+ All Categories
Home > Documents > 61671382 Fonetica Si Vocabular

61671382 Fonetica Si Vocabular

Date post: 28-Apr-2015
Category:
Upload: ioioana26
View: 209 times
Download: 7 times
Share this document with a friend
167
2005 LIMBA ROMÂNĂ FONETICĂ ŞI VOCABULAR Petre Gheorghe ÂRLEA Matei CERKEZ B Specializarea ROMÂNĂ Forma de învăţământ ID emestrul I -s LIMBA ŞI LITERATURA Program universitar de conversie profesională pentru cadrele didactice din mediul rural post
Transcript
Page 1: 61671382 Fonetica Si Vocabular

2005

LIMBA ROMÂNĂFONETICĂ ŞI VOCABULAR

Petre Gheorghe ÂRLEA Matei CERKEZB

Specializarea ROMÂNĂ

Forma de învăţământ ID emestrul I- s

LIMBA ŞI LITERATURA

Program universitar de conversie profesionalăpentru cadrele didactice din mediul rural

post

Page 2: 61671382 Fonetica Si Vocabular
Page 3: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Limba Română contemporană Fonetică şi vocabular

Petre Gheorghe BÂRLEA Matei CERKEZ

2005

Page 4: 61671382 Fonetica Si Vocabular

© 2005 Ministerul Educaţieiţşi Cercetării

Proiectul pentru Învă ământul Rural

Nici o parte a acestei lucrărinu poate fi reprodusă fărăacordul scris al uiMinisterul Educaţiei şi Cercetării

Page 5: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural i

Cuprins Introducere .........................................................................................................................iv

Partea I FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

Unitatea de învăţare nr. 1 FONETICĂ ŞI FONOLOGIE 1.1. Obiective educaţionale ................................................................................................ 3 1.2. Fonetica....................................................................................................................... 3 1.3. Fonologia..................................................................................................................... 3 1.4. Fonemul....................................................................................................................... 4 1.5. Sunet şi fonem............................................................................................................. 5 1.6. Funcţia......................................................................................................................... 5 1.7. Proprietăţile sunetului .................................................................................................. 6 1.8. Funcţiile sunetului ........................................................................................................ 7 1.9. Sunet, literă, alfabet..................................................................................................... 7 1.10. Autoevaluare ............................................................................................................. 9 1.11. Articularea ............................................................................................................... 10 1.12. Sunetele .................................................................................................................. 10 1.13. Consoane sonore şi consoane surde ...................................................................... 14 1.14. Sonantele ................................................................................................................ 14 1.15. Coarticularea ........................................................................................................... 15 1.16. Grupuri de sunete.................................................................................................... 16 1.17. Schimbări fonetice ................................................................................................... 17 1.18. Fonemele suprasegmentate .................................................................................... 18 1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii ............................................................................ 19 1.20. Surse bibliografice ................................................................................................... 20 1.21. Răspunsuri la exerciţii.............................................................................................. 20 1.22. Lucrare finală de evaluare ....................................................................................... 20

Unitatea de învăţare nr. 2 ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE 2.1. Obiective educaţionale .............................................................................................. 23 2.2. Conceptul de ortografie ............................................................................................. 23 2.3. Principiile ortografiei limbii române ............................................................................ 24 2.4. Semne şi reguli de ortografie..................................................................................... 24 2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale.......................................................................... 28 2.6. Segmente consonantice ............................................................................................ 28 2.7. Silaba......................................................................................................................... 29 2.8. Despărţirea cuvintelor în silabe ................................................................................. 29 2.9. Reguli fonetice de despărţire a cuvintelor în silabe ................................................... 29 2.10. Reguli lexicale ......................................................................................................... 30 2.11. Surse bibliografice ................................................................................................... 30 2.12. Lucrare finală de evaluare ....................................................................................... 31

Page 6: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Cuprins

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural

Partea a II-a VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Unitatea de învăţare nr. 3 NOŢIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE 3.1. Obiective educaţionale................................................................................................35 3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie .............................................................................35 3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului ...............................................................37 3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului ................................................................40 3.5. Criterii de organizare a vocabularului..........................................................................43 3.6. Importanţa studierii vocabularului ...............................................................................46 3.7. Surse bibliografice.......................................................................................................49 3.8. Lucrare finală de evaluare...........................................................................................50 3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste................................................................51

Unitatea de învăţare nr. 4 ORGANIZAREA FUNCŢIONAL-IERARHICĂ A VOCABULARULUI 4.1. Obiective educaţionale................................................................................................53 4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului .........................................................56 4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare ..........................................56 4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv ..............................................................................60 4.5. Vocabularul special şi specializat................................................................................62 4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar ........................................................................65 4.7. Dinamica vocabularului ...............................................................................................62 4.8. Structura vocabularului ...............................................................................................68 4.9. Lucrarea finală de evaluare.........................................................................................70 4.10. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste..............................................................71 4.11. Surse bibliografice.....................................................................................................72 Unitatea de învăţare nr. 5 ORGANIZAREA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI 5.1. Obiective educaţionale...............................................................................................74 5.2. Noţiune – semnificaţie – sens ....................................................................................74 5.3. Schimbările semantice ...............................................................................................76 5.4. Polisemia ...................................................................................................................78 5.5. Omonimia...................................................................................................................80 5.6. Sinonimia ...................................................................................................................82 5.7. Paronimia...................................................................................................................84 5.8. Antonimia ...................................................................................................................85 5.9. Hiponimia / Hiperonimia .............................................................................................88 5.10. Câmpul semantic .....................................................................................................89 5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică.......................................................................90 5.12. Surse bibliografice....................................................................................................93 5.13. Test de evaluare (Test grilă) ....................................................................................93 5.14. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste.............................................................94

Unitatea de învăţare nr. 6 ORGANIZAREA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE. I. ELEMENTE VECHI 6.1. Obiective educaţionale...............................................................................................96 6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne............................................96 6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac.....................................98

Page 7: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Cuprins

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii

6.4. Fondul latin ................................................................................................................ 99 6.5.Superstratul slav....................................................................................................... 103 6.6. Împrumuturi din maghiară........................................................................................ 105 6.7. Influenţa greacă ....................................................................................................... 107 6.8. Elemente lexicale de origine turcă ........................................................................... 110 6.9. Surse bibliografice ................................................................................................... 112 6.10. Lucrare finală de evaluare ..................................................................................... 113 6.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 114

Unitatea de învăţare nr. 7 ORGANIZAREA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE. II. ELEMENTE MODERNE 7.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 116 7.2. Influenţe moderne.................................................................................................... 116 7.3. Latina savantă ......................................................................................................... 117 7.4. Influenţa franceză .................................................................................................... 118 7.5. Influenţa italiană ...................................................................................................... 120 7.6. Influenţa germană.................................................................................................... 121 7.7. Influenţa engleză ..................................................................................................... 121 7.8. Concluzii .................................................................................................................. 122 7.9. Surse bibliografice ................................................................................................... 123 7.10. Lucrare finală de evaluare ..................................................................................... 123 7.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 124

Unitatea de învăţare nr. 8 ORGANIZAREA VOCABULARULUI DUPĂ CRITERIUL FORMATIV 8.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 125 8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne ........................................... 125 8.3. Derivarea ................................................................................................................. 128 8.4. Compunerea............................................................................................................ 139 8.5. Conversiunea .......................................................................................................... 142 8.6. Surse bibliografice ................................................................................................... 145 8.7. Lucrare finală de autoevaluare ................................................................................ 145 8.8. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ............................................................ 145

Unitatea de învăţare nr. 9 MIJLOACE MIXTE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI. CALCUL LINGVISTIC 9.1. Obiective educaţionale ............................................................................................ 148 9.2. Împrumutul, creaţia internă, calcul lingvistic ............................................................ 148 9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple ............................................ 149 9.4. Tipologia calcului lingvistic....................................................................................... 150 9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii.......................................................... 154 9.6. Surse bibliografice ................................................................................................... 155 9.7. Lucrare finală de evaluare ....................................................................................... 155 9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare ........................................................ 156

Bibliografie generală ....................................................................................................... 157

Page 8: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Introducere

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere

Cursul pe care ţi-l propunem are în vedere aspectele generale ale limbii române contemporane, structurate pe două compartimente definitorii:

Fonetică (ortografie şi ortoepie) şi vocabular (semantică şi pragmatică).

Intenţionăm să realizăm o abordare mai "prietenoasă", de colaborare şi să-ţi provocăm reflecţii , întrebări, argumente.

Deşi am structurat cursul pe două părţi distincte: Fonetică şi Vocabular, îţi sugerăm totuşi, să ai în vedere unitatea aspectelor de limbă studiate nu numai la nivelul acestui curs, ci şi la nivelul cursurilor care circumscriu domeniul funcţional al limbii.

Vei observa că partea I este compusă din unităţi de învăţare mai scurte ac întindere. Acest lucru se datorează faptului că materia este destul de aridă şi dorim să pătrunzi în domeniul de studiu treptat. Fonetica reprezintă unul dintre compartimentele limbii cu mari implicaţii asupra culturii generale şi asupra culturii lingvistice. Unitatea de învăţare nr.1 mai ales, cuprinde câteva aspecte teoretice pe care am dorit să ţi le prezentăm într-un mod mai accesibil.

Cu cât înaintezi în studiu, cu atât unităţile de învăţare au de rezolvat problema alocaţiei de timp pentru a dezvolta subiecte ample. De aceea, întinderea capitolelor creşte nu numai ca număr de pagini, ci şi ca tipuri de activităţi de învăţare care ţi se propun.

Pe parcursul unităţilor de învăţare vei întâlni: precizări terminologice, clasificări, descrieri realizate din mai multe perspective, astfel încât să-ţi permită interiorizarea conceptelor şi o mobilitate a achiziţiilor.

Altfel spus, la sfârşitul activităţii de studiu nu se aşteaptă de la tine neapărat un set de definiţii sau de descrieri de fenomene lexicale sau fonetice, ci construcţii complexe, sinteze, aplicaţii, abordări pragmatice.

Principiile învăţării pentru dezvoltarea competenţelor care definesc demersul nostru vizează în mod direct:

- dezvoltarea competenţelor de receptare şi de producere a sunetelor şi a grupurilor de sunete ;

- observarea faptelor de limbă şi a operaţiilor enunţiative în contexte specifice;

- aplicarea corectă a corelaţiei fonem-grafem; - distribuţia corectă a grupelor grafice şi a semnelor ortografice; - realizarea diferenţierilor semantice potrivite contextelor; - explicarea criteriilor de clasificare a unităţilor lexicale în categorii; - înţelegerea şi explicarea corectă a mecanismelor de formare a

cuvintelor; - înţelegerea rolului cuvintelor în context

Page 9: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Introducere

Proiectul pentru Învăţământul Rural v

Temă de reflecţie Ca viitor filolog, poţi propune repere de discuţie asupra relaţiei dintre fonetică, vocabular şi alte aspecte ale limbii(morfo-sintaxă?)

Obiectivele cursului

Autorii cursului au avut în vedere o serie de competenţe generale pentru meseria de filolog pe care ţi-ai ales-o. Din aceste competenţe generale am încercat să deducem competenţe specifice pentru profesorul de limba română.

În bună parte aceste obiective sunt comune pentru cursul de Fonetică şi vocabular şi pentru alte cursuri din aria curriculară Limbă şi comunicare. Astfel, vei observa competenţe similare sau identice urmărite în cursul de Morfologie sau de Sintaxă, ori chiar în cursuri de limbi moderne.

Demersurile de învăţare vor fi preponderent procedurale şi comune, şi ele tuturor disciplinelor din aria curriculară Limbă şi comunicare.

Obiectivele pe care le urmăresc, mai mult sau mai puţin explicit, unităţile de învăţare din curs sunt :

- Identificarea regularităţilor limbii manifestate la nivelul fonetic şi lexical;

- interpretarea relaţiilor dintre fonetică şi lexic, pe de o parte, şi celelalte compartimente ale limbii pe de lată parte;

- interpretarea regulilor de utilizare a semnelor de ortografie şi punctuaţie;

- utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul foneticii şi lexicologiei;

- prezentarea de criterii valabile de clasificare a unităţilor lexicale şi fonetice;

- determinarea ariilor de utilizare a diferitelor grupe lexicale, fonetice, etc. stabilite după criterii diferite( frecvenţă, geneză, valori semantice, etc.);

- formarea capacităţilor de analiză a componentelor semice ale cuvintelor;

- identificarea sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice,

- recunoaşterea seriilor semantice şi dezambiguizarea lor în procesul comunicării.

Derularea cursului

Cursul se derulează pe o perioadă de un semestru şi cuprinde activităţi de studiu individual, organizat în jurul suportului de curs pe care ţi-l oferim şi al bibliografiei sugerate la sfârsitul fiecărei unităţi de învăţare; activităţi de tutoriat, planificate şi realizate în urma unei consultări cu tutorele; aceste activităţi au ca scop rezolvarea eventualelor neclarităţi pe care le întâlneşti pe parcursul activităţilor şi, mai ales, atunci când rezolvi exerciţiile şi lucrările finale de autoevaluare propuse de fiecare unitate de învăţare.

Page 10: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Introducere

vi Proiectul pentru Învăţământul Rural

Exerciţiile şi lucrările de autoevaluare vizează , în mod concret, obiectivele enunţate mai sus.

Aşadar, vei avea în vedere, pe parcursul activităţilor de studiu individual(lectura personalizată a cursului şi a bibliografiei aferente) competenţele vizate. În activităţile de autoevaluare( exerciţii ) vei putea confrunta răspunsurile pe care le gândeşti cu cele propuse în secvenţa intitulată Răspunsuri şi comentarii , astfel încât să ai o imagine corectă a performanţelor realizate.

Eventualele neclarităţi sau păreri personale distonante faţă de propunerile cursului trebuie să reprezinte subiecte de dezbatere cu tutorele.

Pentru lucrările finale de evaluare îţi sugerăm să parcurgi bibliografia indicată la fiecare unitate de învăţare.

Vei avea grijă să trimiţi tutorelui lucrările rezolvate cu suficient timp înainte de evaluarea finală pentru că fiecare lucrare echivalează cu o evaluare parţială şi se constituie în temă de discuţie între tine şi tutore sau între tine şi alţi colegi.

De altfel, participarea la activităţile de tutoriat vor avea o pondere importantă în aprecierea finală (nota la examen).Astfel, 40% din totalul notei finale va fi obţinut în funcţie de participarea la activităţile de tutoriat şi de rezolvarea lucrărilor finale de evaluare, restul de 60% va fi obţinut în urma examenului final .

Sperăm că oferta noastră îţi va fi de folos şi-ţi urăm succes.

Page 11: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1

Partea I

FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

Matei Cerkez

Page 12: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unitatea de învăţare nr. 1 FONETICĂ ŞI FONOLOGIE

Cuprins

1.1. Obiective educaţionale...............................................................................3 1.2. Fonetica .....................................................................................................3 1.3. Fonologia ...................................................................................................3 1.4. Fonemul .....................................................................................................4 1.5. Sunet şi fonem ...........................................................................................5 1.6. Funcţia .......................................................................................................5 1.7. Proprietăţile sunetului.................................................................................6 1.8. Funcţiile sunetului ......................................................................................7 1.9. Sunet, literă, alfabet ...................................................................................7 1.10. Autoevaluare............................................................................................9 1.11. Articularea............................................................................................. 10 1.12. Sunetele................................................................................................ 10 1.12.1. Vocale, semivocale, consoane........................................................... 10 1.12.2. Clasificarea consoanelor.................................................................... 12 1.13. Consoane sonore şi consoane surde.................................................... 14 1.14. Sonantele.............................................................................................. 14 1.15. Coarticularea......................................................................................... 15 1.16. Grupuri de sunete ................................................................................. 16 1.17. Schimbări fonetice................................................................................. 17 1.18. Fonemele suprasegmentate ................................................................. 18 1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii.......................................................... 19 1.20. Surse bibliografice................................................................................. 20 1.21. Răspunsuri la exerciţii ........................................................................... 20 1.22. Lucrare finală de evaluare..................................................................... 20

Page 13: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3

1.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul secvenţei de instruire vei fi capabil:

- să utilizezi corect termenii de specialitate; - să identifici relaţia dintre sunet şi fonem; - să identifici unităţile limbii şi să explici importanţa lor în

comunicare; - să identifici regularităţile limbii manifestate la nivelul fonetic; - să interpretezi relaţia dintre fonetică şi celelalte compartimente

ale limbii; - să înţelegi şi să explici sistemul de ortografie şi de punctuaţie şi

regulile lor de funcţionare.

1.2. Fonetica este o ştiinţă auxiliară a lingvisticii care studiază latura materială a elementelor limbii adică expresia lor exterioară. Latura exterioară, materială a elementelor limbii comportă un aspect fiziologic(mişcările pe care le exercită organele vorbirii) şi unul acustic(vibraţiile aerului determinate de aceste mişcări şi care produc impresia acustică). Cele două componente se manifestă concomitent.

Fiziologia şi acustica vorbirii sunt subordonate studiului funcţional al unităţilor fonetice(fonetică funcţională sau fonologie.

Fonetica studiază întreaga diversitate a realizărilor concrete ale elementelor fonetice dintr-o limbă, independent de funcţia pe care o au în comunicare şi de nivelul structural la care apar.

Evoluţiile studiate de fonetică se referă la diferenţe de rostire condiţionate de individ sau de poziţia sunetului în cuvânt( variante); influenţe reciproce între sunete produse atât în interiorul cuvântului cât şi la graniţa dintre cuvinte( fonetică sintactică).

În funcţie de perspectiva de abordare a studiului sunetelor, se vorbeşte despre fonetică articulatorie( a emiterii) şi acustică( a receptării).

• Un sunet al vorbirii este orice unitate sonoră distinctă din punct de vedere fonetic, adică orice unitate sonoră produsă de organele vorbirii

1.3. Fonologia reprezintă un nivel de studiu al structurii limbii care vizează elementele

fonice segmentale şi suprasegmentale cu funcţie distinctivă. În raport cu fonetica, fonologia este domeniul unităţilor fonice discontinue(discrete) şi invariante.

Fonologia este o fonetică funcţională . Stabilirea identităţii sau nonidentităţii funcţionale a elementelor cuprinse în vorbire se face în funcţie de anumite criterii.

Cercetările de fonologie sunt în general sincronice. Fonologia stabileşte funcţiile sunetelor într-o limbă, la un moment dat determinând un tip de abordare descriptivă. Se porneşte de la ideea că limba este o structură şi se urmăreşte evoluţia sistemelor de foneme în limba respectivă.

Fonologia implică delimitarea şi descrierea inventarului unităţilor fonice invariante şi a trăsăturilor distribuţionale care le caracterizează.

Page 14: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Pentru a descrie faptele de limbă, lingviştii pornesc de la raportul esenţial care caracterizează structura limbajului, raportul dintre cele două laturi: expresia şi conţinutul.

Planul expresiei reprezintă latura sonoră a limbii . El poate fi analizat din punctul de vedere al substanţei, ceea ce constituie obiectul de studiu al foneticii. Analiza substanţei fonetice din punct de vedere funcţional determină identificarea fonemelor care sunt studiate de fonologie.

Planul conţinutului este reprezentat de structura semantică, iar unităţile care constituie această structură sunt sensurile cuvintelor.

Cele două planuri ale limbii au aceleaşi principii de organizare. În ambele, unităţile sunt alcătuite din fascicule de trăsături distinctive care sunt puse în evidenţă prin metoda comutării conform căreia o modificare dintr-un plan determină o modificare în planul celălalt.

1.4. Fonemul - este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între ele.

Ultimul nivel de analiză al fonemului îl reprezintă trăsătura distinctivă.

Foneme cu valoare lexicală : p(pat) – b(bat) Foneme cu valoare gramaticală: casă(ă) - case(e) Reţine!

În lingvistică se face distincţia dintre invariante (foneme propriu-zise) şi variante fonetice sau alofone (pronunţări diferite ale aceluiaşi fonem. Recunoaşterea invariantelor se recunoaşte prin faptul că înlocuind un fonem (invariantă) cu altul deci făcând o schimbare la nivelul formei se modifică şi conţinutul. Ex. dacă în cuvântul pat se înlocuieşte p cu b, sau t cu r atunci se modifică însăşi structura cuvântului obţinând fie bat, fie par.

Dacă însă un vorbitor rosteşte pe e din Ene în două feluri diferite, nu se va obţine un alt cuvânt, este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcţiunea de a diferenţia cuvintele sau formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt, între ele.

Sunetele care nu apar niciodată în acelaşi context fonetic (care sunt în distribuţie complementară) şi sunetele care pot apărea în acelaşi context fonetic, dar nu contractează raporturi de comutare (sunt în variaţie liberă) sunt variante ale aceluiaşi fonem (alofone). În mod obişnuit, alofonele sunt privite ca unităţi concrete, individuale, ale vorbirii, în contrast cu fonemele, care sunt abstracte, generale şi aparţin limbii. Există în fonologie două niveluri de abstractizare: sunetele care sunt în variaţie liberă într-un anumit context fonetic se raportează la ceea ce lingvistica numeşte un „fonem concret” (de exemplu, rom. n velar, înainte de consoană velară).

Fonemul concret, determinat de o anumită poziţie, împreună cu fonemele concrete determinate de celelalte poziţii, se raportează la fonem, unitate mai abstractă decât fonemul concret.

Ulti

mul

niv

el d

e an

aliză

al fo

nem

ului

îl

repr

ezin

tă trăsăt

ura

dist

inct

ivă

Page 15: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5

Eliminând acele caracteristici ale sunetului care ţin de poziţia sa în

cuvânt şi în frază, precum şi caracteristicile care pot fi modificate fără a afecta identitatea cuvântului, se obţin trăsături pertinente (distinctive): conţinutul fonemului e un fascicul de trăsături distinctive.

Dacă fonemul se defineşte ca o sumă de trăsături pertinente, arhifonemul e ansamblul trăsăturilor pertinente comune pentru două sau mai multe foneme. De exemplu, un arhifonem t e format din trăsături distinctive comune pentru /t/ şi /d/, minus surditate/sonoritate. Una dintre dificultăţile reducţiei sunetelor la foneme e o problemă de segmentare a lanţului vorbit: „Un fonem sau două foneme”? „În stadiul actual al dezbaterii, se pare că trebuie să admitem că, cel puţin în anumite limbi, o tranşă sonoră anumită poate fi interpretată atât monofonematic, cât şi difonematic (cf. „diftongii” limbii române).

Fonetica priveşte sunetul ca fenomen fizic; fonologia îl studiază ca unitate sonoră funcţională.

Sunetul este material concret; fonemul este general şi abstract. Acelaşi sunet este pronunţat diferit de diferiţi vorbitori sau de acelaşi vorbitor, în

momente diferite. Aceasta înseamnă că există variante şi varietăţi ale sunetelor (n din nimeni diferă de n din numai sau de n din luncă. Diferenţele sunt determinate de poziţia sunetului în cuvânt şi de influenţa sunetelor vecine (contextului fonetic) şi fenomenului prin care se rostesc concomitent mai multe sunete(coarticulaţie).

1.5. Sunet şi fonem

Fonemele unei limbi sunt, de regulă, corespunzătoare sunetelor învăţate în şcoală şi descrise gramatical. Scrierea notează, în general, numai ce este relevant în fonemele limbii respective.

Partea studiului limbii care se ocupă cu studiul producerii, transmiterii şi receptării sunetelor limbajului articulat este, cum spuneam , fonetica.

Ea inventariază sunetele limbii, le analizează şi le clasifică în funcţie de anumite caracteristici: înălţime, timbru, durată, cu implicaţii foarte serioase în semantica enunţului.

După natura lor acustică sunetele sunt: vocale, semivocale şi consoane.

1.6. Funcţia este un ansamblu de proprietăţi ale elementelor lingvistice în raport cu procesul de comunicare.

Limba este văzută ca activitate şi ca proces în care se

intersectează o serie de cauze şi o serie de efecte(determinări şi finalităţi). Determinarea presupune o continuă adaptare lingvistică a comunicării la nevoile interlocutorilor. Activitatea lingvistică reprezintă o

Page 16: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural

alegere a instrumentelor de comunicare, pe care o face locutorul în funcţie de condiţiile particulare (context) de desfăşurare a comunicării.

Funcţionaliştii consideră că limba este un sistem dinamic: „o limbă

se schimbă pentru că ea funcţionează” A. Martinet Aşadar limba se adaptează continuu la nevoile utilizatorilor.

Martinet introduce conceptul de sincronie dinamică(dinamism), înţelegând prin aceasta, variaţia şi mişcarea permanentă a limbii.

Comunicarea umană presupune mesajul articulat (o înlănţuire de sunete articulate)

Reţine!

Sunetul este material sau concret; acelaşi sunet este diferit pronunţat de doi sau mai mulţi vorbitori sau chiar de acelaşi vorbitor, în momente diferite. Este un fenomen strict fizic având forma unei vibraţii de aer cu caracter regulat.

Fonemul este general şi abstract

Exerciţiu

Defineşte conceptual de fonologie şi identifică diferenţa dintre acest domeniu şi fonetică.

Reciteşte paragrafele de mai sus şi realizează o sinteză a lor. Nu vei găsi răspuns pentru acest exerciţiu la sfârşitul capitolului.

Foloseşte , pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar.

……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………………

1.7. Proprietăţile sunetului

Orice sunet are drept caracteristici fizice: înălţimea; intensitatea, durata şi timbrul.

Înălţimea este determinată de frecvenţa vibraţiilor. Frecvenţa este imprimată de sursă în funcţie de viteza de vibraţie. Cu cât frecvenţa de oscilaţie este mai mare, cu atât un sunet este mai înalt. Înălţimea sunetelor articulate este determinată de gradul de contracţie a coardelor vocale; cu cât contracţia este mai mare, cu atât vibraţiile sunt mai frecvente şi tonul mai înalt.

Page 17: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7

Intensitatea reprezintă proprietatea sunetului determinată de amplitudinea vibraţiilor. Din punct de vedere al intonaţiei sunetele sunt puternice –cu amplitudine mare – sau slabe – cu amplitudine mică.

Durata este determinată în funcţie de timpul de vibraţie al sursei. Un sunet durează atâta timp cât coardele vocale(sursa) vibrează.

Timbrul este calitatea care permite sunetului să se distingă de altul rostit în aceleaşi condiţii.

Orice undă sonoră este formată dintr-o undă principală , însoţită de undele armonice ale sunetului respectiv. Armonicele sunt sunete suplimentare cu frecvenţe diferite. Timbrul depinde de forma vibraţiilor, care, la rândul ei depinde de forma rezonatorului.

În cazul fonaţiunii rolul de rezonator îl îndeplinesc cavitatea bucală şi cea nazală

1.8. Funcţiile sunetului sunt: 1. distinctivă – în seriile dar, car ,bar ceea ce distinge

cuvintele şi formele lor sunt fonemele subliniate. Asta înseamnă că d, b, c comută, adică, prin substituirea unuia dintre ele prin altul, în contextele date se obţine un nou cuvânt sau o altă formă gramaticală a aceluiaşi cuvânt. Prin urmare, o schimbare în planul expresiei implică o schimbare în planul conţinutului.

2. contrastivă - în cuvântul bar, fonemul notat cu a este în

contrast cu cele notate b şi r, ceea ce face mai uşoară analiza cuvântului în unităţi succesive, adică facilitează stabilirea structurii fonematice a cuvântului şi înţelegerea lui.

Fonemele intră în relaţie unele cu altele( de opoziţie şi de contrast), alcătuind sistemul fonologic al limbii

1.9. Sunet, literă, alfabet

Alfabetul folosit pentru scrierea limbii române are 31 de litere. În general, fiecare dintre literele alfabetului limbii române notează câte un sunet. Există deci o corespondenţă sunet – literă.

Limba română, ca şi altele, cunoaşte situaţii în care aceeaşi literă poate să noteze mai multe sunete:

x notează sunetul cs.- excursie, expunere sunetul gz – examen, exemplu, exerciţiu. c – g + e, i când e i au valoare de sine stătătoare cer, cireş, ger,

girafă (girafă – 6 sunete – 6litere) + e, I când e, i au valoare de litere ajutătoare - ciorbă, pleci magiun.

(ciorbă = 6 litere – cinci sunete) [c+e,i; g+e,I; - formează sunetul č ğ] +h + e, i când h, e, i au valoare de litere ajutătoare – unghi, cheamă

gheaţă (gheaţă = 6 litere – trei sunete)

Page 18: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural

+h +e, i când h are valoare de literă ajutătoare – e, i de sine stătătoare – chem, ghem;( chem = 4 litere – 3 sunete

c – g + alte litere decât h, e, i – car, gură cneaz, grabă.

Exerciţiu

Explică raportul dintre sunet şi literă cu exemple din sistemul consonantic românesc.

Ţi se cere să faci un exerciţiu de observare şi de interpretare. Pentru acest exerciţiu nu vei avea răspuns la sfârşitul capitolului. Te vei putea

consulta cu alţi colegi sau cu tutorele. Foloseşte pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar. Foloseşte, pe lângă

bibliografia indicată şi Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie şi DOOM, ediţia 2005. …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Page 19: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 9

1.10. Autoevaluare

1. Scrieţi forma corectă de plural a cuvintelor: sfinx; ortodox; fix

2. Subliniaţi varianta corectă în următoarele perechi de cuvinte: cocs / cox; ticsit / tixit; îmbâxit / îmbâcsit; rucsac / ruxac

3. Descrieţi structura fonematică a cuvintelor: pat, bat, cat, pot, duci, duc, sap, sar, rau, rai.

Prezentaţi în spaţiul liber, funcţiile fonemelor

………………………………………………..

………………………………………………..

Pentru realizarea acestui exerciţiu, aplicaţi ceea ce aţi învăţat la capitolul Funcţiile fonemelor

4. Definiţi conceptul de alofon şi daţi exemple

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

5. Explicaţi conceptul de trăsătură distinctivă

………………………………………………..

………………………………………………..

6. Explicaţi diferenţa dintre fonetică şi fonologie

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

7. Enumeraţi şi explicaţi proprietăţile sunetelor

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

………………………………………………..

Pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă câte 10 puncte. Punctaj total – 100 puncte.

Page 20: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

10 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.11. Articularea reprezintă obiectul de studiu al foneticii articulatorii. Ea are în

vedere mecanismul de emitere a unui sunet articulat care se produce aşa cum se arată mai jos:

Începutul fonaţiunii se află în plămâni; de aici se formează un curent de aer fonator care este pompat spre laringe unde se află generatorul de sunet care modulează sunetul iniţial şi-l distribuie în cavităţile de sunet supralaringiene, care imprimă sunetului anumite caracteristici.

Aşadar, articularea priveşte sunetele limbii, modul lor de producere, clasificarea şi funcţionarea lor.

Dintre sunetele limbii studiate de noi, sunete propriu-zise sunt considerate doar vocalele pentru că numai ele se realizează doar prin vibraţia curentului de aer la nivelul glotei, situaţie în care sursa lor de producere sunt coardele vocale.

Consoanele au un mod de articulare diferit în sensul că, aerul fonator întâlneşte, în diferite puncte ale cavităţii bucale, un obstacol care barează total sau parţial, canalul de scurgere a aerului determinând caracterul neregulat al undei sonore. De aceea consoanele sunt considerate zgomote.

1.12. Sunetele

1.12.1. Vocale, semivocale, consoane a Vocalele sunt sunete propriu-zise, deoarece în cazul lor unda

sonoră are un caracter regulat. Ele sunt produse de coloana de aer vibrat care trece nestânjenit şi continuu prin traiectul vocal. Vocalele se rostesc singure, fără ajutorul altor sunete şi pot forma singure o silabă. Ele formează întotdeauna centrul unei silabe. Diferenţa dintre silabe este determinată de modificarea formei rezonatorilor bucali şi labiali.

Limba română cunoaşte un număr de 7-8 vocale (a, ă, î, â, e, i, o, u). Dintre acestea, patru pot fi şi semivocale. Alte vocale sunt întotdeauna întregi (plenisone). Semivocalele se aseamănă cu vocalele, dar nu pot fi rostite fără ajutorul altor sunete; nu pot forma singure o silabă (e, i, o, u). Semivocalele intră în componenţa unor grupuri vocalice numite diftongi sau triftongi.

Reţine ! E are o valoare de vocală în: seră, bere, trece şi valoare de semivocală în: seară, treacă, meargă

Consoanele se rostesc cu ajutorul unei vocale. Pot să lipsească din compunerea unei silabe.

I are valoare vocalică în: bine, timp, codri şi valoare de semivocală în: iarnă, biată, cai, doi

O are valoare de vocală (plenisonă) în: os, orb, obosit şi valoare semivocalică în: coală, boală, toată

Page 21: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 11

U are valoare de vocală în: bun, drum, tun şi valoare de semivocală în: cadou, stilou, erou.

Exerciţiul nr. 1 1. Identifică vocalele şi semivocalele din cuvintele: baie, cheamă, cine, ceapă,

chioşc, girafă, ieftin, metrou, neam, vinerea, zeamă

2. Spune câte sunete şi câte litere există în cuvintele subliniate de mai sus

.................................................................................................................................

b. Vocalele româneşti Sistemul vocalic românesc are, după cum spuneam, şapte-opt

unităţi: a, o, u, ă, â, î, e, i. Spunem 7-8 întrucât două: â şi î notează acelaşi sunet.

c. Clasificarea vocalelor limbii române Pentru a studia structura vocalei trebuie avute în vedere vibraţiile

glotale ale aerului expirat şi modul în care se modifică acestea în cavităţile rezonatoare.

Experienţe realizate prin cercetări de fonetică experimentală arată că aerul care trece prin glotă capătă anumite vibraţii, la care se adaugă vibraţiile proprii coardelor vocale. S-a observat astfel că fiecare vocală are mai multe tonuri caracteristice care formează rezonanţa primară a , sunetul propriu.

Prin urmare, coardele vocale produc vibraţii complexe care dau o notă fundamentală şi numeroase elemente armonice

Sunetul vocalei este format, deci, dintr-o serie de grupuri de unde sonore, repetate periodic. Laringele, cavităţile supralaringiene şi cavitatea bucală alcătuiesc rezonatoare care emit sunete fundamentale şi sunete cu frecvenţă superioară - parţiale. Sunetul vocalic este produs prin întărirea, în laringe şi în cavităţile superioare, a două armonii care au o înălţime apropiată.

Structura vocalei se analizează o dată din perspectiva emisiunii ei şi o dată din perspectiva audiţiei

Clasificarea vocalelor se face în funcţie de anumite criterii:

1. Locul de articulare( poziţia muşchiului lingual); din această perspectivă identificăm vocale: anterioare sau prepalatale(e.i), mediale(â, ă î) ;posterioare(o, u). Din această perspectivă, a este vocală neutră.

2. Gradul de deschidere sau de închidere:

- deschise: a

Page 22: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

12 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- semideschise: e, o, ă,

- închise: u, i, î, â

Vocalele sunt închise sau deschise după gradul de închidere sau de deschidere a maxilarelor şi după gradul de apropiere sau de depărtare a muşchiului limbii de palat.

Reţine ! Vocalele româneşti sunt.

Anterioare: e, vocală semiînchisă, nelabială;

i, vocală închisă nelabială

Mediale a, vocală deschisă, nelabială;

ă, vocală semiînchisă (mai închisă decât e),nelabială;

î, vocală închisă(mai puţin decât i, nelabială;

â, vocală închisă, nelabială.

Posterioare o, vocală semideschisă( mai deschisă decât ă), labială;

u, vocală semideschisă) (mai deschisă decât i, î şi â), labială

Pronunţarea vocalelor o,u, presupune rotunjirea buzelor. De aceea se numesc labiale sau rotunjite.

O categorie aparte o reprezintă vocalele nazale. Timbrul lor nazal provine din scurgerea aerului expirat prin fosele nazale.

1.12.2. Clasificarea consoanelor Consoanele sunt sunete ale vorbirii care diferă de vocale prin

faptul că articularea lor este însoţită de zgomote. La producerea lor curentul de aer fonator întâmpină, cum am văzut, diverse obstacole. Acestea constau în închiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor, într-un anumit punct al pronunţării sau prin strâmtorarea acestuia.

În funcţie de mişcările articulatorii necesare pentru pronunţarea consoanelor se stabilesc criterii de clasificare şi de identificare.

a. Modul de articulare: Felul în care organele fonatorii creează obstacol determină

identificarea de. Consoane produse prin închiderea totală a canalului şi deschiderea sa bruscă :

- consoane oclusive sau închise (oclusive-explosive) - consoanele propriu-zise: b, p, t, d, c, K’, g, g’.

Page 23: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 13

- consoane rostite printr-o îngustare a canalului fonator. Curentul de aer trece cu presiune şi produce un zgomot determinat de frecarea aerului de pereţii canalului. Astfel se pronunţă consoanele fricative sau constrictive f, v, s, z, h, ş, j.

- consoane pronunţate prin realizarea unui obstacol combinat: momentul de început coincide cu cel specific oclusivelor, dar în momentul secund, canalul fonator se deschide parţial ca în cazul constrictivelor. Astfel se pronunţă consoanele africate sau semioclusive. č, ţ, ğ.

Există, după unele păreri, şi o categorie de consoane ”deschise” (care în alcătuirea unei vocale pot juca un rol vocalic):m,n,l,r,s,ş,ţ z . În această categorie intră şi semivocalele i,u,o(notate y-sau i; w sau u) şi o. În limba română, e poate fi semivocală, în diftongul ea –deal.

Reţine ! În tabelul de mai jos prezentăm clasificarea consoanelor în raport de criteriile enunţate:

I. Constrictive

1. Constrictivele sau consoanele continue. Pentru a pronunţa aceste sunete canalul vocal e strâns astfel încât, aerul se scurge toată perioada cât durează emisiunea: semivocalele (y, w);

2. Fricativele sau spirantele, caracterizate prin strângerea mai accentuată a canalului vocal: f,v,s,z,ş,j;

3. Vibrantele pentru pronunţia cărora sunt folosite limba şi uvula (omuşorul): r ;

4. Lateralele caracterizate prin faptul că, în timpul emisiunii lor, aerul se scurge de-a lungul celor două margini ale limbii: l.

Vibrantele şi lateralele fac parte din categoria consoanelor lichide.

II. Oclusive

1. Oclusivele(întrerupte); canalul vocal e închis şi se deschide brusc în momentul emisiei: b, p, d, t, c, g, K’, g’, č, ğ.

2. Semioclusivele (africatele) ţ, č, ğ, Acestea nu reprezintă sunete simple ci o reuniune de două sunete articulate, fiecare mai slab decât fiecare sunet luat separat

3. Oclusive nazale: m, n

b. Locul de articulare După locul din cavitatea bucală unde se produce blocajul în pronunţare, se disting:

Page 24: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

14 Proiectul pentru Învăţământul Rural

• consoane labiale - obstacolul se realizează la nivelul celor două buze(labii), prin închiderea şi deschiderea bruscă a acestora. Astfel se pronunţă p, b (bilabiale);

• consoane dentale (alveolare) – obstacolul se realizează la nivelul incisivilor superiori t, d, la nivelul dinţilor laterali spre zona incisivilor: s, z, ţ;

• consoane labio-dentale - canalul fonator nu pate fi închis de tot. Pronunţia se realizează între buza inferioară şi dinţii superiori. Astfel se pronunţă f, v;

• consoane prepalatale (anteropalatale) – se articulează în zona anterioară a bolţii palatului(cerul gurii). Astfel se pronunţă fricativele ş, j şi fricativele č, ğ;

• consoanele palatale (medio-palatale) se rostesc prin lipirea spatelui muşchiului lingual de mijlocul palatului. Astfel se pronunţă palatalele K’, ğ;

• consoane velare – blocajul se produce în zona posterioară a gurii prin atingerea muşchiului lingual de vălul palatului. Astfel se pronunţă velarele (k, g);

• consoane laringale – blocajul se realizează prin îngustarea spaţiului fonator. Astfel se pronunţă h.

1.13. Consoane sonore şi consoane surde

Clasificarea se realizează în funcţie de faptul că emisiunea lor este sau nu însoţită de vibraţii ale laringelui. Majoritatea consoanelor se grupează în perechi (surd-sonor).

1. sonore: în timpul articulaţiei acestor consoane, vibraţiile încep odată cu tensiunea (implozia) – b, d, g, v, y, j, g’, ğ

2. surde. vibraţiile laringiene încep în momentul destinderii – p, t, f, s, ş, c, K’, h

1.14. Sonantele reprezintă o categorie de sunete care diferă atât de consoane cât şi de vocale. Ele au caracteristici comune şi cu unele şi cu celelalte, dar şi trăsături distinctive.

Sonantele se caracterizează prin faptul că în articularea lor domină tonuri muzicale, caracteristice vocalelor. Aceste tonuri sunt însoţite de zgomote, specifice consoanelor, care se manifestă mai slab.

Din punct de vedere al rolului lor în silabă, sonantele au trăsături consonantice întrucât nu comportă accent şi nu pot forma centru silabic.

Sonante sunt: l,m,n,r, iar în funcţie de timbru, se pot distinge:

Page 25: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 15

1. Sonante nazale: m,n a căror articulare se produce la nivelul cavităţii bucale prin coborârea vălului palatin care determină dirijarea curentului de aer spre cavitatea nazală;

2. Sonante orale: l, r a căror pronunţie se realizează în prin dirijarea aerului prin cavitatea bucală.

Sonantele orale se diferenţiază în funcţie de locul de articulare. Astfel l este un sunet lateral, în timp ce r este un sunet apical pentru că pronunţia lui se realizează prin atingerea alveolelor superioare de către apex.

Sonantele l şi r se numesc lichide întrucât la articularea lor curentul de aer are o scurgere continuă.

Consoanele nazale şi cele lichide nu cunosc opoziţia surd-sonor.

1.15. Coarticularea

În vorbire, sunetele se rostesc în succesiune produse de mişcările articulatorii care determină o întrepătrundere şi o influenţă reciprocă. Articularea unui sunet se începe înainte ca articularea sunetului precedent să fi fost realizată în întregime. Acest fenomen se numeşte coarticulaţie.

Aceasta face ca într-un context fonetic, sunetele aflate la limita dintre cuvinte, să se influenţeze reciproc.

Influenţele nu afectează, în general, caracteristicile sunetelor căci variantele se înscriu în modelul sunetului tip.

Exerciţiul nr. 2

1. Identifică tipurile de consoane din cuvintele următoare şi argumentează, folosind spaţiul lăsat liber, încadrarea lor într-o anumită categorie: baron, coţofană, cont, dinte, drum, lent, cărunt, vifor, ţambal, ciorap.

.........................................................................................................................

.........................................................................................................................

2. Identifică sonantele din cuvintele de mai jos şi aşează-le în categoria potrivită:

lungan, alungire, reglare, conturi, lateral.

.........................................................................................................................

.........................................................................................................................

Page 26: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

16 Proiectul pentru Învăţământul Rural

1.16. Grupuri de sunete

Segmente vocalice Segmentul vocalic simplu este un nucleu constituit dintr-o singură

vocală, cu valoare silabică. Un segment vocalic simplu poate să cuprindă orice vocală: cap, dor, din dur, măr, sârb

Segmentul vocalic complex cuprinde o vocală urmată de una sau de două semivocale. Astfel se realizează ceea ce în mod obişnuit numim diftongi, respectiv, triftongi.

Diftongii - grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi o semivocală pronunţate în aceeaşi

silabă (meargă, soa – re). După felul în care apar cele două sunete identificăm diftongi

ascendenţi (S+V) şi diftongi descendenţi (V+S)

Triftongii grupuri de sunete formate dintr-o vocală şi două semivocale pronunţate în aceeaşi silabă (mergeau, le – oai - că). În mod obişnuit structura triftongului este S+V+S (iau, vreau, beau). Există însă şi triftongi cu structura S+S+V (creioane, leoarcă).

Hiat – vocală + vocală pronunţate în silabe diferite: real, coafor, aeroport. Hiatul se realizează şi la întâlnirea unui cuvânt terminat în vocală

cu un cuvânt care începe tot cu o vocală: de atunci, a urat. În această situaţie avem de-a face cu un hiat în fonetică sintactică.

Reţine ! În limba română contemporană se simte o tendinţă de evitare a

hiatului. Acest lucru se realizează prin diferite modalităţi, generatoare de forme incorecte: - contragerea celor două vocale identice la una singură: alcol, în loc

de alcool; cuvincios, în loc de cuviincios; - dispariţia(înlăturarea)unei vocale: aspectos, în loc de aspectuos; - transformarea uneia dintre vocale în semivocală, creându-se un

fals diftong: ge- o- lo- gie devine geo- lo- gie.

Page 27: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 17

Exerciţiul nr. 3 1. Identifică diftongii, arată în ce cuvinte nu există diftongi şi explică de

ce! deal, ceaşcă, ceaţă, cearceaf, ciorchine, geam, neam, geană, gheaţă, seară, tăcea, teatru; (atenţie este vorba de situaţia în care semivocala, face parte din sunetul c sau k)

......................................................................................................................................

...................................................................................................................................... 2. Identifică vocalele în hiat din cuvintele de mai jos: aeroport, cereale,

cooperaţie, avion, licee, casierie, fiinţă, geologie; explicaţi în spaţiul liber, care sunt procedeele de evitare a hiatului, în cazurile respective. Foloseşte, pentru răspuns, spaţiul punctat din chenar.

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

......................................................................................................................................

1.17. Schimbări fonetice

Asimilarea, disimilarea, metateza, sincopa şi analogia - se petrec în condiţii determinate. Analogia nu se realizează numai la nivel fonetic, ci şi sintactic şi morfologic.

Asimilarea - modificarea unui sunet dintr-un cuvânt sub influenţa

altui sunet din acelaşi cuvânt. Sunetul afectat preia pronunţia sunetului vecin. Asimilarea se

manifestă la nivel vocalic şi la nivel consonatic. Asimilarea vocalică - modificarea unei vocale prin influenţare cu

alta – băiat - tăiat vocala i asimilează parţial pe a şi determină forma băiat - tăiet

Asimilarea produce de multe ori, abateri de la normă celofan - čolofan.

Asimilare consonatică - şoşon – soson asimilează pe s chausson; şosetă - sosetă.

Asimilare mixtă modificarea unei consoane sub influenţa unei vocale sau invers

fămeie - femeie - fimeie Disimilarea. Acelaşi sunet apare de două ori în acelaşi context

fonetic putând fi perceput de către unii vorbitori ca o piedică în procesul de articulaţie.

Se produce o modificare a uneia dintre cele două apariţii ale sunetului. Ex.: coridor - colidor; proprietate – propietate.

Page 28: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

18 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Disimilarea a produs modificări în trecerea cuvintelor din latină în română: fratre - frate, monumentum - monmânt, mormânt.

Metateza constă în inversarea ordinii de apariţie a două sunete: scluptura; poctoavă; bolnav

Metateza a funcţionat şi în trecerea de la latină la română: paluden - pădure.

Sincopa căderea unei vocale în poziţie interconsonantică: directus - drept

Analogia presupune existenţa unui model. Vorbitorul foloseşte limba în conformitate cu modelul.

Activitatea vorbitorului este de obicei reflexă, acesta pronunţând exact aşa cum aude: m din octombrie apare prin analogie cu septembrie

În secolul XVI-lea existau două forme de participiu pentru a face : au fapt şi au făcut; au făcut - a apărut ca rezultat al analogiei cu au crescut

1.18. Fonemele suprasegmentate au fost clasificate în i n t e n s i v e (care caracterizează o singură silabă; în româneşte numai accentul) şi e x t e n s i v e (care pot caracteriza un segment fonic cu o extindere mai mare decât o singură silabă), adică intonaţia, definită ca „variaţia de înălţime în modul de emitere a unei tranşe sonore”.

Atenţie! Mulţi lingvişti refuză să considere foneme faptele de intonaţie, deoarece respectă ideea că fonemul e element constitutiv, cu valoare distinctivă, al morfemului sau cuvântului, iar melodia frazei are valoare distinctivă în sintaxă, în lanţurile de cuvinte. „Melodia frazei [...], variaţiile curbei sale nu sunt susceptibile de a schimba identitatea unui monem sau a unui cuvânt. Chiar dacă diferenţa dintre cele două curbe se manifestă numai asupra unui cuvânt, e afectată nu valoarea acestui singur cuvânt, ci a unui segment de expresie mai mare, care poate fi fraza întreagă”. Bineînţeles, observaţiile acestea nu infirmă valoarea fonologică, eventual calitatea de fonem, a accentului de intensitate, cu valoare distinctivă în lexic şi morfologie (în idiomurile cu accent liber).

1.18.1. Accentul Pronunţarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe – la

nivelul cuvântului – soá – re; Pronunţarea mai intensă a unui cuvânt – la nivelul propoziţiei sau

frazei (accent logic sau sintactic) - Tú ai să faci asta.

Page 29: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 19

Identificaţi diferenţele provocate de accent în situaţiile de mai jos: ve’selă – ves’elă

tórutri – tortúri mári – mărí.

Accentul scoate în evidenţă, cu ajutorul intensităţii vocii, o silabă, un cuvânt sau o propoziţie, faţă de silabele, cuvintele sau propoziţiile învecinate.

1.18.2. Poziţia accentului În limba română, accentul are poziţie oarecum liberă. În principiu,

există câteva situaţii specifice: 1. pe ultima silabă:po-pór,ca-rác-ter 2. pe penultima silabă: a-ca-dé-mie;frân-ghí-e 3. pe antepenultima silabă:pre-ve-dé-ri-le 4. pe o silabă mai îndepărtată de sfârşitul cuvântului: doc-to-rí-ţă

Deşi poziţia accentului este liberă în limba română, totuşi el are un caracter stabil în cuvânt în cadrul flexiunii nominale sau pronominale.

În cuvintele omografe, accentul determină sensul cuvântului. În limba vorbită întâlnim dublete accentuale libere: suntem,

súnteţi; suntém, suntéţi, bólnav, bolnáv; símbol ,simból etc.

Atenţie ! Există tendinţa de specializare semantică a unor forme accentuale, ambele fiind utilizate, dar în contexte diferite. tráfic aerian, dar trafíc de influenţă

1.18.3. Intonaţia este un fonem suprasegmental fonic cu o extindere mai mare decât o singură silabă şi cu implicaţii semantice şi stilistice

1.19. Fonetica şi alte domenii ale limbii

Anumite fenomene fonetice au implicaţii în morfologie, contribuind la realizarea flexiunii. Este vorba de aşa numitele alternanţe fonetice acele schimbări regulate ale unor sunete din rădăcina sau din tema unui cuvânt, în alt sunet, mai mult sau mai puţin diferit. Alternanţele se realizează în timpul flexiunii nominale sau verbale sau în timpul derivării. Alternanţele pot fi. consonantice: cad-cazi, tăiat-tăiaţi sau vocalice: masă-mese

O vocală poate alterna şi cu un diftong: om-oameni; în acelaşi timp, pot alterna între ele două semivocale: dau-dai.

Există alternanţe consonantice între grupuri de consoane: sc-şt (citesc-citeşti);st-şt(acest-aceşti).

Există numeroase figuri de stil realizate prin fenomene fonetice: aliteraţiile, alternanţele, etc.

Page 30: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

20 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Fonetica poate contribui şi la realizarea unor forme expresive de superlativ, prin repetarea insistentă a unui sunet : buuun

1.20. Surse bibliografice

1. Al. Rosetti, Introducere în fonetică, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1957 2. Gh. Beldescu, Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, SSF,

1982 3. Emil Ionesu, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Ed. All,

1995 4. Georgeta Ciompec, Constantin Dominte, ş.a, Limba română

contemporană(coord. Ion Coteanu), Bucureşti, EDP, 1985 5. Theodor Hristea (coord.) Sinteze de limba română, Bucureşti, EDP,

1981

1.21. Răspunsuri la exerciţii

Exerciţiul nr. 1 Pentru primele cuvinte:

1. baie – a-V,i-SV, e-V;cheamă- e-SV-a-V,ă-V 2. baie-4 litere-4 sunete; cheamă-6 litere-4 sunete(k`a m ă) Pentru restul cuvintelor recitiţi textul

Exerciţiul nr. 2 1. b-oclusivă, bilabială sonoră, r- lichidă, sonantă orală, vibrantă; c-

oclusivă prepalatală surdă;ţ-dentală africată;f- fricativă surdă,;n- oclusivă,sonantă, nazală

2. l-sonantă orală lichidă; r-sonantă, orală lichidă, n-oclusivă, sonantă, nazală

Exerciţiul nr. 3 Diftongii sunt ea şi io. În cuvintele ceaşcă, ceaţă, ciorchine, geam,

geană, gheaţă, semivocalele e şi i fac parte di sunetele K`,G`,C,G

1.22. Lucrare finală de evaluare

1. Explică funcţia distinctivă a fonemelor în seriile domn / somn; corn / torn; sur / sar / ser; torn / turn / tern; seară / seacă / seamă

………………………………………………………………………….

2. Precizează ce fel de opoziţii se stabilesc între fonemele di seriile de cuvinte : pat-bat; vast-fast-cast; ardă-artă, ros-roz

Page 31: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 21

………………………………………………………………………….

3. Arată când avem de-a face cu fonem (invariantă) şi când cu alofon în cuvintele de mai jos: cap-cad-caz; ţin-ţiu; văd-văz; pot-poci; picior-pârâu

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

4. Explică consecinţele vecinătăţii asupra producerii fonemelor în cuvintele:

- absent, abscons, obstacol, obtuz, oblic, oarbă, subteran - acvilă, anecdotă, catgut, eczemă, execrabil, frecvenţa, aisberg

Veţi avea în vedere cele studiate în cadrul capitolului Coarticulaţia. Foloseşte pentru răspuns spaţiile goale.

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

5. Efectuează analiza fonetică a cuvintelor de mai jos: insurgent, vocal, triunghi, tetraedru, violoncel, ghioc Folosiţi spaţiul liniat şi consultaţi modelul propus! Model: cuvânt alcătuit din... silabe, cu accent pe...silabă,

cuprinzând fonemele.... vocală anterioară, închisă, consoană.... ………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

6. Stabileşte relaţia sunet , literă în structura fonetică a cuvintelor:

doarme, cheag, chestiune, cerc, geam, execuţie, cetate, ghiară, ghiaţă

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………….

Page 32: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Fonetică şi fonologie

22 Proiectul pentru Învăţământul Rural

7. Identifică grupurile vocalice (diftongi, triftongi, hiat) şi ordonaţi-i după caracteristici.

aisberg, aeroport, aortă, aibă, iepure, aiureală. biosferă, biologie, ciot, Ciucaş, ciurdă, ciopor, chior, chiar, mereu, deal deasupra, poate, puică, puiuţ, teatru, teafăr, leoarcă, stoarcă, smiorcăit, fleancă, fioros ,

…………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. 8. Explică conceptele articulare şi coarticulare! …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. 9. Rezolvă echivocul grafic din cuvintele următoare şi explicaţi

rolul accentului pentru: clasa morfologică, categoria gramaticală şi sensul cuvântului:

foi, căi, citi, călători, cântă, mări, ochi, fugi, scumpi, acele, torturi, copii, măsura

…………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. 10. Arată cum se evită hiatul în limba română şi prezentaţi 5

exemple concludente …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………. ………………………………………………………………………….

Pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă câte 10 puncte. Punctaj total 100

Page 33: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 23

Unitatea de învăţare nr. 2 ORTOGRAFIE ŞI PUNCTUAŢIE

Cuprins 2.1. Obiective educaţionale .....................................................................................23 2.2. Conceptul de ortografie ....................................................................................23 2.3. Principiile ortografiei limbii române...................................................................24 2.4. Semne şi reguli de ortografie............................................................................24 2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale.................................................................28 2.6. Segmente consonantice ...................................................................................28 2.7. Silaba ...............................................................................................................29 2.8. Despărţirea cuvintelor în silabe ........................................................................29 2.9. Reguli fonetice de despărţire a cuvintelor în silabe ..........................................29 2.10. Reguli lexicale ................................................................................................30 2.11. Surse bibliografice ..........................................................................................30 2.12. Lucrare finală de evaluare ..............................................................................31

2.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: - să interpretezi structura fonetică a unui cuvânt; - să identifici şi să explici reguli de ortografie şi de ortoepie; - să realizezi segmentări silabice corecte; - să interpretezi reguli de utilizare a semnelor de ortografie şi

punctuaţie.

2.2. Conceptul de ortografie

Sistemul de reguli precise, fixe şi unitare care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de folosire a acelor semne.

Ortografia este şi instrumentul de consolidare şi de generalizare a regulilor de folosire a limbii literare.

Sisteme ortografice. scriere alfabetică (prin intermediul semnelor convenţionale numite

litere.) scriere pictografică: scriere ideografică.

Page 34: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

24 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Orice scriere alfabetică a fost la început fonetică, reproducând realitatea fonetică a limbii.

2.3. Principiile ortografiei limbii române

Principiul fonetic presupune apropierea scrierii de vorbire. Astfel se explică suprimarea lui -u final din cuvinte ca unchi, mai, voi, făcui. Se observă însă şi fenomene de hipercorectitudine constând în aplicarea procedeului şi la alte cuvinte în care regula nu funcţionează, fiind neologisme: servici, salar, onorar – corect: serviciu, salariu, onorariu.

Principiul tradiţiei istorice presupune cunoaşterea evoluţiei limbii. Astfel în limba vorbită nu se pronunţă –l (articol enclitic). El se manifestă numai în scris.

Principiul morfologic ţine seama de formele flexionare care impun un tip special de ortografie. Astfel se scrie -ea, nu –ia după grupurile ch, gh cheamă, îngheaţă;

Cuvintele birjă , grijă, mătuşă se scriu cu ă, nu cu e

Principiul sintactic recomandă două feluri de notare a unor cuvinte care nu pot fi diferenţiate decât prin segmentare; îmbinări de cuvinte: odată, o dată; altfel, alt fel; altădată, altă dată.

Principiul simbolic recomandă scrierea cu majusculă sau cu minusculă, în funcţie de situaţii: facultate – aptitudine/; Facultatea de filozofie.

Când cuvântul se foloseşte în accepţia lui obişnuită, se scrie cu minusculă, când simbolizează ceva important se scriu cu majusculă: punctele cardinale, evenimentele istorice importante, etc.

2.4. Semne şi reguli de ortografie

Semnele de ortografie şi de punctuaţie sunt mijloace grafice de realizare a corectitudinii în scriere şi au diferite funcţii în scris.

Ele sunt: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul şi virgula, două puncte, semnele citării (ghilimelele), linia de dialog şi de pauză, parantezele (rotunde sau drepte), punctele de suspensie şi cratima (linia de unire sau de despărţire).

Punctul este semnul grafic care marchează pauza ce se face în vorbire între propoziţii sau fraze independente ca sens. Se foloseşte în următoarele situaţii: - după propoziţii enunţiative: Maria cântă la chitară. - după fraze alcătuite din propoziţii enunţiative care se află în raport

de coordonare: Marele istoric îşi potolea respiraţia accelerată cu câteva spirite, căuta neliniştit prin sală, fulgera uşa cutremurată de forfota staţionarilor pe culoar, se aprindea, vocifera, decapita cu degetul spatele prin aer un duşman nevăzut. (G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent).

- după fraze formate din propoziţii enunţiative care se află în raport de subordonare: Ii spunea în gând tot ce nu putea să-i spună în faţă.(G. Călinescu, Enigma Otiliei).

Page 35: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 25

- la sfârşitul unei propoziţii optative sau la sfârşitul unei fraze alcătuite din propoziţii dependente de o optativă, când tonul nu este imperativ: ar fi trebuit să-i spun ca să exprim exact ceea ce simţeam, că mi-e atât de neplăcută vederea lui încât aş fi în stare să rămân repetent de atâtea ori până când s-ar căra el din şcoala noastră. (M. Preda ,Viaţa ca o pradă).

- la sfârşitul unei propoziţii imperative sau al unei fraze dependente de o propoziţie imperativă, când aceasta are un ton neutru: Culcă-mi-te trândavă pe coarne, fă-te jugul meu de carne, / stăpâna mea frumoasă ca aurul, / de care tremură taurul. (T.Arghezi , Mirele).

Nu se pune punct după titlurile de cărţi, de opere literare, muzicale, după formulele de adresare etc.

În cazul abrevierilor se pune punct: - prima literă a cuvântului O.N.U; S.U.A - abrevierile formate din prima silabă a cuvântului şi din consoana

sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua: op. cit În această situaţie, punctul devine semn ortografic, pentru că nu mai marchează o pauză. Nu se pune punct după abrevierile formate din prima şi ultimele

litere ale unui cuvânt: d-ta, d-voastră etc.

Semnul exclamării marchează grafic intonaţia frazelor şi a propoziţiilor exclamative sau imperative. Se foloseşte după :

- interjecţii şi vocative care exprimă stări afective şi sunt considerate cuvinte independente: Nu se poate, domnule director! v-aţi înşelat! uitaţi-vă la probe! (I.L. Caragiale, Triumful talentului)

- interjecţii: ho, ho ! - exclamaţii redate prin substantive la vocativ, izolându-se de restul

propoziţiei sau al frazei: - Până aici, Spânule! (I. Creangă, Povestea lui Harap Alb).

Semnul întrebării este folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau frazelor interogative. Se pune semnul întrebării după cuvintele, grupurile de cuvinte şi frazele care au caracter interogativ şi care sunt întrebări directe.: Dar tu ştii pentru ce loc e concurs Ghiţă?

Virgula delimitează grafic unele propoziţii în cadrul frazei şi unele părţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. Virgula arată felul în care fraza şi propoziţia se despart în elementele lor constitutive, pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta este funcţia gramaticală a virgulei. Virgula marchează grafic anumite pauze scurte făcute în cursul rostirii unei propoziţii sau fraze. Ea redă grafic ritmul vorbirii şi al intonaţiei.

În propoziţie, virgula se foloseşte în următoarele situaţii: între părţi de propoziţie de acelaşi fel, când nu sunt legate prin

conjuncţia şi, copulativă ori prin sau: Otilia era familiară, liberă în mişcări…(G. Călinescu, Enigma Otiliei).

se desparte prin virgulă un substantiv de o apoziţie explicativă; dacă după apoziţie urmează altă parte de propoziţie apoziţia se intercalează între virgule.: Şi cea dintâi şcolăriţă a fost însăşi Smărăndiţa popii, o zgâtie de copilă ageră la minte şi aşa de

Page 36: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

26 Proiectul pentru Învăţământul Rural

silitoare , de întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte , dar şi din nebunii. (I. Creangă, Amintiri din copilărie).

se despart prin virgulă de restul frazei substantivele în vocativ: Ce ai, Felix? (G. Călinescu, Enigma Otiliei).

se pune virgulă în locul unui verb (predicativ sau auxiliar) omis prin elipsă: adesea , puse alături, caietul lui ai fi zis că este modelul de caligrafie , scris de mână. (I.L. Caragiale, Triumful talentului).

construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau fără determinări, aşezate la începutul frazei, se despart prin virgulă, indiferent de funcţia sintactică pe care o au.: Schimbând ceea ce e de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura română, în ultimele patru decenii, rolul lui Volaire. G. Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent.)

complementele circumstanţiale aşezate între subiect şi predicat se pun între virgule, dar numai când subiectul este aşezat înaintea predicatului;

se pune virgulă după adverbele de afirmaţie şi de negaţie când acestea sunt echivalente unei propoziţii: Da, răspunse el.

Se despart prin virgulă de restul propoziţiei cuvintele şi construcţiile cu topica schimbată sau incidente.

Nu se pune virgulă: Între subiect şi predicat între complementele directe şi indirecte care sunt aşezate după predicat;

În frază virgula se foloseşte în următoarele situaţii:

raporturi de coordonare:

• juxtapunere: Otilia îl lua de braţ, Otilia îl mângâia matern…G. Călinescu, Enigma Otiliei.).

• copulative legate prin nici, nu numai, şi: Nu caut vorbe pe ales, /Nici ştiu cum aş începe (M. Eminescu, Luceafărul).

• adversative: a venit, dar nu a spus nimic. • disjunctive când încep amândouă cu ba, cât, fie, ori , sau:

Sau eu nu am vorbit clar , sau tu nu eşti atent. • conclusive: ai jucat, deci ai câştigat.

Coordonatele legate prin şi copulativ ori prin sau nu se despart prin virgulă.

raporturi de subordonare:

Propoziţiile subordonate subiective şi predicative nu se despart prin virgulă de regenta lor: Nu se cădea să-i scrie în chipul acela….

Atributiva explicativă se desparte prin virgulă de regenta ei; atributiva determinativă nu se desparte , prin virgulă de regentă.

Completiva directă şi cea indirectă se despart de regentele lor numai dacă sunt antepuse.

Subordonata circumstanţială de loc şi cea de timp se despart prin virgulă de regentele lor, când sunt antepuse şi când nu se insistă asupra lor.

Subordonata cauzală se desparte prin virgulă de regentă, indiferent de poziţia pe care o are.

Page 37: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 27

Subordonata circumstanţială de scop se desparte prin virgulă de regenta ei când este antepusă;

Subordonata circumstanţială de mod se desparte prin virgulă de regenta ei, atunci când este antepusă şi când nu se insistă în mod deosebit asupra ei.

Subordonata consecutivă se desparte, în general, prin virgulă de regenta ei.

Subordonata concesivă se desparte prin virgulă de regenta ei, fie că este antepusă, fie că este postpusă.

Subordonata condiţională se desparte prin virgulă de regenta ei, atunci când nu se insistă asupra ei

Punctul şi virgula este semnul grafic care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Datorită faptului că este mai mult un mijloc stilistic decât gramatical, folosirea acestui semn grafic este dictată de preferinţa celui care scrie textul.

Două puncte este semnul grafic care anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o explicaţie o concluzie şi marchează, totodată, o pauză, în genere mai mică decât cea indicată prin punct.

Semnele citării (ghilimelele) se întrebuinţează când se reproduce întocmai un text spus sau scris de cineva. Se pun la începutul şi la sfârşitul unei citări închizând vorbirea directă.

Linia de dialog şi de pauză. Acelaşi semn de punctuaţie are două funcţii cu totul diferite: linia de dialog indică începutul vorbirii directe (intervenţia fiecărei persoane care ia parte la conversaţie), iar linia de pauză marchează, la fel ca şi alte semne de punctuaţie, pauza dintre diferitele părţi ale propoziţiei şi pauzele dintre propoziţii şi fraze.

Parantezele rotunde sau drepte indică un adaos în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Spre exemplu, în piesele de teatru se dau între paranteze rotunde indicaţiile scenice.

Punctele de suspensie arată o pauză mare în interiorul vorbirii. Spre deosebire de punct, punctele de suspensie nu marchează sfârşitul unui enunţ ci indică, în general, o întrerupere în şirul vorbirii. Punctele de suspensie pot marca şi o vorbire incoerentă. În citate, prezenţa semnelor de suspensie marchează lipsa unor propoziţii sau al unor fraze.

Cratima (liniuţa de unire sau de despărţire)se foloseşte în următoarele situaţii: - în repetiţii - încet – încet: - în expresii – tura – vura; talmeş – balmeş: - între două numerale pentru a exprima aproximaţia: două – trei zile:

şapte – opt metri. Semnele de ortografie sunt înrudite cu semnele de punctuaţie.

Uneori semnele de punctuaţie se folosesc ca semne ortografice (punctul şi cratima ).

Punctul este folosit în abrevieri. Cratima marchează rostirea împreună a două sau mai multe

cuvinte, fie că lipsesc sunete, fie că nu lipsesc; se foloseşte în scrierea unor cuvinte compuse ca şi la despărţirea cuvintelor în silabe.

Page 38: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

28 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Apostroful marchează absenţa accidentală a în rostire, a unor sunete.

Exerciţiul nr. 1. Explică rolul semnelor de ortografie şi punctuaţie în textul de mai jos.

„Iubeşte, amice, cât poţi să iubeşti, dar păstrează-ţi bunul cumpăt când e vorba de manifestarea iubirii tale, căci nu slăbiciune, ci tărie este iubirea şi dacă iubirea ne face buni şi îngăduitori,.. tot iubirea ne face şi drepţi, tot ea ne dă tăria de a fi aspri, neînduplecaţi şi neînduraţi” (Ion Slavici)

.......................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

.......................................................................................................................................

....................................................................................................................................... Pentru acest exerciţiu nu vei găsi o rezolvare la sfârşitul

capitolului. Va trebui să citeşti cu atenţie paragrafele anterioare şi să efectuezi o aplicaţie pe text. Aceasta poate deveni un subiect de dezbatere cu alţi colegi şi cu tutorele.

2.5. Scrierea şi pronunţarea unor vocale

• se scrie a, nu ea după literele ş, j aflate în rădăcina unui cuvânt: şa, şade, şase, şapte, jale, deja, deşartă, aşază, înşală

• se scrie şi se pronunţă ă- nu e după ş, j, la formele de nominativ-acuzativ şi vocativ al substantivelor şi adjectivelor feminine de declinare: uriaşă, fruntaşă, uşă, coajă, plajă; de la această regulă fac excepţie derivatele lui jar (jăratic), şagă (şăgalnic),

• în neologisme, e iniţial se scrie şi se pronunţă e- nu ie: eră, epocă; • e la început de silabă, precedat de vocală, în neologisme de tipul

poet, poem, alee se pronunţă e- nu ie. Fac excepţie verbele a atribui, a contribui, a trebui, care, la forma de persoana a III-a se pronunţă atribuie, trebuie, contribuie;

• se scrie şi se pronunţă i - nu e în sufixul -atic: îndemânatic; tomnatic; • forma corectă de gerunziu a verbelor a crea şi a agrea este:

agreând, creând.

2.6. Segmente consonantice

Sunt constituite dintr-o singură consoană (oricare) – segmentul simplu sau din mai multe – segmentul complex. După poziţia lor în structura fonetică a cuvântului complexele consonantice pot fi: prevocalice, aşezate înaintea vocalei în formaţie: C, sau CC, sau CCC. Într-un segment simplu poate apărea oricare consoană, în formaţia CC, pot apărea următoarele grupuri: bl, br, kl, kt, k n, kr, kv, dr, fl, gl, gr, gv, hl, jb, jg, jm, ml, mr, pl, pn, pr, ps, sb, sk, sk`, sf, sg, sl, sm.sn, sp, st, sf, tr, vl,vr, etc;

În segmentul CCC pot apărea: spr, skr, str, sfr, zdr,zgr.

Page 39: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 29

Segmentele postvocalice pot avea aceleaşi structuri ca şi cele prevocalice. În situaţia segmentului simplu, poate fi prezentă oricare dintre consoanele limbii. Structura CC poate cuprinde următoarele grupuri de consoane bd, bz, ks, ft, gd, gn, jb, lc, ldlf, lg, lm, lpls, lt, nţ, nz, mf, mn, mp, mt, nz, nk, nd, nf, ns, nt, pc, ps, pt, rb, rk, rd, rf, rg, rh, rl, rm, rn, rp, rs, rş, rt, rţ, rv, rz, sk, sm, st, şk, tm, sd, zm. În segmentul CCC, pot fi cuprinse grupurile: kst, mpt, nks, stm.

2.7. Silaba

Este un sunet ( o vocală) sau un grup de sunete care conţine (obligatoriu o silabă) pronunţate cu un singur efort respirator.

Condiţia de existenţă a silabei este prezenţa unei vocale. Din punctul de vedere al numărului de silabe, cuvintele pot fi:

- monosilabice: ceas, var, ghem - bisilabice: car/te, da/te - polisilabice: va/can/ţă, pu/te/re, ser/vie/tă

Silaba nu are existenţă fiziologică decât în cuvinte izolate monosilabice. Silaba poate fi alcătuită din :

- o vocală: a-er - mai multe sunete alăturate din acelaşi cuvânt:sculp/tu/râ - două cuvinte pronunţate împreună: l-am felicitat, nu-i corect - sfârşitul unui cuvânt şi un alt cuvânt: am văzut-o

2.8. Despărţirea cuvintelor în silabe

Când un cuvânt nu se termină într-un rând, este obligatoriu ca în rândul următor să fie trecute numai silabe întregi.

Despărţirea cuvintelor în silabe se face conform unor reguli de natură fonetică.

2.9. Reguli fonetice de despărţire a cuvintelor în silabe

1. dacă o vocală este urmată de o singură consoană, aceasta trece la silaba următoare: o/ră, le/ge;

2. dacă vocala este urmată de un diftong sau de un triftong, despărţirea se face între vocală şi diftong sau triftong: a/ce/ea,ba/ie,do/uă

3. când există doi diftongi alăturaţi, despărţirea se face între ei: foa/ie,ploa/ia, nu/ia/ua

4. când două vocale sunt aşezate una după alta, despărţirea se face între cele două vocale: a/er, a/gre/ez, ce/re/a/le,

5. dacă vocala este urmată de două sau mai multe consoane, prima consoană aparţine silabei dinainte, iar cealaltă, sau celelalte, silabei următoare: ac/tiv; as/tăzi; mul-te

Page 40: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

30 Proiectul pentru Învăţământul Rural

6. dacă o consoană se află între vocale, despărţirea se face înaintea consoanei: re-ce,ve-che,so-ră

7. când o consoană se află între un diftong sau un triftong şi o vocală ori între doi diftongi, despărţirea se face înaintea consoanei: tai/că, şcoală, lă/cri/mioa/ră

8. dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v, iar a doua l sau r, amândouă consoanele trec la silaba următoare: a/cru; co/dru; cu/plu

9. grupurile ct, cţ şi pt, pţ precedate de consoane se despart: punc/taj; func/ţie; sanc-ţi-u-ne

10. când un grup de trei sau mai multe consoane se află între vocale despărţirea se face:

- între prima şi a doua consoană: lin-gvist, cin-ste, con-tra-as-tru, vâr-stă, con-struc-ţie

- între a doua şi a treia, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, ndv, rct, rtf, stm: sculp-tură, sopm-tuos, sfinc-şii, punc-tuaţie, func-ţionar, sand-viş,arc-tic, jert-fă, ast-mut

Atenţie !

1. Regula de la 10 se aplică şi în cazul unor cuvinte care au în compunere alte grupuri de consoane: ab-sorb-ţie,ast-fel, trans-la-tor

2. Cuvintele care cuprind litera x se despart în silabe ca şi când această literă ar reprezenta o singură consoană.

3. Situaţii speciale. Este de preferat să se despartă în silabe ţinându-se seama de elementele componente ale cuvintelor cuvintele derivate şi compuse:

de-spre, port-a-vion, in-e-gal, ne-sta-bil, vârst-nic, târg-şor

2.10. Reguli lexicale

• Nu se despart în silabe cuvintele formate prin abreviere: UNESCO, ş.a.

• De asemenea, nu se despart numeralele ordinale ca al XVII-lea, a 7-a etc.

2.11. Surse bibliografice

1. Ion Coteanu(coord.) Limba română contemporană, Bucureşti, EDP 1985.

2. *** Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, Bucureşti, Univers Enciclopedic 1997.

3. Iulian Ghiţă, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice, Bucureşti, EDP, 1995.

Page 41: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 31

Repere de rezolvare a exerciţiului. Pentru rezolvarea exerciţiului nr.1, recitiţi paragraful care tratează semnele şi regulile de punctuaţie

2.12. Lucrare finală de evaluare

1. Desparte în silabe cuvintele de mai jos şi enunţă regulile folosite:

- bidon, bilion, biliard, creaţie, idée, liant, liană, poezie, sinuos - furioasă, înfiorat , înfioară, surioară, rouă, plouă, trăiau, veneau - ghimpe, lumânare, ocară, zăpadă, stăteau, grădiniţă, poieniţă - asfalt, canton, testament, permanent, arcuş, varză, zarvă - buclă, pâclă, ciclu, cornişă, covrig, gudron, vadră, sticlă - somtuos, instinctive, constructiv, funcţiune, sanctuar, gangster - filtru, hâtru, jertfă, contrast, monstru, echimoză, cimilitură - dezmembra, descotorosi, expatria, exudat, necruţător, invalidat, - cooperant, contraatac, transdisciplinar, tribord, antiteză, biolog,

antiaerian, fotometrie, microscopic

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Formulează reguli de scriere corectă a grupurilor de litere ea şi ia pe baza exemplelor de mai jos.:

găleată, biată, poiată, beat, deşteaptă, gheată, cheală, ceată, geam, piatră, băiat, îndoială.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3.a. Precizează accentul corect al cuvintelor: antic, duşman, bolnav, caracter, frânghie, gingaş, profesor,

sever, vedem, vulture, protector, regizor, amplifică. ....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3.b. Identifică diferenţele de sens, sau de valoare gramaticală care ar putea fi provocate de folosirea accentului în cuvintele şi enunţurile:

Veselă, mări, cântă, azi a plouat, tu ai să faci ce spun eu ....................................................................................................................................

Page 42: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

32 Proiectul pentru Învăţământul Rural

....................................................................................................................................

4.. Pune accentul corect pe cuvintele de mai jos şi explicaţi regula folosită:

arşiţă, avarie, bolnav, caracter, doctoriţă, duminică, furie, ianuarie, prevedere

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

5. Alege şi scrie variantele formale corecte ale cuvintelor:

idée/ideie; creez/creiez; fică/fiică; alcool/alcol; duet/duiet; gheaţă/ghiaţă; ieşire/eşire; chee/cheie; şcenă/scenă

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

6. Identifică diftongii şi triftongii din cuvintele de mai jos şi explicaţi comportamentul lor

silabic: aveau, aur, beau, cheamă, chioşc, geamgiu, mergeai, perpetuu,

pârâu, poartă ....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

7. Arată câte litere şi câte sunete au cuvintele de mai jos. Explică regula de despărţire în

silabe pentru fiecare dintre ele: carte, ce, cearceaf, ceaţă, cercei, chenar, chiar, chip, cherestea,

cinci, corp, exprim, exagerat, flux, geamgiu, kilogram, gheţuş, ghiocel, geamăt, unchi, unghie, ticsit, taci

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

8. Încadrează cuvintele de mai jos potrivit tabelului!

aveai, alei aripioară, aer, auriu, boare, biată, coase, doarme,

coarne, coseai, cereai, cuie, dădeai, dă-I, du-i, dai, i-ai, l-au, leoarcă, leagă, le-a(dat), mi-au, ne-ai, neagră, plouă, roagă, reazem, streaşină, susai, şoricioaică, tăiau

cuvântul semivoc. vocale diftong

într-un cuvânt

diftong în două

cuvinte

triftong într-un cuvânt

triftong în două

cuvinte

Page 43: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Ortografie şi punctuaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 33

9. Alcătuieşte contexte potrivite în care să rezolvaţi echivocul grafic şi fonetic al

următoarelor cuvinte: acele, bară, haină, lumină, modele, torturi, mări, sări.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

10. Pronunţă corect următoarele cuvinte: episoade, eră, eu, eram, emoţie, est,

eveniment, el , extaz, examen, extins, extinctor, Europa Fii atent la e în poziţie iniţială şi la relaţia dintre sunet şi literă.

Fiecare răspuns corect şi complet va fi cotat cu 10 puncte. Punctaj total: 100.

Page 44: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Vocabularul limbii române

34 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Partea a II-a

VOCABULARUL LIMBII ROMÂNE

Petre Gheorghe Bârlea

Page 45: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 35

Unitatea de învăţare nr. 3 NOŢIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

Cuprins

3.1. Obiective educaţionale ...........................................................................................35 3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie.........................................................................35 3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului...........................................................37 3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului............................................................40 3.5. Criterii de organizare a vocabularului .....................................................................43 3.6. Importanţa studierii vocabularului ...........................................................................46 3.7. Surse bibliografice ..................................................................................................49 3.8. Lucrare finală de evaluare ......................................................................................50 3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ...........................................................51

3.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: - să defineşti noţiunea de „vocabular” al unei limbi; - să utilizezi corect termenii de specialitate din domeniul

lexicologiei; - să identifici trăsăturile distincte ale cuvântului; - să explici coerent care este locul şi rolul vocabularului în

structura unei limbi şi în comunicarea interumană; - să prezinţi conţinutul disciplinelor conexe şi relaţiile lor în

studiul vocabularului; - să stabileşti criteriile de organizare şi de analiză a

vocabularului; - să indici sursele bibliografice necesare pentru studiul

vocabularului limbii române.

3.2. Definiţia vocabularului. Lexicologie

Definiţie Termenul de vocabular provine din lat. vocabula „cuvânt”, iar cel de lexic din gr. lexis „cuvânt” (ambii pătrunzând în limba română prin intermediul limbii franceze). Deşi sunt, după cum se vede, sinonimi, unii specialişti conferă înţelesuri diferite acestor termeni considerând că vocabularul înseamnă numai un domeniu („vocabularul sportiv”, „vocabularul elevilor şi studenţilor”) din structura lexicului. În paginile acestui manual nu facem o asemenea distincţie. Cei doi termeni vor fi folosiţi alternativ, cu acelaşi înţeles. Eventual, vocabular va fi utilizat cu o frecvenţă mai mare, căci este mai bine consacrat în şcoală şi în studiile de specialitate.

În schimb, tot prin tradiţie, vom desemna prin termenul lexicologie

disciplina care se ocupă de studiul componentei lexicale a limbii (cf. fr. lexicologie < gr. lexicologia < gr. lexis „cuvânt” + logos „ştiinţă”).

Terminologie de specialitate

Page 46: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

36 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Pe de altă parte, cuvântul vocabular mai desemnează şi noţiunea de „dicţionar (mic)” sau, în limbajul elevilor, „caiet (mic) în care se înregistrează cuvintele, în ordine alfabetică”. Este vorba, evident, despre sensuri secundare. Despre sensurile cuvintelor vom studia lucruri interesante într-un capitol ulterior.

Atenţie!

• În unele lucrări de specialitate (manuale, tratate, culegeri de exerciţii, articole şi studii publicate în reviste de profil – pentru elevi, studenţi, cadre didactice) veţi putea găsi şi termenul lexem pentru cel de cuvânt. Reamintim că în terminologia definită la începutul acestui capitol am arătat că gr. lexis = cuvânt. Vom reveni asupra termenului.

• În lingvistică, semnele >, < au alte semnificaţii decât în matematică: > înseamnă „rezultă”, „dă”, „devine”, „se transformă în” şi, invers, < înseamnă „provine din” etc.

• Cf. este abrevierea latinescului confer „pune alături”, „compară”, „vezi”.

• Cuvinte frecvent reluate în explicarea unor fenomene lexicale, dar fără încărcătură specială, vor fi folosite abreviat, pentru economie de spaţiu, în conformitate cu uzanţele ortografice: lat. = latină, latinescul; gr. = greacă, grecescul ş.a.m.d.

• De asemenea, pentru trimiterile la acele lucrări de lexicologie care au devenit adevărate „instrumente de lucru” în domeniul despre care vorbim aici, vor fi utilizate siglele consacrate (DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române; MDE = Micul dicţionar enciclopedic etc., cf. Bibliografia selectivă).

Definind vocabularul ca o „totalitate” a cuvintelor dintr-o limbă, am făcut apel la un concept din matematică. Evident, elementele alcătuitoare sunt mai dinamice, mai mobile decât cele dintr-o adunare aritmetică, dar îndeplinesc aceeaşi condiţie a unei trăsături comune, pe baza căreia se reunesc. Această particularitate justifică ideea de mulţime sau ansamblu pe care o folosesc specialiştii pentru vocabular. Ca şi în matematică, ea poate fi reprezentată grafică astfel (Figura 1.1.):

x x x x x x x x x x x

Figura 1.1.

Consecinţa acestor simboluri este că trebuie căutată unitatea de

bază şi apoi trebuie stabilite criteriile pentru delimitarea submulţimilor, subansamblurilor. Unitatea de bază a fost deja precizată mai sus, în definiţia vocabularului: cuvântul.

Rămâne să stabilim natura cuvântului, ca unitate de bază a vocabularului, funcţiile sale etc., pentru ca apoi să putem realiza o clasificare a mulţimii cuvintelor dintr-o limbă dată, în cazul nostru, din

Abrevieri, sigle, simboluri

Aplicaţii, perspective

Page 47: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 37

limba română. Operaţia nu va fi prea grea, căci asemenea clase de cuvinte sunt deja cunoscute multor vorbitori. De exemplu: cuvinte cu sensuri identice (sinonime) – nea / zăpadă / omăt; cuvinte compuse – floarea soarelui, untdelemn; cuvinte de origine engleză – aut, corner etc.

Aceasta înseamnă că vorbitorii cunosc şi criteriile generale, în funcţie de care se grupează cuvintele în limba română: după sens, după alcătuire, după origine ş. a. m. d.

În cele ce urmează, vom sistematiza toate aceste date, care ne ajută să înţelegem, să stăpânim şi să utilizăm corect şi eficient vocabularul limbii noastre.

3.3. Cuvântul - unitatea de bază a vocabularului

Cuvântul este, aşadar, unitatea definitorie a lexicului, dar, în acelaşi timp, şi unitatea autonomă minimală a limbii, în general. Altfel spus, el nu reprezintă numai un element al vocabularului, ci şi unitatea de referinţă a structurii fonetice, morfosintactice, stilistice a limbii.

Îndeplinirea acestor roluri esenţiale în funcţionarea comunicării umane este posibilă prin natura duală a alcătuirii sale. Orice cuvânt este format din două componente: forma şi conţinutul.

Forma este dată de învelişul sonor prin care se materializează un cuvânt. Însumarea consoanelor, vocalelor etc. într-o anumită ordine, de exemplu: c – a – s – ă, reprezintă forma fonetică sau complexul sonor sau expresia cuvântului respectiv.

Conţinutul este conferit de imaginea abstractizată, generalizată pe care o evocă în mintea noastră pronunţarea /scrierea unor sunete. De exemplu, când pronunţăm, când scriem, când auzim rostite împreună, în ordinea de mai sus, cu un anumit accent, cu o anumită cursivitate, sunetele c – a – s – ă, înţelegem că acesta semnifică noţiunea de „clădire destinate adăpostului permanent al oamenilor”.

De aceea, conţinutul se mai numeşte înţeles, semnificaţie, sens. Forma şi conţinutul definesc în mod solidar cuvântul. Aceasta înseamnă că numai acele sunete (izolate sau grupate) cărora le putem atribui un sens devin cuvinte. Sunetele rda reprezintă doar un complex sonor; neavând un sens în limba noastră, el nu alcătuieşte un cuvânt. Aceleaşi sunete regrupate altfel, sub forma dar, capătă o semnificaţie în mintea unui vorbitor de limba română; în acest caz este vorba despre un cuvânt.

Se înţelege din toate acestea că limba este un sistem de comunicare, care funcţionează pe baza unor semne lingvistice, numite cuvinte. Din această perspectivă, forma cuvântului are valoare de semnificant, iar conţinutul cuvântului are valoare de semnificat. Relaţia este comparabilă cu cea din oricare alt sistem de comunicare. În cazul semaforului, de exemplu, culoarea verde este semnificantul căreia îi corespunde, ca semnificat, permisiunea de a continua circulaţia. Aceeaşi relaţie o regăsim în semnele de circulaţie, în marcajele turistice, în semnele şi simbolurile din algebră, geometrie, chimie etc.

În cazul sistemului lingvistic, au valoare de semn şi mărcile gramaticale, mărcile stilistice, solidar cu cele fonetice şi semantice.

Cuvântul

Formă şi conţinut

Limba ca sistem de semne

Cuvântul ca semn

Page 48: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

38 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Prin urmare, forma şi conţinutul definesc împreună (solidar) un cuvânt. Aceasta nu înseamnă că între cele două componente există vreo relaţie logică preconcepută, originară. Este absolut întâmplător faptul că pentru a denumi clădirea construită în scopul adăpostirii unei familii de oameni s-au folosit sunetele c, a, s, ă (în această ordine). Dovadă a arbitrariului semnului lingvistic este faptul că în alte limbi se folosesc alte cuvinte pentru a desemna aceeaşi realitate (fr. maison, engl. house, rus. dom, ş. a. m. d.). Dacă ar fi existat o legătură logică între formă şi conţinut, atunci toţi oamenii de pe pământ ar fi folosit aceiaşi termeni pentru aceleaşi noţiuni, adică s-ar fi vorbit o limbă unică pe tot globul pământesc. Numai în anumite situaţii există o motivare a semnului lingvistic: cuc, zumzet, a măcăi, a şuiera sunt cuvinte formate prin mimarea sunetelor reflexe; căsuţă, căsoaie, căsători sunt motivate prin fenomenul derivării de la cuvântul de bază, casă.

Altfel, relaţia dintre formă şi conţinut, în majoritatea cuvintelor de bază, se stabileşte prin convenţie socială, la scară istorică. Fiecare generaţie dintr-o anumită comunitate de vorbitori învaţă, în cadrul experienţei sociale, semnificaţiile cuvintelor de la părinţi, care le-au învăţat de la generaţiile anterioare, cum se învaţă toate celelalte reguli ale convieţuirii în respectiva comunitate.

Forma cuvântului este aceea care reflectă structura sa fono-morfologică. Pe de o parte, în latura materială a cuvântului se pot distinge grupările de sunete (foneme) în silabe, în morfeme (unităţi sonore minimale, purtătoare de sens gramatical), iar acestea se grupează, la rândul lor, în rădăcină, temă, afixe şi desinenţe.

Rădăcina (radicalul) este partea elementară a cuvântului, care rămâne de obicei neschimbată, comună tuturor cuvintelor care alcătuiesc o familie lexicală: copil – din familia: copilaş, copilandru, copilărie, copilări, copiliţă, copilăresc, copilăreşte etc. De asemenea, această parte rămâne stabilă în timpul flexiunii: copil, copilului, copilule! etc.

În ambele situaţii, rădăcina este aceea care păstrează sensul lexical al cuvântului de bază.

Afixele sunt elementele fono-lexicale „ataşate” rădăcinii pentru a crea noi cuvinte de la cel de bază (cf. lat. affixus).

Sufixele din familia lexicală citată mai sus (-aş, din copilaş; -ărie, din copilărie; -andru, din copilandru ş. a. m. d.), precum şi prefixele din exemplele de tipul în-flori; re-găsi; ne-vrednic ş. a. m. d. sunt cele două tipuri uzuale de afixe în limba română. Acestea sunt numite afixe lexicale. Vom avea prilejul să le studiem detaliat în lecţia despre mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului.

Tot afixe sunt şi sunetele sau grupurile de sunete care contribuie la crearea unor forme flexionare ale cuvântului: -u din căzu sau căzuse; -se din acelaşi căzuse ori din veniserăm; ră- din acelaşi veniserăm etc. Ele se numesc afixe gramaticale (sau afixe flexionare).

Rădăcina + afixul (afixele) formează tema, care poate fi definită ca parte a cuvântului comună întregii flexiuni a acestuia. De exemplu, copil+ărie constituie tema (lexicală şi flexionară) a formelor (a) copilări (vb.); copilărie (subst.) etc.

Desinenţele sunt sunetele sau grupurile de sunete care se adaugă la tema cuvântului pentru a exprima categoriile morfologice ale

Arbitrariul semnului lingvistic

Structura cuvântului

Valorile lexicale şi gramaticale ale părţilor componente ale cuvântului (rădăcină, temă, afixe, desinenţe)

Page 49: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 39

Cuvânt Vocabular

Limbă

acestuia: genul, numărul, cazul – la substantive, adjective; numărul şi persoana – la verbe.

Exemple: - i, din forma elevi, reprezintă desinenţa de masculin, plural, nominativ – acuzativ

(nearticulat) a substantivului respectiv; - ă, din forma frumoasă, reprezintă desinenţa de feminin, singular, nominativ – acuzativ

a adjectivului respectiv; - e, din forma vede, reprezintă desinenţa de persoana a II-a, singular, a verbului

respectiv. Cunoaşterea acestor elemente ale structurii cuvântului este

importantă, întrucât ne ajută să înţelegem modul în care forma cuvântului, prin diferitele sale componente, indică nu numai semnificaţia strict lexicală, ci şi sensurile particulare (diminutivul copil-aş), precum şi valorile fono-morfologice şi sintactice ale cuvântului respectiv (genul, numărul, cazul, respectiv persoana, numărul; funcţia de subiect, predicat ş. a. m. d.).

Conţinutul cuvântului poate fi şi el detaliat, ca în cazul deosebirii dintre semnificaţie şi sens, amintită mai sus, pe care o impune structura formală a cuvântului. Ceea ce ne interesează în acest paragraf este să subliniem natura relaţiei dintre forma şi conţinutul cuvântului. O relaţie indisolubilă, intimă, pe de o parte, foarte complexă, pe de altă parte, căci, după cum s-a văzut, fiecare element al uneia dintre cele două componente dă seama despre elementele celeilalte.

Asupra implicaţiilor pe care le presupun raporturile semnificaţie – sens – noţiune ş. a. vom reveni în capitolul consacrat semanticii.

Aici trebuie să mai adăugăm, însă, observaţia că există multe cuvinte monosilabice, în general, alcătuite numai din rădăcină, care poartă, totuşi, o semnificaţie. Prepoziţiile, conjuncţiile, unele adverbe, interjecţiile sunt lipsite de morfeme gramaticale, deseori şi de accent propriu, dar au roluri bine definite în sistemul limbii, de la cel de „instrumente gramaticale”, până la părţi de propoziţie principale.

În sfârşit, trebuie să precizăm că în studiul vocabularului luăm în considerare, ca punct de pornire, forma standard a cuvântului, adică forma-tip din dicţionare, invarianta formală şi semantică, bazată pe radicalul stabil, numită în lingvistica structurală lexem. Formele flexionare se numesc alolexeme.

Rezumând informaţiile de mai sus, putem redefini cuvântul ca pe un ansamblu de forme şi sensuri, care împreună formează o unitate autonomă din sistemul limbii, unitate identică mereu cu sine în trăsăturile definitorii.

Aplicaţii

Cuvânt

formă, complex sonor

conţinut; semnificaţie

m ă r

?

măr

Exerciţiul nr. 1 Din sunetele şi grupurile de sunete de mai jos, numai unele sunt

cuvinte. Subliniază-le şi explică de ce le-ai selectat pe acestea: a, al, arf, btar, brut, car, cra, crau, rda, dar.

Page 50: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

40 Proiectul pentru Învăţământul Rural

3.4. Disciplinele conexe în studiul vocabularului

Lexicologia, ca disciplină lingvistică ce studiază cuvintele sub aspectul alcătuirii lor, al relaţiilor dintre sens şi formă, al organizării lor în sistemul general, integrator, al limbii, este, la rândul ei, organizată în domenii care s-au dezvoltat atât de mult, încât au devenit ele însele ramuri ale ştiinţei despre vocabular. Rămânând domenii conexe, complementare, ale lexicologiei, ele au evoluat de la statutul de discipline subordonate, la cel de discipline autonome, deoarece au obiecte de studiu specifice, precum şi metode şi instrumente de cercetare specifice. Prin rezultatele obţinute, ele luminează, din perspective diferite, complexitatea fenomenelor lexicale în sistemul limbii.

Lexicografia este ramura lexicologiei care stabileşte principiile şi metodele întocmirii dicţionarelor. În sens restrâns, prin lexicografie se mai înţelege şi totalitatea dicţionarelor dintr-o limbă dată, într-un interval de timp dat. Termenul vizează însă mai mult decât atât, căci presupune o ştiinţă întreagă despre selecţia cuvintelor într-un dicţionar, glosar etc., despre definirea lor, despre echivalări etc. Diversitatea tipurilor de dicţionare (monolingve, bilingve, etimologice, explicative, enciclopedice, de specialitate – lingvistice, tehnice, economice etc., ortografice ş. a. m. d.) dovedeşte importanţa acestei ramuri aplicative care, de altfel, a precedat în timp lexicologia teoretică, datând din antichitate.

Etimologia este ştiinţa care se ocupă de originea cuvintelor. Rom. pâine, de exemplu, provine din forma latinească (la acuzativ) panem. Originea comună latină explică similitudinile de înţeles şi formă cu fr. pain, it. pane etc. Şi etimologia este un domeniu foarte vechi. Învăţaţii (filosofii, mai întâi) au vrut să ştie care este „adevărata origine” a cuvintelor (gr. etymos „adevărat” + logos „cuvânt”), dacă între forme vechi şi noi, între cuvinte relativ asemănătoare din limbi mai vechi şi mai noi există o legătură de rudenie, de filiaţie, sau sunt simple coincidenţe. Căutarea adevărului presupune vaste cunoştinţe – limbi străine, istorie, psihologie, etnografie etc., aşa încât domeniul s-a transformat într-o adevărată ştiinţă. Pentru a arăta că rom. Paşti (subst.) < lat. pascha < gr. pascha < ebr. Pâsach „trecere”, este nevoie de investigaţii ample în domenii diverse (istoria religiilor şi teologie, în primul rând, istorie, geografie etc.), în afară de buna stăpânire a ştiinţelor limbii (fonetică şi fonologie, lexicologie, gramatică etc.) Uneori, cu toate eforturile, sursa primară a unor cuvinte rămâne necunoscută, iar alteori se dau etimologii greşite sau populare.

Formarea cuvintelor este înrudită cu etimologia şi deseori ambele domenii sunt tratate împreună şi denumite printr-un singur termen (de obicei, etimologia). Diferenţa ar consta în faptul că prin formarea cuvintelor se vizează stadii mai recente, relativ mai uşor de analizat, din evoluţia istorică a lexicului. Formarea unui cuvânt, precum despărţitor, presupune descompunerea lui în elementele componente pe care le-am studiat mai devreme, radical – temă – afixe etc., care ne conduc la forma primară (etimonul) parte, combinat cu prefixe, sufixe etc. (des-, -itor), cu alternanţe fonetice ş. a. m. d. Alte procese formative (compunerea – prin sudare – lexicalizare) apar în cumsecade, untdelemn etc. Etimologia propriu-zisă şi formarea cuvintelor

Page 51: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 41

acţionează împreună, la scară istorică, în explicarea unui cuvânt precum rom. înalt < lat. in+alto.

Semantica studiază conţinutul cuvintelor, mai precis, organizarea vocabularului după relaţia dintre conţinut şi formă. Sinonimele, antonimele, omonimele, paronimele, cuvintele polisemantice sunt submulţimi ale vocabularului, grupate prin jocul de asemănări, deosebiri, opoziţii etc., în relaţia formă – fond.

Frazeologia se ocupă cu studiul îmbinărilor de cuvinte în unităţi lexicale stabile, cu sensuri de sine stătătoare – locuţiuni, expresii, sintagme de tipul: băgare de seamă, a se face luntre şi punte, a-şi lua inima-n dinţi, săruri minerale, ciocan pneumatic ş. a. m. d. Strâns legată de etimologie, de formarea cuvintelor, de lexicografie, ea oferă date importante despre istoria limbii, despre stilurile funcţionale, despre specificul limbii, în general. Theodor Hristea, unul dintre cei mai avizaţi cercetători în acest domeniu, atrăgea atenţia asupra necesităţii studierii lui în şcoala de toate gradele, întrucât frazeologia evidenţiază, mai mult decât alte domenii, bogăţia şi expresivitatea limbii noastre, implicit vechimea ei (cf. cap. Introducere în studiul frazeologiei, în Sinteze de limba română, Albatros, Bucureşti, 1984, p. 134-160).

Onomastica este disciplina care studiază originea, formarea şi evoluţia numelor proprii. Este unul dintre puţinele sectoare ale limbii în care se poate vorbi despre o anumită motivaţie (secundară) a semnului lingvistic, căci numele proprii au fost date, la începuturi, în conformitate cu semnificaţiile (sensurile speciale) ale numelor comune. Etimologia şi formarea cuvintelor explică, şi în acest caz, evoluţiile respective. Aglaia însemna, ca adjectiv, „strălucitoare”, în limba greacă, Teodor însemna „darul lui Dumnezeu”, în aceeaşi limbă. Corespondentul în slavă al acestui nume este Bogdan, în italiană Deodato etc. Desigur, preluarea în română s-a făcut într-o epocă mai veche; astăzi aproape nimeni nu mai ştie care este înţelesul primar al cuvintelor respective, dar se înţelege de aici că există o istorie întreagă – socială, politică, economică, lingvistică – implicată în aceste nume proprii. La fel de interesante sunt numele de locuri. Bucureşti vine de la Bucur, care însemna în traco-dacă „vesel”, „frumos” + eşti. Brebu era, la origine, un substantiv comun care desemna, în limbile slave, o specie de castori, semn că aceste animale au trăit pe teritoriul ţării noastre. Cozia, de origine cumană (o limbă turcică veche) este echivalent cu termenul de origine latină Nucet, ambele desemnând păduri de nuci sălbatici. De altfel, istoria, geografia, etimologia, lingvistica, psihologia ş. a., care oferă, dar şi primesc date interesante în şi din acest domeniu, justifică dezvoltarea unor subdomenii ale onomasticii: antroponimia – studiul numelor de persoane; toponimia – studiul numelor de locuri; hidronimia – studiul numelor de ape; oronimia – studiul numelor de munţi, precum şi altele, încă mai specializate (toponimia minoră – nume de străzi, cartiere, dealuri, locuri publice etc.; teonimia – nume de zei, hieronimia – nume de sfinţi ş. a. m. d.).

Teoria cuvântului, onomasiologia, statistica lexicală ş.a. sunt alte discipline conexe mai mult sau mai puţin autonome faţă de lexicologie.

S-a înţeles, din cele prezentate mai sus, că între toate acestea există strânse legături şi că ele reprezintă domenii mai aplicate ale

Page 52: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

42 Proiectul pentru Învăţământul Rural

lexicologiei, mai teoretică şi mai cuprinzătoare. Grafic, relaţiile între aceste domenii pot fi redate ca în Figura 1.2.

LEXICOLOGIA

Lexicografia – Etimologia/Formarea cuvintelor – Sematica – Frazeologia – Onomastica – Lexicostatistica

Figura 1.2.: Relaţiile dintre lexicologie şi domeniile conexe

Test de evaluare 1. Precizează care subdomeniu al lexicologiei se ocupă cu

analiza fenomenelor şi proceselor lingvistice prezentate mai jos: a) gr. basileos „rege, bazileu, domn, stăpân” > gr. basilika „casa

domnului” > lat. basilica „casa lui Dumnezeu” > rom. veche besearică > rom. biserică.

Răspuns: ....................................................................................................................................

b) Cuvintele nea – zăpadă – omăt alcătuiesc o serie sinonimică,

iar cuvintele frumos/urât, mare/mic formează cupluri antonimice. Răspuns:

.................................................................................................................................... c) Cuvântul antiaeriană este un derivat reductibil la o bază (aer),

căreia i s-au adăugat formaţiuni prefixale şi sufixale (anti-, -ian) şi o desinenţă (-ă).

Răspuns: ....................................................................................................................................

2. A fi cătrănit, (om) cu scaun la cap sunt îmbinări de cuvinte care nu trebuie luate în sensul lor propriu, ci în cel figurat, ca expresii metaforice, locuţionare etc. Asemenea structuri frazeologice cu caracter stabil interesează diverse domenii ale ştiinţelor limbii (semantica, formarea cuvintelor, pe de o parte, morfologia şi sintaxa, pe de altă parte). În fapt, însă, există un domeniu conex al lexicologiei care are ca obiect specific de studiu îmbinările de cuvinte.

Denumeşte-l! Răspuns:

....................................................................................................................................

.................................................................................................................................... 3. Roxana este numele propriu provenit din limba iraniană, unde

adjectivul corespunzător însemna „strălucitoare”. Antroponimul a devenit uzual prin fenomenul modei, căci a fost purtat de soţia lui Alexandru Macedon, de la care a fost preluat de către familiile princiare, iar de la acestea s-a răspândit în mase, în timp şi în spaţiu. Bistriţa, numele unui râu din vestul ţării, a fost dat de către slavii migratori aşezaţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, între secolele al VI-lea şi al X-lea. Spre izvoare, în ţinuturile muntoase, inaccesibile populaţiei migratoare, râul şi-a păstrat numele originar, latinesc, Repedea. De la numele apei provine şi numele ţinutului. Arătaţi care este domeniul lexicologic conex şi care sunt subdomeniile ce dau seamă de istoriile acestor cuvinte.

Răspuns: .................................................................................................................................... ....................................................................................................................................

Page 53: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 43

3.5. Criterii de organizare a vocabularului

Dintre toate domeniile limbii, vocabularul este partea cea mai dinamică, mai supusă influenţelor externe şi, în consecinţă, cea mai mobilă şi mai eterogenă în privinţa conţinutului şi a structurii organizatorice. Pe de altă parte, elementele constitutive sunt şi foarte numeroase. În principiu, dicţionarele-tezaur ale limbii române înregistrează între 140.000 de cuvinte şi 175.000 de cuvinte (cu tot cu variantele cuvintelor-titlu), dar un număr exact este imposibil de stabilit.

În comparaţie cu vocabularul, celelalte domenii ale limbii – fonetica, morfologia, sintaxa, au un număr redus şi relativ finit de unităţi, organizate după nişte criterii destul de riguroase. Ştim exact câte vocale, semivocale, consoane, diftongi, triftongi etc. există în limba română şi cum se grupează acestea (după locul şi modul de articulare etc.) în sistemul fonologic al limbii. Ştim bine câte părţi de vorbire există în sistemul morfologic al limbii române şi care sunt clasele gramaticale definitorii. Concretizările în practica vorbirii şi chiar în sistemul standard dezvăluie, desigur, unele dificultăţi de clasificare (concretizările fonetice ale sunetelor sunt, practic, infinite; apartenenţa articolului la o clasă morfologică flexionară sau la clasa instrumentelor gramaticale este incertă ş. a. m. d.). Dar aceste fenomene nu reprezintă decât excepţiile care confirmă organizarea internă foarte riguroasă a domeniilor respective.

Chiar dacă este mai puţin stabil, şi vocabularul reprezintă o mulţime de elemente, care se pot organiza în submulţimi unitare. Criteriile de organizare internă a lexicului ne-au fost sugerate, într-o oarecare măsură, de subdomeniile care s-au născut în procesul cercetării acestuia (etimologia, semantica, statistica lexicală etc.). Pe de altă parte, vom relua fiecare criteriu în capitolele special consacrate analizei detaliate a vocabularului limbii române – întrucât ele constituie baza studierii sistematice a acestui sector al limbii. În acest paragraf ne vom mulţumi, aşadar, să le enumerăm succint.

Criteriul funcţional-ierarhic acţionează pe baza unor factori psihologici, socio-culturali, teritoriali etc., ordonând cuvintele în submulţimi organizate după frecvenţa cuvintelor în vorbirea întregii comunităţi a vorbitorilor de limba română, a unor categorii de vorbitori etc.

Rezultă de aici următoarele subdiviziuni: • Vocabular fundamental şi masa vocabularului; • Vocabular activ şi vocabular pasiv; • Vocabular literar şi vocabular popular; • Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare etc.

Acestea se intersectează, se suprapun parţial. Pe de altă parte, fiecare dintre ele se subdivide în alte categorii de cuvinte. De exemplu, „vocabularul cu sferă limitată” cuprinde arhaismele, regionalismele, neologismele, termenii argotici, cei de jargon, profesionali etc.

Toate grupele şi subgrupele enumerate reflectă o organizare externă a vocabularului, dată de factorii extralingvistici amintiţi mai sus.

Criteriul semantic se întemeiază, după cum ştim deja, pe analiza conţinutului cuvintelor, mai precis, pe sensul cuvintelor, dar ordonează

Page 54: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

44 Proiectul pentru Învăţământul Rural

cuvintele în submulţimi prin raportarea acestora la trăsăturile formale ale unităţilor lexicale. Când definim „sinonimele” de exemplu, spunem că sunt cuvinte cu sensuri (aproape) identice, dar cu forme diferite; omonimele sunt cuvinte cu sensuri diferite, dar cu forme identice. Subdiviziunile rezultate sunt, aşadar:

- sinonimele; - antonimele; - omonimele; - paronimele; - cuvintele polisemantice; - câmpurile lexico-semantice etc.

Este un criteriu intern, ca toate cele care vor mai urma, bazat pe factori lingvistici (dar nu fără implicaţii social-istorice prezente în evoluţia generală a oricărei limbi).

Criteriul etimologic-formativ are în vedere, după cum am putut înţelege din descrierea domeniilor de cercetare corespunzătoare (şi înrudite), geneza şi evoluţia istorică – formală şi semantică – a cuvintelor în sistemul lexical. Rezultatul este sistematizarea acestuia, în două mari clase: cuvinte primare (care nu pot fi reduse la unităţi lexicale mai mici) şi cuvinte formate (de la cuvinte primare–bază, prin mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului – derivarea, compunerea, conversiunea). Fiecare dintre acestea se subdivide, la rândul ei, în submulţimi specifice: • cuvinte primare: moştenite – autohtone (din substratul traco-dac); din

latină; • cuvinte împrumutate din limbile slave vechi, din maghiară, din turcă,

din greacă; neologice – latino-romanice, germanice, englezeşti etc.; • cuvinte formate pe teren românesc prin: derivare (sufixală, prefixală,

parasintetică etc.); compunere (din cuvinte întregi, din abrevieri etc.); conversiune (substantivală, adjectivală, verbală, adverbială etc.);

• cuvintele formate prin calc lingvistic.

Alte criterii de organizare a vocabularului sunt mai mult sau mai puţin legate de cele trei prezentate mai sus. Unii autori separă criteriul extralingvistic (funcţional-ierarhic), în trei criterii, după factorii inductori: factorul psihologic, factorul stilistico-funcţional, factorul frecvenţă (cf. Coteanu – Forăscu - Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 162-182). Alţii acordă statut de criteriu ordonator frazeologismelor (cf. Th. Hristea, loc. cit.) sau onomasticii, iar alţii consideră că onomasiologia este un criteriu (şi, respectiv, un domeniu de cercetare) autonom, distinct de semantică şi de onomastică (cf. Ion Toma, 2001, p. 118-119).

În paginile de faţă vom trata vocabularul după cele trei mari criterii expuse mai sus, cu reluarea precizării intersectării factorilor care asigură sistematizarea lexicală în submulţimi relativ unitare. La o analiză simplă, funcţionarea unui criteriu dă o imagine relativ clară a sistemului (cf. Figura 1.3.)

Page 55: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 45

Sinonime

Antonime

Omonime

Paronime

Etc.

Figura 1.3. Organizarea vocabularului după criteriul semantic

Practic, însă, lucrurile sunt mai complicate. De exemplu, drept

este sinonim (parţial) cu corect, dar numai drept poate intra în relaţie de antinomie cu strâmb, înclinat, în timp ce corect are ca antonim pe incorect etc. Aşadar, în interiorul aceluiaşi criteriu, două submulţimi se suprapun în mod diferit, după factori diferiţi.

Pe de altă parte, o serie sinonimică se poate naşte tocmai din straturi etimologice diferite:

- nea < latină - zăpadă < slavă - omăt < turcă.

Aşadar, criterii diferite se includ unele în altele, se suprapun şi se explică reciproc. Toate cuvintele dintr-o limbă au o explicaţie etimologică-formativă, dar nu toate pot intra într-o serie semantică, de exemplu. Deci, criteriul semantic este inclus în cel etimologic-formativ. (Fig. 1. 4.).

Figura 1.4. Organizarea internă a vocabularului

Ţinând cont de toate acestea, putem analiza universul fascinant al vocabularului în mod sistematic, în aşa fel încât să putem evidenţia în permanenţă relaţiile întregului cu elementele componente şi, pe de altă parte, relaţiile vocabularului cu întregul sistem al limbii.

Page 56: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

46 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Exerciţiul nr. 2 Expresia: „Cu mic cu mare” este o locuţiune din vorbirea

populară, cu valoarea pronumelui nehotărât toţi („toată lumea”). Ea este construită pe opoziţia antonimică a termenilor-suport de origine latină, mic şi mare (cf. DEX, s. v. mic, mare). Ce criterii de organizare a vocabularului au fost utilizate pentru a defini locul acestei expresii în vocabularul limbii române?

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3.6. Importanţa studierii vocabularului

a. Vocabularul este parte integrantă din sistemul general al limbii. Am remarcat în mai multe rânduri (tangenţial, fireşte, dat fiind caracterul introductiv al acestui capitol) diverse relaţii ale lexicului cu fonetica, morfologia, sintaxa etc. Vom avea prilejul să analizăm în profunzime asemenea conexiuni. De exemplu, îmbogăţirea vocabularului prin „schimbarea valorii gramaticale” (conversiune), presupune o bună cunoaştere a părţilor de vorbire, adică a morfologiei. Dar şi reciproca este valabilă. În descrierea oricărei părţi de vorbire se analizează cuvintele primare şi cuvintele provenite din alte părţi de vorbire, prin conversiune (dar şi prin derivare, compunere etc.). Simplul fapt că reprezintă o parte dintr-un întreg lingvistic coerent structurat îi conferă vocabularului importanţă obiectivă (Figura 1.5.)

Sistemul limbii Fonetica-Vocabular-Morfologie-Sintaxa-Stilistica

Figura 1.5. Elementele sistemului limbii

b. Dar vocabularul este mult mai mult decât o componentă, printre

altele, a sistemului limbii. Când se fac aprecieri despre bogăţia, plasticitatea, capacitatea de reprezentare a realităţii prin intermediul limbii, este vizat mai ales lexicul. Th. Hristea, unul dintre cei mai avizaţi susţinători ai importanţei studierii vocabularului în şcoală şi în sistemul educaţiei permanente a adulţilor, afirma:

„... bogăţia unei limbi este dată, în primul rând, de bogăţia şi de varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât şi în cea românească” (Th. Hristea, Sinteze de limba română, ed. cit., p. 7).

Rolul vocabularului în ansamblul limbii

Bogăţia unei limbi înseamnă, în primul rând, bogăţie lexicală

Page 57: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 47

c. Există domenii ale limbii pentru care o bună cunoaştere a problematicii lexicale constituie o condiţie sine qua non1. Este cazul stilisticii, şi aceasta, sub mai multe aspecte. Stilurile funcţionale (beletristic, ştiinţific, politico-administrativ etc.) se individualizează extrem de puţin prin elemente fonetice, destul de puţin prin elemente gramaticale, dar în mod hotărâtor prin selecţiile lexicale operate, prin frecvenţa anumitor cuvinte, prin semantismul special al acestora, precum şi prin structurile frazeologice specifice. Or, toate acestea ţin de vocabular.

d. Relaţia foarte strânsă între limbă, cultură şi societate este infinit mai mult ilustrată prin vocabular decât prin celelalte compartimente ale limbii. Este un adevăr pe care l-am putut deja constata în cele câteva exemple care au susţinut diverse particularităţi ale structurii lexicale. Un fapt morfologic, precum conjugarea verbului a avea, de pildă, poate oferi date interesante pentru tipologia lingvistică în care se încadrează limba română şi numai în plan secundar despre civilizaţia pe care o exprimă (limbă indo-europeană, din familia romanică etc.). În schimb, un cuvânt precum mire, provenit din latinescul miles „soldat”, explică un proces fundamental din istoria etnogenezei poporului român. Dinamica extraordinară a vocabularului, permeabilitatea sa la elementele alogene, noi, reflectă nu numai contactele istorice ale poporului nostru cu alte comunităţi etnice, ci şi evenimentele social-politice interne, evoluţia economică, ştiinţifică, spirituală etc. Istoria câte unui singur cuvânt (precum domn, a scrie, a citi, moşie etc.) implică pagini întregi referitoare la epoci foarte diferite din evoluţia culturii şi civilizaţiei româneşti).

e. Puternica interdeterminare, pe de o parte, cu factorii strict lingvistici, pe de altă parte, cu cei extralingvistici, justifică rolul important pe care vocabularul îl are în optimizarea comunicării. Comunicarea interumană, cu tot corolarul ei de discipline revenite sau inovate atât de spectaculos în actualitate (teoriile argumentării, neoretorica, programarea neurolingvistică etc.), se întemeiază, desigur, pe cunoştinţe de logică, psihologie, pe cultură generală, dar în primul rând pe resursele limbii. Dintre acestea din urmă, regulile privind fonetica şi morfo-sintaxa se însuşesc, în esenţa lor, încă din primii ani de viaţă şi ajung la o relativă stare de corectitudine, nuanţare, performanţă, în anii de învăţământ general preuniversitar. În domeniul vocabularului, dată fiind bogăţia sa, mobilitatea sa, dinamica sensurilor, permanenta suprapunere între valorile proprii şi cele figurate, continua pătrundere a elementelor neologice, ca urmare a vitezei cu care se produc schimbările în ştiinţă şi tehnologie, „achiziţionarea de noi cuvinte şi folosirea lor corectă rămân un deziderat permanent de-a lungul întregii vieţi”. Un om foarte instruit nu ajunge să-şi însuşească nici măcar a zecea parte din totalul cuvintelor dintr-o limbă, iar pentru cele câteva mii de cuvinte pe care le-a achiziţionat nu poate stăpâni nici pe departe toate sensurile create în procesul viu al vorbirii. De aceea, greşelile de vocabular sunt mult mai frecvente şi mai grave decât cele gramaticale (cf. Th. Hristea, op. cit., p. 8). Acestea provoacă grave perturbări în receptarea şi transmiterea ideilor, sentimentelor,

1 Sine qua non (potest) (lat.) = fără de care nu se poate

Vocabularul şi comunicarea interumană

Vocabularul şi stilistica

Vocabularul şi evoluţia societăţii umane

Page 58: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

48 Proiectul pentru Învăţământul Rural

atitudinilor. Or, comunicarea este o trăsătură fundamentală pentru om, definit ca fiinţă socială.

f. Învăţarea limbilor străine, utilizarea computerului, însuşirea limbajelor speciale, chiar şi a celor nonverbale, depind, în bună măsură, de prealabila stăpânire a vocabularului limbii materne. Succesul în studierea oricărei alte discipline (istoria, geografia, matematica, fizica, astronomia), contribuie la îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului dar este, la rândul său, condiţionat de el.

Toate acestea sunt suficiente raţiuni ale importanţei studierii sistematice a vocabularului în procesul învăţării limbii române.

Aplicaţii. Lectură suplimentară

„Orice vocabular exprimă o civilizaţie”.

Marele lingvist francez Antoine Meillet afirma că „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie”, iar succesorul şi conaţionalul său, Georges Matoré, reluând ideea („vocabularul este expresia societăţii”), avansa propunerea ca lexicologia să fie definită ca o „disciplină sociologică” (Apud Th. Hristea, loc. cit.).

Alţi specialişti subliniază relaţia indestructibilă dintre diverse ramuri ale lexicologiei (semantica, onomastica etc.) şi istoria, geografia, relaţia cu diverse alte ştiinţe socio-umane. Albert Dauzat considera că toponimele reprezintă (prin substantivele cu valoare calificativă, prin adjectivele din structura numelor de locuri, prin derivatele care exprimă o anumită atitudine – augmentativele, diminutivele) „un preţios capitol de psihologie socială” (Dauzat, 1939, p. 9).

Acelaşi mare întemeietor al onomasticii moderne punea disciplina sa în legătură cu toate disciplinele sus-menţionate, dar şi cu mitologia, religia, etnografia, folclorul, literatura etc., arătând că prin toate aceste conexiuni, numele proprii oferă informaţii preţioase pentru a înţelege „sufletul unui popor, sentimentele sale, preferinţele sale”. Cu această afirmaţie, el continua un întreg curent din istoria lingvisticii, neogramatica, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Apărute în Germania, ideile neogramaticilor s-au răspândit în multe ţări, unul dintre reprezentanţi fiind şi lingvistul român Ovid Densusianu. Ei considerau că limba, în general, reflectă sufletul şi istoria unui popor (Vezi revista „Grai şi suflet” a lui Ov. Densusianu). Dar argumentele erau aduse mai ales din domeniul lexical.

Într-un celebru curs universitar, Densusianu analizează cuvinte, expresii, sintagme care dovedesc specificul pastoral al începuturilor istoriei poporului român.

În acelaşi sens, A. Meillet, Al. Graur au vorbit despre latină ca despre o „limbă de militari”, respectiv „de ţărani”. Chiar dacă nu trebuie extrapolat studiul limbii la studiul trăsăturilor distinctive ale poporului respectiv (ideea analizei lingvistice prin sine şi pentru sine a fost susţinută de A. de Saussure şi de alţii, ca Ernest Muret), relaţiile cu societatea rămân valabile, în special, dacă nu exclusiv, în domeniul vocabularului. De altfel, chiar Saussure nuanţează teoria raportului

Învăţarea prin cuvânt

Page 59: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 49

dintre evenimentul politico-social şi evenimentul lingvistic (Curs de lingvistică generală, trad. rom., 1999, p. 45-47).

3.7. Surse bibliografice

Sunt selectate aici trei categorii de lucrări de referinţă: a) tratate şi manuale care abordează teoretic problemele vocabularului; b) sinteze şi culegeri de exerciţii, teste, aplicaţii; c) instrumente lexicografice (dicţionare), enciclopedice, lingvistice. Cei interesaţi vor găsi în aceste lucrări utile trimiteri la alte surse bibliografice.

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

COTEANU, Ion; FORĂSCU, Narcisa; BIDU-VRĂCEANU, Angela, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.

*** Formarea cuvintelor în limba română (FCLR) (Redactori responsabili: Al. GRAUR şi Mioara AVRAM). Vol. I (Compunerea), Editura Academiei, Bucureşti, 1970. Vol. II (Prefixele), Editura Academiei, Bucureşti , 1978. Vol. III (Sufixele), 1 (Derivarea verbală), Editura Academiei, Bucureşti, 1989.

HRISTEA, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura „Albatros”, Bucureşti, 19843.

TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura „Niculescu”, Bucureşti, 2001.

* CHIRIAC, Marilena; IANCU, Marin, Vocabular. Teorie şi teste, Editura

„Recif”, Bucureşti, 1995. GHIŢĂ, Iulian, Sinteze şi exerciţii lexicale, lingvistice şi stilistice, Editura

Didactică şi Pedagogică, R. A., Bucureşti, 1995. HRISTEA, Theodor, Limba română. Teste rezolvate. Texte de analizat

şi un Glosar de neologisme, Editura Petrion, Bucureşti, s.a. IONESCU, Cristina; CERKEZ, Matei, Exerciţii de gramatică a limbii

române, Editura Diaconu Coresi, Bucureşti, 19932.

* AVRAM, Mioara (redactor responsabil), Dicţionarul ortografic, ortoepic

şi morfologic al limbii române (DOOM), Editura Academiei, Bucureşti, 1982-1989.

BIDU-VRĂNCEANU, Angela; CĂLĂRAŞU, Cristina; IONESCU-RUXĂNDROIU, Liliana; PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii (DSL), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.

Page 60: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

50 Proiectul pentru Învăţământul Rural

CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gheorghe, Mic dicţionar de terminologie lingvistică (MDTL), Editura „Albatros”, Bucureşti, 1980.

*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ediţia a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1996.

*** Dicţionarul enciclopedic român, E. S. E., 1991.

3.8. Lucrare finală de evaluare 1. Vocabularul este definit din perspectiva diacronică şi sincronică.

De aceea spunem că el reprezintă totalitatea cuvintelor care: ......................................................................................................... (completează spaţiul marcat prin puncte).

2. Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă se numeşte vocabular sau

lexic. Dar ştiinţa care studiază vocabularul poartă o denumire formată, numai pe baza cuvântului „lexic”. Cum se numeşte aceasta?

Răspuns: ....................................................................................... 3. Cuvântul – ca unitate de bază a vocabularului, are o natură

duală. Precizaţi cel puţin câte doi termeni care denumesc fiecare dintre cele două componente ale cuvântului.

Răspuns:

a) ...............

b) .............. 4. Analizează componenţa structurală a cuvântului strălucitor.

Răspuns: .......................................................................................

5. Cum se numesc disciplinele lexicologice care studiază originea, formarea, respectiv sensurile cuvintelor?

Răspuns: ....................................................................................... 6. Pentru alcătuirea unor dicţionare, ca Dicţionar de antonime al

limbii române şi Dicţionar de expresii şi locuţiuni ale limbii române, s-au folosit principiile şi metodele a cel puţin trei discipline conexe ale lexicologiei. Enumeră-le!

Răspuns: .......................................................................................

7. Subdiviziuni ale vocabularului, de tipul „vocabular fundamental – masa vocabularului”, „termeni literari – termeni populari” etc., se organizează după un criteriu extralingvistic. Despre ce criteriu este vorba?

Răspuns: .......................................................................................

Page 61: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

Proiectul pentru Învăţământul Rural 51

8. Care este criteriul lingvistic ordonator al unor cuvinte „primare”, de tip floare, faţă de cele „derivate”, de tip înfloritor? sau al unor termeni moşteniţi din latină faţă de împrumuturile din franceză?

Răspuns: .......................................................................................

9. Cuvinte ca revoluţie, paşoptism, proclamaţie ş. a. reflectă un anumit eveniment istoric, cu consecinţe foarte importante asupra evoluţiei societăţii româneşti, dovedind strânsa relaţie dintre societate şi limbă. Despre ce eveniment este vorba?

Răspuns: .......................................................................................

10. Indică titlul unei lucrări de referinţă, din care au apărut până acum trei volume, în domeniul formării cuvintelor româneşti prin derivare şi compunere.

Răspuns: .......................................................................................

3.9. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

Exerciţiul nr. 1: Sunt cuvinte: a = cuvânt, căci poate fi: 1. articol posesiv genitival feminin

singular (o carte a fetei); verb auxiliar „a avea” (a venit); prepoziţie (cărţile a trei elevi); interjecţie (a!) etc.;

al = articol posesiv genitival masculin singular (un prieten al fratelui meu);

brut = adjectiv, cu sensul „neprelucrat, primar”: formă brută, salariu brut etc.;

car = substantiv, cu sensul de „vehicul terestru cu patru roţi, cu tracţiune animală, folosit la ţară pentru transportarea (sic!) alimentelor” (DEX, s.v.);

crau = cuvânt; deşi nu are morfeme, el este totuşi o îmbinare de sunete dotată cu sens, căci în limba română reprezintă interjecţia imitativă pentru sunetul scos de cioară;

dar = cuvânt; 1. substantiv, definit prin sinonimul „cadou”; 2. conjuncţie adversativă: „însă”, „ci”; 3. adverb (înv. şi reg.) însemnând „da”, „aşa”, „astfel”.

Celelalte sunete sau grupuri de sunete nu au statut de cuvinte, deoarece sunt lipsite de semnificaţie.

Test de evaluare nr. 1: 1.a) etimologia b) semantica c) formarea cuvintelor 2. frazeologia 3. onomastica – antroponimia – hidronimia/toponimia

Page 62: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Noţiuni generale de lexicologie

52 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Exerciţiul nr. 2:

- criteriul funcţional-ierarhic, prin plasarea în clasa „vocabularului cu sferă restrânsă”, subclasa „popular”;

- criteriul semantic, prin relevarea bazei antonimice a termenilor-cheie;

- criteriul etimologic-formativ, prin invocarea originii latine şi a valorii locuţionare.

Test de autoevaluare 1. „... se folosesc sau au fost cândva folosite într-o limbă” 2. a) formă; complex sonor; expresie; semnificant; b) conţinut; semnificaţie; înţeles; semnificat 3. Lexicologie 4. stră- (prefix); luci (cuvânt-bază); -tor (sufix) 5. Etimologia; formarea cuvintelor; semantica 6. Lexicografia, semantica, frazeologia 7. Criteriul funcţional-ierarhic 8. Criteriul formativ-etimologic 9. Revoluţia de la 1848 10. Formarea cuvintelor în limba română (vol. I-III, 1970-1989) Punctaj: pentru fiecare răspuns corect şi complet se acordă 10

puncte. Total: 100 puncte.

Page 63: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 53

Unitatea de învăţare nr. 4 ORGANIZAREA FUNCŢIONAL-IERARHICĂ A VOCABULARULUI

Cuprins: 4.1. Obiective educaţionale .....................................................................................53 4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului...............................................56 4.2.1. Vocabularul fundamental (VF) .......................................................................56 4.2.2. Masa vocabularului........................................................................................56 4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare................................56 4.3.1. Vocabularul de uz general .............................................................................57 4.3.2. Vocabularul cu sferă limitată de utilizare .......................................................56 Vocabularul regional ...............................................................................................57 Vocabularul arhaic...................................................................................................58 Vocabularul neologic ...............................................................................................58 4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv....................................................................60 4.5. Vocabularul special şi specializat ....................................................................62 4.5.1. Argoul ...........................................................................................................62 4.5.2. Jargonul ........................................................................................................63 4.5.3. Vocabularul specializat .................................................................................63 4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar .............................................................65 4.7. Dinamica vocabularului.....................................................................................62 4.8. Structura vocabularului .....................................................................................68 4.9. Lucrarea finală de evaluare ..............................................................................70 4.10. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste ...................................................71 4.11. Surse bibliografice ..........................................................................................72

4.1. Obiective educaţionale

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare vei fi capabil:

• să Identifici cuvintele din vocabularul fundamental şi din masa vocabularului;

• să prezinţi trăsăturile specifice ale cuvintelor din vocabularul fundamental;

• să determini ariile de utilizare ale diferitelor grupe lexicale stabilite după criteriul frecvenţei;

• să identifici echivalente literare pentru cuvinte din sferele populare, regionale, familiare, argotice, tehnice;

• să recunoşti sursele şi procesele transferului lexical; • să schimbi registrele lexicale în comunicarea scrisă şi orală.

Reţine ! În capitolul introductiv am stabilit că ierarhizarea funcţională a vocabularului este un criteriu extern, care acţionează prin factori

Page 64: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

54 Proiectul pentru Învăţământul Rural

psihologici, socio-culturali, istorici, geografici etc., creând submulţimi lexicale diferite între ele prin niveluri (de corectitudine faţă de standardul stabilit la un moment dat, de utilitate, niveluri estetice) şi prin sfere de întrebuinţare (generală – regională – profesională – individuală etc.). În primul caz, vorbim despre registre lexicale, în al doilea caz, despre uz sau frecvenţă.

De fapt, axele de organizare se intersectează, după cum şi elementul psihologic (preponderent individual, intensiv, sincronic) acţionează împreună cu cele sociale, culturale, teritoriale (preponderent colective, extensive, diacronice). Consecinţele sunt uşor de remarcat • acelaşi vorbitor (grup de vorbitori) poate utiliza cuvinte din clase

funcţionale-ierarhice diferite (schimbând registrul, după împrejurări: nevastă – în mediu familiar; soţie – în societate);

• acelaşi cuvânt poate face parte din mai multe clase sau chiar din toate (a fi, a avea, zi, om, frumos), pe când un alt cuvânt poate aparţine unei singure clase;

• acelaşi cuvânt poate avea mai multe sensuri – care aparţin unor clase diferite. Exemplu: operaţie aparţine limbii literare standard, prin sensul său de bază, „acţiune, lucrare” (executată de om sau de un utilaj); prin sensurile sale secundare, el aparţine limbajului profesional, iar în cadrul acestuia se disting mai multe domenii: medical, militar, financiar, matematic etc.; prin urmare, criteriul funcţional-ierarhic funcţionează şi la nivelul sensurilor, nu numai al cuvântului;

• această suprapunere parţială de clase dovedeşte că acest criteriu (al funcţionalităţii, al frecvenţei) nu poate acţiona foarte riguros în condiţiile unui material lexical imens, foarte mobil, extrem de nuanţat. Din această cauză, unii specialişti nu recunosc decât o singură ierarhizare, aceea a lexicului de bază, opus masei lexicale;

• ezitările se văd în subdiviziunile operate, precum şi în terminologia specială, destul de diferită de la un cercetător la altul. Din raţiuni metodologice, didactice, se folosesc ierarhizări binare, în principiu, dar unele clase impun mai multe trepte de ordonare a subclaselor.

4.2. Vocabularul fundamental şi masa vocabularului

4.2.1. Vocabularul fundamental (VF) Este alcătuit din acele cuvinte care sunt folosite frecvent (practic, aproape zilnic) de către toţi vorbitorii unei limbi, indiferent de nivelul instruirii, profesie, vârstă, sex, regiune, religie etc.

Numit şi vocabular de bază sau vocabular reprezentativ, vocabular esenţial, fond principal lexical, fond principal de cuvinte, el reprezintă nucleul funcţional stabil al limbii (I. Toma, 2001, p. 78).

Unii cercetători numesc nucleu un subgrup din VF, restrâns la circa o sută de cuvinte, aşa-numitele unelte gramaticale: prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare, articole etc. (cf. A. A. Moles apud I. Coteanu, 1985, 177-178).

Funcţionalitate frecvenţă

Page 65: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 55

În limba română, numărul de cuvinte care intră în VF se estimează la circa 1500. Ele se grupează după criterii extralingvistice şi lingvistice şi îndeplinesc anumite caracteristici definitorii.

• numele părţilor corpului omenesc: cap, ochi, nas, gură, dinte, piept,

mână, picior etc.; • numele de rudenie: părinte, copil, mamă, tată, fiu, fiică, frate, soră,

bunică, văr, nepot etc.; • numele principalelor acţiuni umane: a mânca, a bea, a vorbi, a

merge, a cânta, a lucra etc.; • denumirile pentru locuinţă, unelte şi obiecte uzuale: casă, masă,

fereastră, uşă, topor, roată, inel etc.; • numele principalelor alimente şi băuturi: pâine, carne, lapte, brânză,

apă, vin etc.; • numele unor animale domestice şi sălbatice: câine, pisică, găină, cal,

vacă, oaie; lup, urs, peşte, ţânţar etc.; • nume de arbori şi plante: pom, cireş, plop, floare, frunză, iarbă,

ceapă, varză etc.; • denumiri pentru elementele universului şi ale formelor de relief: cer,

pământ, aer, soare, lună, stea; munte, deal, câmpie, râu, mare etc.; • denumiri pentru exprimarea timpului şi a spaţiului: zi, noapte, an,

lună, vară, iarnă, acum, atunci, departe, aproape, aici, acolo etc.; • numele unor calităţi şi defecte: bun, rău, frumos, urât, mare, mic,

deştept, prost, tânăr, bătrân, vesel, trist etc.; • numele unor culori: roşu, galben, verde, albastru (alb, negru); • instrumente gramaticale (conjuncţiile şi prepoziţiile): şi, nici, dar, că,

să, în, pe, cu, la, din, de etc.; • verbele auxiliare: a fi, avea, a voi; • sistemul pronumelor: eu, tu, el, ea, noi, voi; ăsta, altul, nimeni, toţi

etc.; • numeralele de la 1 la 10; • anumite adverbe (bine, rău, repede, mult) ş.a.m.d. • sunt cuvinte foarte vechi, aparţinând, mai ales fondului latin; • au un mare grad de stabilitate; au rămas cu sensurile originare şi cu

forme aproape neschimbate; nu au putut fi înlocuite de cuvinte din straturile etimologice ulterioare încheierii procesului formării limbii române;

• au, în principiu, corp fonetic redus, fiind formate din 1-2 silabe, rar-mai multe: om, cap, fiu, mamă, trei, noi, fi, avea;

• au frecvenţă mare (respectiv, mare valoare circulatorie, cf. supra, definiţia) în timp şi spaţiu, între niveluri şi registre lexicale diferite; de aceea sunt „primele învăţate şi ultimele uitate”;

• sunt cuvinte polisemantice, în majoritate (vezi cuvântul cap, care are circa 54 de sensuri, ochi etc.);

• au mare putere de derivare şi compunere (vezi familia lexicală a unor cuvinte ca om, floare, pământ etc.);

• au o mare capacitate de a forma locuţiuni, expresii metaforice, frazeologice (om de omenie, om de bază, s-a făcut om etc.; floarea tineretului, în floarea vârstei etc.).

Gru

pe le

xico

-tem

atic

e al

e VF

C

arac

teris

tici a

le

cuvi

ntel

or d

in V

F

Page 66: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

56 Proiectul pentru Învăţământul Rural

4.2.2. Masa vocabularului Reprezintă restul cuvintelor din vocabular, în cazul limbii române,

diferenţa de la cele circa 1.500 de unităţi ale VF până la totalul de aproximativ 175.000 de cuvinte (cu tot cu variante).

Această parte se şi numeşte, în diverse lucrări de specialitate, restul vocabularului sau vocabular secundar, vocabular disponibil. Termenul de „rest” nu trebuie înţeles în sens peiorativ, ci în cel strict matematic, statistic. Căci, dacă la o asemenea imensitate de material se poate presupune şi o mare diversitate, în clasele care, totuşi, pot fi delimitate, intră şi cuvinte cu frecvenţă mare. Problema este însă că acestea, spre deosebire de cele din VF, sunt utilizate de grupuri mai reduse de vorbitori. În principiu, intră aici:

- lexicul popular; - regionalismele; - arhaismele; - neologismele; - termenii de specialitate (profesional-ştiinţifici): - termenii de argou şi jargon; - creaţiile individuale; - hapax-urile (termeni atestaţi o singură dată în limbă) etc.

Exerciţiul nr. 1

1. Subliniază cu o linie cuvintele din fondul principal lexical şi cu două linii pe cele din masa vocabularului:

a) a auzi, agitaţie, aici, a ara, alifie, afin, a aloca, aluzie, amalgam, albastru, car, chit, ciot, cuptor, cleşte, cerb, condei, a citi, croitor, a crede, cuţit, a fugi, febră, frunte, fin, fiert, frescă, femeie, floare, fond, foc.

2. Grupează cuvintele din textul de mai jos pe două coloane: a)

cuvinte din vocabularul fundamental, b) cuvinte din masa vocabularului:

„În fundul grădinii avea şi un măr care făcea mere de aur, şi de când îl avea, el nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci ... venea oarecine noaptea şi le fura, tocmai când erau gata să se coacă”. (P. Ispirescu)

4.3. Vocabular uzual şi vocabular cu sferă limitată de utilizare

Factorul social acţionează extensiv, stabilind arii mai extinse sau mai restrânse ale lexicului. Specialiştii au remarcat echilibrul numeric al subdiviziunii, inegalităţile fiind compensate de mărimea diferită a grupurilor de vorbitori.

Cu toate acestea, şi dicotomia astfel stabilită rămâne insuficient diferenţiat, suprapusă altor grupări: vocabularul uzual ≈ vocabular fundamental ≈ vocabular activ etc. (vezi Figura 2.2.).

Răs

puns

urile

vor

fi s

cris

e în

sp

aţiile

lăsa

te li

bere

Page 67: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 57

a b c

Figura 2.2. Suprapunerea grapelor lexicale (a = VF; b = vocabular uzual; c = vocabular activ).

4.3.1. Vocabularul de uz general cuprinde cuvintele folosite de către întreaga comunitate a vorbitorilor, indiferent de gradul de instruire, domeniu socio-profesional, regiune etc. El se mai numeşte fond comun, fond general, vocabular mediu, vocabular supradialectal, vocabular nespecializat. Bogăţia nomenclaturii reflectă incertitudini, suprapuneri şi diferenţe definitorii.

Chiar dacă trăsăturile definitorii se reiau din definiţia VF, vocabularul uzual se deosebeşte de acesta prin factorul frecvenţă, în sensul că el cuprinde mai mult decât cuvintele folosite (aproape) zilnic. În plus, nu conţine numai cuvinte din fondul activ, ci şi din cel pasiv, termeni literari, dar şi termeni populari: mamă, dar şi talon; a se ivi, dar şi chestie etc.

Vocabularul de uz general reuneşte într-o singură mulţime elemente active de la toate grupele de vocabular activ (care poate caracteriza o grupă sau alta de vorbitori).

Aceleaşi caracteristici se regăsesc la nivelul cuvântului. Dintre diversele sensuri ale fiecărui cuvânt, numai sensul de bază, propriu, foarte cunoscut, plasează cuvântul respectiv în vocabularul uzual, nu şi cele figurate, învechite, regionale etc.

4.3.2. Vocabularul cu sferă limitată de utilizare cuprinde cuvinte care au arie restrânsă

de folosire, specifică, totuşi, unor grupe de vorbitori, unor zone, epoci, vârste. Aşadar, termenul general de definire ar fi specificitatea, referitoare la grupe diferite de cuvinte1.

Aceasta înseamnă că putem defini mai bine acest mare segment de vocabular (uşor de suprapus „masei vocabularului”) referindu-ne separat la fiecare grupare componentă.

• Vocabularul regional (dialectal, provincial) se opune vocabularului supradialectal, prin acoperirea parţială a ariei teritoriale folosite. Intră aici, în primul rând, formele specifice dialectelor limbii române: dacoromân, meglenoromân, aromân, istroromân. De exemplu, utilizarea vocalei protetice a- în cuvinte uzuale care încep cu o consoană: arău („rău”), armân („român”), alăvdare („a lăuda”), însoţită de alte trăsături fonetice, sau utilizarea adjectivului muşat pentru noţiunea de „frumos” sunt elemente ale dialectului aromân (macedoromân). Dacoromâna, ca principal dialect românesc, are, la rândul ei, forme sau termeni din subdialecte, numite, în general, regionalisme: a ciupi, magiun, puţ,

1 Altfel, ar trebui să folosim o descriere prin negaţie („cuvinte care nu sunt

cunoscute şi folosite de către toţi vorbitorii”) ceea ce, din punct de vedere logic şi metodologic, nu este recomandabil: nu se defineşte un lucru prin ceea ce nu este, ci prin ceea ce este.

Regionalisme, forme dialectale

Eterogenitate

Page 68: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

58 Proiectul pentru Învăţământul Rural

cartof, porumb (Muntenia), a pişcura, pecmez, fântână, crump (Banat), a pişca, burtă, foale, pântece, curechi, păpuşoi etc. (Moldova).

Pentru regiuni ca Oltenia, Crişana, Maramureş există, de asemenea, un vocabular relativ bine individualizat.

Observăm că unii termeni regionali au pătruns în vocabularul uzual, literar, mai ales cei din Muntenia. Totuşi, termeni regionali – termeni literari este una dintre principalele opoziţii definitorii, în sensul că cei dintâi nu sunt supuşi actelor voite ale vorbirii şi cultivării. Ei pot trece în vocabularul uzual, literar, standard, prin opere literare (vezi scrierile lui I. Creangă) sau prin actualizarea importanţei noţiunii desemnate etc. Din acest punct de vedere, regionalismele se suprapun mai degrabă cuvintelor populare, căci au în comun opoziţia cu vocabularul literar.

Totuşi, suprapunerea regional-popular nu este totală, căci populare sunt cuvintele din registrul neîngrijit, folosiţi pe întreg teritoriul în care se vorbeşte româneşte, pe când regionalismele circulă numai într-o anumită zonă geografică.

Exemplu: - acesta este forma literară a pronumelui demonstrativ de

apropiere; - ăsta este forma populară, general valabilă în vorbirea neîngrijită,

familiară, din orice teritoriu al comunităţii vorbitorilor de limba română; - aista este o variantă regională moldovenească; - ahăsta este o variantă regională bănăţenească.

• Vocabularul arhaic însumează cuvintele cu sferă restrânsă de utilizare din cauza învechirii lor, ca formă sau ca utilitate (gr. arhé „vechi”, logos „cuvânt”). Reamintim că „vechimea” este, în principiu, o trăsătură pozitivă, definitorie pentru stabilitatea cuvintelor din VF. Arhaismele se deosebesc de acestea:

a) fie prin evoluţia învelişului sonor (arhaisme fonetice); b) fie prin pierderea unui sens special (arhaisme semantice); c) fie prin ieşirea din uz a noţiunii desemnate (arhaisme propriu-zise,

istorisme).

Exemple: a) lat. directus a trecut prin faza dirept, pentru a deveni, în româna

actuală, drept; lat. rumpere > rom. arh. rumpe > rom. actuală rupe; b) slv. prostâi „simplu” > rom. arh. prost „simplu” > rom. actuală

prost „fără minte”; c) arcaş, birjă, iatagan, paharnic, opaiţ, opinci.

• Vocabularul neologic cuprinde aria restrânsă a cuvintelor relativ recent pătrunse în limba română, încă insuficient adaptate fono-morfologic şi insuficient cunoscute ca încărcătură semantică.

Factorii social-culturali care acţionează în conturarea acestei sfere lexicale sunt concretizaţi în grupele de vorbitori (tinerii, oamenii instruiţi de toate vârstele, specialiştii în domenii de larg interes – finanţe, informatică etc.) şi, pe de altă parte, în evoluţia social-economică şi politică, ştiinţifică, spirituală.

Arhaisme

Page 69: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 59

„Vârsta neologismelor” relativizează acest grup de cuvinte, căci sub denumirea de „nou” (gr. neo + logos) se ascund cuvinte adoptate de română abia în ultimii 10, poate chiar numai 5 ani (computer, cip, site – sait), cât şi cuvinte care au câteva zeci de ani (tehnică), o sută de ani (telefon, telegraf) sau chiar 350 (imperiu, consilium, consul, cometă, fantastic, răspublică – introduse în română de către Miron Costin, Dimitrie Cantemir, prin scrierile sale). Or, în acest din urmă caz, cuvântul este la fel, dacă nu chiar mai vechi ca unele arhaisme, calitatea de neologism fiindu-i conferită doar de forma fonetică foarte apropiată de a etimonului din latina savantă şi de circulaţia restrânsă la nivelul literar, ştiinţific, specializat.

Multe neologisme au circulaţie internaţională, aparţinând limbii de origine, altor limbi şi românei, în egală măsură (telefon, marketing, design etc.) Caracterul restrâns al utilizării lor favorizează numeroase greşeli de ortoepie şi ortografie. Unele neologisme, ca şi arhaismele, sunt înregistrate în variante diferite în dicţionare.

În lingvistica românească, prin neologisme se înţeleg nu numai cuvintele împrumutate, ci şi cele calchiate după o limbă străină, precum şi cele create în română. Asupra acestor surse de îmbogăţire, modernizare şi nuanţare a vocabularului vom reveni într-un alt capitol.

Aici adăugăm doar concluzia că arhaismele şi neologismele constituie grupele polare organizate pe axa temporală a frecvenţei, respectiv a uzului, cu implicaţiile socio-culturale, psihologice etc. obişnuite.

Exerciţiul nr. 2

1. Indică sinonimele actuale corespunzătoare următoarelor arhaisme lexicale (sematice, istorisme) şi fonetice: buche, blănit, hrisov, leat, moşie, a slobozi.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Dă un alt cuvânt regional şi apoi sinonimul literar al

următoarelor regionalisme: barabulă, hulub, târnă.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3. Caută în dicţionare varianta corectă pentru următoarele

variante neologice: sandviş-sandvici, sanguin-sanguin, premisă-premiză.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

Răs

puns

urile

vor

fi s

cris

e în

sp

aţiile

lăsa

te li

bere

Neologisme

Page 70: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

60 Proiectul pentru Învăţământul Rural

4.4. Vocabular activ şi vocabular pasiv

Bifurcarea vocabularului în activ şi pasiv este unul dintre efectele organizatorice ale acţiunii factorului psihologic.

Prin vocabular activ înţelegem totalitatea cuvintelor pe care vorbitorul le întrebuinţează frecvent în diverse împrejurări, iar prin vocabular pasiv – acele cuvinte pe care le cunoaşte sau le recunoaşte, dar nu le foloseşte decât foarte rar sau deloc. Este vorba, aşadar, despre nivelul individual al organizării vocabularului.

Dar vocabularul activ ar fi inoperant dacă nu ar coincide cu al celorlalţi vorbitori, ceea ce înseamnă că există un fond lexical activ comun pentru toţi vorbitorii unei limbi, fond care se suprapune vocabularului fundamental, în mare măsură. Altfel spus, criteriul psihologic, individual, devine criteriu social-cultural, colectiv.

În ceea ce priveşte vocabularul pasiv, el se stratifică în mod previzibil în diverse subcategorii: a) cuvinte relativ general cunoscute, apropiate de sfera vocabularului activ, numite disponibilităţi lexicale, tocmai pentru că pot trece oricând în aceasta, prin lecturi, studii sau prin presiunea mediului social-lingvistic (exemplu: supermarket, angro etc.); b) cuvinte rar folosite, dar pe care încă le pot recunoaşte unii vorbitori (căci apar, de exemplu, în expresii, locuţiuni etc.: toptan „cantitate mare”, „belşug”, cf. loc. adj. şi adv. cu toptanul; c) cuvinte extrem de rare, foarte apropiate de frecvenţa zero în vorbire (exemplu: raia „teritoriul locuit de supuşii creştini ai Imperiului Otoman, de obicei, administrat direct de către autorităţile militare turceşti”). Şcoala, lecturile, mass-media, călătoriile etc., aduc pentru un moment astfel de cuvinte în actualitate, căci a existat o epocă în care ele au fost active.

Prin urmare, putem reprezenta grafic submulţimile vocabularului ca în Figura 2.1.

a b c d

Figura 2. 1. a – vocabular activ; b, c, d – vocabular pasiv, cu grade de cunoaştere şi recunoaştere

descrescândă.

• Şi la nivelul unui cuvânt există sensuri active şi sensuri pasive. De

exemplu, miez este un cuvânt pe care orice vorbitori de limba română îl poate defini, cu aproximaţie, ca „parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc.”. Valoarea temporală, înregistrată în DEX ca (sensul 3) care apare doar în expresii fixe este, de asemenea, relativ cunoscută (miezul zilei, miezul nopţii (12 h, 24 h), miezul verii, miezul iernii), dar mai rar folosită. Urmează sensul figurat: „semnificaţie”, „esenţă” a unei probleme, utilizat de categorii diverse

Mobilitate şi dinamism

Page 71: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 61

de vorbitori, nediferenţiate socio-cultural. Sensul tehnic, „formă prin care se obţin goluri sau scobituri în piesele turnate prin topire”, este cunoscut şi utilizat, evident, numai de către profesionişti.

În concluzie, vocabularul activ şi vocabularul pasiv reprezintă o clasificare impusă de mai multe criterii şi care se suprapune altor clasificări şi se completează cu alte clasificări. Vocabularul activ coincide, în mare măsură, cu VF, iar în vocabularul pasiv intră subgrupele din masa vocabularului (regionalisme, arhaisme, neologisme, termeni literari, termeni populari etc.)

Exerciţiul nr. 3

1. Un cuvânt precum meterhanea ar avea gradul de frecvenţă zero, dacă nu ar fi înregistrat în DLR (dicţionarul-tezaur al limbii noastre), în dicţionarele enciclopedice, explicative sau în dicţionarele speciale etc., de neologisme, arhaisme etc.

a) Defineşte cuvântul, după oricare dintre aceste dicţionare; ....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

b) Enumeră contexte în care ar putea să apară acest cuvânt.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Cuvântul strămurare desemnează, în limba română veche, un

băţ ascuţit sau o prăjină cu vârf de fier, folosită în trecut pentru a îndemna vitele la mers. El certifică o ocupaţie veche din mediul rural. Pentru vorbitorul citadin de astăzi, el are, în mod cert, frecvenţa zero, ceea ce ar însemna, practic, un paradox privind structura vocabularului. Numeşte cele două clase în care cuvântul poate fi clasat, totuşi, salvând aparenţa paradoxală.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3. Cuvântul moşie are a) un sens activ şi b) câteva sensuri

pasive. Defineşte aceste sensuri şi precizaţi sfera de utilizare în care se încadrează.

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

4.5. Vocabularul special şi specializat reprezintă grupele de cuvinte organizate după criteriul frecvenţei, criteriul funcţional, prin ierarhizare pe axa (de natură psihologico-socială) a „intereselor şi preocupărilor”. Opoziţia clarificatoare se realizează, în principiu, cu vocabularul uzual, cu precizarea că specializările (lexicale, fono-morfologice, semantice) definesc grupuri în mod ostentativ „închise”. Alte opoziţii se creează cu

Răs

puns

urile

vor

fi s

cris

e în

sp

aţiile

lăsa

te li

bere

Page 72: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

62 Proiectul pentru Învăţământul Rural

limba literară, cu vocabularul fundamental, ceea ce înseamnă că grupele „speciale/specializate” se suprapun, măcar parţial, celor de la polul opus: masa vocabularului, vocabularul neliterar etc.

Vocabularele speciale sau de grup sunt argoul şi jargonul.

4.5.1. Argoul este reprezentat prin vocabularul de grup, utilizat în special de către mediile interlope, de către infractori sau alte medii restrânse, pentru a limita transparenţa comunicării doar la persoanele iniţiate.

Sursele argoului sunt: unele arhaisme („părăsite de limba literară”, I. Toma, 2002, p. 76):

aghiotant „hoţ”, calfă, ienicer „poliţist”; neologismele nesocializate sau socializate cu alte sensuri: elice

„limbă”, incubator, incintă, bordei „închisoare”; împrumuturi din alte limbi, mai ales din vorbirea romilor: gabor

„poliţist” (cuvântul de origine maghiară, însemna, în original, „ţigan”); gagiu „om” etc.;

termeni uzuali, cărora li se conferă sensuri speciale, prin metamorfozare: abajur „fustă scurtă”, amortizoare „sâni”, ghişeu „şliţ”.

Tratatele şi dicţionarele de specialitate dovedesc că pentru fiecare referent există o serie sinonimică foarte bogată, care poate depăşi o sută de termeni, evident, cu nuanţele de rigoare. Pentru noţiunea de „hoţ” cuvintele argotice, extrem de numeroase, pot indica şi vechimea, domeniul de „specializare”, anii de puşcărie, gradul ierarhic într-o „bandă” etc.: bobocel, calfă, diurnist, decan; angrosist, ciupitor, hultan; ilegalist etc.

Câmpul semantic rezultat din cuvintele cu cea mai mare frecvenţă (şi bogăţie semantică, sinonimică etc.) ilustrează semnificativ „lumea” utilizatorilor, gândirea, sentimentele şi preocupările lor, dovedind încă o dată mobilul psiho-social care funcţionează ca factor organizator al acestui grup de cuvinte.

Cei mai mulţi referenţi desemnează: hoţul, poliţistul, închisoarea, bătaia, băutura, prostituţia, (homo)sexualitatea, ţiganul, informatorul. Aceste cuvinte alcătuiesc fondul activ al vorbitorilor respectivi, alături de referenţii din VF, pentru care argoul are, de asemenea, cuvinte proprii: părţile corpului – alunecători, căutători, binoclu etc. („ochi”), aftă, bot, căţea, cioc, clanţă, goarnă, muie („gură”), aripă, cange („mână”), cantalup, diblă, gulie, bostan („cap”), icre („creier”), ataş („fund”), bord, bufet, dulap, ghiozdan („stomac”); termeni de rudenie – balabustă, belea, jandarm, molie, remorcă, respectiva („soţie”); calităţi – nasol, zbanghiu, ciacâr etc.

Termenii obsceni îşi găsesc un loc privilegiat în argou. Elevii studenţii, soldaţii preiau adesea asemenea termeni, astfel încât unele lucrări de specialitate vorbesc despre un „argou al elevilor şi studenţilor” (diriga, mate, şase, boabă), un argou al militarilor în termen (osu „Ofiţerul de Serviciu”; a. m. r. „au mai rămas”, tiribau „arest” etc. Cercetătorii mai riguroşi consideră că este o simplă „tendinţă”, încadrabilă, de altfel, în procesul firesc de pătrundere a unor asemenea termeni, puternic „coloraţi” stilistic, în limbajul familiar: baftă, nasol, naşpa, gagică, şest.

Sursele argoului

Pseudo-argoul

Page 73: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 63

4.5.2. Jargonul cuprinde cuvintele neologice insuficient integrate în sistemul fono-morfologic al limbii române şi incomplet socializate, care circulă în paralel cu termenii uzuali, ca sinonime perfecte. Spre deosebire de neologismele necesare – care corespund unor realităţi noi (computer) sau unor sensuri, nuanţe noi: a faxa, a lista (un text cules prin tehnoredactare computerizată), termenii de jargon nu acoperă o necesitate lexicală; ei reflectă snobismul unor indivizi sau grupuri socio-culturale, care cred că astfel îşi dovedesc „superioritatea”. Din cauza aceasta, în alte limbi, ca franceza, asemenea cuvinte se numesc barbarisme. Fenomenul este vechi în română. Ion Ghica povesteşte cum vorbea mătuşa sa, care îşi lăuda evghenia („nobleţea”), la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A urmat moda franţuzismelor, care a durat aproape două secole, cu o exacerbare între 1850 şi 1944. Franţuzomania, integrată într-un proces mai general de bilingvism cultural, a fost ironizată de către autori ca V. Alecsandri, I. L. Caragiale, care au surprins folosirea semidoctă – deformată, neglijentă, a „preţioaselor ridicole” din burghezia în ascensiune: musiu, şarlă, filfizon, bulivar ş.a. În prezent, termenii de jargon provin mai ales din engleză (britanică şi americană): O. K., bye-bye, week-end, job, business etc.

Alături de alte câteva zeci de mii de cuvinte de origine franceză, care au fost integrate definitiv în limba română modernă, unele împrumuturi din franceză (ca şi din italiană) continuă să se păstreze şi astăzi, ca elemente de jargon, adică inutile, artificial utilizate: a amorsa, a anvizaja, a flana, inubliabil, indimenticabil (it.), impardonabil, mefient etc.

4.5.3. Vocabularul specializat este format din terminologiile de specialitate ale diverselor profesiuni şi domenii ştiinţifice. Prin urmare, şi aceasta este o grupă lexicală delimitată prin factorul socio-cultural, pe axa intereselor, utilităţilor etc., prin opoziţie cu vocabularul uzual, general. El reprezintă o subcategorie a ceea ce numim „vocabular ca sferă limitată de utilizare”, alcătuită, la rândul ei, din atâtea subdiviziuni, câte ramuri ştiinţifice şi profesiuni au un statut suficient de bine delimitat, încât să-şi creeze un vocabular propriu. Vocabularul de specialitate nu trebuie confundat cu „limbajul de specialitate”, care presupune, în principiu, şi o structură morfo-sintactică şi stilistică particulară, dar face parte din acesta, ca cea mai pregnantă caracteristică. În plus, vocabular de specialitate poate exista pentru mult mai multe domenii decât cele care au limbaje de specialitate.

Terminologiile de specialitate sunt astăzi atât de numeroase şi atât de dezvoltate pentru fiecare domeniu, încât lexicologia şi lexicografia au dezvoltat o altă ştiinţă conexă, numită chiar terminologie. În această subramură lingvistică, orice termen de specialitate se numeşte termen tehnic (indiferent că el aparţine medicinei, arhitecturii sau electronicii, metalurgiei), iar totalitatea termenilor care desemnează obiecte, procese, fenomene, persoane, calităţi etc. se numeşte nomenclatură. Evident, fiecare dintre denumirile acestea au şi un sens uzual şi alte sensuri secundare; cercetători diferiţi folosesc termeni şi accepţii diferite ale vocabularului de specialitate. Unii continuă să denumească prin „termeni tehnici” numai cuvintele care reprezintă domeniile strict tehnico-ştiinţifice: mecanică, metalurgie, electrotehnică.

Tipuri de jargon

Nomenclatura

Page 74: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

64 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sursele cuvintelor de specialitate sunt: cuvinte împrumutate, traduceri, cuvinte calchiate: turnesol, hârtie

sticlată, etc.; cuvinte uzuale, folosite cu sensuri speciale: asociere, operaţie,

soluţie etc.; cuvinte nou create, pe rădăcini sau afixe (prefixoide, afixoide, vezi

infra) savante (greceşti, latine, dar şi din italiană, franceză, engleză etc.), precum şi formaţiuni hibride: algo-calmin (< lat. algos „durere” + form. rom. calmin, de la a calma, cf. fr. calmer).

Aparţinând fondului neologic, multe asemenea cuvinte au circulaţie internaţională. De exemplu, terminologia lingvistică, vocală, consoană, fonetic, fonologic, lexicologie, morfologie, sintaxă etc., aparţine unui mare număr de limbi moderne, cu adaptările fono-morfologice de rigoare.

O condiţie a selecţiei cuvintelor în vocabularele de strictă specialitate este monosemantismul lor. Termenii tehnici trebuie să aibă o valoare denotativă clară, care să exprime pregnant, fără riscul unor interpretări datorate conotaţiilor suplimentare, fenomenul, procesul, obiectul desemnat etc.

Aceasta nu înseamnă că în vocabularele respective (biologie, geografie, geologie, istorie, administraţie, arhitectură, medicină, marină, drept, transporturi, comerţ, pielărie etc. – am citat la întâmplare ştiinţe şi profesiuni - nu există şi turnùri, locuţiuni, sintagme specifice, unele cu încărcătură metaforică foarte bogată.: a face de cart, a trage obloanele, rădăcină pătrată etc. Ele nu fac decât să dovedească puterea de acţiune a frazeologismelor în orice limbă vie şi, pe de altă parte, să întărească specificitatea lexicului respectiv, căci semnificaţia lor este accesibilă exclusiv profesioniştilor. Trecerea unor termeni şi expresii din vocabularele de specialitate în uzul comun sau în alte limbaje cu sferă restrânsă ţine de mecanismele naturale ale evoluţiei societăţii şi a limbii.

Reţine ! Lexicologia, lexicografia, onomastica au generat o literatură de specialitate şi o producţie lexicografică impresionante, în care încă mai există loc mult de noi rezolvări, dat fiind ritmul de dezvoltare a societăţii umane. Am citat deja, în Bibliografia selectivă de la Capitolul 1, două dicţionare de termeni lingvistici. Există însă dicţionare de arhaisme, dicţionare de regionalisme, unele generale, altele încă mai specializate, înregistrând cuvintele pe epoci, zone geografice, formaţii lexicale etc. Există, de asemenea, dicţionare de argou şi expresii familiare, dicţionare tehnice (în sensul restrâns al cuvântului), dicţionare bilingve, poliglote pe domenii (tehnic, de comunicare etc.), dicţionare de termeni marinăreşti, juridici, economici (cu nenumărate subspecializări şi criterii de selecţie şi echivalare). Alături de tratatele, studiile, manualele, revistele de specialitate, acestea reflectă foarte clar dinamica limbii, în acord cu dinamica societăţii, în general.

Caracteristicile terminologiei de specialitate

Page 75: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 65

Exerciţiul nr. 4 1. Caută la fişierele unei biblioteci sau la cele on-line şi

înregistrează câte un dicţionar de specialitate pentru: a) limba veche românească; b) neologismele din limba română; c) termenii de argou; d) tehnic plurilingv; e) al unei profesii, la alegere. 2. În limba română veche, cuvântul polisemantic rost „sens”,

„raţiune” etc. avea şi sensul „gură”, „vorbire” (cf. lat. rostrum). Astăzi, acest sens se mai păstrează doar în expresii ca a lua pe cineva la rost, a spune pe de rost. În ce grupă lexicală organizată pe axa selecţiei temporale se poate încadra această utilizare?

3. Cum se numesc în lexicologie termeni şi expresii de tipul:

madam, mersi, pardon, bonjur, bonsoar?

4.6. Vocabular literar şi vocabular neliterar

O altă grupare binară organizată după criteriul funcţional-ierarhic, impusă de acţiunea factorului social-cultural, este cea care corespunde variantelor limbii, în general: literară/neliterară.

• Vocabularul literar include cuvintele scrise şi rostite în conformitate cu sistemul normelor care asigură caracterul cultivat, îngrijit. Este o grupă destul de mare şi de eterogenă, ca şi altele – analizate mai sus, incluzând VF, în variantele corecte, normate, dar şi termeni care desemnează realitatea înconjurătoare, relaţiile sociale, părţi ale terminologiilor speciale (administraţie, transporturi, ştiinţe, arte, presa, literatura etc.). Totuşi, s-a calculat că într-o limbă nu se folosesc mai mult de 4000 de cuvinte „îngrijite”.

Trebuie să facem deosebire între vocabularul literar standard şi vocabularul literar beletristic. Cel dintâi se opune subclasei populare, dar şi arhaice, speciale etc., pe când cel de-al doilea le poate include.

Exemplu: - soţie – termen literar standard (opus lui nevastă – popular;

molie – argotic; - soaţă – termen din literatura beletristică (înv., poetic).

Şcoala are un rol important în lărgirea sferei sociale a utilizatorilor vocabularului literar.

• Vocabularul neliterar include toate celelalte variante lexicale (popular, regional, argou, jargon, arhaism etc.), fiind deci o grupă încă mai cuprinzătoare şi mai

Răs

puns

urile

vor

fi s

cris

e în

sp

aţiile

lăsa

te li

bere

Page 76: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

66 Proiectul pentru Învăţământul Rural

eterogenă decât „perechea” sa de pe axa intensiv-extensivă (calitativ/cantitativă) a factorului social-cultural.

Eterogenitatea şi mobilitatea acestui segment lexical provine nu numai din numărul mare al colectivităţilor organizate pe axa temporală, spaţială, culturală, ci şi din variaţiile de registru la nivel individual. Nu numai oamenii cu o instrucţie redusă folosesc cuvinte sau forme neliterare, ci şi cei culţi, în anumite împrejurări. De aici rezultă o subdiviziune specifică: popular/familial.

Vocabularul popular a fost deja definit mai sus, prin raportare la cel regional. El include termenii nestandardizaţi, utilizaţi în mediile rurale, suburbane sau chiar urbane, datorită: a) nivelului cultural-educativ: popă, nevastă, sudoare; b) exclusivităţii termenilor (pentru unelte şi instrumente populare:

furcă, mătură, suveică etc.); c) expresivităţii: năduşeală (pentru „transpiraţie”); d) dorinţei de evitare a termenilor literari, ştiinţifici, percepuţi ca

pretenţioşi, prea specializaţi: burtă (în loc de „abdomen”), râie (în loc de „scabie”), muşeţel (în loc de „Matricaria chamomilla”), pucioasă (în loc de „sulf”) etc.

Unii specialişti consideră că pot fi incluse în vocabularul popular şi acele regionalisme care sunt bine cunoscute de întreaga comunitate a vorbitorilor de limba română: - nea (Banat, Transilvania), omăt (Moldova), vs. zăpadă (Muntenia),

dar şi termen literar standard: - păcurar, oier, mocan, vs. cioban ş. a. m. d.

Vocabularul familiar este o subramură a celui popular, fiind alcătuit din cuvinte şi expresii utilizate în microgrupuri (familie, prieteni, loc de muncă), în relaţii neoficiale, intime, familiale.

Microgrupul respectiv îşi selectează cuvinte sau sensuri ale unor cuvinte din diverse alte segmente ale vocabularului (popular, argotic, neologic, regional etc.). Unele familiarisme au, totuşi, circulaţie răspândită, singurul element specific fiind utilizarea lor în mediu restrâns, neoficial: ăsta, baftă, chestie, grăsan, mamaia, mă, mersi, mutră, nene, pă, a păpa, puiuţ, a pupa, tâmpit, treabă ş. a.

Altele sunt creaţii la nivel lexical sau semantic, cunoscute şi utilizate doar în cadru restrâns. Aşa apar cuvintele de origine infantilă, mai ales termenii de adresare către membrii familiei, diverse diminutive sau orice alte creaţii accidentale, adoptate ca un limbaj intern, intim, de microgrup...

Exerciţiul nr. 5 Aparţine registrului literar enunţul (încercuiţi varianta corectă): a) Se amestecă în vorbă nevasta domnului Iorgu. da/nu b) Se amestecă în vorbă soţia lui nenea Iorgu. da/nu c) Intervine în discuţie soţia domnului Iorgu. da/nu d) Intră în discuţie muierea domnului Iorgu. da/nu e) Se amestecă în vorbă doamna domnului Iorgu. da/nu

Îngrijit / neîngrijit

Page 77: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 67

4.7. Dinamica vocabularului

S-a înţeles, din analiza segmentelor lexicale de mai sus, că vocabularul este o mulţime ale cărei elemente sunt într-o continuă mişcare. Dincolo de faptul că un cuvânt aparţine, de obicei, mai multor submulţimi, căci răspunde mai multor criterii şi axe de clasificare, el îşi poate schimba sensurile (prin actualizarea, socializarea unuia în defavoarea altora), poate să se nască, pentru a denumi o noţiune absolut nouă în existenţa umană, poate să treacă dintr-o arie de frecvenţă în alta, în raport de schimbările lingvistice sau extralingvistice, sau poate să piară definitiv, dacă nu a fost înregistrat într-un dicţionar-tezaur, într-un document oarecare, în perioada când era activ sau măcar în perioada de deplasare spre marginile vocabularului pasiv.

Cauzele apariţiei şi dispariţiei cuvintelor dintr-o limbă, respectiv, cauzele deplasării în arii şi grupe/subgrupe diferite au dublă natură.

Cauze extralingvistice (social-politice, economice, culturale): • contacte lingvistice (determinate istoric): - arina, de origine latină (harena) este înlocuit cu nisip, de origine

slavă (probabil, prin contactul cu limba bulgară); arină se deplasează spre marginea masei vocabularului, ca element dialectal (meglenorom. arină), regional (arină – Crişana);

- polcovnic (de origine slavă), evghenicos (de origine greacă), divan (de origine turcă) sunt înlocuiţi, în secolul al XIX-lea, cu elemente latino-romanice sau cu creaţii interne colonel, nobil, adunare;

- slobod este dublat de liber etc.; - evoluţia societăţii, apariţia unor realităţi noi (obiecte, funcţii, acţiuni,

fenomene etc.) impune nume noi, fenomen numit de către neogramatici „cuvinte şi lucrări”: apare o noţiune nouă, apare şi cuvântul corespunzător; dispare o noţiune, dispare şi cuvântul care o desemnează: voievod, iatagan, şfară, abac trec în masa vocabularului, în fondul pasiv; preşedinte, mitralieră, telefon, bombă atomică, informatică trec în fondul activ, unii termeni, chiar în VF (telefon).

Cauze lingvistice: • cuvintele cu corp fonetic redus, cuvintele care generează ambiguităţi,

din cauza omonimiei (omofoniei, omografiei) sunt înlocuite de sinonime cu individualitate mai pregnante.

- lat. allium > rom. ai „Alium scorodoprasum”. Acesta însă se confunda cu persoana a II-a sg. a verbului a avea: Ai ai? Întrucât verbul respectiv este mai frecvent utilizat în limbă (rezistă mai bine, chiar dacă are corp fonetic redus, practic, la un diftong), căci face parte dintr-o paradigmă şi dintr-o sferă semantică centrală (verb auxiliar - echivalat cu instrumentele gramaticale), el îl elimină pe cel cu valoare substantivală, prin acţiunea legii clarităţii vorbirii. Noţiunea de ai este exprimată, în vocabularul uzual, cu un sinonim mai consistent, ca înveliş sonor, şi mai expresiv: usturoi (2 vocale, un diftong şi 3 consoane; o metaforă construită pe un augmentativ: a

Schimbări lexico-semantice

Cauzele deplasărilor lexico-semantice

Page 78: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

68 Proiectul pentru Învăţământul Rural

ustura+oi). Ai nu a dispărut de tot, dar a fost împins spre marginile masei vocabularului, ca arhaism şi regionalism (Banat, Crişana).

4.8. Structura vocabularului, după criteriul funcţional-ierarhic (criteriul frecvenţei), după axele de organizare, după gradul de intensitate a factorilor ordonatori, este, aşadar, marcată de acest dinamism al unităţilor alcătuitoare, dar şi al criteriilor şi formelor de organizare.

Utilizând, în mod convenţional, suita de cercuri concentrice pentru a exprima dispunerea principală a grupelor de frecvenţă, acestea se organizează astfel (Figura 2.3.).

a) în centru, se situează un nucleu foarte restrâns, circa 100 de unităţi, reprezentat de cuvintele-unelte (prepoziţii, conjuncţii, verbe auxiliare etc.) absolut necesare comunicării, altfel spus, nucleul VF;

b) sfera următoare este ocupată de celelalte subgrupe lexico-gramaticale (nume de rudenie, nume ale părţilor corpului, numele principalelor acţiuni umane, numeralele de la 1 la 10, sistemul pronumelor etc.) şi toate celelalte cuvinte care îndeplinesc condiţiile enumerate mai sus (în modulul A), reprezentând, cantitativ, diferenţa până la aproximativ 1500 de cuvinte, în limba română;

c) urmează diversele subgrupe din vocabularul activ (termeni ştiinţifici, tehnici şi profesionali, termeni literari, populari, termeni relativ frecvent utilizaţi în relaţiile interumane, din diverse domenii – administraţie publică, viaţă social-politică, arte etc.) corespunzători unui prim tronson din masa vocabularului;

d) urmează sfera vocabularului pasiv (arhaisme, regionalisme, neologisme, argou, jargon, termeni de strictă specialitate, actualizaţi numai în grupuri de vorbitori restrânse după axele spaţiale, temporale, profesionale etc.);

e) spre margine, în ultimul cerc, se situează cuvintele de mult ieşite din uz, rare - prin noţiunile desemnate sau prin forme, creaţii individuale, împrumuturi foarte recente, sensuri foarte specializate, hapaxurile, în general, cuvintele apropiate de cota zero de frecvenţă. Acestea completează masa vocabularului până la cca. 150.000 de unităţi, în limba română (175.000, cu tot cu variante, cf. Figura 2.3.).

a b c d

Figura 2.3. Structura funcţional-ierarhică a vocabularului.

Dinamica vocabularului este dată de relaţia sa foarte strânsă cu

viaţa socială. Intervine factorul psihologic, prin care se creează noi cuvinte (prin derivare, compunere, conexiune). Se creează noi sensuri, care acţionează în virtutea unor mecanisme psiholingvistice – legile,

Page 79: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 69

tendinţele şi principiile analogiei, economiei vorbirii, clarităţii vorbirii. Acţionează factorii extralingvistici – permanenţi – evoluţia obiectivă a societăţii, dar şi cei temporari – anumite evenimente mari din viaţa unui popor.

De exemplu, generaţiile de astăzi (tineri, adulţi, bătrâni) au asistat la un fenomen politico-social şi economic, cultural de amploare: schimbarea unei orânduiri social-politice, (prin evenimentele din decembrie 1989), a unui regim dictatorial (comunismul) cu unul democratic. Evenimentul – capital în viaţa unui popor – s-a reflectat vizibil în vocabularul limbii române. Brusc, au ieşit din VF termeni ca tovarăş, B.O.B., C. A. P., Cepeex, Marea Adunare Naţională etc., care s-au deplasat spre masa vocabularului şi unii au ajuns foarte rapid spre sfera rarităţilor lexicale. În sens invers, termeni din masa vocabularului, din vocabularul pasiv, au pătruns în vorbirea cotidiană, inclusiv în VF: indexare, senat, parlament, privatizare, butic, supermarket şi mulţi alţii (cf. Figura 2.4.)

a b c d

Figura 2.4. Dinamica vocabularului

Numărul mare de cuvinte din fondul pasiv, din masa vocabularului, „actualizate” şi intrate chiar în VF, justifică aprecierile cercetătorilor cu privire la rolul de „imens fond lexical de rezervă” al acestuia şi de „laborator” al noilor unităţi de bază sau al resurselor expresive ale limbii.

Toate aceste fenomene sunt dovezi ale caracterului viu, social-cultural, profund uman al vocabularului.

Page 80: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

70 Proiectul pentru Învăţământul Rural

4.9. Lucrarea finală de evaluare

1. Grupează cuvintele de mai jos în două coloane, reprezentând: a) vocabularul fundamental; b) masa vocabularului: ac, cap, cocon, orz, plop, covor, cal, astru, porumb, iepure, logofăt, nepot, tigru, dinte, liber, condur, a bea, ghiduş, pâine, abataj.

2. Enumeră cel puţin cinci caracteristici definitorii ale cuvintelor din VF. 3. Enumeră cinci subgrupe lexicale care alcătuiesc masa

vocabularului. 4. Caută în dicţionar sinonimele literare ale următoarelor regionalisme:

barabulă, bumb, curechi, colb, hulub, perje, scrânciob, tină, o ţâră, vargă.

5. Subliniază cuvintele argotice din textul de mai jos şi explică-le printr-

un sinonim sau o parafrază: „– Ia stai, Paraschive, să mă bunghesc şi eu!” „Hubărul îl măsură dintr-o ochire.” „Cu şuriul ştii să dai? Să nu fie vânzare ... Mi s-a urât cu pârnaia” (Eugen Barbu)

6. Explică sensul cuvintelor de jargon din textul de mai jos şi

preconizaţi din ce epocă istorică provin: a) „Atât am să te rog, arhon-postelnice...” (N. Filimon); b) „E gentilă, dacă nu beauté... Ce cauţi aici, mon cher?” (B. P.

Hasdeu)

7. Dă cinci exemple de cuvinte din vocabularul popular.

8. Cărui grup din masa vocabularului îi aparţin cuvintele: 1) aerodrom; 2) cosmonaut; 3) computer; 4) convergenţă; 5) disident.

9. Stabileşte domeniul nomenclaturii în care se încadrează termenii de

la întrebarea 8). 10. Cum se numeşte fenomenul lexical prin care s-au creat, actualizat

şi activizat, după 1989, următoarele cuvinte în limba română:

butic, chioşcar, emanaţie, mancurtizare, mineriadă.

Foloseşte pentru răspuns lucrările: Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, şi Dorin N. Uriţescu, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Editura „Humanitas”, Bucureşti, 1993.

Page 81: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 71

4.10. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

Exerciţiul nr. 1 1. Cuvintele din fondul principal: a auzi, aici, albastru, cuptor,

cleşte, a citi, a crede, cuţit, a fugi, frunte, fin, femeie, floare, foc. Celelalte cuvinte fac parte din masa vocabularului, deci se

subliniază cu două lunii 2. a) VF: în, fundul, grădinii, avea, şi, un, măr, care, făcea, de,

aur, când, îl, nu, putuse, să, mănânce, din, pom, coapte, căci, le, fura, gata, se, coacă;

b) MV: oarecine.

Comentarii La exerciţiul 2) nu am înregistrat în tabele cuvintele care se

repetă în forme flexionare diferite, deşi prin aceasta ele confirmă capacitatea de circulaţie. Judecând după repartiţia cantitativă a cuvintelor din acest text, s-ar putea deduce că există mai multe cuvinte în VF decât în MV (masa vocabularului). În realitate, lucrurile stau invers, după cum am văzut mai sus. Textul dovedeşte însă că termenii din VF sunt foarte uzuali, indispensabili într-un text care reflectă destul de bine nivelul uzual, literar, standard al limbii române.

Exerciţiul nr. 2 1. a) „fanfară militară” turcească; termen de origine turcească,

utilizat în Evul Mediu; b) În tratatele şi manualele de istorie, în cronici, în textele literare

(pentru „culoarea locală”), în lucrări de specialitate (istoria muzicii etc.).

2. Termen popular; arhaism.

3. a) Sens activ: „proprietate (mare) de pământ cultivabil; b) Sensuri pasive: (înv. şi pop.) „avere moştenită”; (fam.) „lucru de

care cineva poate să dispună cum vrea”; (înv.) „pământ strămoşesc”; (înv.) „patrie” (cf. Eminescu, Scrisoarea a III-a: „iubirea de moşie”).

Exerciţiul nr. 3 1. Literă, îmblănit, act (domnesc, de împroprietărire); an,

proprietate funciară (ţară), a elibera. 2. crump – cartof; golâmb – porumbel; coşarcă – coş. 3. sandviş, sanguin, premisă.

Exerciţiul nr. 4 1. a) Dicţionar al limbii române vechii, de G. Mihăilă, E. E. R.,

Bucureşti, 1974. b) Dicţionar de neologisme, de Florin Marcu, Constant. Manea,

Editura Academiei, Bucureşti, 19783. c) Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, de

Anca Volceanov şi George Volceanov, Livpress, Bucureşti, 1998.

Page 82: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

72 Proiectul pentru Învăţământul Rural

d) Dicţionarul tehnic poliglot – română, rusă, engleză, germană, franceză, maghiară E. S., Bucureşti, 19672.

e) Dicţionar marinăresc, de Ilie Manole, Gheorghe Ionescu, Albatros, Bucureşti, 1982.

2. Arhaism semantic.

3. Termeni de jargon.

Exerciţiul nr. 5 Enunţul c)

4.11. Surse bibliografice

BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

COTEANU, Ion; FORĂSCU, Narcisa; BIDU-VRĂCEANU, Angela, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985.

HRISTEA, Theodor (coordonator), Sinteze de limba română, Editura „Albatros”, Bucureşti, 1984.

TOMA, Ion, Limba română contemporană. Privire generală, Editura „Niculescu”, Bucureşti, 2001.

N.B. Pentru lucrările de strică specialitate, trimiterile s-au făcut în cuprinsul textelor pentru studiu.

Test de evaluare 1. a) VF b) MV ac cocon cap orz plop astru covor logofăt cal tigru aer condur porumb ghiduş iepure abataj nepot dinte liber a bea pâine

2. Vechimea, stabilitatea, scurtimea, frecvenţa mare, polisemantismul, puterea de derivare, compunere, metaforizare etc.

3. Regionalismele, arhaismele, neologismele, argoul, jargonul etc.

Page 83: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea funcţional-ierarhică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 73

4. cartof, nasture, varză, praf, porumbel, prune, leagăn, noroi,

puţin, vergea.

5. a se bunghi = a se uita; hubăr = hoţ cu experienţă; şuriu = cuţit; vânzare = trădare; pârnaie = închisoare.

6. a) arhon = titlu de politeţe (echivalent cu „şef”, „prim” etc.);

postelnic = mare boier, aghiotant al domnitorului – termeni din epoca fanariotă.

b) gentilă = drăguţă; beauté = frumuseţe; mon cher = „dragul meu” – termeni francezi sau de origine franceză, începutul secolului al XIX-lea.

7. nevastă, popă, chestie, ăsta, zău. 8. Aparţine fondului neologic. 9.Aeronautică (1,2); informatică (3); fizică/matematică/logică etc.

(4); politică (5). 10. Dinamica vocabularului.

Punctaj: 1. Se acordă câte 5 puncte pentru cel puţin cinci unităţi corect

clasate în grupele a) şi b) : 2 x 5 = 10 p. 2. 2p. x 5 = 10 p. 3. 2p. x 5 = 10 p. 4. 1p. x 10 = 10 p. 5. 2p. x 5 = 10 p. 6. 2p. x 5 = 10 p. 7. 2p. x 5 = 10 p. 8. 10 p. 9. 2,5 x 4 = 10 p. 10. 10p. Total: 100 p.

Page 84: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

74 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unitatea de învăţare nr. 5 ORGANIZAREA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI

Cuprins: 5.1. Obiective educaţionale..............................................................................................74 5.2. Noţiune – semnificaţie – sens ...................................................................................74 5.3. Schimbările semantice ..............................................................................................76 5.4. Polisemia ..................................................................................................................78 5.5. Omonimia..................................................................................................................80 5.6. Sinonimia ..................................................................................................................82 5.7. Paronimia..................................................................................................................84 5.8. Antonimia ..................................................................................................................85 5.9. Hiponimia / Hiperonimia ............................................................................................88 5.10. Câmpul semantic ....................................................................................................89 5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică......................................................................90 5.12. Surse bibliografice...................................................................................................93 5.13. Test de evaluare (Test grilă) ...................................................................................93 5.14. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste............................................................94

5.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: să faci o analiză a componentelor semice ale cuvântului; să sesizezi şi să utilizezi valorile conotative ale cuvintelor, alături de cele

denotative; să explici principalele cauze şi direcţii ale schimbărilor semantice; să identifici sensurilor secundare, metaforice ale cuvintelor polisemantice; să recunoşti seriilor omonimice şi dezambiguizarea lor în procesul comunicării; să valorifici seriile sinonimice în eforturile de nuanţare a exprimării ; să eviţi greşelilor de exprimare generate de paronimie; să utilizezi deprinderile de analiză semică şi contextuală pentru îmbogăţirea,

nuanţarea şi plasticizarea vocabularului individual,

5.2. Noţiune – semnificaţie – sens

Ocupându-se de conţinutul cuvintelor, semantica (semasiologia) îşi manifestă caracterul social-istoric, specific vocabularului, în general, prin interacţiunea aspectelor lingvistice cu cele filosofice, psihologice, logice, sociologice, antropologice etc. Este domeniul despre care se poate afirma cel mai puţin că permite o analiză „strict” lingvistică. Această particularitate determină dificultăţi de abordare, dar îl face şi interesant.

Un cuvânt desemnează, în principiu, o noţiune, care este „forma logică de reflectare a lumii în gândirea omenească”, prin îndelungi procese de esenţializare a trăsăturilor stabile ale fiecărui element component. Noţiunea este unică şi universală, căci ideea abstractă de casă, de exemplu, care esenţializează în mintea noastră obiectul palpabil din realitate, există la toate popoarele.

Page 85: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 75

Semnificaţia este exprimarea noţiunii, a imaginii logice, în forma unui cuvânt. Ea reprezintă o substituire, căci pronunţarea cuvântului ne scuteşte de a avea în faţă obiectul din realitate. Este produsul vorbitorilor, diferit de la un popor la altul, pentru că semnificaţiile din diferite limbi nu se suprapun perfect. De exemplu, expresia a face casă bună (cu cineva) nu se regăseşte în toate limbile. Aceasta înseamnă că semnificaţia se poate particulariza în mai multe componente, în timp şi spaţiu.

Sensul este o asemenea componentă, adică o anumită concretizare a semnificaţiei, în anumite contexte lingvistice şi situaţionale, în timp, în spaţiu etc.

Exemplu: semnificaţia cuvântului casă se compune din următoarele sensuri:

1. locuinţă; 2. încăpere specială (casa scării); 3. cutie (casa pentru litere tipografice); 4. gospodărie; 5. familie; 6. căsnicie; 7. instituţie (Casa de Economii)

Nuanţa reprezintă o detaliere a sensului, în anumite contexte lingvistice şi situaţionale. Exemplu: sensul 1) locuinţă, poate avea nuanţele de: - „mulţime” de copii, în expresia a avea o casă de copii; - „viaţă” (ordonată/dezordonată), în expresii precum: casa-casă,

masa-masă; a nu avea casă şi masă; - „mormânt” (cf. casă de veci); - „odaie, cameră” (reg.), cf. casa cea mare (bună).

Aşadar, conţinutul cuvântului reprezintă un complicat proces de abstractizări şi concretizări în relaţiile semnificat-semnificant (Figura 3.1.)

Nuanţă detaliere

contextuală

Sens actualizare contextuală

Semnificaţisubstituire

Noţiune abstractizare

maximă

Obiect real

Figura 3.1. Procesul abstractizării/concretizării

Cele mai multe cuvinte dintr-o limbă naturală au mai multe sensuri, ca în exemplul de mai sus. Spunem despre acestea că sunt formate dintr-un complex de sensuri (şi nuanţe) sau că sunt cuvinte polisemantice. Altele, mult mai puţine, au un singur sens, adică sunt monosemantice (carbon, metru, ipotenuză etc.). Polisemantismul reprezintă o posibilitate de clasificare (organizare) coerentă a vocabularului.

Actul prin care unui obiect îi atribuim un nume se numeşte denotaţie (sau denotare, denumire, desemnare, semnificare, referinţă). Obiectului denumit i se spune semnificat, desemnat, denotat, referent. Numelui care îl denotă (desemnează) îi spunem semnificant (significant) etc.

Acelaşi obiect poate fi denumit prin mai multe cuvinte, după cum acelaşi cuvânt poate denumi mai multe obiecte. Aceste posibilităţi de

Clarificări terminologice

Page 86: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

76 Proiectul pentru Învăţământul Rural

denotare constituie criterii de organizare semantică a vocabularului (sinonimia, omonimia).

În lingvistică, prin obiect se înţelege orice semnificat: lucruri, fiinţe, fenomene, sentimente, idei, stări, acţiuni etc. Actul prin care se restrânge sau se lărgeşte sensul unui cuvânt, în funcţie de context, se numeşte conotaţie. Sensurile, nuanţele nou obţinute se numesc conotaţii sau, mai corect, valori conotative (suplimentare) ale cuvântului respectiv sau valori stilistice (afective, expresive), deoarece contextul este, de obicei, o turnură expresivă, stilistică, bazată mai ales pe mecanismele tropilor, după cum vom vedea.

Relaţia noţiune-cuvânt nu este foarte riguroasă: toate noţiunile se exprimă prin cuvinte, dar nu toate cuvintele exprimă noţiuni: instrumentele gramaticale (prepoziţiile, conjuncţiile, articolele, verbele auxiliare etc.) induc sensuri, nuanţe, dar nu au un conţinut semantic propriu-zis: în induce ideea de „interioritate”, dar numai prin asociere cu un alt cuvânt; el nu are o semnificaţie proprie. Aceste cuvinte au sens, dar nu reprezintă noţiuni∗.

Concluzia este că relaţia obiect-cuvânt trebuie să includă întreg lanţul prezentat convenţional în Figura 3.1.

5.3. Schimbările semantice

Schimbările de sens nu au caracter regulat, ca cele fonetice, ci sunt libere, extrem de numeroase şi variabile de la un cuvânt la altul. Totuşi, se pot încadra în nişte titluri generale. Sunt interesante pentru structura vocabularului prin cauzele, căile şi rezultatele lor.

Cauzele schimbărilor semantice sunt, ca şi în schimbările de vocabular, în general, extra - şi intralingvistice.

a) cauze extralingvistice: schimbarea noţiunii: pană (de gâscă) > pană (de scris); trecerea din sfera de specialitate în uzul larg: a tămâia (relig.) – „a

linguşi” (fr. rom. etc.);schimbarea atitudinii sociale: lat. servilos „de sclav, specific sclavului” – servie („umil”);

evoluţia gândirii: gr. a-tomos („ne-tăiat”; „in-divizibil”) – atom (divizat, după cunoştinţele actuale, în protoni, neutroni etc.);

trecerea dintr-o limbă în alta: slv. sila „forţă” > rom. silă.

b) cauze lingvistice: presiunea contextului (pierderea determinatului): covor persan >

persan; ţigări de Havana > havane; pierderea sentimentului etimologic (a sensului primar): lat. misselus

„mizer”, „nenorocit” > rom. mişel „nemernic”; etimologii populare (asocieri fono-lexicale întâmplătoare): lat.

mutualis „reciproc” > mutual, înţeles greşit ca „pe tăcute”; corp fonetic redus ai – înlocuit cu usturoi (cf. supra 2...); ambiguităţi (omonimii supărătoare) Ai ai? > Ai usturoi?

∗ La origine, chiar şi cuvintele-instrument au reprezentat noţiuni: pas, azi golit de

noţiune, din negaţia franceză ne ... pas, provine din lat. passus, cf. rom. pas (pl. paşi).

Page 87: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 77

Lectură suplimentară

„Părintele semanticii lexicale este considerat filologul şi indoeuropenistul francez Michel Bréal (1832-1915), autor al lucrării Essai de sémantique. Science des significations (Paris, 1897). Deşi, în mare măsură, aceasta este realitatea, nu vom pierde prilejul de a sublinia întâietatea compatriotului nostru, Lazăr Şăineanu (1859-1934), care, cu exact 10 ani înaintea lui M. Bréal, a publicat o lucrare similară, excelentă pentru momentul respectiv, intitulată Încercare asupra semasiologiei limbi române. Studii istorice despre transiţiunea sensurilor, Bucureşti, 1887. Teză de doctorat a lui Lazăr Şăineanu (valoroasă, încă, prin materialul bogat şi prin unele idei pe care le conţine), lucrarea a rămas, probabil, complet necunoscută atât lui Michel Bréal, cât şi celor mai mulţi semanticieni străini din epoca respectivă şi de mai târziu”. (Theodor Hristea, Sinteze de limba română, 1984, p. 17).

Căile de evoluţie sunt şi ele nenumărate, reductibile la câteva

tendinţe generale, concretizate în acţiunea unor figuri de stil: Metafora: cătrănit capătă sensul figurat de supărat; metaforizarea

acţionează pe scară foarte largă; (cf. şi pierit; a ( -ţi) se scufunda corăbiile; a (şi) arunca ochii pe fereastră etc.

Metonimia: limbă ~ vorbire; pâine ~ existenţă; vatră ~ casă, patrie; sala a aplaudat;

Sinecdoca: pahar ~ băutură („am băut un pahar”); Cotnar ~ vin; Eminescu ~ volum de poezii scrise de Eminescu, opera lui Eminescu;

Hiperbola: (este) un distrugător; o capacitate; ţi-am spus de o mie de ori!; (e) trăznet.

Eufemismul: venerabil (bătrân); Ironia: aghiuţă (< gr. haghios „sfânt”); deşteptule! („prostule!”) Direcţiile schimbărilor semantice sunt, în fapt, rezultatele evoluţiei

semantice: - de la concret la abstract: a tăbărî („a aşeza tabăra”) > a tăbărî („a se

năpusti asupra cuiva”) (cf. şi a lămuri < lamură; a îndruma < drum; a hotărî < hotar);

- de la abstract la concret: lat. anima „inimă, organ central al aparatului circulator” > rom. inimă „suflet”, lat. natio „naştere” (< nascor) > rom. naţie, naţiune „popor”;

- lărgire de sens: lat. passer „vrabie” > rom. pasăre (termen generic); cerneală „negreală” (cf. slv. ciornâi) > lichid pentru scris, de orice culoare (cf. cerneală roşie);

- restrângere de sens: rom. arh. varză „verdeaţă”, „legume proaspete” > varză „curechi”;

- înnobilare a sensului: lat. minister „funcţionar mărunt” (cf. minus) > rom. ministru;

- depreciere de sens: tc. pehlivan „erou” > rom. pehlivan „şarlatan”.; - înlocuirea unui sens vechi cu un sens nou: rom. arh. prost „simplu”

(cf. slv. prostâi) > rom. prost „nepriceput”, „fără minte”; - adăugarea unui sens: limbă „organ al vorbirii”, „vorbire” > limbă

„arătător al ceasornicului”, diverse obiecte (alungite) din piele, metal, lemn etc.;

- polarizarea sensurilor: a împrumuta „a da cu împrumut”, „a lua cu împrumut”; cf. şi a închiria, înainte etc.

Page 88: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

78 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Toate aceste evoluţii îmbogăţesc şi nuanţează mult şi în permanenţă semnificaţia (totalitatea sensurilor) unui cuvânt.

Exerciţiul nr. 1 1. Trecerea lui ai „usturoi” în fondul arhaic şi regional este

rezultatul însumat a două cauze ale schimbărilor de vocabular. Precizează care sunt acestea!

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

2. Sinecdoca este o relaţie bazată pe transferul prin contiguitate (partea pentru întreg şi întregul pentru parte, genul pentru specie şi specia pentru gen, singularul pentru plural..., numele propriu pentru numele comun etc.). Dă două exemple de schimbare lexicală datorată acestui procedeu stilistic. Consultă, eventual, o lucrare de lexicologie sau lexicografie consacrată metaforei (metonimiei, sinecdocei).

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

3. Cuvântul masă (pl. mese) „obiect de mobilier...” şi-a extins semnificaţia spre sensurile: „(fel de) mâncare”, „acţiunea de a mânca”, „intervalul de timp în care se mănâncă” etc. Cum este numită, în paginile de mai sus, direcţia acestor evoluţii?

....................................................................................................................................

....................................................................................................................................

5.4. Polisemia

Polisemia, fr. polysemie (cf. gr. poly „mult” + semia „sens”), este un model de organizare semantică a vocabularului bazat pe capacitatea cuvintelor de a avea mai multe sensuri.

Între aceste sensuri se păstrează o oarecare legătură, creându-se un microsistem polisemantic. Într-o limbă naturală,

majoritatea cuvintelor prezintă această calitate a polisemantismului. Fac excepţie unii termeni strict tehnici, ştiinţifici etc., care sunt monosemantici, precum şi instrumentele gramaticale (prepoziţiile, conjuncţiile), care sunt asemantice.

Când numărul sensurilor unui cuvânt este foarte mare (şi asta se întâmplă cu multe cuvinte din VF – părţile corpului

omenesc: cap, ochi, gură, mână, picior; numele unor acţiuni – a face etc.) vorbim despre pletoră semantică. De exemplu, dicţionarele înregistrează 54 de sensuri sub cuvântul cap.

Sursele polisemiei sunt: a) alunecările (deplasările) de sens; b) tropii (figurile de stil); c) calcul semantic.

Caracteristică generală a cuvintelor

Excepţii

Page 89: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 79

Exemple: a) limbă „organ anatomic” > limbă „vorbire”; b) limbă „organ anatomic” > limbă „arătător al ceasornicului”; c) limbă „organ anatomic” > limbă „popor”, „naţiune”, cf. slv. jazik. Fenomenul polisemantismului are un caracter sincronic, pentru că

înregistrăm sensurile existente în prezent în semnificaţia unui cuvânt, dar şi diacronic, deoarece se păstrează (în masa vocabularului) atât sensul primordial, cât şi sensurile actualizate la un moment dat, în diferite epoci ale evoluţiei istorice a limbii.

Polisemia este o dovadă a vechimii şi a vitalităţii unei limbi, respectiv a comunităţii vorbitorilor respectivi. Analiza ei, ca model de sistematizare semantică, impune câteva clarificări privind clasificarea sensurilor, pe de o parte, şi căile şi direcţiile de evoluţie a sensurilor, pe de altă parte.

Dacă un cuvânt monosemantic are exclusiv sens denotativ (denominativ, cognitiv), cele polisemantice nu pot avea mai mult de un sens denotativ, dar dezvoltă (foarte) multe sensuri conotative. Această ierarhie este completată de I. Coteanu cu clasa sensurilor parţiale (relaţionale) ale instrumentelor gramaticale.

Procesul lărgirii/restrângerii semantice este numit uneori derivare semantică prin comparaţia cu derivarea morfematică. Ca şi aceasta, are un caracter iterativ şi regulat şi, după cum procesul morfolexical produce cuvinte noi, cel semantic produce sensuri noi. Evoluţiile urmează un traseu radial şi/sau un traseu şcolar (vezi Figura 3.2 a şi 3.2. b).

ac

bold

vârf (de şină)

ţeapă (la viespe, arici etc.)

indicator (de ceas)

frunză (la conifere)

Figura 3.2.a. Multiplicare semantică radială: ac (de

cusut) > ac de albină, acele ceasornicului, acele ariciului (acul viespii), acele bradului, acul de cale

ferată etc

baie (scaldă)

cadă

clădire (prin extensie)

încăpere (prin restrângere)

recipient

soluţie chimică

Figura 3.2.b. Multiplicare/restrângere scalară

Din toate aceste precizări rezultă, de fapt, mai mult posibilităţi de

clarificare a sensurilor (cf. Gh. Constantinescu-Dobridor, 1980, s. v.):

a) 1. sensuri denotative 2. sensuri conotative 3. sensuri relaţionale Polisemantismul se formează prin dezvoltarea clasei 2) din clasa 1).

Page 90: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

80 Proiectul pentru Învăţământul Rural

b) 1. sens fundamental (de bază, primordial, originar, primitiv, principal) 2. sens secundar

c) 1. sens general (semnificaţie) 2. sens particular (contextual)

d) 1. sens propriu (denotativ, denominativ) 2. sens figurat (conotativ, afectiv, expresiv, artistic) 3. sens impropriu (nepotrivit, nerecomandabil)

e) 1. concret (perceptibil şi reprezentabil prin simţuri) 2. abstract (care nu poate fi perceput şi reprezentat în plan senzorial)

f) 1. actual 2. învechit (arhaic) 3. rar

g) 1. hipocoristic (de alint) 2. depreciativ (peiorativ)

5.5. Omonimia

Omonimia este identitatea perfectă a formelor sonore ale cuvintelor care au înţelesuri total diferite (fr. homonymie, cf. gr. homoios „la fel”, „egal”, „acelaşi”, + nymos „nume”).

Spre deosebire de cuvântul polisemantic, înregistrat o singură dată în dicţionar, cu numerotarea sensurilor după eventualul semn egal, omonimul se numerotează înainte de definirea sa, pentru a se arăta că este vorba despre cuvinte diferite: - somn1 „stare fiziologică de repaus” - somn2 „specie de peşte”

Sursele omonimiei sunt multiple:

a) dezagregarea sensurilor unui cuvânt (vezi supra: alunecări de sens etc.): - corn1 „excrescenţă osoasă frontală la animalele rumegătoare” - corn2 „arbust cu lemn tare şi flexibil...” - corn3 „produs de panificaţie în formă de semilună”.

Dovada faptului că este vorba despre trei cuvinte diferite este flexiunea diferită, cf. pl. coarne (1), corni (2), cornuri (3).

Unele dicţionare îl includ, totuşi, pe corn3 la corn1, ca sens secundar, derivat din acesta (DEX, s.v. etc.).

b) etimologia populară; deşi au origini (etimoane) diferite, vorbirea uzuală le identifică: - semăna1 „a avea trăsături comune” < lat. similare - semăna2 „a însămânţa” < lat. seminare

c) evoluţie întâmplător identică a unor etimoane diferite: - lac1 „întindere de apă stătătoare” < lat. lacus - lac2 „substanţă lichidă care dă aspect strălucitor suprafeţelor” < germ.

Lack.

Page 91: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 81

d) evoluţia derivativă a unei baze comune, cu sufixe lexico-semantice omonime: ciocan (cf. şi somn etc.).

Tipul a) comportă discuţii, căci gradul de depărtate de bază a unor omonime provenite dintr-un cuvânt polisemantic este un criteriu subiectiv. Se consideră că între broască1 „animal amfibiu” şi broască2 „încuietoare” s-a rupt legătura, în timp ce corn3 rămâne în sfera semantică a lui corn1, motiv pentru care în DEX este înregistrat ca sens al lui 1, nu ca un cuvânt separat.

Tipologia omonimiei se structurează după criterii lexico-gramaticale, semantice, etimologice: a) omonime lexicale – create la nivel strict lexical: război1 „conflict

armat de mari proporţii”; război2 „unealtă/maşină de ţesut”; b) omonime lexico-gramaticale – identitatea a două părţi de vorbire

diferite: mică1 (subst.) „mineral cristalizat”; mică2 (adj.) „de dimensiuni mici” (fem.);

c) omonime gramaticale – identitatea unor forme flexionare diferite: lucrează (el); lucrează (ei) etc.

Accidentele fono-morfologice care conduc la identitatea contextuală a unor anumite forme pun problema relaţiei omonimic „acelaşi nume” – omofonic „aceeaşi sonoritate” – omografic „aceeaşi scriere”. În principiu, cuvintele identice grafic, dar cu pronunţie diferită, fie numai şi prin accent (tórturi – tortúri, ácele – acéle, cópii – copíi), precum şi cuvintele identice fonetic, dar cu grafie diferită (ceai/ce-ai, nai/n-ai) nu ar trebui să fie considerate omonime.

După criteriul flexionar, există: a) omonime totale: - cursă1 (curse) „alergare” - cursă2 (curse) „capcană”

b) omonime parţiale: - bandă1 (benzi) „fâşie îngustă de hârtie, ţesătură, metal etc. - bandă2 (bande) „grup (de răufăcători)”.

În unele lucrări, clasificarea în „totale” şi „parţiale” se suprapune

altui mare tip:

a) omonime tolerabile – care rezistă, ca paralelisme, în vorbire, tocmai pentru că au particularităţi fonetice, morfologice sau stilistico-funcţionale diferite (deci sunt parţiale, căci încalcă regula omofoniei):

- bói „înfăţişare” - boí „colora”

- dragă (adj.) - dragă (subst.)

- boltă „arcadă” - boltă (reg.) „prăvălie”

b) omonime intolerabile – care au forme identice, aparţin aceleiaşi variante funcţionale a limbii şi apar în aceleaşi contexte: - spătar1 „rezemătoare de la scaun” - spătar2 „curea de ham care trece peste spatele calului” - spătar3 „boier care ţine spada domnitorului”

Omonimia intolerabilă provoacă adesea eliminarea sau modificarea unui dintre termeni.

Page 92: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

82 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Exemplu: pisoi1 „pui de pisică” l-a eliminat pe pisoi2 „unealtă de pisat în piuliţe”; se pare că şi porumb1 „plantă cerealieră” l-a eliminat (în Muntenia) pe porumb2 „specie de pasăre” sau, mai precis, l-a modificat; prin adăugarea unui sufix diminutival, -el, s-a format porumbel, care a rezolvat ambiguitatea supărătoare datorată omonimiei (cf. şi supra, ai – usturoi).

Considerată o maladie a limbii, supărătoare prin ambiguităţile create în comunicare, omonimia este un fenomen natural, chiar dacă bazat pe coincidenţe. Ea este o sursă de expresivitate, de turnuri stilistice (calambururi), jocuri de cuvinte (seamănă, dar nu răsare; (telefonul) nu are ton, are toane etc.). Dezambiguizările se realizează prin: a) sinonimie (păcurar1 „păstor” a fost înlocuit, în zonele unde circula

păcurar2 „vânzător de păcură”); b) determinare contextuală: capră de tăiat lemne vs. capră „animal”; c) mărci morfologice diferite: cot1 - coate vs. cot2 - coţi vs. cot3 - coturi.

Toate acestea sunt surse de îmbogăţire, plasticizare şi nuanţare a limbii.

Româna, dată fiind şi scrierea fonetică, nu are prea multe cuvinte cu virtuţi omonime (mai puţin de 1.500 – cf. Alexandru Popescu-Mihăeşti, Dicţionarul de omonime, „Avram Iancu”, Bucureşti, 1993; Ion Rotaru, Marina Lorentz-Popa, Dicţionar de omonime, omofone, omografe, Ulpia Traiana, Bucureşti, 1996).

În cele din urmă, omonimia reflectă tendinţa naturală a limbii spre clarificare („legea” clarităţii limbii), prin reducerea polisemantismului şi crearea de forme monosemantice, pe cât posibil.

Exerciţiul nr. 2

Cuvintele móbilă, mobílă, mobilá sunt: a) toate trei omonime; b) primele două omonime, al treilea omograf; c) numai omofone; d) numai omografe.

Încercuieşte răspunsul corect.

5.6. Sinonimia

Relaţia semantică stabilită între cuvinte care au forme diferite, dar înţelesuri (aproape) identice se numeşte sinonimie (fr. synonimie „împreună”, cf. gr. syn „nume a” + nymos „nume b”).

Bazată pe o relaţie inversă decât omonimia între formă şi conţinut, sinonimia este cea mai răspândită şi cunoscută modalitate de organizare semantică a vocabularului.

Sursele sinonimiei sunt de natură lingvistică, dar şi extralingvistică (istorică, socială, economică etc.). a) împrumutul – sursă direct şi cea mai importantă:

pântece (lat.) – foale (lat.) – stomac (sl.) – abdomen (fr.) timp (lat.) – vreme (sl.)

Page 93: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 83

b) polisemia – sursă indirectă, manifestată prin dezvoltarea unor sensuri care ajung să desemneze acelaşi cuvânt:

dovleac – tărtăcuţă – bostan, pentru „cap” c) derivarea – prin crearea unor cuvinte noi pentru noţiuni care aveau deja un nume sau

prin valoarea sinonimică a afixelor: a spera – a nădăjdui < nădejde + ui ilegal – nelegal

d) prin acţiunea dubletelor etimologice – cuvinte româneşti provenite de la un etimon comun, în etape diferite:

târziu – tardiv (< lat. tardivus) subţire – subtil ( < lat. subtilis)

Tipologia sinonimiei se stabileşte după criteriile gradării (intensităţii) denotaţiei, după criterii etimologice şi funcţional-stilistice, strict lingvistice.

totale: nea – zăpadă – omăt; parţiale: pom – copac – arbore; bun – preţios; aproximative: mulţime – potop

a) sinonime

arhaice: stindard – steag populare: muiere – femeie regionale: crumpi – cartofi de jargon: slujbă – serviciu argotice: biştari – bani profesionale: cord – inimă poetic: bălai – blond livresc: aliaj – amestec

b) sinonime

fonetice: â – î morfosintactice: foarte frumos – extraordinar de frumos lexico-frazeologice: stilou – toc rezervor; a o şterge – a spăla putina etc. afixale: in – -ne – a-

c) sinonimii

Sinonimia reflectă capacitatea vorbitorilor, a scriitorilor de a evita

monotonia, de a nuanţa şi plasticiza exprimarea prin valorificarea resurselor limbii. M. Sadoveanu explica arhaismele folosite pentru culoarea locală, prin introducerea unor sinonime în acelaşi context: trufaş – ţanţoş – mândru; fălos – falnic – fudul (vezi studiile de specialitate ale unor cercetători ca Şt. Munteanu, D. Iliasă-Friguri etc.). Liviu Rebreanu sugera tema romanului Ion prin seria sinonimică ce reflecta obsesiile personajelor (pământ – glie – ţărână – brazdă etc.). M. Eminescu ilustrează paradoxul înnoirii imaginii poetice prin învechirea lexicului utilizat (În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină).

Sinonimia reflectă etapele evoluţiei istorice a limbii şi poporului respectiv, este un mecanism de formare a neologismelor, dând măsura receptivităţii, flexibilităţii şi bogăţiei unei limbi.

Page 94: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

84 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Lectură suplimentară

Când româna importă un cuvânt străin, ea păstrează foarte adesea cuvântul anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru. De unde, în limba actuală, foarte numeroase grupe de sinonime, ca timp (lat. tempus) şi vreme (slav vremja)...; greu (lat. grevum) şi dificil (fr. dificil); repede (lat. rapidus), iute (slv. ljutŭ), rapid (fr. rapide). Numărul cuvintelor întrebuinţate de români nu încetează să crească. Limba lor a devenit o limbă mai mult decât bogată. Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în interiorul acestui cadru, concurenţa dintre cuvintele care aparţin straturilor diferite, diferenţierea semantică sau geografică a sinonimelor, – toate aceste probleme lexicologice constituie un întreg pe care nici o limbă nu-l oferă mai bine studiului. (După Al. Lombard, în Ramuri, Craiova, nr. 3, 1976, p. 16).

Exerciţiul nr. 3 1. Găseşte titlurile unor dicţionare de sinonime ale limbii

române. 2. Consultând, eventual, dicţionarele de specialitate, încearcă să

stabileşti sfera funcţional-stilistică a termenilor din următoarea serie sinonimică: (1) a muri – (2) a deceda – (3) a înceta din viaţă – (4) a-şi da obştescul sfârşit – (5) a se duce la Domnul – (6) a plecat (dintre noi) – (7) a mierlit-o – (8) a dat colţul etc.

5.7. Paronimia

Relaţia care se stabileşte între două cuvinte cu sensuri diferite, dar apropiate ca formă (fr. paronymie, cf. gr. para „alături” + onoma „nume”).

Exemplu: emigrant – imigrant Deşi se încadrează în „jocul” general semantic dintre formă şi

conţinut, fiind, practic, o cvasiomonimie şi având atingeri cu polisemia şi sinonimia, paronimia nu constituie o modalitate de organizare semantică. Este însă, o relaţie foarte importantă, întrucât atracţia paronimică generează numeroase greşeli de exprimare.

Sursele paronimiei sunt de natură etimologică sau istorică: a) dublete sau triplete etimologice: virtuos – virtuoz; scară – scală –

escală; b) evoluţii întâmplătoare spre forme apropiate: atlas (< fr.) – atlaz ( <

tc.).

Tipologia paronimelor este foarte bogată, ceea ce înseamnă, printre altele, că respectiva grupare nu este foarte riguros structurată. Într-adevăr, elementul deosebirilor fonetice nu este definitoriu, căci an – ac, nu sunt paronime, deşi au un singur sunet diferit. De altfel, este important de precizat că paronimia nu trebuie confundată cu alte fenomene fono-lexicale, ca variantele regionale (lăcrăma – lăcrima), derivatele sinonimice (fetiţă – fetică), derivatele moţionale (student – studentă), omonimia parţială, formele articulate/nearticulate etc.

Page 95: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 85

Pentru a fi definite ca paronime, cuvintele respective trebuie să-şi manifeste diferenţa şi prin calitatea sunetului/sunetelor respective, prin locul lor în cuvânt (rădăcini, afix), prin unele contradicţii semantice. În principiu, clasificarea ţine de numărul şi poziţia sunetelor specifice: a) paronime cu un fonem diferit: pronume – prenume; literar – literal paronime cu două foneme diferite: colabora – corobora paronime cu trei foneme diferite: fortuit – forţat.

Ultima clasă este valabilă numai pentru cuvintele mai lungi (cu cel puţin trei silabe – for-tu-it); în unele lucrări de specialitate acestea nici nu mai sunt considerate paronime. b) paronime formate prin alternanţa fonemelor: preveni – proveni paronime formate prin metateză: releva – revela paronime formate prin adăugare: albastru – alabastru c) paronime realizate pe radical: cazual – cauzal paronime realizate pe prefixe: prescrie – proscrie paronime realizate pe sufixe: anual – anuar etc. d) alte clasificări au în vedere factorul morfologic (subst. – subst.:

erupţie – irupţie; subst. – adj.: petrolier – petrolifer) etc.

Atracţia paronimică este, după cum am spus, o sursă de frecvente greşeli, care constă în confuzia semantică favorizată de apropierea formală dintre cuvinte. S-a constatat că unele perechi paronimice revin frecvent pe listele greşelilor de exprimare: adagiu – adagio, apropia – apropria, fortuit – forţat, familiar – familial, literar – literal, miner – minier, învesti – investi, enerva – inerva, înveterat – învederat ş. a.

Acestea se adaugă altor greşeli, care nu trebuie confundate cu atracţia paronimică: etimologia populară (modificarea unui cuvânt sub influenţa altuia, considerat înrudit etimologic: remuneraţie – renumeraţie; algocalmin – albocalmin etc.); contaminaţia (modificarea unui cuvânt prin încrucişarea cu alt cuvânt apropiat ca înţeles, confuzie de termeni: a dura – a supravieţui).

Dicţionarele de paronime ale limbii române înregistrează până la 5000 de unităţi. Câteva sute fac parte din lexicul uzual, ceea ce înseamnă că respectivul fenomen trebuie studiat cu atenţie în şcoală, în cadrul orelor de vocabular şi cultivare a limbii.

Exerciţiul nr. 4 1. Subliniază forma corectă a cuvintelor din paranteze: A oprit într-o (staţie – staţiune) şi a umplut (complet – complect)

rezervorul. Atitudinea insolentă – insolită a tinerilor l-a (enervat – inervat), pentru o (fracţie – fracţiune) de secundă, dar a reuşit să aibă o (reacţie – reacţiune) raţională.

5.8. Antonimia

Relaţia semantică stabilită între cuvintele cu forme diferite, dar cu sensuri opuse se numeşte antonimie (fr. antonymie, cf. gr. anti „contra” + onyma „nume”).

Page 96: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

86 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Exemplu: frumos – urât Antonimia este cel mai riguros şi mai puternic model de

organizare semantică a vocabularului, căci termenii antinomici, deşi „opuşi”, au cel puţin un sem (element semnificativ) comun şi un sem contrar, aflaţi în poziţii simetrice faţă de un termen φ, pe o axă de referinţă ±.

cald 0 rece

+ - Această rigurozitate, cu vaste implicaţii nu numai în organizarea

vocabularului, ci în întreaga structură a limbii, la nivel fonetic, morfo-sintactic, stilistic şi chiar la nivelul unui mesaj de dimensiuni mari, se datorează relaţiei profunde cu mecanismele gândirii umane. S-a dovedit că în tot ceea ce gândeşte, simte şi face, omul îşi reglează existenţa în mod dihotomic, prin raportare la două repere extreme („bine” – „rău”, „avantajos” – „dezavantajos”), între care se stabilesc, evident, diverse grade intermediare, ce marchează nuanţele gândirii şi simţirii umane, salvându-le de la schematism.

Baza antonimiei o constituie, deci, opoziţiile logice, pe care le regăsim şi în matematică etc.:

- contrarietatea (a ⊃ b şi b ⊃ a); - contradicţie (a ⊃ b, dar b ⊃ a); - complementaritate (a ⊃ b şi – b ⊃ a).

Baza logică, relaţiile psihologice, existenţa umană transpusă în opoziţii, prin mecanisme psiho-logice şi lingvistice, precum şi fenomenele lingvistice şi stilistice (polisemia,

sinonimia, derivarea, compunerea, frazeologismele etc.) constituie sursele antonimiei.

Ca şi în cazul celorlalte modalităţi de structurare semantică, aceste surse oferă şi principalele criterii de clasificare:

a) antonime cu termeni: - contrari: frumos/urât; - contradictorii: mare/mic, cald/rece; - complementari: a vinde/ a cumpăra.

b) antonime:

- totale (propriu-zise); în sens restrâns: bine/rău, prost/deştept;

- parţiale; în sens larg: alb/negru, pământ/apă; - contextuale: roşu/negru, albii/roşii.

c) antonime: - binare: viaţă/moarte; - graduale: cald (călduţ, călâi)/rece (recişor).

Toate acestea sunt determinări logice şi psihologice: a) „Contrarele” se presupun reciproc, nu pot exista una fără

cealaltă (noţiunea de „frumos” o implică pe cea de „urât”) şi au un mare grad de abstractizare şi de evaluare subiectivă („frumosul”, „binele” înseamnă altceva pentru fiecare vorbitor). „Contradictoriile” sunt măsurabile, pe o scară de valori, socialmente determinată (mare/mic, greu/uşor etc.). „Complementarele” derivă una din cealaltă, mai precis,

Definiţie

Baza logică a antonimiei

Surse (extra)lingvistice

Tipologie

Page 97: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 87

un termen se transformă în opusul său, ceea ce justifică statutul discutabil al relaţiei antonimice existente.

b) Antonime totale (perfecte, propriu-zise) sunt cele bazate pe o opoziţie logică contrară. În cazul unei perechi ca alb/negru, acestea devin antonime doar într-un proces psihic de transfer; cuvintele respective nici nu desemnează culori, ci ideea de „± lumină”. În plan ontologic, extremele spectrului solar sunt „infraroşu” şi „ultraviolet”; şi în cazuri ca pământ/apă, asocierea este realizată în sens larg, căci tot atât de bine se puteau opune foc/apă, aer/pământ etc. „Contextualele” depind de un eveniment, de o realitate temporar cunoscută de către vorbitori: roşu şi negru erau simbolurile profesiilor cu valoare de destin în romanul omonim al lui Stendhal; albii şi roşii erau clasele sociale în luptă (menşevicii şi bolşevicii) în timpul Revoluţiei bolşevice din 1917-1918 ş. a. m. d.

c) „Binarele” se presupun a fi exclusive, în timp ce gradualele presupun simetrii chiar şi la niveluri intermediare (călâi/recişor). Pe axa ± se pot găsi şi alţi termeni, situaţi dincolo de cei de bază (cald/rece), şi anume, îngheţat/fierbinte etc.

După criteriile morfo-lexicale şi lexico-semantice se pot clasifica: a. Antonime:

- adjectivale: uşor/greu - verbale: a plânge/a râde - adverbiale etc.: bine/rău, repede/încet - substantivale: cer/pământ

Le-am enumerat în ordinea frecvenţei, a reprezentării cantitative în structura morfologică a limbii. Este normal ca aprecierile privind calităţile, acţiunile, circumstanţele să fie mai frecvent antonimice, decât cuvintele care numesc un obiect, fără comparaţia implicată pe care o presupune o pereche antonimică. Şi alte clase morfologice pot contracta perechi antonimice: acesta/acela, şi/nici, pe/sub etc.

b. Antonime: - homolexe: jos/sus - heterolexe: corect/incorect

Homolexele se bazează, de fapt, pe o rădăcină comună şi pe elemente afixale antonimice:

- sufixare: lăudător/lăudat; căsuţă/căsoaie etc. - prefixare: îngropa/dezgropa.

Unele sunt percepute ca antonime exclusiv în baza formanţilor derivativi, căci semnificaţia bazei s-a pierdut pentru vorbitorul de astăzi:

- îmbrăca/dezbrăca (de la braca „pantaloni din piele”); - încălţa/descălţa (de la calceus „calceus”.) cf. şi încărca/descărca (car);

încăleca/descăleca (cal). c) Antonime cu formanţi:

- simetrici: învăţat/dezvăţat - asimetrici: corect/incorect - frazeologici: a dormi/a sta de veghe.

Antonimia organizează întregul mesaj, de la o anumită dispunere logică, la cea fonetică, lexicală, morfo-semantică, stilistică: De bine, de rău; La plăcinte înainte, la război înapoi etc.

O serie de figuri de stil se bazează pe antonimie: ironia (deştept ≠ prost); litota (nu mare = mic); chiasmul (la trecutu-ţi mare / mare viitor); oximoronul (neguri albe / dulce durere) etc. Marcă logico-lexicală a

Page 98: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

88 Proiectul pentru Învăţământul Rural

antinomiei, antonimia generează construcţii arhitectonice de mari dimensiuni, sugerate în titluri ca Venere şi madonă, Război şi pace; cf. supra, Roşu şi negru.

Antonimia intră în relaţii riguroase cu sinonimia, polisemia etc., ca în figura 3.2. a, b:

a. cinstit 0 necinstit

onest deştept, inteligent b. prost învăţat, cult şmecher

Figura 3.2. a, b. Relaţii intersemantice

Exerciţiul nr. 5 1. Găseşte semnele comune (supraordinate) în formula semică

a paradigmelor antonimice: a) cald/rece; b) scump/ieftin; c) puternic/slab.

2. În principiu, perechea mort/viu reprezintă o antonimie binară, care nu admite grade intermediare, căci adjectivele componente nu admit grade de comparaţie. Totuşi, limba vie găseşte posibilităţi pentru a exprima nuanţe, în registrul figurat, evident. Formulează sintagma care exprimă nuanţarea acestei opoziţii.

3. Unele cuvinte polisemantice au în semnificaţia lor generală inclusiv sensuri antonimice. Dă două asemenea exemple.

5.9. Hiponimia / Hiperonimia

Este relaţia de ierarhizare semantică între două cuvinte, pe baza unui sem comun. De exemplu, cuvântul carte poate avea, ca supraordonată definitorie, cuvântul cultură, care este hiperonimul său, iar ca subordonată, dicţionar, care este hiponimul său.

Se înţelege de aici că dintre sensurile cuvântului carte trebuie ales numai unul, cel de bază în limba română contemporană, lăsând la o parte sensuri precum „scrisoare”, „învăţătură” etc.

Relaţia este tratată de sine stătător, mai ales în lingvistica străină. De exemplu, în celebrul Complet de la Minnesota, la cuvântul-stimul întuneric, majoritatea răspunsurilor de asociere s-a concretizat într-un cuvânt antonimic („lumină”), dar unii subiecţi au răspuns prin hiponimie/hiperonimie (noapte, cameră obscură etc.).

În lingvistica românească, relaţiile ierarhice de acest tip sunt incluse în structura câmpului semantic.

Page 99: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 89

5.10. Câmpul semantic

Relaţia de ierarhizare stabilită pe baza înrudirii noţionale sau denotative între cuvinte care se organizează astfel într-un fragment de lexic relativ izolat şi autonom se numeşte câmp lexical sau subansamblu lexico-semantic.

De exemplu, câmpul semantic al locuinţei este alcătuit dintr-o submulţime de cuvinte precum: casă, vilă, castel, palat, bloc, colibă; iglu, bungalou; hotel, han, cămin, internat, pensiune; cabană, baracă, colibă, cort ş.a.m.d.

„Rudenia” dintre aceste cuvinte constă în cel puţin un sens (sem) comun, dintre cele care ocupă primele locuri în analiza componenţială a termenilor respectivi. De exemplu, toate cuvintele din câmpul semantic de mai sus au ca prime două seme: „loc construit”, „pentru a fi locuit”.

Se porneşte, şi în acest caz, de la un sens fundamental al cuvântului cu virtuţi polisemantice. Nu se iau în discuţie sensurile secundare ale lui casă: „familie”, „trai” etc. De asemenea, se exclud variantele regionale, arhaice, populare. Chiar şi după aceste procese de dezambiguizare, stabilirea unor ierarhii (practic, a unor relaţii de hiponimie/hiperonimie) rămâne un act relativ subiectiv. Includerea unor termeni precum clădire sau imobil în câmpul semantic al locuinţei este justificată numai parţial, prin sensul „loc construit”, căci altfel, prin alte sensuri (seme) el nu respectă sensul „de locuit”, ci „pentru adăpostirea unor utilaje, aparate, birouri, servicii” etc. Termeni ca hangar, depou etc. se află în această situaţie.

Urmărind însă semnele comune, se poate stabili, totuşi, un inventar de cuvinte înrudite, grupând alături de cele (două) comune, seme diferenţiatoare, relativ logic structurate: „mare” – „mic”, „luxos” – „modest”; „de folosinţă permanentă (îndelungată)” – „de folosinţă temporară (ocazională)”; „construit din cărămidă, beton” – „construită din lemn” – „~ din pânză” – „~ din zăpadă”, „din pământ şi stuf” etc. (Vezi Figura 3.3.)

Figura 3.3. Câmpul semantic al locuinţei

În plus, câmpurile semantice se structurează prin selecţia unei anumite clase gramaticale: termenii pentru „locuinţă” sunt desemnaţi mai ales prin substantive, ca şi „numele de rudenie”, de exemplu, dar „numele de culori” sunt, în principiu, adjectivul, pe când „fenomenele sonore” sunt desemnate mai ales prin verbe.

Prin aceste demersuri metodologice se pot izola fragmente lexicale care cuprind între câteva zeci de cuvinte (50 de nume de

„materiale de construcţii” „obişnuite” „non-obişnuite”

„maniera (construcţiei)” „obişnuită” „non-obişnuite”

Seme comune „construcţie” + „pentru a fi locuită”

„lemn” „pânză” „pământ” +

„stuf” „zăpadă” „alte materiale”

„primară” sau

„stabilă”

clădire imobil locuinţă casă

căsuţă căsoaie

castel palat12

vilă bloc izbă iglu bungalou

„Destinaţia”

„secundară” „temporară”

hotel (han) motel cămin2

internat pensiune

cabană baracă colibă

cort bordei

Page 100: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

90 Proiectul pentru Învăţământul Rural

rudenie), până la câteva sute (200 de termeni cromatici sau de nume ale fenomenelor sonore) în limba română contemporană. Numai printr-un singur sem diferenţiator („natural”, de exemplu) se pot grupa 10-20 de cuvinte (cf. Figura 3.4.).

„linie”

„directă” „colaterală”

(L1) (L2) (L3)

Seme comune de paradigmă „relaţie” + „de rudenie naturală”

Sm Sf Sm Sf Sm Sf gr.2 bunic bunică

„ascendentă” gr. 1 tată mamă unchi mătuşă (tanti)

văr (verişor)

vară (verişoară

) zero (eu) frate soră

gr.1 fiu fiică nepot2 nepoată2

„generaţia”

„descendentă” gr. 2 nepot1 nepoată1

Figura 3.4. – Nume de rudenie naturală

Lingvistica structurală de diverse orientări a valorificat din plin resursele oferite de teoria câmpului semantic (cf. E. Coşeriu, H. Geckeler, G. Mounin). În spaţiul lingvisticii româneşti, a realizat excelente analize asupra numelor de rudenie, numelor de culori, numelor de animale, păsări, insecte, numelor de sunete etc. Angela Bidu-Vrănceanu. Pentru toate contribuţiile teoretice şi aplicative, vezi trimiterile din I. Coteanu, N. Forăscu, A. Bidu-Vrănceanu, 1985, p. 130-162.

Exerciţiul nr. 6 Stabileşte sensurile (semele) comune şi pe cele diferenţiatoare

din următoarea subdiviziune a câmpului semantic al „instituţiilor publice”: creşă, grădiniţă; şcoală, liceu; facultate, institut / universitate / Academie etc.

5.11. Dezambiguizarea; analiza semantică

Între diferitele modalităţi de organizare semantică există un complex de relaţii, care complică înţelesul cuvintelor, le face ambigue în exprimare, impunând un efort de înţelegere din partea receptorilor. Am văzut deja că baie1 are mai multe sensuri („acţiunea de

îmbăiere”, „locul de îmbăiere”, „cada”, „sala de îmbăiere” etc.), înrudite între ele. Nu intră în această serie baie2, cu sens de „mină”. Prin urmare, cuvântul polisemantic baie1 este omonim cu baie2, putând crea confuzii. De altfel, au şi derivaţi omonimi, căci băieş poate însemna atât „lucrător la baie”, cât şi „lucrător la mină” (cf. şi cap1, cap2; mai1, mai2 etc.).

De asemenea, cuvântul drept intră în relaţie antonimică cu nedrept, dar şi cu strâmb, curb, înclinat, stâng etc. Avem aici o intersectare a organizărilor semantice, căci cuvintele din partea a doua a relaţiei pot fi sinonime (aproximative), pot fi omonime, iar opoziţia antonimică a fiecăreia dintre ele se stabileşte cu câte un sens specializat al cuvântului polisemantic drept. Altfel spus, există o

Relaţii intersemantice

Page 101: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 91

relaţie foarte complicată de polisemie – sinonimie – antonimie, vezi Figura 3.5.

simonim

ie

drept

polisemie

nedrept strâmb curb înclina sinuos şerpuit stâng etc.

antonimie

Figura 3.5. Intersectarea relaţiilor polisemie – antonimie – sinonimie

Dezambiguizarea, impusă de legea clarităţii expresiei, se poate face în mod natural, spontan, prin:

a) eliminarea unei forme concurente, trecerea ei în fondul pasiv, în favoarea celeilalte:

baie2 „mină” – pentru anularea omonimiei cu baie1 „scaldă” etc. Rezultatul este apariţia unor termeni noi, sinonimici, pentru

cuvântul eliminat (mină); b) utilizarea unor mărci morfologice diferenţiatoare: cot – coate

cot – coţi cot – coturi

c) combinaţii morfo-sintactice diferite (distribuţie): mină de cărbune mină de război mină de pix. Ca metode de analiză lingvistică, se poate face apel la: a) analiza etimologică: lac1 „apă stătătoare” < lat. lacus lac2 „soluţie lichidă” < germ. Lack b) analize structurale (semică şi contextuală)

• Analiza semică Se mai numeşte şi analiză componenţială, deoarece constă în

descompunerea cuvântului în unităţi de sens (seme), cum am avut deja prilejul să o facem, chiar în paginile de mai sus. În metalimbaj lingvistic, aceste unităţi sunt definite astfel (cf. A. Bidu-Vrănceanu; N. Forăscu, Modele de structurare semantică, Timişoara, Facla, 1984, p. 16-28):

sem = unitate minimală de sens + caracter distinctiv de sens; semem = reuniune de seme, care acoperă sensul unui cuvânt; lexem = reuniune de seme + complexul sonor (în principiu,

lexemul este monosemantic); cuvânt = unitatea reală a limbii. După descompunere, se investighează relaţiile dintre aceste

unităţi în cadrul unor clase, numite paradigme lexico-semantice. Operaţiile respective se bazează pe abstractizarea datelor oferite de definiţia gramaticală, separându-se:

• seme lexicale şi seme de substanţă; • seme comune şi seme variabile.

Procedeele de bază sunt cele tipice pentru definirea cuvântului ca unitate a limbii: comutarea şi substituţia, care reduc variantele la

Page 102: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

92 Proiectul pentru Învăţământul Rural

invariante. Altfel spus, înlocuindu-se semele, se stabilesc identităţile (variantele, în relaţie de substituţie) şi diferenţele (invariantele, în relaţie de comutare).

Rezultatul este o formulă semică, cu rolul de a circumscrie (cât mai) exact sensul unui cuvânt.

Exemplu: cuvântul CALD are următoarea formulă semică: CALD = l. /caracteristică/; l. /adjectivală/; /privitoare la

temperatură/; /apreciere în plus/; /grad nedeterminat/. Dacă substituim semul /grad nedeterminat/ cu semul /grad foarte

mare/, obţinem un alt cuvânt: FIERBINTE. Rostul analizei semice este includerea/excluderea cuvintelor într-

o/dintr-o paradigmă. Este vorba, aşadar, despre o clasificare paradigmatică.

• Dacă formula semică a cuvintelor nea – zăpadă – omăt este identică, ele alcătuiesc o paradigmă sinonimică.

• Dacă în formula semică a cuvintelor cald – rece, frumos – urât etc. există cel puţin un sem comun („referitor la temperatură”; „referitor la estetică”) şi unul sau mai multe seme diferenţiatoare opuse, atunci ele intră în paradigme antonimice.

• Dacă în formula semică a cuvintelor de tip roşu, galben, albastru, a înnegri, sidefiu intră cel puţin un sem comun („apreciere + uzual + cromatică”) şi mai multe seme diferenţiatoare, reductibile la o anumită clasă ordonatoare („fără aproximare”, „cu aproximare”, „în plus”, „în minus”) etc., atunci aceste cuvinte formează un câmp semantic.

• Analiza contextuală

Se mai numeşte şi analiza sintagmatică, ţinând de semantica sintactică şi constă în inventarierea tuturor contextelor în care apare o unitate lexicală sau în raportarea acestei unităţi la diferite vecinătăţi (contexte), cf. A. Bidu-Vrănceanu; N. Forăscu, op. cit., p. 28-33.

Rostul analizei contextuale este verificarea identităţii/non-identităţii de sens a două sau mai multe unităţi. De aceea, se mai numeşte şi probă funcţională. Din altă perspectivă, analiza contextuală stabileşte compatibilităţile şi incompatibilităţile combinatorii ale unor unităţi lexicale, la nivel semantic (nu sintactic). Analiza se desfăşoară în două etape – o primă dezambiguizare la nivel fonetic, gramatical etc.; analiza semică (rafinare).

Exemplu: ÎNALT se grupează cu SCUND, MIC, PITIC etc., pe baza trăsăturii

„extensiune verticală”, rezultată din contexte ca: ÎNALT om SCUND munte MIC sentiment JOS sunet JOSNIC voce

• Analiza distribuţională Intră în analiza compatibilităţilor combinatorii de mai sus: TARE devine pereche sinonimică a lui MOALE, în distribuţie cu

OU; TARE devine pereche sinonimică a lui SLAB, în distribuţie cu

CARACTER; TEREN etc. Cafeaua poate fi tare slabă,

Page 103: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 93

dar ceaiul este concentrat diluat Prin toate aceste procedee se delimitează restricţiile contextuale

la nivelul vorbirii, nu al limbii. Analiza contextuală, distributivă, se foloseşte ca o a două etapă în

analiza structurală a semantismului cuvintelor; o a treia etapă poate fi analiza stilistică. Rezultatul este o precizare a analizei semice.

Exerciţiul nr. 7 1. Se dă cuvântul casă1 „locuinţă”. Se cere: a) formula semică; b) dezambiguizarea faţă de casă2 „dulap/lădiţă de fier pentru

păstrat banii”, prin analiza etimologică; c) aceeaşi dezambiguizare a omonimiei prin determinare atributivă

(combinativă); d) alcătuirea unei liste de zece cuvinte apte să plaseze casă2 într-

un câmp semantic.

5.12. Surse bibliografice

În afară de lucrările de referinţă citate până acum (Coteanu – Forăscu – Bidu-Vrănceanu, 1985; Th. Hristea, 1984 etc.) se mai pot consulta cu folos studiile Angelei Bidu Vrănceanu despre diversele câmpuri semantice semnalate mai sus. Trimiterile exacte se găsesc la Bibliografia de la paginile 161-162 a lucrării din 1985.

Pentru organizarea semantică a vocabularului limbii române, vezi Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţii la limba română, Timişoara, Editura Facla, 1984.

5.13. Test de evaluare (Test grilă)

1. Sunt monosemantice toate cuvintele din gruparea: a) tetraedru, echer, isoscel, compendiu; b) parte, tare, carte, şcoală; c) masă, partid, stradă, iubire.

2. Sunt polisemantice toate cuvintele din gruparea: a) teoremă, rezumat, prolegomenă, gaz; b) corp, floare, lemn, învăţa; c) coroană, mână, pădure, alerga.

3. Cuvântul cap este întrebuinţat cu sens de bază în: a) L-a găsit la capul scării; b) Capul răscoalei a plătit cu vârf şi îndesat; c) Auzindu-se strigat, a întors capul; d) La capul străzii s-a plantat un semn de circulaţie.

4. Cuvântul testament este: a) termen juridic şi religios; b) numai termen juridic; c) numai termen religios;

Page 104: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

94 Proiectul pentru Învăţământul Rural

d) nici termen religios, nici termen juridic, e) un termen din limbajul didactic, cu sensul „verificare,

examinare”. Seriile: 10 acces/abces; 20 temător/temerar; 30 mări/a

augmenta; 40 típic/tipíc sunt; a) toate omonime; b) toate sinonime; c) 10 paronime; 20 şi 30 sinonime; 40 omofone; d) 10 antonime; 20 omonime; 30 paronime; 40 sinonime; e) 10 şi 20 paronime; 30 sinonime; 40 omografe.

5.14. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

Exerciţiul nr. 1

1. Corp fonetic redus; ambiguitate. 2. a avea un acoperiş deasupra capului („casă”); Omul a cucerit

Pământul (oamenii) 3. Extindere de sens.

Exerciţiul nr. 2 d) Numai omografe, nu există relaţie de omofonie între ele.

Exerciţiul nr. 3 1. Th. Hristea (coord.), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972. 2. Gh. Bulgăre (coord.), Dicţionar de sinonime, Bucureşti, 1972. 3. Luiza Seche şi Mircea Seche, Dicţionar de sinonime al limbii

române, Bucureşti, 1983. 2. (1) uzual, literar standard – (2) stil administrativ – (3) stil

oficial-literar – (4) literar – (5) specializat-bisericesc – (6) poetic – (7) argotic – (8) familiar.

Exerciţiul nr. 4

staţie, complet, insolentă, enervat, fracţiune, reacţie.

Exerciţiul nr. 5 1.a) „temperatură”; b) „preţ”; c) „forţă”. 2. „mai mult mort decât viu” (cf. supra, la cap. Polisemie,

valoarea figurată a lui mort). 3. sensuri contradictorii: a) cap. „început”4 ∗ cap. „sfârşit”4; b) a împrumuta, „a da/a lua cu împrumut”3 (enantiosemie).

Exerciţiul nr. 6

- sem comun: „loc + construit”: - sem comun de paradigmă: „cu destinaţie publică”; - sem diferenţiator 1: „(destinaţie) educativă”; - seme diferenţiatoare de nivel 2: a) preşcolar; b)

preuniversitar; c) universitar;

Page 105: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea semantică a vocabularului

Proiectul pentru Învăţământul Rural 95

- acestea, la rândul lor, se pot diferenţia după seme de gradul 3, 4 etc.

Exerciţiul nr. 7

a) /loc/; /construit/; /în vederea locuirii/; /permanente/; b) casă1 < lat. casa (tc. cosam); casă2 < germ. Kasse, it. cassa

(cf. rom. cassa); c) casă de locuit x casă de bani; d) căsoaie, căsuţă, palat, castel, vilă, cocioabă, colibă,

bungalou, iglu, bordei.

Test de evaluare – Test grilă 1-a; 2-b; 3-c; 4-a; 5-e 20 p. x 5 = 100 p.

(Surse: V. Ivănuş şi colectivul, Limba română. Compendiu. Grile, Craiova, Avrămeasa, 1996; M. Ţicleanu, D. Ţicleanu, Gramatica limbii române în scheme. Cu exerciţii şi teste grilă, Alutus, Slatina, 19933).

Page 106: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

96 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unitatea de învăţare nr. 6 ORGANIZAREA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE. I. ELEMENTE VECHI

Cuprins 6.1. Obiective educaţionale............................................................................................. 96 6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne.......................................... 96 6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac................................... 98 6.4. Fondul latin ..............................................................................................................99 6.5.Superstratul slav ..................................................................................................... 103 6.6. Împrumuturi din maghiară ...................................................................................... 105 6.7. Influenţa greacă ..................................................................................................... 107 6.8. Elemente lexicale de origine turcă ......................................................................... 110 6.9. Surse bibliografice.................................................................................................. 112 6.10. Lucrare finală de evaluare.................................................................................... 113 6.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste......................................................... 114

6.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: • să sesizezi diferenţelor dintre cuvintele primare şi cele formate prin mijloace

interne; • să explici noţiuni fundamentale despre istoria limbii române; • să utilizezi corect un fond minimal de cuvinte aparţinând diverselor straturi

etimologice ale limbii române; • să recunoşti unele categorii lexico-morfologice, tematice, tipice anumitor

împrumuturi; • să analizezi şi să utilizezi corect formanţii productivi din diferite împrumuturi vechi şi recente.

6.2. Cuvinte primare şi cuvinte formate prin mijloace interne

Deseori, utilizarea corectă a cuvintelor, ca formă şi ca înţeles, este facilitată de cunoaşterea originii sale. Cercetarea originii face obiectul etimologiei, despre care am vorbit în capitolul introductiv. Când elementul de bază ni se dezvăluie prin descompunerea în elemente alcătuitoare, spunem că am aplicat criteriul formativ sau analiza formativă a cuvântului. Exemplu:

Page 107: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 97

nerecunoscător ne dezvăluie, la o primă analiză, prefixul ne-, sufixul -tor şi verbul a recunoaşte; insistând însă, observăm repede că şi acesta este alcătuit dintr-un alt prefix, re-, şi verbul a cunoaşte, care a suferit o alternanţă fonetică (oa/o). Altfel spus, structura morfematică ne indică faptul că nerecunoscător face parte dintr-un sistem formativ al lexicului românesc.

Încercând să descompunem mai departe cuvântul respectiv, constatăm că acest lucru nu mai este posibil. Spunem că verbul cunoaşte este un cuvânt primar, care nu mai poate fi analizat prin descompunere în elemente formative (radical, afixe etc.). Pentru criteriul formativ-etimologic, el constituie baza de pornire a unei familii lexicale, realizate prin derivare, compunere etc. Pentru criteriul strict etimologic, un asemenea cuvânt constituie sau element moştenit, sau element împrumutat.

Etimologia reprezintă mai mult decât un mijloc de organizare a vocabularului, ea oferă material pentru istoria limbii române, care este strâns legată, la rândul ei, de istoria poporului român. Nu vom intra aici în amănunte. Amintim că reconstituirea drumului parcurs de un cuvânt din limba de origine, până în limba română actuală este un proces anevoios, reclamând solide cunoştinţe lingvistice, dar şi de istorie socială, geografie, etnografie, psihologie, sociologie etc. De asemenea, este necesară cunoaşterea limbilor vechi şi moderne care au constituit surse etimologice pentru limba română. Stabilirea „adevăratei origini” (etimonul) a unui cuvânt presupune respectarea unor principii ale reconstrucţiei etimologice:

a) principiul fonetic – încadrarea formei cuvântului în nişte legi fonetice bine stabilite (lat. solem > rom. soare, prin pierderea consoanei finale de la forma de Acuzativ, rotacizarea lui -l- intervocalic, diftongarea lui o sub accent).

b) principiul semantic – păstrarea unei legături denotative între cuvântului de origine şi cel din limba română; dacă nu se păstrează acelaşi înţeles, ca în cazul lui soare, ci unul cât de cât apropiat, trebuie stabilit mecanismul evoluţiei semantice (lărgire/restrângere de sens, metaforizare etc.), vezi cazul lat. passer „vrabie”, care devine în română pasăre, adică „orice fel de zburătoare”.

c) principiul lexico-gramatical – păstrarea unei legături între clasele gramaticale (substantivul din limba de origine va rămâne tot substantiv, adjectivul – tot adjectiv) sau explicarea evoluţiei logice spre o clasă înrudită (lat. mas, -ris; ac. marem (subst.) „porc mistreţ” > rom. mare (adj.). De asemenea, un derivat în limba de origine este preluat tot ca derivat în română (fr. zoologie > rom. zoologie).

d) principiul cronologic – încadrarea evoluţiei fono-morfologice într-o epocă în care acţionau legile respective sau în care se atestă contactul lingvistic respectiv. De exemplu, rom. cânt nu provine din lat. canticus, cum s-a afirmat, ci este un derivat regresiv, format pe teren românesc de la a cânta, căci el este atestat abia după secolul al XVIII-lea (probabil după modelul fr. chant < chanter).

După toate aceste probe, se poate ajunge, totuşi, la etimologii greşite sau la concluzii incerte. În acest din urmă caz, dicţionarele înregistrează cuvântul cu precizarea „etimologie necunoscută”.

Page 108: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

98 Proiectul pentru Învăţământul Rural

În general, însă, se cunosc originile cuvintelor, cu situarea lor în timp şi spaţiu. Trecând peste detalii care complică mult cercetarea etimologică (de exemplu, faptul că aceeaşi limbă poate influenţa în mai multe etape şi pe mai multe căi româna), specialiştii stabilesc, convenţional, o schemă a straturilor etimologice, comparabilă în linii foarte mari cu straturile geologice. În orice limbă există: 1) un substrat (foarte subţire), căci din fondul străvechi, (precum galica – pentru franceză, celtica – pentru engleză etc.) nu se mai păstrează decât slabe urme; 2) un strat de bază – care dă personalitate limbii respective, în cadrul unei familii şi a unei ramuri (latina populară – pentru franceză, vechea germană de sus – pentru engleză); 3) un superstrat – care completează în mod vizibil fondul de bază (germana – pentru franceză, italiană etc., slava – pentru română); 4) adstraturile sau influenţele diverse, datorate contactelor istorice, geografice, culturale etc. (vezi Figura 4.1.)

1

2

3

4 a 4 b 4 c etc.

5a 5b etc.

Figura 4.1. Stratificarea etimologică a vocabularului

Pentru limba română, substratul este format din elementele traco-dace, fondul de bază este latin (popular), superstratul este slav, la care se adaugă influenţe maghiare, turceşti, greceşti, latino-romanice moderne etc. (Figura 4.2.)

1 substratul traco-dac

2 baza latină

3 superstratul slav

4 a. infl. grec. 4 b. infl. magh. 4 c. infl. tc.etc.

5a. it 5b. Fr. etc.

Figura 4.2. Straturile etimologice ale limbii române

Fiecare dintre acestea contribuie la configurarea personalităţii lexicului românesc şi a limbii române, în general.

6.3. Straturile etimologice ale limbii române.Substratul traco-dac

Deşi lingviştii care au stabilit statistic lista celor 14 grupuri de cuvinte ce depăşesc 1% din totalul lexicului românesc nu includ în aceste grupuri şi traco-daca, aceasta trebuie studiată nu numai pentru că reprezintă etapa cea mai veche, punctul de pornire al istoriei limbii noastre, ci şi pentru că, în ciuda cantităţii extrem de reduse de elemente care pot fi reconstituite, se dovedeşte că ea conferă individualitate limbii române, în raport cu celelalte limbi romanice, indo-europene etc.

Page 109: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 99

Materialul lingvistic pe baza căruia se fac reconstituirile etimologice este puţin şi târziu: nişte glose [liste de nume (de plante)] din secolele I-III, câteva toponime, hidronime, antroponime, câteva apelative.

Criteriile de identificare a elementelor de substrat (comparaţia românei comune cu albaneza comună, cu alte limbi balcanice, cu armeana, cu balticele etc.) oferă date ale unei posibilităţi, nu certitudini. În orice caz, având în vedere imensitatea şi diversitatea spaţiului tracic, mai corect este să vorbim despre daco-moesiană.

Trecând peste puţinele, dar deloc neglijabilele fapte fonetice şi morfosintactice, lexicul însuşi este controversat, specialiştii propunând liste diferite de cuvinte. Acceptând un inventar de circa 100 de cuvinte, acesta poate fi divizat în:

cuvinte comune cu alte limbi balcanice: argea, baltă, broască, brusture, buză, colibă, ghiuj, gorun, jelţ „pârâu” ( > Jiu), mal, mazăre, mânz, murg, strungă, trişcă, zimbru, zarvă etc.;

cuvinte comune cu albaneza: abure, amurg, baci, brad, bucura, bunget, cătun, ceafă, ciuf, codru, droaie, grumaz, măgură, moş, strungă, viezure etc.;

cuvinte comune cu alte limbi indo-europene: brânză, burtă, doină ş. a.;

câteva toponime, hidronime, oronime etc. completează lista: Abrud, Ampoi, Argeş, Bârzava, Buzău, Cigmău, Drencova, Drobeta, Dunărea, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Napoca, Siret, Tapia, Timiş ş.a.;

câteva afixe s-au dovedit productive: -a deictic şi emfatic, -ac (moldac, cf. şi lat. Spartacus); -andru (băieţandru, căţelandru, cf. gr. άνήρ, -δρòς „bărbat”); -esc de la un -isk, care indica originea, locul, apartenenţa (românesc, muntenesc, cf. şi Tibiscus > Timiş, dar şi singurul sufix propriu-zis pentru numele de familie: Ion-escu).

Probabil că reprezentarea cantitativă era mai mare în româna comună, după cum o dovedeşte analiza formelor dialectale. Puţinul material identificat până în prezent dovedeşte o mare vitalitate – putere de derivare, compunere, metaforizare. Un cuvânt autohton are, în medie, 4,7 descendenţi formaţi prin aceste mijloace interne (faţă de cca. 3,1/un cuvânt latin sau 2,5/ un cuvânt slav). În VF se află peste 20 de cuvinte autohtone, reprezentând 1/50, faţă de 1/1000, în general. Toate acestea probează importanţa calitativă a elementului de substrat în structura vocabularului românesc.

Exerciţiul nr. 1 1. Enumeră cinci cuvinte din substrat rămase în vocabularul

fundamental al limbii române. 2. Indică trei nume proprii de origine traco-dacă prezente în

româna actuală atât ca hidronime, cât şi ca toponime.

6.4. Fondul latin

1. Limba română este limba latină populară vorbită neîntrerupt în spaţiul carpato-danubiano-pontic, aşa cum arată ea după modificările

Page 110: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

100 Proiectul pentru Învăţământul Rural

fonetice, morfosintactice şi lexicale, de-a lungul celor două mii de ani de existenţă.

Ramurile de mai sus reprezintă o parafrazare a unei celebre definiţii formulate de către Al. Rosetti, în Istoria limbii române. I. Limba latină, F. P. L. A., 1938, p. 31, prin care se tranşau definitiv lungi discuţii mai vechi despre o eventuală „limbă mixtă” română (latină şi slavă): româna nu este o limbă mixtă; ea reprezintă transformarea firească a latinei vorbite în părţile orientale ale Imperiului Roman într-o limbă nouă, potrivit împrejurărilor şi influenţelor externe. O asemenea rezolvare comportă precizări privind colonizarea Daciei, caracterul popular al fondului latin romanic, teritoriul de formare a limbii române, epoca de formare etc.

De exemplu, s-a spus că intervalul scurt al stăpânirii romane în Dacia (106-271 p. C.) face, dacă nu imposibilă, miraculoasă romanizarea daco-moesianei. În realitate, influenţa latină începuse mult mai devreme decât cucerirea din 105-106 p. C. (prin negustori, sclavi, militari etc.) şi a continuat încă mult timp după retragerea aureliană (271 p. C.), care a însemnat, de fapt, doar retragerea armatei şi a administraţiei romane. Aşa încât, acest „prim miracol al limbii române” se dovedeşte un fenomen natural, real, obiectiv.

2. Romanitatea limbii române, urmare a vastului proces de colonizare şi romanizarea Europei, se poate reprezenta, foarte schematic, astfel:

+ limbile galilor > limba franceză

+ limbile iberice > limbile spaniolă, portugheză + limba traco-daca > limba română + evol. fon., gram., lexicologică

> limba italiană Latina

populară

+ alte limbi de substrat > limbile friulană, venetă, sardă, dalmată etc.

Familia limbilor romanice

(neolatine)

Schema presupune discutarea ideii de filiaţie/transformare în

evoluţia limbilor, mecanismului contactelor lingvistice, a locului românei în această „familie” (sau grup). Astfel, este stabilit că româna face parte din grupul apenino-balcanic, împreună cu dalmata (azi, dispărută), albaneza, dialectele italiene centrale şi meridionale (Abruzzi, Puglieze etc.).

Din fondul latin al familiei romanice, există: - 488 cuvinte panromanice (adică prezente în toate limbile

neolatine); - 107 cuvinte păstrate numai în română; - 214 cuvinte panromanice absente din română. Potrivit teoriei „ariilor laterale”, formulată de către lingvistul italian

(friulan, de fapt) Matteo Bartoli, româna, ca şi spaniola, conservă mai bine elementul vechi şi popular latin, deoarece zonele de la extremităţile ariei romanice au fost mai puţin inovatoare faţă de cele centrale (franceză, italiană). Or, româna reprezintă aria orientală a României (teritoriul romanizat), după cum spaniola reprezintă extrema occidentală. Apartenenţa la fondul comun latin se stabileşte prin

Page 111: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 101

compararea aplicării legilor fonetice, morfologice, prin evoluţiile semantice specifice, dar cu acţiune relativ regulată:

lat. octo > fr. huit it. otto sp. ocho port. ocho rom. opt lat. noctem > fr. nuit sp. noche port. noche it. notte

rom. noapte lat. lactem > fr. lait it. latte sp. leche port. leche rom. lapte Se observă că în evoluţia fonetică se păstrează nişte legi fixe:

grupul latin ct devine it, în franceză; tt în italiană; ch în spaniolă şi portugheză; pt în română etc., desigur, în anumite poziţii. O accentuat devine, în anumite poziţii [ü], în franceză; oa în română ş. a. m. d.

Latinitatea lexicului românesc Toate compartimentele limbii (sistemul fonologic, sistemul morfo-

sintactic, topica şi chiar particularităţile stilistice) poartă mărcile bazei latine. Importantă este structura morfologică, partea cea mai stabilă şi, prin urmare, cea mai reprezentativă pentru specificul unei limbi. Dar lexicul este cel care prezintă complexitatea fenomenului istoric al transformării latinei populare în româna comună.

• Statistic, elementul latin reprezintă ceva mai mult de 20% din totalul fondului lexical românesc. În fondul principal lexical (VF), termenii de origine latină reprezintă aproximativ 64%; dacă statistica se realizează ţinând cont de principiul frecvenţei cuvintelor, atunci procentul ajunge la 74%, iar dacă la aceste cuvinte le adăugăm pe cele curente în vorbire, dar reprezentând neologisme de circulaţie internaţională (audio, video, senat etc.), atunci cifra creşte la 80-85%.

• Mai importantă decât aceste statistici (care sunt, oricum, deformate prin subiectivitatea şi mobilitatea corpului de cuvinte – dicţionare, texte reprezentative – pe baza cărora au fost alcătuite), este reprezentarea ariei semantice şi lexico-gramaticale.

Termenii din VF sunt importanţi prin vechimea, stabilitatea, capacitatea lor de derivare, compunere, conversiune, polisemantism, dezvoltare frazeologică, metaforică etc.

- nume ale părţilor corpului omenesc: caput > cap; oculus > ochi; gulam* > gură; pectus > piept; genuculus > genunchi etc.;

- nume de rudenie: parentes > părinţi; filius > fiu; filia > fiică; nepotem > nepot; avunculus > unchi etc.;

- nume de acţiuni: manducare > mânca; dormire > dormi; fugire > fugi; ridere > râde; cantare > cânta; plangere > plânge etc.;

- nume pentru casă şi obiectele din casă: casa(m) > casă; uscia > uşă; fenestra > fereastră; mensa > masă etc.;

* Reamintim că baza cuvintelor romanice o constituie, mai ales, formele latineşti

de acuzativ singular (Ac.): -am, -um, -em sau de ablativ singular(Abl.): -a, -o, -e; de aceea, dăm ca etimon uneori formele în nominativ, alteori pe cele în acuzativ sau ablativ.

Page 112: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

102 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- numele principalelor alimente şi băuturi: panem > pâine; carnem > carne; ovum > ou; farina > făină; vinum > vin; aqua > apă;

- nume de plante şi animale: herba > iarbă; haedera > iederă; florem > floare; arborem > arbore; pomum > pom; canem > câine; gallina > găină; porcus > porc; equa > iapă; leporem > iepure; capra > capră;

- nume pentru elementele universului şi pentru formele de relief: caelum > cer; solem > soare; luna > lună; stella > stea; montem > munte; campus > câmp; rivus > râu; lacus > lac; mare > mare;

- nume de calităţi, circumstanţe etc.: bonus > bun; longus > lung; in-alto > înalt; vinus > vin; rapide > repede;

- numeralele de la 1 la 10: unum > unu; duo > doi; tres > trei; ... decem > zece; - prepoziţii şi conjuncţii: in > în; sub > sub; super > spre; cum > cu; sic > şi etc.; - sistemul pronumelor: ego > eu; tu > tu; nos > noi; se > se; - verbele auxiliare: habere > avea; fieri > a fi; velle > voi.

Termenii din sistemul etnonimelor şi glotonimelor: (populus) Romanus > (poporul) rumân (forma român este stabilită relativ recent); lingua Romana > limba rumân-ească (cf. sufixul -esc, supra, substratul traco-dac); terra nu a fost moştenit în română cu sensul din celelalte limbi romanice, „pământ”, ci cu sensul secundar de „ţară”; lat. terra > rom. ţeară > ţară.

De aici provin numele vechi de formaţiuni administrativ-teritoriale: Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Zarandului, Ţara Moţilor etc.; cf. germ. Land, în Deutch-land (Deutch < teutonicus); Groenland; Hoch-land; Neder-land; cf. de asemenea slv. Novaia Zemlia „Noul Pământ”, „Ţara Nouă”; latino-romanicele de tipul Terranova, Angleterre etc.

Termeni fundamentali ai creştinismului românesc. Faptul că unii provin din latina populară dovedeşte că această credinţă a pătruns spontan, „încet şi tainic” în popor (Vasile Pârvan), nedirijat de vreo autoritate oficială, în primele şapte secole de existenţă, constituindu-se „o dată cu poporul român şi cu limba română”: altare > altar; basilica > biserică; coemeterium > cimitir; crucem > cruce; credo > cred; *credentia > credinţă; comendare > comăndare; *rogacionem > rugăciune; Rosalia > Rusalii; Paschae > Paşti; Sanctus Georgius > Sângiorz etc.

Numele momentelor zilei, zilelor săptămânii, lunilor şi anotimpurilor anului etc. Termeni cu valoare „arheologică”. Există numeroase cuvinte, expresii, forme care se

păstrează în forme arhaice, „calcifiate”, în frazeologisme, îmbinări fixe etc.: branca „mână” > brânci, în: a da brânci (a îmbrânci) rostrum „cioc, gură” > rost „gură, vorbire, raţiune” (cf. gr. logos), în

cu/fără rost, a rosti, rostire, a spune/a şti pe de rost. Unele dintre aceste cuvinte „istorisesc”, prin evoluţia lor formală şi

semantică, episoade întregi din procesul formării poporului român şi a limbii române: lat. miles „soldat” > rom. mire (cf. supra, 1.6.).

În multe privinţe, aşadar, latinitatea lexicului românesc este mai vizibilă, pentru că este mai conservatoare decât în cazul altor limbi romanice. Inovaţiile, formele derivative (preferinţa pentru derivarea cu sufixe) se bazează pe mecanismele de regenerare continuă, moştenite din latină. Structura predominant latină justifică eliminarea masivă a împrumuturilor slave, maghiare, greceşti, turceşti, în favoarea celor latino-romanice din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, şi receptivitatea actuală de neologisme, fără renunţarea la formele vechi, cu mare încărcătură semantico-stilistică.

Prin toate aceste particularităţi, româna îşi întăreşte continuu poziţia, caracterizată ca o „insulă latină, înconjurată de un ocean slav, cu elemente fino-ugrice”.

Page 113: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 103

Exerciţiul nr. 2 1. Stabileşte etimonul comun al următoarelor cuvinte din limbile

romanice: a) rom. dormi, it. dormire, fr. dormir, sp. dormir; ptg. dormir; b) rom. casă, it. casa; sp. casa, pt. casa, fr. chez [prepoziţie cu sensul (acasă) la].

2. Cuvintele gură şi ochi provin din latină: gulam, oc(u)lus. În afară de vechimea lor, există şi alte particularităţi care le plasează în VF al limbii române. Enumeră cel puţin trei asemenea particularităţi.

6.5.Superstratul slav

Locul pe care îl ocupă în celelalte limbi romanice împrumuturile din germanice, este ocupat în istoria limbii noastre de către împrumuturile slave. Ele se datorează migraţiei slavilor dinspre Munţii Urali spre Europa Centrală, între secolele al VI-lea şi al X-lea. Au existat două mari direcţii de deplasare, care au inclus şi teritoriile româneşti: a) valuri succesive s-au deplasat dinspre nord spre sud între secolele al VI-lea – al VII-lea, trecând prin Moldova, Dobrogea şi Muntenia, pentru a se stabili în Bulgaria de astăzi; b) alte valuri s-au îndreptat spre Apus, spre Câmpia Panoniei, unii continuându-şi drumul, până în Munţii Moraviei şi până la Marea Adriatică, formând popoarele slave central şi sud-europene, limbile cehă, slovacă şi polonă, sârbă, croată, slovenă. Şi aceste ramuri au atins parţial populaţia românească. Acestor influenţe vechi li se adaugă cele slave mai noi, datorate contactelor cu popoarele vecine: ucrainene, sârbe, bulgare etc.

În total, influenţa este considerabilă, dar nu atât de mare încât să se poată vorbi despre română ca despre o limbă „romano-slavă”, cum o considerau unii cercetători, precum Gustav Weigand.

La data primelor contacte cu slavii, procesul formării protoromânei, a românei primitive, se apropia de sfârşit. Primele elemente slave pătrund în vorbirea locuitorilor ţinuturilor româneşti după începuturile migraţiei slave, cam prin secolul al VIII-lea. Or, acesta este momentul în care limba română comună şi-a încheiat procesul de structurare a sistemului fonetic, morfologic, sintactic şi lexical. Limba română oferea, de acum, prestigiul culturii şi civilizaţiei bazei latine, pe care se formase, astfel încât, paralel cu asimilarea slavilor rămaşi pe teritoriul ţării noastre, s-a petrecut integrarea elementelor lingvistice de origine slavă în sistemul românesc. Fonetica, morfologia, sintaxa nu au mai putut fi marcate de aceste contacte, decât în anumite detalii (de exemplu, vocativul feminin în -o, întărirea neutrului etc.) Vocabularul s-a dovedit, ca de obicei, mai permeabil. Statisticile, discutabile însă, după cum am văzut, dau cam 305 cuvine de origine slavă în VF, ceea ce înseamnă aproximativ 21%, precum şi 827 cuvinte în întregul vocabular românesc, ceea ce reprezintă aproximativ 14%. După criteriul frecvenţei însă, aceste procente scad mult.

Impresia de slavizare a limbii române a fost întreţinută şi de faptul că până în 1865 în scrierea românească s-a folosit alfabetul chirilic, „haina străină în care a fost îmbrăcată limba română, timp de 300 de ani”, după cum spunea Nicolae Iorga.

Page 114: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

104 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Există mai multe căi şi mai multe etape de pătrundere a slavismelor în limba română:

a) Împrumuturile populare, orale se datorează contactelor directe, favorizate de îndelunga convieţuire româno-slavă, înainte de absorbţia migratorilor. Acestea sunt cele mai vechi, datând din perioada cuprinsă între secolele VIII-IX, secolele X-XI, după cum o dovedesc diverse fenomene fonetice, semantice specifice timpului:

bob, bogat, clopot baltă, daltă, gard jupân, stăpân, smântână - secolul al VIII-lea – al IX-lea sfadă, sfat, pivniţă - secolul al X-lea muncă, luncă, crâng - după secolul al X-lea b) Împrumuturile cărturăreşti, scrise se datorează folosirii slavonei

în biserică, şcoală, administraţie, în cancelariile domneşti, în diplomaţie etc. Sunt împrumuturi care datează din secolele al XIV-lea – al XV-lea: boier, ceaslov, a citi, clucer, comis, cucernic, pisanie, slujbă, stareţ, utrenie, vecernie, voievod ş.a.

c) Împrumuturile neoslave, regionale se datorează schimburilor obişnuite, datorate vecinătăţilor geografice. În Muntenia pătrund mai ales cuvinte bulgăreşti: castravete, ciupi, cobiliţă, nisip, prăşi etc. În Moldova pătrund mai ales cuvinte din ucraineană: hulub, hrib etc. În Banat sunt atestaţi termeni de origine sârbească: golâmb, gost, iorgovan ş. a.

d) Împrumuturile moderne, din limba rusă se datorează mai ales intrării României postbelice în sfera de influenţă a Moscovei sovietice: activist, preşedinte, tovarăş, sfetnic ş. a.

În secolul al XIX-lea a avut loc un fenomen de eliminare masivă a termenilor vechi slavi, în favoarea celor latino-romanici, mai precis, o trecere a celor dintâi în fondul pasiv (arhaic, regional, poetic etc.), cu consecinţa cunoscută a îmbogăţirii seriilor sinonimice româneşti: văzduh-aer; nădejde-speranţă; slobozi-elibera; polcovnic-colonel ş.a.

• Au rămas destule cuvinte de origine slavă şi în fondul principal lexical al limbii române: babă, boală, bogat, copil, colţ, clădi, drag, iubi, lovi, muncă, opri, păzi, sărac, scump, sfârşi, trăi, vârstă, vesel etc.

• Numeroase antroponime, toponime, hidronime au origine slavă: Bogdan, Dragomir, Mircea, Radu, Stan, Stoica, Vâlciu, Vlaicu; Bălgrad, Breaza, Craiova, Lipova, Vâlcea, Vlaşca, Târgovişte, Zlatna; Belareca, Bistriţa, Cernavodă, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova ş.a.

• Numeroase alte fenomene lingvistice complică identitatea acestor influenţe.

Complexitatea căilor de pătrundere şi a straturilor cronologice face dificilă datarea unor elemente slave. Bogăţia relativă a acestor influenţe şi suprapunerile lexicale au creat dublete lexicale de origine slavă (termen popular – vechi, termen cult, mai nou): sfârşi/săvârşi; zbor/sobor etc.

Deviaţii semantice însoţesc integrarea unor cuvinte în sistemul lexical românesc: modru însemna în slavă „înţelept” (cf. şi româna arhaică nu e modru). În română actuală, termenul are forma şi

Page 115: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 105

semnificaţia schimbată: mândru; slv. monka „chin” > rom. muncă (cf. rom. arh. mucenic); slv. sila „forţă” > rom. silă (dar cf. a silui, (se) sili; slv. zlutij „galben” > rom. slut ş. a. m. d.

• Numeroase calcuri lingvistice, mai ales semantice, completează tabloul influenţelor slave:

rom. carte (de origine latină) a căpătat sensul de „scrisoare” după slv. kniga „carte”, „scrisoare” rom. limbă „... popor”; cf. slv. jazik „limbă, popor” rom. arh. întuneric „... mult”; cf. slv. tǔmja „întuneric; mult” (cf. „întuneric de popoare”, la Eminescu)

• Numeroase formaţiuni afixale au devenit productive în limba română, adică se ataşează la baze de diverse alte origini – latine, romanice, maghiare etc., generând cuvinte noi, create pe teren românesc:

sufixe: ne-, pre-, răs-; sufix: -că, -iţă, -işte, -ova, -nic ş. a. • Elementul slav a servit şi ca intermediar pentru alte influenţe: grec, romanic (francez,

mai ales) etc.

În general, superstratul slav conferă individualitate şi bogăţie limbii române, în cadrul grupului de limbi neolatine.

Exerciţiul nr. 3 1. Stabileşte care dintre următoarele cuvinte de origine slavă

aparţin vocabularului fundamental al limbii române şi care aparţin diverselor grupe din masa vocabularului: 1. boier, 2. copil, 3. cucernic, 4. drag, 5. iubi, 6. luncă, 7. muncă, 8. nisip, 9. prăşi, 10. slobod, 11. văzduh.

6.6. Împrumuturi din maghiară

Între secolele al X-lea – al XIII-lea, triburi de origine fino-ugrică s-au aşezat în Câmpia Panoniei, formând poporul maghiar de astăzi. Migraţia începuse încă din anul 895 p. C., sub presiunea pecenegilor din sud-vestul Munţilor Urali.

Unii dintre migratori şi-au continuat drumul spre nordul Europei, formând poporul finlandez de astăzi. În înaintarea lor dinspre răsărit spre apus, fino-ugricii au trecut prin Carpaţii de nord-vest, o parte dintre ei aşezându-se în ţinuturile de pe malurile Tisei. În stânga Tisei, în Transilvania, au întâmpinat rezistenţa unor formaţiuni statale feudale, numite „ducate” de către Cronicarul Anonim al regelui ungur Bella al III-lea. Este vorba despre voievodatele româneşti, apărate de către armata formată din ţăranii de obşte. Din secolul al XI-lea, cuceritorii şi-au impus şi şi-au consolidat dominaţia în interiorul arcului carpatic prin forţa militară, prin atragerea unor elemente autohtone (din rândurile nobilimii locale), precum şi prin colonizarea cu saşi, secui, cavaleri teutoni, între secolele al XII-lea şi al XVII-lea.

Evident, la data sosirii pe pământ românesc, noua populaţie nu avea cum să mai influenţeze decisiv limba autohtonilor. Elementele de origine maghiară se găsesc aproape exclusiv în lexicul limbii române (nu şi în gramatică etc.), iar în cadrul acestuia, cuvintele respective

Page 116: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

106 Proiectul pentru Învăţământul Rural

(aproximativ 2600 de unităţi lexicale) sunt regionalisme, unele având utilizare cu totul sporadică (astăluş „tâmplar”, bai „necaz”, bolund „nebun”, gealău „rindea”, uiagă „sticlă”).

Generalizarea unor termeni (circa 195 de unităţi) în vocabularul limbii române comune s-a realizat prin deplasarea populaţiei transilvănene spre Muntenia şi Moldova. În epoci de opresiune naţională, obşti întregi luau drumul bejeniei, întemeind în ţinuturile de peste munţi sate care se numesc şi astăzi Ungureni. O altă cauză a generalizării maghiarismelor în româna comună a fost colonizarea ceangăilor în Moldova (judeţul Bacău etc.).

Faptul că nu apar în dialectele din sudul Dunării probează caracterul relativ recent şi parţial al influenţei. Aceasta s-a produs mult după separarea românei comune în dialecte.

Cele mai vechi împrumuturi din maghiară datează de prin secolele al XI-lea – al XIII-lea, dar sunt atestate documentar abia în secolul al XIV-lea: hotar, meşter, nemeş, oraş, vamă etc.

În documentele slavo-române din secolul al XV-lea şi în documentele româneşti din secolul al XVI-lea exemplele se înmulţesc, putând fi grupate după principiile onomasiologice:

- viaţa orăşenească şi sătească: birău, gazdă, lacăt, pârgar, sălaş; - organizarea politico-administrativă: aprod, uric, viteaz*; - comerţ, justiţie: aldămaş, ban, cheltui, dijmă, marfă; - alte grupe tematice: bănui, chin, chip, fel, gând, neam, uriaş,

viclean • Unele cuvinte au circulaţie largă, dar în fondul popular: alean, cătană,

fedeleş, imaş. • În procesul general de eliminare a unor cuvinte vechi, în secolul al XIX-

lea, în favoarea echivalenţilor latino-romanici, numeroase maghiarisme au fost dublate de sinonime moderne care au devenit uzuale în limba română:

făgădui – promite; îngădui – permite; tăgădui – nega; tămădui – vindeca etc.

• Schimbările administrative de după dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar a produs dispariţia altor termeni (sabău, birău, sămădău).

• S-a petrecut şi în acest strat etimologic adaptarea fono-morfologică: magh. marha „vită” > rom. marfă; magh. szoba „cameră” > rom. sobă (dar, regional, păstrează şi sensul de „cameră”); magh. tόlvaj „hoţ” > rom. tulai (interj.).

• În procesul de formare a cuvintelor au fost productive unele sufixe: -ău; (i)şag, -şug (furtişag, rămăşag, prieteşug, hăui); altele continuă să fie productive: -aş, -eş, -uş (mijlocaş, bebeluş etc.)

• După o statistică a lui D. Todoran, elementul maghiar ar reprezenta 9,61% din totalul lexicului românesc, dar ca putere de circulaţie acesta nu depăşeşte 2,3% din lexicul românesc contemporan.

Exerciţiul nr. 4 1. Cuvintele a) fruntaş şi b) prieteşug sunt derivate pe teren

românesc, din cuvinte-bază şi sufixe provenite din diverse straturi etimologice ale limbii române. Arată componentele celor două cuvinte derivate şi etimologiile lor.

Page 117: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 107

6.7. Influenţa greacă

Cronologic, influenţa greacă asupra limbii române ar trebui studiată imediat după substrat şi fondul latin, dat fiind rolul important pe care greaca l-a avut în evoluţia latinei clasice şi în evoluţia latinei dunărene. De fapt, procesul este încă mai complex, căci greaca, mai mult decât slavele etc., a influenţat în etape diferite şi pe căi diferite limba română. Pentru sistematizare, se iau ca reper trei epoci importante:

6.7.1. Greaca veche A marcat lexicul românesc prin două serii de cuvinte, cronologic şi

structural delimitate: 1.1. Cuvinte care au intrat în latină (clasică şi populară) şi care

reprezintă, de fapt, pentru istoria limbii române, elemente de origine latină. Procesul a început în secolul al VIII-lea a. C. şi a continuat până la sfârşitul latinităţii.

Exemple: gr. άγγελος > lat. angelus > rom. înger gr. βασιλικά > lat. basilica > rom. biserică gr. βαπτξεiν > lat. baptizare > boteza gr. φάρμακον „otravă”, „leac” > lat. pharmacus > rom. farmec gr. μαγεία (cf. rom. magia) > lat. ad-magire > rom. amăgi (cuvântul

se păstrează doar în română şi în sardă, ammajare „a vrăji”) gr. μαρτύρ > lat. martur > rom. martur (cu sensurile vechi şi

actuale „martir” şi „martor”) gr. πρόσφατος > lat. prospetus > rom. proaspăt 1.2. Cuvinte care au intrat în latina dunăreană (secolele al V-lea –

al VII-lea a. C.) Aceste cuvinte nu se găsesc în latină (clasică, literară, populară,

târzie). Se regăsesc, în schimb, nu numai în daco-română (dialectul vorbit pe teritoriul vechii Dacii), ci şi în dialectele sud-dunărene, aromână, meglenoromână etc.; de asemenea, unele se găsesc în albaneză sau în alte limbi balcanice:

gr. βρόταχος „broască” > dr. broatec; ar. şi megl. broatec; cf. şi alb. brëtëk

gr. γύρος „cerc” > rom. giur, cf. în jur, împrejur; megl. dinzur gr. κύμα „val” > rom. ciumă „umflătură” gr. πλάγιος „înclinat”, „pieziş” > rom. plai; cf. alb. plajë „înclinat” gr. στύπος „trunchi” > rom. stup (evoluţia semantică este

explicabilă; cf. şi „buduroi”) gr. Στύλος „coloană” > rom. stur „stâlp” gr. φρίξ/φρίκη „zbârlire” > rom. frică gr. Χύλος „suc” > rom. cir „zeamă de mămăligă”, „terci”; cf. şi ucr.

čyr

6.7.2. Greaca bizantină A influenţat româna între secolele al VII-lea şi al XV-lea, în cadrul

procesului general de elenizare a Peninsulei Balcanice. În Imperiul

Page 118: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

108 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Roman de Răsărit, greaca devenise limbă oficială. Dobrogea s-a aflat în mod direct sub influenţa bizantină între anii 917-1185, dar întreg teritoriul românesc se situa în vecinătatea Imperiului Bizantin, care-şi avea graniţa nordică pe Dunăre. În plus, activitatea flotei comerciale, de la Constanţa şi Sulina până la Porţile de Fier, întăresc aceste contacte.

Din păcate influenţele din această epocă sunt greu de separat de cele ulterioare, neoelenice, deoarece primele texte româneşti se păstrează abia din secolul al XVI-lea. Căile de pătrundere a elementului grec bizantin în limba română sunt stabilite de către specialişti astfel:

Influenţa directă – despre care putem vorbi abia de acum – prin relaţii politico-administrative şi culturale (cancelarie domnească, şcoală, biserică etc.):

agonisi, armură, cort, cucură „tolbă de săgeţi”, folos, flamură, mătase, mânie, prisos, scafă „căuş; strachină”, stol, urgie/urgisi ş. a.

Tot din această perioadă datează toponime, hidronime precum: Calafat, cf. a călăfăti „ a da cu smoală”, Constanţa (prin

intermediar turcesc Küstenge), Giurgiu, Maglavit, Mangalia, Sulina etc. Influenţă indirectă – prin intermediul slavilor sudici (până în secolul al XII-lea). Este

dificil de stabilit însă care anume dintre cuvinte au pătruns în română prin filieră slavă şi care – în mod direct. Ceea ce se poate face este să se delimiteze cuvintele uzuale, pătrunse pe cale orală, de cele cărturăreşti:

a) Termeni uzuali, pătrunşi pe cale orală: argat, busuioc, cămară, cămin, comoară, dafin, desagi, drum, hârtie, humă, livadă, sfeclă ş. a.

b) Termeni ecleziastici, pătrunşi pe cale preponderent cărturărească:

acatist, arhiepiscop, episcop, evanghelie, icoană, idol, mitoc, paraclis, patriarh, smirnă ş. a.

Slavii meridionali, în primul rând bulgarii, au adoptat creştinismul de rit bizantin. Autoritatea liturghiei bizantine s-a impus şi la români, paralel cu constituirea unei ierarhii după modelul slavo-bizantin. Aceste realităţi explică filiera slavă a grecismelor respective, dintre care puţine intră în vorbirea cotidiană; cele mai mult rămân în lexicul religios. Pe de altă parte, incertitudinile cu privire la calea directă sau indirectă de influenţare a românei este sporită de faptul că unii preoţi, deşi slujeau în slavonă, erau greci de origine.

În orice caz, mulţi dintre termenii laici sau bisericeşti din această perioadă au circulaţie balcanică mai largă, putând fi identificaţi nu numai în bulgară şi română, ci şi în albaneză, sârbo-croată etc. Mai mult chiar, ei trec apoi la alte popoare, ca ungurii sau slavii răsăriteni şi apuseni (ucraineni, ruşi, cehi, slovaci etc.) (cf. H. Mihăescu, Influenţa greacă asupra limbii române până la secolul al XV-lea, Bucureşti, 1966; G. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română, Bucureşti, 1961).

După forma şi sensurile lor, unele cuvinte de origine greacă pot fi plasate în epoci diferite:

- secolele IX-XII: cele de mai sus; - secolele XIII-XIV: epoca dezvoltării statelor feudale româneşti, a

organizării ecleziastice ş. a.: afurisi, arhiereu, arhimandrit, cădelniţă, ctitor, făclie, har, hărăzi, mărturisi, pizmă, protopop, schit, scorpie, sihastru etc.;

Page 119: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 109

- secolul al IV-lea: continuarea dezvoltării social-economice şi culturale: chelar, comis, despot, diac, grămătic, logofăt, pitar, spătar, vistiernic; cotastih, hrisov; plapumă, scufie, zahăr; catarg, cupă, horă, pitic, prăvălie, scandal, stihic, trandafir, zodie, zugrav.

Cantitativ, s-au inventariat 278 de cuvinte din greaca bizantină (secolele al VII-lea – al XV-lea), dintre care 22 sunt împrumuturi directe, 254 – indirecte, prin filieră slavă, şi 2 (bumbac, căpitan) indirecte, prin mijlocirea latinei medievale.

Calitativ, ele caracterizează mai ales vorbirea din mediul urban. Prezente mai puţin în cel rural, aceste cuvinte reflectă o anumită treaptă de evoluţie a societăţii feudale româneşti.

6.7.3. Neogreaca (secolele al XV-lea – al XIX-lea) Cele mai numeroase elemente neogreceşti din structura

etimologică a vocabularului românesc provin din perioada care începe cu anul 1453 (căderea Constantinopolului) şi se încheie cu anul 1821 (revoluţia lui Tudor Vladimirescu, respectiv, sfârşitul epocii medievale româneşti). Consolidarea dominaţiei turceşti în secolele al XV-lea – al XVI-lea, duce la stabilirea unui mare număr de greci (funcţionari, dascăli etc.) în Muntenia şi Moldova. Procesul se accentuează după tragica moarte a lui Constantin Brâncoveanu, 1714, când Poarta Otomană înlocuieşte domnitorii pământeni cu domnitori străini, mai precis, cu aristocraţi din cartierul grecesc Fanar al Constantinopolului (Istanbul). În Moldova fusese deja înscăunat primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat, după plecarea lui D. Cantemir, în 1711. Şcolile greceşti (1660 – Iaşi; 1689 – Bucureşti), traducerile, administraţia, viaţa economică şi politică, dominate de greci – numiţi în posturi cheie (deseori, pe măsura valorii titularilor) au favorizat transformarea limbii eline în limbă de cultură pe care şi-o însuşiseră clasele conducătoare autohtone, oamenii de cultură ai epocii, tinerii studioşi.

Ion Ghica vorbeşte despre aşa-numitul jargon grecesc, utilizat de protipendada românească (cf. supra, cap. I). Însuşi termenul „protipendadă” datează din acea epocă (gr. proti -pendada „prima cincime”), însemnând „primele cinci (stări)”, primele cinci pături stabilite după ranguri∗ şi avere în ierarhia socială a vremii. Crâncenă, din punct de vedere politic şi social, epoca a fost benefică din punct de vedere cultural.

O epocă atât de lungă şi de bogată în evenimente – cu consecinţe fireşti asupra lexicului limbii române – poate fi, de asemenea, subîmpărţită cronologic:

a) perioada prefanariotă (1453-1711); b) perioada fanariotă (1711-1821). Totuşi, stabilirea cu exactitate a „vârstei” neoelenismelor din

această epocă este dificilă, ea făcând obiectul studiilor de strictă specialitate. Multe cuvinte (circa 1200) din perioada fanariotă au pătruns în română pe cale scrisă şi au caracterizat mai ales vorbirea oamenilor instruiţi: alfabet, caligrafie, diată „testament”; plastograf, partidă, tipografie etc.

Numai 100-150 de elenisme fanariote au intrat în limba română uzuală: agale, ananghie, calapod, catadixi, conopidă, dichisi, fidea,

∗ 1. logofăt; 2. vornic; 3. hatman; 4. postelnic; 5. agă.

Page 120: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

110 Proiectul pentru Învăţământul Rural

economisi, ifos, ipsos, lefter, orfan, pat, plictis, prosop, sclifosi, taifas ş.a.

La jumătatea secolului al XIX-lea, când se manifestă influenţa occidentală, numeroase grecisme trec în fondul pasiv, arhaic, în favoarea sinonimelor latino-romanice: evghenicos – nobil; simandicos – distins; zugrav – pictor; diată – testament.

În VF au rămas doar 18 (deci, cam 1%) cuvinte de origine greacă: substantive: folos, frică, pat, patimă, piper, zahăr etc. verbe: pedepsi, sosi, vopsi etc. adjective: proaspăt, sigur etc.

4. Elementele greceşti din neologismele de circulaţie internaţională completează tabloul complex al elenismelor din limba română. Desigur, cuvinte ca telefon (gr. tele „departe” + foné „sunet”), seismograf, tahimetru; apoi termeni de tipul filologie, filozofie, geografie, geologie, matematica, pedagogie, logopedie etc. sunt creaţii savante, moderne, pătrunse în română din franceză, engleză, italiană etc.

Nu ştim sigur dacă nu cumva termeni ca gramatică, matematică, istorie nu au pătruns în română direct din neogreacă, în epoca înfloririi culturii şi învăţământului de tip fanariot. Pe de altă parte, unii termeni tehnici au fost creaţi în româneşte: cf. algocalmin – un hibrid greco-latin (gr. algos „durere” + lat. calmare; cf. fr. calmer), aşa cum există atâtea formaţiuni hibride împrumutate din limbile moderne, cf. tele(gr.) + vizor (lat.) > televizor.

Indiferent de calea pe care au intrat în limba română, elenismele au avut şi continuă să aibă un rol important în evoluţia lexicală a limbii române (cf. şi L. Galdi, Les mots d’origine néogrecque en roumain à l’epoque des phanariotes, Budapest, 1939; Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, E. D. P., Bucureşti, 1978, p. 102-108).

Exerciţiul nr. 5

1. Dă câte patru exemple de verbe şi de adjective care apar în limba română cu sufixele, productive într-o anumită epocă, -isi, respectiv,-icos.

2. Explică etimologia cuvintelor filologie, filozofie, filarmonică, filantrop, bibliofil.

6.8. Elemente lexicale de origine turcă

În principiu, relaţiile politice, economice, culturale ale ţărilor române cu Imperiul Otoman au durat din secolul al XV-lea până în secolul al XIX-lea (1877). Cucerind întreaga Peninsulă Balcanică, turcii au stabilit relaţii de vasalitate cu Ţara Românească, Moldova şi, o perioadă, şi cu Transilvania, acestea plătind tribut, pe baza unor contracte care asigurau autonomia internă, spre deosebire de state precum cel bulgar, sârbesc etc., transformate în raiale turceşti. În consecinţă, şi influenţa lingvistică este relativ redusă. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că elemente turceşti vechi au pătruns în română cu

Page 121: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 111

mult înainte de cuceririle turcilor osmanlâi. Vom proceda, aşadar, la o departajare cronologică şi structurală şi în acest caz.

6.8.1. Influenţe vechi turco-tătare Pecenegii – aşezaţi temporar în Moldova şi estul Munteniei (secolul al

IX-lea), precum şi în Transilvania şi Dobrogea (secolele al X-lea – al XI-lea) au lăsat în română câteva urme toponimice:

Peceneaga, Pecenegul, Pecenişca, Pecenevra

Cumanii – veniţi din stepele de la nordul Mării Negre, în secolul al XI-lea, rămânând pe teritoriile româneşti câteva veacuri, ocupându-se cu păstoritul şi agricultura. Ca şi pecenegii, au sfârşit prin a fi alungaţi sau absorbiţi de populaţia autohtonă. Au lăsat în limba română:

toponime, hidronime, oronime: Bărăgan, Caraiman, Caracal, Comana, Comăniţa, Covurlui, Teleorman „pădurea nebună (deasă)” (cf. tc. deli „nebun” + orman „pădure”);

antroponime: Balaban, Carabă, Ciortan, Coman (de unde: Comănescu, Comănici etc.), Itu, Talabă ş. a.;

apelative: aslam „camătă”, buzdugan, cazan, cioban, duşman, maidan, suman; baltag, bardacă, catâr, chindie, chior, habar, hambar, haram, maramă, murdar, tărâm, toi.

Presupusa influenţă avară (secolele al XIV-lea - al XV-lea) Ar putea fi amintite aici cuvinte ca: armig „armăsar” (reg., Banat),

scrum (date ca atare de L. Şăineanu).

6.8.2. Influenţe ale turcilor osmanlâi (secolele al XV-lea – al XIX-lea)

Ca şi în cazul limbii greceşti din aceeaşi epocă, şi turcismele osmanlâie se pot delimita în două subgrupe cronologice. Cuvinte pătrunse în română în secolele al XV-lea – XIX-lea Turcisme din perioada fanariotă (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea)

Primele sunt mai răspândite şi au un caracter mai popular. Celelalte au circulat numai în epoca fanariotă şi numai în anumite medii lingvistice. Puţinele care au intrat un uzul comun au suferit devieri semantice, obişnuite, de altfel, în procesul împrumuturilor.

Pentru nespecialişti, însă, sunt mai puţin importante subdiviziunile cronologice, decât cele tematice (cf. Fl. Dimitrescu (coord.), op. cit., p. 109-111):

a) Casa şi locuinţa: acaret, balama, cearşaf, chibrit, divan, duşumea, tavan;

b) Mâncăruri şi băuturi: baclava, cafea, ciulama, halva, musaca, sarma, telemea, trufanda; caimac, ciorbă, ghiveci, iahnie, iaurt, pastramă, pilaf, rachiu, tutun;

c) Îmbrăcăminte: basma, bariş, ciorap, maramă, tulpan şi multe altele, ieşite din uz (anteriu, şalvari etc.):

d) Floră şi faună: abanos, bamă, dovleac, dud, pătlăgea, zambilă; bursuc, catâr;

Page 122: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

112 Proiectul pentru Învăţământul Rural

e) Comerţ: chilipir, cântar, dughiană, muşteriu, para, raft, samsar, saftea, tarabă, tejghea;

f) Meserii, unelte, piese: băcan, boiangiu, cazangiu, cazma, mucava, pingea;

g) Însuşiri: agiamiu, babalâc, fudul, lichea, peltic, pişicher, şiret, tembel, ursuz, zevzec;

h) Cuvinte pentru abstracţiuni: berechet, belea, bucluc, cusur, hal, hatâr, huzur, moft, naz, tabiet, tertip;

i) Diverse: bacşiş, ciubuc, ghiozdan, ibric, haram, harem, halal, lulea, maidan, narghilea, tiptil, zaiafet.

• Deviaţiile semantice s-au produs mai ales în sens depreciativ (peiorativ, ironic): tc. lichea „pată”, „defect” – capătă în română sensul „om de nimic” tc. pehlivan „erou” – capătă în română sensul „escroc, mucalit” tc. tertip „plan, proiect” – capătă în română sensul „vicleşug,

intrigă” Asemenea extensii sau restrângeri de sens pot funcţiona şi fără

conotaţii depreciative: tc. baglama „legături” > rom. balama „obiect metalic pentru fixarea

uşii, capacului pe axul de mişcare”, „ţâţână” Şi în cazul turcismelor pătrunse în română prin filieră sârbă (în

Banat, Transilvania) apar sensuri cu caracter regional: baş „tocmai”, divan „discuţie”, ortac „tovarăş” etc. • Au fost productive în română sufixele de origine turcească:

- giu: tc. cafegiu, dar şi rom. barcagiu, reclamagiu - iu: tc. cafeniu, dar şi rom. maroniu, alburiu - lic, -lâc: tc. şiretlic, caraghioslâc, dar şi rom. autorlâc, crailâc

• În VF al limbii române contemporane există numai 14 cuvinte de origine turcă, dintre care 5 au, de fapt, origine arabă (cafea, chef, chirie, cântar, tăbăci); 5 sunt de origine persană (duşman, moft, murdar, para, zar), rămânând numai 4 turceşti propriu-zise (chior, ciomag, hai, soi), după cercetările lui Al. Graur.

Acestea însă, adăugate celor din vorbirea populară, dovedesc o mare putere de circulaţie, fiind adânc impregnate în structura fono-morfologică, frazeologică, stilistică a limbii române şi contribuind semnificativ la conturarea personalităţii acesteia.

Exerciţiul nr. 6 1. Care sunt elementele formative care ne îndreptăţesc să

considerăm că următoarele cuvinte româneşti sunt de origine turcă: a) cazan, divan, duşman, tavan, Bărăgan, Teleorman; b) basma, cazma; baclava, halva, musaca, sarma; c) cafea, narghilea, giubea; d) cafegiu, geamgiu, iaurgiu.

6.9. Surse bibliografice

COTEANU, Ion; SALA, Marius, 1978, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei.

Page 123: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 113

DIMITRESCU, Florica (coordonator), 1978, Istoria limbii române. Fonetică. Morfo-sintaxă. Lexic, Bucureşti, E. D. P.

GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică HRISTEA, Theodor, 1972, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică. HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, Bucureşti, Albators, p.

39-65. MACREA, D., 1970, Studii de lingvistică română, Bucureşti, E. D. P. NICULESCU, Alexandru, 1965-1978, Individualitatea limbii române între limbile romanice,

Bucureşti, I – Editura Ştiinţifică; II – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ROSETTI, Al., 1978, Istoria limbii române (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., 1971, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti,

Minerva.

6.10. Lucrare finală de evaluare

1. Unele dintre sunetele inexistente în fondul latin (ă, î, ğ, č, ş, ţ, z etc.) par a proveni din substratul traco-dac sau din fondul balcanic. Dă cinci exemple de cuvinte din substrat care să conţină unele din aceste vocale şi/sau consoane.

2. Enumeră cinci cuvinte din VF provenite din fondul latin popular. 3. Din unităţile latineşti fructus; subtilis (Ac. – subtilem); veteranus

s-au moştenit cuvintele româneşti vechi: frupt, subţire, bătrân. Care sunt dubletele lexicale neologice, provenite din aceleaşi etimoane?

4. Cuvinte de tipul casă, câine, pâine, râde apar în toate limbile romanice moderne (franceză, italiană, spaniolă, portugheză etc.). Cărui fond vechi îi aparţin originile acestor cuvinte?

5. Enumeră trei limbi care au contribuit la modernizarea limbii române în aceeaşi măsură în care au avut şi contribuţii vechi?

6. Cuvintele provenite din superstratul slav ceas, nădejde, prieten, vreme, au câte un sinonim latin cu frecvenţă relativ egală în uzul limbii române. Găseşte aceste sinonime.

7. Numeralele ordinale de la 11 la 19 sunt compuse în limbă prin sistemul adăugirii, după modelul slav (calc de structură):

11 = unu + spre + zece; 12 = doi + spre + zece (după odyn - na(d) - dzatĭ etc.

Identifică (folosind, eventual, un dicţionar cu indicaţii etimologice, precum DEX, MDE etc.) originea elementelor componente care intră în structura acestor numerale (vezi şi Fondul latin al vocabularului românesc, grupe tematice).

8. Dă trei exemple de regionalisme (transilvănene) datorate influenţe maghiare.

9. Cuvintele de origine greacă filia „iubire” şi logos „cuvânt”, „ştiinţă”, „raţiune” au intrat în componenţa multor neologisme de circulaţie internaţională. Enumeră patru asemenea cuvinte.

10. Cuvântul de origine turcă (pre-osmanlâie) koz „nucă”, având şi sensurile secundare „rotund”, „perfect”, „foarte”, apare în două contexte ale limbii române: a) într-o expresie de tip popular (ca adverb pe lângă

Page 124: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

114 Proiectul pentru Învăţământul Rural

adjective ca frumoasă, mândră); b) într-un toponim devenit celebru printr-o capodoperă a poeziilor lui Gr. Alexandrescu. Despre ce expresie, respectiv cuvânt, este vorba?

6.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

Exerciţiul nr. 1 1. brad, brânză, bucura, burtă, buză moş etc. 2. Argeş, Motru, Timiş etc.

Exerciţiul nr. 2 1. a) lat. dormire; b) lat. casa (forma de Ac. casam) 2. a) frecvenţa lor (stabilită intuitiv, dar şi prin metode statistice); b) au corp fonetic redus (2, respectiv 1silabă); c) au mare capacitate de derivare: guriţă, gureş, guraliv; ochi,

ochios, ochişori etc. d) au mare capacitate de compunere: gura-leului, apă-de-gură,

ochi-de-vultur, ochi de bou etc. e) intră în numeroase construcţii metaforice: gură de rai, bun

de gură, (cu) ochi dulci, a-şi da ochii peste cap, a-şi arunca ochii pe fereastră.

Exerciţiul nr. 3 VF: 2, 4, 5, 7 MV: 1, 3, 6, 8, 9, 10, 11

Exerciţiul nr. 4 a) frunt-, cf. rom. frunte < lat. frontem (Ac.) + sufixul -aş, de origine

maghiară b) priete-, cf. rom, prieten > slv. prijateli + suf. -şug, de origine

maghiară Exerciţiul nr. 5 1.- aerisi, agonisi, economisi, plictisi - fricos, nevricos, plicticos, politicos 2. -fil < gr. filein „a iubi” + logos „cuvânt”; sofia „înţelepciune”,

armonie „armonie” (sonoră), antropos „om”, biblos „carte” Exerciţiul nr. 6 a) sufixul -an b) desinenţa de feminin singular -a accentual (á), cu pluralul

corespunzător -ále (basmá – basmale); c) desinenţa de feminin singular -eá, cu pluralul -éle (cafeá –

caféle) d) sufixul de agent -giu

Test de evaluare Barem de notare 10 x 10 p. = 100 p. În cadrul fiecărui item se împart cele 10 puncte

la numărul de subitemi ceruţi (de exemplu, când se cer 4 exemple, se

Page 125: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. I. Elemente vechi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 115

notează cu 2,5 puncte fiecare exemplu corect formulat; 5 exemple x 2 p.; 3 exemple x 3,3 p.; 2 exemple x 5 puncte ş. a. m. d.).

1. argea, barză, brânză, jelit, Jiu, Gilort, mânz ş. a.; se aleg cinci termeni din inventarul dat la subunitatea 4.3.

2. an, casă, dinte, dormi, floare, mânca, ochi; poartă, urs, zece ş.a. Se aleg cinci exemple din inventarul de la 4.4.

3. fruct, subtil, veteran (vezi tabelul „Dublete lexicale latine”). 4. Fondul latin popular. 5. Latina, slavele, greaca. 6. oră, speranţă, amic, timp. 7. Toate componente sunt de origine latină: lat. unus > rom. un;

lat. super > rom. spre; lat. decem > rom. zece; în continuare se schimbă doar unităţile care fac parte din VF, (cf. Fondul latin, Grupe lexico-gramaticale)

8. bai „necaz”; bolând „nebun”; cătană „soldat”. 9.filo-sofie; fil-antropie; biblio-fil; filo-logie; logo-pedie; logică etc. 10. a) frumoasă coz „foarte frumoasă” (reg., p....); b) Cozia (=

Nucet).

Page 126: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

116 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unitatea de învăţare nr. 7 ORGANIZAREA ETIMOLOGICĂ A VOCABULARULUI LIMBII ROMÂNE. II. ELEMENTE MODERNE

Cuprins 7.1. Obiective educaţionale......................................................................................... 116 7.2. Influenţe moderne ................................................................................................ 116 7.3. Latina savantă...................................................................................................... 117 7.4. Influenţa franceză................................................................................................. 118 7.5. Influenţa italiană ................................................................................................... 120 7.6. Influenţa germană ................................................................................................ 121 7.7. Influenţa engleză.................................................................................................. 121 7.8. Concluzii .............................................................................................................. 122 7.9. Surse bibliografice................................................................................................ 123 7.10. Lucrare finală de evaluare.................................................................................. 123 7.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste....................................................... 124

7.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: • să analizezi formanţii unui cuvânt; • să utilizezi corect fondul neologic al limbii române; • să eviţi formele paralele (elemente de jargon, argou); • să dezvolţi creativitate în formare şi utilizarea cuvintelor; • să explici semnificaţia unor expresii şi cuvinte de circulaţie

internaţională.

7.2. Influenţe moderne

În general, influenţele moderne se studiază în contextul analizei neologismelor dintr-o limbă. Problema este însă că multe dintre limbile care furnizează elemente de înnoire a vocabularului în epoca modernă şi contemporană au influenţat româna şi în etape mai vechi. Altfel spus, din aceeaşi limbă, uneori şi din aceleaşi cuvinte, există în română atât arhaisme, cât şi neologisme (ca să nu mai luăm în calcul în regionalismele, elementele de argou şi jargon etc.).

Am constatat acest fenomen în cazul influenţelor slave, greceşti etc. şi vom avea ocazia să reluăm ideea în alte cazuri – latina, germana etc.

Aşa încât, în privinţa neologismelor, rămân valabile aspectele discutate în capitolul despre organizarea vocabularului după criteriile frecvenţei şi funcţional-stilistic, urmând ca influenţele moderne să fie studiate după criteriile deja utilizate: cronologic, tematic (onomasiologic), formativ, stilistic etc.

Page 127: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

Proiectul pentru Învăţământul Rural 117

7.3. Latina savantă

Cuvinte din latina cultă, literară, au pătruns în română după mai bine de un mileniu de la începuturile transformării cuvintelor din latina populară în cuvinte româneşti. Căile de pătrundere sunt, evident, exclusiv cărturăreşti.

a) prin scrieri şi documente religioase şi diplomatice din secolele al XI-lea – al XVII-lea:

în Transilvania, prin episcopatele catolice din Cenad, Oradea Mare, Alba Iulia ş. a.;

în Ţara Românească şi Moldova, prin documente diplomatice: în toate provinciile româneşti, prin şcolile de nivel mediu-superior de la Cotnari (1542-1514), Târgovişte (1646) etc.

b) prin scrierile cronicarilor, cărturarilor medievali (secolul al XVII-lea), care le-au preluat:

fie direct din latină (Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei); fie din polonă, neogreacă, maghiară, italiană (Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ş. a.).

c) prin activitatea Şcolii Ardelene, curent cultural naţional care reprezintă iluminismul românesc (secolele al XVIII-lea – al XIX-lea);

d) prin evoluţia firească a societăţii, care impune atragerea neologismelor de circulaţie universală.

Desigur, şi în aceste cazuri se pun problemele obişnuite de datare şi stabilire a surselor:

sunt mai vechi: biblie, colocviu, consul, fabulă, fantastic, imperiu, (la M. Costin, D. Cantemir etc.), literă, răspublică, rege, testimoniu, tezaur, căci le găsim în documente şi cronici;

multe dintre neologismele în (-ţ)ie, provenit din lat. -(t)io, datează din epoca activităţii corifeilor Şcolii Ardelene – S. Micu, Gh. Şincai, I. Budai-Deleanu ş. a.: excepţie, fundaţie, instrucţie, invitaţie, jurisdicţie, rezoluţie, reprezentaţie, superstiţie ş. a.

Mai delicată ca datare este problema dubletelor lexicale latine. Practic, din acelaşi etimon latin avem în limba română două serii de cuvinte:

a) unele vechi, moştenite din latina populară; acestea au păstrat mai bine clasa gramaticală şi sensul originar, dar au suferit, firesc, mai multe modificări fono-morfologice;

b) altele noi, împrumutate pe cale cărturărească din latina cultă; acestea se încadrează adesea în clase gramaticale diferite, au semnificaţii înrudite, dar nu totdeauna identice cu etimonul latin; ele păstrează mai bine aspectul fono-morfologic al acestuia (întrucât perioada de evoluţie formală a fost mai scurtă).

Toate sunt interesante pentru deschiderea românei faţă de o sursă atât de apropiată, precum latina (cf. Figura 5.1.)

Page 128: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

118 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Latină Română a) Moşteniri (vechi)

Română b) Împrumuturi (noi)

aqua(m) apă acvatic, acvariu canem câne > câine canin clarus chiar clar fructus (arh.) frupt fruct harena (dialectal, reg.) arină arenă mola(m) moară molar mentionem minciună menţiune panem pâne > pâine panificaţie subtilem subţire subtil vesicam băşică vezică veteranus bătrân veteran

Figura 5.1. Dublete lexicale latine

7.4. Influenţa franceză

Cea mai puternică influenţă modernă asupra lexicului limbii române s-a exercitat din partea limbii franceze. Câteva mii de cuvinte de origine franceză au îmbogăţit vocabularul limbii române într-o epocă în care acesta era bine conturat, inclusiv în ceea ce priveşte variantele literare, profesionale etc. Există numeroase domenii de activitate în care vocabularul de specialitate este alcătuit în majoritate covârşitoare din termeni de origine franceză: social-politic, administrativ, economic, militar, juridic, medical, ştiinţific, filosofic, filologic etc. Chiar dacă nu se atinge cifra de 40.000 de cuvinte, lansată de către unii cercetători, fenomenul rămâne masiv, determinând pentru caracterizarea lui, expresia „al treilea miracol al istoriei limbii române”∗.

Începuturile penetrării elementului francez în limba română datează din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea şi se realizează prin filieră polonă, greco-fanariotă şi rusă. De exemplu, domnitorul Al. Ipsilanti a organizat în Ţara Românească şcoli după modelul francez. Curând, limba franceză a devenit obligatorie în multe şcoli (alături de română, greacă, latină, slavonă). În secolul al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea, pe fondul unor schimburi culturale accentuate (emigranţi francezi sosiţi în Ţările Române şi tineri români plecaţi la studii în Franţa), se ajunge la un adevărat bilingvism cultural româno-francez. Primele publicaţii periodice, primele teatre româneşti apar în limba franceză sau în ambele limbi. Primele librării vindeau cărţi aproape exclusiv în franceză, traducerile din franceză depăşeau cu mult pe cele din alte limbi, organizarea activităţii în toate domeniile urma modulul francez, viaţa mondenă urma moda franţuzească, ajungându-se la cumpăna secolelor XIX-XX la o adevărată „franţuzomanie”. • Căile lingvistice de influenţare sunt cele tipice: împrumuturile,

traducerile, calcurile lingvistice.

∗ Primul miracol a fost, cum s-a arătat mai sus (cap. 4.4.), latinizarea limbii

autohtonilor într-un interval relativ scurt de timp. Al doilea a constat în rezistenţa limbii române pe ambele maluri ale Dunării, în epoca tulbure dintre secolele III-XIV. Analiza datelor obiective ale istoriei social-politice şi istoriei limbii dovedesc că toate cele trei fenomene sunt la fel de puţin „miracole”; ele sunt fapte normale, perfect explicabile istoric.

Page 129: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

Proiectul pentru Învăţământul Rural 119

Împrumuturile lexicale propriu-zise sunt foarte multe, chiar dacă nu aproape 40% din lexicul modern românesc, cum apar în studiul lui D. Macrea, Studii de lingvistică română, E. D. P., Bucureşti, 1970. Ele pătrund în mod diferit în limba română:

a) prin texte scrise – automobil, bacalaureat, certificat, convoi, sergent ş. a., care nu s-ar putea explica în română decât intrate în această formă scrisă;

b) pe cale orală – fular (< fr. foulard); antet (< fr. en tête); coşmar (< fr. cauchemar), cale dovedită de aspectul fono-morfologic în română;

c) unele cuvinte au pătruns pe ambele căi, eventual, cu specializări semantice pentru fiecare variantă:

rom. bord (marginea punţii unei ambarcaţiuni) fr. bord >

rom. bor (marginea de la pălărie)

rom. revers (dosul unei medalii, monede etc.) fr. revers >

rom. rever (partea răsfrântă a hainei)

Unele forme „orale” au fost eliminate, pentru că au fost simţite ca „inculte”: santimă (în favoarea lui centimă); pansion (pension); semplu (simplu).

Traducerile şi calcurile se manifestă, de obicei, împreună, deci se concretizează mai ales în sintagme care urmează tipul francez, dar utilizează, parţial sau total, material românesc (traduceri literale, imitaţii etc.):

a) a pierde din vedere după fr. perdre de vue a face act de prezentă

după fr. faire act de présence

rădăcină pătrată după fr. racine carrée turn de fildeş după fr. tour d’ivoire

b) apă de toaletă după fr. eau de toilette câmp de bătaie după fr. champ de bataille

c) artist liric după fr. artiste lyrique calcul renal după fr. calcul renal artistic literar după fr. artistique littéraire director general după fr. directeur général

Th. Hristea a cercetat un întreg sistem de calcuri (totale, parţiale,

semantice, morfologice, morfolexicale etc.), arătând că fenomenul este mult mai amplu decât s-a putut crede. În limba română cele mai multe unităţi frazeologice (în limba cotidiană, dar mai ales în limbajele speciale, de ex. ape minerale, ape subterane, ape sulfuroase etc.) sunt, fără exagerare, de provenienţă franceză, cf. Probleme de etimologie..., 1968, p. 109 şi urm.; Sinteze de limba română, p. 59-65.

• Uneori s-a exagerat contribuţia fondului francez. În realitate, unele cuvinte, expresii considerate „franceze” pot fi:

Page 130: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

120 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- creaţii interne româneşti: pastel (specie literară, teoretizată şi exemplificată de Vasile Alecsandri);

- influenţe din franceza belgiană etc.: savonieră; - influenţe diverse:

germană – frizer rusă – logoped greacă – ortografie cu etimologie multiplă: desant (fr., engl., rus.).

• În sfârşit, acestor pseudo-franţuzisme şi franţuzisme aparente, cum le numeşte Th. Histea, li se adaugă barbarismele sau elementele de jargon. Pe lângă mai vechile cuvinte şi structuri inutile, care dublează

termenii româneşti din motive psihologice, sociale (snobism, modă, încifrare, raţiuni socio-profesionale): Bonjur, madam, mersi, se folosesc astăzi termeni de tipul: a flana (a se plimba), inubliabil (de neuitat), impardonabil (de neiertat), anvizaja (a pune în vedere), plezanterie (glumă) etc.

Toate aceste fenomene şi încă multe altele au marcat profund structura vocabularului românesc, îmbogăţindu-l, nuanţându-l, modernizându-l. Împreună cu latina savantă şi cu italiana, franceza a contribuit la relatinizarea şi reromanizarea limbii române.

7.5. Influenţa italiană

• Condiţiile istorice ale influenţelor italiene asupra limbii române se manifestă încă din secolul al XIII-lea, când legăturile comerciale cu veneţienii şi genovezii impun termeni precum ducat – numele uneia dintre primele monede naţionale româneşti . Au urmat, în secolele al XIV-lea – al XVIII-lea relaţii diplomatice, culturale, exemplificate fie prin italieni sosiţi în ţările române, ca Anton Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu (din 1709), fie prin români care au locuit sau au studiat în Italia, precum Petru Cercel, Constantin Cantacuzino Stolnicul ş.a. În epoca fanariotă, italienismele au fost aduse prin intermediar grecesc, în Moldova şi Muntenia, în timp ce în Transilvania intermediarul era limba maghiară. Cărturarii cu mare putere de influenţă asupra contemporanilor au desăvârşit acest proces în secolele al XIX-lea – al XX-lea (I. H. Rădulescu, Cezar Bolliac, Gheorghe Asachi, Al. Odobescu, Nicolae Filimon, George Călinescu, Vasile Pârvan ş. a.).

• Domeniile de influenţe sunt, în general, aceleaşi ca şi în alte limbi europene, ceea ce înseamnă că autoritatea italiană în respectivele domenii a impus, practic, neologisme de circulaţie internaţională. În consecinţă, este posibil ca unele dintre „italienisme” să fi pătruns în română prin alte filiere sau să aibă etimologie multiplă. - Terminologie muzicală: adagio, allegro, arpegiu, bariton, cantabil,

chitară, duet, flaut, operă (muzicală), partitură, pian ş. a. - Terminologie economică şi financiar-bancară: acont, agenţie, bancă,

fisc, gir, gira, girant, scont, scadent, speze „cheltuieli”, valută, virament ş. a.

Page 131: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

Proiectul pentru Învăţământul Rural 121

- Alte domenii (arhitectură, medicină, alimentaţie, marină, politică sport): ancoră, basorelief, capodoperă, fascism, febră, merceologie, spaghete, teracotă ş. a.

Deşi mai redusă cantitativ, italiana a contribuit la modernizarea şi reorganizarea românei, schimbând vizibil fizionomia acesteia.

7.6. Influenţa germană

Chiar dacă nu are aceeaşi importanţă ca în celelalte limbi romanice (unde reprezintă superstratul etno-lingvistic, aşa cum este la noi slava), germana a acţionat în mai multe etape istorice asupra limbii române. - Unii cercetători vorbesc despre elemente de gepidă, gotică, vechea

germană, pornind de la termeni precum: bâlcă „urcior”, bulz, nasture, targă, zgudui.

- În mod cert au adus germanisme coloniştii saxoni stabiliţi în Transilvania între secolele al XII-lea – al XIII-lea, aşa-numiţii saşi.

- Un alt val este reprezentat de către colonişti din Suebia, stabiliţi în Banat şi Bucovina, în secolul al XVIII-lea, aşa-numiţii şvabi.

Cuvintele introduse de toţi aceştia sunt greu de deosebit de germanismele venite prin filieră maghiară, impuse de administraţia austriacă. Cele mai multe sunt regionalisme şi cuvinte populare (ferdelă „vas de 20 de litri”, corfă „coş, colivie”, pârgar „primar”). Termeni din minerit, negoţ, meşteşuguri, industrie se impun în uzul larg: gater, flec, şnaidăr, şnaps, şvarţ etc. - Cele mai multe cuvinte de origine germană aparţin însă epocii

moderne şi marchează mai ales domeniul tehnico-ştiinţific: blitz, boiler, bormaşină, diesel, droser, electrocar, fasung, matriţă, şaibă, şaltăr, ştecher, ventil ş. a.

Mulţi compuşi din germană (care are ca mijloc preferenţial de îmbogăţire internă a vocabularului procedeul compunerii) pătrund în română ca lexeme unitare: bildungsroman, capelmaistru, cremvurşt, glaspapir, glaswand, holţşurub, laitmotiv, leberwurşi. Uneori se petrec, ca şi în cazul altor limbi, devieri semantice, deformări, false etimologii:

germ. Damenvahl „alegerea doamnelor” > rom. damenvals germ. Pacwagen „vagon de colete” > rom. patvagon Pe lângă contribuţiile directe, germana are calitatea de a fi

funcţionat ca intermediar pentru introducerea unor cuvinte latino-romanice: corectură, dictat, laborant, repetent, servus, sista ş. a.

7.7. Influenţa engleză

În marşul ei triumfător spre toate limbile pământului, engleza a atins şi structura lexicală a limbii române.

• Primele elemente de origine engleză au pătruns în română prin filieră străină, după cum o dovedeşte fonetismul actual:

- franceză (biftec, dancing, picup, sandviş, spicher); - germană (boiler, cocs); - rusă: (buldozer, motoplug, radiolocaţie).

Page 132: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

122 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unele „anglicisme” au, de fapt, etimologie multiplă, după cum am putut constata în analiza „franţuzismelor”, „germanismelor”, „italienismelor” etc.

• Influenţa directă – din engleza britanică – se manifestă în câteva domenii care au produs, ca şi în cazul italienismelor, neologisme de circulaţie internaţională.

- Terminologie sportivă: aut, base-bal, corner, dribla, fault, fotbal, ghem, gol, handbal, henţ, polo, presing, ring, rugbi, scor ş. a.

- Alte domenii (cinematografie, finanţe-bănci, medicină, ştiinţă, tehnică etc.): apartheid, biomedicină, dispecer, marketing, smog etc.

• Americanismele sunt deseori greu de deosebit de anglicismele propriu-zise: bluf, blugi, boss, campus, cow-boy, hamburger, jazz, mass-media, motel, O. K., radar, tobogan ş.a. Dinamica vieţii economice, ştiinţifice, tehnice impune continuarea susţinută a pătrunderii neologismelor de origine anglo-americană în vocabularul limbii române, aşa cum o dovedesc termeni foarte noi (display, hobby, cip, computer, sait, week-end etc.), contribuind din această perspectivă la procesul mai larg al globalizării vieţii sociale.

7.8. Concluzii

• Această deschidere a românei spre influenţe externe vechi şi moderne nu i-a alterat esenţa latină şi personalitatea, în cadrul familiei vechi indo-europene, precum şi în cadrul grupului romanic, în cadrul grupului lingvistic balcanic.

• Toate aceste influenţe au îmbogăţit, au plasticizat, au nuanţat şi au modernizat româna, făcând-o aptă să exprime, ca orice limbă veche, cu o puternică dinamică modernă, cele mai profunde judecăţi şi cele mai înalte sentimente.

• Româna a oferit, la rândul ei, cuvinte şi expresii celorlalte limbi, mai ales celor cu care s-a aflat în contact geografic direct (cf. în maghiară: soc, brânză etc.) şi foarte multe toponime, antroponime de tipul Bună, Szembeta (sâmbătă), Matraguna, Volszkoch (valah) ş. a.; în ucraineană, polonă, slovacă etc.: blynda „blândă, urticarie”, butuk, bunika, čokan, lok, malaj, Baltagul, Cerbul etc.; în limbi mai depărtate, ca ceha – se găsesc termeni ca brynza („telemea”, faţă de syr „brânză”); în fr., engl. etc. golan ş. a. m. d.

• În sfârşit, toate influenţele descrise mai sus reprezintă o parte sensibil mai mică decât inovaţiile interne, realizate prin mijloacele pe care le vom studia în cele ce urmează: derivarea, compunerea, conversiunea. Chiar dacă pornesc de la o bază străină sau cu elemente formative străine (afixe, elemente de compunere, calc lingvistic) aceste creaţii dovedesc vitalitatea proprie a limbii române.

Page 133: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

Proiectul pentru Învăţământul Rural 123

7.9. Surse bibliografice

BÂRLEA, Gheorghe; BÂRLEA, Roxana-Magdalena, 2000, Lexicul românesc de origine franceză, Târgovişte, Editura Biblioteca.

COTEANU, Ion; SALA, Marius, 1978, Etimologia şi limba română. Principii – probleme, Bucureşti, Editura Academiei.

DIMITRESCU, Florica (coordonator), 1978, Istoria limbii române. Fonetică. Morfo-sintaxă. Lexic, Bucureşti, E. D. P.

GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică HRISTEA, Theodor, 1972, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică. HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română, Bucureşti, Albatros, p.

39-65. MACREA, D., 1970, Studii de lingvistică română, Bucureşti, E. D. P. NICULESCU, Alexandru, 1965-1978, Individualitatea limbii române între limbile romanice,

Bucureşti, I – Editura Ştiinţifică; II – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ROSETTI, Al., 1978, Istoria limbii române (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., 1971, Istoria limbii române literare, I, Bucureşti,

Minerva. SALA, Marius, 1997, Limbi în contact, Bucureşti, Editura Enciclopedică. URSU, N. A., 1962, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică.

7.10. Lucrare finală de evaluare

1. Cuvintele de origine franceză automobil, centimă, pension, aveau şi forme mai vechi care indicau un împrumut oral. Cum se pronunţau formele respective, rămase în fondul învechit al limbii române?

2. Terminologia românească a informaticii şi a mediilor informatice este aproape exclusiv de origine engleză. Enumeră cinci cuvinte din limbajul profesional respectiv.

3. Dă echivalentele moderne ale prefixului ne-. 4. Din fondul neologic provin foarte mulţi formanţi pseudoafixali

(prefixoide, sufixoide). Enumeră patru dintre acestea. 5. Cărei influenţe moderne îi aparţin cuvintele: andante, adagio,

capodoperă, chitară? 6. Neologismele de tipul: Biblie, colocviu, consul, fabulă, împărat

sunt mai vechi de: a. 10 ani b. 100 de ani c. 300 de ani

7. Cuvintele din limbajul tehnic: bormaşină, electrocar, holţşurub se datorează influenţei unei limbi în care sistemul compuselor este foarte dezvoltat. Despre ce limbă este vorba?

Page 134: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea etimologică a vocabularului limbii române. II. Elemente moderne

124 Proiectul pentru Învăţământul Rural

8. Franţuzismele de tipul: bonjur, bonsoar, mersi sunt necesare în structura limbii române?

9. ...dar anglicisme de tipul: business, buy-buy, O.K.? 10. Termenii sportivi, precum: corner, gol, fotbal, au circulaţie

internaţională. Ei provin din: a. franceză b. italiană c. engleza britanică d. engleza americană?

7.11. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

Test de evaluare

1. otomobil, santimă, pansion (arh., jargon). 2. cip, C. D., computer, e-mail, sait. 3. in-, a-. 4. aero-, bio-, filo- (-fil), logo- (-lo). 5. Influenţa italiană. 6. c) Mai vechi de 300 de ani. 7. Germana. 8. Nu sunt necesare în limba română; se datorează snobismului unor

vorbitori. 9. Vezi răspunsul de la 8. Fac parte din seria - „barbarismelor”. 10. c) Engleza britanică.

Page 135: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 125

Unitatea de învăţare nr. 8 ORGANIZAREA VOCABULARULUI DUPĂ CRITERIUL FORMATIV

Cuprins:

8.1. Obiective educaţionale .......................................................................................... 125 8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne ......................................... 125 8.3. Derivarea ............................................................................................................... 128 8.4. Compunerea.......................................................................................................... 139 8.5. Conversiunea ........................................................................................................ 142 8.6. Surse bibliografice ................................................................................................. 145 8.7. Lucrare finală de autoevaluare .............................................................................. 145 8.8. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste .......................................................... 145

8.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil:

- să descrii sistemul formării cuvintelor în limba română prin mijloace externe şi interne;

- să aplici corect mecanismul derivării în limba română; - să recunoşti şi să utilizezi creator valori semantice şi gramaticale

ale elementelor afixale româneşti; - să recunoşti elementele alcătuitoare ale cuvintelor compuse din

limba română; - să foloseşti corect în mod corect, în exprimarea orală şi scrisă,

cuvintele compuse din limba română; - să recunoşti şi să utilizeze în contexte corespunzătoare sensurile

şi valorile morfo-sintactice obţinute prin conversiunea cuvintelor; - să utilizezi corect structurile româneşti formate prin calc lingvistic; - să alcătuieşti familia lexicală a oricărui cuvânt românesc cu

valenţe derivative, asociative în structuri compuse etc.; - să identifici principalele surse documentare în studiul formării

cuvintelor în limba română.

8.2. Formarea cuvintelor în limba română. Mijloace interne

Formarea cuvintelor constituie “unul dintre cele mai importante capitole”, nu numai în studiul vocabularului, ci în întreaga structură diacronică şi sincronică a unei limbi, deoarece acesta descrie mecanismul creaţiei lexicale interne, capacitatea unei limbi de a genera sensuri, cuvinte, forme şi expresii noi, bazându-se în primul rând pe resursele proprii (cf. Th. Hristea, 1984, p. 66; Al. Rosetti, 1978, p. 327).

După părerea multor specialişti, formarea cuvintelor ţine tot de etimologie Spre deosebire de etimologia externă, (care analizează

Page 136: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

126 Proiectul pentru Învăţământul Rural

moştenirile), pe de o parte, şi împrumuturile străine (aloglote), pe de altă parte, care formează împreună straturile etimologice ale unei limbi, etimologia internă studiază mijloacele proprii prin care o limbă îşi creează cuvinte, expresii, sensuri noi.

Aceste mijloace interne sunt: derivarea, compunerea şi conversiunea (sau schimbarea valorii gramaticale). Când folosim epitetul “interne” nu excludem nici cuvintele de bază moştenite sau împrumutate în diverse etape ale evoluţiei limbii române, nici formanţii afixali (prefixe, sufixe) proveniţi din alte limbi şi nici chiar modelele străine folosite.

Important este ca mecanismul respectiv să fi acţionat „pe teren românesc”. De exemplu, fată este un cuvânt românesc moştenit din fondul latin, iar -iţă este un sufix diminutival din superstratul slav. Diminutivul fetiţă este, în comparaţie cu fată, un cuvânt nou, creat în interiorul limbii române, prin procedeul derivării sufixale.

Proba creativităţii lexicale a unei limbi este bogăţia familiilor de cuvinte. Am avut deja prilejul să vedem cum unele cuvinte, mai ales cele din VF, au capacitatea de a dezvolta forme şi sensuri noi, prin derivare, compunere etc.:

floare flor-icică flor-icea flor-ar flor-ăreasă flor-ărie în-flor-i în-flor-it în-flor-itor ne-în-flor-it floarea soarelui etc. Observăm că între aceste cuvinte se păstrează o înrudire

semantică (toate cuvintele nou create conţin în semnificaţia lor noţiunea de “floare”) şi o înrudire formală (toate cuvintele nou create pornesc de la radicalul flor-/floar-).

Prin urmare, putem defini familia lexicală ca o totalitate a cuvintelor care au sens înrudit şi sunt formate de la aceeaşi rădăcină, prin derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale.

Această definiţie impune câteva precizări.

Radicalul coincide uneori integral cu cuvântul-bază: vânt –vânt-uleţ; vânt-oasă etc. Unii cercetători fac deosebirea între rădăcină (considerat cel mai mic morfem segmental, adică partea cuvântului, purtătoare de sens, care nu mai poate fi redusă la alte subdiviziuni) şi radical (conceput, de fapt, ca temă a cuvântului, în accepţia pe care am dat-o în capitolul introductiv al descrierii vocabularului limbii române): cânt- (din cânt-a) este rădăcină şi radical, în acelaşi timp, pe când des-cânt (din descânt-a) este radical, de fapt, tema cuvântului-bază căci, deşi stă la baza familiei lexicale, el poate fi descompus în prefix şi rădăcină. În continuare, vom folosi termenii “radical” şi “rădăcină” cu sensul acesteia din urmă (adică partea cuvântului ireductibilă la alte părţi, mai mici) şi temă. În sfârşit, trebuie spus că, deşi rădăcina este definită, în general,

Radical, rădăcină, temă, cuvânt

Familia lexicală

Page 137: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 127

ca partea stabilă – formal şi semantic – în procesul derivării, compunerii, ca şi în flexiunea unui cuvânt, ea suferă în limba română modificările datorate fenomenului alternanţelor fonetice (vezi Fonetica şi fonologia, subcapitolul Alternanţe fonetice). În familia lexicală a cuvântului floare există alternanţa vocalică oa/o, frecventă în limba română (cf. poartă/portiţă/portar etc.) (vezi şi a/e; e/ea; d/z; t/ţ etc.). Există cuvinte în care alternanţele sunt triple sau chiar mai numeroase:

- fată/fetiţă/fătucă/; cf. şi formele flexionare de la familia lexicală bazată pe verbul a purta: (purt-/port-/porţ-/poart-), în forme ca: purta/purtător/port/ dar şi (tu) porţi; (el) poartă.

Important este să recunoaştem rădăcina cuvântului-bază al familiei lexicale, indiferent de aceste schimbări fonetice din interiorul radicalului.

Unii cercetători afirmă că familie lexicală trebuie considerată numai mulţimea de cuvinte formate prin derivare, alţii acceptă şi formele compuse, iar alţii (cf. Th. Hristea, 1984, p. 67.) include într-o familie lexicală rezultatele acţiunii tuturor celor trei mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului. În paginile de faţă, subscriem la acest din urmă punct de vedere, considerând ca elemente ale unei familii lexicale toate cuvintele formate de la o bază comună prin derivare, compunere şi conversiune, inclusiv unităţile frazeologice. Desigur, în cazul acestora din urmă, ca şi în cazul compuselor, se pune problema apartenenţei la două sau mai multe familii, căci floarea soarelui poate fi încadrată şi la floare şi la soare, iar în floarea vârstei, poate aparţine familiilor bazate pe cuvintele floare şi vârstă. În principiu, însă, există un cuvânt-suport, mai puternic marcat decât celelalte, semantic şi morfo-sintactic; este cazul lui floare, din exemplele de mai sus. Sunt excluse din familia lexicală, în schimb, formele care nu au fost create pe teren românesc, ci împrumutate ca derivate, compuse etc. dintr-o altă limbă: inflorescenţă, deflora etc.

În toate situaţiile de creaţii interne, trebuie să ţinem cont că nu toate derivatele pornesc direct de la cuvântul (rădăcina)-bază; unele sunt creaţii secundare, ce pornesc de la un alt derivat, o familie lexicală bogată fiind, de obicei, rezultatul unor serii succesive de derivări, compuneri etc., care reprezintă complicate “încrengături”, ca în orice “familie” (cf. Figura 6.1.).

Page 138: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

128 Proiectul pentru Învăţământul Rural

reacredinţă

crede

credinţă încrede crezare

încredere

neîncredere

bunăcredinţă încredinţa

încredinţarecredincios

binecredincios

crez

crezământ

încrezător Crez

neîncrezător

Figura 6.1. Serii de derivate, compuse, în structura familiei lexicale a cuvântului (a) crede (după I. Coteanu, 1985, p. 187).

În schema de mai sus nu am inclus încă destule alte cuvinte, precum credincioşie, reîncredinţare sau Crezul, cuvânt format prin trecerea de la apelativ la nume propriu, după derivatul regresiv crez etc. Pe de altă parte, nu putem stabili cu exactitate direcţia derivării: încredinţare poate veni de la încredinţa, dar şi de la încredere; crezământ poate veni de la crez, dar şi de la crezare.

Ceea ce putem afirma cu certitudine este faptul că dinamica vocabularului limbii române se întemeiază pe acţiunea vie, continuă, a mijloacelor interne de formare a cuvintelor, în ordinea indicată mai sus: derivare, compunere, conversiune.

8.3. Derivarea

6.3.1. Procedeul de formare a unor cuvinte noi prin adăugarea (mai rar, prin suprimarea) unor afixe la rădăcina (tema) unui cuvânt-bază, se numeşte derivare. Când afixele se adaugă bazei, vorbim despre derivare progresivă, iar când acestea se elimină, spunem că este vorba despre derivare regresivă.

• Baza poate coincide, după cum am arătat mai sus, cu cuvântul însuşi (deget, pentru deget-ar), cu rădăcina (lucr-, pentru lucr-a, lucr-a-re, lucr-ă-or, lucr-ă-tură, pre-lucr-a, ne-pre-lucr-at ş. a. m. d.) sau cu tema (fumător nu provine direct din fum, ci din tema fum-ă-); în ultimele două cazuri, ea poate suferi alternanţe fonetice (cas-ă/căs-uţă/căs-oaie etc.). Adăugăm aici alte câteva particularităţi ale acestei părţi fixe, stabile, autonome a cuvântului derivat:

- baza nu mai poate fi identificată în limba română: îm-brăc-a/dez-brăc-a < baza lat. braca “pantaloni” (cf. rom.

brăcinar) în-călţ-a/des-călţ-a < baza lat. calceum, cf. şi lat. incalceare

Page 139: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 129

bibil-ică < baza tc. bibil (< tc. bülbül “privighetoare”) - baza este atestate numai în româna veche: cofet-ar < rom. arh. co(n)feturi “bomboane”, “dulciuri” - baza este un regionalism: brut-ar; brut-ărie < brut (reg. Banat, Transilvania) “pâine” (< germ.

Brot “pâine”) - baza există în română, dar derivatul prezintă o caracteristică: a)

semantică; b) formală, care exclude posibilitatea formării pe teren românesc:

a) în-râu(ri) poate fi explicat ca formare (cf. în-creţi), dar nu ca sens (“a influenţa”); pentru acesta se presupune acţiunea unui model german: bein-(be)ein “în” + floss “râu” (calc semantic);

b) virtu-os nu poate fi inclus în seria băţ-os, colţ-os, căci baza virtute nu funcţiona în româneşte în momentul atestării derivatului (exista vârtute, “forţă fizică”). Mai sigur, etimonul este fr. virtueux.

- baza este o formă flexionară şi nu forma-tip a cuvântului: colţuros < colţuri (pl.), nu de la colţ bucătar < bucate “mâncăruri”, nu de la bucată coptură < copt, nu de la (a) coace - baza este un derivat (cf. şi supra, seriile derivative din familia

cuvântului (a) crede) grădinărit < grădinărie < grădinar < grădină - baza este un compus, o sintagmă (formarea urmează, adesea,

un model străin): întruni < într-un întruloca (reg.) < într-(un) loc mărinimie < mare + inimă + ie (cf. lat. magnanimitas, fr.

magnanim)

• Afixele se împart în: sufixe, prefixe, interfixe, infixe. Acestea din urmă sunt sunete sau grupuri de sunete intercalate în tema cuvântului. Apar rar în limba română, în forme arhaice sau regionale: rump faţă de (a) rupe (după lat. rumpo). Interfixele sunt elemente care nu pot fi incluse nici în rădăcină, nici în sufix: -ul din om-ul-eţ etc.

Celelalte două tipuri de afixe sunt foarte bine reprezentate în limbă şi, ca atare, au relaţii foarte bogate cu baza .

8.3.2. Derivarea cu sufixe Sufixarea este cel mai productiv mijloc de îmbogăţire a

vocabularului românesc. Ca şi latina, româna este o limbă derivativ sufixală (spre deosebire de limbile slave – care preferă derivarea prefixală, sau faţă de germanice – care utilizează mai ales compunerea, ca mijloc intern de înnoire lexicală).

Sufixul este sunetul sau grupul de sunete care formează un cuvânt nou prin asociere (adăugare, suprimare) cu finalul unei baze.

Foarte numeroase în limba română (peste 600 de unităţi), sufixele schimbă, de obicei:

- sensul cuvântului-bază; - clasa gramaticală a cuvântului-bază; - se prezintă sub forme diverse (simple: croi-tor; compuse: croi-tor-

easă);

Page 140: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

130 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- contractează aceleaşi relaţii semantice ca şi cuvintele întregi: polisemie (-tor conferă sens de “instrument”, “agent”, “calitate” etc. cuvântului-bază); sinonimie (-aş = -ar, cf. poştar/poştaş); omonimie (băiet-an, dar şi haţeg-an); antonimie (căs-uţă, căs-oaie);

- conotaţiile lor sporesc mult polisemantismul cuvântului/familiei de cuvinte prin valorile figurate, metaforice pe care le conferă.

Toate aceste particularităţi devin criterii pentru o organizare coerentă a cuvintelor derivate în sistemul lexical. Evident, vor fi luate în considerare numai unele clase, tipuri, cauze.

a) Clasificarea morfologică a sufixelor a.1. După clasa morfologică rezultată din combinarea sufixului cu baza,

există: • Sufixe substantivale:

- ar : fier-ar, lemn-ar, lăpt-ar - eală: fereală, negreală - easă: coloneleasă, lăptăreasă, mireasă - ime: lungime, muncitorime, tinerime - iţă: bădiţă, copiliţă - tor: croitor, întrerupător, spoitor - uş: culcuş, urcuş, căţeluş

• Sufixe adjectivale: - bil: recomandabil, lăudabil - esc: românesc, firesc - iu: auriu, cafeniu - os: frumos, osos, păros - tor: fermecător, iubitor etc.

• Sufixe verbale: - a: susura, murmura - i: chinui - iza: electriza, magnetiza - fica: electrifica, mortifica - ăi: măcăi, hăpăi - ăni: clănţăni, crănţăni - ona: concluziona, condiţiona - ui: hăui, ţiui, chinui etc.

• Sufixe adverbiale: - eşte: bărbăteşte - iş: pieptiş - îş: târâş (?) - mente: actualmente Sufixarea este atât de activă în limba română, încât acţionează şi

la părţi de vorbire care nu s-ar preta, în mod obişnuit, la dezvoltări derivative. • Sufixe pronominale:

- ica: atâtica - ică: mătălică - uţă: mătăluţă

• Sufixe pentru numerale: - ime: doime (rezultatul poate fi considerat atât numeral, cât şi

substantiv: o doime, două doimi) • Sufixe interjecţionale:

Sufixe gramaticale

Page 141: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 131

- ică: aolică!

b) După genul rezultat din asocierea bază-sufix (criteriul lexico-gramatical), există: • Sufixe moţionale:

fem. > masc. - an: (gâscă >) gâscan ş. a. - oi: (raţă>) răţoi masc. > fem - ă: prietenă - că: româncă - easă: bucătăreasă - iţă: frizeriţă - oaică: leoaică

c) După criteriul semantic, din numărul mare de categorii de sufixe, mai frecvente sunt: • Sufixele diminutivale (cele mai numeroase şi cele mai active din

limba română): - aş: băieţaş - el: băieţel, încetinel, mititel - ic(ă): nevestică, tătic - ice: pădurice - ior + ioară: glăscior, mărişor; aripioară, mărişoară - iţă: fetiţă - uc: năsuc - uş: ineluş - uţ(ă): bănuţ, drăguţ(ă) - eţ: omuleţ ş. a.

• Sufixe augmentative: - oi/oaie/oaică: băieţoi; căsoaie - an/ancă: băietan, lungan - andru: băieţandru - ău: mâncău

Atenţie !

Diminutivele şi augmentativele au, pe lângă valoarea denotativă, de “micşorare”, respectiv “amplificare” cantitativă şi calitativă a obiectului denumit, şi valori conotative, nuanţe cu încărcătură stilistică specială:

- eufemistice sau hipocoristice (de mângâiere): bebeluş, fetiţă, Petrişor; - depreciative: doctoraş, tâmpiţel, avocăţică, căsoaie, muieroi, băboi.

Există numeroase situaţii de neutralizare a valorilor augmentative/diminutive, sufixele respective fiind regăsite în alte categorii semantice: nume proprii (Grigoraş, Mărioara, Ioniţă); nume de agent (slujbaş); nume de animale, de plante (căprioară, bursuc, cerceluş); moţionale (călugăriţă) ş. a.

• Sufixe pentru nume de agent:

- ar: fierar - aş: poştaş - easă: spălătoreasă - eţ: cântăreţ - giu: camionagiu - ist: trompetist - tor: vânzător

Sufixe lexico-gramaticale

Page 142: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

132 Proiectul pentru Învăţământul Rural

- (i)er: bufetier • Sufixe pentru nume de instrumente:

- ar: brăzdar - (n)iţă: râşniţă - tor: întrerupător - uş: arcuş

• Sufixe pentru denumirea abstracţiunilor: - are: cuvântare - ere: vedere - ire: gândire - ătate/utate/itate: bunătate, greutate, legalitate - eală: răceală - ie: omenie - ărie: copilărie - anţă/enţă/inţă: speranţă, corigenţă, dorinţă - ime: vechime - ism: Catehism, ţărănism, catolicism, simbolism, comunism - (t)ură: arsură, secătură - t(oare): măsurătoare

• Sufixe pentru nume colective: - ărie/ăraie: rufărie, apăraie - et: brădet, tineret - ime: muncitorime - iş: aluniş - işte: porumbişte

• Sufixe pentru denumirea originii (sufixe care arată locul de unde provine cineva sau ceva):

- ac: austriac - an/-ean/-ian: american, muntean, brazilian - ar: morenar - aş: mărginaş - ez: francez - it: moscovit - iot: mangaliot, cipriot

• Sufixe pentru denumirea însuşirilor: - al: săptămânal - ar: fugar - aş: trufaş - at: pistruiat - bil: influenţabil - esc: prietenesc - ist: familist - iu: auriu - nic: darnic - os: mătăsos - tor: ascultător - uş: jucăuş

• Sufixe locative (care arată locul unde se află, se produce ceva): - ie: patiserie - ărie: blănărie - et: nucet, făget - iş: aluniş

Sufixe lexicale (semantice)

Page 143: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 133

• Sufixe pentru denumirea modalităţii - eşte: bărbăteşte - iş: făţiş - îş: târâş - mente: realmente

• Sufixe pentru nume de plante - aş: toporaş - işor: cimbrişor - ioară: lăcrămioară - easă: cârciumăreasă - ică: lumânărică - el: ghiocel - iţă: crăiţă - uţă: părăluţă - uş: cerceluş - toare: sunătoare

• Sufixe pentru nume de animale - ar: şoricar - aş: ferestraş - eancă: dumbrăveancă - ioară: căprioară - iţă: gârliţă - toare: ciocănitoare, lipitoare - uş: pescăruş

• Sufixe pentru nume de instituţii şi unităţi administrative: - at: principat - ie: primărie - ură: prefectură

• Sufixe pentru nume de familie: - escu (singurul sufix propriu-zis cu această valoare, provenit din -

esc < isk, cf. supra, Etimologia): Ionescu, Dăscălescu, Popescu, Vasilescu

- eanu: Dorneanu, Câmpeanu, Munteanu - aru/ariu: Spătaru, Fieraru, Pescariu, Olariu - ache (< gr. akis): Dumitrache, Vasilache

Reţine ! Ultimele patru categorii de sufixe (pentru nume de plante,

animale, instituţii, familie) nu aparţin propriu-zis categoriilor semantice ale derivării, ci mai degrabă onomasiologiei, căci semnificaţia lor nu provine din sufix (unde se produce neutralizarea semantică), ci din valoarea rădăcinii. Se remarcă uşor că numele de plante şi animale se formează cu afixe diminutivale, locative, de calitate etc., numele de familie – cu sufixe pentru agent, pentru indicarea originii ş. a. m. d.

Page 144: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

134 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Neutralizarea semantică funcţionează şi în cazul celorlalte sufixe, din categoriile derivative propriu-zise: sufixe colective, locative etc. apar în formarea numelor proprii care nu mai au semnificaţia pe care ar trebui să o imprime elementele afixale respective: Făget, Nucet, Păltiniş, Munteanu pot, cel mult, să ateste o foarte veche relaţie între referent (bază) şi sufix („locul unde se află o pădure de fagi, nuci sălbatici” etc.).

Organizarea semantică explică în toate categoriile de sufixe

reluarea unora la diverse categorii semantice: sinonimia (-ar/-aş/-giu/-uş/-ist); omonimia (aş1 din ciocănaş “ciocan mic” vs. aş2 din ciocănaş “tăietor de sare (cu ciocanul) în ocnă); antonimia (-uţ/-andru; -uţă/-oaie), paronimia (-ar) şi mai ales polisemia (-tor poate indica: agentul, instrumentul, calitatea, numele de animal, numele de plantă, numele propriu de familie, toponimul.

În sfârşit, există o relaţie relativ strânsă între valorile gramaticale (morfologice, morfo-lexicale) şi valorile semantice ale sufixelor. În general, sufixele de agent, instrument, abstracţiuni, colective etc. sunt sufixe substantivale; cele pentru calităţi, origine etc. sunt adjectivale, iar cele pentru modalitate sunt, firesc, adverbiale. Acelaşi sufix, însă, -tor, -an poate fi şi substantival şi adjectival (muncitor/fermecător etc.).

Toate aceste observaţii probează complexitatea sufixării şi explică importanţa ei în creaţia lexico-semantică a limbii române.

Exerciţiul nr. 1 Găseşte cel puţin cinci derivate sufixale cu valori semantice

diferite, formate cu sufixul -tor/-toare.

8.3.3. Derivarea cu prefixe Prefixul este sunetul sau grupul de sunete care se ataşează la

începutul cuvântului-bază pentru a forma un nou cuvânt. Prefixele sunt mult mai puţine şi mai unitare decât sufixele în

sistemul derivaţional al limbii române. De asemenea, spre deosebire de sufixare, prefixarea nu are ca rezultat schimbarea clasei gramaticale a cuvântului, ci numai schimbarea sensului. Astfel, în veni > pre-veni, baza este un verb, iar cuvântul nou format prin derivare cu prefix este tot un verb.

Păstrarea părţii de vorbire se datorează faptului că prefixarea nu implică eliminarea sufixului, prefixul adăugându-se cuvântului întreg, nu radicalului. Altfel spus, dacă partea de vorbire din care făcea parte radicalul se schimbă, totuşi, aceasta se datorează sufixului:

rob-ire > dez-robire, dar dulce > în-dulc-i Consecinţa acestei particularităţi este că, întrucât criteriul

gramatical (morfologic) nu pune probleme deosebite, singurele criterii de ordonare a prefixelor sunt: a) etimologic; b) semantic.

a) După originea lor, prefixele se împart în: • Moştenite (din latină)

Prefixarea

Page 145: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 135

des(dez-, de-): desface în-(îm-): înflori stră-: străluci

• Împrumutate (din slavă): ne-: nedrept pre-: prefăcut răs(răz-, ră-): răscopt

• Neologice (împrumutate relativ recent, din latina savantă, greacă, franceză etc.);

a-: anormal con-: convieţui extra-: extraordinar hiper-: hipercorect re-: reface b) După sensul lor, prefixele se pot grupa astfel:

• Prefixe privative – care imprimă bazei (mai ales verbe, participii şi adjective) sensul „fără”, „a lipsi de”, „lipsit de”:

a-: apolitic des-/dez-/de-: desprinde, dezlega, dejuga

• Prefixe negative – care imprimă bazei (mai ales adjective, substantive, adverbe) valoare negativă, dar cu foarte multe conotaţii suplimentare (superlative, lipsa de finalizare a unei acţiuni, frecvenţă, afirmaţie):

a-/an-: agramat, anistoric, anormal dis-/diz-: disproporţionat, dizgraţios in-/im-/i-: incorect, impropriu, imoral ne-: nedrept, nefiert, necredincios, neasemuit, neîncetat,

neîncredere • Prefixe iterative – care conferă cuvântului (verb, adjectiv participial) ideea de repetare, cu diverse alte conotaţii: extinderea, refacerea acţiunii în sens contrar, revenirea la starea iniţială (eventive) etc.:

răs-/răz-/ră-: răsciti, răzgândi, răsuci; răsfira, răzleţi, răscumpăra re-: reciti, redescoperi

• Prefixe ale superlativului (de intensitate maximă) – aplicate adjectivelor şi substantivelor; marchează întâietatea,

incomensurabilul, neobişnuitul, exagerarea etc.: arhi-: arhiepiscop, arhiplin, arhicunoscut extra-: extrafin, extraordinar hiper-: hipersensibil, hiperaciditate super-: superproducţie supra-: supraaglomerat, supracontrol ultra-: ultrascurt, ultraviolet

• Prefixe delocutive – formează cuvinte noi pornind de la o bază locuţionară, exprimând chiar „înlocuirea”, dar mai ales „introducerea”, „devenirea”, „facerea” etc.:

în-: înlocui ( < a pune în loc); înfăptui (a pune în fapt), înroşi, înnegri, înnora, îmbuna

de-: dedulci, depărta, deosebi • Prefixe locative – indică locul în raport cu semnificaţia bazei, dar şi ierarhizarea valorică etc.:

ante-: antebraţ extra-: extravilan

Originea prefixelor

Semantica prefixelor

Page 146: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

136 Proiectul pentru Învăţământul Rural

intra-: intravilan pre-: prefaţă post-: postfaţă sub-: subaprecia supra-: supraaprecia

• Prefixe ale asocierii: con-/com-/co-: consătean, compatriot, coproprietar

Reţine ! Prefixele pot contracta şi ele relaţii semantice, ca şi sufixele, ca

şi cuvintele întregi: sinonimie (in-/ne-: inadaptabil/neadaptabil); antonimie (sub-/supra-; ante./post-: subalimentat/supraalimentat); paronimie (ante-/anti-; hiper-/hipo-; inter-/intra-; super-/supra: antevorbitor/antivorbitor); polisemie (extravilan/extrafin etc.).

De asemenea, apare fenomenul neutralizării valorii iniţiale, prin lexicalizarea formaţiunii rezultate: negreşit „fireşte”, „cu siguranţă”.

Faptul că multe prefixe au forme şi echivalenţe prepoziţionale (în, de, sub etc.) justifică părerile conform cărora prefixarea ar fi mai aproape de compunere decât de derivare. Totuşi, funcţional, ele constituie formanţi din aceeaşi categorie cu sufixele, deoarece, ca şi acestea, nu au autonomie morfologică şi sintactică.

Exerciţiul nr. 2 Analizează componenţa şi semnificaţiile relaţiei moral – imoral – amoral

8.3.4. Derivarea regresivă Procedeul prin care se formează cuvinte noi de la o bază derivată,

prin înlăturarea afixelor se numeşte derivare regresivă sau inversă. Baza psiholingvistică a acestui procedeu este analogia.

Cunoscând (intuitiv) procedeul derivării progresive, vorbitorii „refac”, prin analize, forme care nu au existat. Fenomenul este posibil în condiţiile în care nu totdeauna derivarea progresivă urmează o evoluţie firească, după sistemul convenţional stabilit de noi: substantiv concret – substantiv abstract; verb la infinitiv – verb la participiu – adjectiv – adverb etc.

Pe de altă parte, vorbitorii separă părţi ale cuvântului care nu au valoare afixală, prin analogie cu descompunerea afixelor. Asemenea formaţiuni – nu prea numeroase – sunt greu de identificat, pentru că numai prin studii de specialitate se poate stabili care cuvânt a fost mai vechi şi a constituit baza derivativă a celuilalt.

De exemplu, ştim din istoria limbii că unele nume de ocupaţii (substantive abstracte) au intrat ca atare în limba română, din compuse savante de origine greacă, dar prin filieră franceză etc., de obicei:

pedagogie, filologie, ecologie etc. Numele de ocupaţii s-au format de la acestea şi nu invers, cum ar

crede un nespecialist: pedagog, filolog, ecolog etc.

Derivarea inversă

Page 147: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 137

Pentru a stabili „protocronismul” unuia dintre cuvinte în raport cu altele din familia lexicală respectivă, trebuie aplicate toate principiile şi criteriile cu care operează atât etimologia externă, cât şi etimologia internă (formarea cuvintelor prin mijloace interne, cf. supra, cap. Organizarea etimologică a vocabularului)

O clasificare după criteriul morfologic a derivatelor regresive porneşte, în mod firesc, de la clasa bazei şi nu a derivatului, căci se analizează procesul invers faţă de derivarea progresivă.

a) Derivare postsubstantivală, prin eliminarea unor sufixe sau pseudosufixe: -ă; -ie; -are; -tor; etc.: mâţ (< mâţă); alun ( <alună); cireş (< cireaşă); prun (< prună); gelozi (< gelozie); logoped (< logopedie); aniversa (< aniversare); comunica(< comunicare); picta (< pictor);

b) Derivare postadjectivală – prin eliminarea sufixelor (-ast; -ist etc.), mai ales de la participii negative:

bruma (< brumat < brumă); desăvârşi (< desăvârşit); nemulţumi (< nemulţumit)

c) Derivare postverbală – prin eliminarea sufixelor/desinenţă de conjugarea I şi a IV-a etc.:

cuget < a cugeta; învăţ < a învăţa; dezvăţ < a dezvăţa; omor < a omorî; sărut < a săruta, accept < a accepta

Rezultatul este, cum se vede un substantiv (numit deverbativ), de gen neutru, din registrul poetic sau din sfera neologică. Unele primesc desinenţa -ă, care le conferă genul feminin: rugă < a (se) ruga; cf. şi ceartă etc.

8.3.5. Derivarea parasintetică Procedeul prin care se creează cuvinte noi prin ataşarea

simultană a prefixelor şi sufixelor la o bază se numeşte derivare parasintetică:

groapă > în-grop-a; nod > în-nod-a; dez-nod-ământ etc. floare > în-flor-i-tor; ne-în-flor-it ş. a. m. d. Evident, simultaneitatea cronologică este mai greu de dovedit.

Considerăm însă derivate parasintetice, în sens larg, toate formaţiunile care au în structura actuală a cuvântului prefixe şi sufixe analizabile, ba chiar şi pe cele care sunt rezultatul compunerii şi derivării, inclusiv prin abreviere:

autostopist, navomodelism, traseist

Exerciţiul nr. 3

a) Cum se numeşte procedeul prin care s-au format cuvintele alint, cânt, rugă, tremur?

b) În ce registru funcţional-stilistic pot fi încadrate cuvintele enumerate la a)?

c) Denumeşte tipul de derivare care a generat cuvintele nemulţumire, nedumerire.

Prefixare + sufixare (simultană)

Page 148: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

138 Proiectul pentru Învăţământul Rural

8.3.6. Prefixoidele şi sufixoidele Pe lângă formaţiunile afixale inventariate mai sus (sufixe, prefixe,

interfixe), există foarte multe false sufixe şi prefixe, cu mare putere de creaţie în registrele cultivate ale limbii. Deşi sunt frecvent omologate cu sufixele şi prefixele propriu-zise (cf. supra, arhi, ante, anti, hiper etc.), ele au un statut diferite de acestea, chiar dacă funcţional se încadrează în categoria formanţilor afixali:

- sunt, de fapt, cuvinte de sine stătătoare în limba de origine (greacă, latină etc.);

- se pot traduce printr-un lexem corespunzător în română, ceea ce le confirmă valoarea denotativă specifică unui cuvânt (substantiv, verb, adverb, adjectiv, prepoziţie etc.);

- au, de obicei, mărci formale: -o (la cele de origine greacă); -e (la cele de origine latină);

- au circulaţie internaţională, caracterizând fondul neologic, vocabularul tehnico-ştiinţific, profesional al limbilor moderne.

În consecinţă, ele sunt mai degrabă elemente de compunere decât afixe, iar procedeul ar trebui studiat mai degrabă la compunere decât la derivare. Prin poziţia lor, la începutul/sfârşitul cuvântului-bază şi prin lipsa de autonomie funcţională, lingviştii preferă să le încadreze în categoria afixelor, sub numele de prefixoide şi sufixoide. Aceleaşi cuvinte pot funcţiona şi ca sufixe şi ca prefixe (-fil, dar şi fil-: filosofie; bibliofilie). Deseori se combină chiar între ele (fotofob, calofil), într-un fals derivat (dar şi fals compus), numit lexemoid.

Din lista foarte lungă a acestor formanţi, foarte productivi în formarea savantă a cuvintelor, amintim aici numai câţiva: acva- (lat. aqua „apă”): acvacultură aero- (gr. aer „aer, oxigen”): aerodinamic, aerodrom, aerosol agro- (lat. ager „ogor”): agronom, agroturism alo- (gr.(h)alos „altul”, „diferit”): alogen, alomorf antropo- (gr. anthropos „om”): antropologie, antropofag auto- (gr. autos „însuşi”): autoservire, automobil biblio- (gr. biblos „carte”): bibliotecă, bibliografie bio- (gr. bios „viaţă”): biografie, biosferă calo- (gr. calos „frumos”): caligrafie, calofil crono- (gr. cronos „timp”): cronometru, cronof... eco- (gr. oecos „casă”): ecologie, economie fil- (gr. fileín „a iubi”): filologie, filantrop: bibliofil, germanofil -fob (gr. fobein „a urî”): fotofob, germanofob foto- (gr. photos „lumină”): fotogen, fotografie, fotofob geo- (gr. gē „pământ”): geometrie, geologie, geografie, George helio- (gr. helios „soare”): heliocentric, heliomarin, Helena (h)etero- (gr. heteros „celălalt”, „altul”): heterosexual, (h)eterogen hidro- (gr. hydros „apă”): hidronim, hidrotehnic hipo1- (gr. hippos „cal”): hipodrom, hipotracţiune hipo2- (gr. hypo „sub”, „mai jos”): hipotensiune, hipotermal (h)omo- (gr. homoios „acelaşi”, „identic”): homosexual, (h)omogen,

omofon, omonim orto- (gr. ortos „drept”, „corect”): ortografie, ortodoxie pseudo- (gr. pseudos „fals”): pseudoped, pseudonim tele- (gr. teleos „departe”): telefon, televizor, telepatie

Falsele afixe

Page 149: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 139

zoo- (gr. zoon „fiinţă”, „animal”; cf. gr. zoe „viaţă”; zoein „a trăi”): zoologie, zoomorf, Zoe.

Multe altele sunt mai uşor de „tradus”: macro-, micro-, mono-, multi- (lat.), poli- (gr.), pshiho-, termo- etc.

Unele sufixoide/prefixoide sunt formaţii mai recente, desprinse prin falsă analiză din cuvinte, termeni francezi, englezeşti etc.: tele2 – „referitor la televizor”; auto2 – „referitor la automobil” etc.

Exerciţiul nr. 4 a) Ştiind că gr. sofia = înţelepciune, argyrios = „argint”; gr.

armonia = armonie (muzicală), gr. adelpho = frate, defineşte termenii: filozofie, arghirofilie, Filadelfia;

b) Explică sensurile cuvintelor: fotofil/fotofob; xenofil/xenofob (gr. xenos „străin”); c) În ce tip de organizare semantică se includ cuvintele care

pornesc de la baze comune?

8.4. Compunerea

Formarea unui cuvânt nou prin reunirea a două sau mai multe cuvinte existente în vocabularul limbii respective se numeşte compunere.

În exemplul floarea-soarelui s-a pornit de la două unităţi lexicale vechi, stabile, bine individualizate fono-morfologic, pentru a se crea un cuvânt nou, care înseamnă altceva decât „soare” şi „floare”. Noul cuvânt trebuie analizat din mai multe puncte de vedere:

- are o semnificaţie de sine stătătoare, denumind un referent cu totul deosebit de cel al elementelor componente;

- are o structură stabilă, chiar fixă, elementele componente nefiind interşanjabile:

# soarele florii nu poate fi înlocuit cu floarea-soarelui; - îndeplineşte anumite condiţii morfologice şi sintactice:

• morfologic, de obicei, numai unul dintre componente intra în paradigme flexionare şi derivative (al florii soarelui; untdelemnului);

• sintactic, compusele pun probleme de relaţii interne – alcătuirea prin hipotaxă (ciuboţica cucului), alcătuirea prin parataxă (câine-lup), dar şi de relaţii externe, contextuale.

În principiu, aceste particularităţi constituie criteriile de organizare a compuselor într-un sistem formativ relativ coerent.

8.4.1. Compunerea din cuvinte întregi a) Subordonarea (hipotaxa) unui element/a unor elemente faţă de

altul, prin relaţii atributive, completive, circumstanţiale, este bine reprezentată în limba română. Este un procedeu uzual şi popular, mai Compunerea

prin hipotaxă

Page 150: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

140 Proiectul pentru Învăţământul Rural

ales, care foloseşte drept componente substantive, adjective, verbe, adverbe etc. şi are ca rezultate, practic, orice parte de vorbire. • Substantive:

botgros, Făt-frumos, Valea Mare, bunăvoinţă (subst. + adj.) viţă-de-vie, Malu-cu-Flori, Poienile-de-sub-Munte (subst. N + prep.

+ subst. Ac.) fluieră-vânt, papă-lapte (vb. + subst.) taie-frunză-la-câini, ducă-se pe pustii (vb. + prep. + subst.,

locuţiune) • Adjective:

roşu-închis; galben-portocaliu (subst. + adj.) binevenit; drept-credincios (adv. + adj./part.) cuminte, cumsecade (prep.+ adv. + subst.; vb. etc; exemplele ţin,

în acelaşi timp, de procedeul conversiunii) • Numerale:

doisprezece (nr. card. + prep. + nr. card.) al douăzecilea (art. + nr. card. + art. + particulă)

• Pronume: orişicare, nici unul (conj. + pron. etc.) • Verbe: binevoi, binecuvânta (adv. + vb.) • Adverbe: alaltăieri, dis-de-dimineaţă, cu una –

cu două (asociere de pron. + adv.; adv. + subst.; prep. + nr. etc.) • Prepoziţii: de la, fără de, de pe sub (asociere de prepoziţii simple) • Conjuncţii: ca să, cum că (asociere de conjuncţii, adv. + conj. etc.) • Interjecţii: cioc-cioc, tic-tac (asociere de interjecţii).

b) Coordonarea (parataxa) caracterizează registrul literar, îngrijit al limbii, mai ales lexicul savant, profesional (câine-lup, fier-beton). De altfel, multe asemenea compuse sunt calchiate după modele străine:

locotenent (cf. fr. lieutenant; it. luogotenente, lat. locumtenens) binecuvânta (cf. slv. blagosloviţi) Semantic, asemenea compuse culte au apărut ca rezultat al

necesităţii nuanţării, caracterizării unui element prin celălalt sau al exprimării simultaneităţii calitative, cantitative etc.: locotenent-colonel; general-maior; produs standard; social-politic.

c) Pseudoparataxa este rezultatul acţiunii principiului economiei vorbirii. Cuvinte care sunt compuse, în realitate, prin hipotaxă, Târgu-Jiului, Ocna-de-la-Sibiu (N. + G., N. + prep. + Ac.), ajung să fie pronunţate „pe scurt” Târgu-Jiu, Ocna-Sibiu. Fenomenul apare mai ales în toponimie şi este oficializat în nomenclatura administrativă şi în normele ortografice, mai ales că există modele realmente paratactice: Băile Felix, Măneşti-Ungureni etc.

8.4.2. Compunerea din cuvinte abreviate Un procedeu recent (cu vechime de cel mult un secol),

caracteristic mai ales vorbirii culte, constă în compunerea unor părţi din elementele componente.

a) Abreviere totală (la iniţiale, acronime): S. N. C. F. R., N(ord)-V(est);

b) Abreviere parţială: TRANSCOM; ROMARTA; c) Abreviere mixtă: TAROM [T(ransporturi) A(eriene) Rom(âne)]

Compunerea prin parataxă

Abrevierile

Page 151: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 141

8.4.3. Compunerea mixtă (cuvinte întregi + abrevieri): F. C. Argeş, Poli Timişoara Acronimele şi abrevierile parţiale şi mixte apar mai ales în

onomastică (nume de instituţii etc.), urmând modele străine (germană, rusă, engleză). În franceza actuală, de exemplu, abrevierile fac ravagii, producând schimbări fono-morfologice (à plus < à plus tard; PDG „président directeur général”), atât în vorbirea uzuală, cât şi în cea oficială. Trunchierile româneşti de acest tip caracterizează mai ales jargonul şi argoul: cinema (< cinematograf); taxi (< taximetru); metrou (< metropolitan);: diriga (< diriginta); mate (< matematică); profu (< profesorul).

8.4.4. Compunerea parasintetică Dacă se poate dovedi că un cuvânt nou este rezultatul simultan al

compunerii şi derivării sufixale, procedeul se numeşte compunere parasintetică. Se încadrează aici cu certitudine creaţiile lexicale ale puriştilor din vremea lui Aron Pumnu (nas-ştergău „batista”; gât-legău „cravata”); creaţiile unor cărturari moderni, ca G. Călinescu (antonpannesc, cf. şi camilpetrescian etc.).

Unii cercetători includ aici şi derivarea parasintetică delocutivă (îngenunchia < în+genunchi+a) sau falsa derivare afixoidală (foto-fil; foto-fob).

Reţine !

Exemplele de mai sus au evidenţiat şi un criteriu exterior, formal, de organizare a compuselor: a) prin sudare (aglutinare): untdelemn, niciodată; b) prin alăturare (paratactică; compunere cu blanc): nici unul, Curtea de Argeş; c) prin joncţiune (cu cratimă): maistru-instructor, Târgu-Jiu.

Gradul de contopire a elementelor componente, ca şi gradul de autonomie morfo-sintactică determină mari probleme ortografice. Regulile de scriere a compuselor cu sau fără cratimă, precum şi flexiunea unuia sau altuia dintre elemente nu sunt foarte clar stabilite, cf. supra, cap. Ortografia şi ortoepia. În privinţa flexiunii, există exemple pentru toate tipurile:

a) flexiunea primului element: florii-soarelui b) flexiunea elementului secund: bunăstării c) flexiunea ambelor elemente: bunei-credinţei d) compuse neflexibile, practic: vorbă-lungă

Dispunerea compuselor în variantele cultă/populară a lexicului este însoţită, în general, de o anumită repartiţie semantică:

a) în vorbirea populară, compusele denumesc – locuri, plante, animale, insecte (Valea Lungă, mânuţa-maicii-

domnului, botgros, musca-de-cal; – relaţii, lucruri, dansuri, jocuri (mama-soacră, mama-mare,

poale-n brâu, ca-la-Breaza, de-a-puia-gaia);

Page 152: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

142 Proiectul pentru Învăţământul Rural

b) în vorbirea îngrijită, compusele denumesc – funcţii, meserii, aprecieri, nume proprii (redactor-şef, maistru cofetar, clarvăzător, Agerpres); – obiecte, unităţi de măsură etc. (OZN, cal-putere).

Nu trebuie confundate compusele formate pe teren românesc, propriu-zise (gură-spartă), chiar dacă prin imitarea unor modele străine (nou-născut < fr. nouveau-né), cu compusele împrumutate ca atare din alte limbi (capodoperă, bormaşină). Acestea din urmă fac obiectul analizei etimologice externe.

Deşi, ca procedeu de îmbogăţire internă a limbii române nu este nici pe departe comparabilă cu derivarea, compunerea este destul de activă în română, existând clase gramaticale în care formele compuse reprezintă majoritatea inventarului: numeralul ordinal; cardinalele de la unsprezece în sus, cu puţine excepţii; pronumele nehotărâte, negative; multe adverbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii.

Delimitarea compuselor propriu-zise de alte structuri sintactice, mai mult sau mai puţin stabile – locuţiuni, sintagme, construcţii metaforice, denumiri contextuale (Albă-ca-Zăpada/albă ca zăpada; Motanul Încălţat/motanul încălţat, cf. şi porumbel-încălţat etc.) rămâne încă o problemă în discuţie.

Exerciţiul nr. 5

a) Analizează compusele de mai jos după criteriile lexico-gramaticale studiate:

fărădelege, Piatra-Olt, TAROM b) Creează un compus substantival şi unul adjectival pornind de

la adverbul rău.

8.5. Conversiunea

Schimbarea valorii gramaticale (a clasei morfologice) a unui cuvânt este un procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului, mult mai activ decât se poate crede. El aparţine însă domeniului gramatical, în aceeaşi măsură în care aparţine celui lexical şi, din această cauză, este mai greu sesizabil şi analizabil pentru vorbitorul comun. De altfel, unii lingvişti o consideră o formă de derivare (derivare improprie, cu articol etc.), iar alţii o încadrează printre problemele morfo-sintaxei (ca alolexem).

Absenţa unor mărci formale, în multe situaţii de conversiune, contribuie la mascarea fenomenului.

Tocmai această problemă constituie principalele criterii de sistematizare tipologică a conversiunii.

8.5.1. După mecanismul lexico-gramatical a) Conversiunea prin determinare se întemeiază pe caracterul

morfologic al fenomenului, căci valorifică puterea articolelor şi a altor determinanţi de a schimba valoarea gramaticală a unui cuvânt. În aceste cazuri, există o marcă formală vizibilă: • determinare cu articol: hotărât: adv. bine > subst. binele; vb.+ subst.

lung. cântare > subst. cântarea; nehotărât: un bine, o cântare;

Page 153: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 143

demonstrativ-adjectival: (Ştefan) cel Mare; (Mircea) cel Bătrân; posesiv-genitival: Amariţei, ai mei „familia”; (de-)al naibii „afurisit”;

• determinare adjectivală: cu adjectiv propriu-zis: marele Blond; cu adjectiv pronominal: acel bine, acest doi;

• determinare substantivală, adverbială etc.: ziua întâlnirii; ziua de mâine (ziua adv. + subst.).

b) Conversiunea prin distribuţie contextuală reprezintă un grad sporit de subtilitate morfo-sintactică, întrucât schimbă clasa gramaticală a unui cuvânt prin simpla aşezare într-un anumit context, într-o anumită relaţie sintactică (determinat/determinant). În aceste cazuri, nu există mărci exterioare, dacă excludem topica, nu totdeauna relevantă.

Ziua muncesc mai cu spor decât noaptea. (ziua, noaptea = adverbe)

Ziua în care ne-am cunoscut va rămâne mereu în amintirea mea. (ziua = substantiv)

În acest din urmă exemplu funcţionează şi determinarea atributivă, căci substantivul ziua este determinat de subordonata atributivă „în care ne-am cunoscut”.

acesta = pronume vs. (omul) acesta = adjectiv (Scrie) frumos = adverb vs. (Are un scris) frumos = adjectiv (Stă) deasupra = adverb vs. deasupra (casei) = prepoziţie

c) Conversiune prin metalimbaj Definind metalimbajul ca pe un limbaj special (bazat pe un cod

special) şi ca pe un „limbaj despre limbaj”, putem să-i remarcăm capacitatea de „convertire” a valorii gramaticale a cuvintelor.

„Şi” nu este o parte de vorbire flexibilă, deci nu poate avea funcţie de subiect.

În chiar acest enunţ şi, un simplu instrument gramatical, are funcţie sintactică (de subiect), deoarece a fost transformat în substantiv.

Existenţa unei mărci formale este discutabilă. Pe de o parte, cuvântul în discuţie nu a primit nici un determinant (articol, adjectiv etc.), ci a căpătat funcţie sintactică, implicit valoare morfologică nouă, prin context, prin relaţie cu predicatele nu este o parte; nu poate (neglijăm topica – specifică, totuşi, subiectului). Pe de altă parte, corect este să marcăm grafic utilizarea metalimbajului prin ghilimele sau/şi caractere diferenţiatoare (italice, bold etc.).

8.5.2. După rezultatul conversiunii – sistematizarea este mult mai riguroasă:

a) Substantivarea Practic, orice parte de vorbire poate deveni substantiv prin

(aproape) oricare dintre cele trei tipuri de conversiune (determinare, distribuţie, metalimbaj). Este drept că unele clase „dificile” (articolul, prepoziţia, conjuncţia) se convertesc aproape exclusiv prin metalimbaj. • Substantiv propriu > substantiv comun: Olanda > olandă; Havana >

havană; Savarin > savarină (procesul este mai complicat, implicând dispariţia determinatului, cf. supra);

• Substantiv comun > substantiv propriu: creangă > Creangă; olarul > Olaru;

Rezultatele conversiunii

Page 154: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

144 Proiectul pentru Învăţământul Rural

• Articol > substantiv: „L- şi le- sunt articole hotărâte pentru masculin singular”;

• Adjectiv > substantiv: „I-ul poate funcţiona ca articol hotărât de plural”: frumosul, un frumos, cel frumos, acest frumos etc.;

• Pronume > substantiv: eul, sinele, sinea, nimicul, un oarecare, un ce; • Numeral > substantiv: un zece, zecele, cei doi, Doi se ceartă; • Verb la infinitivul lung: cerere, cererea etc.; • Verb la gerunziu: intrândul, un intrând, suferinzii; • Verb la participiu: învinsul, cei răniţi; • Verb la supin: „O ajuta la gătit; serveşte la citit”; • Adverbul : un bine, binele, acest bine etc.; • Conjuncţia: „Dacă” este o conjuncţie condiţională; • Prepoziţia: „Pe-ul de aici este subiect”; • Interjecţia: oful, un of.

b) Adjectivarea Unele părţi de vorbire (substantivul) se adjectivează numai în

contexte stilistice speciale, iar altele au o adevărată relaţie de alternanţă morfo-sintactică cu adjectivul: • Substantiv > adjectiv: „un neam călău”; un ajutor bărbat; • Pronume > adjectiv: el însuşi, copiii mei; orice om; acest om; nici un

om; care om; ce om etc. • Numeral > adjectiv: trei băieţi; • Verb > adjectiv: iluzii pierdute; chipuri surâzânde; • Adverb > adjectiv: asemenea om.

c) Adverbializarea • Substantiv > adverb: seara aceasta (vs. Seara ies la plimbare); • Adjectiv > adverb: Înaintează încet (vs. mers încet); • Pronume > adverb: Ce repede merge! • Numeral > adverb: Câştigă de două ori/îndoit; • Verb (part.) > adverb: Vorbeşte deschis; • Conjuncţie > adverb: Vine şi mai repede.

d) Alte schimbări de clasă gramaticală au fost deja exemplificate, parţial, mai sus: Adverb > prepoziţie: deasupra casei Interjecţie > verb: Ţuşti în apă! etc.

Exerciţiul nr. 6 Indică schimbările de valoare gramaticală petrecute în cuvintele

din textul următor: În faţă se oprise un tânăr bine.

............................................................................................................................

Page 155: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 145

8.6. Surse bibliografice

Al. Graur, M. Avram (coord.), Formarea cuvintelor în limba română (FCLR), ed. cit., cf. cap. 1.

Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, E. D. P., Bucureşti, 1985.

Ion Toma, Limba română contemporană. Privire generală, Niculescu, Bucureşti, 2001.

8.7. Lucrare finală de autoevaluare

1. Alcătuieşte familia lexicală a cuvântului car.

2. Formează un derivat adjectival şi unul adverbial de la cuvântul bărbat.

3. Găseşte şi exemplifică cel puţin trei valori semantice ale sufixului -ar.

4. Ce valoare semantică are prefixul din cuvântul reface?

5. Cum se numeşte fenomenul dublării prefixelor din exemple de tipul neîngrijit?

6. Analizează structura formativă a cuvântului cumsecădenie.

7. Scrie câte un compus substantival, adjectival, verbal şi adverbial pornind de la cuvântul-suport bine.

8. Prin ce procedeu s-au format cuvintele nichitastănescian, înlătura?

9. Cum se numesc formanţii cuvintelor transfug, biografie, filologie?

10. Formulează enunţuri în care cuvântul drept să aibă 5 valori lexico-gramaticale diferite.

8.8. Răspunsuri şi comentarii la exerciţii şi teste

• Exerciţiul nr. 1: 1. muncitor (agent); 2. întrerupător (instrument); 3. fermecător

(calitate); 4. ciocănitoare (animal); 5. sunătoare (plantă); • Exerciţiul nr. 2:

moral – cuvânt-bază; radicalul este identic cu lexemul; sens: „persoană care cunoaşte şi respectă codul moral al colectivităţii din care face parte”; imoral – derivat prefixal, cu prefixul negativ im-; sens: „persoană care cunoaşte codul moral, dar nu îl respectă”; amoral – derivat prefixal, cu prefixul negativ a- „fără”; sens: „persoană care nu respectă codul moral pentru că nu îl cunoaşte”.

N.B.: Derivarea nu s-a produs în limba română; formele respective au fost împrumutate ca atare din franceză (morale, imoral, amoral), care le-a preluat, la rândul său, din lat. moralis, immoralis; prefixul im-

Page 156: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

146 Proiectul pentru Învăţământul Rural

avea în latină şi sensul „împotriva”, „contra”, ca şi prepoziţia corespunzătoare.

• Exerciţiul nr. 3: a) derivare regresivă; b) limbaj poetic; c) derivare parasintetică.

• Exerciţiul nr. 4: filosofie „iubire de înţelepciune”; arghirofilie „dragoste de arginţi”;

Filadelfia „iubirea de frate”.

• Exerciţiul nr. 5: a) fără-de-lege = compus, hipotactic (prep. + subst. Ac.),

substantivare; Piatra Olt = compus substantival cu blanc; falsă parataxă (în realitate, hipotaxă N. + G.); TAROM = compunere (substantivală) mixtă (abreviere totală + abreviere parţială).

N. B.: fărădelege reprezintă şi un rezultat al conversiunii, precum şi al calcului lingvistic (cf. şi slv. bez zakon).

b) (un) rău-platnic: răuvoitor.

• Exerciţiul nr. 6: loc. prep. < conversiune prin joncţiune prep. + subst.; un tânăr =

substantivare prin articol nehotărât a adj. tânăr; bine = adv. > adj. N. B.: în faţă este şi un compus

Lucrare finală de evaluare 1. car, căruţ, căruţă, căruţaş, cărucior, încărca, descărca etc.

N. B. încărca, descărca sunt, probabil, preluate ca atare din latină (cf. şi incarricare)

2. bărbătesc, bărbăteşte 3. agent: fierar; instrument: degetar; calitate: flecar; nume de animale:

lopătar etc. 4. iterativă, cu nuanţa de „revenire la forma iniţială”) (eventivă) 5. supraprefixare 6. cum (adv.) + se (pron. reflexiv) + cade (verb) + nie (sufix pentru

abstracţiuni) N. B.: - în radical se manifestă şi alternanţa vocalică a/ă;

- este un compus paratactic, chiar dacă nu avem certitudinea simultaneităţii compunerii cu derivarea; mai sigur, s-a format întâi compusul (aglutinat şi lexicalizat) cumsecade (adv. şi adj.), apoi derivatul substantival abstract.

7. binecuvântare, binevenit, binevoitor, binecuvânta N. B.:

- binevoitor poate fi, după context, adjectiv, adverb sau chiar substantiv;

- binecuvânta s-a format, probabil, prin calc structural şi semantic. 8. Compunere parasintetică 9. Prefixoide şi sufixoide: trans-, -fug; bio-, -grafia; filo-, -logia. 10. a) adjectiv: om drept

b) adverb: Merge drept

Page 157: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Organizarea vocabularului după criteriul formativ

Proiectul pentru Învăţământul Rural 147

c) substantiv: Păşeşte cu dreptul (conversiune prin determinarea unui adjectiv cu articol hotărât şi prin eliminarea determinatului substantival „piciorul”)

d) locuţiune prepoziţională: în dreptul casei e) locuţiune adverbială: de-a dreptul.

Page 158: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

148 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unitatea de învăţare nr. 9 MIJLOACE MIXTE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI. CALCUL LINGVISTIC

Cuprins 9.1. Obiective educaţionale............................................................................................148 9.2. Împrumutul, creaţia internă, calcul lingvistic............................................................148 9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple ............................................149 9.4. Tipologia calcului lingvistic ......................................................................................150 9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii .........................................................154 9.6. Surse bibliografice...................................................................................................155 9.7. Lucrare finală de evaluare.......................................................................................155 9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare........................................................156

9.1. Obiective educaţionale

La sfârşitul unităţii de învăţare vei fi capabil: să apreciezi rolul calcului lingvistic în evoluţia unei limbi; să stabileşti relaţia calcului cu împrumutul şi creaţia internă; să deosebeşti şi să analizeze diferite tipuri de calc; să aplici creator în comunicarea cotidiană mecanismele calcului

lingvistic.

9.2. Împrumutul, creaţia internă, calcul lingvistic

Când se vorbeşte despre influenţele străine asupra românei, referirile se fac la împrumuturi şi la traduceri, care se evidenţiază mai clar în cadrul contactelor lingvistice. Ambele procedee sunt puse în opoziţie cu creaţiile interne (derivatele, compuse, cuvintele cu valoare gramaticală schimbată).

În realitate, între cele două serii de mijloace – externe şi interne – există o a treia – calcul lingvistic – mai subtil, mai greu de sesizat şi analizat, dar nu mai puţin important. Dimpotrivă, acesta implică toate subdiviziunile şi mecanismele mijloacelor enumerate mai sus, dovedindu-se un fenomen mai activ şi mai răspândit decât se putea bănui. Multe dintre cuvintele şi construcţiile pe care suntem tentaţi să le considerăm simple împrumuturi, traduceri sau creaţii interne de diferite

Vechi şi nou în calchierea lingvistică

Page 159: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

Proiectul pentru Învăţământul Rural 149

categorii, au o origine mixtă: pot fi creaţii interne (totale sau parţiale), pentru că utilizează elemente româneşti, dar sunt realizate după model străin. Cu aceasta, am dat o primă definiţie a calcului lingvistic.

Problema este că pentru a sesiza profunzimea şi amploarea fenomenului sunt necesare cunoştinţe vaste, nu numai de fonetică, semantică, gramatică, istoria limbii materne, ci şi cunoştinţele corespunzătoare referitoare la limbile-sursă pentru istoria limbii române (latină, greacă, slave, romanice – mai ales franceza, germanice etc.)

Dintre definiţiile date, o alegem pe cea propusă de lingvistul român Th. Hristea, care şi-a consacrat câteva decenii de activitate studierii fenomenului.

Calcul este un procedeu special de îmbogăţire a vocabularului, a frazeologiei şi, mai rar, a structurii gramaticale, prin copierea sau imitarea aşa-zisei structuri interne a cuvintelor sau structurilor străine.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească fenomenul sunt următoarele: - cuvintele care intră în raza de acţiune a calcului sunt derivate sau

compuse, uşor analizabile de către vorbitorul bilingv; - vorbitorul traduce integral sau parţial cuvântul/construcţia; - cuvântul nou este format din material indigen (total sau parţial) şi

structură străină împrumutată; - sensul cuvântului nou este totdeauna identic cu al modelului imitat.

Aşadar, spre deosebire de împrumutul direct (sens + formă), calcul reprezintă un împrumut indirect, „mai mult sau mai puţin mascat”, căci vizează numai structura (forma internă, modul de organizare). Din această cauză, chiar marii specialişti în etimologia limbii române au interpretat greşit provenienţa unor cuvinte.

De exemplu: I. A. Candrea, S. Puşcariu, L. Şăineanu, A. Scriban, W. Meyer-

Lübke, au considerat rom. seninătate o moştenire latină: rom. seninătate < lat. serenitatem (N. serenitas);

lexicografii moderni (DLMR, DEX2, MDE3, DRL) propun soluţia creaţiei interne: rom. seninătate < senin + ătate (< lat. -itas, -itatis)

Th. Hristea susţine ideea calcului după structura derivatului francez, eventual, şi după cel al derivatului latin:

rom. seninătate < fr. sérénité (cf. lat. serenitatem < cf. loc. adv. cu seninătate < fr. avec sérénité).

9.3. Calcuri semantice vechi şi neologice. Calcuri multiple

În capitolele referitoare la straturile etimologice ale limbii române şi la formarea cuvintelor în limba română am folosit mai multe exemple de calc lingvistic, în măsura în care am subliniat complexitatea influenţei unor limbi asupra românei (slave, franceză etc.) sau am analizat cazurile unei anumite structuri în limba română.

Am vorbit, de exemplu, despre faptul că termenii româneşti carte, întuneric, limbă etc. au căpătat sensuri secundare, prin calc semantic

Page 160: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

150 Proiectul pentru Învăţământul Rural

după echivalentele slave ale cuvintelor respective: „scrisoare”, respectiv „mulţime”, „popor”. În aceste cazuri, fenomenul este atât de vechi, încât sensurile respective au rămas în fondul arhaic al limbii române sau în cel popular, arhaic, poetic – mai conservatoare, prin definiţie.

Alte exemple sunt relativ recente (pânză, cu sensul „pictură”, după fr. toile – atestat din secolul al XIX-lea) sau chiar foarte noi (trust, cu sensul „grupare de întreprinderi”, atestat abia după anul 1944 – cf. Th. Hristea, Sinteze..., p. 113-114).

Alte calcuri vechi şi noi au ca sursă-model termeni, expresii, sensuri din latina savantă, italiană, germană, rusă, engleză. Deseori, modelul este multiplu, aşa cum şi etimologia unui cuvânt poate fi multiplă. În analiza compuselor de tip locotenent (vezi subcapitolul Compunerea) am evocat dublul model, francez şi italian. Cuvântul foaie „ziar”, „revistă”, pare să aibă model francez şi german, în acelaşi timp (secolul al XIX-lea): fr. feuille, germ. Blatt, iar cerc (din lat. circus) capătă sensul „club”, „reuniune”, sub influenţa fr. cercle, germ. Zirkel, rus. krújok. De departe însă, modelul cel mai des folosit pentru română este cel francez. De aceea, ne vom întemeia analizele ce urmează pe exemple aproape exclusiv franceze.

9.4. Tipologia calcului lingvistic

Din analiza trăsăturilor definitorii se înţelege că structurile lingvistice imitate sunt foarte variate şi că fenomenul se manifestă într-o multitudine de variante: total/parţial; lexical/gramatical; în cuvânt/în grup unitar de cuvinte etc.

Luând în considerare aceste posibilităţi, vom descrie tipurile de calc în limba română după modelul limbii franceze, urmând clasificarea şi exemplele propuse de Th. Hristea.

După compartimentul limbii şi după structurile copiate, există trei categorii fundamentale de calc:

- calc lexical - calc gramatical - cal frazeologic

După combinaţiile dintre acestea, se disting trei tipuri secundare: - calc lexico-gramatical - calc lexico-frazeologic - calc frazeologico-gramatical

Fiecare dintre aceste şase mari clase au mai multe subdiviziuni, după tipurile de structură, după măsura imitării modelului etc.:

- derivate şi compuse - parţiale şi compuse - morfematice şi semantice - simple şi multiple etc.

Page 161: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

Proiectul pentru Învăţământul Rural 151

9.4.1. Calcuri lexicale Definit ca procedeu de formare a unui cuvânt nou prin imitarea

structurii unui cuvânt străin, calcul lexical este cel mai frecvent tip de manifestare a fenomenului în discuţie.

Termenul străin poate fi derivat sau compus, iar elementele acestuia pot fi imitate total sau parţial, de unde rezultă subdiviziunile corespunzătoare. Calcuri totale – presupun imitarea tuturor elementelor cuvântului

străin: fr. entrevoir > rom. întrevedea; cf. şi rom. întrezări fr. entreprendre > rom. întreprindere

Calcuri parţiale – copiază numai o parte din model, cealaltă fiind împrumutată etc.:

fr. triangle > rom. tri-(împrum.) + unghi (calc) Calcuri autentice (veritabile) – presupun identitatea (cvasiidentitatea)

model-copie: fr. futurologie > rom. viitorologie = calc (parţial) la cuvânt compus vs. futurologie = împrumut < fr. futurologie, engl. futurology rom. ştiinţa viitorului = traducere < germ., fr., engl.

9.4.2. Calcuri de structură morfematică Sunt acele imitaţii care vizează structura unor compuse şi derivate

cu tot ce presupune noţiunea de morfem (rădăcină + afixe: prefix, sufix, derivare parasintetică, elemente de compunere, prefixoide):

fr. interrupteur > rom. între-rup-ător fr. brossage > rom. peri-aj Subdiviziuni: - calc total: fr. surveiller > rom. supraveghea (imitare completă) - calc parţial: fr. mentenir > rom. men (împrumut) + ţine (copiat)

Calcuri după derivate: v. supra brosaj > periaj etc.

Calcuri după derivate parasintetice: fr. enchaîner > rom. înlănţui fr. déchaîner > rom. dezlănţui∗

Calcuri după compuse (întregi): fr. montre-bracelet > rom. ceas-brăţară fr. nouveau-né > rom. nou-născut fr. libre-penseur > rom. liber-cugetător fr. vas-et-vient > rom. du-te-vino fr. bien-élevé > rom. bine-crescut

Calcuri după compuse abreviate: fr. S. N. C. F. F. > rom. S. N. C. F. R.∗∗

Calcuri după derivate regresive: fr. chant (lat. cantus) > rom. cânt „diviziunea unui poem epic” vs.

∗ Aparent, aceste formaţiuni pot fi creaţii româneşti (în-lănţ-ui, ca în-chip-ui), dar

criteriul cronologic nu permite această interpretare: ele sunt necunoscute în limba populară, iar ca vechime, sunt atestate abia din sec. al XIX-lea, mult după echivalentele franceze.

∗∗ Nu trebuie exclusă formarea independentă în română.

Page 162: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

152 Proiectul pentru Învăţământul Rural

lat. canticum > rom. cântec vs. lat. cantare > rom. cânta (vb.) > rom. cânt „chanson”, derivat

regresiv, după model francez fr. sens > rom. simţ fr. affront > rom. înfrunt (împrumutat: afront)

Problema acestor derivate regresive postverbale a fost mult discutată în lucrările de specialitate. Criteriile semantice, fonetice şi cronologice dovedesc folosirea modelului francez şi numai în anumite situaţii (un anumit sens, o anumită formă etc.) se justifică moştenirea latină sau creaţia pe teren românesc.

Calcuri lexicale perfecte Sunt cele caracterizate prin dublă identitate de ordin structural

între model şi copie, adică prin acelaşi număr de elemente constituente şi aceeaşi ordine (distribuţie).

fr. anné-lumière > rom. an-lumină fr. chien-loup > rom. câine-lup

Calcuri lexicale imperfecte Au număr diferit de elemente constituente sau distribuţie diferită în

structura compusului. fr. mère-patrie > rom. patrie-mamă/mumă fr. S. A. R. L. > rom. S. R. L.∗∗∗

9.4.3. Calcuri de structură semantică Când imitaţia constă în simpla atribuire de noi sensuri unor cuvinte

deja existente în limba influenţată, vorbim despre calcuri de structură semantică (numite şi împrumuturi semantice; calc-traducere).

Condiţia esenţială care trebuie îndeplinită este ca între cuvântul indigen şi sinonimul său străin să existe cel puţin un sens comun.

fr. thé „(metaforic) reuniune între prieteni” > rom. ceai cf. fr. donner un thé > rom. a da un ceai inviter à un thé > rom. a invita la un ceai fr. moitié, „épouse, femme” > rom. jumătate „soţie” (DEX2) (LEXIS, ROBERT s. v.) fr. berceau „loc de origine, baştină” > rom. Leagăn „loc de origine,

baştină”

9.4.4. Calcuri gramaticale Definit ca o copiere a unui procedeu morfologic sau sintactic

străin, calcul gramatical este mai rar întâlnit decât cel lexical, deoarece structura gramaticală, mai ales cea morfologică, este, după cum se ştie, mai stabilă şi mai rezistentă la influenţele străine. De fapt, sistemul limbii, cu câteva mici excepţii, nici nu este afectat, nivelul la care putem constata acţiunea calcului fiind aproape exclusiv cel individual, cel numit de F. de Saussure, „parole”.

Trebuie să mai adăugăm aici precizarea că nu totdeauna este posibilă delimitarea între morfologie şi sintaxă, în analiza fenomenului

∗∗∗ fr. Societé à responsabilité limitée (redate toate 4 cuvintele) - rom. Societate

(cu) răspundere limitată (redate doar 3 cuvinte).

Page 163: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

Proiectul pentru Învăţământul Rural 153

care ne interesează aici, şi că în calcurile sintactice nu se includ şi cele frazeologice.

a) Calcuri morfologice Constă în schimbarea specificului unor categorii gramaticale,

precum tranzitivitatea unor vechi verbe româneşti (tranzitive). - rom. a vrea (activ) > a se vrea (refl.) < fr. se vouloir (chiar când

subiectul = nume de lucru); - rom. Pictura se vrea modernă. - fr. Ils se veulent immortels > rom. Ei se vor nemuritori.

De fapt, valoarea intranzitivă exista şi în limba română veche, dar ea a fost revitalizată începând cu secolul al XIX-lea prin intermediul scriitorilor de formaţie franceză.

b) Calcuri sintactice Constă în schimbarea regimului verbal şi, ca urmare, în

schimbarea tipului de complemente din structura unei propoziţii: fr. habiter (+ complement direct) > rom. a locui (+ complement

direct) fr. ~ une maison > rom. a locui o casă (vs. a locui într-o casă)

(construcţie normală vs. construcţie rară, cf. V. Eftimiu etc.).

9.4.5. Calcuri frazeologice Copierea structurilor unor unităţi frazeologice este relativ frecventă

în cadrul contactului lingvistic. Problemele pe care le pune acest tip de influenţă lingvistică

constă în interpretarea noţiunii de frazeologie (implicit, de terminologie). În primul rând, precizăm că frazeologia reprezintă, în lingvistica

modernă, o componentă a limbii de-sine-stătătoare, care nu trebuie confundată nici cu sintaxa, nici cu lexicologia.

Desigur, unităţile frazeologice sunt alcătuite din cuvinte care îşi păstrează independenţa semantică (de aceea şi pot fi calchiate), legate între ele prin anumite relaţii sintactice (subordonare, coordonare etc.). Dar, spre deosebire de îmbinările lexicale libere, care iau naştere în procesul comunicării, dar nu se repetă în aceeaşi structură, unităţile frazeologice există deja în limbă, consacrate de „uzul general”, ca unităţi distincte, stabile, mai mult sau mai puţin sudate în structuri repetabile şi uşor recognoscibile:

fr. témoin oculaire > rom. martor ocular (unitate frazeologică) vs. martor bun (mincinos, fals etc.) (îmbinare lexicală liberă). Tocmai datorită acestei particularităţi au fost numite „unités

phraséologiques” (Ch. Bally), „sintagme stabile”, „unităţi sitagmatice”, „grupuri frazeologice”, „frazeologisme”.

Alte trăsături definitorii: - denumesc, în general, un singur obiect, o singură acţiune, un

proces unic etc.; - sunt, de obicei, echivalente reale sau potenţiale ale unor cuvinte

cu care seamănă foarte mult.

Page 164: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

154 Proiectul pentru Învăţământul Rural

Unităţile frazeologice cu caracter idiomatic Sunt grupări cu înţeles figurat, care aparţin întregului idiotism.

Cuvintele grupului sunt atât de sudate, încât înţelesul general nu poate fi dedus din suma părţilor componente. Ca urmare, traducerea este liberă, nu literară, iar uneori este chiar imposibilă. De obicei, un idiotism se traduce printr-o altă expresie idiomatică, cu acelaşi sens (aproximativ sau total):

fr. faire d’une mouche un éléphant ~ rom. a face din ţânţar armăsar.

Aşadar, fiind unităţi frazeologice traductibile, dar nu şi calchiabile, aceste expresii trebuie studiate la capitolul consacrat „traducerii”, nu la analiza „calcului lingvistic”.

Unităţi frazeologice neidiomatice Sunt disociabile, fiecare cuvânt component păstrându-şi sensul

propriu, astfel încât este posibilă atât calchierea, cât şi transpunerea lor în altă limbă:

fr. prendre la parole > rom. a lua cuvântul fr. passer en revue > rom. a trece în revistă fr. mettre en application > rom. a pune în aplicaţie fr. sauver les apparences > rom. a salva aparenţele etc.

Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase şi de o mare diversitate, făcând posibile alte subdiviziuni.

Calcuri frazeologice totale fr. pierre de touche > rom. piatră de încercare fr. cheval de bataille > rom. cal de bătaie fr. racine carrée > rom. rădăcină pătrată

Calcuri frazeologice parţiale fr. pierre philosophale > rom. piatră (trad.) filosofală (împrum.) fr. papier tournesol > rom. hârtie de turnesol Influenţele de acest fel nu trebuie confundate cu împrumuturile

frazeologice, ca: bandă sonoră, coloană sonoră, coloană vertebrală, cordon ombilical, fond de ten, glob ocular; metabolism bazal, tur de scrutin etc.

Acestea din urmă trebuie analizate la capitolul consacrat „Împrumuturilor totale” (directe).

Calcuri frazeologice metaforice Este o categorie specială de calcuri frazeologice culte şi de dată

recentă, majoritatea alcătuite din expresii poetice consacrate, preluate de uzul general:

fr. à la fleur de l’âge > rom. în floarea vârstei „tânăr” fr. chargé d’années > rom. încărcat de ani „bătrân” fr. être dans la force de l’âge > rom. a fi în puterea vârstei „matur”

9.5. Importanţa calcului lingvistic în evoluţia limbii

• Aşadar, calcurile frazeologice sunt pe cât de numeroase şi de interesante, pe atât de variate şi complexe, în relaţia diverselor limbi, dar mai ales a francezei cu româna. Cu toate aceste, au fost mai puţin

Page 165: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

Proiectul pentru Învăţământul Rural 155

studiate de către specialişti, pe de o parte, din cauză că au fost confundate cu calcurile lexicale, cu cele gramaticale (sintactice), cu împrumuturile, cu traducerile etc., pe de altă parte, pentru că, fiind un fenomen atât de complex şi de bogat în exemple, este dificil să se reconstituie etimologic fiecare structură, în toată profunzimea.

Practic, calcul frazeologic are câte ceva din fiecare alt tip de influenţă lingvistică, rămânând o cale de influenţare independentă.

• Calcul lingvistic, în general, este unul dintre procedeele uzuale prin care diversele limbi, mai ales franceza au contribuit la modernizarea limbii române literare.

Funcţionând după un mecanism care foloseşte toate celelalte procedee de influenţarea lingvistică, el este deosebit de amplu şi complex, afectând toate aspectele limbii (lexic, morfologie, sintaxă, stil), deseori simultan şi, în orice caz, pe arii largi de domenii tematice, atât în limbajele de specialitate, cât şi în limba literară curentă.

• Din păcate, tocmai această complexitate l-a făcut puţin accesibil cercetătorilor, urmarea fiind interpretarea greşită a unor influenţe străine şi, încă mai grav, incompleta cunoaştere a profunzimii şi a dimensiunilor reale ale contribuţiei limbii franceze şi a altor limbi la dezvoltarea limbii române.

9.6. Surse bibliografice

Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, E.S., 1968.

N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 117-119 et passim.

Gh. Bârlea, R.-M. Bârlea, Lexicul românesc de origine franceză, Târgovişte, Biblioteca, 2000, p. 96-117. N. B.: Contribuţiile esenţiale ale unor cercetători ca Al. Graur, Fl. Dimitrescu, Th. Hristea ş. a. la problematica frazeologiei şi a calcului lingvistic, în general, sunt consemnate în Bibliografia acestei din urmă lucrări, (p. 167-174).

9.7. Lucrare finală de evaluare

1. Calculul lingvistic este un procedeu de îmbogăţire lexicală a) intern; b) extern; c) mixt?

2. Calcul semantic carte „scrisoare” este vechi sau neologic?

3. Sensul „scrisoare” al cuvântului carte apare astăzi: a) în limba literară sau în b) variantele restrânse (arhaic, popular, regional, poetic)?

4. A conlucra este un calc lexical de structură după fr. collaborer. Indicaţi sinonimele provenite din împrumut direct şi din traducerea acestui cuvânt.

Page 166: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Mijloace mixte de îmbogăţire a vocabularului. Calcul lingvistic

156 Proiectul pentru Învăţământul Rural

5. Ce fel de compus a stat la baza formării prin calc a lui S. N. C. F. R.?

6. De ce numim „calc lexical perfect” relaţia fr. chien-loup > rom. câine-lup?

7. Sensul secundar, metaforic „soţie”, conferit rom. jumătate se datorează modelului fr. moitié „jumătate”, „soţie”. Cum se numeşte un asemenea calc?

8. Când se schimbă o proprietate intrinsecă, precum trazitivarea unui verb românesc, sub influenţa corespondentului străin, vorbim despre calc... .

9. Construcţia sintactică a scăpa controlului (în loc de: a scăpa de controlul) se datorează unui anumit tip de calc. Cum se numeşte acesta?

10. Calcul lingvistic explică mecanismele formării unor unităţi frazeologice (locuţiuni, expresii, sintagme), foarte răspândite în limba română. Cum se numeşte domeniul lingvistic conex lexicologiei care se ocupă cu studiul acestor structuri?

9.8. Răspunsuri şi comentarii la testul de evaluare

1. c) mixt 2. vechi; apare în textele cronicarilor munteni şi moldoveni 3. b) arhaic, popular, regional, poetic 4. a colabora (împrumut); a lucra împreună (traducere) 5. Compusul prin abreviere totală (acronim), fr. S. N. C. F. F. 6. Pentru că între model şi copie se manifestă o dublă identitate:

acelaşi număr de elemente constituente şi aceeaşi ordine în distribuirea lor.

7. Calc de structură semantică (calc semantic; împrumut semantic; calc-traducere)

8. ... morfologic 9. Calc sintactic 10. Frazeologia

Barem de notare: 10 x 10p. = 100 p.

Page 167: 61671382 Fonetica Si Vocabular

Bibliografie generală

Proiectul pentru Învăţământul Rural 157

Bibliografie generală

1. BÂRLEA, Gh.; BÂRLEA, R.M., Lexicul românesc de origine franceză, Târgovişte, Biblioteca, 2000.

2. BELDESCU, Gh., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, SSF, 1982.

3. COTEANU, Ion; FORĂSCU, Narcisa; BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, E.D.P., Bucureşti, 1985.

4. DIMITRESCU, Florica (coordonator), Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic, Bucureşti, E.D.P., 1978.

5. HRISTEA, Theodor, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.

6. HRISTEA, Th., Sinteze de limba română , Bucureşti, Albatros, 1984. 7. IONESCU, Emil, Manual de lingvistică generală, Bucureşti, Editura All,

1995. 8. ROSETTI , Al., Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1957. 9. ROSETTI, Al., Istoria limbii române (ediţia a doua, revăzută şi

adăugită), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978. 10. ROSETTI, Al.; CAZACU, B.; ONU, L., Istoria limbii române literare, I,

Bucureşti, Editura Minerva, 1971. 11. SALA, Marius, Limbi în contact, Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1997. 12. URSU, N.A., Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1962.


Recommended