, comunitatea cea mai importanta este cea aRomei, unde majoritatea crestinilor nu erau romani deorigine. Printre episcopii ei, l amintim pe Clement, a carui scrisoare adresata corintenilor ne arata pozitiaprimatiala a acestui scaun apostolic. Aceasta pozitie o vedem clar exprimata si la alti scriitori ai primelorsecole: Ignatiu din Antiohia, Marcion, Aberciu, Egesip si Irineu din Lyon, Valentin si Teodot, Iustin, Policarp dinSmirna si altii. Aici, filosoful Iustin deschide o scoala filosofica crestina, unde intentioneaza sa predeapersoanelor culte "adevarata filosofie". Activitatea caritativa din a doua jumatate a secolului al II-lea ne indicanumarul mare de crestini prezenti aici. Informatiile despre prezenta crestina n restulItalieipna la sfrsitulsecolului al II-lea sunt foarte putine. Unica informatie sigura este cea referitoare la constituirea unor scauneepiscopale la sud de Roma.

nAfrica septentrionala, "Actele martirilor din Scilli" ne vorbesc despre o prezenta crestina latina n anul 180.Orasul cel mai important este Cartagina, unde activitatea catehetica si literara a lui Tertulian de la nceputulsecolului al III-lea ne indica un mare numar de crestini bine organizati. Sunt si alte marturii din primele decenii

ale secolului al III-lea care, indirect, ne fac sa admitem prezenta crestinilor si n alte localitati ale Africii deNord. Prezenta crestina latina de aici poate fi asemanata cu cea din Siria si Asia Mica.

Originile crestinismului din Galia trebuie cautate n legaturile comerciale ale acestei provincii cu Asia Mica. ntimpul lui Marc Aureliu multi crestini din Lyon si Vienne vor primi coroana martiriului. Episcopul Lyonului,Irineu, este un episcop misionar, ntruct afirma ca are unele dificultati cu limba oamenilor de aici. El neinformeaza despre o prezenta crestina "n Germanii", adica n provinciile de pe Rin, cu centrele lor Kln siMainz, ca si n "provinciile hispanice" (Adv. haer. 1, 10, 2).

Informatiile despre raspndirea crestinismului n primele doua secole ne fac sa credem ca elanul misionar alcrestinismului primar si-a pastrat ntreaga vitalitate si forta initiala. Activitatea apostolilor ca si cea paulinaeste preluata de urmasii acestora. Multe comunitati si multi crestini individuali continua cu elan si spirit de

sacrificiu predicarea crestina. Cei mai multi misionari ramn anonimi si nu avem informatii despre o activitatemisionara centralizata. Alaturi de metoda initiala, orala, de predicare, acum ncepe sa se contureze alta,cuvntul scris. Alti crestini se servesc de posibilitatile oferite de institutiile culturale ale antichitatii. Acestia


22/183

deschid scoli particulare n care se predica credinta crestina. Un alt ferment al activitatii misionare este oferitde sngele martirilor si de curajul si jertfele marturisitorilor crestini care au contribuit la o crestere calitativainterioara a nvataturii evanghelice.

VII. RASPNDIREA CRESTINISMULUI

OCCIDENTAL N SEC. AL III-LEA

Scurte informatii despre crestinismul oriental

n secolul al III-lea, Biserica s-a bucurat de doua mari perioade de pace care i-au asigurat posibilitatea uneiactivitati misionare cu totul neobisnuite. n raspndirea crestinismului din aceasta perioada trebuie luata nconsideratie si criza puterii politice a imperiului ca si cea a fortelor politice si religioase care o sustineau. ntimpul dinastiei siriene din acest secol, puterea religioasa romana renunta la bazele sale traditionale, facnd loccultelor orientale. Prin aceasta se realizeaza un sincretism religios, de altfel destul de slab n continut, si care nureusea sa ofere nimic sigur cautarilor oamenilor; n plus, slabea si mai mult fortele religioase anterioare. nacest context, crestinismul face mari pasi nainte, propunnd adevarul sau absolut, noutatea sa fundamentala:un unic Dumnezeu-Iubire, ntrupat n Cristos, salvator al omului. Noua nvatatura este propusa ntr-o forma dince n ce mai elevata, mai culta, atragnd atentia chiar si a pagnismului cult. Astfel, la nceputul secolului alIII-lea, scoala alexandrina concureaza cu nsasi cultura pagna. Aici, valorile culturale antice, care nu vin ncontradictie cu Evanghelia, sunt integrate n patrimoniul crestin. Origene se bucura de o reputatie

extraordinara att n Orient, ct si n Occident. Spre sfrsitul acestui secol si nAntiohia se dezvolta o marescoala crestina, a doua ca importanta n tot Orientul, ce va influenta ntreaga Sirie, asa cum cea din Alexandriasi va pune amprenta asupra Egiptului.

n Occident, diferite scoli sau centre de cultura vor atrage spre crestinism un numar din ce n ce mai mare deintelectuali pagni; mai mult, se va crea o clasa intelectuala crestina ce va da Bisericii numerosi si valorosiepiscopi, papi sau oameni de o nalta cultura, iar ultima si sngeroasa persecutie a lui Diocletian nu va reusi sastopeze ascensiunea intelectuala crestina, deja n drum spre maturizare.

ntr-un ritm mai lent si regiuneaBalcanilor(zonele dunarene si Noricum) s-a deschis predicarii Evangheliei.Informatiile referitoare la activitatea apostolului Andrei n Scythia sau a altor discipoli ai apostolilor n zoneledunarene sunt mai mult legendare si ca atare nu pot fi luate n consideratie. Ceea ce este sigur, este faptul ca na doua jumatate a secolului al III-lea si ncepnd cu perioada persecutiei lui Diocletian, crestinismul patrunsese

n multe zone ale Balcanilor. Lista participantilor la conciliul ecumenic din Niceea ne prezinta diferiti episcopidin Sirmium, Durostorum, Dardania, Marcianopolis, Scythia Minor etc. Din informatiile pe care le avem, putemdeduce ca noua religie patrunsese mai ales n orase; la sate, crestinismul va patrunde n secolele IV si V.

Italia. Cea mai mare comunitate este cea din Roma, care n acest secol cunoaste o puternica dezvoltare, attinterna ct si externa. n timpul papei Fabian, pentru a satisface necesitatile pastorale, comunitatea romanaeste mpartita n sapte circumscriptii. n total, numarul crestinilor se ridica la cteva zeci de mii. n a douajumatate a secolului al III-lea, comunitatea de aici se structureaza n acele Biserici titulare ("tituli"): o domusecclesiae, alaturi de care se aflau locuintele preotilor, cimitirele, ca si alte edificii cu scop pastoral sau caritativ.Iar informatia sfntului Ciprian, conform careia mparatul Decius ar fi fost mai putin nelinistit de revolta unuimparat care sa-i ia tronul dect de alegerea unui episcop al Romei, ne arata att importanta acestui episcop casi cea a comunitatii crestine din capitala imperiului. De la Roma, crestinismul s-a raspndit n multe zone ale

Italiei. Aceasta ne-o demonstreaza faptul ca papa Cornel a convocat un sinod la care au participat 60 deepiscopi italieni, ca si numerosi preoti si diaconi. n jurul anului 250, numarul comunitatilor italiene se ridica laaproximativ o suta. Ca si n alte parti, si aici populatia rurala nu intrase nca n contact cu crestinismul,


23/183

exceptie facnd probabil cazuri izolate sau mici comunitati de tara. n zona septentrionala, nainte de paceaconstantiniana, crestinismul este prezent la Ravenna, Rimini, Cesena, Piacenza si probabil la Bologna. nregiunea Veneto, Aquileia avea un episcop deja din a doua parte a secolului al III-lea. De aici, crestinismul aajuns la Verona si Brescia, care si ele vor avea proprii episcopi ncepnd cu acest secol. Mai veche probabildect comunitatea crestina din Aquileia este cea din Milano, ai carei episcopi ncep cu prima parte a secoluluial III-lea.

n sfera de interes a Romei intrau apoi insulele Sardinia si Sicilia. Presupunem ca noua religie a patruns aiciprin acei crestini romani condamnati la munca silnica n minele din aceste insule. n interiorul lor, pagnismul apersistat nca multa vreme. Pentru ntreaga Italie precizam ca foarte multi episcopi au fost prezenti la sinoadeledin 313 (Roma) si 314 (Arles).

nAfrica de Nord, crestinismul patrunde n toate orasele nca de la nceputul secolului. "Actele martiriuluisfintelor Perpetua si Felicitas"(19) ne indica prospetimea si forta comunitatii din Cartagina, unde crestinismulpatrunsese n straturile sociale cele mai diverse. Numeroasele sinoade ce se tin pe pamntul african ne redaunumele a nenumarati episcopi nu numai din Cartagina si mprejurimi, ci si din provinciile Bizancena,Mauritania si Numidia. Scrierile episcopului Ciprian ne ajuta sa cunoastem n detalii comunitatea cartagineza.Aici, persecutia lui Decius a facut numerosi martiri. Multi nsa au cedat. Apoi, cu sentimente de profundacainta, cer sa fie readmisi la comuniunea bisericeasca. Ciprian este un episcop care prin calitatile sale se ridicadeasupra oricarui demnitar imperial, demonstrnd astfel validitatea credintei pe care o profesa si reprezenta.Spre sfrsitul perioadei persecutiilor, crestinismul se raspndise att de mult nct era imposibil de a fi distrus.Orasele, aproape n ntregime mbratisasera noua religie, iar pagnismul reprezenta doar un episod trecut alistoriei acestor locuri. Trebuie sa precizam nsa ca predicarea crestina cucerise populatia romanizata;populatiile punice si barbare vor ramne n continuare pagne. Probabil, acesta a fost motivul pentru care maitrziu islamul s-a impus definitiv n Africa proconsulara.

nprovinciile hispanice, prezenta crestina ne este atestata de putine documente. Dintr-o scrisoare a lui Ciprianaflam ca n timpul sau existau aici unele comunitati organizate care aveau un episcop. Episcopul cartaginezmentioneaza patru: Lon, Astorga, Mrida si Saragosa. "Actele martirilor" ne indica o prezenta crestina si nalte localitati, cum ar fi: Tarragona, Cordoba, Calahorra, Compultum, Saguntum etc. La sinodul din Elvira(Granada), care a avut loc cu putin timp nainte de pacea constantiniana, sunt reprezentate prin episcopii lor 23

de comunitati din provincia Betica; din Tarragona, sunt prezenti reprezentantii a 14 comunitati. Din acesteinformatii putem deduce ca noua religie patrunsese mai mult n regiunile sud-orientale si, ntr-o masura multmai mica, n cele din zona nord-occidentala. Din actele sinodului putem constata ca principiile crestine nureusisera nca sa schimbe viata si mentalitatea oamenilor: superstitiile persistau, patronii se purtau dur cusclavii lor, bisericile erau slab frecventate, iar clerul nu avea o conduita prea edificatoare. Cauza acestordeficiente trebuie cautata n activitatea misionara deficitara ca si n convertirea rapida si superficiala amultora. nainte de Constantin cel Mare, crestinismul spaniol nu a dat Bisericii nici un episcop sau scriitor caresa se fi impus prin viata sau scrierile sale.

n Galia secolului al III-lea, crestinismul se stabileste definitiv de-a lungul Ronului. Deja din secolul al II-leaexista un episcop la Lyon ca si n alte localitati al caror nume nu le cunoastem. O alta comunitate care si arepropriul episcop este cea din Arles, a carei importanta crestea foarte repede. Cu ct naintam spre nord, cu attactivitatea misionara devine mai dificila. n provincia Belgica, Trier si are propriul episcop de la sfrsitul

secolului al III-lea. Cel de-la patrulea episcop, Agricius, este prezent la sinodul din Arles din 314.

Episcopul Irineu din Lyon ne vorbeste despre Bisericile dinprovinciile germanice.Este vorba despre Kln siMainz. Pentru Germania sudica, nainte de pacea constantiniana cunoastem crestini doar la Augsburg, undeeste martirizat sfntul Afra.

PentruBritannia, prezenta crestina ne este atestata de martiriul sfntului Albanus la Verulamius si al lui Iuliu siAron din Britannia Occidentala. La sinodul din Arles (314), insula este reprezentata de episcopii din Londra,York si probabil Colchester. Ca si pentru provinciile germanice, si aici adevarata activitate misionara ncepedupa anul 313.

Referitor la numarul crestinilor de la nceputul secolului al IV-lea s-au emis diferite pareri. Un numar de 7

milioane de crestini, pentru o populatie complexiva de 50 de milioane (15 %), ni se pare a fi o cifra nesigura.Considernd aici si prezenta crestina n regiunile orientale, trebuie sa spunem ca n zone precum Asia Mica,Armenia si teritoriul Edessei, crestinismul cstigase aproximativ jumatate din populatia acestor locuri. n Egipt,
http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_19_http://www.geocities.com/Athens/Forum/9934/teme1.htm?200728#N_19_


24/183

pe coastele Siriei, n Africa proconsulara ca si la Roma si n mprejurimi, noua religie era mbratisata de ominoritate, care nsa va reprezenta o baza sigura, stabila pentru viitoarea activitate misionara. Mai mici eraucomunitatile din Fenicia, Grecia, din Balcani, din Galia si Spania meridionala. nsa si aici existau sperante siposibilitati reale pentru o activitate misionara deosebit de rodnica n viitorul apropiat. n alte zone (fr

Date post:	09-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	crisan-rares
View:	221 times
Download:	1 times

6713100-Emil-Dumea-Istoria-Bisericii-Sec

Documents