Artrologia1. GeneralităţiArticulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unescîntre ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi.Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, decideplasarea şi activităţile organismului.1.1. Clasificarea articulaţiilorFactorul cel mai important ce determină caracteristicile şi structura unei articulaţiieste funcţiunea ei, adică mişcarea pe care o permite.%n funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare,articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:• articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;• articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;• articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.1.1.1. Articulaţiile fibroaseSunt articulaţii în care oasele sunt strîns legate între ele prin ţesut fibros dens. Acestearticulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.După structura ţesutului de legătură există mai multe varietăţi:Sindesmoza ţesutul de legătură este conjunctivo-fibros sau elastic:• sinfibroza ñ oasele se leagă printr-o membrană interosoasă, fibroasă (întreprocesele spinoase, antebraţ, gambă);• sinelastoza, în ţesutul conjunctiv care leagă cele două oase predomină ţesutulelastic (ligamentele galbene).Suturile sunt articulaţii care se găsesc numai la craniu. Oasele sunt articulate între ele,dar despărţite printr-un strat subţire de ţesut fibros. Acesta se continuă, în afară cu periostulde la suprafaţa craniului, iar înăuntru cu stratul fibros al durei mater.Varietăţi de suturi:• suturi drepte, ex între oasele nazale;• suturi dinţate, ex. interparietală;• suturi solzoase, ex. temporoparietală.Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară. Ex.

rădăcina dintelui şi alveolă.Sinostozele (suturile osoase) rezultă prin osificarea unei sinfibroze sau sincondroze.Anchiloza este sinostoza unei articulaţii sinoviale.1.1.2. Articulaţiile cartilaginoaseEle au un grad redus de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permiteamortizarea şocurilor. Legătura dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prinfibrocartilaj şi prin ligamente puternice.Există două varietăţi de amfiartroze:• Sincondrozele sunt articulaţii tranzitorii. Suprafeţele articulare sunt uniteprintr-un cartilaj hialin (ex. sincondroza sfenooccipitală sau a pieselor osoasecare compun osul coxal);• Simfizele - între suprafeţele articulare este un fibrocartilaj (ex. articulaţiile dintrecorpurile vertebrale, între oasele pubiene).1.1.3. Articulaţiile sinovialeCele mai multe articulaţii aparţin$nd corpului uman se încadrează în grupul sinovial.Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. Lanivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau fr$nează mişcarea,amortizează şocurile şi conferă stabilitate.Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor, se clasificăîn:• articulaţie simplă, cu două oase;• articulaţie compusă, cu mai multe oase.• După forma suprafeţelor articulare, se clasifică în:• articulaţii plane;• articulaţii trohoide;• articulaţii condiliene;• articulaţii în şa;• articulaţii elipsoidale;• articulaţii sferoidale;• trohleartroze.După numărul axelor de mişcare, se clasifică în:• uniaxiale (trohoide, trohleene);• biaxiale (elipsoidale şi în şa);

• triaxiale (sferoidale).1.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articularăa. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Acestesuprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.%n articulaţiile plane mişcările sunt reduse. %n cele cu suprafeţe sferoidale existăporţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult maiîntinse.b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperăsuprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:• una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă;• una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.Marginea cartilajului se continuă cu periostul. La nivelul marginii se termină membranasinovială.Cartilajul articular şi lichidul sinovial permite alunecarea suprafeţelor osoase. %ncazul în care un proces degenerativ (artroză) afectează cartilajul, elasticitatea sa scade,apar rugozităţi care împiedică alunecarea.Se poate înt$mpla ca fragmente din acest cartilaj, rămase în articulaţie, să crească,influenţ$nd negativ biomecanica articulară.Grosimea cartilajului articular este de 1-12 mm. Cartilajul articular nu prezintăterminaţii nervoase şi vase de s$nge. Nutriţia sa se realizează prin imbibiţie.%n caz de imobilizări prelungite ale articulaţiei cartilajele articulare sunt invadatede vase de s$nge, se resoarbe şi se instalează anchiloza.c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa întredouă suprafeţe articulare care nu se Ñpotrivescî.Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri:• cadrul, labrul articular;• fibrocartilajele intraarticulare.Cadrul articular sau fibrocartilajul de mărire se înt$lneşte în cazul unor articulaţii

sinoviale (scapulohumerală, coxofemurală). El măreşte cavitatea articulară şi face astfelposibilă o mai bună concordanţă între o suprafaţă articulară sferică şi o cavitate mai puţinad$ncă.Fibrocartilajele intraarticulare sunt discurile şi meniscurile.Sunt aşezate între suprafeţele articulare şi au rolul de a asigura o bună concordanţăîntre ele, dar şi de a amortiza presiunile intraarticulare, ca o pernă elastică.Dacă fibrocartilajul ocupă toată articulaţia se numeşte disc (articulaţia temporomandibulară).Dacă au formă de semilună se numesc meniscuri (genunchi).d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează,dar are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare.Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime variabilă,în raport cu mobilitatea articulară.Este mai groasă la articulaţiile cu mişcări limitate şi care nu sunt protejate de muşchi.%n timpul mişcărilor articulare, capsula nu este prinsă între segmentele în mişcaredeoarece pe ea se inseră fibre musculare care împiedică plicaturarea ei (muşchii tensoriai capsulei articulare).Capsula articulară este vascularizată de ramuri ale arterelor musculare. Venele sevarsă în reţeaua periarticulară. Inervaţia este asigurată de terminaţii nervoase libere şiîncapsulate = proprioceptori.e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi,care se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajunt$nd la menţinerea lor în contact.După structură şi situaţie topografică, ligamentele se clasifică în:• ligamente capsulare, care au rolul de întărire a capsulei articulare. Sunt porţiuniîntărite ale capsulei;• ligamente tendinoase, rezultate din transformarea unor tendoane (ligamentulpopliteu oblic, rotulian);• ligamente musculare provenite din atrofierea unor muşchi (ligamentul acromiocoracoidian);• ligamente fibrozate (stilohioidian);

• ligamente interosoase, intracapsulare;• ligamente la distanţă, care unesc două oase fără a intra în contact cu capsulaarticulară.Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:• întăresc capsula articulară;• previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;• sunt suficient de flexibile înc$t să nu împiedice executarea mişcărilor;• sunt suficient de rezistente şi inextensibile înc$t să menţină în contact suprafeţelearticulare.%n cazul unor solicitări prelungite apar dureri la nivelul ligamentelor. C$nd mişcăriledepăşesc amplitudinea normală se pot produce rupturi sau smulgeri ligamentare.f. Membrana sinovială. %mpreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele dealunecare ale unei articulaţii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire,netedă şi lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare.Suprafaţa exterioară aderă de stratul fibros al capsulei articulare. Suprafaţa interioarăpriveşte spre articulaţie.E bogat vascularizată şi inervată.Inflamaţia ei se numeşte sinovită şi e foarte dureroasă. Sinoviala trimite prelungiri:• externe:• fundurile de sac;• criptele.Fundurile de sac se insinuează sub tendoanele unor muşchi, favoriz$ndu-lealunecarea. Comunică cu cavitatea articulară. Ex.: sub tendonul muşchiului cvadricepsfemural este bursa seroasă suprapatelară, frecvent afectată în patologia sportivă.Criptele sunt funduri de sac mai mici care se insinuează între ligamente sau întrefibrele lor. Comunică cu cavitatea articulară.Interne:• plicile sinoviale, plutesc în cavitatea articulară;• vilozităţile sinoviale au aspect filiform. Ele secretă lichidul sinovial.g. Lichidul sinovial

Este un lichid gălbui, v$scos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare înmişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de curăţire şi adeziunea suprafeţelor osoase.Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin pereţiicapilarelor.Factorul principal de producere este mişcarea articulară.%n timpul mişcărilor articulare, lichidul sinovial este împins din vilozităţi şi recesuri,pe suprafeţele articulare.Mişcările normale sunt absolut necesare pentru întreţinerea şi menţinerea cartilajelorarticulare, deoarece uşurează difuziunea lichidului sinovial pe suprafaţa lor şi imbibiţia.Mişcările anormale sau presiunile continue, permanente se opun difuziuniisubstanţelor nutritive. Consecinţa este apariţia tulburărilor trofice.Compoziţia chimică a lichidului sinovial este asemănătoare cu a plasmei, dar conţinemai puţine proteine şi glucoză, dar mai multe săruri minerale. Conţine şi celule, din carepredomină monocitele şi limfocitele, care au proprietăţi fagocitare.Coeficientul de v$scozitate al lichidului sinovial scade pe măsură ce creşte vitezade mişcare, temperatura răm$n$nd constantă.Zgomotul de pocnitură ce se percepe c$nd articulaţia trece brusc de la repaus lamişcare, se datoreşte greutăţii de dezlipire a suprafeţelor articulare, lubrifiate de un lichidsinovial v$scos.h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinereasuprafeţelor articulareCavitatea articulară este un spaţiu virtual delimitat de membrana sinovială şi ocupatde lichidul sinovial. Ea devine reală în cazuri patologice, c$nd se acumulează:• lichid seros = hidartroză;• s$nge = hemartroză;• puroi.Linia de contact dintre suprafeţe articulare în interiorul cavităţii articulare se numeşteinterlinie articulară.

%n cazuri de imobilizare totală şi prelungită a articulaţiei se ajunge la anchilozăfibroasă, ireversibilă.Suprafeţele articulare sunt aplicate unele pe altele şi solidarizate funcţional prinacţiunea a trei factori importanţi:• capsula fibroasă şi aparatul ligamentar;• presiunea atmosferică;• tonusul muşchilor periarticulari.Presiunea atmosfericăAsupra corpului uman, la o suprafaţă de 1,8-2 m2 acţionează o presiune de 20000kg.Rolul presiunii atmosferice s-a constatat în felul următor:• dacă la articulaţia şoldului se curăţă toate părţile moi periarticulare, capulfemural nu iese din acetabul;• dacă se perforează peretele acetabulului, capul femural iese din cavitatea articulară.Muşchii periarticulari menţin suprafeţele articulare în contact prin elasticitatea şitonusul lor. Ei lucrează ca ligamente active tonice.Acţiunea muşchilor se descompune într-o componentă de mişcare şi una articularăcu rol de a menţine suprafeţele articulare în contact.Rolul lor este mai mare acolo unde capsula este laxă. Ex.: articulaţia scapulo-humerală.1.2.1. Mişcările în articulaţiiFelul mişcărilor la nivelul unei articulaţii este în concordanţă cu forma suprafeţelorarticulare.%n aceste cazuri, prin exerciţii îndelungate, la gimnastica acrobatică se pot producemodificări vizibile ale suprafeţelor articulare şi ale aparatului ligamentar, care devinemai lax, permiţ$nd mişcări de amplitudine neobişnuită la un individ neantrenat.Mişcările elementare care se produc într-o articulaţie sinovială sunt:• mişcarea de alunecare constă în deplasarea suprafeţelor articulare una pe alta,însoţită de frecare, fără îndepărtarea lor. Ex.: diartrozele plane (sanie pe zăpadă);• înv$rtirea este deplasarea circulară a suprafeţelor articulare astfel înc$t, la fiecarenouă fază a mişcării, alte suprafeţe intră în contact (roata pe sol);

• rotaţia este o mişcare circulară, care constă în răsucirea osului în jurul axuluisău longitudinal. Dacă axul este situat în afara osului, rotaţia e însoţită dedeplasare. Ex.: pronaţia, supinaţia m$inii.1.3. Conducerea în articulaţiiInclude sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării.Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi musculară.Conducerea osoasă, c$nd amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţelearticulare. Ex.: cotul.C$nd amplitudinea mişcării se datorează fr$nării ligamentare vorbim de conducereligamentară. Ex.: şoldul.C$nd mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbimde conducere musculară.Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc în jurul unui ax denumit axularticular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările.articulaţie poate avea:• un singur ax de mişcare ñ uniaxială (cotul);• două axe de mişcare ñ biaxială (radiocarpiană);• trei axe de mişcare ñ triaxială (umărul).Gradul de mobilitate al unei articulaţii este direct proporţional cu numărul axelor.Cele ai mobile sunt articulaţiile triaxiale.Articulaţiile cu conducere osoasă au un singur ax, iar mişcarea se execută într-unsingur plan.Ex.: talocrurală: ax transversal şi mişcare în plan sagital.Articulaţiile cu conducere ligamentară au amplitudinea mai redusă dec$t cele cuconducere musculară.1.4. Lanţul articular sau cinematic%n mod obişnuit mişcările nu se execută de către o singură articulaţie, ci prinparticiparea unui şir de articulaţii care împreună formează un lanţ articular.Astfel, se pot explica deprinderile motrice complexe sau posibilitatea de a atingecu degetele orice parte a corpului.Prin intermediul lanţului articular se pot executa mişcări variate şi se poate asiguraamortizarea loviturilor.

2. Articulaţiile capuluiOasele capului sunt unite între ele prin articulaţii imobile sau suturi, exist$nd osingură excepţie, articulaţia temporomandibulară, care este mobilă. At$t oasele bolţiicraniene c$t şi cele ale feţei sunt articulate prin suturi de mai multe tipuri: solzoasă,plană, dinţată. Aceste suturi au importanţă în creşterea craniului şi în arhitectura acestuia.2.1. Articulaţia temporomandibulară2.1.1. Elemente descriptiveArticulaţia temporomandibulară este o articulaţie condiliană. Face parte din aparatuldentomaxilar şi leagă mandibula de baza craniului.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de următoarele elemente:temporalul participă la articulaţie cu două elemente:fosa mandibulară, o depresiune semielipsoidală cu axul oblic orientat dinainte-înapoi şidinafară-înăuntru;tuberculul articular, o proeminenţă situată înaintea fosei mandibulare.Pe o secţiune sagitală, suprafaţa articulară a temporalului are forma literei S culcate.• mandibula participă la articulaţie cu capul mandibulei, un condil de formăelipsoidală. Suprafeţele articulare sunt reprezentate numai de pov$rnişul anteriorşi creasta care-l desparte de pov$rnişul posterior. Suprafeţele articularesunt acoperite de cartilaj hialin.• discul articular este un fibrocartilaj aşezat între suprafeţele articulare şirealizează concordanţa dintre acestea. Faţa inferioară a discului este concavă şicorespunde capului mandibulei; faţa superioară este concavă anterior, underăspunde tuberculului articular şi convexă posterior, unde corespunde foseimandibulare.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:Capsula articulară are forma unui manşon. Superior se inseră pe marginea anterioară atuberculului articular, în fundul fosei mandibulare (înaintea fisurii Glaser), pe rădăcinalongitudinală a procesului zigomatic şi pe baza spinei sfenoidului. Inferior se inseră pe

colul mandibulei. Capsula aderă de discul articular, cavitatea articulară fiind împărţităîn două etaje: suprameniscal şi inframeniscal. Capsula este mai subţire şi mai laxă anteriorşi mai groasă posterior. Posterior, în structura capsulei, alături de fibrele conjunctive,există şi fibre elastice care formează fr$ul posterior al capsulei. Acesta are douăroluri: limitează deplasarea înainte a discului şi a capului mandibulei în mişcarea decobor$re şi le readuce în locul iniţial, în mişcarea de ridicare a mandibulei;Ligamentul lateral este principalul mijloc de întărire a capsulei articulare. Se inseră perădăcina longitudinală a procesului zigomatic şi pe faţa posterolaterală a coluluimandibulei. El se opune deplasării înapoi a colului;Ligamentul medial este inconstant. Capsula fibroasă este tapetată de sinovială, care aredouă porţiuni: suprameniscală şi submeniscală.2.1.2. Biomecanica articulaţiei temporomandibulare%n cursul evoluţiei, mişcările mandibulei s-au modificat şi s-au perfecţionat prinadaptări funcţionale la felul alimentaţiei şi la condiţiile mediului extern.Articulaţia temporomandibulară, singura articulaţie mobilă la nivelul capului, faceparte din aparatul dentomaxilar.Mandibula se comportă ca o p$rghie de gradul III: punctul de sprijin este situat lanivelul articulaţiei temporomandibulare, rezistenţa este reprezentată de duritateaalimentelor şi greutatea mandibulei, iar forţa este dată de inserţia muşchilor ridicători peunghiul mandibulei.La om, în articulaţia temporomandibulară se pot executa trei feluri de mişcări:mişcări de cobor$re şi de ridicare a mandibulei, mişcări de proiecţie înainte şi înapoi,mişcări de lateralitate sau diducţie. Starea de repaus trebuie considerată ca o uşoarăinocluzie a mandibulei ñ arcadele dentare sunt minim îndepărtate.1. Mişcările de cobor$re şi ridicareAceste mişcări au ca rezultat deschiderea, respectiv închiderea cavităţii bucale. Axulmişcării este transversal şi trece prin cele două ramuri ale mandibulei.Sunt mişcări verticale şi sagitale, care se petrec simultan:

• mişcare de translaţie (alunecare) a capului mandibulei împreună cu discul articular:dinapoi-înainte în mişcarea de cobor$re şi dinainte-înapoi în mişcareade ridicare. Mişcarea se produce în articulaţia disco-temporală. %n cobor$re,capul mandibulei, împreună cu discul, iese din fosa mandibulei şi se aşeazăsub tuberculul articular; este limitată de tensiunea fr$ului posterior al capsulei.%n ridicare capul revine în fosa mandibulei; este ajutată de elasticitatea fr$uluiposterior al capsulei;• mişcare de rotaţie a capetelor mandibulei pe faţa inferioară a discului articular.Mişcarea se produce în articulaţia discomandibulară. Este însoţită dedeplasarea înainte a capului mandibulei. Axul mişcării trece prin axul de curburăal capetelor mandibulei. Este limitată de ligamentul lateral.Muşchii motori sunt:• pentru ridicarea mandibulei: maseter, temporal, pterigoidian medial;• pentru cobor$rea mandibulei: digastric, milohioidian, geniohioidian.2. Proiecţia înainte (propulsie)-înapoi (retropulsie)Sunt mişcări sagitale care au loc în etajul discotemporal.Capetele mandibulei, împreună cu discul articular, execută o mişcare de alunecarece, în proiecţia înainte, duce capul mandibulei împreună cu discul sub tuberculul articular,la proiecţia înapoi, capul mandibulei este readus în fosa mandibulei.%n proiecţia înainte, arcada dentară inferioară alunecă dinainte înapoi pe arcadadentară superioară şi o depăşeşte cu 4-5 mm. Este limitată de întinderea fr$ului posterioral capsulei.%n proiecţia înapoi mişcarea are sens invers. Este ajutată de elasticitatea fr$ului posteriorsl capsulei.Muşchii motori sunt:• pentru propulsie: maseter, pterigoidian medial, pterigoidian lateral;• pentru retropulsie: temporal (fasciculul posterior şi pterogoidian lateral).3. Mişcările de lateralitate (diducţie)Mandibula este dusă c$nd înspre dreapta, c$nd înspre st$nga. Mişcările corespundfazei de măcinare a hranei. Aceste mişcări rezultă din alternarea unor mişcări diferite ale

unui cap al mandibulei faţă de celălalt. Unul dintre capete (capul de balans) se deplaseazăîmpreună cu discul articular, înainte, în jos şi puţin înăuntru, aşez$ndu-se sub tuberculularticular; are loc în etajul discotemporal. Celălalt cap (capul de masticaţie) se roteşte peloc în jurul unui ax vertical, pe faţa inferioară a discului; are loc în etajul discomandibular.Mandibula este dusă de partea opusă a discului care se deplasează, apoi rolulcapetelor se inversează.Muşchii motori sunt: pterigoidian medial şi pterigoidian lateral.Mişcările de intruzie-extruzieSunt mişcări care se produc la nivelul alveolelor dentare cu ajutorul articulaţieitemporomandibulare.Intruzia rezultă din contracţia suplimentară a muşchilor ridicători ai mandibulei,c$nd arcadele dentare sunt în contact; rezultatul este pătrunderea mai ad$nc a dinţilor înalveole.Extruzia se realizează prin relaxarea muşchilor ridicători, iar dinţii revin la poziţiainiţială.

3. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală3.1. Elemente descriptiveArticularea capului cu coloana vertebrală se face prin două articulaţii: unasuperioară, între atlas şi occipital şi alta inferioară, între atlas şi axis.3.1.1. Articulaţia atlanto-occipitalăAtlasul este unit cu occipitalul prin două articulaţii condiliene şi prin două membraneatlanto-occipitale.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de condilii occipitalului şi de cavităţilearticulare ale atlasului şi sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt:Capsula articulară. Stratul fibros se inseră pe periferia condililor occipitali şi pe marginilecavităţilor articulare superioare ale atlasului. Sinoviala tapetează suprafaţa interioară astratului fibros.Membrana atlanto-occipitală anterioară se inseră, în sus, pe partea anterioară a găurii occipitale,iar în jos pe marginea superioară a arcului anterior al atlasului.

Membrana atlanto-occipitală posterioară se inseră în jos pe marginea superioară a arculuiposterior al atlasului, iar în sus pe partea posterioară a găurii occipitale.3.1.2. Articulaţia atlanto-axoidianăAtlasul se articulează cu axisul prin două articulaţii atlanto-axoidiene laterale şi oarticulaţie atlanto-axoidiană mediană.Articulaţiile atlanto-axoidiene lateraleSunt articulaţii plane:Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a maselor laterale ale atlasului şide procesele articulare superioare ale axisului. Suprafeţele articulare sunt acoperite decartilaj hialin, mai gros în partea centrală.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară;• membrana atlanto-axoidiană anterioară, care se întinde de la marginea inferioarăa arcului anterior al atlasului p$nă la faţa anterioară a corpului axisului;• membrana atlanto-axoidiană posterioară, care se întinde între arcul posterioral atlasului şi arcul axisului.Articulaţia atlanto-axoidiană medianăEste o articulaţie trohoidă.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:• inelul atlantoidian format de arcul anterior al atlasului, prevăzut cu o feţişoarăarticulară pe faţa posterioară şi de ligamentul transvers al atlasului. De pemarginile ligamentului transvers se desprind două fascicule: unul ascendent,care se inseră pe şanţul bazilar al occipitalului şi altul descendent, care se inserăpe faţa posterioară a corpului axisului. Ligamentul transvers împreună cu celedouă fascicule formează ligamentul cruciform;• dintele axisului prezintă o feţişoară articulară anterioară şi alta posterioară;• Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• ligamentul apical al dintelui, care se întinde între partea anterioară a găuriioccipitale şi v$rful dintelui axisului;• ligamentele alare cu direcţie oblic ascendentă, se inseră pe laturile dintelui axisului

şi pe faţa medială a condililor occipitali;• membrana tectoria, care acoperă întregul aparat ligamentar precedent şi se întindeîntre occipital şi axis.3.2. Biomecanica articulaţiilor capului cu coloana vertebralăCapul prezintă o mare mobilitate amplificată de participarea vertebrelor subiacente,p$nă la o răsucire de 750.%n cele două articulaţii ale capului cu coloana vertebrală se produc următoarelemişcări: flexiune-extensiune, înclinaţie laterală şi rotaţie.1. Flexiunea-extensiunea sunt mişcări care se produc în articulaţia atlanto-occipitală.• axul mişcării este transversal şi trece prin centrul condililor occipitali;• capul acţionează pe coloana cervicală ca o p$rghie de ordinul I, în care punctulde sprijin este plasat între forţa musculară, reprezentată de muşchii cefei, şirezistenţă, reprezentată de greutatea capului;• amplitudinea mişcărilor:• flexiunea 200; cu participarea articulaţiilor subiacente, 700;• extensiunea 300; cu participarea articulaţiilor subiacente, 600. Flexiunea estelimitată de formaţiunile ligamentare posterioare, iar extensiunea de formaţiunileligamentare anterioare.• muşchii motori sunt:• flexori: lungul capului, dreptul anterior al capului, sternocleidomastoidian;• extensori: marele drept posterior al capului, oblic superior al capului, splenius.2. %nclinaţia laterală se execută în articulaţia atlanto-occipitală.• axul mişcării este sagital şi trece prin fiecare condil occipital;• amplitudinea mişcării este de 150; cu ajutorul articulaţiilor subiacente este de300;• muşchii motori sunt: sternocleidomastoidian, trapez, splenius, drept lateral alg$tului, în contracţia unilaterală.3. Rotaţia se produce în articulaţia atlanto-axoidiană.• axul mişcări este vertical şi trece prin dintele axisului. %n jurul dintelui axisului,inelul osteofibros al atlasului execută mişcări de rotaţie; atlasul este solidar cu

capul. %n articulaţiile atlantoaxoidiene laterale feţişoarele atlasului alunecă pecele ale axisului;• amplitudinea mişcării este de 300;• muşchii motori sunt: oblic inferior al capului, marele drept posterior al capului,sternocleidomastoidian, splenius, trapez.

4. Articulaţiile coloanei vertebrale4.1. Elemente descriptive4.1.1. Articulaţiile vertebrelor adevărateA. Articulaţiile corpurilor vertebrale sunt simfize.Suprafeţe articulare sunt reprezentate de feţele superioare şi inferioare ale corpurilorvertebrale.Mijloacele de unire sunt: discurile intervertebrale şi ligamentele longitudinale,anterior şi posterior.1. Discurile intervertebrale sunt fibrocartilaje de forma unor lentile biconvexe aşezateîntre corpurile vertebrale. Ele aderă de ligamentele vertebrale longitudinale. %nălţimeadiscurilor intervertebrale este de 3 mm. în regiunea cervicală, 5 mm. în regiunea toracicăşi 9 mm. în regiunea lombară. %n regiunile cervicală şi lombară discurile intervertebralesunt mai înalte în partea anterioară; în regiunea toracică sunt mai înalte în parteaposterioară.La bătr$ni, prin deshidratare, discurile se reduc, ceea ce explică scăderea globală aînălţimii trunchiului.Un disc intervertebral are două porţiuni:porţiunea periferică sau inelul fibros, care asigură stabilitatea coloanei vertebrale,protejează măduva spinării faţă de mişcările exagerate şi se opune îndepărtării corpurilorvertebrale în timpul mişcărilor;porţiunea centrală sau nucleul pulpos este elastică. Poate fi comparată cu o pernuţă culichid care îşi poate schimba forma fără a-şi modifica volumul.Discurile intervertebrale sunt ìcentrele şi organele mişcărilor ce se petrec în fiecarearticulaţie vertebro-vertebralăî. Nucleul pulpos se deplasează întotdeauna în direcţieopusă aceleia pe care o ia coloana.

2. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este o panglică fibro-conjunctivă aşezatăpe faţa anterioară a coloanei vertebrale. Aderă intim de corpurile vertebrale şi mai slabde discurile intervertebrale. Se întinde de la porţiunea bazilară a occipitalului p$nă lavertebra sacrală a II-a. Are rol frenator al mişcărilor de extensiune ale coloanei.3. Ligamentul vertebral longitudinal posterior este o panglică fibro-conjunctivă aplicatăpe faţa posterioară a corpurilor vertebrale, în interiorul canalului rahidian. Se întinde dela porţiunea bazilară a occipitalului p$nă la baza coccigelui. Ligamentul este mai larg lanivelul discurilor intervertebrale.B. Articulaţiile proceselor articulare sunt articulaţii sinoviale. Cele din regiuneacervicală şi toracică sunt articulaţii plane, iar cele din regiunea lombară sunt trohoide.Suprafaţele articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă fibroasă inserată la periferiasuprafeţelor articulare; este căptuşită de sinovială.C. Unirea lamelor vertebrale se realizează prin ligamentele galbene, care închidposterior canalul vertebral. Sunt formate din fibre elastice anastomozate între ele.D. Unirea proceselor spinoase se realizează prin:• ligamentele interspinoase, care unesc două procese spinoase vecine;• ligamentul supraspinos, care uneşte v$rful tuturor proceselor spinoase. Lanivelul regiunii cervicale are dezvoltare maximă şi se numeşte ligamentulnuchal.E. Unirea proceselor transversare se realizează prin ligamentele intertransversare.4.1.2. Articulaţiile vertebrelor falseA. Articulaţia lombosacrată uneşte sacrul cu vertebra lombară a V-a. Unirea se facedupă tipul articulaţiilor vertebrelor adevărate.B. Articulaţia sacro-coccigiană este o simfiză.Suprafeţele articulare sunt eliptice, cu axul mare transversal.Mijloacele de unire sunt reprezentate de un ligament interosos şi de mai multeligamente periferice.

Această articulaţie permite mobilizarea pasivă înapoi a v$rfului coccigelui în timpulnaşterii.4.2. Biomecanica coloanei vertebraleMişcările coloanei vertebrale sunt: flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală,circumducţia şi rotaţia.Fiecare articulaţie intrevertebrală are mişcări proprii reduse. Mişcările coloaneivertebrale în întregime sunt foarte întinse, ele fiind rezultanta mişcărilor ei parţiale.La nivelul coloanei vertebrale se produc două mişcări fundamentale:mişcarea de înclinaţie (flexiunea, extensiunea, înclinaţia laterală), care se execută în jurulunui număr infinit de axe:• orizontale şi transversale, pentru flexiune şi extensiune;• orizontale şi sagitale, pentru înclinaţia laterală.• mişcarea de rotaţie, care se execută în jurul axului longitudinal ce trece princentrul discurilor intervertebrale.1. Flexiunea este mişcarea de înclinare înainte. Discurile intervertebrale sunt apăsateanterior şi se înalţă posterior. Ligamentul vertebral longitudinal anterior este relaxat,celelalte ligamente fiind întinse.2. Extensiunea este mişcarea de înclinare înapoi. Discurile intervertebrale sunt turtiteposterior şi se înalţă anterior. Ligamentul longitudinal anterior este întins, celelalte suntrelaxate.%n mişcările de flexiune-extensiune au un rol important ligamentele galbene, careunesc lamele arcului vertebral:• prin elasticitatea lor contribuie la readucerea coloanei în poziţia ei normală,după ce a fost flectată;• împiedică flexiunea exagerată sau bruscă a coloanei vertebrale;• contribuie la menţinerea în poziţie verticală a coloanei vertebrale.3. %nclinarea laterală în partea dreaptă sau st$ngă. Discul intervertebral se turteşteîn aceeaşi parte şi se înalţă în partea opusă.%n executarea mişcărilor precedente, coloana vertebrală îndeplineşte rolul unei p$rghiide gradul III, în care:• rezistenţa se află la extremitatea ei superioară;

• sprijinul se află la nivelul articulaţiilor sacro-iliace;• forţa este reprezentată de muşchii coloanei vertebrale.4. Circumducţia este mişcarea rezultată din executarea alternativă a mişcărilorprecedente.5. Rotaţia se execută spre partea dreaptă sau spre st$nga în jurul unui ax verticalcare trece prin centrul discurilor intervertebrale.Mobilitatea coloanei vertebrale diferă în raport cu regiunea considerată:• este maximă în regiunea cervicală;• este mai mică în regiunea lombară;• este mult mai redusă în regiunea toracică din cauza discurilor intervertebralede dimensiuni reduse şi suprapunerii accentuate a lamelor arcului vertebral şia proceselor articulare.La nivelul regiunilor coloanei vertebrale se produc următoarele mişcări:• în regiunea cervicală sunt posibile toate mişcările datorită următoarelor:• discurile intervertebrale sunt mari;• feţişoarele proceselor articulare sunt plane şi descendente în jos şi înapoi;• în regiunea toracică se produc mai ales mişcări de înclinaţie laterală, dar suntposibile şi celelalte mişcări. Mişcările coloanei toracice sunt limitate de prezenţacoastelor;• în regiunea lombară au amplitudine mare mişcările de flexiune-extensiune,datorită:• discului intervertebral relativ înalt;• dispoziţiei suprafeţelor articulare ale proceselor articulare.%ntreaga coloană vertebrală este mobilă pe sacru, în articulaţia lombo-sacrată. Aicisunt posibile toate mişcările.Mişcările coloanei vertebrale depind de:• felul articulaţiilor proceselor articulare. Rolul primordial în direcţionareamişcărilor îl au articulaţiile proceselor articulare, care au fost comparate cunişte ìşine conducătoareî;• grosimea discului intervertebral, şi anume:• cu c$t discul este mai înalt, cu at$t mişcarea este mai accentuată;

• raportul dintre înălţimea discului şi cea a corpului vertebral este de 2:5 cervical,1:5 toracal, 1:3 lombar.Muşchii motori ai coloanei vertebrale sunt următorii:• Flexori: lungul g$tului, scaleni, sternocleidomastoidian, iliopsoas, dreptul abdominal,oblicul extern şi oblicul intern.• Extensori: erector spinae, semispinalul, interspinoşi, splenius.• %nclinare laterală: trapez, ridicător al scapulei, splenius, sternocleidomastoidian,lungul g$tului, pătratul lombelor, intertransversari.• Rotatori:• de aceeaşi parte: oblic intern, splenius, complexul mic;• de partea opusă: oblic extern, semispinal, sternocleidomastoidian, ilipsoas,ridicător al scapulei.

5. Articulaţiile toracelui5.1. Elemente descriptiveArticulaţiile toracelui, după situaţia lor, se împart în două grupe: grupul posteriorşi grupul anterior.Grupul posterior este reprezentat de următoarele articulaţii:• articulaţiile costo-vertebrale (capetelor coastelor);• articulaţiile costotransversare;Grupul anterior este format din:• articulaţiile condrosternale;• articulaţiile intercondrale;• articulaţiile costocondrale;• articulaţiile pieselor sternale.5.1.1. Articulaţiile capetelor coastelorSunt articulaţii sinoviale plane.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:• capul unei coaste;• cavitate formată din feţişoarele costale a două vertebre toracice alăturate.Suprafeţele articulare sunt acoperite de fibrocartilaj.Mijloacele de unire sunt:• capsulă articulară;• ligamentul costo-transversar, inserat pe faţa posterioară a coastei şi pe procesultransversar corespunzător;• ligamentul costo-transversar superior inserat pe colul coastei şi pe procesultransversar suprajacent;

• ligamentul costotransversar lateral întins între faţa posterioară a colului coasteişi baza procesului transversar suprajacent;• ligamentul lombosacrat inserat pe colul coastei a XII-a şi pe corpurile primelordouă vertebre lombare.5.1.2. Articulaţiile costotranversareSunt articulaţii sinoviale plane.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:• tuberculul coastei, puţin convex;• feţişoara articulară transversocostală de pe faţa anterioară a procesului transversar,puţin concavă.Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• capsula articulară• ligamentul costotransversar, inserat pe faţa posteruioară a coastei şi pe procesultransversar corespunzător;• ligamentul costotransversar superior inserat pe colul coastei şi pe procesultransversar suprajacent;• ligamentul costotranversar lateral întins între faţa posterioară a colului coastei şibaza procesului transversar suprajacent;• ligamentul lombosacral inserat pe colul coastei a XII-a şi pe corpurile primelordouă vertebre lombare.5.1.3. Articulaţiile costocondraleSunt sincondroze. Extremitatea coastei prezintă o depresiune eliptică în carepătrunde extremitatea laterală a cartilajului costal. La acest nivel periostul se continuăcu pericondrul.5.1.4. Articulaţiile condrosternaleCartilajele coastelor adevărate sunt unite cu marginile sternului prin articulaţii plane.Suprafeţele articulare• de partea sternului există scobiturile costale;• cartilajele costale prezintă colţuri care pătrund în aceste scobituri.Mijloacele de unire sunt:• ligamentul sternocostal intraarticular se inseră pe creasta cartilajului costal şi pefundul scobiturii sternale;• capsula se confundă cu pericondrul care se continuă cu periostul;

• ligamentul sternocostal radiat se inseră pe partea anterioară a cartilajului costal şipe stern (ca un evantai);• ligamentul radiat posterior aşezat pe faţa posterioară a articulaţiei.5.1.5. Articulaţiile intercondraleCartilajele 8, 9 şi 10 sunt articulate prin extremităţile lor anterioare form$nd arcurilecostale. Cartilajele 6, 7, 8 şi 9 sunt unite şi între ele.5.1.6. Articulaţiile sternuluiArticulaţia sternală superioară leagă corpul cu manubriul sternal. %ntre suprafeţelearticulare există un fibrocartilaj cu valoare de ligament interosos. Această articulaţie esteo simfiză.Articulaţia sternală inferioară se realizează între corpul sternului şi procesul xifoid.Suprafeţele articulare sunt unite printr-un ligament interosos şi prin periost.5.2. Biomecanica toraceluiArticulaţiile toracelui pot fi împărţite în două grupuri:• grupul posterior, format din articulaţiile:¸ costovertebrale;¸ costotransversare;• grupul anterior, format din articulaţiile:¸ condrosternale;¸ condrocostale;¸ intercondrale;• articulaţiile pieselor sternale (sternală superioară şi sternală inferioară).Mişcările pe care le efectuează în ansamblu articulaţiile toracelui sunt foarteimportante în realizarea funcţiei respiratorii, o dinamică normală a cutiei toracicepermiţ$nd realizarea unei funcţii respiratorii eficiente.%n cursul mişcărilor toracice se observă succesiunea ritmică a două momente:o dilatarea, care corespunde inspiraţiei;o revenirea, care corespunde expiraţiei.Mobilitatea toracelui este legată de mişcările coastelor în cele două grupuri dearticulaţii. Coastele pot efectua două tipuri de mişcări:• de ridicare, care corespunde inspiraţiei;• de cobor$re, care corespunde expiraţiei.1. Mişcarea de ridicare este asociată cu cea de proiecţie înainte, depărtare laterală şi

rotaţia coastelor. Efectul este mărirea unghiului costo-vertebral şi creşterea celor treidiametre ale toracelui.%n timpul acestei mişcări coastele se comportă ca nişte p$rghii de gradul III:• articulaţia costo-vertebrală reprezintă punctul de sprijin S;• inserţia muşchilor pe coaste reprezintă punctul de aplicare a forţei F;• extremitatea anterioară a coastei reprezintă rezistenţa R.Axul de mişcare al coastelor este oblic dinainte-înapoi şi medio-lateral şi trece princolul coastelor.%n faza premergătoare inspiraţiei coastele au oblicitatea maximă, extremitateaposterioară fiind mai ridicată dec$t cea anterioară.%n timpul inspiraţiei unghiurile dintre cartilaj şi coastă şi cel dintre cartilaj şi sterndevin obtuze. %n articulaţiile intercondrale se produc mişcări de alunecare. %n articulaţiasternală superioară se produc mişcări reduse înainte şi înapoi.2. Mişcarea de cobor$re corespunde expiraţiei şi este un act pasiv. %n expiraţiaobişnuită cobor$rea coastelor se datoreşte elasticităţii elementelor peretelui toracic:extremităţile anterioare ale coastelor coboară împreună cu cartilajele costale şi sternul,unghiul sternal proemină anterior. Capetele coastelor urcă în articulaţiile costovertebrale.Toate diametrele toracelui se micşorează.Muşchii care asigură acţiunea completă de ridicare-cobor$re a coastelor se numescmuşchi respiratori şi sunt de două feluri:• inspiratori;• expiratori.a. Muşchii inspiratori au ca acţiune principală ridicarea coastelor. Ei sunt:extrinseci, cu o inserţie pe oasele înconjurătoare: scaleni, pectoral mare,sternocleidomastoidian. Ei participă în inspiraţia forţată sau în stări patologice.intrinseci: intercostalii externi, diafragma. Participă la respiraţia obişnuită.Diafragma este principalul muşchi inspirator. Prin contracţia sa măreşte cele treidiametre ale toracelui. %n timpul contracţiei fibrele muşchiului iau în acelaşi timp punct

fix pe coaste, cobor$nd centrul tendinos şi punct fix pe centrul tendinos, ridic$nd coasteleşi sternul.La începutul inspiraţiei centrul tendinos este tras în jos, apoi fibrele anterioare şilaterale ale muşchiului se contractă şi centrul frenic răm$ne imobilizat într-o poziţie joasă(inspiraţie completă). %n expiraţie, prin relaxarea diafragmei, aceasta se bolteşte şi centrulfrenic urcă.b. Muşchii expiratori au ca acţiune cobor$rea coastelor. Sunt reprezentaţi deintercostalii externi, dinţaţi posteroinferiori, drept abdominal, oblici abdominali etc.

6. Articulaţiile membrului superior6.1. Articulaţiile centurii scapulare6.1.1. Elemente descriptiveArticulaţiile centurii scapulare sunt următoarele:• articulaţia sternocalviculară;• articulaţia acromioclaviculară;• sindesmoza coracoclaviculară;• ligamentele proprii ale scapulei.6.1.1.1 Articulaţia sternoclavicularăEste o articulaţie în şa.Suprafeţele articulare sunt inegale ca formă şi dimensiuni. Ele sunt reprezentate:• de partea toracelui participă manubriul sternal care are o feţişoară articularăplană şi primul cartilaj costal; între cele două elemente se formează un unghidiedru deschis înafară;• de partea claviculei există două feţişoare articulare, una verticală şi altaorizontală care formează un unghi diedru proeminent;• deoarece între cele două suprafeţe articulare nu există o concordanţă perfectă,între ele se găseşte un disc articular fibrocartilaginos.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• capsula articulară, care se inseră pe marginile suprafeţelor articulare;• ligamentul sternoclavicular anterior inserat pe faţa anterioară a extremităţii medialea claviculei şi pe faţa anterioară a manubriului sternal;• ligamentul sternoclavicular posterior inserat pe feţele posterioare ale extremităţii

mediale a claviculei şi manubriului sternal;• ligamentul interclavicular aşezat pe faţa superioară a articulaţiei şi care uneşteextremităţile sternale ale claviculelor între ele, precum şi cu manubriul sternal;• ligamentul costoclavicular, inserat pe primul cartilaj costal şi pe impresiunealigamentului costoclavicular a claviculei.Capsula articulară este căptuşită de sinovială.6.1.1.2. Articulaţia acromioclavicularăEste o articulaţie plană.Suprafeţele articulare sunt:• extremitatea acromială a claviculei prezintă o feţişoară articulară ovală, uşorconvexă.• acromionul prezintă o feţişoară ovală uşor convexă.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• capsula articulară, tapetată de sinovială;• ligamentul acromioclavicular;• discul articular dintre suprafeţele articulare.6.1.1.3. Sindesmoza coracoclavicularăClavicula este unită cu procesul coracoid prin două ligamente:• ligamentul trapezoid, de formă patrulateră, se inseră pe procesul coracoid alscapulei şi pe faţa inferioară a claviculei (linia trapezoidală);• ligamentul conoid (triunghiular), care se inseră pe procesul coracoid şi pe faţainferioară a claviculei (procesul conoidian).Rolurile ligamentelor coracoclaviculare:• ele fac ca greutatea membrului superior să fie suportată în cea mai mare declaviculă şi mai puţin de acromion;• limitează mişcările dintre scapulă şi claviculă.6.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapuleiSe inseră exclusiv pe capsulă. Sunt două:• ligamentul coracoacromial;• ligamentul transvers superior al scapulei care trece ca o punte peste incisurade pe marginea superioară a scapulei; inferior de ligament trece nervul suprascapular,iar superior de ligament trece artera suprascapulară.6.1.2. Biomecanica centurii scapulare6.1.2.1. Articulaţia sternoclavicularăEste o articulaţie sinovială, în şa.Această articulaţie permite claviculei trei feluri de mişcări:

• de ridicare-cobor$re;• proiecţie înainte, proiecţie înapoi;• circumducţie.Mişcarea de ridicare-cobor$re• axul mişcării este antero-posterior şi trece prin inserţia costală a ligamentuluicostoclavicular;• în mişcarea de ridicare, extremitatea laterală a claviculei se ridică, iar cea medialăcoboară; este limitată de ligamentul sternoclavicular superior. Serealizează de muşchiul trapez şi ridicător al scapulei;• în mişcarea de cobor$re extremitatea laterală a claviculei coboară, iar cea sternalăeste ridicată. Muşchiul motor este subclavicular. Mişcarea este limitată deligamentul costoclavicular.Mişcarea de proiecţie înainte şi înapoi• axul mişcării este vertical şi trece prin extremitatea sternală a claviculei;• în mişcarea de proiecţie înainte, extremitatea laterală a claviculei împreună cuumărul se deplasează înainte, iar cea medială, înapoi. Muşchii motori sunt:pectoralul mic, dinţatul mare, pectoralul mare. Mişcarea este limitată prinîntinderea ligamentului sternoclavicular anterior;• în mişcarea de proiecţie înapoi extremităţile claviculei se deplasează în sensinvers ca la proiecţia înainte. Muşchii motori sunt romboid şi trapez. Mişcareaeste limitată de ligamentul sternoclavicular posterior;• distanţa dintre punctele extreme ale acestei mişcări este de 7-10 cm.Mişcarea de circumducţie• provine din succesiunea alternativă a mişcărilor precedente;• execuţia mişcării reproduce două conuri imaginare: unul mai mic, cu baza lanivelul extremităţii sternale a claviculei şi unul mai mare cu baza la nivelulextremităţii acromiale a claviculei, v$rfurile conurilor se unesc la nivelulligamentului costoclavicular.6.1.2.2. Articulaţia acromioclaviculară%n această articulaţie se produc mişcări de alunecare. Scapula urmează deplasărileclaviculei în articulaţia sternoclaviculară, dar răm$ne lipită de torace.

6.1.2.3. Articulaţia coracoclavicularăEste o sindesmoză. Ligamentele conoid şi trapezoid se rup în disjuncţiile claviculare.6.1.2.4. Articulaţia scapulotoracicăNu este o articulaţie propriu-zisă. Este vorba de o joncţiune scapulo-toracică, încare omoplatul se sprijină indirect pe torace, prin intermediul claviculei şi alunecă datorităspaţiilor intermusculare.Centura scapulară are un singur punct de sprijin ñ ligamentul costoclavicular. Deaceea basculează liberă la capătul centurii.Scapula prezintă mişcări proprii de ridicare, cobor$re, alunecare medială şi laterală,rotaţie.Mişcarea de rotaţie se execută în jurul unui ax care trece prin articulaţia acromioclaviculară.C$nd unghiul superior se ridică, cel lateral coboară, iar unghiul inferior seapropie de coloana vertebrală. C$nd unghiul lateral se ridică cel inferior se îndepărteazăde coloana vertebrală. Amplitudinea mişcării este de 450.Datorită mişcărilor scapulei este posibilă ducerea braţului dincolo de orizontală.Muşchii motori sunt:• pentru ridicare ñ romboid, ridicător al scapulei, trapez;• pentru cobor$re ñ trapez, latissim;• pentru rotaţie ñ romboid, ridicător al scapulei.6.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate1. Mişcările de ridicare şi cobor$re a umărului:• Axul mişcării este sagital şi trece prin inserţia costală a ligamentului costoclavicular;• în jurul acestui punct fix, clavicula se ridică, realiz$nd cu orizontala un unghide 30-400, sau coboară, realiz$nd cu orizontala un unghi de 8-100.2. Mişcările de proiecţie înainte şi înapoi a umărului:Axul mişcării este vertical şi trece prin ligamentul costoclavicular.3. Circumducţia se execută succesiv: ridicare, proiecţie înainte, cobor$re, proiecţieînapoi a umărului.Mişcările scapulei pot fi sistematizate în:• mişcări proprii ale scapulei: ridicare, cobor$re, alunecare medială şi laterală,proiecţie înainte şi înapoi;

• mişcări imprimate de articulaţiile vecine. Mişcările limitate ale articulaţieiacromioclaviculare permit deplasări apreciabile ale scapulei.Mobilizarea scapulei pe torace are unele consecinţe:• braţul poate fi dus în abducţie de 1500; pentru ca braţul să ajungă în poziţieverticală, coloana lombară face o curbă concavă spre partea opusă;• dacă omoplatul ar fi fix, proiecţia înainte a braţului ar fi posibilă numai p$nă la600; mişcările scapulei permit o amplitudine de 95-1200;• fără mobilizarea scapulei, abducţia ar fi limitată la 720.6.2. Articulaţia scapulo-humerală6.2.1. Elemente descriptiveArticulaţia scapulohumerală este o articulaţie sinovială sferoidală.Suprafaţele articulare sunt:• de partea humerusului există capul humeral acoperit de cartilajul hialin;• scapula participă la articulaţie cu cavitatea glenoidală acoperită de cartilaj hialin.Cadrul glenoidal realizează concordanţa dintre cele două suprafeţe articulare. Esteun fibrocartilaj, de formă triunghiulară pe secţiune, aşezat la periferia cavităţii glenoide.Cadrul glenoidal prezintă trei feţe:• una aderă de periferia cavităţii glenoidale;• alta externă, continuă colul scapulei;• faţă internă, care continuă suprafaţa glenoidală.Mijloacele de unire sunt reprezentate de următoarele elemente:Capsula articulară. Are forma unui manşon şi este alcătuită dintr-un strat externfibros şi altul intern, sinovial. Stratul fibros se inseră la periferia suprafeţei glenoidale şipe colul humerusului.Inserţia glenoidală se face pe faţa externă a cadrului glenoidal şi pe colul scapulei;tuberculul supraglenoidian este intracapsular, iar cel infraglenoidian este extracapsular.Inserţia humerală se realizează astfel: în porţiunea superioară se inseră la limităcartilajului hialin, lăs$nd afară cei doi tuberculi; trece peste şanţul intertubercular; inferiorcapsula se inseră pe colul chirurgical. %n partea inferioară unele fibre profunde alecapsulei fibroase se reflectă şi se inseră la limita cartilajului hialin; ele ridică sinoviala şi

formează ìfrenula capsulaeî.Capsula articulară este laxă şi puţin rezistentă permiţ$nd mişcări ample, dar faceposibilă şi producerea frecventă a luxaţiilor.• ligamentul coracohumeral se inseră pe procesul coracoid şi pe tuberculul mare;• ligamentele glenohumerale ocupă partea anterosuperioară a capsulei. Se inserăpe cadrul glenoidal şi pe colul anatomic al humerusului. Ele limitează extensia,rotaţia externă şi abducţia.• în menţinerea suprafeţelor articulare în contact, un rol important îl au muşchiiperiarticulari (deltoid, subscapular, supraspinal, rotund mic) şi presiuneaatmosferică.Sinoviala se inseră la limita cartilajului hialin. %n partea inferioară prezintă ìfrenulacapsulaeî.6.2.2. Biomecanica articulaţiei scapulo-humeraleArticulaţia scapulo-humerală este o articulaţie cu conducere musculară; are trei axede mişcare. Este cea mai mobilă articulaţie a corpului omenesc.Abducţia-adducţiaAxul mişcării este sagital şi trece prin partea infero-externă a capului humerusului.Abducţia este mişcarea prin care braţul se îndepărtează de corp. Are două faze:• prima, c$nd braţul ajunge la orizontală; e limitată de tuberculul mare care loveştepartea superioară a cadrului glenoidal. Are amplitudinea de 72°;• a doua fază, care permite abducţia braţului p$nă la verticală, dar care serealizează prin bascularea scapulei.Muşchii abductori ai braţului sunt: supraspinosul, bicepsul brahial (capul lung),deltoidul. Primul care intră în acţiune este supraspinosul. Acesta ia punct fix în fosasupraspinoasă şi prin contracţie duce tuberculul mare spre cadrul glenoidal, capulhumerusului merg$nd în jos; realizează primele 100 ale abducţiei. Intervine apoi muşchiuldeltoid, care completează abducţia p$nă la 720.Adducţia este mişcarea de apropiere a braţului de corp.

Muşchii adductori ai braţului sunt: pectoralul mare, latissimul, deltoidul (fasciculeleanterioare şi posterioare), subscapularul, subspinosul, rotundul mic, coracobrahialul,rotundul mare, bicepsul brahial (capul scurt).%n ortostatism, adducţia este ajutată şi de gravitaţie şi de propria greutate amembrului superior. Adducţia este limitată de lovirea braţului de trunchi.Proiecţia înainte (flexiunea) ñ proiecţia înapoi (extensiunea)Axul mişcării este transversal şi trece prin centrul capului humerusului şi al cavităţiiglenoidale. %n jurul acestui ax capul humerusului basculează înapoi (în flexiune) şi înainte(în extensiune). Extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în sens invers.Proiecţia înainteAre amplitudinea de 950-1200. Este limitată de întinderea ligamentului coraco-humeralşi a porţiunii posterioare a capsulei. Muşchii flexori sunt: deltoidul (fasciculeanterioare), pectoralul mare, bicepsul brahial, coracobrahialul.Proiecţia înapoiAre amplitudinea de 200-300. Este limitată de muşchiul subscapular şi de întindereaporţiunii anterioare a capsulei. Muşchii extensori sunt: deltoidul (fasciculele posterioare),latissimul, rotundul mare, capul lung al tricepsului brahial.Rotaţia înăuntru şi înafarăAxul mişcării este vertical şi trece prin centrul capului humeral şi al capitululuihumeral. Completează pronaţia şi supinaţia antebraţului.Rotaţia înăuntruCompletează pronaţia antebraţului. Are amplitudinea de 95°. Muşchii rotatoriînăuntru sunt: pectoralul mare, latissimul, rotundul mare, subscapularul, bicepsul brahial(capul lung).Rotaţia înafarăCompletează supinaţia antebraţului. Are amplitudinea de 800. Este limitată depunerea în tensiune a porţiunii anterioare a capsulei. Muşchii rotatori înafară sunt:subspinosul, rotundul mic.Circumducţia însumează mişcările precedente. Braţul şi întregul membru superior

execută un con cu v$rful la axilă. Capul humeral descrie un cerc în cavitatea glenoidală,iar extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, în sens invers.6.3. Articulaţia cotului6.3.1. Elemente descriptiveLa formarea articulaţiei cotului participă trei oase: humerusul, ulna şi radiusul.Teoretic se descriu trei articulaţii: humeroulnară, humeroradială şi radioulnară proximală.Din punct de vedere fiziologic trebuie descrise două articulaţii diferite:• una în raport cu mişcările de pronaţie şi supinaţie;• una în raport cu mişcările de flexiune-extensiune. Aceasta este formată dearticulaţia humeroantebrahială compusă din:• articulaţia humeroulnară, o trohleartroză;• articulaţia humeroradială, o elipsoidă.Suprafeţele articulare ale articulaţiei humeroantebrahiale:De partea humerusului există suprafeţele articulare ale epifizei distale ahumerusului:• trohleea;• capitulul;• şanţul intermediar.De partea ulnei există incizura trohleară; radiusul participă prin foseta capului radial.Trohleea corespunde incizurii trohleare a ulnei, capitulul corespunde fosetei capuluiradial, iar şanţului intermediar îi corespunde marginea fosetei radiale.Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi din altul intern, sinovial.Capsula fibroasă se inseră pe humerus de-a lungul unei linii ce trece înainte,deasupra fosetei coronoide şi a celei radiale; înapoi, la periferia foseioleocraniene; cei doi epicondili răm$n în afara capsulei. Inserţia pe antebraţ peantebraţ se face astfel: pe radius, împrejurul colului la 5-6 mm. sub capul radial,iar pe ulnă, pe marginile incizurii trohleare, pe incizura radială, pe olecranşi pe procesul coronoidian; v$rfurile olecranului şi procesului coronoidian segăsesc în interiorul capsulei;

• ligamentul colateral ulnar se inseră pe epicondilul medial al humerusului, deunde radiază spre faţa medială a epifizei proximale a ulnei; are două fascicule:humerocoronoidian şi humeroolecranian;• ligamentul colateral radial se desprinde de pe epicondilul lateral alhumerusului şi apoi se împarte în două fascicule care trec anterior şi posteriorfaţă de capul radiusului şi se inseră pe incizura radială a ulnei.Stratul sinovial tapetează faţa profundă a capsulei fibroase. Sinoviala tapetează fosacoronoidiană şi radială form$nd un fund de sac bilobat anterior; pe faţa posterioarătapetează fosa olecraniană form$nd un fund de sac posterior.6.3.2. Biomecanica cotuluiArticulaţia cotului este o articulaţie cu conducere osoasă; are un singur ax de mişcare,fiind posibile două mişcări: flexiunea şi extensiunea.Axul mişcării este transversal şi trece prin mijlocul trohleei şi al capitulului humeral.Deoarece acest ax nu este perfect transversal, ci orientat dinafară-înăuntru, dinainte-înapoişi de sus în jos, în ambele mişcări, braţul şi antebraţul nu se comportă ca ramurile unuicompas; în flexiune, antebraţul ajunge puţin medial faţă de braţ, iar în extensiune celedouă segmente formează un unghi deschis în afară.Flexiunea este mişcarea prin care antebraţul se apropie de braţ.• amplitudinea mişcării este de 140-1500;• este limitată de întinderea porţiunii posterioare a capsulei şi de muşchiul tricepsbrahial;• muşchii flexori sunt: brahialul, bicepsul brahial, brahioradialul, muşchiiepitrohleeni.Extensiunea (îndepărtarea antebraţului de braţ).• amplitudinea mişcării este de 1500;• este limitată de pătrunderea v$rfului olecranului în foseta olecraniană şiîntinderea porţiunii anterioare a capsulei;• muşchii extensori sunt: tricepsul brahial, anconeul, muşchii epicondilieni.Prin contracţia muşchilor, antebraţul acţionează ca o p$rghie de ordinul I, cu punctulde sprijin situat la mijloc (axul mişcării).

6.4. Articulaţiile radioulnareOasele antebraţului, radiusul şi ulna, sunt unite între ele la nivelul epifizelorproximale şi distale şi la nivelul diafizelor.6.4.1. Elemente descriptiveArticulaţia radioulnară proximalăEste o articulaţie sinovială trohoidă.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:• din partea ulnei, incizura radială a ulnei, completată de ligamentul inelar;• radiusul participă cu jumătatea medială a circumferinţei capului.Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară este reprezentată de partea laterală a capsulei articulaţieicotului, întărită de ligamentul colateral radial;• ligamentul inelar constituie principalul mijloc de unire a oaselor. El pleacă dela extremitatea anterioară a incizurii radiale, înconjoară capul radial şi se fixeazăla extremitatea posterioară a incizurii radiale;• ligamentul pătrat este o lamă fibroasă patrulateră, întinsă orizontal de lamarginea inferioară a incizurii radiale, la faţa medială a colului radiusului.Acest ligament este relaxat atunci c$nd antebraţul este în poziţie intermediarăşi întins c$nd antebraţul este în pronaţie sau în supinaţie.Sinoviala este o dependinţă a sinovialei cotului.Articulaţia radioulnară distalăEste o articulaţie sinovială trohoidă.Suprafeţele articulare sunt:• ulna prezintă două feţişoare articulare situate pe cap: una laterală şi alta pepartea inferioară a capului. %mpreună, cele două suprafaţe formează un unghidiedru acoperit de cartilaj hialin;• feţişoarele articulare ulnare se articulează cu o cavitate formată din incizuraulnară a radiusului şi de discul articular. Acesta este un fibrocartilaj de formătriunghiulară, care se fixează prin v$rful său pe scobitura care separă capululnei de procesul stiloid; faţa lui superioară vine în raport cu ulna, iar cea

inferioară cu piramidalul.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară se inseră pe marginile suprafeţelor articulare şi pe discul articular.Capsula este întărită de ligamentele radio-ulnare, anterior şi posterior;• discul articular are trei roluri: completează suprafeţele articulare, le menţine încontact şi limitează mişcările de pronaţie şi supinaţie.Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei.Sindesmoza radio-ulnarăEste reprezentată de membrana interosoasă şi de coarda oblică.• Membrana interosoasă este o formaţiune fibroasă care umple spaţiul dintrecele două diafize ale oaselor antebraţului. Se inseră pe marginile interosoaseale radiusului şi ulnei. %n jos coboară p$nă la articulaţia radioulnară distală, iarîn sus se termină la c$ţiva centimetri sub tuberozitatea radiusului. Rolul acesteimembrane este de a transmite forţele de la extremitatea proximală a ulnei lacea distală a radiusului.• Coarda oblică este un fascicul fibros oblic, care se inseră pe baza procesuluicoronoid al ulnei şi pe radius, sub tuberozitatea acestuia.6.4.2. Biomecanica antebraţuluiLa nivelul antebraţului se produc mişcările de pronaţie şi supinaţie indispensabileprehensiunii. Prin ele faţa palmară a m$inii se poate îndrepta în orice direcţie.Definirea mişcărilor%n poziţia ìrepausî a antebraţului, adică lăsat liber pe l$ngă corp, policele esteorientat înainte şi faţa palmară medial.Pronaţia este mişcarea prin care faţa palmară este orientată posterior, iar policelemedial.Supinaţia este mişcarea inversă prin care faţa palmară este orientată anterior şipolicele lateral.C$nd antebraţul este întins orizontal, în pronaţie faţa palmară priveşte în jos şipolicele lateral.%n poziţia de repaus a antebraţului, în pronaţie extremitatea proximală a radiusului

se roteşte pe loc, iar extremitatea distală a lui execută o rotaţie combinată cu translaţie.Raporturile dintre radius şi ulnă se schimbă : extremitatea distală a radiusului trece medialfaţă de ulnă şi astfel cele două oase se încrucişează prin diafizele lor. Supinaţia seexecută invers.Mişcările de pronaţie şi supinaţie se produc în mod excepţional în activitatea obişnuită.%n aceste mişcări ulna este imobilă, singurul os care se mişcă fiind radiusul. Axul mişcăriieste oblic şi trece prin capul radiusului şi al ulnei.Mişcările de pronaţie şi supinaţie combinate sunt însoţite de mişcări ale membrului superiorîn articulaţia scapulohumerală.Axul mişcării trece între cele două oase ale antebraţului şi prin mijlocul m$inii.M$na fiind legată de antebraţ îi va urma mişcările, fiind vorba despre un lanţ articular.Pronaţia este combinată cu rotaţia internă a braţului, iar supinaţia cu rotaţia externă.%n poziţia intermediară membrana interosoasă este întinsă la maximum. %n mişcărilede pronaţie spaţiul interosos nu dispare.Amplitudinea mişcărilor• în mişcărle pure, cu braţul fixat ñ 1800 (pronaţie-supinaţie);• în mişcările combinate: pronaţia-supinaţia = 3600, din care 1500 se realizeazăprin rotaţia internă a braţului şi 300 prin rotaţia externă a acestuia.Limitarea mişcărilor• Pronaţia este limitată de întinderea ligamentului pătrat şi a muşchilor periradialişi de interpunerea muşchilor flexori profunzi între cele două oase.• Supinaţia este limitată de întinderea ligamentului pătrat şi a coardei oblice, deinterpunerea muşchilor extensori între oase, de înt$lnirea procesului stiloid alulnei cu incizura ulnară a radiusului.Muşchii motori• Muşchii pronatori sunt: rotund pronator, pătrat pronator, flexor radial alcarpului, palmar lung, brahioradial.• Muşchii supinatori sunt: biceps brahial, supinator, brahioradial.6.5. Articulaţiile m$inii6.5.1. Elemente descriptive

Articulaţiile m$ini sunt următoarele:• articulaţia radiocarpiană;• articulaţiile intercarpiene;• articulaţiile carpometacarpiene;• articulaţiile intermetacarpiene.6.5.1.1. Articulaţia radiocarpianăEste o articulaţie sinovială elipsoidală. Uneşte radiusul cu r$ndul proximal alcarpului. Ulna este separată de oasele carpului prin discul articular.Suprafeţele articulareantebraţul prezintă o cavitate ovalară, cu axul mare orientat transversal, formată din faţainferioară a epifizei distale a radiusului şi faţa inferioară a discului articular;carpul participă la articulaţie cu o proeminenţă elipsoidală formată din oasele scafoid,semilunar şi piramidal.Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloace de unire sunt următoarele:• Capsula articulară. Stratul fibros se inseră în sus la periferia suprafeţei articulareradiale şi a discului articular, iar în jos pe periferia elipsoidului carpian.• Ligamentele palmare au forma literei ìVî şi sunt formate din două fascicule:• ligamentul radiocarpian, care se inseră în sus pe radius şi în jos pe oasele semilunar,piramidal şi capitat;• ligamentul ulnocarpian, care se inseră în sus pe discul articular şi în jos pesemilunar, piramidal şi capitat.• Ligamentul radiocarpian dorsal, se inseră superior pe radius şi inferior pe faţaposterioară a osului piramidal.• Ligamentul colateral radial al carpului se inseră pe v$rful procesului stiloid alradiusului şi pe scafoid.• Ligamentul colateral ulnar al carpului se inseră pe procesul stiloid al ulnei şi pepiramidal şi pisiform.Sinoviala tapetează stratul fibros al capsulei.6.5.1.2. Articulaţiile intercarpieneOasele carpului sunt aşezate în două r$nduri. %n fiecare r$nd oasele sunt unite întreele; cele două r$nduri ñ proximal şi distal ñ sunt de asemenea articulate între ele.

Articulaţiile r$ndului proximal sunt articulaţii plane. Suprafeţele articulare, acoperitecu cartilaj hialin, se află între scafoid-semilunar şi între semilunar-piramidal. Mijloacelede unire sunt reprezentate de două ligamente interosoase.Osul pisiform se articulează cu faţa anterioară a piramidalului; articulaţia este planăşi este întărită de două ligamente inserate, pe de o parte pe pisiform şi cu cealaltăextremitate pe baza metacarpianului V şi pe osul cu c$rlig.Articulaţiile r$ndului distal. Trapezul, trapezoidul, osul capitat şi osul cu c$rlig searticulează între ele prin articulaţii plane. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilajhialin. Mijloacele de unire sunt reprezentate de trei ligamente palmare şi trei ligamentedorsale.6.5.1.3. Articulaţia mediocarpianăSuprafeţele articulare sunt reprezentate de două cavităţi glenoide şi de doi condili:• r$ndul proximal prezintă medial o cavitate formată de piramidal, semilunar şifaţa medială a scafoidului; lateral prezintă un condil format de scafoid;• r$ndul distal prezintă medial un condil format de osul capitat şi de osul cuc$rlig, iar lateral o cavitate formată de trapez şi trapezoid.Linia articulară are forma de S orizontal.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară;• ligamentul radiat al carpului, aşezat pe faţa palmară; porneşte de pe osul capitat,de unde pleacă două fascicule divergente, spre scafoid şi piramidal;• ligamentul posterior, mai slab dezvoltat.Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei.6.5.1.4. Articulaţiile carpometacarpieneArticulaţia carpometacarpiană a policelui.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa inferioară a trapezului şi de bazametacarpianului I. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin. Este o articulaţieîn şa.Mijlocul de unire este reprezentat de o capsulă fibroasă, tapetată de un strat sinovial.Articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor II-VSunt articulaţii plane.

Suprafeţele articulare:• metacarpianul II se articulează cu trapezul, trapezoidul şi osul capitat;• metacarpianul III se articulează cu osul capitat;• metacarpianul IV se articulează cu osul capitat şi cu osul cu c$rlig;• metacarpianul V se articulează cu osul cu c$rlig.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară, tapetată de sinovială;• ligamentul interosos;• ligamentele carpometacarpiene palmare;• ligamentele carpometacarpiene dorsale.6.5.1.5. Articulaţiile intermetacarpienePrimul metacarpian este independent. Celelalte metacarpiene sunt unite între eleastfel:• extremităţile proximale sunt unite între ele prin articulaţii plane. Mijloacele deunire sunt reprezentate de trei ligamente palmare, trei ligamente dorsale şi treiligamente interosoase;• extremităţile distale sunt unite între ele printr-o panglică fibroasă întinsă de lametacarpianul II la V.6.5.1.6. Articulaţiile degetelorArticulaţiile metacarpofalangieneSunt articulaţii elipsoidale.Suprafeţele articulare sunt:• capetele rotunjite ale metacarpienilor• cavităţile de pe baza falangelor proximale.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară;• ligamentele palmare;• ligamentele colaterale;• ligamentul metacarpian transversal profund; el împiedică îndepărtareametacarpienilor vecini.Articulaţiile interfalangieneDegetele m$inii prezintă c$te două articulaţii: proximală şi distală. Ambele articulaţiisunt trohleene. Policele are o singură articulaţie .Suprafeţele articularesuprafaţa proximală este reprezentată de extremităţile distale ale falangelor I şi II;

suprafaţa distală este reprezentată de extremităţile proximale ale falangelor II şi III.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară, căptuşită cu sinovială;• un ligament palmar;• două ligamente colaterale.6.5.2. Biomecanica articulaţiilor m$inii6.5.2.1. Biomecanica g$tului m$iniiDin complexul osteoarticular al g$tului m$inii fac parte articulaţiile: radiocarpiană,intercarpiene şi mediocarpiană. Acest complex osteoarticular permite efectuarea mişcărilorde flexiune-extensiune, adducţie-abducţie şi circumducţie. Amplitudinea acestor mişcărieste o rezultantă a amplitudinilor însumate ale tuturor acestor articulaţii.Dintre toate articulaţiilerolul cel mai important revine articulaţiilor radiocarpianăşi mediocarpiană.Articulaţia radiocarpiană• este o elipsoidă;• cavitatea de recepţie a antebraţului este formată din faţa inferioară a epifizeidistale a radiusului şi faţa inferioară a discului articular;• din partea carpului este o proeminenţă elipsoidă formată din lateral spre medialde: scafoid, semilunar şi piramidal.Articulaţia medio-carpianăUneşte r$ndul proximal (fără pisiform) cu r$ndul distal al carpului:r$ndul proximal prezintă:• medial o cavitate glenoidă: piramidal semilunar şi faţa medială a scafoidului;• lateral un condil format de scafoid.• r$ndul distal prezintă:• medial un condil: osul capitat, osul cu c$rlig;• lateral o cavitate glenoidă: trapez, trapezoid.Linia articulară are forma de S culcat.Mişcările se produc simultan în articulaţiile m$inii, at$t în articulaţia radiocarpianăc$t şi în cea mediocarpiană. Sunt mişcări de alunecare, de amplitudine redusă.Toate aceste mişcări se realizează printr-o deplasare ìîn etajî a segmentelor regiunii:r$ndul carpian distal se deplasează pe cel proximal, iar acesta alunecă pe antebraţ.

Deoarece primul r$nd carpian se găseşte între două suprafeţe articulare ñ r$nduldistal şi antebraţ - el a fost comparat, ca rol mecanic, cu un menisc.Flexiunea ñ extensiuneaFlexiunea = palma se apropie de faţa anterioară a antebraţului.Extensiunea = dosul m$inii se apropie de faţa dorsală a antebraţului.%n flexiune:• primul r$nd carpian se înclină pe oasele antebraţului. Axul transversal treceprin osul semilunar;• al doilea r$nd carpian se mişcă pe primul. Axul transversal trece prin osulcapitat;• Flexiunea se produce mai ales în articulaţia radiocarpiană.%n extensiune se produc aceleaşi fenomene, dar în sens contrar.Extensiunea se produce mai ales în articulaţia mediocarpiană.Amplitudinea mişcărilor• de la flexiune maximă la extensiune maximă 1800;• depinde de poziţia m$inii faţă de antebraţ şi de poziţia degetelor:• flexiunea este maximă c$nd m$na este înclinată medial şi degetele extinse;• extensiunea este maximă c$nd m$na este în abducţie şi degetele flectate.Mişcările de flexiune şi extensiune sunt limitate de ligamentele dorsale şi palmareşi mai ales de tendoanele muşchilor extensori şi flexori ai degetelor.Muşchii motori• flexori: flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al carpului, flexorsuperficial şi profund al degetelor, flexor lung al policelui;• extensori: extensor ulnar al carpului, scurt şi lung extensor radial al carpului,extensorul degetelor.Adducţia-abducţia• adducţia = înclinarea ulnară = marginea ulnară a m$inii se înclină către marginearespectivă a antebraţului;• abducţia = înclinarea radială = marginea radială a m$inii se înclină cătremarginea laterală a antebraţului.Mişcarea se realizează în articulaţiile radiocarpiană şi mediocarpiană. Axul mişcăriiñ antero-posterior ñ trece prin centrul osului capitat, celelalte oase bascul$nd în jurulacestui centru.

%n abducţie r$ndul proximal al carpienelor se înclină înăuntru: scafoidul ajunge lamijlocul suprafeţei radiale, iar semilunarul trece sub ulnă. Limitarea mişcării este realizatăde ligamentele laterale ulnare.%n adducţie semilunarul se înclină în afară iar scafoidul depăşeşte cu 1 cm. poziţiainiţială. Limitarea este dată de ligamentele radiale.Mişcările însoţitoare sunt:• abducţia este însoţită de flexiune şi pronaţie;• adducţia este însoţită de extensiune şi supinaţie.Muşchi motori sunt:• abductori: lung extensor radial al carpului, lung abductor al policelui, flexorradial al carpului, extensorii policelui;• adductori: extensor ulnar al carpului, flexor superficial al degetelor.Circumducţia rezultă din executarea succesivă a mişcărilor de flexiune, abducţie,extensiune, adducţie şi invers. Mişcarea reproduce o elipsă, deoarece flexiunea şiextensiunea sunt mai ample dec$t abducţia şi adducţia.6.5.2.2. Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangieneSunt articulaţii de tip sinovial.Suprafeţe articulare sunt:• capetele rotunde ale metacarpienilor;• cavităţi de pe baza falangelor proximale.Mişcările sunt:Flexiunea şi extensiunea falangelor proximale:• axul transversal trece prin capul metacarpienelor;• în flexiune falanga proximală se înclină pe faţa palmară a m$inii, ca în mişcareade închidere a pumnului;• în extensiune falanga proximală se îndepărtează de faţa palmară a m$inii.Muşchi motori sunt:• flexori: lombricali şi interosoşi (palmari şi dorsali), flexor superficial şi profundal degetelor, flexor lung şi scurt al policelui;• extensori: extensorul degetelor, al degetului mic, indexului şi policelui.%nclinarea marginală. Amplitudinea este de 300 de fiecare parte.• falanga proximală poate fi dusă în sens ulnar (adducţie);• falanga proximală poate fi dusă în sens radial (abducţie);• axul dorso-palmar trece prin capul metacarpienilor;• mişcarea este posibilă numai cu degetele în extensie.

%ndepărtarea degetelor de axul m$inii (abducţie) este realizată de muşchii interosoşidorsali, iar apropierea degetelor de axul m$inii (adducţie)este realizată de muşchiiinterosoşi palmari.Circumducţia rezultă din executarea succesivă a mişcărilor: flexiune, înclinare ulnară,extensiune, înclinare radială sau invers.6.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V)Fără police m$na nu poate executa dec$t mişcări de împingere, de susţinere,prehensiune limitată, toate cu o forţă redusă. %n această situaţie persoana respectivăprezintă o scădere a capacităţii funcţionale a m$inii cu 60%.Flexiunea-extensiunea degetelorSe produc fie simultan, fie izolat, at$t la nivelul articulaţiei interfalangiene I c$t şi†II;axele sunt transversale şi trec prin trohleea extremităţii distale a falangelor I şi II;Muşchii motori sunt:• flexori: flexiunea falangei II pe I este efectuată de muşchiul flexor superficial şiprofund al degetelor iar flexiunea falangei distale pe mijlocie este efectuată demuşchiul flexor profund al degetelor;• extensori: muşchii lombricali, interosoşi, palmari şi dorsali, muşchiul extensoral degetelor, al indicelui, al degetului mic, al policelui (lung).%nclinarea marginală%n articulaţiile interfalangiene sunt posibile înclinări marginale sub 500

prin flexareafalangei proximale sau 100, prin mişcări ñpasive.6.5.4. Biomecanica policeluiSpre deosebire de ultimele patru degete, care au posibilităţi mai reduse de mişcare,policele poate executa mişcări mai ample şi variate. Aceasta se realizează cu participareaîntregii raze externe a m$inii, care se mai numeşte coloana policelui, şi care este formatădin:• falangele policelui;• primul metacarpian;• trapez;• scafoid.La realizarea mişcărilor participă articulaţiile:

• interfalangiană a policelui;• metacarpopoliciană;• trapezometacarpiană;• scafotrapeziană;• radioscafoidiană.Mişcările Ñcoloanei policeluiî sunt:Flexiune-extensiune• flexiunea = coloana policelui se înclină spre faţa palmară a m$inii;• extensiunea = coloana policelui se înclină spre faţa dorsală a m$inii;• axul mişcării este oblic înainte şi în afară şi trece prin baza primului metacarpian;• amplitudinea este de 350-400, la nivelul articulaţiei trapezometacarpiene.Muşchii motori sunt• flexori: scurt flexor al policelui, scurt abductor al policelui, opozantul policelui,lung flexor al policelui;• extensori: lung şi scurt extensor al policelui.Abducţie-adducţie• îndepărtarea (abducţia) şi apropierea (adducţia) primului metacarpian de aldoilea;• axul mişcării este anteroposterior şi trece prin centrul trapezului;• amplitudinea este de 350-400;Muşchii motori sunt• adductori: adductor al policelui;• abductori: lung abductor al policelui.CircumducţiaSe realizează prin efectuarea succesivă a mişcărilor prezentate mai sus.Opoziţie-repoziţieOpoziţia este o mişcare combinată şi se realizează prin apropierea activă a coloaneipolicelui de ultimele patru degete. %n acest fel, m$na omului se transformă într-o veritabilăpensă de prins obiecte.• axul mişcării este radio-ulnar;• opoziţia rezultă din combinaţia a trei mişcări:• mişcare unghiulară, prin care v$rful policelui descrie un arc de 1200, întrepunctul cel mai îndepărtat de axul longitudinal al m$inii şi un punct caredepăşeşte în direcţie medială această axă;

• mişcare concomitentă de rotaţie de 900 a policelui în jurul axei lui longitudinale;• mişcare de flexie a ultimei falange pe prima şi a falangei I pe metacarp.Pentru realizarea opoziţiei, policele pleacă din poziţia de abducţie şi extensiemaximă, în care faţa lui dorsală este situată pe acelaşi plan cu faţa dorsală a m$inii. Ajungeîn poziţia de adducţie şi flexiune maximă, în care faţa dorsală a policelui ajunge perpendicularăpe faţa dorsală a m$inii.Mişcarea de opoziţie este caracteristică m$inii omului.Muşchii motori sunt:Opoziţia se realizează prin acţiunea mai multor muşchi:• lung abductor şi scurt extensor al policelui, îndepărtează policele la maxim(poziţia de start);• flexorul lung şi mai puţin adductorul policelui apropie policele de unul dincele patru degete;Cu c$t opoziţia se face spre degetul mic, intervine mai intens muşchiul flexor scurtşi muşchiul opozant al policelui.6.6. PrehensiuneaSe defineşte ca fiind posibilitatea de care dispune m$na omului de a prinde obiecteleca într-o pensă.Prehensiunea presupune existenţa următoarelor elemente:• două braţe de pensă rigide, care se unesc la unul din capetele lor;• lanţ articular, care să permită deschiderea şi închiderea pensei, cu braţele întinsesau în formă de cerc;• un aparat musculotendinos care să mobilizeze braţele pensei în sensul doritpentru prehensiune sau deprehensiune;• acoperire tegumentară şi de ţesuturi moi mobile şi suficiente pentru a permiteînchiderea şi deschiderea pensei.M$na omului dispune de trei forme de prehensiune.1. Prehensiunea între două din ultimele patru degeteBraţele pensei sunt reprezentate de două degete alăturate.Permite o formă simplistă de prehensiune, fără multă forţă şi nu pentru lungă durată.%n sport această formă de prehensiune este folosită pentru prinderea suliţei.

Muşchii: mai participă flexorul superficial şi profund al degetelor, extensorul indicelui,interosoşii palmari.2. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) şi podul palmei.• este posibilă prin acţiunea flexorilor superficial şi profund al degetelor,interosoşilor şi lombricalilor, care flexează falangele proximale;• sub acţiunea acestor muşchi degetele se str$ng, se apropie şi pot atinge prinfeţele lor palmare podul palmei;• cu această formă de prehensiune m$na are posibilitatea de a agăţa, devenindun fel de c$rlig care poate ţine obiecte sau menţine corpul în poziţia at$rnat.3. Prehensiunea între police şi restul degetelor sau a palmei• este cea mai completă prehensiune şi cea mai utilă;• amplitudinea şi forţa de prehensiune sunt mai mari;• coloana policelui execută mişcarea de opoziţie;• al doilea braţ al pensei execută o mişcare de flexie a degetelor II-V, m$naform$nd un cerc care poate apuca obiecte.Muşchii m$inii se împart în două grupe mari:• muşchi de atitudine: extensorii degetelor, abductorul policelui, opozantul; eipun m$na în atitudinea cea mai potrivită pentru executarea unei munci şi odeschid pentru a pregăti prinderea;• muşchi de forţă: flexorii degetelor, adductorul policelui, care execută prindereapropriu-zisă.6.7. PrindereaSe face în raport de forma, dimensiunile, volumul şi greutatea obiectelor, cu forţa şiprecizia pe care o pretinde mişcarea.Există mai multe tipuri de prindere:1. Prinderea cu m$na întreagă a uneltelor grele. %n sport apare la canotaj, haltere, scrimă(sabie), gimnastica la aparate. Pentru a mări forţa de prindere se pot folosi ambele m$inisuprapuse (aruncarea ciocanului).2. Prinderea prin adducţia policelui, care se aplică pe marginea externă a indexuluifăcut c$rlig. Are forţă şi precizie relative.

3. Prinderea cu pensa curbă police-index; are precizie, dar fără forţă. %n sport apare laprinderea floretei.4. Prinderea cu primele trei degete extinse. Are forţă şi precizie. Exemplu: prindereabisturiului.6.8. Alte funcţii ale m$iniiSusţinerea se poate face fie cu faţa dorsală, fie cu cea palmară, în special cu ultimacare este uşor concavă.%mpingerea se efectuează cu podul palmei. Fiind acoperită cu ţesuturi moi, m$nanu se striveşte. C$nd împingerea trebuie făcută şi cu viteză (aruncarea greutăţii) se folosescşi ultimele patru degete, care joacă rol de p$rghii.Lovirea este o formă mai deosebită de împingere, realizată în întreg lanţul articularşi muscular al membrului care execută mişcarea.Aruncarea ca şi lovirea antrenează întreg lanţul muscular al membrului executor.M$na omului este un mijloc de exprimare sau de întărire a celor spuse. La surdomuţifiecare literă a alfabetului este înlocuită cu o anumită poziţie a m$inii.Rolul degetelor m$inii:Policele ñ este cel mai important deget al m$inii. El realizează forma principală aprehensiunii: pensa dintre police şi restul m$inii.Indexul ñ este degetul adresei. Are forţă şi este stabilizator principal al prehensiunii.Dispune de cea mai înaltă formă de sensibilitate. El realizează în cel mai înalt grad formeleobiectelor şi dirijează mişcările de creare a acestor forme.Degetul mijlociu ñ este degetul forţei. Este indispensabil prehensiunii obiectelorgrele şi a menţinerii în poziţia at$rnat sau sprijinit.Inelarul ñ completează degetul III în mişcările de forţă. Este dotat cu o formădeosebită de sensibilitate. Sesizează poziţia la distanţă a extremităţilor obiectelor lungiţinute în m$nă. E degetul care sesizează poziţia v$rfului floretei sau a capătului v$slei.Degetul mic ñ are un rol mai redus. Măreşte lungimea pensei digitopalmare, d$ndprehensiunii o stabilitate mai mare.

7. Articulaţiile membrului inferior

7.1. Articulaţiile centurii membrului inferior7.1.1. Elemente descriptive7.1.1.1. Articulaţia sacroiliacăEste o articulaţie sinovială.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de feţele auriculare ale osului coxal şi alesacrului. Sunt aproape plane la făt şi copil şi neregulate la adult. Suprafeţele articularesunt acoperite de cartilaj hialin. Sacrul este împiedicat să cadă în pelvis de baza lui careeste mai voluminoasă şi de partea dorsală care este mai lată dec$t cea ventrală.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• Capsula articulară, care se inseră la periferia suprafeţelor articulare.• Ligamentele sacroiliace ventrale.• Ligamentele sacroiliace dorsale.• Ligamentul sacroiliac interosos, care este principalul mijloc de unire. El umplespaţiul format deasupra şi înapoia cavităţii articulare şi uneşte tuberozitateailiacă cu cea sacrată.• Ligamentul iliolombar, care se inseră pe procesele costiforme ale vertebrelorlombare 4 şi 5 şi pe creasta iliacă.7.1.1.2. Simfiza pubianăCele două oase coxale sunt unite în partea anterioară prin simfiza pubiană.Suprafeţe articulare. Fiecare os pubian prezintă c$te o feţişoară articulară ovalară,acoperită de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• Discul interpubian, care este un fibrocartilaj ce umple spaţiul dintre cele douăsuprafeţe articulare.• Ligamentul pubian superior, care se întinde de la un tubercul pubian la celălalt.• Ligamentul pubian arcuat, semilunar cu concavitatea în jos, este aşezat imediatsub simfiza pubiană.7.1.1.3. Ligamentele sacroischiadiceSunt în număr de două.Ligamentul sacrotuberal. Are formă triunghiulară, cu baza pe sacru şi v$rful petuberozitatea ischiadică. Superior se inseră pe spinele iliace posterioare, pe marginile

sacrului şi coccigelui. %n jos se inseră pe faţa medială a tuberozităţii ischiadice.Ligamentul sacrospinos se inseră prin bază pe marginile laterale ale sacrului şicoccigelui, iar prin v$rf pe spina ischiadică.Ligamentele sacroischiadice completează peretele lateral al pelvisului osos.7.1.2. Biomecanica bazinuluiPrincipalul rol al bazinului este cel static, exist$nd şi situaţii c$nd are rol dinamic.7.1.2.1. Rolul bazinului în staticăSuprafeţe articulare ale articulaţiei sacroiliace sunt reprezentate de feţele auriculareale coxalului şi sacrului. La adult, aceste suprafeţe sunt neregulate, contribuind lamai buna solidarizare a oaselor bazinului; mişcările sunt reduse la minimum asigur$ndstabilitatea pelvisului.Cele două suprafeţe articulare se angrenează între ele datorită formei de Ñpanăî asacrului. Acesta are baza mai voluminoasă, ceea ce împiedică deplasarea lui în jos. Parteadorsală a sacrului e mai lată dec$t cea ventrală şi nu permite căderea sacrului spre pelvis.Sacrul transmite în mod elastic greutatea părţii superioare a corpului asuprabazinului şi apoi membrelor inferioare.Forţele de greutate se transmit prin coloana vertebrală direct sacrului, apoiarticulaţiilor sacroiliace, coxalelor, articulaţiilor coxofemurale şi apoi extremităţilorsuperioare ale femurului.La nivelul sacrului, forţele de presiune se descompun în forţe care acţionează longitudinal,transversal şi oblic. O parte din presiuni sunt absorbite de parcurs, altă parteeste transmisă membrelor inferioare.7.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului%n timpul locomoţiei, bazinul se comportă ca un sistem rigid. Dar la nivelularticulaţiilor sacro-iliace se produc mişcări reduse, mai accentuate la copii şi tineri. Acestemişcări sunt: nutaţia şi contranutaţia.Axul ambelor mişcări este transversal şi trec prin porţiunea superioară a sacrului şiprin ligamentele scaroiliace dorsale.

%n nutaţie baza sacrului se apleacă înainte şi în jos, iar v$rful lui înapoi şi în sus.Str$mtoarea superioară a bazinului se micşorează, dar se măreşte cea inferioară. Unexemplu de nutaţie ni-l oferă susţinerea unei greutăţi pe umeri. Greutatea se transmiteprin intermediul coloanei vertebrale spre baza sacrului şi aceasta este împinsă înainte.La trecerea din clinostatism în ortostatism sacrul coboară cu c$ţiva milimetri.%n contranutaţie, baza sacrului se îndreaptă înapoi şi în sus, iar v$rful lui în jos şiînainte. Str$mtoarea superioară se măreşte, iar cea inferioară se micşorează. Un exemplude contranutaţie este în cazul repausului unei persoane pe regiunea lombară, sprijinit deo bancă transversală. Baza sacrului este dusă înapoi, deoarece greutatea trunchiului apasăasupra bazei sacrului prin intermediul coloanei vertebrale; în acelaşi timp membreleinferioare deplasează coxalele înainte.Mişcarea de contranutaţie e importantă în naştere. Deşi str$mtoarea inferioară semicşorează, fătul poate trece deoarece capul acestuia împinge înapoi coccigele în articulaţiasacrococcigiană.%n timpul sarcinii, sub influenţe hormonale se produce o relaxare capsuloligamentară,care duce la creşterea mobilităţii articulaţiilor bazinului.7.1.3. Articulaţia şoldului sau coxofemurală7.1.3.1. Elemente descriptiveArticulaţia coxofemurală este o articulaţie sferoidală cu trei axe de mişcare.Suprafeţele articulare sunt:• capul femural, reprezent$nd două treimi dintr-o sferă;• acetabulul, de pe faţa laterală a coxalului, prezintă suprafaţa articulară semilunarăşi fosa acetabulului, nearticulară. Suprafeţele articulare sunt acoperite decartilaj hialin.• labrul sau cadrul acetabular este un fibrocartilaj situat la periferia acetabululuişi are rolul de a-i mări ad$ncimea. Pe secţiune are formă triunghiulară: baza seinseră pe spr$nceana acetabulară, faţa externă este în raport cu capsula articulară,

faţa internă vine în raport cu capul femural. %n dreptul incizuriiacetabulului, labrul trece peste acesta şi poartă denumirea de ligamentultransvers al acetabulului.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:Capsula articulară. Inserţia pe osul coxal se face pe faţa externă a labrului acetabularşi pe periferia spr$ncenei acetabulare. Pe femur, inserţia capsulei se face în felul următor:înainte, la limita laterală a colului, pe linia intertrohanterică; înapoi, pe faţa posterioară acolului, la unirea treimii laterale cu cele două treimi mediale ale colului; în sus şi jos, peliniile care unesc inserţia anterioară cu cea posterioară. O parte din fibrele profunde alecapsulei se reflectă pe col p$nă la nivelul suprafeţei articulare a capului. Aceste fibreridică sinoviala form$nd nişte plice numite ìfrenula capsulaeî. Capsula articulară estefoarte rezistentă. Este formată din fibre longitudinale superficiale şi din fibre profundecirculare. Fibrele profunde se condensează şi formează zona orbiculară, care susţine colulfemural.Ligamentul iliofemural este cel mai puternic ligament al articulaţiei. Este aşezat pefaţa anterioară a articulaţiei. V$rful lui se inseră pe spina iliacă anteroinferioară, iar bazape linia intertrohanterică. Are două fascicule:• unul lateral, oblic, numit iliopretrohanterian;• altul medial, vertical, numit iliopretrohantinian.Ligamentul pubofemural este aşezat pe faţa anterioară a articulaţiei. Se inseră peeminenţa iliopubiană, pe creasta pectineală şi pe ramura superioară a pubelui, pe de oparte şi pe trohanterul mic, pe de altă parte.Ligamentul ischiofemural este situat pe faţa posterioară a articulaţiei. Pe coxal, se inserăpe ischion, înapoia şi dedesubtul acetabulului; pe femur se inseră pe trohanterul mare; oparte din fibre se continuă cu zona orbiculară.Ligamentul capului femural se inseră în foseta capului femural şi pe ligamentul transversal acetabulului şi în fosa acetabulului. Are trei roluri: conţine vase nutritive pentru capul

femural, fiind învelit în sinovială, măreşte suprafaţa acesteia, prin mişcările lui contribuiela răsp$ndirea sinoviei pe suprafeţele articulare.Stratul sinovial tapetează faţa profundă a stratului fibros al capsulei.%n menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, un rol important îl are presiuneaatmosferică.7.1.3.2. Biomecanica articulaţiei coxofemuraleArticulaţia coxofemurală este o articulaţie sinovială sferoidală cu trei axe de mişcare.Ea permite efectuarea următoarelor mişcări.Flexiune ñ extensiuneAxul mişcării. Dacă mişcările ar fi pure axul mişcării ar fi transversal şi are trece prinv$rful trohanterului mare şi prin foseta ligamentului rotund. Deoarece flexiunea esteînsoţită de rotaţie înafară, axul de mişcare trece prin centrul acetabulului.Flexiunea este mişcarea prin care coapsa se apropie de peretele anterior alabdomenului.Extensiunea este mişcarea prin care coapsa se îndepărtează de peretele anterior alabdomenului.Amplitudinea de mişcareFlexiunea:• cu genunchiul întins ñ 90°;• cu genunchiul flectat ñ 120°;• este limitată de punerea în tensiune a muşchilor posteriori ai coapsei.Extensiunea:• este de 30°;• este limitată de întinderea porţiunii anterioare a capsulei şi de ligamentuliliofemural;• hiperextensia (balet, patinaj) e posibilă prin flexiunea şoldului de partea opusăşi prin aplecarea înainte a trunchiului.Muşchii motori sunt:• muşchi flexori: iliopsoas, drept femural, croitor, tensor al fasciei lata; p$nă laorizontală mai intervin muşchii adductor lung şi scurt, gracilis, iar de laorizontală în sus, muşchiul gluteu mijlociu (fasciculul anterior);• muşchii extensori: gluteu mare, gluteu mijlociu, adductor mare,semimembranos, semitendinos, biceps femural, pătrat femural.Abducţie ñ adducţie

Axul mişcării este sagital şi trece prin centrul capului femural.Abducţia este mişcarea prin care coapsa se îndepărtează de planul mediosagital.Adducţia este mişcarea prin care coapsa se apropie de planul mediosagital.Amplitudinea de mişcareAbducţia:• cu coapsele extinse - 60°; între cele două coapse se formează un unghi de 120°;• cu coapsele în flexiune ñ 70°; între cele două coapse se formează un unghi de140°;• este limitată de ligamentele iliopretrohanterian şi pubofemural.Adducţia• este de 30°;• este limitată de înt$lnirea coapselor; c$nd coapsele se încrucişează este limitatăde întinderea ligamentelor iliopretrohantinian şi de ligamentul capului femural.Adducţia este mai puternică dec$t abducţia.Muşchii motori sunt:• abductori: tensor al fasciei lata, gluteu mijlociu, piriform, croitor;• adductori: adductori mare, lung şi scurt, iliopsoas, gracilis, pectineu.Amplitudinea abducţiei poate fi mărită prin mişcări de compensare ale bazinului şicoloanei lombare. %n mişcarea de Ñsfoară lateralăî, abducţia reală a coapselor este de 700

de fiecare parte, dar mişcarea devine posibilă datorită înclinării în faţă a bazinului şi aunei lordoze accentuate, ceea ce face ca abducţia să se transforme în flexiune.CircumducţiaRezultă din executarea succesivă a mişcărilor precedente. Capul femural seînv$rteşte în acetabul, epifiza inferioară a femurului descrie un cerc, iar diafiza un con cuv$rful la nivelul articulaţiei şoldului.Rotaţie internă - rotaţie externăAxul mişcării este vertical şi trece prin capul femural.Amplitudinea• rotaţia externă - 15°;• rotaţia internă - 35°;• c$nd coapsa este în flexie şi abducţie, totalul amplitudinilor este de 1000.Muşchii motori sunt:

• rotatori externi: gluteu mijlociu, gluteu mare, gemeni, piriform, obturator extern,obturator intern, croitor, pectineu. Rotaţia externă este limitată deligamentul iliopretrohanterian şi ligamentul rotund.• rotatori interni: gluteu mijlociu, gluteu mic, semimembranos, semitendinos.Rotaţia internă este limitată de ligamentul ilioprotrehantinian şi ischiofemural.7.2. Articulaţia genunchiului7.2.1. Elemente descriptiveArticulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a corpului. Este o articulaţiecondiliană.Suprafeţele articulare aparţin epifizei inferioare a femurului, epifizei superioare atibiei şi patelei. Ele sunt:• cei doi condili femurali; condilul medial este mai voluminos şi coboară maimult dec$t cel lateral;• faţa posterioară a patelei;• faţa articulară superioară a platoului tibiei, care prezintă două fose articulareseparate prin eminenţa intercondiliană. Feţele articulare sunt acoperite decartilaj hialin (6-7 mm. grosime), care fiind elastic are rolul de a atenua presiunileşi traumatismele produse de mişcările ce se efectuează în mers, fugă şi sărituri.Deoarece între suprafeţe articulare ale femurului şi tibiei nu este o concordanţăperfectă, între ele există două fibrocartilaje semilunare, numite meniscuri intraarticulare.Meniscurile intraarticulare sunt în număr de două: lateral şi medial. Pe secţiuneverticală prezintă:• două feţe: superioară, care corespunde condilului femurului şi alta inferioarăaplicată pe fosa articulară a tibiei;• bază, care corespunde capsulei articulare;• circumferinţă medială orientată spre centrul articulaţiei;• două extremităţi numite coarne: anterior şi posterior, prin care se inseră peplatoul tibiei.Meniscul lateral are forma unui cerc aproape complet. Se inseră prin cele două coarne

la nivelul eminenţei intercondiliene.Meniscul medial are forma unei semilune. Se inseră astfel: cornul anterior pemarginea anterioară a platoului tibiei, iar cornul posterior pe aria intercondilianăposterioară.Mijloacele de unire sunt:Capsula articulară, care uneşte femurul, tibia şi patela. %n partea anterioară se inserăpe marginile patelei. Inserţia pe femur se face deasupra feţei patelare, trece pe sub ceidoi epicondili, iar posterior se confundă cu ligamentele încrucişate. Pe tibie se inseră la2-5 mm. sub cartilajul articular. Capsula articulară aderă de baza meniscurilor, fiindîmpărţită în două porţiuni: suprameniscală şi submeniscală.Ligamentul patelei se inseră pe v$rful patelei şi pe tuberozitatea tibiei. Este tendonulterminal al muşchiului cvadriceps femural.Ligamentele posterioare sunt: ligamentul popliteu oblic şi ligamentul arcuat.Ligamentul colateral fibular, care se inseră pe epicondilul lateral al femurului şi pecapul fibulei.Ligamentul colateral tibial, care se inseră pe epicondilul medial al femurului şi pe faţamedială a tibiei.Ligamentele încrucişate sunt în număr de două şi se găsesc în fosa intercondiliană.După inserţia lor pe tibie, se numesc anterior şi posterior.Ligamentul încrucişat anterior se inseră pe faţa intercondiliană a condilului lateral alfemurului şi pe aria intercondiliană anterioară a tibiei.Ligamentul încrucişat posterior se inseră pe faţa intercondiliană a condilului medial alfemurului şi pe aria intercondiliană posterioară a tibiei.Sinoviala căptuşeşte stratul fibros al capsulei. Ea este întreruptă la nivelulmeniscurilor, exist$nd două sinoviale: una suprameniscală şi alta inframensicală.7.2.2. Biomecanica articulaţiei genunchiuluiArticulaţia genunchiului este o articulaţie sinovială condiliană, uniaxială. %n aceastăarticulaţie se produc următoarele mişcări principale:1. Flexiunea. Este mişcarea prin care gamba se apropie de faţa posterioară a coapsei.

Se produce în articulaţia femuromeniscală.Axul mişcării este transversal şi trece prin condilii femurului.%n flexiunea genunchiului trebuie luate în considerare trei eventualităţi: deplasareatibiei pe femur, deplasarea femurului pe tibie şi deplasarea simultană a ambelor oase.Dacă se admite deplasarea femurului pe tibie, se constată că flexiunea implică laînceput o mişcare redusă de înv$rtire urmată de o mişcare mai amplă de alunecaredatorită:• disproporţiei dintre suprafaţa condiliană femurală şi cavitatea articulară a tibiei,care este mai scurtă;• formei spiroide a condililor femurului, care în partea anterioară prezintă o razăde curbură de 45 mm., iar posterior de 16-17 mm.Aceste fenomene au fost descrise de fraţii Weber. Ei au pornit de la poziţia de repausîn extensiune şi au fixat două repere osoase simetrice: superior pe condilul femurului şiinferior pe condilul tibiei. %n momentul în care începe flexiunea, cele două repere îşipierd simetria. %n flexiune, 70° sunt mişcare pură, de la 70° în sus, flexiunea se combinăcu rotaţia internă a gambei, considerată mişcare terminală.Amplitudinea mişcării este de 130°.Flexiunea este limitată de întinderea maximă a muşchiului cvadriceps femural şide înt$lnirea gambei cu coapsa. %n flexiune, ligamentul colateral fibular este relaxat total,cel colateral tibial este puţin relaxat, iar ligamentul încrucişat poaterior este întins.Muşchii motori sunt: bicepsul femural, semitendinosul, semimembranosul,gastrocnemianul, gracilisul şi croitorul.2. Extensiunea este mişcarea prin care gamba se îndepărtează de coapsă. Se produceîn articulaţia meniscotibială.Axul mişcării erte transversal şi trece prin condilii femurului.%n extensiune au loc aceleaşi momente ca la flexiune: iniţial o mişcare de înv$rtire,apoi alta de alunecare. Extensiunea se asociază cu rotaţia externă a gambei, ca mişcareterminală.Amplitudinea extensiunii este de 130°.

Extensiunea este limitată de întinderea ligamentelor posterioare ale genunchiuluişi a ligamentului încrucişat anterior.Muşchii motori sunt: cvadricepsul femural şi tensor al fasciei lata.%n articulaţia genunchiului se mai produc şi mişcări secundare: rotaţia internă şiexternă, înclinarea marginală, medială şi laterală a gambei.3. Rotaţia este mişcarea de răsucire a gambei pe coapsă sau a coapsei pe gambă.Axul mişcării este vertical şi trece prin eminenţa intercondiliană a tibiei.%n rotaţia internă v$rful piciorului se apropie de planul mediosagital.%n rotaţia externă v$rful piciorului se îndepărtează de planul mediosagital.Mişcarea de rotaţie are loc numai cu gamba flexată, c$nd ligamentele sunt relaxate.Amplitudinea mişcărilor• Rotaţia internă - 5 ñ 10°. Ligamentele încrucişate sunt întinse, iar cele colateralesunt relaxate.• Rotaţia externă - 40°. Ligamentele încrucişate sunt relaxate, iar cele colateralesunt întinse.Muşchii motori sunt:• rotatori interni: capul medial al gastrocnemianului, semimembranos,semitendinos şi croitor; sunt mai puternici dec$t rotatorii externi.• rotatori externi: biceps femural şi capul lateral al gastrocnemianului.4. %nclinarea laterală şi medială sunt mişcări pasive: se fixează coapsa şi gambeisemiflectate i se imprimă mişcări laterale şi mediale.Amplitudinea este redusă; gamba se deplasează 2 ñ 2,5 cm.Aceste mişcări sunt limitate de ligamentele colaterale şi de cele încrucişate.7.2.2.1. Rolul ligamentului pateleiRealizează legătura dintre tibie şi patelă.Include patela (os sesamoid).Patela, fiind acţionată de un tendon puternic şi inextensibil, alunecă pe condiliifemurali:• coboară în flexiunea genunchiului;• se ridică în extensia genunchiului.%n extensiunea maximă baza patelei ajunge în scobitura intercondiliană, de care estedespărţită prin bursa suprapatelară.

%n flexiunea maximă patela părăseşte spaţiul intercondilian, acoperă condiliifemurali, ajung$nd în contact cu tibia.7.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucişate%n mişcările de flexiune şi extensiune tensiunea ligamentelor încrucişate nu esteuniformă:• dacă se secţionează ligamentele încrucişate c$nd articulaţia este în flexiune,articulaţia devine foarte mobilă balantă.• dacă se secţionează în extensiune, soliditatea articulaţiei nu este compromisă.Deci, ligamentele încrucişate asigură soliditatea articulaţiei în flexiune, iarligamentele colaterale în extensiune.Dispoziţia ligamentelor încrucişate constituie unul din factorii care explicăcombinarea mişcărilor terminale ale genunchiului cu mişcări de rotaţie.La sf$rşitul unei extensiuni pure ligamentul încrucişat anterior este întins.Extensiunea poate fi accentuată numai dacă femurul execută o rotaţie înăuntru sau tibiao rotaţie înafară. %n aceste situaţii ligamentul încrucişat anterior se relaxează, permiţ$ndefectuarea unei extensiuni maxime. Mişcările terminale care însoţesc extensiunea maximăconferă o mai mare siguranţă locomoţiei, mai ales pe terenuri accidentate.Biomecanica meniscurilorMeniscurile au rol important în biomecanica genunchiului.Ele se deplasează întotdeauna împreună cu platoul tibiei, găsindu-se în acea partea platoului care suportă presiunea condililor femurali:• în flexiune, meniscurile sunt împinse dinainte înapoi, apropiindu-se între eleprin extremităţile lor posterioare. %n flexia completă meniscul exterior ajungela 1 cm. şi cel interior la 0,8 cm. de marginea anterioară a tibiei.• în extensiune, meniscurile sunt împinse dinapoi înainte, apropiindu-se prinextremităţile lor anterioare. Alunecările meniscurilor se produc prin modificareaformei lor, extremităţile lor fiind bine fixate.%n timpul mişcărilor de rotaţie:

• în rotaţia înafară a gambei partea anterioară a meniscului intern se deplaseazădinapoi înainte şi mediolateral, partea posterioară a lui deplas$ndu-se înapoisub presiunea condilului femural ñ rezultă o puternică distensie a meniscului.• în rotaţia înafară, meniscul extern suferă o deplasare în sens invers, dec$t celintern.Cu toate că meniscurile urmăresc cu mare fidelitate direcţia pe care le-o impuncondilii femurului prin forţa lor de presiune, se înt$mplă uneori, ca unul sau ambele safie prinse sub condili, suferind rupturi sau fisuri.Funcţiile biomecanice ale meniscurilor sunt:• completează spaţiul dintre suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei,împiedic$nd pătrunderea sinovialei şi capsulei fibroase între ele;• centrează sprijinul femurului pe tibie în cursul mişcărilor;• participă la lubrifierea suprafeţelor articulare;• au rol de amortizor de şoc între extremităţile osoase;• reduc frecarea dintre extremităţile osoase.Marea majoritate a rupturilor de menisc se datorează accidentelor de sport, în specialîn sporturile cu mişcări rapide şi puternice sau care îşi modifică direcţia în timpulefectuării lor; loviturile sau supraîncărcările prin căderile unui jucător peste altul.Frecvenţa: fotbal 56%, rugbi, gimnastică 10%, handbal 5%,turism 3%, volei schi,atletism 1%.7.2.2.3. Rolul rotulei%n extensiune menţine tendonul cvadricepsului la distanţă de faţa patelară afemurului.Uşurează activitatea cvadricepsului, mărindu-i braţul de p$rghie cu 50%.%n flexie, rotula este apăsată pe femur, cu o forţă care creşte pe măsură ce genunchiulse flectează. De exemplu, în cobor$rea unei scări (80 kg), în momentul sprijinului, cugenunchiul flectat la 50 °, rotula este aplicată pe femur cu o forţă de 150 kg.%n timpul activităţilor sportive aplicarea rotulei pe trohleea femurului se face cu o

intensitate mai mare, datorită forţei de contracţie a cvadricepsului apar leziuni de uzurăa cartilajului articular al rotulei.Contracţia cvadricepsului deplasează rotula:• în 49% în sus şi uşor înafară;• în 36% în sus;• în 15% în sus la început, apoi înafară, deasupra condilului lateral al femurului.7.3. Articulaţiile tibiofiburale7.3.1. Elemente descriptiveOasele gambei sunt unite prin epifizele lor: cele superioare printr-o articulaţiesinovială, cele inferioare printr-o sindesmoză; spaţiul dintre diafizele tibiei şi fibulei esteocupat de membrana interosoasă.7.3.1.1. Articulaţia tibiofibularăArticulaţia tibiofiburală este o articulaţie plană.Suprafeţele articulare sunt reprezentate de:• feţişoară plană situată pe condilul lateral al tibiei;• feţişoară prezentă pe epifiza superioară a fibulei.Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:Capsula articulară formată dintr-un strat extern fibros şi altul intern sinovial, se inserăpe marginile suprafeţelor articulare.Ligamentul anterior al capului fibulei, orizontal, se întinde de la condilul lateral al tibieila partea anterioară a capului fibulei.Ligamentul posterior al capului fibulei, oblic, se întinde de la partea posterioară a capuluifibulei la partea posterioară a condilului lateral al tibiei.7.3.1.2. Sindesmoza tibiofibularăSuprafeţele articulare sunt:• incizura fibulară a epifizei distale a tibiei;• faţa medială a maleolei laterale.Suprafeţele articulare sunt acoperite de periost; vin în contact numai prin marginilelor.Mijloacele de unire sunt următoarele:Ligamentul tibiofibular anterior, patrulater, întins între marginile anterioare ale incizuriifibulare a tibiei şi maleolei laterale.Ligamentul tibiofibular posterior se inseră pe marginile posterioare ale incizurii fibularea tibiei şi maleolei laterale.

Ligamentul interosos este format din fascicule scurte întinse între suprafeţele articulare;este principalul mijloc de unire al celor două oase.7.3.1.3. Membrana interosoasă cruralăMembrana interosoasă se inseră pe marginile interosoase ale tibiei şi fibulei. Este oformaţiune fibroasă rezistentă care separă muşchii lojei posterioare ai gambei de cei ailojei anterioare. %n partea ei superioară există un orificiu prin care trec vasele tibialeanterioare.7.3.2. Biomecanica articulaţiilor tibiofibulare%n articulaţia tibiofibulară se produc mişcări limitate de alunecare.La nivelul sindesmozei tibiofibulare se produc mişcări de foarte mică întindere, curol în flexiunea şi extensiunea piciorului pe gambă. Mişcările sunt de apropiere şi deîndepărtare a tibiei de fibulă, mişcări care se datorează conformaţiei trohleei talusului,mai lată anterior dec$t posterior.%n timpul mişcărilor de flexiune-extensiune ale piciorului, talusul rulează pe pensatibiofibulară. C$nd piciorul este în unghi drept pe gambă, pensa tibiofibulară este înrepaus, în contact cu partea posterioară, mai îngustă a trohleei talusului.C$nd piciorul se flectează dorsal, talusul alunecă dinainte înapoi şi în pensa tibiofibularăpătrunde partea anterioară, mai lată, a trohleei talusului, care împinge celedouă maleole şi extremităţile inferioare ale tibiei şi fibulei se îndepărtează.%n flexiunea plantară (extensiune) a piciorului, oasele gambiere se apropie deoarecepensa tibiofibulară vine în contact cu porţiunea posterioară, mai îngustă, a talusului.Sindesmoza tibiofibulară permite astfel adaptarea permanentă a diametrului transversalal pensei tibiofibulare la cel transversal al talusului în mişcare.Ligamentele acestei articulaţii, împreună cu membrana interosoasă au rol at$t înstatică c$t şi în mişcările piciorului; ele trebuie să fie rezistente pentru a împiedicaîndepărtarea tibiei de fibulă, sub greutatea corpului, dar şi elastice, pentru a permite odeplasare de 1-2 mm. şi revenirea la normal a pensei tibiofibulare.

7.4. Articulaţiile picioruluiOasele piciorului sunt articulate între ele prin mai multe articulaţii care sunt:• articulaţia talocrurală (a g$tului piciorului);• articulaţiile intertarsiene;• articulaţiile tarsometatarsiene;• articulaţiile intermetatarsiene.7.4.1. Elemente descriptive7.4.1.1. Articulaţia talocruralăEste o trohleartroză.Suprafeţele articulare. Gamba participă la această articulaţie cu extremităţileinferioare ale tibiei şi fibulei, care împreună formează Ñscoaba gambierăî. Epifiza inferioarăa tibiei prezintă faţa articulară inferioară şi maleola medială, iar fibula maleola laterală.Talusul participă cu trohleea talusului, cu cele două feţişoare maleolare. Trohleea talusuluieste mai largă anterior. Suprafeţele articulare sunt acoperite cu cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt reprezentate de:• capsula articulară al cărei strat fibros se inseră la periferia cartilajului articular.Stratul fibros este căptuşit de sinovială.• ligamentul colateral lateral porneşte de la maleola laterală şi îşi grupează fibreleîn trei fascicule: ligamentul talofibular anterior, ligamentul calcaneofibular şiligamentul talofibular posterior.• ligamentul colateral medial, de formă triunghiulară, porneşte de pe marginileşi v$rful maleolei mediale, de unde se răsp$ndeşte la talus, calcaneu şi navicular.7.4.1.2. Articulaţiile intertarsieneCele şapte oase ale tarsului sunt legate între ele prin şapte articulaţii: subtalară,talocalcaneonaviculară, calcaneocuboidiană, cuboidonaviculară, intercuneene şicuneocuboidiene.7.4.1.2.1. Articulaţia subtalarăSuprafeţele articulare sunt reprezentate de feţişoara talară posterioară a calcaneuluişi de feţişoara calcaneană posterioară a talusului. Sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt:

• capsula articulară ce se inseră la periferia suprafeţelor articulare. Este formatădintr-un strat fibros tapetat de sinovială;• ligamentul talocalcanean interosos este cel mai important ligament. Este aşezatîn sinus tarsi: planul posterior aparţine articulaţiei subtalare, iar planul anteriorcelei talocalcaneonaviculare. Intervine în torsiuni ale piciorului,împiedic$nd exagerarea acestora. Asigură articulaţiei soliditate şi elasticitate,favoriz$nd mersul;• ligamentul talocalcanean lateral se întinde între feţele laterale ale talusului şicalcaneului;• ligamentul talocalcanean medial se întinde de la tuberculul medial al procesuluiposterior al talusului la sustentaculum tali.7.4.1.2.2. Articulaţia talocalcaneonavicularăSuprafeţele articulare sunt reprezentate de capul talusului şi o cavitate de recepţieformată din calcaneu şi navicular unite prin ligamentul calcaneonavicular plantar. Peacest ligament rezistent se sprijină capul talusului. Relaxarea ligamentuluicalcaneonavicular are ca rezultat reducerea bolţii plantare.Mijloacele de unire sunt:• capsula articulară, formată dintr-un strat extern fibros şi unul intern sinovial, seinseră la periferia suprafeţelor articulare;• ligamentul talocalcanean interosos;• ligamentul calcaneonavicular plantar;• ligamentul bifurcat se inseră cu un capăt pe faţa superioară a calcaneului şi seîmparte în două porţiuni: medială, care se inseră pe navicular şi laterală, carese inseră pe cuboid;• ligamentul talonavicular, întins de la colul talusului la faţa superioară anavicularului.7.4.1.2.3. Articulaţia calcaneocuboidianăSuprafeţele articulare sunt reprezentate de faţa anterioară a calcaneului şi de faţaposterioară a cuboidului; sunt acoperite de cartilaj hialin.Mijloacele de unire sunt:

• capsula articulară se inseră la periferia suprafeţelor articulare; e tapetată desinovială;• ligamentul bifurcat, ramura laterală;• ligamentul mare plantar se întinde de la faţa inferioară a calcaneului la bazaultimilor metatarsieni. Este format din două straturi. Stratul superficial, sauligamentul plantar lung, contribuie la menţinerea bolţii plantare în sens longitudinal.Stratul profund se întinde numai p$nă la cuboid (ligamentulcalcaneocuboidian plantar).7.4.1.2.4. Articulaţia transversală a tarsuluiSe mai numeşte articulaţia mediotarsiană sau a lui Chopart. La această articulaţieparticipă talusul cu navicularul şi calcaneul cu cuboidul. Ligamentul principal alarticulaţiei este ligamentul bifurcat.7.4.1.3. Articulaţiile tarsometatarsieneSuprafeţele articulare. Primul metatarsian se articulează cu primul cuneiform; aldoilea metatarsian intră în scoaba formată de cele trei cuneiforme; al treilea metatarsianse articulează cu al treilea cuneiform; al patrulea şi al cincilea metatarsian se articuleazăcu cuboidul.Mijloacele de unire sunt:• capsulele articulare;• ligamentele tarsometatarsiene dorsale;• ligamentele tarsometatarsiene plantare;• ligamentele tarsometatarsiene interosoase.7.4.1.4. Articulaţiile intermetatarsieneMetatarsienii se articulează prin intermediul bazei lor; primul metatarsian nu seuneşte cu cel de-al doilea. Capetele metatarsienilor sunt unite prin ligamentul metatarsiantransvers profund.7.5. Articulaţiile degetelorArticulaţiile metatarsofalangiene se realizează între capul metatarsianului şi o cavitatearticulară ovală a falangei corespunzătoare. Ca mijloc de unire prezintă:• capsulă articulară;• două ligamente colaterale;• ligamente plantare;

• ligamentul metatarsian transvers profund, care leagă capetele metatarsienilor IV.Articulaţiile interfalangiene. Cu excepţia halucelui care are o singură articulaţie,celelalte degete au două articulaţii. Ca mijloace de unire amintim: capsula articulară, unligament plantar şi două ligamente colaterale.7.5.1. Biomecanica articulaţiilor piciorului7.5.1.1. Biomecanica articulaţiei gleznei%n această articulaţie este posibilă o singură mişcare: flexiunea şi extensiuneapiciorului.Axul mişcării este transversal; el face cu linia bimaleolară un unghi de 8°, astfel înc$t,în flexiune dorsală, v$rful piciorului se duce uşor în adducţie.Amplitudinea totală a mişcării de flexiune-extensiune este de 70°; 25° revin flexieidorsale, iar 45° celei plantare. %n cazul de hipermobilitate, la o extensiune forţată, piciorulcade în unghi drept faţă de sol (mersul pe poante la balet).%n mişcările articulaţiei talocrurale, suprafaţa articulară a extremităţii inferioare atibiei constituie sistemul de susţinere al gleznei, iar pensa maleolară tibiofibulară, sistemulde direcţie, care împiedică deplasarea laterală a talusului.La nivelul articulaţiei gleznei se pot produce şi uşoare mişcări de alunecare înainteşi înapoi, în momentul c$nd oprirea din mers sau alergare se face brusc.Muşchii motori sunt:• muşchii flexori dorsali: tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lungal degetelor;• muşchii flexori plantari: triceps sural, peronier lung, peronier scurt, flexor lungal degetelor, flexor lung al halucelui, tibial posterior.7.5.1.2. Statica bolţii plantareBolta plantară poate fi comparată cu o boltă arhitectonică; c$nd ambele picioaresunt alipite prin marginea lor medială, bolţile lor împreună formează o cupolă.Spre deosebire de bolta tehnică, care îşi suportă greutatea prin forma şi aşezareapieselor componente, cea a scheletului piciorului îşi are punctele de sprijin în mişcare,

iar liniile de forţă mai puţin constante, Astfel, greutatea corpului uman nu poate fimenţinută dec$t prin întăriri suplimentare ale legăturilor dintre piesele osoase şi punctelelor de sprijin. Ca elemente importante cu rol în menţinerea activă a bolţii plantare amintimmuşchii lungi ai gambei, cu tendoanele lor plantare care joacă rol de chingă. Bolta plantarămai este susţinută de aponevroza plantară, secţionarea ei, chiar parţială, duc$nd laprăbuşirea bolţii plantare.Trabeculele osoase din substanţa spongioasă a tarsului şi metatarsului sunt dispuseparalel cu arcurile bolţii plantare, întărind arhitectural bolta. Astfel, transmitereatensiunilor de presiune se realizează prin intermediul tibiei la talus. De aici liniile deforţă se transmit în două direcţii: posteroinferior, spre calcaneu şi anteroinferior sprenavicular , primul cuneiform şi primul metatarsian. De la calcaneu forţele se distribuiespre cuboid şi metatarsienii IV şi V.Rolul încălţămintei nu este de neglijat în statica piciorului, modul în care se transmittensiunile de presiune fiind influenţat în sens negativ sau pozitiv.Piciorul este astfel construit, înc$t să suporte în cele mai bune condiţii presiunile,c$nd axa lui lungă este perpendiculară pe axa gambei. Sub această incidenţă presiunease repartizează uniform la tarsul posterior şi la cel anterior. Un toc excesiv de înaltaccentuează presiunea asupra tarsului anterior, calcaneul primind numai două cincimi(2/5) din greutatea corpului. Efectul este prăbuşirea bolţii plantare. Un toc de 2 cm. saupurtarea unui suport plantar ortopedic evită apariţia piciorului plat sau amelioreazăstatica, în cazul c$nd acesta s-a instalat.7.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantarClasic, se consideră că arcul longitudinal medial al bolţii plantare este arcul demişcare, iar cel lateral este arcul de sprijin.A. Rădulescu consideră că nu ar exista o boltă de sprijin şi alta de mişcare, ci osingură boltă care se adaptează funcţional la modurile variate de statică sau de mişcare,

talusul fiind considerat ca o Ñcheieî a bolţii. Staţiunea se realizează pe un picior, c$nd înuşoară pronaţie c$nd în uşoară supinaţie, alternativ; în felul acesta cele două arcuri plantarenu sunt solicitate simultan.%n acest joc al bolţilor există un moment c$nd metatarsienii mijlocii suportă apăsareagreutăţii, care se deplasează spre partea anterioară a bolţii, şi anume c$nd sarcina semută de la o boltă, la cealaltă. Acelaşi lucru se înt$mplă şi în cazurile în care calcaneuleste ridicat de pe sol: poziţia Ñpe v$rfuriî sau purtarea unui toc prea înalt la pantofi. Prinschimbul succesiv al bolţilor toate capetele metatarsienilor devin, pe r$nd, puncte desprijin.%n mers, alergare, sărituri, cobor$rea scărilor, unde intervine efortul digitigrad,greutatea se transmite prin talus navicularului şi apoi metatarsienilor, cu rol de susţinere.St$lpul posterior al bolţii dă inserţie tendonului tricepsului sural, care reprezintărezultanta forţelor care se opun gravitaţiei, dar şi muşchilor plantari, factor important înmenţinerea piciorului în poziţie digitigradă.7.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului%n cele mai multe dintre articulaţiile piciorului mişcările au o amplitudine redusă,dar prin însumarea acestora piciorul se poate mişca în toate direcţiile. Ca punct de plecarepentru mişcările piciorului îl vom lua pe acela în care faţa dorsală a piciorului formeazăcu gamba un unghi drept.a. Flexiunea dorsală (flexiunea) este mişcarea prin care faţa dorsală a piciorului seapropie de faţa anterioară a gambei. Se realizează în articulaţia talocrurală.b. Flexiunea plantară (extensiunea) este mişcarea prin care faţa dorsală a picioruluise îndepărtează de faţa anterioară a gambei. Se realizează în articulaţia talocrurală.c. Adducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui se apropie de planulmediosagital.d. Abducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui se îndepărtează de planul

mediosagital.Adducţia şi abducţia piciorului se realizează în articulaţia subtalară şi au oamplitudine de 10-20°.e. Circumducţia este mişcarea prin care v$rful halucelui descrie un cerc; rezultă dinexecutarea succesivă a mişcărilor precedente.f. Supinaţia este mişcarea prin care marginea medială a piciorului este ridicată depe sol şi planta este orientată medial.g. Pronaţia este mişcarea prin care marginea laterală a piciorului este ridicată de pesol şi planta priveşte lateral.Supinaţia şi pronaţia se execută în articulaţiile subtalară şi mediotarsiană.%n toate mişcările piciorului talusul joacă un rol important. Pe talus nu se inserămuşchi ci numai ligamente, tendoanele muşchilor trec$nd pe l$ngă el pentru a se inserape oasele vecine.%n mişcările de flexiune-extensiune talusul se solidarizează cu oasele tarsului,mişcările produc$ndu-se în articulaţia talocrurală. %n celelalte mişcări talusul sesolidarizează cu oasele gambei şi mişcările se produc între el şi celelalte oase ale piciorului.%n articulaţiile tarsului posterior mişcările se execută în jurul unui ax rezultantă, cutriplă oblicitate: în jos, înapoi şi înafară, trec$nd prin colul talusului, sinus tarsi, calcaneu.%n jurul acestui ax se produc mişcări complexe, rezultate din combinarea mai multormişcări individuale ale celor trei articulaţii ale tarsului posterior (subtalară,talocalcaneonaviculară şi calcaneocuboidiană). Acestea sunt:inversiunea (răsturnarea înăuntru) rezultată din adducţia, supinaţia şi flexiunea plantarăa piciorului;eversiunea (răsturnarea înafară) rezultată din abducţia, pronaţia şi flexiunea dorsală apiciorului.%n articulaţiile tarsului anterior sunt posibile mişcări de alunecare; aceste articulaţiicontinuă mişcările tarsului posterior. Rolul principal al acestor articulaţii este de a asiguraelasticitatea tarsului şi de a-l proteja de traumatisme.

Capitolul IIPoziţiile sau posturileO parte din poziţiile înt$lnite în activităţile motorii sunt prezente frecvent înpracticarea exerciţiilor fizice şi sportului. Acestea au fost denumite poziţii fundamentale.Deoarece acestea diferă în funcţie de ramura sportivă, pentru analiza unei poziţii seutilizează un plan general, care include: denumirea poziţiei, poziţia segmentelor, bazade susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi rolul reflexelorposturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, p$rghiile osteoarticulare,grupurile musculare în activitate statică, variantele poziţiei.1.1. Planul general de analiză a poziţiilorPoziţia segmentelor. Din totalitatea poziţiilor adoptate de diversele segmente alecorpului, rezultă poziţia fundamentală respectivă, a cărei descriere anatomică depindede biomecanica segmentelor şi de descrierea lor.Baza de susţinere (poligonul de sustentaţie, poligonul de sprijin) este o suprafaţăde forme geometrice variabile, delimitată de marginile exterioare sau de punctele princare segmentele corpului iau contact cu solul. Cu c$t baza de susţinere este mai mare,menţinerea echilibrului este mai uşoară, iar cu c$t se micşorează mai mult, menţinereaechilibrului devine mai dificilă.Poziţia centrului de greutate este legată direct de forţa gravitaţiei. Gravitaţiaacţionează asupra corpului sub forma unui mănunchi de linii de forţă cu direcţie verticală,care se dirijează spre centrul păm$ntului. Toate aceste forţe asociate vectorial dau orezultantă care acţionează asupra unui punct al masei corpului, care este centrul de greutateal corpului.Dacă corpul asupra căruia acţionează rezultanta liniilor de forţă gravitaţionale esteperfect simetric şi are o densitate uniformă, centrul de greutate se suprapune cu centrulsău geometric.

Corpul omenesc nu are o densitate uniformă şi este format din segmente, care iaucele mai diverse poziţii. Din acest motiv centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţiefixă, ci variabilă în raport cu deplasarea. Pentru determinarea locului centrului de greutateal corpului în diverse poziţii, s-au luat în considerare greutatea diferitelor segmente,într-o poziţie oarecare, stabilindu-se poziţia centrului de greutate al segmentelor, în diverseatitudini.Unghiul de stabilitate este unghiul format de proiecţia centrului de greutate culinia care uneşte acest centru de greutate cu marginile bazei de susţinere. Stabilitateacreşte cu c$t unghiul este mai mare.Menţinerea echilibrului se realizează prin mecanisme reflexe statice, de postură.Stabilitatea poziţiei este cu at$t mai mare cu c$t proiecţia centrului de greutate este maiapropiată de centrul bazei de susţinere şi menţinută la acest nivel prin reflexe de postură.Raporturile axelor biomecanice ale segmentelor. Fiecare poziţie presupune oanumită orientare a segmentelor corpului, deci şi o modificare a axelor biomecanice aleacestor segmente.P$rghiile osteoarticularte se schimbă în funcţie de poziţia adoptată.Grupele musculare în activitatea statică. Pentru menţinerea unei poziţii intră înactivitate numai anumite grupe musculare.Stabilizarea pasivă. %n menţinerea unei posturi intră în acţiune şi factori de stabilizarepasivă: echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale, ligamentele, capsulele unor articulaţiiaflate în hiperextensie, intrarea în contact a unor segmente osoase care limitează saublochează mişcarea.Variantele poziţiei. Orice poziţie principală poate prezenta variante legate decaracteristicile individuale ale subiectului, talent, fantezie etc.%n raport cu incidenţa axei mediosagitale a corpului faţă de sol, poziţiile pot fiîmpărţite în:• poziţii orizontale, în care sprijinul pe sol se realizează pe una din feţele

corpului: decubit dorsal, ventral şi lateral;• poziţii verticale, cu sprijinul pe extremităţi: în ortostatism, pe feţele plantareale picioarelor sau Ñîn m$iniî, pe feţele palmare al m$inilor;• poziţii înclinate, cu sprijinul at$t pe membrele superioare, c$t şi pe celeinferioare.1.2. Poziţia verticalăPoziţia verticală, ortostatismul, este caracteristică omului. Baza de susţinere înortostatism, are forma unui trapez cuprins între marginile şi conturul plantelor, cu axelepicioarelor depărtate sub un unghi de 20-30°.Centrul de greutate la om, în staţiune bipedă, se află la încrucişarea planului transversalcare trece prin partea superioară a vertebrei L2, cu planul mediosagital şi cu celfrontal principal. Dacă utilizăm un fir cu plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posteriorde articulaţia coxofemurală, înapoia axei transversale a genunchiului, înainteaarticulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de susţinere.Menţinerea acestei poziţii se realizează printr-o serie de reflexe posturale: muşchiiantigravitaţionali sunt în tensiune, muşchii antagonişti îşi micşorează tensiunea. Muşchiiischiocrurali împiedică flexiunea coapsei, cvadricepsul femural menţine gamba în extensie,tricepsul sural susţine gamba să nu se flecteze pe picior. Prin contracţia tonică a dreptuluiabdominal trunchiul nu cade înapoi, iar prin cea a muşchilor vertebrali, înainte. Muşchiicefei împiedică capul şi g$tul să se încline înainte.Activitatea musculară necesară menţinerii poziţiei ortostatice duce la creştereametabolismului cu 22% faţă de valorile acestuia în clinostatism.1.3. Poziţia orizontalăPoziţia orizontală, clinostatismul, mai este denumită în gimnastică poziţia culcat.Este poziţia în care corpul uman ia contact cu una din feţele sale cu o suprafaţă întinsă,situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur suprafaţa de sprijin este reprezentată deurmătoarele puncte:

• în decubit dorsal, culcat pe spate, contactul se realizează cu regiunea occipitală, porţiunea superioară a feţei posterioare a toracelui, regiunea gluteală şifaţa posterioară a călc$ielor;• în decubit ventral, culcat facial, contactul se realizează cu faţa anterioară atoracelui, spinele iliace anterosuperioare, faţa anterioară a coapselor şigenunchilor şi faţa dorsală a picioarelor;• în decubit lateral, cu membrul superior în contact cu solul, contactul serealizează pe trohanterul mare, faţa laterală a coapselor, a gambei şi marginealaterală a piciorului.Centrul de greutate al corpului este apropiat de baza de susţinere, menţinereaechilibrului este uşoară şi poziţia devine de repaus.1.4. Poziţia şez$nd%n poziţia şez$nd corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiadice, c$ndmembrele inferioare at$rnă, sau şi pe tălpile picioarelor. Poziţia centrului de greutatecoboară p$nă la nivelul vertebrelor L4-L5, iar proiecţia sa este deplasată posterior, îninteriorul bazei de susţinere.

Forţele interioare şi exterioare ale locomoţieiBaza anatomofuncţională a unei mişcări este reprezentată de arcul neuro-musculoosteo-articular. Organele care participă în locomoţie aparţin sistemului nervos,osteoarticular şi muscular.Se numeşte forţă orice cauză care tinde să modifice sau modifică starea de repaussau de mişcare a unui corp.Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor, comandat de sistemul nervos, sedeclanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor.Forţele interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opunmişcării.Energia necesară mişcării este produsă în organism prin metabolizarea glucidelor,lipidelor şi proteinelor.2.1. Forţele interioare ale locomoţiei

Succesiunea forţelor interioare care intervin în realizarea mişcării este următoarea:impuls nervos, contracţie musculară, p$rghia osoasă, mobilitate articulară.P$rghiile osoaseP$rghia de ordinul I (cu sprijinul la mijloc). Ex. Articulaţia atlantooccipitală. Punctulde sprijin îl constituie articulaţia condililor occipitali cu atlasul. Rezistenţa estereprezentată de greutatea corpului care tinde să cadă înainte, iar forţa este reprezentatăde muşchii cefei care opresc căderea capului.P$rghia de ordinul II ñ este una singură, atunci c$nd corpul se ridică pe v$rfuldegetelor. Punctul de sprijin este reprezentat de capetele metatarsienilor, forţa estereprezentată de muşchiul triceps sural, iar rezistenţa de proiecţia centrului de greutatecare cade la nivelul articulaţiei talocrurale.P$rghiile de ordinul III sunt cele mai numeroase. Sunt p$rghii de viteză care permitprintr-o forţă redusă să imprime segmentului o deplasare foarte mare (ex. cot ñ flexiaantebraţului pe braţ).Forţa musculară se descompune în două componente:• una musculară, de acţiune;• alta articulară, de menţinere în contact a suprafeţelor articulare.Unii muşchi prezintă acţiuni a căror direcţie nu corespunde direcţiei forţelor deacţiune ale fasciculelor musculare, deoarece tendonul său îşi schimbă direcţia. Deexemplu, capul lung al bicepsului brahial, lu$nd drept hipomohlion capul humerusului,se aşează lateral faţă de axul de mişcare şi devine abductor.Mobilitatea articularăArticulaţiile dirijează direcţia şi sensul mişcărilor, limitează amplitudinea lor.Articulaţiile efectuează mişcări în concordanţă cu axul de mişcare. Acesta este liniaîn jurul căruia unul dintre segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt.Articulaţiile prezintă diverse amplitudini de mişcare, cele mai ample aparţin$ndarticulaţiilor sinoviale.Amplitudinea mişcării este în funcţie de v$rstă, sex, pregătire fizică şi de calităţile

morfologice ale aparatului capsuloligamentar. %n practică se măsoară cu goniometrul.Poziţia funcţională a articulaţiei este acea poziţie a articulaţiilor în poziţieortostastică. De exemplu: poziţia funcţională a genunchiului este rectitudinea, poziţiafuncţională a articulaţiei talocrurale este c$nd piciorul formează cu gamba un unghi drept.Mişcări active şi mişcări pasiveMişcarea activă este mişcarea executată de subiect cu ajutorul propriilor grupemusculare, sub control voluntar.Mişcarea pasivă este mişcarea efectuată de o forţă exterioară (examinator, aparat)fără ca subiectul să-şi utilizeze propriile grupe musculare. %n cazuri de paralizie musculară,hipotonie, au amplitudine mai mare dec$t cele active.Mişcările pasive împiedică apariţia redorii postoperatorii, cu ele se tratează redoareaarticulară deja instalată, se deblochează, sub narcoză, o articulaţie.Sensul mişcării în funcţie de aşezarea muşchilorMişcările fundamentaleSensul unei mişcări este în funcţie de aşezarea liniei de acţiune a muşchiului faţă deaxele de mişcare ale articulaţiei. Planul mişcării este perpendicular pe axul mişcării. %nacelaşi plan se pot efectua două mişcări de sens opus, pentru realizarea cărora există celpuţin două grupe musculare antagoniste.Mişcările fundamentale, sunt perechi pentru fiecare ax de mişcare.%n planul de mişcare sagital mişcările au loc în jurul unui ax transversal; ele senumesc flexiune-extensiune.%n planul frontal mişcările au loc în jurul unui ax sagital; ele se numesc abducţieadducţie în cazul segmentelor perechi şi înclinaţie laterală pentru segmentele neperechi(cap, g$t, trunchi).%n planul orizontal mişcările se produc în jurul unui ax longitudinal; se numescpronaţie-supinaţie, rotaţie înafară-înăuntru.Mişcarea de circumducţie nu este o mişcare fundamentală. E rezultanta executăriisuccesive a mişcărilor fundamentale.Mişcări speciale• ridicare-cobor$re (ex. mandibula);

• dilatare-constricţie (ex. sfinctere).Există posibilitatea ca un muşchi la nivelul unei articulaţii să aibă mai multe acţiuni,c$te una în raport cu fiecare ax articular.2.2. Forţele exterioare ale locomoţieiSunt forţele care se opun forţelor interioare şi ele sunt: greutatea corpului sausegmentului respectiv, forţa gravitaţională, presiunea atmosferică, rezistenţa mediului,inerţia, rezistenţele exterioare diverse.Greutatea corpului şi a segmentelor sale care sunt mobilizate în mişcare sunt efecteale gravitaţiei. Indiferent de poziţia corpului, gravitaţia acţionează de sus în jos, fiinddirect proporţională cu masa, densitatea, lungimea sau numărul corpurilor aflate înmişcare.Valoarea forţei exterioare se poate reduce la masă. Pentru aceeaşi forţă motrică,viteza corpului care se mişcă este invers proporţională cu greutatea sa.Masa se calculează după formula:Masa = Volumul x DensitateaCu c$t masa este mai mică, corpul este mai puţin dens şi viteza de deplasare estemai mare.La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modificaaceastă lege.Forţa gravitaţională intervine hotăr$tor în realizarea mişcărilor prin atragereacontinuă spre sol a corpului.%n cursul evoluţiei filogenetice, forţa gravitaţională a reprezentat factorul esenţialde desăv$rşire a mişcărilor, mişcarea put$nd fi considerată ca o reacţie a materiei vii latendinţa gravitaţiei de a imobiliza corpurile pe sol.La început, mişcările elementare s-au produs în mediul lichid, unde se efectueazămai uşor (corpurile pierd din greutate în funcţie de volumul lichidului înlocuit). Pe uscat,organismele vii s-au t$r$t pe sol, apoi au devenit patrupede şi ulterior bipede.Muşchii care la un moment dat şi într-o anumită poziţie a corpului sau a unui segmental său, prin acţiunea lor se opun gravitaţiei se numesc muşchi antigravitaţionali.

Forţa gravitaţională acţionează vertical, de sus în jos. %mpotriva ei acţionează forţeleinterioare cumulate, în direcţie de jos în sus.Forţa gravitaţională se aplică în centrul de greutate al segmentului respectiv, iarînvingerea ei presupune un mare consum de energie musculară.Forma superioară de mişcare care încearcă să învingă gravitaţia este săritura înînălţime. %n condiţii de imponderabilitate acţiunea gravitaţiei este nulă şi săriturile sepot efectua cu mare uşurinţă şi la mari distanţe cu o forţă musculară numită forţă absolutăde contracţie. %n condiţii prelungite de imponderabilitate, muşchii antigravitaţionali sepot atrofia, iar oasele se rarefiază prin lipsa excitantului fiziologic al ţesutului osos,contracţia musculară.Presiunea atmosferică este forţa exterioară care apasă asupra corpului cu ointensitate direct proporţională cu viteza de deplasare.%n repaus, la o suprafaţă corporală de 1,8-2 m2 acţionează o presiune de 20.000 Kg.,repartizată uniform, adică aproximativ 1 kg/cm2.Această presiune menţine în contact suprafeţe articulare. Presiunea din torace şiabdomen realizează un echilibru cu presiunea exterioară.Rezistenţa mediului are importanţă at$t în aer c$t şi în apă. Viteza v$ntuluiinfluenţează decisiv sportul de performanţă în aer liber. Dacă depăşeşte 114 km/h omulpoate fi ridicat în aer.Pentru înot, la un curent al apei mai mare de 1,66 m/sec, înotătorul răm$ne pe locsau este dus de curent înapoi.Inerţia este tendinţa corpurilor de a răm$ne pe loc sau de a continua mişcarea.Datorită intervenţiei inerţiei, un corp aflat în repaus tinde să răm$nă în repaus = inerţia derepaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare = inerţia de mişcarec$ştigată.%n momentul startului forţele interioare trebuie să învingă inerţia de repaus. %nmomentul terminării unei mişcări trebuie să se opună inerţiei de mişcare c$ştigate.

Rezistenţa forţelor exterioare diverse sunt reprezentate de diverse obiecte asupracărora organismul trebuie să acţioneze: greutăţi, obiecte de lucru, iar în sport obiectelecare se aruncă. Forţele interioare trebuie să fie superioare ca intensitate acestor rezistenţeşi să acţioneze în sens invers cu forţele exterioare.2.3. Clasificarea mişcărilor în locomoţiePrimele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple,necondiţionate, de apărare şi orientare.Odată cu dezvoltarea sistemului nervos, locomoţia umană se perfecţionează şi putemdistinge două feluri de mişcări:• voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare;• involuntare, care sunt acte reflexe necondiţionate sau condiţionate de un excitantdin mediul extern.Mişcările se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. Astfel:[in$nd cont de participarea grupelor musculare, care depinde de forţa, amplitudineaşi poziţia în care se execută mişcarea:• mişcări de tensiune slabă, ca mişcările de fineţe, de îndem$nare, scrisul;• mişcări de tensiune rapidă, cum sunt mişcările de forţă-viteză;• mişcările balistice (aruncarea, lovirea);• mişcări de oscilaţie (pendulări).%n funcţie de direcţia mişcării există:• mişcări rectilinii;• mişcări curbilinii;• mişcări rotatorii.%n raport cu axul de mişcare şi planul mişcării există:• flexiune-extensiune;• abducţie-adducţie;• rotaţie internă şi externă (pronaţie-supinaţie);• circumducţie (segmentul descrie un con cu v$rful spre axul de mişcare).

Sincronizarea acţiunilor musculareGrupări funcţionale, cupluri de forţă şi lanţuri cinematice%n efectuarea unei mişcări participă mai multe grupe musculare, repartizate pefuncţii, în jurul unei articulaţii.Sinergiştii sunt muşchii unui grup funcţional ce efectuează o mişcare de acelaşi

sens într-o anumită articulaţie. De exemplu, în cazul articulaţiei cotului, toţi flexorii întreei sunt sinergişti, iar toţi extensorii între ei sunt tot sinergişti.Termenii de agonist şi antagonist se referă la o acţiune simultană; sunt termenii derelaţie între două grupe musculare opuse. De exemplu, în mişcarea de flexiune a cotului,flexorii sunt agonişti, iar extensorii antagonişti. %n mişcarea de extensiune rolurile seinversează. Agoniştii şi antagoniştii acţionează întotdeauna simultan. De exemplu, înflexiunea cotului, flexorii se scurtează înving$nd rezistenţa antebraţului, iar extensoriiintervin prin scăderea gradată a tensiunii lor şi prin cedare progresivă în lungime.Alte grupe funcţionale ar fi: muşchii de fixare, care susţin segmentul în poziţia ceamai utilă, conferind forţă mişcării, şi muşchii neutralizatori care intervin după terminareamişcării.Gruparea funcţională a muşchilor se poate face în 4 tipuri:1. Grupări funcţionale periarticulare;2. Chingi musculare;3. Lanţuri musculare;4. Lanţuri cinematice.3.1. Gruparea funcţională periarticulară%n timpul diverselor mişcări se realizează at$t forţele active c$t şi cele contrarii, careîmpreună alcătuiesc cupluri de forţă. Cuplul de forţă este format din două forţe paralelecare acţionează asupra p$rghiilor osoase în direcţii opuse. De exemplu, la articulaţiacotului, în flexiune, flexorii acţionează după principiul unei p$rghii de gradul III. %nextensiune p$rghia este de gradul I.Cupluri cinematice. %n biomecanică două segmente mobile apropiate alcătuiesc uncuplu cinematic, care asigură mişcarea segmentelor respective.%n biomecanică se înt$lnesc două tipuri de cupluri cinematice:• de rotaţie, cele mai numeroase; cel mai mobil este cel dintre antebraţ şi m$nă;• helicoidale, de exemplu în articulaţia gleznei.Un rol important în cadrul mişcării la nivelul cuplului cinematic îl au muşchii

antagonişti. Ei controlează efectuarea uniformă şi lină a mişcării, av$nd rol de fr$nă muscularăelastică, de protejare a articulaţiei. %n cazul în care funcţionează insuficient se potproduce accidente articulare şi musculare. Antagoniştii reglează viteza, amplitudinea şiprecizia, care rezultă din jocul echilibrat dintre agonişti şi antagonişti.Coordonarea celor două grupe musculare opuse ñ agonişti şi antagonişti ñ se faceprin mecanism nervos: inervaţie reciprocă.3.2. Chingile musculareChinga musculară poate avea formă de ansă sau de V. E formată din doi muşchi cuinserţia distală apropiată sau chiar comună şi cu capetele proximale divergente.Aceeaşi chingă poate acţiona, după caz, cu punctul fix aşezat distal sau proximal.Un exemplu de chingă foarte importantă este cea formată de muşchiul peronierlung şi tibial anterior (baza primului metatarsian şi I cuneiform), cu rol susţinerea bolţiiplantare, suspend$nd piciorul ca într-o şa cu punctul fix superior.3.3. Lanţuri musculare (cinematice)Mai muţi muşchi se asociază prin grupare în sens longitudinal de-a lungul unuilanţ articular (cinematic) form$nd un lanţ muscular sau motor.%ntinz$ndu-se peste mai multe articulaţii, muşchii lanţului, prin contracţia lorsimultană sau succesivă solidarizează într-o acţiune comună mai multe segmentecorporale, chiar şi la distanţă mare.Un lanţ cinematic poate fi:• deschis, atunci c$nd se termină liber (exemplu membrul inferior balant în timpulmersului);• închis, c$nd ambele capete sunt fixate de sol sau de un obiect fix (exemplumembrul superior în munca fizică sau membrul inferior în staţiune).La nivelul membrului inferior, în jurul celor trei mari articulaţii, se formează douălanţuri musculare antagoniste:• lanţul triplei flexiuni;• lanţul triplei extensiuni;• lanţul spiral de solidarizare a trunchiului cu membrul inferior.

%n cadrul fiecărui lanţ muşchii sunt aşezaţi alternativ înaintea şi înapoia articulaţiilor.Lanţul triplei extensiuni este cu mult mai important şi mai puternic din cauzaortostatismului. Acţionează preponderent antigravitaţional. Este format din gluteul mare,cvadricepsul femural şi tricepsul sural.3.4. Lanţuri cinematiceMai multe cupluri cinematice legate între ele, în sens longitudinal, formează unlanţ cinematic, format din mai multe segmente şi mai multe articulaţii.Lanţurile cinematice principale ale corpului omenesc sunt:a. Lanţul cinematic al capului, g$tului şi trunchiului este format din articulaţiile:atlantooccipitală, intervertebrale, ale coloanei cu bazinul. Permite mişcări de flexiuneextensiune,înclinare laterală, rotaţie, circumducţie.b. Lanţul cinematic al membrului superior este format din centura scapulară,articulaţia scapulohumerală, braţ, articulaţia cotului, antebraţ, g$tul m$inii, m$nă. Executămişcări complexe:• ridicarea şi cobor$rea braţelor prin lateral (abducţie-adducţie), prin înainte şiînapoi (flexiune-extensiune) sau prin orice altă direcţie intermediară;• răsucirea înauntru şi înafară;• rotaţia (circumducţia);• apucarea, împingerea, lovirea, aruncarea;• căţărarea în m$ini;• amortizarea căderii pe m$ini;• susţinerea corpului în poziţia at$rnat sau st$nd pe m$ini. Realizează mişcăride fineţe, precizie, amplitudine.c. Lanţul cinematic al membrului inferior este format din centura pelviană, şold,coapsă, genunchi, gambă, gleznă, picior. Efectuează mişcări ca:• susţinerea corpului în diverse poziţii;• propulsia corpului înainte, înapoi şi în sus (mers înainte şi înapoi, fugă, salt);• amortizarea căderii pe sol în cazul căderii pe picioare;• răsucirea înăuntru şi înafară;• depărtarea şi apropierea membrului inferior; (abducţie-adducţie);• rotaţia pe unul sau pe ambele picioare, pivotarea;• lovirea cu sau fără pendulare;

• împingerea, apucarea (la cei antrenaţi);• săritura cu forfecare.%ndeplineşte în principal funcţia de sprijin şi este mai dezvoltat dec$t lanţul cinematical membrului superior.Acţiunea de totalitate a celor trei lanţuri cinematice principale, împreună cu lanţurimai mici, are ca efect în sport obţinerea unor performanţe deosebite prin răsucirea în aera întregului corp (la săritura cu prăjina, gimnastică, sărituri în apă).

Deprinderile motrice complexeSunt mersul, fuga, saltul şi aruncările. Sunt comune majorităţii sporturilorindividuale şi colective. Ele sunt acţiuni biomecanice complexe care permit locomoţiadiferitelor segmente şi ale corpului în întregime.%nsuşirea şi perfecţionarea deprinderilor motriceMersul şi fuga sunt mişcări ciclice, deoarece în timpul efectuării lor membrele repetăfazele mişcării.Săriturile şi aruncările sunt mişcări aciclice deoarece membrele şi trunchiul executămişcările respective doar o singură dată, repetarea nefiind obligatorie.Deprinderile motrice apar în cursul ontogenezei, chiar în cavitatea uterină, embrionulşi apoi fătul execut$nd o serie de mişcări în lichidul amniotic, care sunt percepute demamă încep$nd din luna a IV-a. La naştere nou născutul execută mişcări dezordonate,înlănţuiri ale unor reflexe primare.După primele săptăm$ni de viaţă copilul, dacă este susţinut, poate realiza mişcărialternative cu membrele inferioare = mers automatic primar, care dispare după 10-12luni. El este înlocuit cu un mers titubant, cu picioarele îndepărtate pentru a-şi măripoligonul de susţinere.Perfecţionarea ulterioară a mersului se realizează prin intermediul analizatorilorcutanat şi kinestezic.%nsuşirea şi formarea unor deprinderi motrice trece prin patru faze:• faza de mişcare necoordonată, caracteristică primei copilării sau începătorului în sport;• faza de diferenţiere, în care în timpul mişcărilor organismul caută să transforme

sistemul său cu mai multe grupe, într-unul dirijat, care duce la o execuţie rigidă şist$ngace;• faza de concentrare, în care se concentrează sistemele de fr$nare, se sistematizeazămişcările utile şi sunt eliminate cele inutile. Mişcarea devine uşoară, rapidă şi precisă;• faza de perfecţionare, în care, în urma repetărilor se ajunge la apariţia mişcărilorstereotipe. Prin repetare, perfecţionarea continuă.Sportivul ajunge să se integreze total în mediul în care lucrează şi să considerematerialele cu care lucrează drept prelungiri ale membrelor sale. Săritorul va face corpcomun cu prăjina, aruncătorul cu ciocanul, suliţa, discul sau greutatea.Prin repetarea în diferite variante a unei mişcări se lărgeşte numărul deprinderilormotrice, însuşirea unui alt stil, a unei tehnici mai avantajoase.Următorul pas este desăv$rşirea stilului la care participă şi condiţiile speciale deantrenament.Planul general de analiză a unei mişcări simple sau a unor deprinderi motrice esteurmătorul:1. Denumirea mişcării;2. Exerciţiile fizice în care se înt$lneşte mişcarea;3. Fazele mişcării:• enumerarea fazelor în succesiunea lor;• descrierea fiecărei faze în parte;• forţele exterioare care trebuie învinse:ÿ rezistenţa solului şi presiunea asupra solului;ÿ rezistenţa aerului;ÿ greutatea segmentelor;ÿ alte rezistenţe exterioare.• baza de susţinere;• traiectoria centrului de greutate;• menţinerea echilibrului şi rolul posturii;• p$rghiile osoase;• grupele musculare în travaliu dinamic.4. Variantele mişcării:• legate de mişcare;• legate de caracteristicile individuale.5. Ierarhia calităţilor fizice.%n evaluarea unei deprinderi motrice trebuie să se ţină seama şi de integritatea

sistemului nervos, a braţelor aferent şi eferent ale reflexului.4.1. MersulMersul este deprinderea motrică prin care se realizează în mod obişnuit locomoţia,iar în sport probele de marş.Evoluţia ontogenetică a mersului. Copilul începe prin a se t$rî, a merge Ñde-abuşileaî, apoi se ridică în picioare şi face primii paşi. Mersul poate începe mai repededacă un copil este susţinut sau ţinut de m$ini.%n primii ani copilul merge cu bază mare de susţinere pentru a putea menţine centrulde greutate al corpului în interiorul poligonului de sprijin. Copilul se leagănă pentru a-şi putea menţine echilibrul, imit$nd mersul maimuţelor antropoide. %n jurul v$rstei de 4ani, mersul copilului începe să semene cu cel al adultului şi evoluează odată cu v$rsta.%n evoluţia sa filogenetică, în mers au trebuit să fie respectate două cerinţe: stabilitateaşi mobilitatea.Stabilitatea este esenţială deoarece balansarea şi echilibrul trebuie susţinute întimpul accelerării şi oscilaţiilor care se produc la fiecare pas.Mobilitatea rezultă din coordonarea acţiunilor musculare a gravitaţiei şi a inerţieisistemelor de p$rghii pentru dirijarea diferitelor segmente ale corpului.Fazele mersuluiMersul se realizează cu ajutorul paşilor. Pasul corespunde seriei de mişcări ce sesucced între cele două poziţii identice ale unui singur picior.%n timpul efectuării paşilor există următoarele momente mai importante:1. debutul dublului sprijin;2. dublul sprijin;3. sprijinul unilateral, cu:ß semipasul posterior;ß momentul verticalei;ß semipasul anterior;4. debutul dublului sprijin ulterior.%n orice mişcare primul impuls porneşte din apropierea centrului de greutate.Trunchiul se apleacă înainte pentru ca proiecţia centrului de greutate să treacă înainteabazei de susţinere. Concomitent membrul de sprijin se extinde iar celălalt devine

pendulant, părăseşte solul, apoi este proiectat înaintea membrului de sprijin, fiind fixatdin nou pe sol. Mişcarea se repetă, cu rolul membrelor inversat.1. Debutul dublului sprijin se efectuează cu:• membrul inferior propulsat înainte, av$nd piciorul la unghi drept pe gambă,genunchiul extins şi coapsa la 30° faţă de verticală;• membrul inferior situat posterior are calcaneul ridicat de pe sol, genunchiul în uşoarăflexie şi şoldul în extensie de 15°.2. Dublul sprijin• membrul situat anterior îşi aşează planta pe sol, gamba face cu verticala un unghi de10°, apoi se verticalizează. Genunchiul se îndoaie uşor, apoi se destinde;• la membrul situat posterior, de la 15° flexie dorsală, piciorul trece în unghi drept,apoi în flexie plantară de 30°, cu primele falange în hiperextensie. %n acest momentambele picioare sunt în contact cu solul. Apoi genunchiul de flectează p$nă la 50°,hiperextensia şoldului se reduce şi piciorul părăseşte solul.3. Sprijinul unilateral este perioada în care membrul situat posterior părăseşte solulşi devine pendulant (semipasul posterior) trece pe l$ngă membrul inferior de sprijin(momentul verticalei) şi devine anterior (semipasul anterior). %n acest moment, membrulde sprijin este blocat vertical cu şoldul şi genunchiul în hiperextensie sub acţiuneamuşchilor care alcătuiesc lanţul triplei extensii: glutei, ischio-gambieri, cvadriceps.Ulterior, c$nd piciorul de sprijin se desprinde de pe sol, v$rfurile degetelor împingcorpul înainte, membrul de sprijin devine oscilant, av$nd genunchiul în flexie, datoritămuşchilor gemeni. Muşchii adductori ai coapsei şi gluteii mijlociu şi mic menţin bazinulorizontal, nelăs$ndu-l să cadă spre membrul oscilant.Linia centrului de greutate cade în imediata apropiere a piciorului de sprijin.Echilibrul corpului în mers este menţinut şi cu ajutorul mişcărilor de pendulare abraţelor; fiecare braţ pendulează pe r$nd, înapoi, c$nd membrul inferior de partea sa este

împins înainte.Deplasarea centrului de greutate în mersFiind o deprindere motrică, mersul de bazează pe acţiuni biomecanice. Corpulomenesc este considerat un mobil al cărui centru de greutate este şi el în mişcare. Asupracentrului de greutate acţionează forţa gravitaţiei care îl trage spre sol şi rezistenţa aerului,care i se opune din faţă. Aceste două forţe dau forţa rezultantă care trebuie învinsă deforţa de deplasare. Pentru a fi posibilă deplasarea, forţa de deplasare trebuie să fie maimare dec$t forţa rezultantă.Deci, mersul este influenţat de o serie de forţe exterioare, dintre care gravitaţia şirezistenţa aerului se aplică asupra centrului de greutate, sub forma unei forţa rezultante.Toate aceste forţe exterioare trebuie învinse de forţele interioare, reprezentate de grupelemusculare şi de sistemul de p$rghii osteoarticulare.După ce mişcarea a fost pornită, centrul de greutate se deplasează datorită a doifactori, viteza de propulsie şi inerţia, care pot suplini p$nă la un moment dat chiar şi oforţă musculară deficitară. Viteza de propulsie este şi un factor de echilibru care limiteazădeplasările laterale.Muşchii motori ai mersului%n mers intervin numeroase grupe musculare aparţin$nd pelvisului, coapsei şigambei, aceste grupe intervenind în anumite faze ale mersului.Muşchii posteriori ai pelvisului care intervin în mers sunt:Muşchiul gluteu mare este un muşchi prin excelenţă antigravitaţional. Acţionează înstaţiune şi locomoţie de pe membrul inferior fixat, asupra bazinului, înving$nd greutateacorporală. %n staţiune verticală comodă şi în mersul obişnuit este inactiv. %n staţiuneintervine în momentul în care corpul este uşor înclinat înainte, împiedic$nd căderea înaintea trunchiului pe coapsă (contracţie statică cu punctul fix pe coapsă). %n mers intervinenumai c$nd subiectul poartă greutăţi, urcă o pantă sau merge pe teren alunecos.Muşchii gluteu mijlociu şi gluteu mic acţionează ca abductori, cu punctul fix pe femur,

devenind antagonişti ai adductorilor, împreună cu care asigură balansarea pelvisului înplan frontal. %n contracţie unilaterală la nivelul membrului de sprijin, devin indispensabiliîn mers şi în staţiunea asimetrică. %n mers, în faza de sprijin unilateral, contracţia lorîmpiedică căderea pelvisului de partea membrului oscilant, produc$nd chiar o uşoarăînclinaţie a lui de partea membrului de sprijin. Prin aceasta, greutatea trunchiului esteadusă deasupra sprijinului, asigur$ndu-se echilibrul, iar membrul oscilant c$ştigă spaţiulnecesar pendulării. %n paralizia lor, mersul devine foarte greu, pelvisul Ñcăz$ndî la fiecarepas de partea opusă. C$nd sunt paralizaţi bilateral, mersul devine legănat (ca de raţă).Muşchii anteriori ai pelvisuluiMuşchiul iliopsoas are ca acţiune principală flexia coapsei pe pelvis. Cu punctul fixpe coloană şi pelvis, intervine indispensabil în mers, duc$nd coapsa membrului oscilantdinapoi înainte. Lungimea psoasului este hotăr$toare pentru lungimea paşilor şi asăriturii. C$nd iliopsoasul este paralizat, mersul devine aproape imposibil.Muşchii regiunii anterioare a coapseiMuşchiul cvadriceps femural are rol în mers, at$t în contracţie statică c$t şi dinamică;acţionează asupra articulaţiei coxofemurale şi asupra genunchiului. Cu punctul fix pegamba membrului de sprijin, prin contracţie statică stabilizează genunchiul în extensiuneşi transformă membrul inferior într-o coloană rigidă necesară sprijinului în timpulmersului. La nivelul membrului oscilant acţionează succesiv: produce flexiunea coapselorpe bazin, c$nd coapsa este dusă din faza pasului posterior în cea a pasului anterior, înfaza a doua extinz$nd brusc gamba. Contracţia cvadricepsului contribuie la lungireapasului prin extensiunea bruscă a genunchiului. %mpreună cu ceilalţi muşchi ai lanţuluitriplei extensiuni, cvadricepsul femural intervine în mersul pe teren ascendent şi în urcatulscărilor.

Muşchii regiunii posterioare a coapsei sunt cei trei muşchi ischio crurali:semimembranosul, semitendinosul şi bicepsul femural, care sunt flexori ai gambei pecoapsă.Muşchii regiunii anterioare a gambei sunt tibialul anterior, extensorul lung alhalucelui şi extensorul lung al degetelor. Prin acţiunea lor de flexiune dorsală a piciorului,intervin în mers: la nivelul membrului de sprijin trag gamba înainte; pe membrul mobilacţionează de pe gambă şi ridică piciorul, asigur$nd scurtarea membrului necesarăpendulării. Prin acţiune statică stabilizează glezna în faza de sprijin.Muşchii regiunii laterale a gambei, lungul şi scurtul peronier, sunt stabilizatoriilaterali ai piciorului şi gleznei, activitatea lor mecanică fiind în timpul c$t calcaneul esteridicat de pe sol.Muşchii regiunii posterioare a gambeiMuşchiul triceps sural este cel mai puternic flexor plantar al piciorului. La nivelulmembrului de sprijin tricepsul acţionează de pe picior asupra gambei, împiedic$ndînclinaţia ei înainte sub acţiunea greutăţii corporale; este un important stabilizator alarticulaţiei talocrurale. %n mers, aplică cu forţă planta pe sol, dezlipeşte apoi planta p$năpe capetele metatarsienilor şi realizează în continuare desprinderea completă a picioruluide pe sol, d$ndu-i propulsia necesară locomoţiei. Este unul dintre cei mai importanţimuşchi ai mersului.Mişcări asociate mersului%n timpul mersului mai intervin activ o serie de grupe musculare, care determinămişcări ale umerilor şi membrelor superioare şi oscilaţii ale corpului în întregime.Mişcările umerilor şi membrelor superioare. %n timpul mersului umerii şi membrelesuperioare sunt proiectate înainte şi înapoi, prin torsiuni ale coloanei, în acelaşi ritm cudeplasarea membrelor inferioare, dar în sens invers. Proiectarea braţului înainte pune întensiune muşchiul latissim, iar rotaţia trunchiului fibrele muşchiului intern al

abdomenului, inerţia creată ajut$nd la progresia şoldului înainte. Mişcările trunchiuluişi balansul membrelor superioare ajută ritmul de înaintare prin menţinerea centrului degreutate într-o poziţie convenabilă.Oscilaţiile corpului în timpul mersului sunt:• Oscilaţiile verticale, în medie 5 cm., sunt maxime în momentul verticalei şi minime înperioada de sprijin bilateral. Există persoane la care oscilaţiile verticale au oamplitudine mai mare: mersul Ñsăltăreţî.• Oscilaţiile transversale, în medie 4 cm., corespund înclinărilor alternative aletrunchiului de partea membrului de sprijin; au rol în echilibrarea centrului de greutateîn mers prin apropierea sa de poligonul de sprijin.• Oscilaţiile anteroposterioare. %n faza anterioară a sprijinului unilateral trunchiul seînclină înainte, iar în faza posterioară a sprijinului unilateral se înclină înapoi. Acesteoscilaţii sunt completate cu uşoare mişcări de rotaţie ale bazinului în jurul unui axvertical.4.2. AlergareaAlergarea este o formă a locomoţiei care ajută la deplasarea rapidă a corpuluiomenesc. Ea constă în trecerea succesivă şi rapidă a unui membru inferior înaintea celuilalt,cu sprijin alternativ pe membrele inferioare. Spre deosebire de mers, alergarea nu prezintăperioada de sprijin dublu; înaintarea se realizează prin mici sărituri, separate prin perioadade sprijin unilateral.Fazele alergăriiAlergarea are două faze principale: faza de sprijin unilateral şi fuleul.a. Faza de sprijin unilateral începe din momentul c$nd membrul inferior ia contact cusolul şi se termină în momentul în care membrul inferior se desprinde de sol. Aceastăperioadă reprezintă momentul de sprijin şi se împarte în cinci faze secundare:• începutul sprijinului;• cursa membrul inferior pendulant spre momentul verticalei;• momentul verticalei;• cursa membrul inferior pendulant după momentul verticalei;

• sf$rşitul sprijinului.%nceputul sprijinului reprezintă contactul membrului anterior cu solul, contact careeste diferit în funcţie de tipul alergării. Pentru susţinerea greutăţii corpului, prin contracţiamuşchilor membrului inferior devenit de sprijin, se formează o coloană rigidă careîmpinge capul femural în cavitatea acetabulară. Bazinul, coapsa şi articulaţia genunchiuluifiind blocate, întreaga forţă de presiune se transmite bolţii plantare, susţinută detendoanele tibialului anterior şi peronierului lung. Cel mai solicitat este muşchiul tibialanterior, el devenind dureros mai ales la persoanele neantrenate.Cursa membrului pendulant spre momentul verticalei reprezintă faza de sprijinfr$nare.%n momentul în care membrul inferior de sprijin s-a fixat, începe înaintareamembrului pendulant, care ajunge în dreptul membrului de sprijin ñ momentul verticaleiñ apoi îşi continuă pendularea şi preia funcţia de sprijin, permiţ$nd celuilalt membru săcontinue înaintarea. Membrul inferior de sprijin are şi rol de formare prin intrarea încontracţie izometrică a muşchilor lanţului triplei extensiuni, cu acţiuni de amortizare. Pel$ngă musculatura frenatoare, la amortizare participă şi oasele, cartilajele articulare, capsulaşi ligamentele, în special ale articulaţiei genunchiului.b. Fuleul este momentul alergării în care ambele picioare, deşi uneori ating solul, nuse sprijină pe el. Fuleul este cu at$t mai mare, cu c$t articulaţia coxofemurală este maimobilă şi este urmat imediat de începutul sprijinul membrului pendulant.Deplasarea centrului de greutate în alergareCa şi în mers, în alergare centrul de greutate se deplasează în funcţie de intervenţiacelor trei forţe principale: forţa musculară (F), greutatea corporală (G) şi rezistenţa aerului(A). Deplasarea centrului de greutate respectă principiul paralelogramului forţelor.Dacă viteza este constantă, cele trei forţe se menţin în echilibru: forţa care exprimă

greutatea corporală acţionează în jos, forţa musculară în sus şi se opune celorlalte forţe(gravitaţie, greutate, rezistenţa aerului), iar forţa A acţionează orizontal.Dacă viteza scade, rezistenţa aerului se micşorează şi forţa musculară se reduce.Dacă viteza creşte, creşte proporţional şi rezistenţa aerului şi forţa de frecare, iar forţamusculară trebuie să atingă valori mai mari, pentru a învinge aceste forţe exterioare.%n alergare, pe l$ngă deplasarea rectilinie, centrul de greutate se deplasează verticalşi lateral. Dacă se calculează distanţa parcursă de subiect în alergare, ea nu corespundetraiectoriei parcurse de centrul de greutate, care este întotdeauna mai lungă. Acest lucrueste explicabil prin deplasarea sinusoidală pe verticală a centrului de greutate, care esteproiectat în sus şi înainte, apoi în jos şi înainte; centrul de greutate se deplasează totdupă o traiectorie sinusoidală şi lateral. %n timpul unei curse de 100 m. plat, centrul degreutate are o traiectorie de 105-113 m., în condiţiile unei tehnici de alergare corectă. Cuc$t tehnica de alergare este mai deficitară, cu at$t lungimea traiectoriei centrului degreutate creşte.Caracteristicile alergărilor de viteză şi de fond%n timpul alergărilor de viteză subiectul Ñfuge după propriul său centru degreutateî, care cade întotdeauna înaintea poligonului de sprijin. Trunchiul alergătoruluieste aplecat înainte, forţa musculară este mai mare şi direcţia ei de acţiune este maiînclinată. Faţă de mers, începutul sprijinului diferă prin faptul că atingerea călc$iului desol este superficială; planta nu se aşează pe sol ca un tăvălug, ci numai Ñmuşcăî solul. Sedisting două momente de rulaj plantar: la început dinainte înapoi, p$nă ce călc$iul atingesolul, iar după ce s-a depăşit momentul verticalei, planta rulează invers, dinapoi înaintepentru a participa la propulsia corpului înainte. La alergarea înapoi ñ Ñcu spateleî ñplanta nu atinge solul în totalitate, deoarece alergarea se realizează Ñpe v$rfuriî, în schimb

centrul de greutate cade în interiorul poligonului de sprijin. C$nd subiectul aleargă cutrunchiul aplecat înapoi, centrul de greutate cade înaintea poligonului de sprijin (înainteaÑalergăriiî).%n timpul alergărilor de fond, centrul de greutate se plasează în permanenţă îninteriorul poligonului de sprijin. Alergarea de fond este o alergare economică: trunchiulsubiectului alege poziţia cea mai comodă şi cea mai puţin solicitantă; forţa muscularănecesară deplasării este mai mică, direcţia de acţiune mai apropiată de verticală, începutulsprijinului se realizează cu călc$iul, iar în perioada de sprijin unilateral planta ruleazăpe sol dinapoi înainte, pe toată suprafaţa de contact, realiz$nd o mişcare de tip tăvălug.Viteza de alergare%n alergarea de viteză, subiectul nu poate alege poziţia cea mai puţin solicitantă, cipoziţia care-i permite să învingă mai uşor frecarea aerului, pentru a c$ştiga în viteză.Aplecarea trunchiului înainte reprezintă o poziţie aerodinamică, în care trunchiul în atacşi suprafaţa de secţiune se micşorează, în consecinţă se micşorează şi rezistenţa aerului.Viteza de deplasare este condiţionată de cadenţa fuleelor pe secundă, de lungimeafuleului, de factorii meteorologici, de calitatea echipamentului etc.Dacă se ia în considerare numai lungimea şi frecvenţa fuleului, făc$nd abstracţie deforţa musculară şi de rezistenţa aerului, viteza de deplasare reprezintă produsul dintrelungimea fuleului (L) şi frecvenţa lui (N), exprimată prin formula V=LxN.Viteza se măreşte dacă creşte numai frecvenţa fuleului, dacă creşte numai lungimeafuleului sau, ideal, dacă cresc ambii factori. Frecvenţa este legată de caracteristicileneuromusculare ale subiectului, unde este inclus şi startul. Creşterea lungimii fuleuluise realizează prin trei modalităţi: mărind intensitatea forţei de extensie a piciorului desprijin, mărind unghiul fuleului (unghiul femuro-femural, cu v$rful la nivelul articulaţiilor

coxofemurale) sau pendul$nd c$t mai înainte gamba. Aceste trei modalităţi au numaivaloare teoretică, deoarece unghiul femuro-femural nu poate fi mărit într-o alergareeficientă, iar pendularea înainte a gambei duce fie la pierderea echilibrului, fie la alungireaprea mare a fuleului, care este însoţită de scăderea frecvenţei. Singura modalitate eficientărăm$ne creşterea intensităţii forţei de extensie a piciorului de sprijin, care se poate dezvoltaprin antrenament.Creşterea frecvenţei implică ameliorarea impulsurilor nervoase motorii (viteza deexecuţie) şi senzitivo-motorii (viteza de reacţie). Creşterea vitezei de reacţie, importantăîn cazul startului sau a ruperilor de ritm, este extrem de greu de realizat, dat fiind caracterulei constituţional. %n schimb, creşterea frecvenţei se poate realiza prin ameliorareaexcitabilităţii arcurilor reflexe de tip somatic, de exemplu prin alergarea pe plan înclinatşi medicaţie neurotropă adecvată. Exerciţiile de alergare pe un uşor plan înclinat (8-10°)uşurează biomecanica deplasării şi creşterea frecvenţei. După numeroase repetări,frecvenţa poate fi menţiunută şi pe teren plat.4.3. SăriturileSăritura sau saltul este o deprindere motrică prin care corpul uman realizează odesprindere momentană de sol, înving$nd forţa gravitaţiei şi greutatea proprie.Săriturile sunt dependente de o serie de factori legaţi de constituţie, rasă, influenţamediului etc.Săriturile se utilizează în domenii diferite, de la exerciţiile simple din şcoli, p$nă lasăritura cu prăjina, probă atletică deosebit de dificilă. Săriturile se înt$lnesc în atletism(lungime, înălţime, triplu salt, prăjină), în gimnastică şi jocuri sportive.C$t timp corpul omenesc se află situat pe sol (inerţia de repaus) asupra sa acţioneazădouă forţe egale şi de sens contrar, ale căror efecte se anulează reciproc. Aceste forţe sunt:acţiunea gravitaţiei (forţa de acţiune) şi rezistenţa solului (forţa de reacţie). Pentru

învingerea inerţiei de repaus este necesară intervenţia forţelor interioare, care trebuie săfie mai mari dec$t în mers sau alergare, deoarece intervine desprinderea de sol.%n timpul săriturii se disting următoarele faze: elanul, prebătaia, zborul şi aterizarea,prezente la toate tipurile de săritură din mişcare. La săriturile de pe loc, aceste faze semodifică calitativ şi cantitativ.Elanul este una din fazele premergătoare săriturii propriu-zise. %n săriturile dinmişcare el constă dintr-o alergare cu acceleraţie progresivă. La săriturile de pe loc, elanulse obţine prin bascularea membrelor superioare şi flexiuni repetate ale membrelorinferioare.Prebătaia este faza în care segmentele corpului se flectează, pregătind bătaia, iarcentrul de greutate al corpului coboară. %n tipurile de săritură unde elanul este reprezentatde alergare, prebătaia este de fapt ultimul fuleu, de regulă mai mic, însoţit de un momentde concentrare nervoasă maximă.Bătaia reprezintă un moment de extensie maximă a segmentelor corpului careparticipă la salt, proiect$nd centrul de greutate înainte şi în sus (sau înapoi şi în sus lastilul Ñflopî). Membrele superioare sunt Ñaruncateî şi ele pe direcţia săriturii, uşur$ndpropulsia.Forma calitativă de manifestare a momentului bătăii, împreună cu energiadezvoltată, reprezintă începutul detentei.Zborul reprezintă momentul plutirii în aer şi diferă de detentă, care reprezintă numaicomponenta ascendentă, p$nă la înălţimea maximă a săriturii. %n zbor, traiectoria centruluide greutate al corpului omenesc poate fi asemănată cu o curbă balistică descrisă de unproiectil. Ea reprezintă rezultanta forţelor care au acţionat în etapele premergătoare.Mişcările suplimentare ca forfecarea aerului în zbor sau Ñaruncareaî membrelor inferioareînainte, în apropierea locului de aterizare, nu influenţează traiectoria, ci măresc inerţia,prin reducerea frecării sau prelungirea locului de contact cu solul.

Aterizarea este ultima fază a săriturii şi reprezintă din punct de vedere biomecanicefortul final al gravitaţiei, iar din punct de vedere al performanţei, randamentul săriturii.Presiunea exercitată asupra solului la aterizare este maximă, depăşind pe cea dinmomentul bătăii. Acest lucru se explică prin adăugarea inerţiei corpului în cădere liberă.Accidentele în timpul săriturii sunt mai frecvente în momentul bătăii şi aterizării.%n timpul săriturii, pe tot parcursul plutirii, traiectoria centrului de greutate se poateînscrie grafic ca o linie curbă cu forme variate, în raport cu tipul săriturii şi cu sportul încare se practică. Forma ei este legată de mărimea forţei de plecare (impuls), de greutateacorpului în mişcare, direcţia impulsului, intensitatea v$ntului, rezistenţa aerului. V$ntuldin spate lungeşte traiectoria săriturii şi performanţa nu se ia în considerare dacă vitezav$ntului depăşeşte 2 m/sec.Menţinerea echilibrului în timpul săriturii se realizează în afara oricărui punct desprijin. El este realizat prin gruparea diferitelor segmente ale corpului în jurul centruluide greutate aflat în mişcare.4.4. DetentaDetenta este o modalitate specifică de salt, motiv pentru care se va descrie separat,av$nd în vedere şi implicaţiile ei în sportul performanţă.Detenta reprezintă o declanşare bruscă a energiei fizice acumulate la maximum,urmată de distensie bruscă. %n salt, detenta depinde de viteza de detentă, care pune învaloare următorii factori:Viteza elanului. Elanul influenţează net calitatea detentei, mai ales la săriturile cuelan, dar şi alte probe atletice sau jocuri sportive. Un elan bun, un ritm şi o aprecierecorectă a penultimului şi ultimului pas, precum şi o apreciere corectă a traiectoriei uneimingi de fotbal, permite o lovitură cu capul a ei, din săritură, cu maximum de randament.Unghiul de săritură influenţează înălţarea centrului de greutate. Unghiul de săritură

este unghiul sub care axul gambei la membrul inferior de bătaie (detentor) părăseştesolul. Acest unghi depinde de natura săriturii. Dar, un corp mai greu dec$t aerul va aveao viteză iniţială mai mare ñ viteza cu care părăseşte solul -, dacă unghiul de săritură se vaîndepărta de 90° şi se va apropia de orizontală. Dacă pentru un unghi de 90° săritorultrebuie să-şi ridice centrul de greutate drept în sus (gravitaţia fiind maximă) utiliz$nd oanumită forţă, la aceeaşi greutate, sub un unghi de 45° forţa va scădea la jumătate, iar subun unghi de 0° (startul la înot) va fi egală cu viteza iniţială maximă dezvoltată deposibilităţile organismului respectiv.Lungimea membrelor inferioare influenţează detenta mai ales la săritura în înălţime,deoarece atunci c$nd membrele inferioare sunt mai lungi, centrul de greutate este situatmai sus, deci mai aproape de înălţimea care trebuie trecută.Forma bolţii plantare. O boltă plantară mai ad$ncită favorizează săritorul, spredeosebire de o boltă plantară mai aplatizată, care-l defavorizează. Cu c$t raportul dintrebraţele p$rghiei piciorului (axa transversală a gleznei şi tuberozitatea calcaneului) estemai mare, cu at$t forţa de propulsie creşte.Ritmul ultimilor doi paşi. %n raport cu viteza de alergare mărită şi cu apreciereacorectă a distanţei, acest factor influenţează detenta la sporturile în care sunt necesariaceşti paşi.Lungimea fibrelor musculare. Pentru detentă este importantă lungimea fibrelormuşchilor care fac parte din lanţul triplei extensiuni, acest lanţ muscular realiz$ndextensiunea cu o forţă cu at$t mai mare cu c$t apropierea capetelor de inserţie alemuşchiului este mai mare.Elementele ajutătoare au un caracter auxiliar, dar trebuie luate în consideraţie.Acestea sunt mişcări complexe, cum ar fi extensia membrului inferior de bătaie, aruncareamembrului inferior pendulant înainte şi în sus, acţiunea braţelor.Viteza cu care sunt puşi în acţiune factorii de mai sus este numită viteza de detentă,

care, cu c$t este mai mare cu at$t detenta creşte.4.5. AruncareaAruncarea este o mişcare complexă, care constă în propulsarea unui obiect oarecarec$t mai departe de cel care aruncă. Obiectul poate fi suliţă, disc, greutate, ciocan, minge.Aruncarea are patru faze principale: pregătirea, ghemuirea, explozia şi echilibrarea.Pregătirea sau elanul constă în prinderea obiectului ce urmează a fi aruncat, plasareacorpului pe locul de aruncare, poziţionarea lui în vederea aruncării şi concentrarea.Ghemuirea reprezintă punerea sub tensiune a tuturor lanţurilor musculareextensoare.Explozia reprezintă extensia lanţurilor musculare extensoare ale membrelorsuperioare care execută aruncarea, însoţită de extensia de propulsie şi sprijin din parteamembrelor inferioare şi a trunchiului.Echilibrarea este revenirea corpului în vederea menţinerii echilibrului, deoarece înmomentul exploziei corpul se dezechilibrează. Pentru echilibrare intervin toţi muşchiicare participă la reflexele statice şi statokinetice.Formele aruncării%n general, aruncările se pot încadra în trei tipuri: prin destindere, prin arcuire, prinpiruetă.Aruncările prin destindere au ca prototip aruncarea greutăţii şi se realizează pringhemuirea corpului şi extinderea lui bruscă, de jos în sus.Aruncările prin arcuire au ca prototip aruncarea suliţei. Efectuarea aruncării cuprindeextensia trunchiului şi a membrelor, prin a căror destindere obiectul este aruncat. %n aceastăformă de aruncare un rol important îl au muşchii drepţi abdominali.Aruncările prin piruetă au ca prototip aruncarea ciocanului. Se pot efectua trei saupatru piruete, în care corpul este folosit ca un ax care se înv$rteşte. Randamentul aruncăriicreşte odată cu viteza de înv$rtire.Traiectoria centrului de greutateTraiectoria centrului de greutate trebuie să fie c$t mai eficientă. %n orice mişcare din

cadrul deprinderilor motrice complexe, echilibrul tinde să se rupă datorită deplasăriicentrului de greutate. Acest fapt trebuie utilizat în folosul aruncării şi pentru creşterearandamentului ei.Pentru realizarea unui randament sporit al aruncării, mişcările se studiază şi secorectează cu ajutorul cinematografiei sau videocasetelor care permit oprirea şi analizareapoziţiei respective. Să analizăm acum aruncarea mingii de handbal la poartă. %n momentularuncării Ñdin plonjonî, echilibrul centrului de greutate (situat la nivelul vertebrei L5) seÑrupeî intenţionat, prin aruncarea corpului înainte. La realizarea mişcării contribuie oserie de mişcări succesive. Mişcarea începe din poziţia verticală cu corpul în echilibru,pregătindu-se pentru aruncare, sportivul flectează genunchii, ajung$nd în poziţia Ñpev$rfuriî. Baza de susţinere se reduce, centrul de greutate tinde să coboare, se proiecteazăîncă în mijlocul bazei de susţinere, care este însă redusă ca suprafaţă. Ridicarea membruluisuperior st$ng înainte şi a celui drept înapoi, ajută în acest moment la menţinereaechilibrului. Prin accentuarea flexiei gambelor şi deplasarea trunchiului înainte, centrulde greutate continuă să coboare şi proiecţia lui cade înaintea bazei de susţinere, astfelînc$t echilibrul se rupe şi corpul cade înainte. %n momentul pierderii echilibrului, glezneleşi genunchii se destind brusc şi toată forţa membrului inferior se transmite trunchiului,care este proiectat înainte, împreună cu centrul de greutate. Membrul superior drept careţine mingea se întinde şi Ñbiciuieşteî aerul, arunc$nd mingea. Forţa cu care este aruncatămingea este o forţă combinată (FC ), calculată astfel:FC = F1 + F2 + F3,în care F1 este forţa membrului inferior, F2 este forţa trunchiului în cădere, F3 este forţamembrului superior.La aceste forţe se adaugă coeficientul ce ţine de rezistenţa şi elasticitatea solului,unghiul de aruncare şi valoarea acceleraţiei forţei gravitaţionale (9,81 m/sec2).

%n cadrul oricărui tip de aruncare intervine şi presiunea cu care plantele apasă asuprasolului (PN). Aceasta variază ca intensitate şi se calculează din formula:PN = PD + PS,unde PD = presiunea plantei drepte, PS = presiunea plantei st$ngi.La aruncarea greutăţii cu m$na dreaptă PD variază în funcţie de traiectoria greutăţiiaruncate.Forţa de aruncareForţa de aruncare (FA) reprezintă energia dezvoltată de organism în vederearealizării aruncării. %n biomecanica aruncării, FA = FC x V, unde FC este forţa de contracţie,V este viteza de aruncare ñ contracţie).Forţa de contracţie rezultă din combinarea unor elemente anatomice ce ţin de aparatullocomotor cu o serie de proprietăţi fiziologice ale masei musculare. Aceste elemente sunt:• numărul de lanţuri musculare angajate în mişcare;• numărul de lanţuri articulare care participă. Cu c$t lanţul musculoarticularcuprinde mai multe segmente, cu at$t forţa de aruncare creşte.• secţiunea transversală a maselor musculare. Forţa de contracţie a unui muşchieste proporţională cu secţiunea sa transversală;• elasticitatea musculară. Prehensiunea unui obiect care urmează să fie aruncatrealizează o punere în tensiune a unor grupe musculare (muşchii flexori aiantebraţului şi m$inii) urmată de alungirea lor. Alungirea se realizează pe bazaelasticităţi musculare, muşchii av$nd acţiunea unui amortizor elastic, destins.%n momentul aruncării muşchii se contractă, dar tensiunea elastică a fibrelorcare se scurtează se reduce treptat. Relaţia dintre alungirea fibrelor (prindepărtarea capetelor de inserţie în momentul prehensiunii) şi scurtarea lor (prinapropierea capetelor de inserţie în momentul contracţiei) se adaugă forţeicontractile din momentul aruncării;• lungimea p$rghiilor osoase. Cu c$t aceste p$rghii sunt mai mari, cu at$t forţade contracţie creşte.

Viteza de contracţie (viteza de explozie) este al doilea factor de care depinde forţade aruncare. La aruncări, viteza are importantă mai mare în aruncările cu piruetă dec$t laaruncările simple. Rezistenţa şi elasticitatea solului şi unghiul de aruncare sunt factoriexteriori de mare importanţă. Unghiul de aruncare trebuie să fie c$t mai favorabil.Randamentul aruncării depinde şi de calitatea solului; dacă acesta nu are rezistenţăsuficientă o parte din forţa de aruncare se pierde.

Bibliografie selectivă1. Baciu C. Anatomie funcţională şi biomecanică, Ed. Sport-Turism, Buc.1977.2. Baciu C., Aparatul Locomotor, Ed. Med. Bucureşti,1981.3. Baciu, C. ñ Anatomi a funcţională a aparatului locomotor, Ed. Stadion, Bucureşti, 1972.4. Brătucu, L.S. - Anatomie funcţională, vol.I-III, Ed. UBB Cluj-Napoca, 1994.5. Cordun, Mariana ñ Kinetologie medicală, Ed. AXA, Bucureşti, 1999.6. Diaconescu, N., Veleanu, C., Klepp, H.J. ñ Coloana vertebrală, Ed. Medicală, Bucureşti,19777. Dumaulin, I., Bisschop, G., Petit, B., Rijn, Ch. ñ Dossier de kinesiologie et biomecanique,Ed. Masson, Paris, 1991.8. Enoka, R. ñ Kinesiology, Human Kinetics, 1994.9. Gardner, D.L. ñ The nature and cause osteoarthosis, Br. Med.I, 1983, 286, 418-423.10. Goubel, Fr. ñ BiomÈcanique, Ed. Masson, Paris, 1998.11. Gerry, Carr ñ Mecanics of sport, Human Kinetics, 1997.12. Papilian, V. - Anatomia omului, vol. I-II, ediţia a VI-a, Ed. All, Bucureşti, 1992.13. Robacki, R. ñ Anatomie funcţională, Ed. Scrisul Rom$nesc, Craiova, 1986.14. Sbenghe, T. ñ Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală,Bucureşti, 1987.15. Sbenghe, T. ñ Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Ed. Medicală, Bucureşti,1999.16. ThÈpaut-Mathieu, C. ñ Biomecanics X-A, Human Kinetics, Champaing, Illinois, 1987.17. Zuuvbier, C.J. ñ Influence of muscle geometry on shortening speed of fibre,

aponeurosisand muscle, I. Biomecanics, 1992, 25, 1017-1026.18. Zamora, Elena ñ Anatomie funcţională - aparatul locomotor, vol.I, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2000.

CuprinsArtrologia11. Generalităţi11.1. Clasificarea articulaţiilor 11.1.1. Articulaţiile fibroase 11.1.2. Articulaţiile cartilaginoase1.1.3. Articulaţiile sinoviale 21.2. Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară 31.2.1. Mişcările în articulaţii 81.3. Conducerea în articulaţii 91.4. Lanţul articular sau cinematic 102. Articulaţiile capului 102.1. Articulaţia temporomandibulară 102.1.1. Elemente descriptive 102.1.2. Biomecanica articulaţiei temporomandibulare 123. Articulaţiile capului cu coloana vertebrală 153.1. Elemente descriptive 153.1.1. Articulaţia atlanto-occipitală 153.1.2. Articulaţia atlanto-axoidiană 153.2. Biomecanica articulaţiilor capului cu coloana vertebrală 164. Articulaţiile coloanei vertebrale 184.1. Elemente descriptive 184.1.1. Articulaţiile vertebrelor adevărate 184.1.2. Articulaţiile vertebrelor false 204.2. Biomecanica coloanei vertebrale 205. Articulaţiile toracelui 235.1. Elemente descriptive 235.1.1. Articulaţiile capetelor coastelor 235.1.2. Articulaţiile costotranversare 245.1.3. Articulaţiile costocondrale 245.1.4. Articulaţiile condrosternale 255.1.5. Articulaţiile intercondrale 255.1.6. Articulaţiile sternului 255.2. Biomecanica toracelui 256. Articulaţiile membrului superior 286.1. Articulaţiile centurii scapulare 286.1.1. Elemente descriptive 286.1.1.1 Articulaţia sternoclaviculară 286.1.1.2. Articulaţia acromioclaviculară 29

6.1.1.3. Sindesmoza coracoclaviculară 296.1.1.4. Ligamentele proprii ale scapulei 306.1.2. Biomecanica centurii scapulare 306.1.2.1. Articulaţia sternoclaviculară 306.1.2.2. Articulaţia acromioclaviculară 316.1.2.3. Articulaţia coracoclaviculară 316.1.2.4. Articulaţia scapulotoracică 326.1.2.5. Biomecanica centurii scapulare în totalitate 326.2. Articulaţia scapulo-humerală 336.2.1. Elemente descriptive 336.2.2. Biomecanica articulaţiei scapulo-humerale 346.3. Articulaţia cotului 366.3.1. Elemente descriptive 366.3.2. Biomecanica cotului 386.4. Articulaţiile radioulnare 396.4.1. Elemente descriptive 39Articulaţia radioulnară distală 406.4.2. Biomecanica antebraţului 416.5. Articulaţiile m$inii 426.5.1. Elemente descriptive 426.5.1.1. Articulaţia radiocarpiană 436.5.1.2. Articulaţiile intercarpiene 446.5.1.3. Articulaţia mediocarpiană 446.5.1.4. Articulaţiile carpometacarpiene 45Articulaţia carpometacarpiană a policelui. 45Articulaţiile carpometacarpiene ale degetelor II-V 456.5.1.5. Articulaţiile intermetacarpiene 466.5.1.6. Articulaţiile degetelor 46Articulaţiile metacarpofalangiene 46Articulaţiile interfalangiene 466.5.2. Biomecanica articulaţiilor m$inii 476.5.2.1. Biomecanica g$tului m$inii 47Articulaţia radiocarpiană 47Articulaţia medio-carpiană 47Flexiunea ñ extensiunea 48Adducţia-abducţia 496.5.2.2. Biomecanica articulaţiilor metacarpofalangiene 506.5.3. Biomecanica ultimelor patru degete (II, III, IV, V) 51Flexiunea-extensiunea degetelor 51%nclinarea marginală 526.5.4. Biomecanica policelui 52Flexiune-extensiune 52Abducţie-adducţie 53Circumducţia 53Opoziţie-repoziţie 536.6. Prehensiunea 54

1. Prehensiunea între două din ultimele patru degete 552. Prehensiunea dintre ultimele patru degete (împreună sau izolat) şipodul palmei. 553. Prehensiunea între police şi restul degetelor sau a palmei 556.7. Prinderea 566.8. Alte funcţii ale m$inii 567. Articulaţiile membrului inferior 577.1. Articulaţiile centurii membrului inferior 577.1.1. Elemente descriptive 577.1.1.1. Articulaţia sacroiliacă 577.1.1.2. Simfiza pubiană 587.1.1.3. Ligamentele sacroischiadice 587.1.2. Biomecanica bazinului 597.1.2.1. Rolul bazinului în statică 597.1.2.2. Rolul dinamic al bazinului 597.1.3. Articulaţia şoldului sau coxofemurală 607.1.3.1. Elemente descriptive 607.1.3.2. Biomecanica articulaţiei coxofemurale 62Flexiune ñ extensiune 62Abducţie ñ adducţie 63Circumducţia 64Rotaţie internă - rotaţie externă 647.2. Articulaţia genunchiului 657.2.1. Elemente descriptive 657.2.2. Biomecanica articulaţiei genunchiului 667.2.2.1. Rolul ligamentului patelei 697.2.2.2. Rolul ligamentelor încrucişate 697.2.2.3. Rolul rotulei 717.3. Articulaţiile tibiofiburale 717.3.1. Elemente descriptive 717.3.1.1. Articulaţia tibiofibulară 727.3.1.2. Sindesmoza tibiofibulară 727.3.1.3. Membrana interosoasă crurală 737.3.2. Biomecanica articulaţiilor tibiofibulare 737.4. Articulaţiile piciorului 747.4.1. Elemente descriptive 747.4.1.1. Articulaţia talocrurală 747.4.1.2. Articulaţiile intertarsiene 747.4.1.2.1. Articulaţia subtalară 757.4.1.2.2. Articulaţia talocalcaneonaviculară 757.4.1.2.3. Articulaţia calcaneocuboidiană 767.4.1.2.4. Articulaţia transversală a tarsului 767.4.1.3. Articulaţiile tarsometatarsiene 767.4.1.4. Articulaţiile intermetatarsiene 777.5. Articulaţiile degetelor 777.5.1. Biomecanica articulaţiilor piciorului 78

7.5.1.1. Biomecanica articulaţiei gleznei 787.5.1.2. Statica bolţii plantare 787.5.1.3. Biomecanica sprijinului plantar 797.5.1.4. Biomecanica celorlalte articulaţii ale piciorului 80Capitolul II 82Poziţiile sau posturile 821.1. Planul general de analiză a poziţiilor 821.2. Poziţia verticală 841.3. Poziţia orizontală 841.4. Poziţia şez$nd 85Forţele interioare şi exterioare ale locomoţiei 852.1. Forţele interioare ale locomoţiei 862.2. Forţele exterioare ale locomoţiei 882.3. Clasificarea mişcărilor în locomoţie 90Sincronizarea acţiunilor musculare 91Grupări funcţionale, cupluri de forţă şi lanţuri cinematice 913.1. Gruparea funcţională periarticulară 923.2. Chingile musculare 933.3. Lanţuri musculare (cinematice) 933.4. Lanţuri cinematice 94Deprinderile motrice complexe 954.1. Mersul 974.2. Alergarea 1034.3. Săriturile 1074.4. Detenta 1084.5. Aruncarea 110Bibliografie selectivă 114Cuprins 115