Romul Ladea: Cloşca.

Bomnl Ladea: Simion Bărnuţiu — interpretare.

DE HAINE 6$?

C U P R I N S U L : Probleme sociale: Teorii filosofice asupra

progresului Ion Clopoţel Opinia publică Const. Sudeţeanu Concepţia bergsoniană a divinităţii . . . Ion Covrig-Nonea Realitatea socialului . . . . . . . . .\/~ Const. Atanasiu Au vorbit cancelarii Miron R. Paraschivescu

Probleme ştiinţifice : Daniel Essertier şi originea ştiinţei Ernest Bernea

Politica externă : Problema ucraineană . . Oh. Popp Actualităţi: In legătură cu problema gene­

raţiei noi Tilus Bunea La cei zece ani ai „Societăţii de mâine" . Vasile Goldif The forgotten man Moria Trandafir Spicuiri din presă; Opinii asupra,,Socie­tăţii de mâine": „Adevărul", „Patria", „Adevărul literar şi artistic", „România Nouă", „Gazeta Transilvaniei", „Cuvântul liber", „Ecoul", „Blajul", „Vestul", „Pro­gres şi cultură", „Braşovul literar", „Şan> tier", „Munca literară", „GândRomânesc", „Cuvântul liber', „Graniţa" * * »

Sate, oraşe> regiuni: Creaţia artistică a Banatului Ion Th. Ilea Ancheta asupra Câmpiei Transilvaniei . ; Vasile Bucur

Probleme economice : Refacere sau prăbw şire ? i Tirgil Birou

Invăţământ-educaţie: Mitropolitul Saguna şi şcoala poporală Oh. Tulbure Femeea funcţionară, soţie de funcţionar . Petru I. Teodoreseu

Biopolltica: Cronica medicală JDr. Axente Iancu Discuţii ş irecensi l : ,,Golia", roman, 2 vo­

lume, de Ionel Teodoreanu . Ion Tomuţa Pagini literare : Orientări spirituale . . Alexandru Ceuşanu

Luptă nesfârşită Oeorge A. Petre Povestea mea Ion Th. Ilea Salaorii I. JJ. Soricu Argaţii . C. Miu-Ierca Noapte în luncă P. Târbăţiu Din câmp . . . . • Bomulus labiatt Prin făndări de ciripit de lună Petre Bamaschin Sfârşit Miron R. Paraschivescu încremenire Petre Pascu

Cronici culturale şi artistice: Cărţi: Z. Sandu, „Siluete filosofice" Ion Pogana}] Sculptorul loan Vlasiu Râul Şorban Valeriu Buja Ion Moldovan

Fapte, idei, observaţiuni: Lupte reli­gioase în Germania. — Parlamentul lui ., , , , ^ , Hitler. — Ucraina pacifistă. — Socialiştii împotriva revizuirii. — Concurs. — Prof. f ** Dr. I. Cantacuzino. — Dr. Teodor Mihali. J ii jj t-Ii — Dr. loan Coltor. — „Toate hiarele se M a ^ ^ satură". — Măsurile excepţionale. — Pac- • W P " " 1 " " ^ tul balcanic. — Alt excroc mondial: Sta-viski. — Austria primejduită. — Demi­terea lui Chiappe. — Premiile literare ale capitalei. — Tulburările germane. — In­dustrializarea' Danemarcei.— Redacţionale Redacţia

Director: ION CLOPOŢEL Redacţia şi Administraţia:

CLUJ, Str. Ueln, 20. Telefon 308 A p a r e l u n a r

Un e x e m p l a r 3 0 Lei

-ApqUL'JXt

Cluj, Ianuarie—Februarie *934

No. 1 - 2

ABONAMENT ANUAL: Autorităţi, birouri, bănci . 1500 L Societăţi culturale, şcoli . 1000 L Liber-profesionişti . . . 600 L Funcţ., studenţi, muncitori 500 L

In străinătate: dublu Abonamentele se plătesc anticipat

Ba ;nca N a ţ i o n a l ă a R o m â n i e i

CONVGGARE pentru

Adunarea Generală ordinară din 18 Februarie 193f

In virtutea art. 75. 77. 78. 79 şi 80 din statute, domnii acţionari ai Băncii Naţionale a României sunt convocaţi în adunarea generală ordinară pentru ziua de Duminecă 18 Februarie 1934 orele 10 dimineaţa-

Adunarea generală se va ţinea în localul Băncii Naţionale din Bucureşti, Strada Lipscani No. 25. Vor avea dreptul să ia parte la Adunarea Generală acţionarii de naţionalitate română proprietari a

20 acţiuni înscrsă pe numele lor până Ia 17 Noemvrie 1933, inclusiv (adică de 3 luni complect scurse până la 18 Februarie 1934) data adunări generale).

Orice instrucţiune tardivă ridică dreptul proprietarului de acţiuni de a participa la Adunarea Ge­nerală.

Acţionarii cari îndeplinesc condiţiunile de mai sus, vor putea fi reprezentaţi prin mandatari având ei însuşi drept de vot.

Societăţile, stabilimentele şi corporaţiunile pot totuşi să fie reprezentate printr'un delegat; minorii şi interzişii prin tutori şi curatori.

Femeile măritate sub regimul dotai pot fi reprezentate prin soţi fără procură, sau prin mandatari având ei însuşi drept de vot şi fiind învestiţi cu procură din partea soţului: ele pot deaşemenea lua parte personal la adunare numai cu mandatul expres al soţului.

Femeile măritate sub regimul parafernal pot, fără autorizaţia soţului, lua parfe la Adunarea Gene­rală personal sau pot fi reprezentate prin alţi mandatari, având ei însuşi drept de vot.

Pentru cazurile în care regimul dotai sau parafernal nu a putut fi stabilit până la data adunării, prezenţa soţului va fi considerată ca o recunoaştere tacită din partea soţiei a regimului dotai, iar prezenţa soţiei va fi considerată ca o recunoaştere tacit din partea soţului a regimului parafernal.

Un mandatar nu poate reprezenta decât un singur acţionar. 20 acţiuni dau dreptul la un vot. Nici un acţionar inclusiv societăţile şi Statul nu poate dispune de mai mult de 20 voturi, oricare ar

fi numărul acţiunilor deţinute sau reprezentate. Pro .-urile şi orice alte acte justificând dreptul de a participa la Adunarea Generală, vor trebui sâ

fie legalizate şi coatrasemnate de mandatari sau delegaţi şi vor fi remise administraţiunii Centrale sau sucur­salelor şi Agenţiilor Băncii până Joi 15 Februarie 1934, ora după amiază.

Conform statutelor Băncii, Bilanţul General anual, contul de Profit şi Pierdere precum şl rapoartele Consiliului de Administraţie şi a! celor de Cenzori, asupra operaţiunilor exerciţiului 1933, vor fi publicate în Monitorul O.icial înainte de întrunirea Adunării Generale.

Ordinea de zi a Adunării Generale va fi următoarea: 1) Aprobarea Bilanţului încheiat la 3l Decea^vrie 1933 ; „_ 2) Descărcarea Consiliului de Administraţiune de gestiunea sa ; 3) Distribuirea Beneficiilor realizate conform Bilanţului; 3) Alegerea a doi Administratori în locul D-lor N. Bălănescu şi D. I. Gheorghiu, ale căror mandate

expiră la 31 Decembrie 1934. 5) Alegerea unui Cenzor în locul D-lui Chr. Grecescu, at cărui mandat expiră la 31 Dec. 1934 ;

• Membrii ale căror mandate expiră sunt realigibili.

Exce lente le mârfuri ale fabricei vechi de postav din Cisnădie-Sibiu i

Stofe fine de costume şi pardesiuri i

Gromen şi Herbert j Cluj, Calea Regele Ferdinand 13. i Sucursală ce şi-a făcut renume. i

a. .— « : Marele magazin de s t o f e şi m ă t ă s u r i ;

BARZA Cluj, Calea Regele Ferdinand 11 j

i — Este asortat cu toate noutăţile de iarnă — i Adresaţivă cu toată încrederea |

R E V I S T A S O C I A L- A E C O N O M I C A

27M01!

Teorii filosofice^upra progresului împotriva vâltoarei ţâ re o cuprins umanitatea

desaxând-o, există minunate eforturi cari se pă­strează pe culmi olimpiene cercetând cauzele pri­mare ale schimbărilor şi concentrând inalterabile­le lor rezultate în formule cărora avem libertatea să le dăm nume diverse: axiome, regule, principii, concepţii, teorii, ba chiar legi.

Asemeni lui Arhimede, erudiţii noştri nu se sinchisesc de asurzitoarele frământări ale străzii, ci în laboratorul lor limitat întreprind examenul o-biectiv al fenomenelor. E o activitate simbolică de afirmare independentă a raţiunii.

Asistăm chiar la o reînoire a pătrunderii tran­scendentului. Poate chiar ca un protest împotriva empirismului vulgar.

Spiritelor libere, descătuşate de prejudecăţi şi contingenţe le datorează umanitatea cu invenţiu-nile şi cuceririle spirituale cele mai de preţ.

Deaceea conciuziunile minţilor cuprinzătoare se caracterizează prin caractere de valabilitate uni­versală.

Opiniile filosofilor şi sociologilor asupra pro­gresului omenesc sunt instructive şi merită o stră-Oanie aprofundată şi meticuloasă pentru a le pune în lumină şi a descoperi aplicaţiunile posibile la actualitatea românească. Am strâns un mare mă-nunchiu de formule-sinteze ale culturii cari pot fi referite la împrejurările specifice dela noi.

Fiindcă însă în vremea din urmă a fost impu-. nător numărul intelectualilor stimulaţi de un senti­ment de deferentă şi condescendenţă faţă de câţi­va filosofi cari au îmbogăţit gândirea românească deja de decenii prin aporturi preţioase, să aducă omagii ce rămân, cred nimerit să stăruesc la acest loc asupra operii lor. Cu atât mai mult e actuală această chestiune, cu cât un congres al filosofilor s'a întrunit în Bucureşti cu scopul de a introduce pe © scară mai întinsă studiul filosofiei în scoale.

Un grup de vechi admiratori au comemorat la universitatea din capitală pe ilustrul rector de altă­dată C. Dimitrescu — Iaşi.

0 seamă dintre cei mai iniţiaţi tineri au con­sacrat un volum gros ca omagiu decanului filosofi­lor dela noi d. C. Rădulescu-Motru.

A fost sărbătorit d, profesor loan Petrovici cu prilejul celor cincizeci de ani împliniţi.

Iar recent de tot s'ati scos la iveală marile me­

rite ale domnului P. P. Negulescu deodată cu vâr­sta de sexagenar.

Este demn de subliniat, că cei patru filosofi români sunt nu numai cei mai de seamă urmaşi ai celor doi giganţi Conta şi Xenopol, ci se mişcă în aceeaş atmosferă morală, deţin o înrudire a gân­dirii extrem de interesantă, sunt cu toţii nişte filo­sofi ai democratismului. Această unitate se impune a fi scoasă cu atât mai mult la iveală, cu cât ţara noa­stră e bântuită de atâtea deviaţiuni morale şi erori ale diletantismului.

Dupăce democraţiei îi putem mulţumi întregirea de ţară, oare pentru marele public românesc nu pot fi considerate sistemele pe cari şi le-au în­chegat cei patru cugetători pomeniţi, ca adevărate puncte trigonometrice ale orientării pentru mâine?

* $ *P

Dar să nu anticipăm, ci să trecem la documen­tare.

C; Dimitrescu-Iaşi era clin tagma oamenilor scumpi la vorbă. Deşi înarmat cu o vastă ştiinţă, a scris puţin de tot. Insă ceeace a pus pe hârtie se distinge printr'o perfecţiune stilară şi claritate de conţinut cari constitue un adevărat deliciu.

El pronunţa asupra democraţiei următoarea ju­decată: ^

„dacă, cu o privire mai deschisă spre viitor, ne gândim la progresele democraţiei în senzul unei mai mari răspândiri a bunului traiu, şi prin acea­sta în senzul unei mai mari răspândiri a culturii în masele populare, — atunci progresele democraţiei nu numai că nu ne inspiră îngrijorări, din contră, ne fac să întrevedem în viitor orizonturi noui de explorat, în ce priveşte fondul gândirii şi al simţi' rei omeneşti, căi noni de încercat în ceeace prive­şte procedările artelor frumoase sau metodele de investigare ale ştiinţei. (Studii de psicologie socială, p. 32).

Despre soarta ştiinţelor şi artelor într'un regim democratic C. Dimitrescu-Iaşi are următoarele con­siderente:

„Atât ştiinţa cât şi artele frumoase, SUnt Urt produs de lux al civilizaţiei. Ele se nasc aColo unde prosperitate mai mare ecohomică îngăduie llnui popor putinţa de a-şi plăti acest lux. Chiar în acest caz arta şi ştiinţa sunt privilegiul unei minorităţi alese. Marea mulţime desfăşurându-şi toată ener*

8

SOCIETATEA DB UlltfE '

gia în lupta aprigă pentru traiu — cel puţin in or­ganizaţiile sociale de până astăzi — nu are nici timp, nici mijloace, ca să se ridice până la acel ni­vel cultural, în cât să poată pricepe şi să se ţină în curent cu lucrările ştiinţei şi cu produsele artelor frumoase" (p. 24).

„Cu cât cercul celor cari pot aprecia mersul ştiinţei şi al artei, creşte, cu atât importanţa socia­lă a acestor producţii mintale sporeşte. Tot odată cu creşterea interesului pentru ştiinţă şi artă creşte emulaţia şi se îmboldeşte progresul. Prin faptul pă arta şi ştiinţa în regimul democratic se adresează la cercuri tot mai întinse, arta şi ştiinţa devin în acelaş timp mai „omeneşti" (p. 31).

* * Se ştie cât este de vastă activitatea dlui C. Ră-

dulescu-Motru. Experienţele sale sunt un adevărat îndreptar pentru generaţii dearândul. Să rămânem strict la esenţa chestiunii impuse dintru început.

Dupăce a scrutat civilizaţiile continentelor d. Rădulescu-Motru a constatat, că numai europeanul prin libertate şi maşinim, a ştiut să-şi dea o perso­nalitate autonomă şi suverană, numai europeanul a făcut un progres hotărîtor prin diferenţierea per­sonalităţii, graţie diviziunii muncii.

Persoana omenească nu se găseşte în conflict cu natura, ci dimpotrivă în corelaţie, omul este chiar coroana naturii, este natura întregită, reali­zată în cea mai frumoasă expresiune a ei. Idealul omului trebue să fie: „persoana energetică a pro­fesionistului de vocaţie". Căci, „numai prin mobi­larea muncii se desăvârşeşte cultura, iar mobila­rea muncii este rezultatul desvoltării şi utilizării aptitudinilor profesionale". Personalismul energe­tic postulează „ridicarea conştiinţii omului la ro­lul de continuatoare şi transformatoare a energiei naturii", „personalismul este energia în actul său cel mâi desăvârşit — o unitate de actualizare spre care se dirijează toată desfăşurarea energiei în na­tură". '

Cu privire la îndrumarea reală a culturii ro­mâneşti şi a celei europene, autorul mai spune: „până acum Europa a cunoscut pe specialistul în dialectica adevărului şi frumosului, pe specialistul, care lucra pentru elită; de astăzi înainte Europa va cunoaşte pe muncitorul calificat, la care dialec­tica adevărului şi a frumosului se întregeşte în munca braţelor şi în tehnică, pentru a da produse practice şi folositoare tuturora"; numim personali­tate pe omul care a reuşit să răscolească în sufle­tul său, şi în sufletul altora aptitudini nobile de muncă: „...afirmând solidaritatea idealului cu ră­dăcinile economice şi biologice ale tuturor celor-ce locuiesc împreună poţi să întăreşti viitorul nea­mului tău".

* * * Din comoara de sclipiri a dlui Ioan Petrovici he permitem să extragem aci doar trei reflecţii, cari ajută documentarea în sensul anticipat (din Volumul „Deasupra sbuciumului"):

„Cultura poate să promoveze, să instaureze şi o adevărată democraţie. Eu am în sufletul meu sentimentul adânc al egalităţii drepturilor tuturor. Iii orice caz n'aş putea să nu mă unesc cu părerea cugetătorului francez Parodi care spune: „Egalita­tea de drepturi este cea mai bună pentru a putea

descoperi şi valorifica inegalitatea de natură" (p. 218). "

„Progresele tehnice n'ar fi i e s t cu putinţă fără desvoltarea ştiinţei teoretice care le-a stat; drept te­melie. Dar trebue să recunoaştem că şi progresele tehnice pot la rândul lor să ajute la pEomovarea;,r desvoltării intelectuale pe toate tărâmurile ei. Aşa bunăoară nimeni nu va contesta că ştiinţa teoreti­că n'a făcut progrese evidente după instalarea la­boratoarelor. Iar instituirea de laboratoare se da-toreşte progreselor tehnice" (p. 203).' &.:' „Pe dreapta cea mai înaltă a creaţiunii omul primeşte menirea să continue el ascensiunea, şi reuşeşte aceasta numai în măsura in care scapă de rutină şi de automatismul care ameninţă să-1 cop­leşească. Şi, fiindcă filozofia bergsoniană e cu to­tul străină de orice idee de predestinare, de orice fatalism fie el chiar spiritual, — căci fatalismul implică un dinamism imperfect, asemănător unui mecanism artificial care mişcă o jucărie, —- ea concepe progresele omeneşti ca opera personalită­ţilor superioare care se smulg spontan din obişnu­inţa vechilor tradiţii, identiiicându-se cu eianu' creator» al cărui glas anunţă din timp iniţiaţilor necesitatea iminentă a schimbării.

Acesta ar fi rolul oamenilor de marcă, indi­cat aşa de frumos şi într'o maximă a lui Emerson: „Cine voeşte să fie om, trebuie să fie non-confor-mist. Ideea prinsă din sbor că virtualul e mai bo­gat decât actualul, era făcută să încânte o mulţime de indivizi şi chiar de popoare, ale căror virtuali­tăţii sunt intacte, sau foarte puţin traduse în opere efectiv realizate", (pp. 186—187).

Comentariile sunt la îndemâna tuturora. Po­porul român e cu „virtualităţi intacte", deci îl aş­teaptă un viitor măreţ...

* * * Cel din urmă dintre sărbătoriţi este încercatul

şi profundul filosof P. P. Negulescu. Opera sa ne­muritoare este „Filosofia Renaşterii" scoasă în două volume luxoase în 1910 şi 1914. E o adevă­rată savoare să adânceşti ştiinţa ideilor larg îmbră­ţişate de analistul fin şi scriitorul care iese în re­lief la fiecare pagină ca Un maestru al formei celei mai elegante şi curgătoare.

,Filosofia Renaşterii" e âbc-ul filosofiei pentru un român. Căci cuprinde „odiseia cugetării filoso­fice" din antichitate până în pragul secolului al XVIII-lea. Şi nu este numai o expunere de idei şi doctrine, ci o închegare cu totul originală şi in­structivă.

Numai o carte ca „Filosofia Renaşterii" te pu­ne la curent cu multimilenara luptă a gânditorilor împotriva obstacolelor diverse. Raţiunea trebuia să \ iasă în cele din urmă triumfătoarei Liberul exa­men şi-a cerut dreptul de a discerne totul, orice fenomen, supranaturalul, revelaţia* După o amplă investigaţie asupra epicureismului, atomismUlui, platonismului, peripatetismului, stoicismului şi â= verroismului, autorul relevă sensurile renaşterii şi obstinaţia marilor ei reprezentaţi în favoarea ade­vărului pur. Bruno, Galilei, Newton sţlnt acolo cu toată tragedia revoluţionarii ştiinţifice. Pompo-nazzi recurge la teoria adevărului dublu ca să sca^ pe de persecuţiile bisericii papale. Machiavelli vi­sează uri şef de stat, identificabil portretului cele-

4

socmîAîăA, Dâ uJttm bru de prinţ conlurat de Macauîay... „într'adevăr nevoia de a înţelege lumea şi propria sa existenţă e pentru mintea omenească o nevoe organică în toată puterea cuvântului" — şi ca o încheiere a sbuciumului d. P. P. Neculescu afirmă cu vigoare-:-

„Setea de adevăr ne apare astfel la marii cuge­tători ca o putere fatală, care învinge orice piedică şi nu se dă înapoi dinaintea nici unei jertfe. In fa^a acestei puteri interesele individului, ca atare, dis­par; el devine o simplă unealtă întru urmărirea unui scop mai înalt, unui scop ce trece peste mar­ginile fiinţei lui, ca ţintă către care tinde întreaga omenire".

Sunt evidente trăsăturile comune ale celor

patru filosofi români. Le-am scos la iveală pentru a se lua din ele îndrumările sănătoase ale pionerilor culturii de mâine.

Când sunt mai necesare atari directive decât într'o vreme de tulburare în care ameninţă perico­lul deslănţuirii instinctelor primitive?

Cu ce formulă mai nimerită am putea încheia decât cu cea a ramismului, ca expresie ce conden­sează aspiraţiunile de emancipare ale renaşterii, citată de d. P. P. Negulescu: „nici o autoritate nu e mai presus de raţiune; dimpotrivă, raţiunea tre-bue să dea autorităţii temelia şi regulele ei".

ION CLOPOŢEL

Problema ucraineană D. profesor lancu Nistor, reprezen­

tantul Bucovinei în actualul guvern, nu a risipit timpul lunge! perioade de opo­ziţie numai cu agitaţiuni, critice şi pro­teste. Dsa a întrebuinţat concediul .său poiitic spre a pregăti o lucrare despre „Problema ucraineană în lumina istoriei", publicată de Institutul de istorie şi limbă al Universităţii din Cernăuţi.

Trebue să începem — cu riscul de a nu spune un lucr.i nou — expri-mînd încă odată regretul că opinia pu­blică rOmânească nu este îndeajuns de informată despre problemele poiitico-nationale cele mai însemnate din vecină­tatea apropriată a tării noastre. Vina este de sigur în primul rând a presei noastre. Ziariştii noştri nu cunosc lim­bile tarilor vecine şi nu pot urmări din cauza aceasta, presa vecinilor. O ale­gere în Anglia, o criză ministerială în Franţa, o tulburare revoluţionară în Spania sunt urmărite de presa noastră cu mai mult interes şi cu informatiuni mai bogate decât realităţile din apro­pierea noastră, adesea cu eventuale re­percusiuni asupra situaţiei României. Cine cunoaşte la noi de pildă problema naţională iugoslavă şi starea de frămân­tare prin care trece ?

Câţi cunosc situata raporturilor dintre cehi şi slovaci, speculate cu atâta intere­sată stăruinţă de propaganda revizio­nistă maghiară al cărei instrument preo­tul lehlicska, a activat mult timp în Poloaia, şi acum în urmă în Anglia contra Cehoslovaciei ? Şi câ i cunosc cea mai însemnată din toate chestiunile naţionale, rămase nerezolvate în Europa postbelică, problema ucraineană?

Trebue să facem nu numai presei noastre, dar Palatului Sturdza imputarea că nu urmăresc îndeajuns această ca-' pitală problemă hotărîtoare şi pentru viitorul României, şi că nu fac totul pentru a o populariza în faja opiniei

publice româneşti. Presa cehească şi în special presa polonă îi acordă o aten­ţiune statornică şi conştientă. Politica externa a mareşalului Pilsudbki vede în chestiunea Ucrainei — iu tot recentul acord ruso polon — una din principa­lele preocupări de viitcr ale orientărilor sale externe. Ministerul de externe din Varşovia are o secţie specială peiktru problemele ruseşti şi ucrainene (asasi­narea lui Holovko, şeful ei, de cătră teroriştii ucraineni, a făcut, cu vr-o 2—3 ani în urmă, multă vâlvă), iar aspiraţiile germane asupra Ucrainei, mărturisite cu dezinvoltură grosolană de Hugenberg, la conferinţa economică dela Londra, au fost preţioase şi pentru viitoarea ori.ntare a politicii noastre ex­terne, ameninjată de o eventuală în­cercuire germană în tajă şi dela spate.

România cunoaşte însă prea pujin Esenja acestei probleme. Trebue să fim recunoscători dlui lancu Nistor — unul din rar. le exemplare ministeriale cari, ca în Franţa, nu dispretuesc obiceiul de a mânui condeiul — pentrucă şi-a luat sarcina să informeze opinia noastră pub­lică despre laturea istorică atât de in­teresantă pentru noi, a problemei u-crainene.

Cartea Dsale nu este o lucrare cu­prinzătoare a îutregului complex al pro­blemei ucrainene. In privinţa aceasta cartea profesorului Ştefan Rudnkki dela Lwow este şi astăzi poate lucrarea cea mai utilizabilă, dar cam învechită (apărută în anul 1916 la Viena). D. Nistor nu se ocupă decât de istO' ricul problemei şi nu îmbrăţişează de­cât sumar istoria generală a Ucrainei ; D-sa face mai mult o istorie a rapor* turilor dintre români şi ucraineni în cursul veacurilor.

Oricât este de importantă pentru noi această lăture a problemei, credem că nu ar fi fost inutil să se dedice un

capitol special marei controverse etni­co-politice dintre ruşi şi ucraineni atât privitor la caracterul (rusesc său ucrai­nean?) al vechiului principat dela Kiev, cât şi asupra chestiunii de a se şti dacă idiomul ucrainean reprezintă un simplu dialect rusesc, cum susţine Mos­cova, sau dacă el este o lim'oă, pro­blemă rezolvată prin evolujia literară şi ideologică a ultimului veac care a dat câştig de cauză ucrainismului.

Subiectul la care d. Nistor s'a măr­ginit este însă tratat cu o merituoasă competentă.

Urmând evoluţia raporturilor româ-no-ucrainene în cursul veacurilor d. : lancu Nistor stabileşte mai întâi, în opoziţie cu afirmatiunile ucrainene, că Moldova nu a făcut parte niciodată din principatul Haliciului, vlăstar, al mare­lui principat de Kiev. Autorul cerce-tenză apoi vechimea şi originea popu-laţiunii ucrainene din ţara noastră. Ele­mentul ucrainean din Bucovina se com­pune din două părţi distincte, aşezate în epoci diferite ; cea mai veche o for­mează Huţanii, aşezaji în Bucovina în sec. XVII, prin infiltratjune treptată şi având la bază un substrat românesc, asimilat de imigranţi; partea a doua, mai recentă, aşezată la şes, grosul po-pulatiunii ucrainene, datează în cea mai mare parte din epoca de după ră-1

pirea Bucovinei Încă şi mai recent e elemeutul ucrai- •

nean din Basarabia, aşezat acolo pe cale de colonizare, mai ales dela 1818 înebace. Catagrafia Basarabiei, făcută de ruşi la 1817, nici nu vorbeşte de ucraineni^ deşi aminteşte de moldoveni» greci, armeni, bulgari, găgăuti şi evrei- •

Aşezările ce populajiutre ucraineană făcute sub Ştefan cel Mare în Moldova — p.izonie.ri de război — au fost tre­cătoare. Rămăşiţele lor s'au românizai • de mult, cum constată încă Dumitru -

i

bCîSfAfBA t>M UÂlHă .'

Câhtemir, In timp ce grosul lor a pă­răsit {ara după putină vreme.

Foarte interesante sunt informaţiu-nile dlui Nistor despre rolul de spriji­nitori, ctitori şi protectori, jucat de voevozii moldoveni faţă de populaţia ucraineană din Galiţia şi Pocuţia. Este regretabil că spaţiul redus al acestor rânduri nu ne îngădue să dăm amă­nunte despre grija statornică pe care Alex. Lăpuşneanu, Ieremia Movilă, Si -mion şi Constantin Movilă, apoi Miron Barnovschi şi Vasile Lupu an dovedit-o bisericii ortodoxe din Leov (Lemberg) în timpul când catolicismul polon reu­şise să desfiinţeze ortodoxia în aceste provincii prin unirea lor cu Roma, pre­cursoare cu peste o sută de ani a unirii bisericii din Transilvania.

De sigur, este prea puţin cunoscut faptul că în armata lui Mihai Viteazul la cucerirea Trnnsilvaniei, erau şi u-nele cete de cazaci ucraineni sau că în armatele marelui Hatman Bohdan Hmielnitzki elementul românesc intra într'un procent foarte important. Căsă­toria domniţei Ruxanda, fica Iui Vasile Lupu, cu Timus, fiul aceluiaş Bohdan, şi soartea tragică a frumoasei domniţe are o parte largă în expunerile dlui Nistor.

Dste ştiut că în Ucraina de astăzi trăieşte o foarte numeroasă minoritate românească, probabil peste o jumătate de milion de suflete. Originea este ex­plicată de d. Nistor ta capitolul con­sfinţit domniei scurte a Iui Duca-Vodă în partea Ucrainei supusă turcilor, în­tre anii 1679—83.

Dacă în urma dezastrului suferit de marea expediţiune turceacă contra Vie-nei în a. 1683 Duca Vodă nu şi-ar fi perdut şi el tronul, astăzi poate hota­rele ţării noastre s'ar fi întins până la Bugi înglobând încă o Basarabie, rod­nică şi bogată. Şi cât de puţin se vor­beşte azi de această minoritate trans-nistriană.

Capitolele cari tratează epoca cea ftiai nouă a relaţiunilor fomâno-ucrai-nene au de sigur un mare interes de actualitate. Niciun om politic nu ar trebui să le ignoreze în România, căci ele sunt temelia orientării noastre po* litice viitoare faţă de Ucraina. Conflic­tele dintre guvernul basarabean dela 1917—18 şi Rada Ucraineană dela Kiew sunt recente şi totuşi aproape uitate, său necunoscute. Ele arată că tânărul naţionalism ucrainean a oscilat dela în­ceput între ispita politicei de imperia­liştii şi între exigenţele unui realism care impune moderaţiune şi înţelepciune. In momentul tratativelor de pace dela Bucureşti, în primăvara anului 1918, îndrăzneala Radei, condusă de Hru-ţevskl şi Vinnieenko, a mers până acolo

încât a cerut admiterea la negocieri a unui delegat al Ucrainei, cu motivarea că se va trata şi despre Basarabia care „din punct de vedere etnografic, politic şi economic formează o unitate indivi­zibilă eu teritoiiul Ucrainei". Şovăelile şi contrazicerile politicei naţionale ucrai­nene din 1917—18 sunt tratate de dl Nistor cu o analiză critică; ele ar pu­tea fi citite cu folos nu numai de ro­mâni, dar mai ales de oamenii politici ucraineni.

Dramatică şi palpitantă, povestirea peripeţiilor arhiducelui Wilhelm de Hab-sburg, desemnai de ultimul împărat Ca-rol al Austriei să fie candidat la tronul unui viitor regat ucrainean, ne aduce în pragul zilelor noastre. In momentul, dezastrului puterilor centrale tânărul prinţ, căpitan de cavalerie, se pune în fruntea armatelor de voluntari ucraineni, din Galiţia şi din haosul prăbuşirii în­cearcă să-şi cucerească regatul cu arma în mână.

El este înfrânt şi se refugiază pe pă­mântul ospitalier al României - din care în caz de succes probabil ar fi voit să rupă o bucăţică, — reîncepe pe urmă ofensiva şi după un nou succes revine pe pământul nostru unde totdeauna este primit cu cavalerească ospitalitate, cum însuşi recunoaşte.

Trebue să mărturisim că am luat nu fără oarecare temere cartea dlui lancu Nistor în mână, Era posibil ca reminis­cenţa luptelor politice înverşunate din­tre români şi ucraineni în Bucovina an­tebelică să întunece obiectivitatea aces­tui autor bucovinean şi să'-l facă ostil nu numai exceselor imperialismului ucrai-nian, dar şi marei şi dreptei cauze a Ucrainei însăşi. Teama noastră a fost nefundată. Omul de ştiinţă şi omul po­litic care îl dublează a ştiut să se înalţe la gradul necesar de obiectivitate.

Dl Nistor înţelege şi apreciază fără rezerve legitimitatea revendicărilor u-crainene, dar dânsul le înţelege în li­mitele hotarelor naturale impuse de is­torie şi etnografie. Departe de a le arăta vrăşmăşie Dsa ţine să sublinieze o con» statare mereu repetată că în tot cursul istoriei de peste 4 veacuri a raporturilor româno-ucrainene. poporul românesc şi reprezentanţii lui au avut totdeauna o atitudine binevoitoare şi sentimente prie-tineşti poporului ucrainean şi aspira' ţiilor lui naţionale.

Dela Ştefan cel Mare ale cărui oş­tiri erau primite de populaţia ucraineană a Pocuţiei ca izbăvitoare de jugul şleah* tei catolice a Poloniei, dela Alex. Lă­puşneanu, ocrotitorul ortodoxiei, dela marele metropolit Petru Movilă, înte­meietorul Academiei teologice din Kiew» dela nenumăraţii oşteni şi căpitani ro­mâni luptând la JoltîieVodî în armata

iui Bohdan rimielnitzki, până ia adăpost tirea pe pământul Moldovei a lui Ma-zepa şi a cazacilor lui de furia armar telor lui Petru cel Mare, care după bă­tălia dela Poltava. de i-ar fi prins wi'ar fi belit de vii", cum spune cronicarul Nicolae Costin. şi până la găzduirea voluntarilor ucraineni, înfrânţi de bol­şevici şi refugiaţi, ca şi Mazepa, în a, 1919 în frunte cu Petruşevici, fostul preşedinte al celeilalte Rade dela Lwow. pe pământul României, românismul a avut totdeauna o atitudine de prietenie pentru Ucraina şi a ocrotit şi ajutat pe luptători, pentru libertatea ei. Dl lancu Nistor aminteşte că armatele lui Pet-liura primiseră, în lupta contra bolşe­vicilor arme şi muniţiuni româneşti din ordinul lui Ion I. Brătianu şi, adăugăm noi, şi din ordinul urmaşului lui la gu­vern Alex. Vaida Voevod în a, 1919/20.

Fostul şef H1 misiunii diplomatice ucrainene la Bucureşti, dl Const. Ma-tievici a recunoscut în cuvinte de caldă recunoştinţă rolul binevoitor al Româ­niei faţă cu aspiraţiile naţionale ucrai­nene. Mărturisirea lui trebue să în-tăriască şi mai mult concluzia că ni­mic nu trebue să slăbească sau să tul­bure bunele raporturi româno-ucrainene şi că baza lor principială trebue • so­cotită ca fiind lămurită definitiv prin cuvintele palatinului ucrainean Ckoma-tovski dela Braţlav care scria încă în a. 1703 într'un document: Inter noset Valachiam ipse deus flunina Tyra dis-limitavit. (intre noi şi Ţara .românilor însuş Dumnezeu a aşezat Nistrul ca hotar).

Pretenţiunile ucrainene faţă de teri­toriul ţării noastre se razimă pe un sin­gur element: prezenţa unei numeroase minorităţi ucrainene In Bucovina $i Ba­sarabia. Faţă de acest argument este uşor să valorificăm existenţa unei mi­norităţi româneşti tot atât de însem­nate sau şi mai numeroase în Ucraina Soluţiunea problemei şi concilierea ad­versităţilor româno-ucrainene nu poate stă în concesiuni teritoriale ci într'un vii­tor acord de reciprocitate în tratarea problemei minoritare de ambele părţi, după analogia tratatului germano-polon relativ la Silezia de sus.

DI lancu Nistor merge insă şi mai departe; DSa propune, ce-i drept în treacăt, 6 toluţiune radicală: schimbul de poperaţiuni între cele două ţări,- â-ceasta de sigur după eliberarea Ucrai­nei de jugul rusesc de astăzi. Nu pu­tem decât să 1 aprobăm $i să-t felici­tăm pentru curajul acestei soluţiuni, care a preocupat îrtcă demult, cel pu* ţin principiar, şi pe autorul acestor rân­duri. Ea nu poate fi socotită utopică şi excesivă decât de spiritele comode şi rutinare. Pregătirea ei pe cale de ptt>-

6

SOCIETATEA DE MÂINE

pagandă şi deşteptare naţională a ele­mentului românesc de peste Nistru ar trebui să formeze încă de acum momen-

. tul serios de preocupare al oamenilor de stat cu grija marilor probleme ale politicii noastre naţionale.

Care e viitorul aspiraţiilor ucrai­nene ? Pentru un spirit atent la evolu­ţia politică a Europei în cursul ultimului veac nu poate fi nici o îndoială că mai curând sau mai târziu, Ucraina inde­pendenta va deveni o realitate. Consti­tuirea unei Rusii federale sub flamura înşelătoare a bolşevismului nu poate forma o solufciune definitivă a proble­mei ucrainene ; ea este numai 1aza pre­mergătoare dezmembrării vastului im­periu polietnic. Din cazanul clocotitor al comunismului rusesc va ieşi desigur o serie întreagă de state naţionale nouă. Ucraina, Rusia albă, (Bielorusia), Cau-cazul, Azerbeigeanul, Tur.u.estanul. vor fi tntre eie cele mai însemnate. Patrioţii Ucraineni visează chiar şi posibilitatea unui mare stat ucrainean în Extremul Orient, dincolo de lacul Baical, în Si-boria orientală, colonizată în majoritate, o spun ei, cu t ă r a n i ucraineni, aduşi în timpul {arismului..

Războiul mondial care a adus trium­ful atâtor aspiratiuni naţionale s'a sfârşit totuşi cu înfrângerea năzuinţelor legi­time ale Ucrainei. Dl Iancu Nistof lă­mureşte pricina înfrângerii spunând că ea a fost cauzată de greşala politicii naţionale ucrainene de a se alia cu Aus­tria în declin şi descompunere împo­triva polonilor şi românifor în plină as­censiune naţională. Explicaţia este de sigur justă dar ea priveşte numai lupta elementului ucrainean din Galica şi Bu­covina. Aceste două provincii nu sunt decât membrele periferice ale corpului naţional ucrainean.

După noi cauza reală şi adâncă a înfrângerii rezidă în slăbiciunea orga­nică momentană a elementului principal al ucralnismului din Ucraina propriu zisă, centrul, de greutate al naţiunii ucrainene.

Lunga şi inăbuşitoarea stăpânire a arismului a cărei apăsare seculară s'a uşurat întrucâtva abea la 1905 a lăsat urme prea adânci în Ucraina. Perioada de refacere a forţelor naţionale era în 1917—20 abea Ia începutul ei; pro­blema nu ajunsese, cu toate împrejurările exterioare prielnice, la maturitate. Lipsa unei conştiinje naţionale active şi di­namice -în masele adânci ale poporului răscolite prin o perioadă de lupte po­litice pe tărâm constituţional, absenja aproape complectă a unei clase condu­cătoare naţionale în Ucraina şi puter­nica concurentă politică a luptelor so­ciale deslăntuite în timpul revoluţiei, constituiau marea slăbiciune internă —

de sigur nu iremediabilă — a mişcării najionale din Ucraina propriu zisă.

De atunci însă, într'o perioadă de jumătate de generatiune, cu tot regi­mul bolşevic sau tocmai prin ajutorul lui şi al concesiunilor făcute de el, Ucraina rusească a făcut progrese re­pezi şi neaşteptate. Autonomia acordată de soviete nu va opri şi dimpotrivă va da tărie mişcării naţionale ucrainiene, cum au arătat numeroasele procese po­

litice răsunătoare şi persecuţiile crunte la cari a trebuit să recurgă Moscova. Evolujia e în plin mers şi problema ucraineană se apropie, în ciuda aparen­telor, de scadentă, ceasul ei va fi şi pentru România unită de cea mai mare însemnătate. Ea va da probabil şi re­vizionismului unguresc, prin repercur-siune, o lovitură de moarte. Şi aici re­zidă pentru România marea importantă a problemei. Gh. Popp.

Argaţii Din munţii Almăjului, suri, — cu cântecul blând şi pasul flămând, coboară argaţii pe drumuri de cremene, la pustă sudoarea să-şi semene.

In braţele vânjoase, rupte din păduri anume pentru coase, îşi duc nădejdile spre brâul zărilor, adulmecând cu răsuflarea trudită a nărilor, grâul.

C. M1U = LEBCA.

Prin ţăndări de ciripit de lună

Scormonesc muşuroae de răspunsuri în ulcea, Surup întrebări în vuet de apă în clocot, îmbrac schelet de năpârcă — plecarea mea, Cu unghiile gândului sgârâi unde în şopOt.

Să ţâşnească lave de sânge peste rotunde cuprinsuri. Din stinghii de vorbe ridic şatre'n abisuri Tund umbre pletoase netezind frunţi de calici Şi gargarisesc gura pământului cu stele mici.

Mă furişez prin ţăndări de ciripit de lună Când aburi de nălucă mi-e setea de fum, Când năvală de valuri sub pleoape se-adună Sâ'noade plecările noastre pe-un drum.

PETRE DAMA SCHIN.

SOCIETATEA DE irnsa

Daniel Essertier şi origina ştiinţei Daniel Essertier a fost unul din distinşii socio­

logi şi filosofi ai Franţei contemporane. Prin mo­artea sa prematură (40 ani) ştiinţa franceză a pier­dut pe unul din lucrătorii ei de seamă. Cu toate că nu a avut o activitate ştiinţifică bogată, Daniel Essertier înarmat cu o serioasă metodă şi erudiţie, a isbutit să se impue dela început ca cercetător ori­ginal.

Meşteşugul 1-a deprins în vremea când autori­tatea lui Emile Durkheim se simţea tot mai mult pe întregul câmp al ştiinţelor morale. Deşi i-a re­cunoscut merite de mare începător şi deschizător de drumuri noi, Essertier nu s'a supus acestei au­torităţi, ci dimpotrivă a încercat să-i critice însăşi temeiurile ştiinţei sale.

S'a format spiritual sub directa influenţă a profesorului său Gaston Richard şi a filosofului Bergson. Influenţa lui Bergson a fost puternică, aşa cum a dovedeşte şi colegul său Emile Lasbax într'un studiu consacrat după moarte1). Sforţarea proprie a lui Essertier a fost să reînoiască sociolo­gia prin datele psihologice bergsoniene.

Problema fundamentală a preocupărilor sale este raportul dintre psihologie şi sociologie, ştiinţe pe care le-a stăpânit şi cu ajutorul cărora şi-a rea­lizat opera sa principală. In lucrarea Psuchoioaie et Sociologie (Alean 1927; 234 p.) care este o biblio­grafie critică asupra acestei probleme, precedată de un studiu adâncit asupra raportului dintre cele două ştiinţe, el încearcă să arate că pentru cerce­tarea fenomenelor complexe şi -uperioare alevielii mintale, ale faptelor de conştiinţă, colaborarea ce­lor două ştiinţe este absolut necesară. Ca o apli­care a acestor idei Essertier scrie opera sa princi­pală Les Formes inferieures de l'Explication (Al­ean 1927, 356 p.) operă premiată de Academia de ştiinţe morale şi politice din Paris.

In afară de aceste lucrări el a mai publicat două volume de antologie în colecţia Philosnphes et savants frangais du XX-e siele, una din psiholo­gie şi a doua din sociologie. Sunt dintre cele mai serioase lucrări ale genului. Note critice introduc­tive, bibliografice, însoţesc textele. Autorul a defi­nit, a clasificat, a datat totul; a introdus ordine şi lumină în domenii unde diversitatea teoriilor şi a bundenţa lucrărilor a creat mari confuzii. Ace­stea, după cum însuşi o mărturiseşte, fără a emite esenţialul.

Să ne întoarcem acum mai cu atenţie asupra teoriilor susţinute în opera sa fundamentală, asu­pra formelor inferioare ale explicaţiei. In această operă Essertier îşi propune să dea o nouă soluţie problemei progresului intelectual uman şi jriginei ştiinţei. Această problemă a preocupat conţinu a-tât pe antropologii englezi cât şi pe sociologii fran­cezi şi germani. Frazer vede născând ştiinţa din magie prin asemănarea legilor imuabile pe cari se constituesc aceste discipline. Durkheim vede năs­când ştiinţa din religie care substituind lumei per­cepută prin simţuri, o lume diferită — deşi imagi­nară, a dat naştere conceptului, produs social şi producător al ştiinţei. Frazer şi Durkhe»m \ăd în

*) Daniel Essertier et Ies sorucers du bergsoni'sm© so-oiologique. Revue Intern ationaile de Sociologie Martie 1932.

progresul intelectului omenesc o linie de continuă evoluţie, aşa încât ştiinţa de azi şi explicaţia ra­ţională au derivat în mod necesar din formele in­ferioare de explicaţie. Alţi savanţi derivă ştiinţa di­rect din tehnică.

Daniel Essertier combate' aceste teorii şi în­cearcă să demonstreze că progresul intelectual o-menesc a avut mai multe linii de evoluţie. „Elanul gândirii omeneşti s'a descompus în trei direcţiuni divergente, una sfârşind în tehnică, alta în formele inferioare ale explicaţiei şi a treia în ştiinţa pozi­tivă". In adevăr aceste trei linii de evoluţie au por­nit din aceleaşi origini, din aceeaş activitate care cu timpul s'a desfăcut în mai multe activităţi sicari aveau un drum paralel adeseori. Ceeace voeşte să stabilească Essertier este că formele inferioare ale explicaţiei nu conduc, nu evoluiază în mod necesar şi direct în formele superioare, în ştiinţa pozitivă. Pare chiar contrariu: că ştiinţa este ceva opus ma­giei şi religiei, că explicarea raţionala este opusă formelor inferioare de explicaţie. „Triumful ştiin­ţei, departe de a fi rezultatul unui progres conţinu în linie dreaptă, trebue atribuit unei inversiuni ra­dicale a sensului în care inteligenţa înainta natu­ral."

Problema a fost fals soluţionată pentrucă falsă a fost metoda. Problema progresului intelectual a fost studiată pe fragmente de evoluţie prin care se încerca reconstituirea evoluţiei întregi. Alţii stu­diau evoluţia categoriilor în loc de a studia evolu­ţia problemelor. „Problema este imboldul inteli­genţei". La origini s'au cercetat numai problemele practice tinzându-se către o cunoaştere a tehnicei primitive. Homo faber, în posesiunea unei tehnici, mărginindu-se numai la nevoile materiale a căzut în rutină; el lucrează ca un meseriaş, el nu explică. In acest fel homo faber „pentru foarte lungă vre­me a fost un mecanician care ignora mecanica". S'a crezut că prin util omul a putut progresa intelectual că din inteligenţa care a inventat acest util s'a de­sprins în mod necesar inteligenţa reflectată; s'a crezut că homo sapiens derivă în mod direct din homo faber; deci că ştiinţa pozitivă este punctul superior de evoluţie al tehnicei primitive.

Explicarea raţională şi deci „ştiinţa nu pare deloc a fi ieşit direct din acţiune şi nici chiar din acţiunea inteligentă, care a sfârşit în tehnică". Dar nu numai atât ci nici cele mai simple forme de ex­plicaţie nu au putut deriva din inteligenţa practică. Dela origini omul şi-a pus şi a rezolvat probleme

U totul deosebite de problemele pe cari le ridica viaţa materială. Aceasta însă a necesitat transpor­tarea omului pe un plan de gândire cu totul altul decât cel practic. Problemele practice sunt născute din necesitatea de a lucra; aceste probleme sunt re­lative la adaptarea omului la lumea externă. Astfel s'a născut inteligenţa practică. — Dar, în faţa feno­menelor noi, necunoscute, primitivul a fost pro­fund impresionat; tulburarea profundă, a produs o desadaptare, o îndoială asupra realităţii. Trebuia o tendinţă, un drum nou pentrucă starea mintală să poată fi restabilită. Emotivitatea omului primi­tiv este în general foarte vie având adesea caracte-

* 8

SOCIETATEA DE UÂINE

rul unei emotivităţi morbide. Conştiinţa primitivă încearcă stări penibile în faţa problemelor; ea are oroare de îndoială; îndoiala este cel mai mare pe­ricol pentrucă prin ea conştiinţa primitivă îşi pier­de echilibrul mintal. In conştiinţa primitivă esen­ţialul este să se pronunţe, neglijând adevărul. „Con­ştiinţa este preocupată de a afirma nu de ceeace afirmă". Pentru Daniel Essertier explicaţia nu a apărut decât în momentul când uimirea intră în joc, pentrucă uimirea deschide drumul către pro­bleme şi către, soluţii. Uimirea este criza cea mai ^puternică prin care conştiinţa primitivă face rup­tura definitivă cu starea de animalitate,. Dar în dra­ma pe care omul primitiv a trăit'o, nu prinde decât unul din termeni în diversele fenomene pe care le observă; acesta e efectul; cauzele îi rămân ascunse. Neputând să le capete prin experienţa sa obişnuită primitivul încearcă stări de emotivitate puternică produse din teamă şi nelinişte. In acest mod el a recurs la o altă soluţie decât cea pozitivă şi anume: şi-& imaginat cauzele, şi le-a creat. Explicaţia sub forma sa originală este „reducerea unei emoţii spe­cifice, uimirea, printr'o creare de cauze". Uimirea a aruncat omul în afara experienţei, a aruncat in­teligenta în plină eroare, dar în acelaş timp a li­berat principiul de cauzalitate. Raţionamentul cau­zal a apărut, funcţionează fals dar în plină liber­tate. Important însă este faptul că s'a detaşat de acţiune: legăturile pur empirice şi practice au fost înlocuite prin legături arbitrare. Această detaşare de. empiric încă înseamnă o superioritate; inteli­genţa practică a devenit inteligenţă reflectată, ac­ţiunea inteligentă, idee. Homo faber, nu făcea uz de idei propriu zis. „Mai mult decât fabricarea uti-

.- lului, crearea zeilor a fost evenimentul decisiv în evoluţia gândirii. Veritabilă ridicare de perdea a inteligenţii, mitul a făcut posibilă ridicarea ştiinţei".

Dar primele cauze nu sunt rezultatul unui con­tact direct al conştiinţei cu realitatea universului cosmic sau cu realitatea socială. Scopul acestor cauze era să descarce puternica reacţie încercată. Primele cauze fiind formate după imaginea psihică a omului, erau personale fără a fi bine definite; ele au o existenţă foarte vagă, foarte puţin precisă; a-ceste forţe implică ideea de personal şi impersonal. In acest mod conştiinţa primitivă a ajuns la con­ceperea unor forţe impersonale aşa cum e mana polinesiană, care este un fel de energie universală. S'a Crezut că această forţă impersonală este analoa-gă ideii de forţă abstractă a fizicei moderne. Nu e nimic mai deosebit decât aceste două forţe. Mana polinesiană este născută din emoţiile şi dorinţele conştiinţei primitive şi are rostul de a le reduce şi satisface. Mana este în acelaş timp sentiment, ac­ţiune, gândire, este după circumstanţe; poate fi zeu, spirit sau demon.

Primele explicaţii ale omului au ca principiu a-ceastă cauzalitate mitică. Această explicaţie apro­pie fenomene fără legătură reală. „Omul ieşit din făgaşul empiric şi-*a dublat universul prin ceva in­vizibil care era suficient pentru a preveni orice nouă aventură. El încetează de a se mai uimi". In acest chip însă omul s'a păstrat departe de explica­rea raţională, ştiinţifică deoarece pentru conştiinţa

• primitivului nu era vorba de cunoştinţă, ci de exis­tenţă; pentru ea, necesar era să-şi caute satisfacţii imecliat sensibile, afirmaţiuni cari să fie în afara

lndoelii. Explicaţia omului primitiv, explicaţia mis­tică, născută dintr'o nevoe de certitudine, de dume-rire, nu este decât ceva necesar afirmării conştiin­ţei, care nu avea nevoe de cunoştinţă şi adevăr. In acest spirit s'au constituit primele sisteme de expli-caţiune: magia, astrologia, alchimia, fizica mistică, medicina. Bazate pe explicaţia mistică nu e posibil ca din aceste false ştiinţe să fi putut naşte ştiinţa pozitivă. Aceasta pentrucă în cauzalitatea mistică se găsesc virtual soluţiile tuturor problemelor; ex­plicaţia se reduce la o aplicaţie, ştiinţa la o tehnică şi anume o tehnică a miraculosului. Ori această tehnică a miraculosului, departe de a pregăti ştiinţa pozitivă, nu este decât la andipodul ei. Aceste falşe ştiinţe ignoră uimirea şi îndoiala. Ele nu ezită, nu au nehotărâri în domeniul lor. „Toate soluţiile sunt date dinainte în natură, în proprietăţile oculte ale stelelor, metalelor şi plantelor". Ştiinţa pozitivă dimpotrivă, nu există şi nu face progrese decât în măsura în care ea ezită, se îndoeste, şi în deosebi îşi pune problema. Spiritul în cari .lucrează falsele-ştiinte nu numai că nu a deschis calea către ştiinţa pozitivă, dar a întârziat realizarea ei.

Cauzalitatea mistică este specifică gândirii co­lective; deci societatea nu a putut naşte ştiinţa. Mo­dul colectiv de a gândi a însemnat cele mai grele lanţuri pentru inteligenta omenească.

Aceasta ne-o dovedeşte stagnarea desvoHării colectivă atotputernică. Grupul gândeşte pentru in­divid; conformismul fixează, nu permite desvolta-rea individului. Este suficient să ne gândim numai la acele sisteme de interdicţiuni fără de cari gândi­rea colectivă nu ar putea exista. „Astfel domnia gândirei colective este în realitate domnia absenţei mintale a primitivului care stă presat sub gândirea de gândire: ea asigură dominarea indefinită a for­melor inferioare de explicaţiune. Viaţa socială pri­mitivă, trebuia în chip necesar să înfunde gândirea umană într'un impas. Dacă gândirea umană a reu­şit să evadeze, dacă adevărul i-a apărut ca ceva demn de a fi urmărit, aceasta este pentrucă indi­vidul a parvenit să se elibereze de grup, aceasta este pentrucă a putut să se constitue progresiv, graţie .— fără îndoială — vieţii colective, dar mai mult încă pe cheltuială proprie".

Omul a ajuns la cunoaştera pozitivă a lumii înlocuind sistemul de explicare mistică. Cum a pu­tut el să ajungă în posesiunea adevărului?. Aceasta o putem afla dacă analizăm raporturile istorice în­tre doi termeni: explicaţie şi personalitate. Gândi­rea mistică a putut domni datorită slăbiciunii pu­terii mintale a sufletului primitiv. Trecerea către formele superioare de explicaţie nu s'a putut face decât cu o ameliorare, cu o transformare a regimu­lui personalităţii. „Ştiinţa pozitivă a fost actul pur al omului liber".

Ridicarea la formele superioare ale explicaţiei face a fi conţinu subordonată progresului puterii personale. Orice îmbunătăţire a regimului persona­lităţii este întovărăşită de o îmbunătăţire a regimu­lui explicaţiei. Aceasta ne-o dovedesc şi experienţele de psihologie morbidă. In istoria umanităţii cea dintâi formă de afirmaţie personală a tost indivi­dualismul dorinţei. Dorinţa este aceea care rupe pentru prima oară unanimismul grupurilor şi de­schide drumul către îndoială. In acest mod s'au creat cauze cari au provocat o desagregare a con-

9

SOCIETATEA DE MÂINE

formismului şi umanităţii primitive, în acest mod a început afirmarea personalităţii şi cu ea odată ridicarea la explicaţiunea raţională. Dar ridicarea totală a explicaţiunei a necesitat o adevărată con­versiune a spiritului omensc. Aceasta însă nu au putut'o realiza decât personalităţile excepţionale. In această lumină Daniel Essertier arată sensul re­voluţiei Socratice. Socrate eliberat de orree autori­tate şi de colectivitate a revenit la izvoare, la acti­vitatea raţională însăşi^ Dar, „experienţa socratică plecând dela judecată a sfârşit la concept care s'a cristalizat în Idee şi a dat naştere conceptualismu­lui logic". Acela care a mers mai departe pe calea deschisă de Socrate a fost Descartes; el a găsit con­diţiile necesare şi eterne ale gândirei adevărate: constanţa şi libertatea sufletului, desinteresul, cu­rajul şi îndoiala, generatoare de probleme. Prin re­voluţia carteziană spiritul ajunge în adevăr să dom­nească atât asupra lumii sensibile cât şi asupra lu­mii abstracte. Ştiinţa adevărată nu separă raţio­nalul de real şi nici acţiunea de speculaţie. Prin Descartes, „homo faber şi homo sapiens se recon­

ciliată în unitatea superioară a inteligenţii crea­toare".

* Essertier prin susţinerea acestei teorii s'a în­

cercat cu o seamă de mari înaintaşi. leoriiie mai vechi şi mai noi au fost analizate şi criticate pe bază de material concret cu deosebire din etnogra­fie, psihologie infantilă şi psiholorie morbidă. Es--ertier se opune lui Frazer, Levy-Bruhl şi mai al<= lui Durkheim care în opera sa L,es formes elemen-taires de la vie religieuse (Alean 1912, p. 610) în­cearcă să fundeze o teorie sociologică a cunoştin­ţei.

Atitudinea lui Essertier este hotărât contra so­ciologismului. El îl învinueşte pe Durkheim de a fi transformat sociologia în logica şi epistemologie, ceeace este dăunător pentru această ştiinţă tânără. Sociologia trebne să-şi recunoască singură limitele sale proprii şi să rămână în ele. Numai astfel re­zultatele ei vor fi rodnice şi se vor putea constitui într'o adevărată ştiinţă pozitiva.

ERNEST BERNEA

Bilanţul unui an Odată cu relatarea coremonialu-

; lui dela înmormântarea lui I. G. Duca — presa română a reprodus decla­raţiile color doi şefi întru fascii, din Germania şi Italia. Promţi şi ca-tegori i. Dîrzi şi infailibili, Cance­larul Hitler a declarat în pragul noului an: „Am reuşit să distrug radical marxismul şi să readuc pe drumul cei bun pe rătăciţii susţină­tori ai acestei doctrine". Iar Musso-lini îş/ încheie bilanţul trecutului an de activitate, cu un pronostic nu mai puţin optimist: Anul 1934 va aduce fascizarea'întregii lumi".

Nu suntem convinşi de aceste a-firmaţii, cum desigur nu sînt con­vinşi nici autorii lor: dar sânt cî-teva confuzii grosolane care se cer clarificate, — Prin pretam a distru­gere a marxismului, se adaugă o notă în plus, de trag'sm hilar. Ia activ tatea de până acum a politic'i naziste. Fiindcă marxismul nu este o formulă filosofică abstractă, nici o sectă religioasă, care se poate distruge cu insecticdui naţionalist. Marxismul e o formă de viaţă so­cială, este o linie de firească evo­luţie a acestei vieţi. — şi e tot a-tît de absurdă pretenţia de supri­mare a marxismului, ca şi acHa de a soprima plămădirea plasmică sau viaţa intra-uterinâ" care determină naşterea unui individ; după cum viaţa acestuia nu e decât o cordo-

Au vorbit cancelarii nare de fatale procese biologice, — viaţa socială este cordonarea u-nor anumite forme socale, fiecare din ele elaborând, printr'un intim p r o c e s de creaţie, o alta ; ser­bia s'a născut din sclavaj, — ţăra­nul, din şerb, iar burgrezul se poa­te naş'e la rându-i, din ţăran. Mar­xismul nu crează din nimic, ci con­stată o lege de firească evoluţie, o lege existentă, se poate extirpa mar­xismul, în sensul unei distrugeri a cărţilor cari expun doctrina evolu­ţiei materialist dialectică; pot fi u-cişi acei care au constatat acest a-devărşicred în el, dar nu poate fi distrus nici odată acest adevăr în­suşi. După cum, Galileu, poate fi ars pe rug. căci pământul va con­tinua să se învârtească.

Propagarea, cunoaşterea unui a-devăr se face deasupra oricărti o-presiuni politice, cu cât mai mult cu cât această opresiune este dicta­tă pe însuşi regimul reprezentant al ultimei etape de descompunere capitalistă Fiindcă orcine o ştie, •— şi Hitler, mai înaintea oricui, —că dictatura fascistă este ultima formă care o îmbracă s'ăpânirea capitalis­tă pentru menţinerea ei. — şi îm-potr va formulei economice socialis­te care se impune dela sine, ca o necesitate absolută ^ Dictatura fascistă este o etapă

[fatalmente impusălîn drum spre so­

cialism; nimeni nu poate prevedea o altă formă de viaţă socială care să urmeze dictaturii fasciste, —de cât republica socialistă eu inerenta dictatură a clasei muncitoare. Ni­meni nu poate arăta o nouă posi­bilitate de rt dresare a capitalismu­lui, — afară de războiul imper alist — după căderea dictaturii fasciste, pentru simplul .motiv, că această posibilitate nu există\îndrvimu\ său de evoluţie dialectică, omenirea are de trecut prin forma dictatorială a fascismului, dupăcum altădată, a trecut prin absolutismul seniorilor feudalijjj In pofida oricărei opresi­uni, a oricărui regim capitalist, ea (omenirea) îşi va da seama de rea­litatea istorică, deacest determinism dictat de imperative economice.

Iar afirmaţia lui Mussolini (în care se vădtş-e adesea fondul unei cul­turi marxiste ineluctabilă) nu vine decât ca o complectare şi o sus­ţinere a argumentări noastre; a afirma că „anul 1934 va aduce fas­cizarea întregii lumi",— însemnează că mizeria generală va ajunge la acea treaptă căreia capitalismul îi opune cămăşile fasciste, stavilă şi contrapondere econoimei socialiste.

Jttiron Rada Parasehivescu.

0 Nu e aici, locul sa" arătăm în ce măsură, acest iei de guvernare poate fi înlăturat.

10

SOCIETATEA DE 11Â1NE

Opinia publică Răspunsul ar fi simplu, dacă admitem că opi­

nia publică este de aceiaşi natură cu majoritatea. Atunci dacă acordăm un drept majorităţii asupra noastră ca indivizi şi ne supunem ei, primim de­cretele ei, firesc şi logic este — cel puţin până ia un punct — să ne încninăm în faţa opiniei publice, să primim decretele ei ca şi pe ale majorităţii,1 de oarece opinia publică este de aceiaşi natură cu ea. Că ar fi aşa, că noi facem din majoritate o putere, care predomină asupra indivizilor, o experimen­tăm la fiecare pas, în orşicare împrejurare, care comportă o deliberare, adică nu ştim ce să facem când suntem mai mulţi şi vrem să ajungem la o hotărîre. Ca şi în cazul când deliberarea se petrece în propria noastră conştiinţă, unde motivul cel mai puternic înlină balanţa chibzuirii de partea lui şi ne hotărîm în conformitate cu el, tot aşa şi în cazul când deliberarea se petrece între mai mulţi, motivul care înclină balanţa şi duce Ia notărîre fiind cel mâi puternic este cuvântul majorităţii, adică al numărului celui mai mare dintre cei, care deliberează. Dreptul acesta al majorităţii este sfânt — se zice, — adică indiscutabil în sensul că el în­cheie orice discuţie asupra unei chestiuni contro­versate. Majoritatea decide şi cuvântul ei este fără replică. Nu e de mirare atunci că însuşi organiza­rea naţiunilor moderne este întemeiată pe princi­piul majoritar şi se reclamă de la el în tot ceeace priveşte latura aceasta deliberativă a vieţii lor. Iar cele mai înaintate tind cu mari sforţări — cum ob­servă Dougall — la perfecţionarea acestei laturi, de oarece se consideră că numai astfel spiritul ge­neral al naţiunii poate ajunge la o judecată colec­tivă şi-şi poate exprima voinţa sa2). Aşa dar, toată organizarea guvernământului reprezentativ într'o naţiune modernă n'are alt înţeles decât să ajungă a exprima cât mai fidel voinţa majorităţii şi spiri­tul naţional. Votul şi toate încercările de reformă electorală nu urmăresc decât aceasta •— să se apro­pie cât mai mult aritmeticeşte de ceea ce psiholo-giceşte gândeşte şi voieşte naţiunea in fiecare mo­ment al consultării ei în alegeri asupra chestiunilor la ordinea zilei. Că se caută uneori şi o reprezen­tare adecuată a minorităţilor în alegeri, — acesta este un corectiv. Dar nu mai puţin principiul ră­mâne acelaşi: epoca modernă este dominată de principiuL majoritar sau al numărului celui mai mare dintr'o grupare, care caută să-şi exprime vo­inţa. Dougal spune tot acolo că în naţiunile chiar de tipul cel mai înalt, cum e Franţa şi mai mult Anglia sau America, unde drepturile indivizilor sunt socotite supreme, totuş singura putere, care este admisă — într'un grad la dreptul de a depăşi voinţele individuale este voinţa majorităţii.

Această paralelă dintre majoritate şi opinia pu-; blică ne luminează mult asupra mecanismului şi-naturii acesteia din urmă. începem să pricepem mai bine unde stă izvorul autorităţii opiniei publi­ce asupra noastră şi de unde derivă influienţa ei. Dacă admitem corelaţia dintre opinia publică şi Majoritate, implicit trebuie să admitem ceeace am spus despre majoritate ca privind principial şi opi­nia publică,,,

Opinia publică poate fi considerată ca o opi­nie, care prevalează în concertul unor multiple opinii individuale. Este drept că aici importă mai

•puţin numărul şi nu decide totdeauna, căci opinia poate prevala uneori şi prin intensitatea ideii, sim­ţământului sau tendinţei reprezentate şi exprimate.. Nu mai puţin însă opinia publică raliază ia uri mo­ment dat majoritatea opiniilor individuale şi ralie­rea aceasta îi 'dă dreptul a fi opinie pubiică, adică a unei majorităţi. Nu este totuş indispensabil ca . totdeauna opinia publică să coincidă cu majorita­tea, sau mai bine pot fi două majorităţi deopotrivă, când e vorba de o chestiune fundamentală. Spre exemplu, cazul acesta se întâlneşte în ţări ca Ir­landa, Austro-Ungaria3, Turcia, India şi oricare ţară — ne spune Lawrence Lowell —, unde sepa­raţia de rasă, religie sau politică este pronunţată şi destul de adâncă ca să taie comunitatea în părţi prea deosebite pentru un acord pe chestiuni funda­mentale. Pentru chestiunile în joc cele două ele* mente nu formează o comunitate capabilă de o opi* nie, care este în chip raţional publică sau generală. Dacă, mai spune Lowell, opinia unei majorităţi nu constituie prin ea însăşi o opinie publică, este tot atât de sigur că nu e nevoie nici de unanimitate. O opinie unanimă poate fi efectivă într'un guver­nământ despotic, — şi aceasta nu mai este opinia publică în sensul căutat1). — Aici se pune chestiu-nea înţelesului ce trebuie să dăm noţiunei de opi­nie publică. In noţiunea de opinie — cum arată şi termenul — e vorba de o atitudine faţă de ches­tiuni, care sunt în discuţie. Opiniile reprezintă ati­tudinile întrucât noi nu consimţim, spre deosebire de obiceiu, unde avem atitudinea de consimţământ — după cum observa şi Park. De aceea într o for­mă de guvernământ despotic, chiar dacă opinia este unanimă nu poate fi vorba de opinia puoiică, aşa cum o înţelegem. Că şi un guvernământ despo­tic are nevoie de opinie şi se bazează pe opinie — este just; dar opinia aceasta este formata in afară de discuţie sau este impusă şi deci derogă, se abate de la condiţia esenţială a opiniei publice. E drept că o opinie se formează şi sub un regim despotic, dar opinia aceasta rămâne închisă în conştiinţa in­dividuală, nu depăşeşte cadrul acesteia. S'ar putea zice că şi ea. este rezultatul unei discuţii, dar o dis­cuţie cu sine şi fiecare individ poate în principiu ajunge la o atare opinie, fără ca' prin aceasta să avem opinia publică, propriu ">zisă. Opinia publică rezultă din interacţiunea indivizilor şi, aşa fiind, ea nu poate exista decât în înlănţuirea ace'asta de ciocniri ale opiniilor indivizilor, care vin în con­tact. Pe când într'un regim despotic tocmai con­tactul acesta dintre conştiinţe asupra cnestiunilof la ordinea zilei5) este foarte redus sau pur şi sim­plu anihilat. Spuneam mai sus că opinia publică apare cu o opinie, care prevalează în concertul u-nor multiple opinii individuale. Ea rezultă deci din-tr'un complex de opinii, care se perindă de la in­divid la individ până când, din ciocnirea lor, să zi­cem ca a bilelor de biliard, se desprinde, se dega­jează o directiva anumită, care este acea opinia

predominantă, pe care o putem numi opinie „publi"

jBHffgU ^'-FS"" !r,îS3B3g

SOCIETATEA DE MÂlNB

că. Ii i tr 'adevăr, multe sunt cazurile în jurul nostru, despre care se zice că pluteşte ceva în aier sau este în aier, adică o vorbă sboară din gură în gură şi poate să pr indă consistenţă sau nu, după împreju­răr i . Când ea începe să pr indă consistenţă înseam­nă că a întâlnit o dispoziţie asemenea şi la alţii, iar pr in influenţa dela unul la altul şi p r in reacliunea reciprocă, ne trezim la u rmă cu o opinie prepon-derantă într 'o chestiune, care cuprinde şi amalga-nează pe toţi acei, care s'au întâlnit în aceiaşi opi­nie . . .

Astfel, s'a format opinia unei majorităţi impo­zante până într 'atât că, în acea împrejurare , afle

. opinii dispar fără urmă. Atunci se vorbeşte uneori de curente de opinie, ieşite din ciocniri şi reac-

ţiuni nenumărate , dacă luăm în seamă pe indivizii singuri; dar acum ne face impresia unei forţe uni­tare, a unui bloc nedespărţit . Este aceasta ca şi nul-gărele de zăpadă ieşit din rostogolire, un agregat colectiv, un. conglomerat de opinii, care se prezintă acum ca ceva special şi are o caracteristică comu­nă. Această caracteristică se regăseşte cu o însu­şire la toate opiniile întocmai ca un fir, care -le 'lea­gă şi circulă prin toate ca u rmare a procesului de formaţie, aşa cum l-am v ă z u t . . .

Aceasta ne aduce să t ra tăm alt aspect al ches­tiunii. Este vorba despre formele, sub care s'a na-nifestat totdeauna opinia publică şi chipul, în care ea a fost considerată în decursul t impurilor.

(Va urma) CONST. SUDIL) EANV

Concepţia bergsoniană a divinităţii Din multele idei discutate de H.

Bergson desprindem una. nu în­deajuns- de clarificată dar capita­lă în sistemul bergsonian:, ideia de Dumnezeu. Pieaitră de încerca­re a -oricărei concepţii metafizice inerentă tradiţiei filosofice fran­ceze, discutate de un Descartes şi Pascal, ideia se impune şi obse­dează spiritul lui Bergson, însăşi structura sistemului lui de gândi­re o implica. Problema originei e-lanului vita], constatat în univers, nu se poate evita- şi reclamă o so­luţionare deşi năzuinţa filosofului este să rămână în cadrul expe­rienţei când demonstrează, por­nind dela fapte biologice, caracte­rul de evoluţie conţinu creatoare a vieţii. Experienţa însă nu ii mul­ţumeşte, intuiţ ia iui filosofică, pregătită pr intr 'un lung efort, îl transportă în oceanul de vieaiţă iar aici, spontan, se naşte întreba­rea: care este originea vieţii? In­să, iplanuil de realitate unde se află gânditorul abordând această chestiune inexprimabil în ter­meni de inteligentă, mi-i permite o ilustrare suficientă a stărilor a-devăratei realităţi. Deaceea ideia de divin rămâne oarecum iu um­bră, ca să nu zicem obscură, în concepţia beirgisoniană. Dar dacă Bergson se eschivează unei lămu­rir i complecte a noţiunii de divin pentru că experienţa metafizică trăită, conform vederilor Iui, poa­te fi simţită şi sugerată dar nu fdfmiidatâ logioeşte, logica deterio­rând-o, textele unde atinge pro­blema indică drumul ce trebuieşte Urmat pentru înţelegerea raţiona­lă a chestiunii.

Este eeeaee intenţionăm să fa­cem.

* * * Realitatea, aşa cum ne-o pre­

zintă experienţa, ise ânfăiţişeaiză ca o creaţie continuă de forme. In sânul realităţii se remarcă o evo­luţie în două sensuri divergente: una cu tendinţe ide ascensiune, a-similabilă spiritului, al ta cane co­boară îşi se opreşte, identificabilă cu materiai. Intretăerea celor două curente evolutive. încercuirea spi­ritului prin materie, se cristali-zea'ză şi se obiectivează în forme de existentă distincte. Apariţia de noi forme însă nu trebueşte consi­derată ca ceva cu totul noiu. Nota vieţii fiind devenirea,"deci o suc­cesiune ide momente cari se între­pătrund, formele consecvente nu sunt creaţii cu totul noi ci trans­formări de forme antecedente; « 1 conţinut devine altul „forma ne-fiind decât un instantaneu prins asupra unei transiţii' ' . (H. Berg­son. L'evolution ereatrice pag. 327). Nu avem de a face cu o crea­ţie de lucruri din nimic. Ea air constitui o imposibilitate 'Şi o con­tradicţie în concepţia bergsoniană. Formele de existentă oonstatabilc prin experienţă sunt transfor­mări, modificări sau amplificări isvorâte din forme anterioare, ge­neza lor fiind dirijată de un elan vital atestat ide faptele >şi cercetă­rile biologice mai ales. Realita­tea, cu caracterul ei dinamic de evoluţie conţinu creatoare, se pre­zintă astfel „ca un obuz oare s'a desfăcut în fragmente cari, fiind ele înşile obuze, s'au destrămat, laţ rândul lor în fragmente destinate

să explodeze încă şi aşa mai de­parte pentru un timp foarte lung" (Lev. creat. p. 107). Deaceea rea­litatea este ceva care se face şi se desface dar nu este niciodată un lucru făcut. (op. cit. 295).

Se pun însă câteva întrebări: de unde vine elanul vital determi­nant al formelor de existentă? G este şi ce sens trebuie să dăm an­samblului manifestărilor iui?

La chestiunile acestea faptele biologice nu ne dau un răspuns, dar sugerează sensul în care tre­buie căutat.

Realitatea, asemănată cu un obuz care explotând, se desface în elemente explosibile dând, la rân­dul lol, alte elemente explosibile, şi aişa la infinit, impune spiritului nostru să întreprindă o ascensiu­ne idin fragmente în fragmente până la obuzul primordial ne-diferentiat. Logiceşte obuzul pri-, mar este unmăribil la infinit, mc-tafisiceşte nu; o unitate primor­dială, punct limită — reclamân-du-se necesară. Ori, acest obuz ne-diferentiat dar capabil de frag­mentări explosibile, trebuie să fi fost lansat de cineva sau ceva. singur neputând apărea. Ne o-prim astfel într 'un punct de unde inetafiziceişte, orice progres este1

interzis. Cine ne .opreşte să afir-raăm că aici, în acest punct, este divinitatea?

Raţional, pe noi, nimic. Struc­tura sisitetmului bergsonian duce la asemenea concluzie, iar câteva texte spicuite din opera lui Bergi-son îndreptăţesc şi oon'firmă de­ducţia. (Va. u rma) .

Prof. Ion Covrig Nonea

12

socitetAtEA m MKim

In legătură cu prot Răsfoind în timpul din urmă o mulţime din

.. periodicele noastre de după războiu am fost izbit de perzistenţa în ele a unei probleme: orientarea noii generaţii. Fiecare revistă şi-o pune cu insis­tenţă, sau participă la discuţia ei, fiecare tânăr, ca­re ia condeiul în mână, se întreabă ce drum să apu­ce generaţia lui, aruncând invective, generaţiilor anterioare, inclusiv „generaţia" mai bătrână cu un an. Formulele se etalează cu o uşurinţă de neînchi­puit. Tonul apodictic şi profetic e cel mai frecvent în astfel de discuţii, un ton natural în gura tineri­lor, care, de oriunde ar fi, îşi închipuie că lumea începe dela ei.

Această discuţie agitată a problemei generaţiei e foarte naturală în România de după Unire. După împlinirea la 1918, a idealului de unitate naţională, generaţia care a luptat pentru el şi generaţia care a urmat ei s'au trezit atârnate în vid, fără nici o ideologie care să se impună tuturora cu puterea unei credinţe. Naţionalismul nostru, de pe la 1900 încoace, a fost copleşit de o singură problemă: cea a unităţii tuturor Românilor. A existat şi un naţio­nalism social şi unul cultural, dar acestea două erau subordonate celui dintâiu şi, mai ales, nu aveau fanatismul unei credinţe. Şi se ştie cum nu­mai idealurile mari au această calitate, numai idea-lurîle-forţe cu puterea de a crea fapte mari şi de a coaliza în jurul lor un număr cât mai mare din .membrii unui grup social reînsufleţesc popoarele.

Haosul a fost accentuat apoi şi -de faptul că în-1 tie aceleaşi hotare s'au întâlnit fraţi crescuţi subt culturi deosebite, intrate destul de adânc, mai ales în sânul clasei intelectuale, a elitei în sufletul că­reia se agită marile idealuri. Oricât ar fi fost cres­cută generaţia nouă în alt spirit, de povara vechilor moşteniri n a putut fi eliberată cu desăvârşire. Se întâlnea în familie, le întâlnea în societate, le avea în sânge. Şi când era vorba de găsirea unei noi ori­entări, ele trăgeau greu în cumpănă. Un ideal for­mulat la Bucureşti nu se potriveşte la Cluj sau la Chişinău, n'are darul de a cuceri pretutideni sufle­tele.

Problematica generaţiei s'a pus apoi la noi cu insistenţă şi din pricina că era aproape tot atât de acută în streinătate. Războiul a răsturnat o mulţime de valori, a spulberat o mulţime de credinţe care veacuri de a rândul au condus omenirea. El a în­semnat mai ales distrugerea credinţelor scumpe veacului al XIX. Cu cât ne depărtăm în timp de marele măcel omenesc, cu cât avem o mai adâncă perspectivă istorică, cu atât ne dăm mai bine sea­ma de ceeace a însemnat el în reforma sufletească şi materială a lumei. Individualismul, ştiinţifismul, istoricismul, tot atâtea valori cu putere de dogme în veacul al XIX lea, s'au prăbuşit astăzi de pe pie­destalul lor şi dacă nu vor muri, cu siguranţă că nu vor mai avea rolul pe care l-au avut înainte. Şi-au pârjolit aripile în flacăra monstruosului cataclism. Astăzi ele se plimbă pe pământ şi în locul lor în­cearcă să se ridice în văzduh altele.

Ecoul acestor discuţii europene a fost la noi cu atât mai pronunţat, cu cât suntem o naţie la care influenţele streine sunt covârşitoare şi astăzi. Elita

)lema generaţiei noi noastră citeşte aproape tot atâtea cărţi streine (recte: franţuzeşti!) câte româneşti. Tinerimea noa­stră învaţă în streinătate — sau a învăţat în anii de prosperitate de după războiu — mai mult decât oricare din Europa. Au fost ani când am avut la Paris, mai mulţi studenţi decât oricare din naţiile lumei, mai numeroşi decât la Cernăuţi, de pildă. Şi cum cea mai mare parte din aceşti tineri nu se duc în streinătate formaţi în disciplina gândirii româ­neşti e foarte natural ca sufletul lor să se facă ecoul tuturor discuţiilor din centrele unde studiază.

Aşezarea, în permanenţă, pe planul actualităţii a problemei generaţiei noi e justificată aşadar, în România de după Unire, de o mulţime de motive, îmi pare- însă că în agitata căutare după idealul nou s'a urmat un drum greşit.

S'au fluturat o mulţime de steaguri, fiecare echipă de tineri spunând, bine înţeles, sus şi tare, că steagul ei e cel adevărat. Astfel am avut un steag spiritualist, unul ortodox, unul „complectudinist", unul estetizant, ş. a. m. d. Nici unul din aceste stea­guri nu-mi pare să fie înfipt însă în realităţile fiin­ţei noastre naţionale şi a momentului istoric — da­tele esenţiale de care trebuie să ţină seamă orice înoire.

Cea mai mare pacoste de care sufere naţia ro­mânească este, după părerea noastră, individualis­mul cu tot cortegiul lui de vicii. Căci individualis­mul are şi virtuţi, noi însă se pare că ne-am ales numai cu viciile lui. Acest individualism îşi are originea în firea noastră latino-tracă, iar împreju­rările istorice n'au făcut decât să-i accentueze de­fectele. Fiind veacuri de arândul subt stăpânire streină, Românul n'a văzut în stat, adecă în entita­tea colectivă, decât un duşman, de care trebui să le fereşti ca să nu-ţi jupoaie pielea, sau, în cazul cel mai bun, să-1 jupoi tu pe el. Românul din Vechiul Regat — şi subt acest cuvânt nu înţeleg numai pe cei câţiva fericiţi din vârful scării sociale n'a înce­put să întrevadă rostul statului decât subt Regele Ca-rol şi şi atunci în mică măsură. Cel din provinciile alipite nu i-a simţit utilitatea nici odată.

Dar individualismul acesta anarhic nu a împie­decat numai întărirea conceptului de stat ci a ori­cărui concept social. Aruncaţi o privire sumară peste toate instituţiile noastre, peste viaţa noastră politică, peste presa noastră şi ravagiile individua-' lismului vă vor îndurera pretutindeni, >

Aceasta e rana cea mare din arderea căreia ge* neraţia de astăzi trebue să-şi facă o datorie şi un steag. înlăturarea ei şi accentuarea tot mai puter­nică a idealului social să fie deviza scrisă în sufle­tul tuturor.

A pune socialul deasupra individualului înseni­nează să aşezi interesele colective de asupra intere­selor personale.

însemnează să întăreşti ideea de stat, înoculând-o fiecărui cetăţean şi mai ales reprezentanţilor ei oficiali.

însemnează să iubeşti pe cei mulţi şi în mizerie şi să cauţi să le creezi o viaţă mai omenească. ;

însemnează să dai un sens nobil întregei noa­stre vieţi politice unde acest individualism rânjeşte

13

SOOSTATEA DE MAWB

mai fioros. Afară de două-trei, partidele noastră riii sunt decât coterii în jurul unui individ. Când ar fi conduse de idealul de salvare a intereselor colec­tive atunci numărul lor s'ar reduce la considerabil.

Generaţia nouă trebuie să-şi'facă din social o credinţă fanatică. Numai credinţa face eroi şi nici un ideal mare nu birue fără acte de eroism, fără jertfă. Socialul trebuie pus în categoria virtuţilor cari sfinţesc pe om. Nu pot să uit această frază, pe

care Nicolae ÎJălcescu a adresat-o compatrioţilor săi, în momentele când se simţea cu un pas în mor­mânt: „Pătrunde-vă-ţi de sfinţenia vieţii sociale". A munci şi a se jertfi pentru colectivitate era pen­tru el un act de sfinţenie. întreaga lui viaţă s'a con­sumat în săvârşirea acestui act. Exemplul lui tre­buie să-1 urmeze cei mai .mulţi tineri de astăzi dacă vreau să deschidă pârtie nouă în istoria naţiei lor.

• TITUS BUNEA

Realitatea „socialului" Conceptul de ..social" are o im­

portanta aeosenita in sociologie. .bara nici o exagerare, putem

spunB că una din proniemele prin­cipale sociologice constă in înţele­sul care treime dat „socialului". Aceasta cu atât mai mult, eu cât *atră în definirea obiectului socio­logiei §i-l găsim chiar în titulatu­ră. In viaţa curentă întâlnim dea-semenea, expresiuniie: ienonien so­cial, realitate socială, natură so­cială, ştiinţă socială, proces de so­cializare, etc, întrucât se simte ne­voia de a explica acest termen.

.Problema, realiităţei socialului 60 poate prezenta şi sub forma ra­portului dintre individ şi societate sau dintre parte şi tot. Atitudi­nea luată de diferiţi sociologi, diace posibilă împărţirea lor în două maxi clase: mdividualiişti şi uni­versalista., după cum concepţiiunea lor tinde să arate ca indiviaul este totul îşi societatea nimic sau in­vers. , ,_, ^ u

•Specialiştii pot găsi 'numeroase nuanţe ade părerilor exprimatei insă pentru chestiunea ce o discu­tăm acesteia nu au o importanţă deosebită.

Considerăm că toată lumea este âe acord asupra existenţii socia­lului şi că problema se pune dacă îl găsim în societate sau individ, dacă el este wa. produs al colecti-yităţei sau al individului.

Un sociolog, care vede în indi­vid totul, adică singura realitate, societatea fiind pentru el o ficţiu­ne sau un produs al indivizilor, va susţine că în aifatră de individ, nu {putem găsi nimic real.

Sociologul! francez GabrielTar-de explică în mod ingenios cum datorită procesului intermental se naşte lealitatea socială. Tarde ve-€e î n a m , în viaiţa. lui saifleteaiseă ftloSitarea unui proces social. Prin

individ se poate explica societatea şi nu invers, cum susţine un alt sociolog francez iDurkneim. După concepţia sociologică a lui Tarde, realitatea socială este dorinţa Şi

• credinţa individului, scopul urmă­rit de el şi ideile ce le nutreşte. Prin urmare dindividul este totul, el produce societatea.

O părere opusa găsim 'lai sociolo­gul Inir&neim, lonaatorul obiecti-vismuJiui isiociiolljoigio după caro iien© menene trenuesc considerate şiaeoi studiate ca 'lucruri. M ne dă o ex­plicare a socialului, arătând tot­deodată că el e un produs al socie-tâţei, e o raaiutate in aiară de in-divwd.

„Totdeauna» elementele, nu im-porită care, icombinandu-se, dega­jează prin faptul ooimbinăreii fe­nomene moi şi 'trebue înţedes că a-oeste fenomene nu sunt situate în elemente, ci în totul, format prin reunirea lor."

„Să aplicăm acest principiu în sociologie."

„Dacă după cum ni se admite) această sinteză sui generis care constitue toată societatea, degajea­ză fenomene noi, diferite de acele, care se petrec în 'constiiinţele sin­gulare, atunci trebuie să se admi­tă că aceste fapte specifice, xesidă chiar în societate, care le produce şi nu în părţile sale, adică în mem­brii săi >

Nu numai în afară de realita­tea individului există o realitate socială, ci trebuie spus că există o realitate socială în care e cuprin­să şi natura socială a individului. Indivizii cuprinşi în procesele so­ciale formează iun tot, o anitate. Realitatea socială nu este o sumă, nu este ceva juxtapuis, agregat). So­cialul cuprinde specificul grupu­lui. Omul este socializat prin acest specific, care apare şi ca ceva sii-

praindividual şi influenţează ac­ţiunea individului. Dacă n'am a-tribui socialului misiunea de a efectua legătura între individ şi colectivitate îşi între grupuri, nu ne-am putea explica nioi gândirea omenească. Acţiunea socială a in­dividului, adică aceia care intere­sează grupul, nu am prutear-o con­cepe fără acest specific şi fără si­tuarea lui în natura omenească atât individuală cât şi colectivă. In acest lei acţiunele individuale, sub impemiul socialului, formează un tot şi o încercare de a înţelege o parte componentă, fără consi • derarea totului, este zadarnică.

Socialul itjormieiază permanentul societătei, şi în el individul îşi gă­seşte sprijinul, el lîl ailimentează în desfăşurarea vieţii. „La vie colleative est aisne domne et non un produiit" (G. Davy'). Prin urmare nu este vorba de o crea-ţiune, adică individul a creat so­cietatea; sau invers, ci de ceva dat.

Spiritul omenesc este de natura socială, căci omul are conştiinţa existenţei lui, prin existenţa celor­lalte spirite omeneşti. Ce s'ar ale­ge de spiritul omenesc, dacă n'ar exista ceilalţi oameni? Ga să ai un ooineept despre egalitate, este in­dispensabilă presupunerea unui al doilea om. La fel cu dreptatea' şi cu libertatea. iGoblot cu bună drep­tate spune: „la liberte meme est iun fait social"3).

'Conceptele rezultă din existenţa şi mai precis din raporturile dife­rite ale unui număr mai mare de indivizi.

Fiinţa socială a individului, îl face să acţioneze într'un anumit fel.

Inteligenţa, sentimentiul şi voan-ţa sunt stări psihice, dar fiinţai omului este imipregihată. de social,

/ \ SOCIETATEA O l MAINM

pentrucă individul e de natură; so­cială.

0 stare psihică, cum e de exem­plu cea cognitivă, afectivă conside rată în sine, adică drept ceva din interiorul individului, formează c chestiune de resortul psihologici.

Atitudinea individului, faţă de o anumită problemă ce interesează colectivitatea1, implică o complexi­tate de demente printre care? cele sociale, sunt de cele mai multe ori hotărâtoare, deci ©aJ interesează şi sociologia.

Dacă admitem constrângerea so­cietatea (Durkheim), înseamnă că noi cunoaştem această constrânge­re, adică putem aprecia, alege şi deci eventual a ne opune, din mo­ment ce ea este ceva daire vine din pfară.

Noi observăm însă că sunt mul­te acţiuni pe cane le facem, ca ve­nind din noi, ca un imbold al fiin­ţei noastre «şii de aceia) am conside­ra1* socialul ca ceva dat cu care ne şi natştem. Prin urmare avem o parte din comportamentul nostru, care e constitutiv naiturei omeneşti Si pe care nu^I supunem liberului nostru airibitru. el rezultând din structura noalsltră socială.

Am putea distinge un social să­dit în fiinţla) noastră, pe care nu 4 putem lesne separa de noi, el ne-cerând o deliberare, altuncţ când ne >.mmnge la acţiuni şi nn social de dată. mai recenta', produs care înoă: n'a intrai îr> inconştientul no­stru. °1 rămânând ne ni anul lumi-ţ i r « p|T r-OUiSitiiln'tiPn n r f a s t r f t .

Pentru a concretizai aceste dis-tiinctiunii pe care te facem asunna socialului, să ne gândim la cazuri simnle din vieata noastră zilnică

Când ou riscul vieţii într'o ţară îndepărtată, cineva) sare în ajuto­rul unui cetăţean, sau chiar la el în oraş în ajutorul unei rude. sau membru al familiei sale, atunci el este împins de ceva către are rădă­cini profunde în e l Această im-pulsiune care vine dinlăuntrul lui. nu cere desfăşurarea normală a unui raţionaiment. Atunci1 când cineva îşi riscă viata, nn o face a-tât din cauza constrâ newton' socie-tăfei, cât mai mult dinfr'un im­bold interior. A. arlmite numai constrâncrerea societatei însemnea­ză: posibilitatea individului de a face sau a nu face. cei'ace îi cerc morala, pentrucă el mai ponto ale­ge şi drumul punerei la adăpost

Ori, în asemenea cazuri, deriziu­nea se ia fără o deliberare a aeiu-lud, ceiaoe dovedeşte caracterul ei aproape automat.

Numai ipoteza că ceva nin inte­rior 1'aJ împins să facă rămâne va­labilă şi această iimipulsiune este de natură socială.

Distingem şi un social de o dată mai recentă şi pentru acest caz să luăm un exemplu:

Când întir'o sărbătoare plec să fac vizite, ou toate că. din oauzia oboselei, aiş dori să mă odihnesc sau să rămân în mijlocul familiei mele, însieiaimnă că am ascultat de o cerinţă socială.

In acest al doilea caz spre deo­sebire de primul, aire loc o delibe­rare, dare ooimtpoirltă o seiliecţiune a celor ce vom vizita şi o ordine protocolară.

'Socialul intervine şi aici. însă nu are o putere de constrânsieire. Am posibilitatea unui anonaiament. a unei amânări, există prin ur-

<

mare o libertate, care este mraiiaf "încadrata. Am posibilitatea faţa de primul oaiz, de a respinse regu­la, Ie a mă siuistraige e l Faiptuil ÎD." suşi că cerinţa de ordin social se supune judecatei mele. înseamnă că ea mă poate duce mai mult la' o justificare a aieţiunei mele, de­cât la o constrângere.

După cum vedem, avem unele acţiuni care sunt determrnalte de sociali, ele necerând o deliberare mare şi proiducându-ta aproape autiomlaifi, fortia staciaila adtiVând! dinlăuntrul individului în aifar» şi altele acţiuni oare sie Săvârşesc sub influenta socialului1 ce iliwcrea-ză din afeiră înăunitruil inidiviMul

Astfel socialul se prezinttăi sub două aspecte: imul1 intern, eâre determină pe individ de a aveamm fel de a sie orwporta si «Miitil eâ-tern. caire infhienteawă, feluii di© * fi 'al individului, având un rol1 ratei mult' orienta^or. - . . . ' - .

Maior Consi. Akmwîy

Luptă nesfârşită Ce luptâ-i aceasta, pe viaţă şi pe moarte, Cu pretutindinesc svonf Victoriile chicotesc veselie departe Şi eu sângerez aici Vavilon.

Zările 'naltă armii în năvală'. Front nesfârşit de năluci. Ridic singur piept zdrenţuit de Jală In cuţite de başbuzuci.

Scrâşnesc răsvrătiri şi răsucesc iatagane In carne de văzduh Şi peste oftatul neguroaselor bărăgane Calc leşuri golite de duh.

Lumina mă răneşte în suflet duşmană In răsărituri reci şi aurii Şi besna-mi leagă bandajul la rană Cu sute de fâşii.

Aş vrea să adorm: drumeţ de departe Pe marginea verde de drum. Ce luptâ-i aceasta, pe viaţă şi moarte, Şi nu'se sfârşeşte decum ?

George A. Petre

SdCîtiTATEA DE HAM&

Mitropolitul Şaguna şi şcoala poporului Era firesc, ca mitropolitul Şa­

guna, acest mare spirit creiator, care se cerea realizat în toate do­meniile, să-şi îndrepteze privirea larg cuprinzătoare, asupra ceiui dintâi factor al vieţii culturale ; asupra şcoalei poporale. Era fi­resc, că îndrumătorul şi organi­zatorul de geniu, al cărui obiec­tiv final era ridicarea neamului său la treapta de cultură, pe ca­re se găseau celelalte popoare din Ardeal, să fie preocupat, din capul locului, de problema învă­ţământului în şcoala satului, pe care, la urcarea sa în scaunul ar­hieresc al Sibiului, a găsit-o în condiţiuhile celei mai jalnice şi umilitoare mizerii. îmbunătăţi­rea şcoalelor rurale, înălţarea clădirilor necesare, pregătirea dascălilor şi luminarea poporu­lui prin cunoştinţa de carte au constituit, dela început, liniile de bază din programul activităţii sa­le de cârmaciu sufletesc al Româ­nilor ortodocşi din Transilvania.

Mărturiile, care vorbesc, cu o impresionantă elocvenţă, de preo­cupările şcolare ale acestui ar­hiereu cu adevărat, mare prin înălţimea idealurilor, care l-au călăuzit lucrările şi mare prin faptul, că dispare sub greutatea epocală a realizărilor" sale, sunt în rândul prim Circulările date de el în chestiuni şcolare. La a-ceste se adaugă o seamă de scri­eri didactice, de lucrări şi legiu­iri mai mărunte, toate având de scop: organizarea învăţământu­lui poporal şi reglementarea pro­blemelor şi chestiunilor privind viaţa şcolară a satului.

In cadrele preocupărilor sale şcolare intră şi cele câteva „In­strucţiuni didactice", scrise pen­tru învăţători. şi pentru ceilalţi factori ai învăţământului, de ca­re ne vom ocupa mai la vale. Şi în sfârşit o serie de articole, apă­rute din condeiul său fecund în coloanele ziarului „Telegraful Român".

Latura aceasta a prodigioasei sale activităţi culturale în lucră­rile de până acum nu ni-se pare studiată îndeajuns. Nici merituo­şii săi biografi, cercetători ai e-pocii şaguniane, nici Ceilalţi is­toriografi ai şcoalelor la capito­lul acesta, pentruca, în bază de

studii documentare, să fie aşezat în lumina, ce i-se cuvine.

Ne-am propus să umplem, din-cât vom putea, golul acesta. In-tro lucrare specială, ce-o pregă­tim pe îndelete, sprijiniţi pe toa­te documentele contimporane şi pe cele aproape o sută de Pasto­rale şi Circulari de cuprins şco­lar, ce posedăm dela Şaguna, (vor fi reproduse Integral în a-nexa lucrării) — ne vom stră­dui să zugrăvim icoana învăţă­mântului primar, cu toate fazele de desvoltare din viaţa şcoalei poporale ardeleneşti în epoca lui Şaguna (1846—1874).

In cele următoare vom da, pentru cetitorii acestei reviste, numai câteva spicuiri, smulse fragmentar din materialul ace­stui studiu, totuşi suficiente pen­tru a evidenţia grija pentru şcoa­lă, care nu se mulţumea să-şi ur­nească turma de analfabeţi pe căile culturii, ci veghea mereu ca luminiţa, odată aprinsă în întu­nericul satelor, să aibă pretutin­deni, o flacără tot mai viie.

* * * Cele dintâi măsuri mai precise,

luate de Şaguna pentru educaţia poporului, le găsim în circulara sa din Martie 18501), în care În­drumă preoţimea să ţină regulat ore de catehizare cu tinerimea satelor. Şi anume, în fiecare Du­minică după âmiazi câte o oră. Le dă sfatul să aibă toată grija părintească pentru şcoală, pen­tru cultivarea poporului şi să co­laboreze în armonie cu celelalte organe publice.

— „Să nu vă scârbească, rogu-vă, însărcinarea aceasta — con­tinuă Şaguna —, ci s'o purtaţi cu răbdare. Ştiu eu prea bine, ca voi toată săptămâna lucraţi cu mâinile vdastre ca să aveţi pâinea de toate zilele. Ştiu eu prea bine, că şase zile ustrânduWă căldura soarelui la moşiile voastre abia aşteptaţi a şaptea zi, ca să vă o-dihniţi şi în care să vă câştigaţi

* puteri nouă pentru lucrările din săptămâna viitoare. Toate ace­stea şi alte asemenea acestora le ştiu eu prea bine, iubiţilor!"

*) Acei, care posed sau «tiu că există uridp.va scrisori panto^a^e şi circulari, semnate de ml'irop-lituil l a g u n a sunt rujraîi. în 'tn'eresul scoa.le'i şi a>l cul­

turii, să ne facă cunoscut. Autorul.

16

In circulara dela 10 August 1854, se cuprinde o foarte impor­tantă „Ordinaţiune arhierească pentru rândul cel bun în şcoalele poporale". înzestrat cu simţ pe­dagogic Şaguna constată, că la predarea materiilor de învăţă­mânt este necesară, înainte de toate, o anumită ordine, o pro­gramă. In scopul acesta ordona să se separe şcolarii în „despăr-ţăminte", după învăţăturile, pe care aceştia le vor învăţa. „0-biectele de învăţământ le speci­fică pentru fiecare clasă şi des­părţământ, stabilind pentru cursul primar trei clase oblipatoare, ca­re pe atunci se numeau „nor­male".

Având această „împărţire a ştiinţelor" dascălii sunt îndato­raţi să procure cărţile de şcoală menţionate în circulară şi sunt opriţi sub aspră pedeapsă să în­trebuinţeze manuale care nu au binecuvântarea sa arhierească. Preoţii", în calitatea lor de direc­tori şcolari, sunt obligaţi "Să vizi­teze şcoala în fiecare iună, pen­tru a se convinge de munca şi purtarea dascălului, de sporul copiilor şi de felul cărţilor şco­lare uzitate. Protopopii, în cali­tatea lor de inspectori şcolari, sunt îndatoraţi să supravegheze bunul mers al învăţământului şi aplicarea de rigoare a măsurilor sale arhiereşti „căci lucru cuno­scut este, că noi în treaba şcola­ră avem o lipsă de sistem şi de un rând bun, fără de care nu pu­tem înainta creşterea cea bună a poporului".

La anul 1856 Locotonenţa îm­părătească din Ardeal, urmărind să aşeze o temelie trainică cola­borării diregătoriilor civile cu cele bisericeşti, mai ales în do­meniul şcolar, a cuprins toate or­dinele sale şcolare într'o broşura întitulată. „Hotărâri despre în­datorirea de a cerceta şcoalele poporale şi despre împiedecarea şi pedepsirea lenevirei în privin­ţa aceasta".

Şaguna o traduce din nemţeşte pe româneşte şi o împarte ime­diat preoţilor şi învăţătorilor din eparhia sa, ca să ia cunoştinţă şi să-o respecte.

La anul 1858, traduce şi trimi­te corpului didactic „Normaţi-

SOCIETATEA DE MÂINE

vul" aceleiaşi locotonenţe împă­răteşti, care cuprindea dispoziţii cu privire la favoarea acordată pr in lege învăţătorilor confesio­nali de a fi scutiţi de serviciu mi­litar.

In epoca absolutismului mo­narhic, care a urmat, Şaguna nu uită* să ia dispoziţii pentru a se preda în şcoalele pjoporale isto­ria şi geografia Austrei, în afară de gramatica limbei nemţeşti, pe care o găsim ca studiu obligator în ci. HI-a p r imară începând dm anul 1854. Neobosita Iui grijă şi stăruinţă de a organiza şcoala şi a ridica nivelul cultural al sate­lor prin educaţie, sunt puse în lu­mină mai limpede de cele patru „Instrucţiuni" ale sale alcătuile în formă de broşuri , pentru reg­lementarea raportur i lor persona­lului şcolar şi pentru îndruma­rea acestuia în domeniul învăţă­mântului . Iată, în ordine crono­logică, aceste broşuri şaguniane:

1. Instrucţiune pentru directo­rul şi profesorii institutului arhi-diecezan pedagogic-teoiogic de religia gr. or. Sibiu 1865.

Aici găsim aşezate primele no rme de temelie la organizarea saminariului înfiinţat de el în Si­biu pentru calificarea viitorilor preoţi şi învăţători .

2. Instrucţiune pentru direc­torii şcoalelor poporale şi pentru directorii şi inspectorii şcoalelor capitale precum şi pentru inspec­torii districtuali de şcoală din ar-hidieceza gr. răsăriteană din Ar­deal. Sibiu 1865.

Inspirată din aceleaşi îndem­nuri şi necesităţi, b roşură stabi­leşte o serie de norme privind a-tribuţiile şi îndatoriri le directo­rilor şi inspectorilor şcolari, pro­prii să asigure o ordine în viaţa inter ioară a şcoalei şi să promo­veze cu paşi mai siguri cultura intelectuală şi morală a tineri-mei. Dupăce precizează aceste norme în 34 de articole, Şaguna sfârşeşte, zicând:

— „Vedeţi dar instrucţiunea, ce vă dau în t reaba şcolară. S ivă rog ca să nu vi-se pară grea, căci greutatea ei este împărţi tă între voi, cari sunteţi trei factori car­dinali în creşterea t inerimei noa­stre. Oare nu ştiţi sau nu vreţi să recunoaşteţi, că greutăţile sin­guratice ale voastre sunt concen­trate toate în unica mea persoa­nă? Mai greu este pentru un pă­rinte să edifice casa, decât fiilor a locui întrânsa. Prin u rmare îm­

părţi te ne sunt greutăţile. Să ne nevoim, iubiţilor, căci lupta noa­stră este nobilă şi Dumnezeu, ca­re este însuşi lumina şi care nu sufere întunerecul, ne va răsplă­ti pentru lumina ce-o revărsăni asupra creştinilor noştrii".

3. Instrucţiunea pentru învă­ţătorii din şcoalele normale şi capitale din mitropolia români­lor ort. din Ungaria şi Transil­vania. Sibiu 1869.

Se estinde' pe 40 de pagini şi cuprinde 47 de articole. Broşura tratează în capitole separate a) O introducere, b) Didactica ge­nerală la t ratarea cu şcolarii, c) Despre şcoalele elementare paro­hiale, d) Didactica specială, cu­pr inzând materia de învăţământ după clase şi semestre pentru fie­care „despăr ţământ" al şcoalei poporale. La sfârşit se dau „pro­spectele tabelarice" ale obiecte­lor de studii, după număru l ore­lor şi numele zilelor săptămânii , adică orarul de astăzi. Ca în toa­te circularile sale Şaguna acordă şi aici o deosebită importanţă studiului religiei în scoală, pe care o aşează fireşte la temelia creşterii celei sănătoase şi a for­mării .de oameni de omenie, sin­gurii stâlpi, pe care se poate ră-zima biserica şi statul.

4. Drepturile şi datorinţele ci­vile pentru învăţăceii şcoalelor poporale confesionale. Sib. 1870.

In linii generale sunt înşirate, pe 29 de pagini, cunoştinţele de căpetenie cu privire la drepturi­

le şi datorinţele, ce derivă din dreptul public şi privat pent ru fiecare cetăţean şi creştin. Deşi scrisă pentru t inerimea din şcoa­la pr imară , e probabil că Şagu­na s'a gândit mai mult la adulţi, pentrucă noţiunile de drept, ce cuprinde, sunt mult prea abstrac­te şi greoaie pentru fragedele mlădiţe rura le din şcoala ele­mentară .

Multe erau nevoile şi mar i erau golurile pe terenul învăţământu­lui! Grija permanentă pentru cul­tura poporului nu-i dădea odih­nă lui Şaguna. De aceea îl ve­dem scriind, t raducând sau reti­păr ind într 'o formă mai accesi­bilă cărţi de şcoală mai vechi. II vedem în acelaş t imp solicitând sprijinul şi colaborarea celor câ­torva bărbaţi de şcoală din prea­jma tronului său arhieresc, pe care îi îndeamnă să scrie manua­le. Toate aceste lucrări alcătuesc o altă latură a străduinţelor sale didactice şi culturale. Se găsesc, vre-o 21 la număr , enumerate de însuşi Şaguna în prefaţa lucrări i sale de Drept canonic. De aceea renunţăm a-le mai reproduce aici. Ele vor r ămâne însă ca să marcheze o epocă fecundă şi in­teresantă a literaturii noastre di­dactice. Şi mai ales să servească de monument necontestat despre covârşitoarea generozitate, cu care ştia Şaguna să reverse asu­pra altora o bună par te din ma­rele său spirit creiator.

Gh. TULBURE

Noapte 'n luncă E aşa 'n spâimântător de singuratic In luncanhălsămată cu*lumină De lună şi e linişte deplină Nu mai adie nici chear un buratic.

Iar ulmul din obrnţ pare-un sălbatic Şi creanga-i frântă pare-o caribinâ Ce-o fine 'n tins şi-n slăvi par că s'anină Ameninţând spre lună furtunatic.

Apoi din ce în ce se micşorează Abin, de-mi mai ajunge pân la brâu. Iar luna tot mai mistic scânteiază

Bazând de el şi-ascunde fota 'n râu. Şi de cei ce adormiţi visează îmbrăţişaţi pe snopii moi de grâu.

P. TÂRBÂŢIU.

17

SOCIETATEA DB MÂINE

Femeea funcţionară, soţie de funcţionar Eventualitatea, din fericire cu totul

înlăturată astăzi, ca un număr de 1200 profesori secundari să râmâie fără ca­tedră şi fără salarii de pe urma des­fiinţării de şcoli, a condus pe câţiva profesori din Braşov, la formularea unei propuneri, care dovedeşte ce efect di-solvant au loviturile tari asupra orga­nismelor sociale neîndestul de închegate. Propunerea în fond este următoarea : Profesoarele, soţîi de profesori sau, în general, soţii de funcţionari de Stat, să fie înlăturate dela catedră, pentru a se face loc profesorilor, cari ar fi expuşi să rămână fără catedră în urma supri­mării de şcoli.

Concepută de doi, tcei profesori dela liceul „A. Şaguna", propunerea a cir­culat, sub forma unei petiţii, din liceu în liceu, şi din şcoală în şcoală, în­trunind un număr impresionant de ade­ziuni. Zeloşii iniţiatori, în râvna lor de a o vedea răspândită în cercuri cât mai largi, au publicat-o în „Dimineaţa" din 3 şi 26 Martie 1932, iar între timp au zădărnicit trei adunări generale ale Asoc. Prof. secundare din Braşov cu îndârjite discuţiuni, tocmai în preajma congresului general al Federaţiei Cor­pului Didactic, din 19 Martie 1932. căutând să impună ideia lor întregei secţiuni din Braşov a Asociaţiei, care, după cum şi era de aşteptat, a respins-o.

Este de remarcat caracterul fragmen­tar al acestei propuneri. Nu este vobra, în genere, de femeia funcţionară, soţie de funcţionar; ci de femeia profesoară, soţie de profesor. Deci problema n'a fost pusă în întregimea ei, ci numai într'o latură.

Ar reeşi, la prima vedere, că s'a ur­mărit înadins a se Iovi într'o anumită categorie de femei funcţionare şi de către cine? Tocmai de către colegii lor. In realitate însă, din discuţiunile angajate în jurul acestei chestiuni, în Asoc. Prof. secundari din Braşov, s'a văzut că cei mai mulţi profesori pri­vesc problema în ansamblul ei şî că a fost o greşeală de concepţie, sau poate numai de formă, a celor cari, în loc de a se fi ocupat de femeea funcţionară, în general, au atacat pe femeea profe­soară, în special, adică tocmai pe fe­meea, care alături de femeea-medic, de femeea-farmac'stă şi de femeea-ad-vocat are cea mai temeinică pregătire şi drepturile cele mai greu câştigate. Pentru lămurirea definitivă a acestei chestiuni, ne permitem să ne ocupăm de la în rândurile ce urmează.

*~" * *

Înainte de a studia în fond, trebue să recunosc pentru onoarea majorităţii

colegilor rriei, şi dela liceul „Dr. loan Meşotă) şi dela liceul „A. Şaguna", că sentimentul, din care a isvorît această propunere, este un sentiment umanitar şi nobil. Ei şi-au zis : dacă este vorba ca profesori, capi de familie, să se gă­sească în situaţia de a nu-şi găsi în­treg salariul, iar în alte familii de pro­fesori să se concentreze două salarii, atunci găsim că este drept ca femeile profesoare, soţii de profesori, să fie concediate dela catedră, pentru a se face loc profesorilor, capi de familii, rămaşi fără catedră.

Sentimentul, recunosc încă odată, este frumos şi nobil. Dar pe cât de frumos este sentimentul, pe atât de greşită şi de nedreaptă este propunerea. In pri­mul rând, o imposibilitate de fapt: la catedrele rămase vacante de pe urma profesoarelor concediate, nu pot fi în­cadraţi profesori-bărbaţi, fiindcă se opu­ne legea învăţământului secundar. Aşa dar. propunerea, dacă s'a avut îft ve­dere, în mod sincer, a se veni.în aju­torul profesorilor, capi de familii, nu este aplicabilă. Dar greşeala fundamen­tală a propunerii constă în faptul că nu s'a ţinut seamă de concepţia soli­darităţii de corp, înăuntru căreia tre­buiau găsite mijloacele de a se veni în ajutorul profesorilor ameninţaţi; soli -daritate care impune categoric: sau să fie salvaţi colegii ameninţaţi, prin mij­loace care nu ating drepturile nici unui membru al Corpului Didactic —şi aceste mijloace există, le yoiu arăta în partea finală a articolului — sau dacă aceasta n'ar fi posibil, să consimţim cu toţii la un sacrificiu voluntar, declarându-ne gata de a împărtăşi aceeaş soartă.

In nici un caz nu se poate recurge Ia mijlocul de a sacrifica pe unii, pen­tru a salva pe alţii, fiindcă aceasta ar însemna să călcăm noi înşine în pi­cioare drepturile, aşa de greu câştigate, ale unei mari categorii din mijlocul nos­tru ; ar însemna să distrugem solidari-tatea de corp şi să procedăm întocmai ca în anecdota cu anteriul Iui Arvinte, care tăia din poalele anteriului, ca să-i cârpească mânecile rupte.

Să mai amintesc faptul că Statutele Asoc Gen a Prof. secund, la art. 2. precizând scopurile Asociaţiei spune: „de a întări raporturile de colegialitate si solidaritate între membrii Corpului Didactic"; iar la al. b, al aceluiaş ar­ticol spune : de a apăra interesele mo­rale şi materiale ale scoale» secundare şi ale membrilor ei".

îmi iau totuşi curajul să afirm co­legilor mei de bună credinţă că această idee, care pe ei i-a sedus prin caracte­

rul ei de umanitate, n'a fost în fapt decât un reflex, transplantat în mediul nostru didactic, al unei intenţii perfide a cârmuitorilor de a ne Iovi din nou şi neîndrăsnind să ne atace direct, după ee noi, Corpul Didactic, am suferit atâ­tea lovituri, au lansat ideea acestei noui loviri în aşa fel, încât să pară că a pornit dela noi, că noi am dorit-o şi am voit-o. Dovada că este aşa o avem în „Legea cadrului disponibil", care a şi luat fiinfă, la două săptămâni după ce propunerea în acelaş sens a fost lansată Ia Braşov.

Să analizăm chestiunea în fond. 1. Propunerea de mai sus pune faţă

în fată două concepţiuni de drept, re­prezentând două lumi deosebite: una, lumea prezentului; alta lumea nelă­murită a viitorului. Aceste două con­cepţiuni de drept sunt: dreptul indivi­dual şi dreptul social.

întreaga structură economică, socială şi politică a societăţii actuale — cu ex­cepţia Sovietelor Ruseşti, care stau pe altă bază de drept — are Ia temelia sa dreptul individual. Constituţiile tu­turor statelor moderne au înscrise în textele lor, în paragrafe precise dreptu­rile omului: libertatea în diferitele ei forme şi aplicatiuni, dreptul de pro­prietate, dreptul domiciliului, dreptul la muncă, etc. Când se întâmplă ca dreptul individual, spre ex.: dreptul de pro­prietate, să fie nevoit a ceda în fa{a unui mare interes al colectivităţii, i se aduce în adevăr o atingere, însă numai în urma unei despăgubiri Principial, dacă nu de fapt, dreptul rămâne în pi­cioare. Constituţiile tuturor Statelor mo­derne, având în vedere tocmai această împrejurare că dreptul individual este nevoit să cedeze uneori în fa{a unui mare interes social, au înscris în pa­ginile lor corectivul : „în urma unei prealabile şi juste despăgubiri".

Dintre toate drepturile omului, aceia care se va impune dea'uftgul veacuri­lor, ca o necesitate de viaţă şi va de­veni sinonim cu însuşi dreptul la viată, este desigur dreptul Ia muncă pentru om, pentru orice om, indiferent de sex : bărbat sau femee.

Ori propunerea colegilor din Braşov, tocmai în acest drept vine să isbească: în dreptul femeii Ia muncă, fără a i se acorda o compensaţie despăgubitoare. Si nu este vorba de atacare de drept ra­portată numai la prezent; ei pretind să se lovească în drepturi câştiîate cu zeci de ani mai înainte, ceeace nu este po­sibil câtă vreme societatea stă pe această bază de drept. (Va urma)."Ş

Petru I. Teodorescu, prof. In Braşov

18

smwnm n* um§

Refacere, sau prăbuşire? Consideraţiuni generale asupra politieei economice a statelor europene

la începutul anului 1934 Anul 1933 a fost anul desamă-

girilor. Speranţele frumoase, cu care am intrat în el, s'au spulbe­rat pe rând. Eşuarea conferinţei economice dela Londra, amâna­rea „sine dei" a conferinţei des-armării, măsurile severe de izo­lare, ce şi le impun statele, răz­boiul vamal, toate tind să demon-treze, că bătrâna Europă nu este destul de coaptă pentru refacere şi că popoarele ei, nici după o cri­ză de 3 ani încheiaţi, nu au încă deplina înţelegere a lucrurilor şi a problemelor, ce le impune tim­pul.

In Europa, în afară de graniţe­le Uniunii Sovietice trăesc 400 milioane de oameni. In 1929 pe câmpiile lor se recoltă 40% din alimentele lumii; din minele lor se scoate a patra parte a materii­lor prime, de cari are nevoe lu­mea întreagă; fabricile lor produ­ceau o treime din producţia mon­dială. Cei 400 milioane de Euro­peni cumpărau jumătate din ceeace pământul întreg avea de vânzare, iar ei vindeau 42 % din ceeace lumea întreagă cumpăra. In 1929 ţările europene au cum­părat mărfuri în valoare de 3200 miliarde lei. Azi importul lor a scăzut la 1400 miliarde, deci la mai puţin ca jumătate. Dacă lu­ăm valoarea comerţului mondial din 1929 drept 100%, în 1930 el a scăzut la 87%, în 1931 la 61%, în 1932 la 41%, iar în 1933 la ce­va mai mult ca 34%. Şi semne de refacere nu se văd. Negocierile pentru o înţelegere reciprocă în­tre două state vecine şi demulte-ori cu interese, cari se complec-tează, durează luni de zile, ca o-dată convenţia încheiată fiecare stat să recurgă la diferite şicane şi măsuri abuzive, ca să-şi redu­că cât mai mult importul din ţa­ra „aliată" şi să anuleze în prac­tică înţelegerea depe hârtie (Sta­tele Micei Antante!).

In astfel de împrejurări nu este de mirare, dacă mulţi economişti văd viitorul Europei în culori foarte întunecate. Tot mai des se aud, ţipete pesimiste, iar tablou­rile, ce ni le oferă despre Europa viitoare sunt într'adevăr neliniş­titoare. Scăderea continuă a co­

merţului şi, în general, a activi­tăţii economice, — afirmă unii — vor coborî nivelul de viaţă la a-cel grad infim, încât populaţia anarhizată de privaţiuni se va descompune în grupuri, cari se vor lupta între ele până la despe­rare numai pentru cele mai ele­mentare trebuinţe ale traiului; se va produce în Europa o stare ca aceea din interiorul Chinei: hoar­de de bandiţi vor traversa conti­nentul descompus, vor isbucni războaie civile, popoare întregi vor începe să migreze, trecând prin foc şi sabie pe agricultorii, ce-i vor găsi în calea lor, pentru a le smulge ultimile 'resturi de alimente. Ar fi o reîntoarcere ia stările dela începutul evului me­diu şi pe susţinătorii astor fel de teorii — între cari putem înşira şi pe scriitorul H. G. Wells („Ce va fi mâine?" Londra 1933) — un scriitor spiritual cu drept cu­vânt i-a botezat „profeţi gen: ey-mediu". Alţii, în special germani, merg chiar şi mai departe cu pe­simismul. Ei ne arată cu toată se­riozitatea o Europă locuită (şi în­că în decursul secolului prezent!) numai de resturi de populaţie, oameni îmbrăcaţi în piei de ani­male locuind în peşteri şi uitând toate ştiinţele, chiar şi alfabetul. Singura rezervă ce şi-o impun a-ceşti ostrologi ai descompunerii este că nu-1 urcă pe om din nou în copac şi-1 mai lasă să umble vertical...

Dar pentru moment situaţia nu este chiar aşa de disperată.

Ca să se împlinească aceste prorociri, se cere, ca mijloacele de schimb să se prăbuşească corn plect, iar guvernele să scape dm mâini frâele guvernării şi să asi­ste doar neputincioase Ia tragedia descompunerii. Să vedem, dacă aceste două condiţiuni se pot în­tâmpla.

Mijloacele de schimb se pot prăbuşi prin două căi: prin infla­ţie şî prin antarchie. De inflaţie au suferit mai multe ţări In Eu­ropa: Rusia Sovietică, Germania, Austria, Ungaria. Ne este vie în­că în memorie situaţia desperată a poporului german şi austriac din timpul inflaţiei. Niciodată po-

19

poare nu au fost mai aproape de moartea de foame — în adevăra­tul senz al cuvântului — ca ace­ste două în vremea aceea. Amân­două ţări. industriale, nevoite să trăiască din vânzarea produselor lor, şi tocmai comerţul extern le era anchilozat: monetâ lor având un curs atât de scăzut, ei îşi vin­deau produsele la preţuri astro­nomice, dar cari în relaţii mon­diale, în aur, erau derizorii; în-vreme ce mărfurile, pe cari le cumpărau ei, materii prime, ali­mente etc, erau siliţi să le cum­pere în valută forte. Cunoaştem cu toţii sforţările uriaşe, pe cari le-a depus statul german, împre­ună cu industria germană, ca să scape de ghiarele inflaţiei şi să-şi stabilească moneta.

Nici un stat din Europa nu do­reşte inflaţia şi se fereşte de ea, ca de foc.

Mulţi recomandă o inflaţie par­ţială. Moneta în cele mai multe state este menţinută la nivelul actual prin mijloace forţate, prin sacrificii enorme. Cursul urcat face imposibil comerţul extern. Un portmoneu costă în Austria 20 schillingi, cea 200 lei. m co­merţul mondial însă valoarea lui este 150 lei. Nici odată vre-un co­merciant strein nu se va încume­ta să cumpere un portmoneu au­striac la acest preţ, câtă vreme valoarea lui internaţională nu e atâta, oricât de frumoase ar fi modurele industriei de pielărie austriace. Să lăsăm deci să cadă valoarea schillingului — spun partizanii inflaţiei controlate — în aşa măsură, încât cei 20 sch. costul portmoneului, în relaţiile externe să nu facă decât 150 lei. Aceasta ar însemna o devaloriza­re a schillingului şi in general a mai tuturor monetelor europene, cu cea 30—40%. Metoda la pri­ma vedere ar părea bună, dacă nu ar exista un dacă. Cu inflaţia ştii de unde o porneşti, dar nici-' odată nu vei şti, unde te opreşti. Ca un stat să poată face o infla­ţie controlată, trebue să dispună de rezerve imense, ca să poată o-pri devalorizarea la un anumit nivel. (Va urma)

Ing. VIRGIL BIROU

SOCIETATEA DE 11 Alt*&

Creaţia artistică a Banatului Treceri grăbite

Zăbranic alb pus pe tâmpla mângâiată a zării fluturi povrştt nespuse.

Dealuri ingenunchiate includ porţile infinitului printre plopii risipiţi ce par făclii arzânde.

Hotarul împărţit trece îndem­nând pâraiele să şoptească cuvin­te dulci sălciilor logodite.

Un soare anemic scormoneşte cu degete calde ţărâna în semn de binecuvântare, pe când colţuri de cer ironizează cu vântul şugu­băţ ce se urcă pe crengi de co­paci să sufle în cădelniţe ae aur. Din urmă aripi fâlfâie prin văz­duh ca nişte chemări târzii.

Poduri se reazămă pe urgintul curgător al Carasului tremurând parcă de frică.

Încremenit la o răspântie un Crist ascultă cu resemnare gla­suri credincioase muiate 'n un­dele inimilor mâhnite. ) Pe movilele întrebărilor răsar

ghioceii unui surâs de fecioară sosită cu întârziere la oficierea unei slujbe fireşti. Clipe se frâng pe rămurelele veşniciei. Tristeţi ivite întâmpină revărsări sufle­teşti. Isbucniri reţinute sj arsese.

Brazda rămasă uitată pe ţarină oftează tăind răzoarele.

Satele singuratice trimit pe vale drumuri cari se pierd, se pierd spre Oraviţa.

Ticvaniul mare e ridicat pe po­tirul grădinilor cu pruni, ca o a-firmare bazată pe tradiţie şi spi­rit bănăţean- întens. Pentru un străin atmosfera locală e plină de surprize. Felul de viaţă al ţăranu­lui, condiţiile, caracteriscul spe­cific, înseamnă paginile interesu­lui.

Gospodari buni, înstăriţi, mun­cesc cu râvnă bucăţica de pă­mânt. £ interesantă şi totodată curioasă mentalitatea din punct de vedere familiar: fiecare ins nu are decât un copil sau cei mult doi. Aceasta pentru a nu suferi în viaţă, ci fiecare să aibe pământ deajuns.

Nu mai insist asupra celor ce fac din aceşti ţărani să se de­osebească de ceilalţi din celelalte ţinuturi. E cunoscut de ajuns fe­lul acestor paori de-a fi: mândri, făloşi, şireţi, ironici şi mulţumiţi de soartă.

' Desprins din această pătură ţă­rănească e cunoscutul sculptor Romul Ladea.

A studiat ţăranul cu origina gra­vată peprimitivism, cu secole \n urmă, l-a modelat cu dalta sa' măiastră, creind în sculptură ti­pul caracteristic al ţăranului bă­năţean aşa cum e el.

E modest, nu se afişează. Lu­crările sale poartă pecetea autoh­tonă şi poate fi considerat fără nici o rezervă printre cei mai mari sculptori ai noştri.

întâmplarea a făcut ca în vara trecută să poposesc câteva zile in Ticvaniul mare şi să ]iu găzduit de maica Eva, mama sculptoru­lui, o femeie atât de bună, (întoc­mai ca scumpa mea mamă) pe care n'o voiu uita niciodată.

Zilele acelea au imprimat in sufletul meu amintiri frumoase. Spicuiri turnate în amfora unor iluzii, o fată cu numele Ana.

Desfăşurări de aânduri printre stelele unor seri lăsate alene pe palmele moi ale intinsului.

Treceri ... O plecare durută inimii...

Iustin Sora Dumineca clipea sfârşită- în

chingile de foc ale apusului. Ticvaniul mic rezemat de cul­

mea unui deal era absorbit de li­nişte. Pe la întretăieri de drumuri ţărani sfătoşi puneau la cale ţara.

In casa preotului Oprean ală­turi de alţi intelectuali am cuno­scut pe Iustin Sora cu fiul, ambii mari cântăreţi din fîuer, cari au vrăjit la Radio întreagă România. Doina noastră trecută prin filiera sufletului lor căpăta puteri de farmec necunoscut. Iustin Sora cu fiul cântau. Umbre de vis se legănau pe aripi nevăzute. Bana­tul prin el se ridica pe undele cân­tului.

Acest ţinut a dat multe ^valori muzicale cari îi fac mare cinste, compozitori ca: Brediceanu, Fi-laret Barbu şi a vărsat în sufletul maestrului Sabin Drăgoiu comori nepreţuite pe cari le cristalizează geniul său muzical neîntrecut în ţara valahă, apoi muzicanţi ca Luţă şi Luca.

Despre Homtil ladea şi C. Miu-Zerca

Incolţiri de gând în relief aştep­tat...

Preţuiri de valori ridicate peste un analfabetism rural speculai de politicianismul hrăpăreţ, de toii nechemaţii, de toţi corifeii zilei.

Astăzi se preconizează o cul­turalizare a satelor, noi trebue să să pornim de jos în sus să rura-lizăm să etnicizăm oraşul şi să-i imprimăm vigoarea şi specificul sănătos conservat în primatele sufleteşti ale poporului, în datini, credinţă, în port, in cântec, in iot ceiace-l conţine şi-l reprezintă. In perspectiva acestor preocupări vor trebui să se înalţe gigantice lumile şi planurile operelor de artă, statuile metropolei bănăţe­ne cari lipsesc.

De aceste gânduri, de aeesie năzuinţi, sculptorul Ladea nu e străin.

Dacă el a pornit dela viziona­rul Horia, titanii mitologici ai Ba­natului, un Paul Chinezu, un Doja şi toate figurile mari ale trecutu­lui bănăţean vor putea păşi cu ace-iaş majestoasă întruchipare pe soclurile pieţelor astăzi puştii ale Lugojului bogat în atâtea relicvii, ale Timişoarei cetate după cum la Oraviţa a eternizat pe socluri fi­guri mari: M. Eminescu, Regele Ferdinand I. şi Damaschim Bo-jinca.

In acest oraş depărtat s'au gă­sit oameni să-l înţeleagă unde mo notonia dominează şi unde rar trece câte-o trupă, teatrală, există cel mai vechiu teatru din ţară, pe aici a trecut şi Eminescu în rătă­cirile lui ca sufleur de teatru.

Aici există o mină de aur şi de aramă, azi părăsită cu galerii sub­terane până la Anina.

E necesar ca eroicele frămân­tări de totdeauna ale Banatului să fie înălţate pe culmile artei.

„Banatu-i fruncea". Rămâne ca acei în drept să dea dovada că ştiu să preţuiască valorile reale neimpuse de nimeni.

Pe direcţia aceloraşi preocu­pări merge în creaţia sa literară tânărul poet bănăţean C. Miu-Lerca. Rupţi din acelaş sol la o depărtare de trei aruncături de piatră ale aceluiaş judeţ Caras.

Aduce într'o literatură de ima­gini încohorente ale unei litera­turi hota" româneşti in general, în Banatul inexistent ca literatură specifică, aduce vigoarea satului, realităţile baştinei sale, cu diţe-

20

SOCIETATEA DE MÂ1NS

Hte atitudini ale ţăranului faţă_ de Dumnezeu, faţă de societate,- faţă de natură.

Poezia „Rugăciune" e o rostire primitivă îmbinată cu cheagul să­nătos al voinţei:

„Tainelor, taină şi mai divină vrere peste-a lumtlor lumină, cerule, împacă-mă cu făgăduin-celor şapte arătări, [ţa curcubăul, pozdare aruncată din soare în vânătări să-mi soarbă crezurilor şi relelor tot răul". Poetul trecând prin nenumăra­

te situaţii ajunge şi descrie mul­ţumirea ţăranului faţă de bucăţi­ca lui de pământ fiind direct le­gat de ea.

„Eu m'am născut stăpân pe-o brazdă — . mai gazdă decât orice gazdă şi acolo rămân". In poezia „Belşug" tinde spre

un socialism rural: „Argaţi la lucrii şi la blide, cu gazdele fraţi, pe obraji cu arşiţa în stropi clădesc în piramide snopi bogaţi". Preţuirea frumosului desprins

din natură, în dimineţi în cari viaţa se ridică ca un imn incinnat muncii de toate zilele alături de vitele dragi, cioplit în imagini ru­stice ca:

„Cerul s'a spălat cu mine la fântână în şofiu — şi-i atâta de curat, de parc'ar fi furat albastrul florilor de foiofiu".

sau : „Zorile în strugurii de rouă când se vor limpezi mă scol şi smulg din plast un braţ de fân, stăpân, să le dau vitelor dorul meu de

[fiecare zi". Cu mândria bănăţeanului, om

mulţumit cu soarta, cu împreju­rările, plin de demnitate cu ati­tudine care denotă mult echili­bru social!

Cotruş într'o poezie a sa dacă nu mă înşel întitulată „Ion" zice în felul următor:' „Vine groful cu cocia şi Ion dela o poştă îşi scoate

[înainte-i pălăria".

Miu-Lerca spune: „Io, nu mis b'iriş-la spăna şi nu-mi lapăd către, fiecine pălă-

[ria, Costa bea, Costa plăteşte nici dracul nu-i porunceşte".

De acest'poet se leagă multe nădejdi, credem însă că pe viitor va utiliza şi mai mult talentul său adevărat pentru valorificarea tu­turor comorilor spirituale din Ba­nat. El a deschis drumul satului

spre civilizaţia care i-a depăşit pe acest drum literatura bănă­ţeană îşi plămădeşte încercările, aşa cum e: Romul Fabian, Dorian Grozdan, Maleriu Cârdu (un pro­miţător talent), Adam Baru, Paul Târbăţiu, Gr. Popiţi ş. a.

Azi Romul Ladea şi C. Miu-Lerca întind provinciei Lor o pa­gină începută cu un imn de înăl­ţare, făcând-o să trăiască in artă şi literatură. ION Th. ILEA

Povestea mea Cu brazii prinşi în cheutorile dimineţii cunoscui farmecul vieţii, sburdam desculţ printre holdele de grâu, viteaz, cu puşcă de soc la brâu şi printre vaci în zi de primăvară ascultam glasul ierbii până'n seară. La plug cu tata mânam boii: Hăi ! . . . Hă i ! . . . cu 'n gând naiv : ce-o fi pe când voiu fi holtei.

Şi drumuri au păşit cu mine departe de sat, străin, hoinar, de slî>vă 'mbărbătat, mistere am înţeles, pe pajişti de sforţări flori de sânge am cules şi ani surprins-ani în asfinţit, ziduri titanice s'au prăbuşit, peste calendare hotărâri, nori negri pe mân astm, schimbări pe ţevi de baionete, plâi's pe t ă r g i . . . suspin de fete . . . Mult t u m u l t . . .

In fabrică cu fierul tovarăş m'ain căutat să mă regăsesc iarăş, dureri picurau în clocotiri de cazane, scrâşniri săgetau feţe tirane, mulţimi nevolnice trăiau în mine învăluite'n fumul de uzine Deslegat m'am ridicat în înălţimi de gând vrăjmaş legând satul de oraş, din nou învălmăşeli pustiului durat din nou stejari s'au clătinat. Plămădiri subterane în curs de dospire, hărăzit prilej pornit năvalnic peste fire . . .

Spirală întve ieri şi mâine . . . Cu]es cerut roadelor pârguite. .întregire gândului temut. Mulţumire grăbită, văluri albe peste-o atmosferă ceriiită.

Şi azi pe drumul hotărât al slovei cu poporul sânt, urcăm să coborâm steaua arinoni< i pe pământ.

ION Ti;. TLEA.

< 3 $ 3 >

21

OCIBTATMA M MÂINE

Multiplele nevoi ale câmpiei Transilvaniei Ce ar fi de făcut pentru remedierea lor?

Intre şesurile râurilor Murăş, Şieu, Someşul mare, Someşul mic şi Arieş este un petec de pă­mânt de vre-o 6000 km. p. cu 151 comune, toate ru­rale şi 200.000 locuitori în mare majoritate Ro­mâni, -— care se deosebeşte mult de ţinuturile în-cunjurătoare şi a cărui periferie în formă de pă­trat este punctată de oraşele Târgu-Murăş, Reghin, Bistriţa, Dej, Gherla, Cluj şi Turda. Acest pe­tec de pământ, geograficeşte unitar, împărţit ad­ministrativ între judeţele Murăş, Năsăud, Someş, Cluj şi Turda, este numit oficial Câmpia Transilva­niei, Ardelenii însă îi zic Câmpia Ardealului sau Câmpia ardeleană, iar localnicii, scurt şi cuprinză­tor: Câmpia.

Numirea de „Câmpie" a ţinutului de care vor­bim aci, pare improprie dacă privim configuraţia lui şi mai degrabă l-am putea numi „Podiş". Dacă avem însă în vedere flora lui de stepă şi clima-i uscată, găsim că numirea ce i s-a dat este nimerită.

Suprafaţa Câmpiei nu e netedă; ea este pră-sărată cu nenumărate gruieţe, coline şi dealuri, fără nici o legătură organică între ele, care formea­ză o mulţime de hârtoape mai mari sau mai mici şi lunci scurte si înguste. Prin hârtoape se pitesc sate cu câte 800 până la 3000 locuitori, iar pe ici pe colo sclipesc iazuri, încadrate de trestis, spetea­ză (papură), pipirig sau iarbă abundentă. Pe oglin­da lacurilor mişună păsări palustre, iar în adâncul lor se găsesc fel de fel de peşti, chiar şi somn.

Coastele dealurilor mai înalte, dintre care în­să nici unul nu atinge 350 metri altitudine relativă, — adesea formează pripoare şi sunt brăzdate cu ponoare. Coastele nu sunt împădurite şi unele au o vegetaţie atât de săracă, încât nici pentru păşu-natul oilor nu corespund.

Păduri mai mari pe Câmpia abea sunt două-trei, încolo numai rar de tot întâlneşti câte un crâng de mărimea unei grădini cu pomi, asupra căreia să-ti odihneşti nrivirea obosită de monoto­nia suprafeţei pământului, asemănătoare cu o mare încremenită într-un moment de agitaţie.

Arborii reprezentativi ai Câmpiei sunt acaţul (salcâmul) şi salcia. Astfel numai oamenii înstăriţi îşi pot permite să încălzească cu lemne; sărăcimea focăreşte mai cu seamă cu coceni, tulei, paie, hal-duri, fel de fel de bălării şi vaioage, adecă turte de balegă de vită amestecată cu paie, pe care le usca vara la soare.

Câmpenii duc lipsă foarte mare de material de construcţie. Ei îşi fac pereţii caselor din pământ sau năglag, îi muruiesc cu o ciuruială făcută din lut amestecat cu paie şi balegă de vite şi îi spoiesc apoi cu var. Casa o acopere cu jupi de paie, trestie sau spetează şi numai arare cu draniţe sau şindrile. Case de bârne si acoperite cu ţiglă au numai bogă­tanii: de cărămizi sau peatră, — doar boierii.

Din cauza locuinţelor de pământ, aşezate ade­sea în locuri moinoase, mulţi sufere de reumatism.

Lipseşte apoi Câmpiei si un alt material bun de construcţie: piatra. Pe Câmpie nu găseşti atâta piatră, câtă să arunci după un câine.

Ape curgătoare mai mari nu sunt. Sunt numai păraie, care, cum acest ţinut e binecuvântat cu prea puţine precipitaţiuni, — în timpul verii seacă.

Pe Câmpie nu sunt nici izvoare şi In conse­cinţă omul e nevoit să bea apă de sol, care fiind sălcie, nici nu răcoreşte nici nu astâmpără setea.

De atâta amar şi neajuns Câmpeanul se mai mângăie cu rachia dela evreu, căci pomet să-şi fiarbă însuşi rachie, sau vie să-şi tescuiască — vin, cu toate că pământul este admirabil de bun în acest scop, — n'are.

Astfel nu e nici o mirare că, cazurile de fri­guri palustre sunt dese, mai cu seamă când ne gân­dim că mlaştinile şi iazurile prăsesc miliarde de ţânţari.

Hrana principală a Câmpeanului este mălaiul şi mămăliga. Când păpuşoiul nu e copt sau e stri­cat, bântuie pelagra de un capăt.

Puţinul grâu ce cultivă Câmpeanul, este nevoit să-1 vândă pentru a-şi putea face clările şi porţia, mai cu seamă de pe la 1900 încoace, decând în cele mai multe părţi s-au desfiinţat izlazurile şi astfel elevaţia de vite, odinioară atât de înfloritoare şi care forma principalul izvor de venit, — a dat gro­zav îndărăt. ~' ~ \

Din câmp Un ulm stingher — Pe culmea goală — Proptit de cer ; Sta să adoarmă Ou soarele, 'n poală.

Pe drumul fără strop de semn Coboară 'n vale-un car de lemn, Mânând, tăcut, un nor de ceară Cu biciul — prin seară.

Pe urmă vântul singuratec Ieşind din ogaşuri, Ii şueră î-ntr'una, Frunzei din popasuri, Marş tomnatec. — Intr'un vârf de frasin,

Râde, plină, luna.

Romulus FaMan

22

Întrerup aci pentru un moment descrierea Câmpiei, pentru a da lămuriri din ce cauză a scă­zut elevaţia de vite a Câmpiei:

Veneticii, cari s-au aciuat aici în decursul vre­murilor, ajutaţi de acţiunea de pauperizare ce a adus vechea oblăduire contra elementului moştean de pe Câmpie, a reuşit pe încetul să pună mâna pe partea cea mai mare a întinselor islazuri comunale. Când a ajuns în proprietatea lor majoritatea drep­tului de imaş, au cerut şi fireşte, au obţinut dela stăpânire conmasarea, adecă desfiinţarea acestora.

Desf iinţându-se sau reducându-se la câteva zeci de jugere islazurile, oamenii n-au mai putut să ţi­nă nici atâtea animale de tracţiune, câte le tre­buia pentru căratul acasă al recoltei câmpului, dar mi-te să mai şi vândă. Siliţi de această împrejurare, care echivalează cu o catastrofă social-agrară, oa­menii au început, prin schimb, să-şi adune la un loc puţină moşioară şi apoi să-şi mute casa din sat pe ea, „pe tabla din hotar". Cunosc comune de o vechime poate chiar preromană, care s-au descom­pus aproape complect resfirându-se pe întreg cu­prinsul hotarului lor. Astfel de comuiie sunt: Fra-ta, Ceanul mare şi Ţicudul, toate cu câte cel puţin 3000 suflete. Este uşor de imaginat cât de grea e şcolarizarea copiilor acestor comune, împrăştiate ca făina orbului pe câte o întindere de 8—10.000 jughere de loc şi ce anevoioasă este păstorirea tur­mei cuvântătoare din partea duhovnicilor, mai cu seamă când te gândeşti, că solul Câmpiei e atât de argilos, încât în timpul ploilor de toamnă şi primă­vara când se desfundă locul e imposibil să umbli

încremenire în iarna aspră) parcurile au încremenit, Scuipaţi în piatră verde, brazii dorm. Gerul, încărcat ţi grav, e^un ciob enorm Departe, sus în spaţiu -*• părăsit.

Viaţa mocneşte dcumă sub coajă, în ceară, Să izbucnească^ anotimpul verdelui gâlgăietOr. Treceri izolate, ca un solo într'un cor Înalţă armonii de ziuă, coboară armonii tăcute

"; [de seară.

Vrăbii, pe sUs, abia mai fâlfâie Suriul în sbor Totuşi ciocul de silice în neastâmpărată căutare. In iarna asta, tot ce'n ochi cuprinzi încremenire

(pare ţ

încremenire — avânturile dorm, cWrA Urşii în bârtogut tdf.

MTRE PÂscir m

cil vehicule pe drumeagurile de câmp, ba nici chiar pe drumurile ce leagă comunele una de alta.

Nu e de mirat dacă în comunele descompuse, ca cele amintite mai sus, dela 1900 încoace a cres­cut procentul analfabeţilor peste acela al genera­ţiilor părinţilor lor, mai cu seamă când ştii că şi desfiinţarea şcoalei româneşti a început tot cam In acest timp (în 1896, jubileul de 1000 de ani al exis­tenţei statului maghiar).

închei paranteza pentru a continua cu descrie­rea Câmpiei.

Pământul este în general fertil. Se pot cultiva şi se cultivă tot felul de cereale, însă cultura se face pe loturi mici, cu unelte primitive şi iraţional In felul acesta recoltele sunt slabe nu numai calita­tiv, dar şi cantitativ.

Nu se pune nici un pond pe cultura plantelor furagere, pe horticultura, pomicultură, avicultura, viticultură, piscicultura şi apicultură.

Şosele şi căi ferate sunt din cale atară puţine. Şoselele pietruite dacă fac 500 km., iar căile ferate doar 220 km.

Lipsa de şosele şi căi ferate e un neajuns ne­spus de mare pentru progresul economic al Câm­piei.

Nefiind condiţiuni prielnice, în tot cuprinsul de circa 6 mii km. p. al Câmpiei, nu s-a desvdltat un-singur oraş (doar Coj ocna ar avea un aspect mai urban), — deşi aşezările omeneşti de aici da­tează, poate încă de pe timpul Tracilor şi a Roma­nilor. Ipoteza aceasta se sprijină pe nomenclatura comunelor mai vechi de pe Câmpie. Citez câteva nume de comune: Frata despre care e urmă in is­torie încă dela 1241, Cătina, Aiton, Ida, Dipşa, Vel-cheriu, Coc, Visuia, Pata, Petea, Urca, Şamşud, Năoi, Oroi, Boj, Tritiu, Ţicud, Juc, Sopor, Gorpa-dea, Balda, Năsal, Zau, Beiu, Şeulia, Gopru, Geaca, Ţaga, Cară, Budiu, etc. etc.

Satul de pe Câmpie are un aspect jalnic şi îţi face o. impresie deprimantă. Câteva zeci, uneori mai multe sute de case, cu pereţi scunzi, coperişi de stuh ţuguiat, cu câte o ferestruică de o şchioapă în fiecare perete; Casele sunt împrăştiate ca o ci­reada de vite când paşte. Cele mai multe case sunt fără nici o îngrădire, cu grădini pline de bălării, care te îndurerează. Din mijlocul gospodăriilor pri­mitive şi sărăcăcioase, împrăştiate alandala, fără nici o rânduială pe fundul şi coastele uşor încli­nate ale unei hârtoape, ca într'o uriaşă scoică, se ridică trufaş, dintr-un parc mare, împrejmuit de ziduri groase şi înalte, — conacul grofului sau al baronului, iar oare undeva la o margine, mai sus de cât toate casele, stă sfioasă o bisericuţă de lemn cu pereţi numai ceva mai răsăriţi de un stat de om, cu un coperiş de şindrile şi cu un turnuleţ ca un semn de mirare sau de strigare întors spre tă j

riile cereşti* Aproape nu e sat pe Gâmpie în care să nu gă­

seşti un conac boieresc, pe lângă care românaşii se strecoară eu o timiditate ancestrală.

Românii de pe Câmpie nici azi n-au scăpat de sentimentul umilinţei şi va trece timp, până când şi ei se vor simţi oameni liberi.

(Va urma) , » - i ;

WASILE BUCUA ,

SOCIETAÎEA DB HAINE

Orientări spirituale Pe colinele Parnasului dom­

neşte tăcerea. Anticitatea privea cu smerită

evlavie înspre culmile acestui munte divinizat de imaginaţia in­ventivă a visătorilor. De-acolo ţâşnea sacrul izvor Castalia, pur­tând în argintul undelor clare in­spiraţia poetică. Naivitatea pă­gână îşi ancora credinţa spiritua­lă de fenomenele naturale şi fru­museţea priveliştei predestina a-numite locuri pent ru lăcaşurile zeităţilor. Omul de-atunci căuta instinctiv acest contact quasireal, pentru a da mai multă trăinicie operelor de artă şi gândire. Spi­ritualitatea creatoare devenise un stigmat de superioritate ne­contestată, iar gândirea a fost înălţată la treapta supremei con­sideraţii. „Numai atunci îşi .va putea statul îndeplini misiunea sa, când în fruntea comunităţii, vor guverna gânditorii" — escla-mă Plato şi filosofia Iui politică a rămas plină de seducţiune pâ­nă în t impurile moderne .

înţelepţii încă îşi au vanitatea lor; visătorii cred în chemarea lor dea-şi asuma răspunderi isto­rice. Setea după putere se mani­festă cu inexorabilă perseveren­ţă în sufletul fiecărui ins, fiindcă

dintre toate forţele creatoare in viaţa unui popor, puterea de stat este cea mai fecundă. Măcinişul sufletesc porneşte însă imediat ce oamenii aceştia îşi descoperă in­suficienţa. Rupţi din lumea lor transcedentală ei resimt cu îndo­ită repulsiune contactul cu rău­tatea inerentă materiei şi massei. Intenţiile nobile se dovedesc in­operante. Dezastrul lăuntric ia proporţ i i tragice, — de obicei când e prea târziu să-şi mai a-mintească de ponderatul me­mento: „Felix iile qui procul ne-gotiis".

Aspectul vieţii neamului no­stru după săvârşirea marelui act al unirii este pilduitoare în mulfe privinţe. Politicianizmul, care pentru lumea naivă îmbracă hai­na de dreaptă şi atotsalvatoare virtute de stat, a absorbit ca o formidabilă ventuză, toate min­ţile şi energiile creatoare. Talen­te impunătoare şi gânditori con­sacraţi, pentru a nu vorbi de he­catomba intelectualilor anonimi — au fost implacabil zvârliţi în orbita fumegândă al aiacerilor de stat. S'a crezut o clipa, că idşa democrată (urmări tă ia noi cu o consecventă manie până la epuizarea tuturor consecinţelor)

Sfîrşit îmi lipesc urechea de pâmînt ca de un şîn iubit şi aud oftatul cangrenat al minelor ; îmi ridic ochii pe cer şi nu văd ăecît norii de fum mîngîind gîtul Iun; al

{coşurilor de fabrică :

în gări, în porturi^ pe strozi, pretutindeni oamenii aplecaţi, ridică,, sapă, coboaiă. umblă, gîfiie, se mişcă, asudă ;

numai undeva, — într'un birou capitonat şi cu intrarea strict oprită, Cineva sade pe un fotoliu adine şi nu face nimic, fiindcă oamenii cei mulţi fac tot ce e de făcut. fac tot ce nu se poate face. Şi Omul singur din biroul capitonat Seamănă, în nemişcarea lui, cu un condamnai la

[moarte.

MIMON RADU PARASCHIVESCU*

se poate înfrăţi cu idea ae valoa­re individuală. Curentul politic, mai ales în Transilvania, a fost atât de covârşitor, încât tot ce-am avut mai bun am aruncat în vâltoarea luptelor publice. Aleşii naţiunei să fie dintre cei mai a-leşi şi vârtejul evenimentelor a înghiţit cu voracitatea prada ce 1 se oferea.

Logica fatală a faptelor nu a întârziat să se arete. In apoteoza demagogică s'au eclipsat toate celelalte resorturi sufleteşti. Cre­aţia artistică a fost coborîtă la rangul unei deprinderi instruc­tive pentru minori , iar cultul gân­dirii este lăsat în grija şcolare­lor, educaţi de profesori gripaţi şi divizaţi între ei de dihonia po­litică. In apele politice s'a stator­nicit legea gravitaţională; ele­mentele uşurele plutesc la supra­faţă, iar cele de calibru mai g r e i dispar la fund. De pretut indeni îşi ridică glasul epigonii mesia­nici şi falşii salvatori ai naţiei pent ru a se îndepărta din ce în ce mai mult de etica spirituală. Neisprăviţii se îmbulzesc cu au-tosufucienţă bufonă la „situaţii", uitând, că cinizmul şi fanfaro­nada nu sunt virtuţi cetăţăneşti

Parnasul tace; izvorul Castalia a secat.

Şi cu toate acestea, — de un timp încoace se desemnează un reviriment promiţător . Aproape în fiecare centru din ţinuturile alipite se manifestă dorul scrisu­lui în reviste susţinute în cele mai multe cazuri cu amare sa­crificii. Cheag preţios ai spiritua­lităţii de mâine. Tembelismul ce­rebral începe să fie combătut. Anarhia morală începe să fie dis-preţuită.Conţinutul acestor file l i terare şi de gândire socială (im­presionant de stângace, minunat de promiţătoare) reogiindesc preocupări superioare nivelului cotidian. Poate acesta este moti­vul, că nu sunt atât de răspân­dite. Cetăţeanul cont imporan nu se prea sinchiseşte dincolo de ga­zeta lui obicinuită cu titluri de senzaţie şi cronici de scandal mă­runt . Recrudescenţa unor condi­ţii atât de nefavorabile pentru cultul artei, ar trebui să descu­rajeze pe fiecine, dacă mişcarea literară n'ar coincide cu fericita

84

iniţiativă venită de dincolo de munţi.

In realitate generaţia de tineri scriitori din ţara mamă, alarma­tă de aparenţele impasibilităţii culturale din ţinuturile alipite s'a simţit îndemnată să arunce o sondă de încercare. Viguroasa asociaţie a scriitorilor români in­dependenţi, de sub conducerea talentatului ei preşedinte Roinu-lus Dianu a întreprins cu un grup de prieteni, un turneu de lămu­rire prin Ardeal şi Banat şi mi­nunea s'a văzut cu ochii. Sufletul publicului românesc uscat de a-ridul zbucium politic, s'a dove­dit dornic de împrospătare. Şe-zătorile literare din Braşov, Si­biu, Oradea şi Timişoara au tre­zit un imens interes. Şalele cele mai mari din aceste oraşe s'au dovedit necuprinzătoare. Există deci capacitate de entuziasm pen­tru scrisul românesc. Asta e cert. Bămâne, ca această predispozi­ţie sufletească să fie cuminte orientată.

Un p.opor nu poate trăi fără un ideal şi acesta se cere mereu înoit. Prea uşor se poate întâm­pla, ca viespii politici să cheltu­iască (asemenea risipitorilor ire­sponsabili) prea mult din patri­moniul spiritual şi atunci se de­clară inevitabil criza morală, — ca aceea prin care trecem de prezent. Fiecare epocă trebue să-şi aibă poeţii şi gânditorii săi. La noi nimeni n'a încurajat ac­ţiunea creatoare de valori artis­tice şi asemenea negligenţă tot­deauna se răzbună.

Cu totul altminteri se cugetă factorii conducători în alte ţări. Mussolini n'a uitat nici o clipă, că înainte de-a deveni bărbat ae stat a fost scriitor. Germania lui Hitler, la rândul ei, încearcă să sincronizeze noua îndrumare po­litică, înscriind în domeniul ar­tei lozinca lui Gobbels „cerem artă eroică". In Franţa exista a-tâtea premii pentru încurajarea scriitorilor, încât după vorba u-nui spiritual francez, valoarea li­nei opere de artă scade prin fap­tul că a fost premiată.

Dacă spazmul politic a atrofiat funcţiunile- spirituale ale neamu­lui, este cu atât mai îmbucură­tor, că suveranul s'a cugetat să ctitorească „Uniunea fundaţiilor culturale regale" — dela care se aşteaptă mult bine şi pentru scri­sul nepretenţios din ţinuturile alipite. Atenţia capitalei se con­

centrează cu vădită simpatie a-supra creaţiilor de gândire a ti­nerilor (şi până eri necunoscu­ţilor) scriitori ardeleni şi bănă­ţeni.

Către. aceştia se adresează,;' şi­rele acestea cu inzLstenţa de-â nu întârzia să se înşirue într'o orga­nizaţie mai strânsă, sub auspi­ciile tinerei „Asociaţii a scriitori­lor români independenţi". In lipsa unor editori conştienţi, cari

să ia. riscul de-a edita lucrările autorilor debutanţi, se impune constituirea unei grupări, care să apere şi să sprijinească talen­tele tinere.

A sosit timpul, ca de pe coli­nele Parnasului să ţâşnească din nou sacrul izvor al inspiraţiei şi viaţa spirituală a neamului să se afirme cu putere în cadrul aşezăm rilor lărgite ale poporului no­stru. ALEXANDRU CEUŞIANU

Salaorii Ca sprintene furnici în muşuroaie Ne frământăm din zori şi până'n sară, S'apteacă trupul nostru subt povară Şi 'n ritmul târnăcoapelor se 'ndoaie. (Jadenţa pasul nostru şi-o măsoară ' .:•: In scîrţăitul roabelor greoaie, Pământul scormonim în măruntaie, Şi răsărim odată' cu zidu afară. Pe schela ce se 'nalţă sfidătoare Noi ne-avântăm în salturi de ereţi, Şi, uite, niciodată nu ne doare. Că norocoşii vremei noastre feţi Nu înţeleg ce sânge şi sudoare • Am pus în tencuiala din pereţi. . . Cu pietrele-aşezate 'n temelie Am sămănat din suflete căldură. Şi le-am legat cu sfântă legătură Al înfrăţirei pivot sal susţie. Amvon de roditoare 'nvăţătură Vestească 'n lumi cimântul care 'hvie \ Şi mâna înţeleptului să scrie Cu stil de foc a dragostei scriptură. tt _Să vie cei goniţi pentru dreptate Credinţa în triumf să'şi întremeze, Şi cei ce lunecară în păcate. Adâncile mustrări saşi uşureze, ; . •• - <• In sfânta adevărului cetate "• ;'' Al înnoirei spirit să vibreze. ' "^ Pe-o lume 'n care patima-i stăpână '? Noi înălţăm palate lucitoare, * Noi ridicăm lui Dumnezeu altare, — ,.'.. Şi adormim cu frunţile 'n ţarină. De cerem adăpost la casa 'n care A ostenit măiestra noastră mână, Ca strigaţii 'n pustiu o să rămână Nesocotita noastră încercare. • Şi acolo, în bordeiele calice Vedem în vis pe mândrul făt-frumos, Ce va veni din umbră să ridice.

Poporul răbduriu şi credincios. Va pune lege nouă şi vă zice: . ' , -— Ai vremei ucigaşi sunt de prisos!...

1. V, SORICU

«

JOClBTATEA DE ttiltfB

C R O N I C I

CULTURALE

ARTISTICE

Cărţi: Z. Sandu: Siluete filosofice ed. Cartea Românească

Filosofia vesitiţuior înţelepţi ai Ate­nei antice, se regăseşte mea un gândir rea coateinporaiia, constituind teme­lia fumuainenitaiâ oa ştiamţâ şi cuge-tiane a tuturor epoceior pium cărui a evoiiuiat umanitatea., opera lor a irâ-nias scrasâ şi a îost comentata până ia saturaţie. JJeasememiea, stiamia a moş tenit tiescoperiru şi azi im vugoare, u-neie pentru totdeauna ineimloicruLfoaie.

Dar filosofia e un studiu abstract prin excelenţă si, astfel, inaccesibil celor mai mulţii. Staţiile acestea se esteec greu şii se îinţeaeg mult maii ane­voios.

Pin cugetarea antică, însă, »e pat ciuguli atâtea perle si profunde idei, cari fcrebue sa ti© cunoscute' în cercuri cat mai largin. Întâlneşti, in acest la­birint Mimat de nueciliitaţii si comori spirituale de un idealism, şi o tărie cari te birue, înmobilându-si întreaga structură psihica.

Guooaşterea binelui şi adeivăruluii era marele cult al luiii Soorate, olim­pica figură a Hetadei, dar ei bărbatul cel mai condamnat, pnitn reaua înţe­legere de care s'a bucurat în miaaa contemporanilor săi, foand silit să-şii sfârşească trăirea prim otrăvire.

Ar fi, deci, o mare pierdere pentru cei 'de azi, dacă filosofia acestor in­spiraţi ai gândurilor inemuritoare ar rămâne cunoscută numai' în cercul restrâns al specialiştilor sau diletan­ţilor.

Dl Z. Sandu, pseudonimul dlui N. Regman propriu zis, mu face filosofi© decât ta primele paganui ale cărţii, dar întrebuinţează o manieră de a scrie despre aceasta în ti-'un sens sintetic, abordând dialogul între două, siluete alese, din cari lectorul se edifică su­ficient asupra conceptidlor fdiosofisi de acum 2500 'ani.

Printr'o exprimare (Lapidară., nimţ-foată de sclipirile unei fantezii cuce­ritoare gi de sublime nuanţe poetice, conturul spiritual al celor selecţionaţi pentru operă ţi-se imprimă spontan în adâncurile intelectului. Din rân­duri ţâşneşte- 'eleganta îmbietoare a unei cugetări feeric concretiziată în-tr'un răspuns coniciis şi inteligibil. Lectura te transpune înibr'o grădină & fericirii, plină de miresme delicate «i peste care năpădesc, deodată.,, ra­sele binefăcătorului soare, luminos oa mintea filosofilor idiiin siluete. piamsa-ză o atoastfara viorie ta p&giilni» dlui H, Rtamaa* «u rwtrtatfeiri d« dincolo

de veacuri, alintată de efluviile unui lirism serafic

Imiagmiându-şi apropieri între doi cugetători separaţi ide multe secole, autorul ne face martorii uneii dispute în jurul fructului unei magice desco­periri. Astfel, Heraclit se via întâlnii cu Niietizische şi vor desbate problema supraomului Emiinescu soi Poimictare se răsboesc cu Demiokrit asupra teo­riei atomilor :şi a creaţiiumii universu­lui, din acele muicii părticele invizibile.

Uşor s'ar putea crede că asiisiăm ia o alterare a sensuiutii filosofiei greci, dar e numai o aparenţă, insuflată ax stilul original al autorului. Câind, însă, părăseşti uitiirna pagină, ţi-se conturează lin minte întregul ansam­blu al acestei filosofii.

Cartea dlui N. Regman conţine şi elemente de ştiinţă, vizând problema structurii universului. Sunt ouinioscai-te părerile filosofilor miateriialişiti din veacul al 6-lea a. Christos; susţinute de Tnalee din Milet» Anaximandru şi Amaxismenes, după cari prima sub­stanţă a lumii a fost apa, aerul şi o materie imperceptibilă. Acel care s'a apropiat mal mult de adevăr a fost Dernokriit, teoreticianul atomilor.

Silueta cea mai impumătoaire din cartea dlui N. Regnuajn aparţine iui Socrate, marele îndrăgostit de ideea înţelepciunii ,şi a bineluiii. „Cunoaşte-te pe tine" spunea marele ostracizat, şi apoi poţi ajunge la definiţiia 'bine­lui. — Reproducem câteva rânduri despre moartea acestui înţelept:" Un om a mărturisit ^ e v ă r u l si robii min­ciunii l-au defăimat şi pârât tei flata poporului Un muritor a iîndrăsmit să vorbească despre dreptate ştii vulgul 1-a găsit vinovat, 1-a judecat, 1-a ză­vorit in temniţă, peinrtru a-1 otrăvi cu zeamă de cucută"... Iar diisoipoMI său Piaton spunea: „Aşa dar totul s'a is­prăvit. Mâine o să moară divinul meu dascăl'.'

Ultima siluetă e a lui Epiicur, ma­estrul plăcerilor cumpătate, dispreţui­torul duirerilor terestre.

ION POGANA

Sculptorul loan Ylasiu Sculptorul Viasiu e ttoăr. Ne place

să-1 revindecăm pentru noi, nu pen­tru ceeace se numeşte orgoliu ci din contra, pentru iceeace e încă pur şi neatins în viaţa noastră. Elanul lui Vlaaiu, <cireşeut în fibră, crescut di­rect în .prelungirea vieţii, din mâiaile lui ni-i apropie si n© apropie. . Ou prilejul uflitâmei sal© expoziţii

din Bueumti «'au acri* «owt» rto-

duri: „sculptura lui Viasiu este o per­petuă agitaţie o svâcniire cu tendinţe formale de elevări, un complex de to-eheetudimi şi de dragoste a materiei, uin ritm de sevă, teluric, întotdeauna vibrant Dragostea de material, su­grumarea lutului şi patina lemnuiul sunt la Dsa mijloace, acolo unde cu­vântul inu mai poate spume inimic, un­de neliniştea şi calinul se manifestă printr'un gest al mânii pe «are Via­siu l'a ştiut atât de bine şi 1-a iubit deopotrivă cu materia".

— O spunem aici: Viasiu n'are lip­să de aprecieri ad-hoc. N'a pornit su­gerat de ele şi n/ici nu va trebui sus­ţinut. S'a desprins singur din el, din neliniştea lui şi a noastră. A cirtsciut în linie şi materie şiha înălţat întâi „mâniile" rug incins, apoi şi-a desfă­cut sufletul în formă, simplu, nereţi-nut şi mai ales neagregat în nici-o tagmă. Şi gestul mu ena siilmplu. Să nu se uite că Viasiu a trecut printr'o şcoală de „Arte Frumoase" de unde şi cele mlaii tari individuallităţi scapă desfigurate şi definitiv 'Înjugate ca­rului oficialităţii

Luciditatea cu care sesizează, eve­nimentul plastic în natură şi apoi transpunerea acestui proces tatr'o disciiplină îl separă definitiv. A fojt ca un scurt circuit poate, momentul când în faţa unui arbore, care în­trupa virtual trupul unei feme^, a făcut .apropierea lîntre o persomaiă căutare şi una cosmică. Restul n'a fost decât stăpânită bucurie din care liniile vor creşte deacum icu veşnicul cântec al naturii, născut şi alianem-tat de pământ. Miateria se va modela simplu sub tensiunea acestui ritm, care .trebuia doar aflat si îtniţeles. De acum maeştrii, ale căror exemple tre­buiau urmate, erau igăsiiţd: soarele, vântul, apele. In acest lemn găuros pe care râurile l'au purtat la îmtâimr pllare, în această piatră rostogolita de pe înălţimi, in acest imai scobit de unde, Vliasiu va găsi infinit de mul­te forme în care să spună tot tumul­tul, care îl canacterizează.

RAOUL ŞORBAJI

Un eveniment gazetăresc de primul ordin este Biblioteca ziaristică pe oare o editează Sindicatul Presei românie din Ardeal şi Banat. Au apărut tata" iele două numere: Gexa şi gazetari pâ­nă la Unire, VasUe Goldis da Ion CMV poţel şi monografia Ion Al. Lapedatu de Ion Mateiu. De vânzare la librării, Un »x. Ui 26— £diţi* de Iu* 50 l«t

SOCttJATEA DE MATtfM

La z e c e a n i ~* Ziare şi reviste despre jubileul»Societăţii de mâine*

Culegem aci o parte din opi­niile de presă pe cari le-a. prilejuit împlinirea celor zece ani de apa--

Titiusne ai revistei noaisitire. Tlmtju-ror acelora, oairi s'iau gândit la noi şi au apreaiiaib frământarea noastră neîntreruptă, le trimitem de aici expresiumeia! celui mai a-les sentiment de giraitituidine. Sa-tisfacţiuiiea noastră este idinitre cele mai desăvârşite. Uneori oiota critică se topeşte într'o eifuiziune emotioinanitlă.' iSuinlteim imijşioaiti de spontana aitentiune ce ni s'a dat. Sinceritaitea ne-a umplut inima de nobilă desfăitiaire,

Atâit de mare-eiste-buchetul mia-nif ©staţiunilor sincere în favoarea „Socieltăţii de mâine", încât cei zece ani de silinti neourmaite ide a da io tribună înaltă de probleme culturale îşi găsesc o comipensa-ţiune morală dintre celle mai de­pline.

Fireşlte. nu se poate vorbi de u-nanimităti declairaife de paintea „Societăţii de mâine", însă s'a fă­cut dovada, că e disiparent de mic numărul ispiriltiellior seci.; aihsiemţe,

-ignorante, superficiale sau răută­cioase şi şi-au frânlt condeM în

veninul sufletului lor acru şi mes­chin.

Unanimităţi de mult nu mai sunt pasibile.

Din spicuirile ide mai jos se ve­de însă cât e de covârşitoare par-ticipaţiunea la sărbătoarea întâ­iului deceniu.

Şi suntem cu deosebire impre-sionaiti de scrisoaireai eruditului om politic îşi eminentului publicist d. Vaisile Goldiş. oare n'a prege­tat din patul ide boală grea să ne adreseze aceste rânduri excesiv de măgulitoare şi pline ide Imbăr-b'ăltiare:

Arad, 7 Ianuarie 1934.

Mult stimate şi iubite Domnule Clopoţel, Azi e ziua Sfântului Ion Botezătorul, deci şi

ziua onomastică a D-niei Tale, cum spuneam noi in limba noastră bătrânească. Văd însă, că în anul nou de acum ziua aceasta pentru D-Ta şi pentru noi toţi cari Te preţuim, Te stimăm şi Te iubim are şi o altă însemnătate, aceea de împlinire a zecea ani a revistei „Societatea de Mâine", pe care D-Ta de zece ani o redactezi cu multă trudă, cu înfocată străduinţă şi mai vârtos cu luminoasă înţelegere a realităţilor şi a problemelor cari în interesul ob­ştesc al neamului nostru cer şi impun soluţiile po­trivite şi adaptate vremilor celor de astăzi. Eu per­sonal în urma vârstei, dar mai vârtos in urma boa-lei crâncene, care mă chinuie acum de 4 ani de zile, am ieşit din rândul combatanţilor cu fapta, ci am rămas numai cu amintirea trecutului şi cu bucuria muneei celor noi, cari, mulţumită^ norocului nostru au întrecut mult şi energiile noastre şl mai vârtos' armatura noastră de luptă pentru idealul, care tre­buie să rămână acelaş fortificând în fiece zi solida­ritatea naţiunei române cu aceaşi credinţă, aceleaşi amintiri şi nădejdi, aceleaşi interese, bine ştiind, că oricare popor numai prin asemenea solidaritate iese din barbarie şi se poate afirma cu mândrie in concurenţa .pentru tot mai multă lumină, areptate şi progres între neamurile lumii, cari iau parte la crearea civilizaţiilor umane.

- Z i a r u l »Ade v ă r u l *

Personal mă simt însă în dreptul meu de a mă bucura de ziua aceasta, fiind între cei dimâi euri acum zece ani am stat alături de D-Ta la zămislirea revistei „Societatea de Mâine" având toată încrede­rea că munca D-Tale va face din această revistă ceace ea este astăzi, adevărat far de lumină pentru intelectualitatea românească. Şi mai vârtos eu per­sonal mă simt în dreptul meu a Te felicita de ziua cea de astăzi amintindu-mi că D-Ta ai început uce­nicia scrisului zilnic în redacţia „Românului", unde ceas de ceas am putut să observ şi să controlez cu­vântul D-Tale spre înălţimile realizărilor, ce naţia românească aştepta dela umilii ei cu condeiul mun­citor. Ai fost între cei foarte puţini cari ău rămas credincioşi începuturilor noastre şi pentru aceea Te rog sa primeşti astăzi după aşa mulţi ani de zile mulţumită mea statornică şi sincerul meu dor de mai departe înălţare a D-Tale pe scara muneei ne­prihănite în interesul neamului nostru românesc, care cu drept cuvânt râvneşte posibilitatea de aşi-întipări specificul său naţional în istoria civiliza-ţiunii universale, ceeace are să realizeze generaţia atât de promiţătoare a Domniei Tale.

Să trăieşti, iubite Domnule Clopoţel, la mulţi ani şi din când în când să jertfeşti câte o clipă întru amintirea sincerului şi devotatului dumitale amic

V. GOLDIŞ

scrie: „Bevisita. „Bociefcltea de Mâine", care apaire în Ardeal' subt direcţia diliui Ion Clopoţel, a împlinit zece ani tde existentă.

Apariţia regulată a; «nei ast­fel de ipublicaiţii, — bogată, plină.

de variaţie, cu malterie veşnic la zi. — «site la noi uin acit de eroism, mai ales când nu o editează o in­stituţie sau un cerc. ci mu singur om. " Meritai! dilui Clopoţel este cu a-

tât .m a i mare, ou cât revislta d-sale — care nu face abstracţie ide lu­

crări literare — este consacrată în deosebi studiilor sociale, econo­mice, politice, eltc.

Publicul nostru cetitor eSte res­trâns. Deiabea el acceptă revistele literare. O poezie, o schiţă satu o

27

SOCIETATEA DE MAME

nuvelă — tse cdltesc mai uşm. Nu-i nevoe nici de multă ooncentTare şi nici de^o pregătire specială.

Stadiile însă au, îm mod latai, un număr mai mic de cetitori.

„Societatea de mâine" preocu­pă mai cu seamă cercurile iserioar se, care •— la răscrucea concepţii­lor politice, economice şi sociale —. se silesc să întrevadă, prin ne­gura ideologică din jurul nostru, un alt drum.

In lupta de idei della, noi, d. Clopote! şi-a fixat revista ca o for­tăreaţă ila aripa stâncă ia intelec­tualităţii româneşti. De-acoilo dlsa a făcut incursiuni în toate dome­niile programatice aotuiafe — . combinând; totdeauna ideia, nici­odată persoana.

•Apărând în Ardeal, „Societiatea

Ziarul „Patria « din Hnj snh titlul numărul său dela 17

, Svcie'aha de 'Mâine" revforfă socială şi economică a dlui Ion Clopoţel, complectată în ultimul timp cu un permanent supliment, literat4, a împlinit în Decembrie trecut, zece ani de existenţă.

Pentru un efort cultural con­tinuu îndeosebi în cuprinsurile publicaţiunilor ardelene, zece /mi, însemnează o biruinţă răsunătoa­re.

Ne amintim cu plăcere de în­ceputurile acestei reviste. Parcă ar fi trecut abia câţiva, ani de atunci când, după o succintă anunţare vrin afişe, foi volante şi ziare, „Societatea de Mâine'' şi-a făcut apariţia: sprintenă, elegantă, în­grijită, entuziastă în ton, totdea­una documentată în fond. Din în~ tăiul număr ea reuşise să adune ,n paginile ei dese, colaborarea u-nui mănumhiu de scriitori din toate domeniile culturale, sociale şi eccnomice. aşa cum nici o altă revistă ardeleană nu şi-a putut asigura până atunci1. Acest cerc de scriitori, datorită seriozităţii cu dare erau. tratate în această nouă tribună toate problemele vre mii, a fost păstrat în tot decursul acestor zece ani, şi-a fcst îmbogă­ţit atât cu alte personalităţi de mare suprafaţă din ctttyiială şi din toate provinciile ţării unite, cât şi

'mai ales de reprezentanţii autori­zaţi şi bine pregătiţi ai 'generaţiei tinere.

După cum o mărturiseşte în ar­ticolul „După întâiul deceniu", d.

de mâine" continuă traidiţifl. pu­blicisticii . româneşti de peste munţi. . "' - '

E un aport cui tunai, cu catrae-ter naţionali, la tezaurul sufletesc' al neamului.

D. Clopoţel are un mare merit. Prin oonvingeri!le-i nestrămutate, printr'o muncă încordată şi oîn-căpăţinaire de fiecare clipă, lipsit de ambiţii, modest, dioltait cu fana­tismul culturii. - disac după zece ani, are d r ep ţ i îiai dogiul publi­cisticei noastre, onorate de civili­zata, revisk'ă din Transilvania.

Urăm „Societăţii de mâine" viată îndelungată — .dion-indu-i un mai adânc răisanat ia massele -de cetitori;, nu nuariuji în Ardeail. dair până în toate colţurile tării.

M. Sevastos

„0 biruinţă românească" scrie în Ianuarie următoarele:

Ton Clopoţel, directorul revistei „Societatea de Mâine" a pornit la drum stiiriid ce vrea. a organizat studiul şi cronica a reuşit să dea\ o icoană fidelă a intelectualităţii

culturale. şMinţifice. -artistice, bio-pclitice si literare a zilei si apăs-

-trat totdeauna în discuţiile sale o manieră civilizată şi un ton occi­dental, — ştiind să fie „într'o ţa­ră cu faima superficialului, ®er-sonalizmului şi injuriei atroce, o oază de reacţiune intelectuală şi morală".

Prin bcgăţia <şi seriozitatea do-I cumentaţiei sale în tot ce scrie. I prin îmbrăţişarea largă a tuturor l problemelor inâeleCtuate/. econo-'

mice Si sociale al vremii, prin o-biectivitataa şi prin spiritul de cb-servaţie căreia nu-i scapă nimic din ceeace e funda/mental. ,$ocie~ taea de Mâine" este revista vre­mii, utilă si necesară oricărui in­telectual dornic să aibă .o ptivire de ansamblu asupra, frământări­lor de gând şi de fapte din lume.

La cei zece ani de apariţie ai „Societăţii de Mâine", credem că omagiul cel mai frumos care i se piafe aduce, este tocmai conştiin­ţa generală a acestei reale necesi­tăţi. r>e car o împlineşte revista dlui Clopoţel.

Revista socialistă „Şantier"

de sub direcţia dlui Ion Plais scrie: ..Societatea de Mâine, revista pe caire prietenul Ion Clopoţel o scoate la Cluj, a împilinit un dece­niu de existenţă. Cunoscute fiind condiţiile grelle de cari orice pu-. blicaţie se loveşte, la noi. und guis tul pentru citit în genere si inte­resul pentru problemele culturii în special, sunt atât de scăzute, singur faptul că aeeais'tă publica­ţie a putut să dureze, constitue un mterit.

Dar meritul lui Ion Clopoţel e şi mai maa*e dacă ţinem seamă că revisltla sa a fost permanent păs­trată la un nivel de frumoasă in­dependentă îşi ide înaltă preocupa­re intelectuală. Toate problemele generale îşi actualitatea în' cieeaee ea are 'mai semnificativ, aii fost înregistrate şi dezbătute cu dem­nitate, într'o formă vie şi într'um

Upirit înaintat. 1 Răspândită ou deosebire în Air-deal, „Societatea de Mâine" a ifost linsă un îndreptar pentru inteilec-(tualii de pretutindeni şi chiar pein-|tru muncitorii dOTnici vsă-isi lumi­neze mintea1.

Tribună liberă, — ,„,Sloioiet!altea de Mâine" este însă mai mult de­

cât un magazin. Respectând păre­rile tuturor celor cari la rându-le ştiu să respecte simţul măsurii, şi adevărul, conducătorul ei tine să precizeze si în aceistt număir crezul care-1 călăuzeşte:

„De zece ani ne-aon devotaţi o-mului mic şi nevolnic, neajutora­ţilor, claselor' dezairmialte de mize­rie, suferinţă îşi neştiinţă. Numă­rul cel mare al acestora'în Româ­nia îl dă, poporul meu ramânasn Prin ce sistem putem dărâmai josnicele oondiţiuni de muncă , în care se sbait cei mulţi? N'latm ia îndemână altul după câită ştiinţă adun din cărţi savante şi din cu­noaşterea direicită decât sistemul socialist. Iată cerbicia de ia-1 înfă­ţişa.- ifiăiră a răpi nimănui dreptul expunerii altor păreri şi sisteme. Scopul suprem ieste contribuţiai maximă la capacitatea, de muncă şi existenţă onorlabilă a tuturor în această ţară ca şi pretutin­deni".

Inşilor eairi îşi îngăduesc încă să vorbească despre, sectarismul socialist. Ion Clopoţel le oferă dez­minţirea, spiritului său de largă şi civilizată înţelegere.

Să-i • aduceim -elogii pentru mun 28 -

SOCIETATEA? W*MAmR

ea desfăşurată? Modestia Lui nu le-ar primi. Să-i adresăm îndem­nul! de a persevera? El însuşi se

în redactiunea dini loan Georges-cu are următoarea apreciere: „O altă aniversare a fost aceea a ,,'Se-cietăţii de mâine" atât de intere­santă revistă, care apare la Cluj. „Societatea de mâine" împlineşte zece ani de hărnicie sub priceputa conducere a dlui Ion Clopoţel. Pentru- seriozitatea ei valoarea articolelor eairi apar în aoeaişi re­

publica aceste conisideraitiuni: Am avut prilejul ca în anii de după război să înregistrăm apariţia a-tâtior reviste, cari, fără să aibă pu­tinţa) de a-şi dovedi şi motiva e-

• xisitentai, au fast nevoite să dispa­ră. Motivele sunt diferite si de miuSIte feluri.

Gu atât mai mare ne este deci bucuria să putem felicita apariţia de zece ani de zile a revistei so­ciale economice „iSociefaieai de Mâine" din Cluj.

întemeiată şi condusă de cunos­cutul! publicist, dl prof. Ion Clo­poţel, această revistă a reuşit să întâlnească în coloanele sale con-deile atâtor scriitori de talent. cari au avut mereu înaintea ochi­tor menirea Şi inltentiille, care au dat naiştere revistei.

N'a fost scopul „Societăţii de Mâine" o recompensă materială a celor ce an muncit pentru vieţui­rea ei si nici afişarea de nume nechemate în ogorul literilor. Şi^a clădit leaigănul din principii scoa­se din nevoile obşteşti şi cei zece -ani, străbătuţi prin greul zilelor

(Decemvrie, nr. 8) are reflecţiile acestea: „Ou n-rul de fată, revis­ta clujană condusă ou admirabilă tenacitate de d. Ion Olopotel îm-plinelşte zece ani de apariţie. Ze­ce ani de activitate, isiustiniuită în ritmul- elanului iniţial, înseamnă o biruinţă oe itrebme onorată mai ales pentru sensul de oipltdmism robust ce se desprindă din ea:.

Intr'o epocă de înlfrigiuirată cău­tare de drumuri, de elanuri în­frânte şi planuri lăsate baltă a doua zi „Societatea de Mâine" es­te dintre putinele înfăptluiri ce-ţd

declară abia la nceputul acţiunii sale si destăinueşte că i-<a rămais intact „vechiul elan de muncă".

vistă, oe dă mai ales o însemnăta­te deosebită -ştiinţelor sociologice, nu poate decât să bucure pe orice intelectual lăudabila râvnă a dlui Ion Clopoţel, care la hotarul celor zece ani de rodnică apariţie ne făgăduieşte să ducă interesanta revistă clujană mai departe, pe a-ceeaş cale ascendentă.

prin care trece viata de azi, a ră­mas mereu sustinătoarea îşi apă-rătoiairea aceloiraişi principii.

Insipirându-ise şi ismulgându-işi viata în clocotul bieţii şi preocu­părilor societăţii, „Societatea de Mâine", prin scrisul său, a fost şi a rămas icoana fidelă a fră­mântărilor şi nizuintelor unui de­ceniu.

O tribună, oare imentinându-ise la- nivelul occidental al disoutiuni-lor şi ţinând seama de simitul ©-nestătii de informaţie, a ştiut să pretuiaiseă libertatea [gândului, o-ferind ospitalitatea celor oe au fă­cut apel ia coloanele ei pentru ex­punerea reflecţiilor lor.

înarmată ou aceste principii re­vista. „Societatea de Mâine" işd-a tăiat drumul în decursul! celor zece ani de viată şi îi dorini a-ceeaşi tărie si stăruinţă îşi în vii­tor.

Din prilejul jubileului de zece ani a scos un frumos şi bogat nu­măr festiv, al cărui conţinut con­firmă aprecierile de mai sus.

Ii urăm ani tmuîti Şi izbândă.

inspiră sentimentul liniştitor de durată.

Paginile ei care au adăpostit scrisul mai tuturor publiciştilor ardeleni din acest deceniu, au în­registrat, eclectic, toate frământă­rile vieţii noastre sociale îşi cuta-j rale şi s'au deschis, primitoare-, pentru atâtea nuime noui, — alcă-tuesc un material documentar pe oare nici un istoric viitor al aces­tor ani de zbucium niu4 va pufea nesocoti.

încrederea cu oare directorul îndheie bilanţul celor zece ani este

deci pe deplin justificată; iar bo­găţia n-rului jubilar, aiduinânjd'la un loc o serie ide excelente airtijaole (de Tr. Herseni, H Cristea; A. Ma­ior, I. Matei, Ana Voiieainu Ni-coară, ete., etc.) e o chezăşie de continuitate sub oele mai 'bune au­spicii".

Revista „Cuvântul liber"

de sub direcţia dlui Tudor Teodio-resou Branişte remarcă: „Harni­ca publicaţie clujeană, pe care d. Ion Clopote! o conduce cu atâţia sârgiuintă, a împlinit zece ani de apariţie neîntreruptă. Este, pen­tru publicistica noastră un eveni­ment îmbucurător. Societatea- 'de Mâine a adus în discuţie o notă de frumoasă distincţie intelectua­lă. A publicat totdeauna studii" se-rioaise asupra problemelor la or­dinea zilei. Si a fost pentru citito­rii ei, o călăuză cinstită.

In numărul ultim, în afară de articolul prim al dlui Ion Olopo­tel şi de studiul despre Capitalul monopolist al dlui llie Gristaasiib linieim poezia socială a, dlui Ion Th. Ilea; (Sfredelind vremea) din oare cităm fraza ultamă: întind mâna lui Adu peste tari

supuse, Esenin zâmbeşte cuprinzând , p&-

măniul,,

Si sueră... vântul. . Şi tot d. Ilea semnează acest An

aşteptat: •. • • • „Ţări înşiruite căderilor în ani,

sfârşitul tragic svăcneşite prin ţâşniri de lut,

fagi se sădesc proptele de clădiri, tiparele din stele stăpânesc, mările 'nfurvcdte prefac în ţăndări

cerul, cătuşe rupte vor ţi brăţări în .le­

gende, iar omul stăpân peste el vu fi re­ge şi libertatea stemă cucerită".

D. Eugen Religils publică un fragment din interesantele d-salle Peregrinări eurcpene. D. Emil Iaac desprinde din „notiţele" sale câteva file de adâncă cimotie sub titlul întâlnirile mele cu moartea.

Noul cotidian din Cluj România Nouă în numărul din 12

Ianuarie apreciază astfel': Revista clujană „Societatea de Mâine"

îşi serbează, prmWun număr bogat, împlinirea unui deceniu de existenţă. Este un eveniment puUicis'.ic ardelean,

M u n c a l i t e r a r ă

G a z e t a T r a n s i l v a n i e i

G â n d R o m â n e s c

29

SOCIETATEA PE VÂ1NE

pe cam trebuie sâ-l însemnăm pe ră­bojul nostru.

Zece ani de viaţă, însemnează mult pentru o revistă provincială. Simplul fapt de ai fi trăit şi este încă este un merit. Când anii aceştia sânt plini de o bogată activitate publicistică, cum e cazul „Societăţii de Mâine", meritul este îndoit

Care este taina succesului „Societăţii de Mâine"?

înainte de toate iscusinţa directoru­lui ei dl Clopoţel, care a ştiut-o sus­trage dela influenţe, ce i-ar fi putut fi nefaste, chiar dacă pentru un moment ele ar fi însemnat succese materiale ră­sunătoare. Cu o bogată activitate zia­ristică în urma sa. dl Clopoţel a ştiut apoi să administreze revista cu chiver­niseală. Şi acesta nu este puţin lucru, când bine ştim, mai ales cei care am fost întroduşi cât de cât în tainele re­dacţiilor, cum cele mai multe publicaţii mor din cauza proastei lor administraţii.

In rândul al doilea, revista clvjanâ a reuşit şi pentrucâ a avut un debut subt auspicii strălucite. întâii anii a-duceau pe copertă nume ilustre de pub­licişti ardeleni Rând pe rând, din di­ferite motive, toţi aceştia au părăsit conducerea. Aureola începutului a plu­tit mereu însă deasupra revistei, îndrep-tându-i paşi^ înmulţindu-i simpatiile.

Revista a mai biruit apoi şi pentru preocuparea ei intensivă de problemele sociale. Interesul pentru astfel de pro­bleme a fost totdeauna viu în Ardeal După războiu el a crescut. „Societatea de Mâine" are un merit în această cre­ştere a lui. Ea nu s'a mulţumit numai cu popularizarea (în înţelesul nobil al cuvântului) a disciplinei sociologice, n a organizat însăşi, numeroasa anchete sociografice. E destul să amintim boga­tele investigaţii privitoare la situaţia Moţilor, de care orice cercetător, sau om politic cate vrea să se întemeieze în reformele sale pe date pozitive, va trebui să ţină seamă.

Un alt secret al succesului revistei este urmărirea cu o largă înţelegere, a actualităţii in stufoasa ei diversitate Articole şi cronici, scrisori din ţară şi străinătate au ţinut cititorul atent. In ce priveşte Ardealul, cele zece vo­lume care alcătuesc colecţia revistei sânt o archivâ documentară de întâiul ordin, va trebui răsfoită, de către orice cerce­tător al înfiripării spiritului nou al acestei provincii.

In fine, succesul revistei se datoreşte şi faptului că şi-a deschis totdeauna coloanele, cu simpatie, tinerilor. Câţi dintre publiciştii geueraţiei noi din Ar­deal nu şi-au făcut ucenicia în paginile primitoare ale revistei clujene!

Prin caracterele înşirate — şi nu

le*atn amintit pe toate — „Societatea urăm să continue pe acest drum, eu de mâine" şi-a creat un drum propriu, stăruinţa şi priceperea, despre care cel. nu numai între publicaţiile ardelene, ci zece volume ale ei sânt o mărturie im-între toate periodicele româneşti. Ii presionantă, TITVS

Cotidianul „Ecoul" din Arad

aduce sub iscălitura dllui Ion. Po­gana (un reprezentant viguros al condeiului din generaţia itână-ră ardeleană) un lung. foileton din care extragem aceste rânduri :

„Libertiaitea/ de gândire a fost întâiul succes pe care si 1-a asigu­rat „Societatea de mâine". De aici,

, până isă se ajungă ffla seriile de numere cari. colecţionate mai •mulţi, formează iun imaterial pen­tru volume compacte, calea nu mai era distanţată. Libertatea a îngăduit Cioliaborajttoipitor revistei să exploateze tort ceeaee farmecă aispiratiunile unor spirite latvide şi de frumos îşi adevăruri- tainice.

0 mai accentuată detes'tiare a exdusivisimlului — nici nu s far

putea concepe. — E un principiu cunoscut conform căruia — oa­menii de cultură, adevăraţii inte­lectualii, âşi pot da mâna sub ace­laşi acoperemânt. în jurul acelu­iaşi altar pentru răspândirea în­ţelepciunii.

Am întâlnit printre colabora­torii dlui Clopoţel toslti miniştri, academicieni, oameni de işitiintă cu reputaţie imondialiă, semnând stadii şi articole dle lînall'tă valoare. Am întâlnit adversari de idei în­tre cari simţeam o prăpastie a-dâneă îşi totuşi, au încăpuit tumul lângă a l fa ! ou contribuţiile spiri­tuale darnic oferite revistei.

Zece ani de apriţie în Ardeal — se chiamă un record...

C o t i d i a n u l „ V e s t u l *

din Timişoara scrie: „Gel imiai im­portant eveniment cultural al1 a-nului este iăxakîndioială împlini­rea a zece ani «e *apairitie a .revis­tei clujene „Societatea de mâine'' de sub conducerea d-lui Ion Glo-potell, preşedintele Sindicatuiui Presei Române din Ardeal si Ba­nat.

La numărul fesitiv colaborează o falangă de scriitori pe oare o poate râvni cea mai pretenţioasă revistă bucureşteană.

Este cert că atunci când se va seri istoria învăţământului, ai so-cioloigiei contemporane, a diesvoil-

tării ştiinţelor diverse, a teatru­lui etc . va trebui să /fie ou mult interes frunzărite filele acestei admirabile reviste penr tu des­prinderea documentelor Itimpuîui.

Un titlu în plus pentru apre­cierea,, răspândirea <şi tenacitatea fiinţei sale îşi 1-a răspândit „So-ciekdea de mâine" pr in maniera civilizată de <a trăita chestiunile şi pr in nivelul occidental all dis-curţiunilotr. Intir'o ţa ră cu faima KuperfieiaiMiuil persionalisimului şi injuriei atroce revista clujană este o oază de recreiaitiune inte­lectuală ş i morală.Amu JiurcJwscu

R e v i s t a „B 1 a j u V,

tânăra îşi promiţătoarea revistă din Blaj inserează nota aceasta: „Societatea de Mâine, datorită stăruinţelor dlui I. Clopoţel şi co­laboratorilor d-sale ou toarte greu­tăţile şi vitregele împrejurări pr in care trecem, apare în nuimăr fes­tiv, ânioumunândiu-işi io activitate rodnică de zece ani.

Poate că această vârstă lai unei publicaţii nu preţueştie prea mult în ţtiimpuri normale, da r când ţi­

nem seamă de fapitull că apar re­viste nenumărate oare apoi dispar după primul sau al doilea număr, acest jubileu nu poate decât1 să ne bucure ca şi pe cei oare s'au stră­duit să facă din „Societatea de Mâine" o revistă bună.

Numărul de ifaiţă aduce <uai bo-gaitşi warialt material din aproape toate domeniile activităţii spiri­tuale.

Revista „Braşovul Literar"

în n-ruil din Decembrie acordă a.1-tenţia de mai jos: „In ajunul! săr­bătoririi unui deceniu de aiparitie „Societatea de mâine"' a ţinut să

ne prezinte o falscicolă impresio­nant de bogată si bine scrisă, a-mintindu-ne de anii cei mai buni ai revistei.

.80

ATBA DE *htâ

fratorită dini Ion CÎcpoiet, scrii­torul» «ziaristul ei ideologul, de ca­re am miai atminitit în acest loc — secondat ide, tinereţea entuziastă şi promiţătoare ia dlui /. Th. Ilea, „Societatea de mâine" aşi inaugu-rează o nouă decadă de activitate sub «ele mai bune auspicii.

In afară de vechii colaboratori, dintre care not'ăm pe Viokr Stan' ciu, Const. Sudeţeanu, Horfa'Trţm dafir, Ion Clopoţel, Vladimir Ni-coară, etc, — partea literară a fost îmbogăţită, prin grija dlui Ileă, ou colaborarea Scriitorilor români independenţi, din oare

subliniez frumoasele poeme ale poeţilor Zaharia Stancu şi I. Va-lerian. D. Ion Th. Ilea tseimnealză poezia „Aur cuvenit" de o expre­sivitate viguroasă, iar poetul Ge-orge A. Petre o elegie eu ou puter­nice rezonante interioare.

In rest o cronică bogată oare oglindeşte întreaga viată oultura-lă, artistica şi socială a Ardealu­lui.

Pe deasupra concepţiilor /socia­le ale „Societăţii de mâine", nu ne •putem retine de a ne arătla bucuria pemt'ru felul civiilîaait în oare a-ceastă revistă continuă să apară.

„ P r o g r e s ş i C u l t u r ă "

noua, revistă 'bine îngrijită din Tg. Murăsal cărei siuflet e tânărul en-tusiaist Nioolae Albu, notează: 'Ou numărul de fată;, excelenta revis­tă împlineşte 10 ani de existentă. Evenimentul trebue mărit de toţi acei ce au urmărit desbaterea pro­blemelor celor mai vitale ale Star .-alui român în paiginile ospi'ttaiii«-re ale. acestei reviste. O reciapitlu-latie cât de sumară a scriitorilor şi a oamenilor de ştiinţă cari s'aiu perindat la această revistă, atestă spiritul lînailt, înteleEătlor al tim­pului prin oare trecemi, ce a stat în fruntea preocupărilor ei, Graba ou care a început, în dameniul so­cial, sa îmbrăţişeze cele miai strin­

gente reforme, cereceitând pe baze ştiinţifice viata poporului Biub cete mai diferite aispeclte. i-a aitrajs simpatia tuturor cerouirilor ştiin­ţifice.

In doimieniul artetlioir: literatură, teatru, plastică, în special cele din Transilvania, Societatea de Mâine a adus incomparabile servicii. Problemele de cultură generală referitoare la marea masă a po­porului au fost desbătlute cu com­petentă de eminente condeie,

Iată deee la acest popas ce con­stituie un triumf în domeniul pu­blicisticei din Ardeal, aducem ou recunolştintă omagiul tinerei noas­tre reviste.

R e v i s t a „ G r a n i ţ a "

din Timişoara aduce următoarele observatiuni: Cea mai serioasă si mai documentat scrisă, revistă a părţilor' de dincoace de munţi îşi sărbătoreşte cu ultimul număr, un deceniu de neîntrerupta, glorioa­să si rodnica apariţie. Domnul Ion Clopoţel neobositul director al acestei Societăţi de mâine, a bătut şi pe acest teren un record. Spu­nem $i pe acest teren fiindcă d sa a bătut marele record prin activi­tatea încununată de strălucite su­ccese depuse în slujba sindicatului Presei Române din Ardeal, De 'ze­

ce ani „Societatea de mâine" a fost singura oglindă de o claritate cris­talină care a reflectat minţilor lu­minate din Ardeal şi Banat nu numai societatea de mâine, ci şi pe cea de eri !?i chiar pe cea de azi. Jubileul de 10 ani pentru o revistă serioasă, de nivel europe­an aici în taira noastră, unde ciu­percile înăbuşe' stejarii, e o impre­sionantă sărbătoare. Dorini^ însă din .toartă inima oa jubileul să fie un indemn: înainte! tot înainte pe acela ş druim!

Adevărul literar şt artistic

marea revistă bueureşteană înre­gistrează asfel sărbătoarea noas­tră; .deceniaîă: S'au împlinit zece ani de când apare la Cluj „Socie­tatea de mâine", revistă de sub ccnducereiă pricepută n dlui Ion Clopofel.

ConcpuM ca o publicaţie cu\ ft«ompăti s&cMâ, poUtite şi eco4

nomic® „Societatea de mâine" a concentrai în jurul ei o seama de colaboratori ardeleni, precum şi din vechiul regat. înmfleffltt de gândul unui drum. nou, potrivii spiritului vremii.

Apariţia regutăiâ a revistei se~ daioreşte unui <cm care n'a şovăit o clipă în foia obstacolelor ine*

rente unei asemenea întreprinderi Meritul diui Ion Clopoţel 0 cu

atât mai mare. cu cât a isbutislosă le învingă prin. idealismul şi en­tuziasmul său.

Situat în rândurile de stânga ale intelectualităţii româneşti, d. Clopoţel a făcut incursiuni în toate domeniile programatice ac* tuale. Combătând ideia, d-sa a făcut totdeauna abstracţie de per-soamă, cucerinduisi prinţ aceasta respectul confraţilor de aci şi de peste munţi. ' \

Om de convingeri nestrămutate lipsit de ambiţii, modest, dar do­tat ou fanatismul culturii, ne facem o plăcută datorie relevând munca neistovită a acestui bărtw rar ardelean: iar „Societăţii de mâine" îi urăm viaţă îndelungată sub aceiaş viguroasă conducere.

Dela cursul public de Italiană

D. Pimen Gomst&ntfoeSiCui, titu­lar al catedrei de Limba ;şi cores­pondenta italiană dela işcoaiai co-merciaiă suip. de băieţi 'din Sibiu.) şi-a reînceput cursiui public de limba italiană Sâmbătă 21 Ootbm-vrie, ora 5 d. a, în localul liceutai „Gbeorghe Lazăir", vorbind des­pre „Cele patru Rome" îşi despre utilitatea şi expansiunea limbii italiene, Cursiuil a continuat în fie­care Miercuri, între 5—7 d. a. cu începătorii, având manuale Mas-son et Maeszoni, Methode de toi-gue itailienne, premier livre (Pa­ria. Colin, 1933, 8-e ed,. Lei 105), Gh. Bănea, Vocabular italian' *o*-mân (Buc, Cultura NatilOfliaflăs 1022, Lei 50), $i Alex MarcU, Dfc* tibnar troimân-italiian' (Buc., Ateâ" lay. 1933, Lei 100). Sâmbăta îfitfre o—7 d. a; s'a tinuft- cursMll pentru înaintaţi, întâi au broişura Le co­lonie ita'liane (Biofmâ, Enit. fără preţ) Si apoi ou Giusepp© Lippa~ rini. Bre vi aozioni di stjoria fetite* rairia (Milano. Sknoirelli. lire 2.),, şiOarlo Peruissi, Texte alese, pen­tru cttirsul de limba italiană (Buc, Edit. autorului, 1933 Lei 75). Seim bată. 16 Dec. s'a luat vacantă, ur­mând sâ reînceapă cursul penffirU, Începători Miercuri, 10 lanuiafie.; 1934. ora 5 d. a., iar cel penttru înaintaţi, Sâmbătiă, 14 lapliăd^ 1934, ora 5 d. a,

SobmÂiEĂ nk kJiikk.

Cronica medicala Efectele medicinei preventlVe

Dintr'un studiu aiui Starr Judd rezuiită că media duratei vieţii o-meneşti în anul 180Q a fost de 33 de ani; în 1901 de 49,2 ani, iar în 1924 ea a; ajuns la 58;,1 ani; iar mortalitatea copiilor din priimoxl an a. scăzut! deda 17,5:1000 oât era în 1900 la 12:1000 Oîntr'o regiune a Americei). Tuberculoza a tre­cut dela primul toc la a 5-lea, prim tre cauzele de deces; febra tifoidă ai devenit mai puţin uicigătoaţre gratie vaccinaţiei antitifice; dif-teria deasemenea prin aplicatiu-nea va'ceinatiei ou 'toxină-anititor xină ori toxoid; searlatina,. ruige-cla au scăzut mult; iar sifilisul1în curând va fi exterminat în ţările civilizate, rămânând de rezolvat încă 4 probleme pentru igiena «şi sănătatea .publică: 1. boala de ini­mă (cu tovarăşele sale ea: apople-xia, hemoragia cerebrală şi ne­frita), boala de riniclhi, 2. cance­rul. 3. pneumonia şi 4. bcaleCe mentale.

Preocupări regale pentru sănătatea publică

Regele în dorinţa Sa de a con­tribui şi personal şi în med miau direct la opera de ameliorare a stării de sănătate a poporului nos­tru a donait Ministerului Sănătă­ţii şi Ocrotirilor Sociale o piairlte din proprietatea Sa din comuna: Mănăstirea,, Jud. Ilfov ou scopul, le a se zidi acolo un dispensar pentru combaterea) pialudisimlului;. Este bine ştiut că unla din primei- . palele plăgi sociale caii ne bântrtte neamul este şi paludismul, tara ttoajstră dispunând din nenoroci-re de vaste iregiuni împaludate, unde locuitorii sunt condamnaţi boalei şi degenerescenţii, iar prin incapacitatea! lor de muncă mai eontribue şi la accentuarea depre-siunei situatilei noastre eoonomi-ce. Tretue-să ne reamintim şi de diferiCele chipe şcolare cu cari funcţionează în mod alternativ, — după cum ele au trecut ori nu peste aeesele de fhră palustră — unele şcolare rurale — cari prin urmare sunt împiedecate să-işi îndeplinească prevederile prograt- , mei şcolare înafară de prejudiciuil adus vigoarei Si sănătăţii genera­ţiilor ..noastre de mâine, pentru a întftleige ce beneficiu reprezintă'

gestiuH regal şi pentru interesele de ordin sanitar şi educativ ale unei părţi din populaţia1 noastră şcoiaire.

Al 3-lea Congres Internaţional de pediatrie,

Probleme imiportanjte referitoa­re la consumul laptelui.

A avut loc la! Londra în 20—22 Iulie a. e. . Raportori au fost: prof-1 Arnold Rice Rich ('Baltimo-re), prof-1 Haimburger (Wien), dr-1 Peh (Lyon) şi dr-1 Woringer , (Strassbourig) tratând despre Na­tura alergică si rolul ei în mala­diile infantile; apoi: prof-1 Pet-terson (Stookholm). prof-1 Bessau (Berlin), prof-1 AUaria (Torino), prof-il Lereboullet (Paris). Dată fiind propaganda intensivă ce se desfăşoară în timpul din urmă la noi pentru utilizarea pe o scară tot mai largă a laptelui de vacă în cadrele săpltămânei şi a zilei lap­telui s'aiu ţinut o serie de confe­rind de popularizare şi de difu­ziune a acestui articol alimentar aşa la Cluj printre alţii dr-1 A-xente Ivmcu a ţinut în 1932 o con­ferinţă ou proiectiumi la „Cinenua Corso", iar a. c. una la liceul „Oh. Bariţiu" din Cluj, credem că nu este lipsit de interes a reproduce în linii generale chestiunile dis­cutate la acest conigires interna­ţional în legătură ou problema . laptelui.

Patterson raportează despre transmiterea maladiilor datorite laptelui şi însistă îndeosebi asu­pra infecţiei tuberculoase de ori­gine bovină şi uimană. apoi alsu-pra febrei ondulante. şi a stomati-tei epidemice, (aftele epizooltice). El preooniziaiză dreplt măsuri pro­filactice: alăptarea la sânul ma­mei, Controlul efectiv al 'laptelui provenit dela animalele să­nătoase şi îndemne de infecti-unil© (ulterioare ou microbii pato­geni, distrugerea agentului infee-tios cu antonul căldurei şi obţine- -. rea unei metode de tratament al laptelui fără să i-se altereze pro­prietăţile nutritive. Besmw insis­tă asupra rolului patogen pe ca-re-1 au baciiii coli, atât exogeni (veniţi din afairă) cât şi endogeni (aflaţi (în interior/u! inteâinail). , Allwia constată o vastă mişcare

în vederea ameliorărei industriei laptelui şi se pronunţă impotriva utilizării laptlui nefiert conţinând substanţe „vivante" şi preferă procedeul termic; excluzând steri­lizarea absolută este pentru pas-teurizare cu diferitele sale aspec­te, amintind şi de tendinţa tatonai accentuată mai recent, de a se da preferinţă „stialssanisiatiunei".

Prcf-l Lereboullet raparteaiză chestiunea referitoare la o humă igienă a laptelui îşi la măsurile le­gislative cari vizelaiză 'reglemen­tarea industriei laptelui. Dânsul este pentru un lapte garantat şi pasteurizat, pentru un control i-gienic oficial, pentru luarea unor măsuri sa iremedieze insuficiente­le rezultat pe urma costului mai

.urcat al acestui fel de lapte si pen­tru a-il face accesibil şi populaţiei din păturile miai nevoiaşe. La, tară poate fi întrebuinţat iprocedeul ide fierbere a laptelui înainte de con­sumare.

Congresul Internaţional pentru protecţia copilului

a avut loc la Paris. în 4—9 Iulie a. c. Printre preşedinţii străini de onoare, dintre concetăţenii noştri întâlnim pe pnof-l Dr. Titu Gane directoiriuil clinicei infantile din Cluj; iar din comitetul român sunt amintiţi ca făcând parte D-na Caragea, prof-1 Dr. Titu Geme, docent Dr, Axente Ziancwşi câţiva alţi colegi Clujeni. Chestiu­nile (discutate au interesat proble­me referitoare la imaternitiatie (pro tectia intrauterină), primiai şi a doua copilărie, âdolescentâi. copiii anormali, serviciul sociali, ches­tiunile juridice, protecţia infanti­lă, oomunicatiuni diverse şi ches­tiuni coloniale. Raportorii ches­tiunilor mai sus înşirate au fost: Prof-1 Couvelaire şi dr-1 Lacom-me, prof-t Mcuriiquand (Lyon), Dr-ii Dufestel, CkaUley-Bert, Geof ges Paul-Boncour, Armand'Delil-le, dl Alphonse Richxtrd şi dr-1 TtiîrMix.

Medicii prieteni al rinului

S'aoî adunat în congres la Bort** deaux, în Franţa, prezentând o serie de rapoarte menite să exal* teze efectele binefăcătoare ale vi­nului. Sediul vna4e a'a, 'Umilit *cest ,

sa

SOCIETATEA DE iiÂlkS

DISCUŢII $1 RECENSII =G0LIA«, roman 2 voi de Ionel Teodoreanu

(Editura „Cartea Românească") Apăţut ni l volume (I Gasav ele pesf-"

te drum, 11. l'oiţile e'au închis) „Gb.-'V-lid eite un lomuri original şi eapţi- ; vânt la lectură. . Este - romanui unei' familii, boiereşti, din care n'iu mai rămas, decât stârpituri.

Adrian Arabu, un copil plăpând, stetea mereu la fereastra unei case, peste drum de un azil de bătrâne. In suflet îi încolţi temerara iniţiativă de a -voi să-şi arunce mingea peste zidul misterioasei oase, străjuită de un plop, un corb şi un cerşitor. Del a un timp, copilul începe să-fie obsedat de imaginea casei sumbre de peste drurn, despre care aflase că-i casa lui „Go-lia". îndată ce începu războiul, copi­lul plecă la Iaşi. .

In acest timp, în casa lui Golia, Verc-nica Hartular, o romancieră oar­bă, — cea mai patetică eroină a ro­manului" — scrie \romanul vieţii co­pilului cu mingea, -romanul lui Adrian Arabu.

După 15 ani, tânărul Adrian Arabu, — figură stranie —, licenţiat în drept,. el însuşi debutant în literatură, ci­teşte romanul propriei lui copilării, scris de Veronica Hartular, ia care îl conduce Ioil Hună. (Ce fatalitate!)

Astfel, Adrian, în împrejurări de un fantast unic, ajunge în casa lui Go­lia, în mijlocul acelei degenerate fa-, milii boiereşti,, din oare i.nai rămăsese Hancu Golii, un cocoşat cu mersul ridicol şi distins; Nilda Golia, fiica lui Barbu Golia, — fată dulce şi ispiti­toare —; Tia, soră gemenă în frumu­seţe a Nildei, fată a servitoarei Tini

cu. care trăise Barbu Golia, sadicul, ctitor'al acestui lazil de bătrâne; pre­cum, şi un portret al lui Barbu, Gol ii, care încă mai porunceşte destinele ur­maşilor.

Adrian iubeşte ipe Nilda, care, de departe, din munţi, scrie romancierei Veronioa Hartular şi trimite o foto­grafie. Adrian o sustrage. Tia o fură şi o distruge. Violenţa acestui senti­ment de gelozie a Tiei avea să fie ho-tărîtoare pentru vieaţa lui Adrian, oare o ia în căsătorie.

După o scurtă şi frenetică vilegia­tură la Borsec, Adrim duce o vieaţă de proză urîtă la Bălţi, unde era a-cum procuror, pierzând-o pe Tia în noroaiele dintr,|însi. Sinuciderea u-nui coleg de al lui Adrian, din cauza Tiei, pune un accent de spaimă. Ne­înţelegerile dintre soţi sporesc. Tia, care fusese amanta bicisnicului Han­cu Golia, paralitic acum, din ziui în oare Tia fusese răpită de romanticul Adrian, este amantă şi-a altora.

Bota iv şi zdrobit, Adrian îşi face convalescenţa la Bucureşti, în oasa lui Golia, în preajma Veronicăi Har-tuliar, de 'al cărei geniu fusese poseda­tă fiinţa lui reilă.

Dupăce revede pe Nilda cea de o nobilă generositate, căsătorită lacum cu un Englez şi-şi dă seama târziu, că în realitate pe ea o iubise şi nu pe Tia, Adrian Arabu oide în apusul reîntoarcerii la Bălţi, sub răzbună-, toiarele gloanţe al paraliticului Han­cu Golia. * ' Această noţiune, urzită din bogate

congres a! fost Cel mai potrivit ales daltă fiind regiunea cu o reputaţie mondială despre soitele variate ale vinurilor celor mai alese..,. Au prezentat rjapoairte, prof-11 Port-mann, prof-1 Baglioni (Roma-), prof-1 agregat Fabre. prof-1 Leon Dieulafe (Toufose). Acesta din ur­mă recomandă vinul chiar îşi co­piilor cari a u împlinit vârsta de 3 aiti. (•?') ditt motivul că el con­ţine fosfor asimiliaibil, lecitină,, i-Qosit, acizi, g a ş i . acid gtlicaroifos-foric. calciu, potaisiu, magneziu, fer, vitiâlnirie,. foajte de o 'ineaniteiş-taHlA valoare pentru procesul de

creştere al organiamului tânăr, Leon Dcurache, prof-1 Cruchet, dr-1 Eyland şi dr-1 Jean Fagoulet. Este demn de reţinut faptul că u-nii dintre apologentii vinului re^ prezintă autorităţi ou o incontes­tabilă valoare jştiinitiiică in lumea medicală. Autorii mai sus citaţi s'au angajat în serviciul econo­miei naţionale pledând pentru va­lorificarea produselor sollului pa­triei lor. Ridicarea treptată a abo-litionianiiU'lui în America, este de na tură să isţtfijineaiscă în mod in--" direct acţiunea,lor. . : '

Docent Dr. Âxente îdneu

epizoade expresive şi cu personaje pi­toreşti, scrisă întir'un stil exclusiv li­ric, este o continuă .alternare de ele­mente fictive şi reale. De altfel, dl Io­nel Teodoreanu, începând cu „Turnul Milenei", a cultivat cu predilecţie fan­tasticul. . . • „Golia" este o o'irte bună şi intere1'. sântă; o carte de frumoasă poezie, cu minunate pasaje descriptive — o plim­bare cu sania a lui Adrian cu Tiae o magistrală pagină poetică a roma­nului —, cu portrete precis desemnate între carie al Tiei, femeie periculoasă, ce dă .caftii un parfum de fatalitate, al Veronicăi Hartular, cea cu carac­ter de mucenică, al blândei Hilda, al ghebosului Hancu Golia şi al inteli­gentului Adrian.

Şi acum, .im face şi-o obiecţi-une. Ar

fi de dorit ea dl Ionel Teodoreanu sâ se desbare de acelaşi procedeu stilis­tic, cunoscut cititorilor dela primele pagini de p™oză .ale dsale, de acea ploaie de expresiuni metaforice — de altfel adevărate perle stilistice ->-, cu-care obişnueşte sănşi împodobească haina romanelor d-sale. O simplifi­care ia stilului ar fi în folosul „epi-. cului". ION' TOMUŢA

Socialişti contra revizio­nismului

A deşteptat un puternic ecou de pMh1

să atitudinea distinsului ziarist şi so­cialist ungur F6nyes Sâmuel (despre care ne aducem cu recunoştinţă a-minte toţi români pentru curajul cu oare lovia abuzurile guvernelor oli­garhice maghiare şi se deicilaria în 'Sa-, voarea popoarelor oprimate} luată în „Manchesiter guardian" şi în „Arbei- [ •tar Zftftung" împotriva campaniei re^ vizioniste a contelui Betnlen. Toate ziarele din ţară, în frunte cu „Uni-*" versul", dau toc larg expunerii so­cialistului fruntaş. Fânlyes decfliară; că istoria şi-a rostit sentinţa, iiar o ten­tativă a revizuiri înseamnă o desilăol* iîuire de războiu. EI e în nota" socia­lismului european, care osândeşte mij toacele violemte «le lichidării litigii­lor dintre popoaiie. Statutul actual mondial este superior ordinei antabe?-iice. Strălucitul gazetar Fenyes ne-â obligat oidată nuai mult. După-reiată? rile lui „Benlimeir Taghiatt" contele. Bethlen a pledat .pentru o autonomi*! > a Ardealului, .renunţând ia reial%)ir^; de Ungaria, ba ntai mult; ,în-nduts|j|$;;:-autonom recunoaşte, pop/jruliii, româfe „die .bestiimeinde ,-B^§'îf -$ rojuil; .bota*; rîtor. E, generos, „d* ţ^t£|nf?£nfe>Uj .$&Q?p vacia si Hmm suJmFFm^i&f^M*-biacit, deasemeni pentou Qroatia,.

S0C1STATSA DB MÂiHS

The forgotten man

Nu prea putem şti precis ce se pe­trece peste Ocean. Judecând după co­respondenţele unor factori autorizaţi^ cum este de pildă profesorul Ogburn delă universitatea din Chicago, în Statele Unite se introduce cea mai formidabilă revoluţie paşnică ce s'a pomenit vreodată. In „Beirilmer Tag-blatt" acest profesor scr'.e, că ceeace numesc europenii revoluţie nici nu se poate apropia de sensul uriaşei trans­formări ce e in curs in America. Roo­seveU e cel mai, cutezător revoluţionar. Şi c.'udat: i se supune imensa majo­ritate a populaţiei, fără cârtire. Ca o dovadă, că RooseveU este cu adevărat omul zilei. După nai RooseveU este ce[ mai mare geniu ai vremei noastre. In volumul său „Perspective" el ne vorbeşte de iri'ţi<ativele pe cari le-a luat în calitatea sa de guvernator al statului New-York iînainte de a fi pre­şedinte al Statelor Urnite. Ei pleacă deci dela nişte experienţe precise. A cutreemt toate unghiurile agthcultu-, rii, _ a electrificat ţarinile, a Introdus schimbări uriaşe, consimţite. Astfel ne expl'căm dece RooseveU este atât de realist. Ei pleacă dela unele reali­tăţi. Dela statistici, exacte. Nu e un vdntură-ţard, ci un om de ştiinţă practică. Dacă e aşa. atunei principiile acestui bărbat de stat interesează o lume întreagă. Loziinca elementară cu care a plecat în campania eletorală a fost aceasta): The iforgolten man (der vergessene Mann) — omul uitat. Deci contha capitalismului, contra trustu­rilor, contra liberei concurenţe, contra •autocraţiei bancare, pentruca omul uitat să mi sufere de foame. Câne e a. cest om uitat? Sunt 90%, ameninţaţi să devină in fiecare clipă işomeri... Parecă RooseveU ar scrie despre Ro­mâna.. Atât de puternice ş\i genenfi-vadabile sunt reţetele sale. Începem să ne dumirim de structura lumii de mâine orientată de formidabilul ge­niu ai lui Rooseiyelt in favoarea „omu­lui uitatr.

HOR1A TRANDAF1E

Direcţia şi redacţia „Societăţii de mâine" a primit cu prilejul jubileului de zece ani, numeroase dovezi de sin­ceră simpatie şl îmbărbătare. Tuturor acestora precum şi devotaţilor noştri d a t o r i cari au împărtăşit cu noi cu­răţit bucurie a izbânzii, le mulţumim dfa toată inima şl-i asigurăm de afec-

oaift noastră recunoştinţă.

' Redacţionale

In numărul viitor vom da un bu­letin bibliografic — recensii fi în­registrări de cărţile cele mai npişi note critice asupra revistelor — mai amănunţit. Astăzi facem loc păreri­lor altora despre noi...

Concurs

Dupăcum rezultă din articolele cari au desbătut aproape număr de număr în 1933 problema de a tâ ta acuitate cul­turală a căminului scol a/, chestiunea orientărilor ferme pe cari trebuie să şi le impună bătrâna noastră' asocia-ţ iune.Astra" e reaşezată în actualitate. Tocmai pentru a se stabili un acord asupra programului minimal de acţiune, deschidem o sCurtă anchetă, dorind a ni se răspunde în mod precis la ur­mătoarele în t rebăr i :

1. Ce idealuri formulează Astra pen tru multiplicitatea direcţiunilor cul­turale în România întregttâ ?

2. Ce trebue să se păstreze din prac­ticele ei dinainte de războiu ?

3. Pe ce factori contează în noile sflinţi ?

4. Cari sunt erori le de până aci» şi cari sunt soluţiile cele mai rapide de îndreptare şi acţiune însufleţită?

Rugăm răspunsuri concise. „Societa­tea de mâine", care ani de zile a pu­blicat buletine bogate în idei şi îndru­mări de-ale secţiilor şi conducătorilor A strei, şi care a consacrat A strei ex­tensiuni e neegalate vreodată de altă t ipăritură românească, vrea să contri-bue cu participaţiunl Motârîtoare de luminare asupra crezului Astrei.

Cefe mai bune dintre contribuţjunile la , ,concursul" acesta vor fi premiate.

Profesorul dr. I. CantacVzlifo

Pn'intre doliurfte proaspete laffle ştiin­ţei .române, cel al morţi i 'profesorului di". I. Cantacuziino lasă, regrete adânci-iDfeşi cobo^îtor dintr 'a viiţa de boar, drul Cantacuzino ia fost un model de om al muncii .şi a l d r e p t ă ţ i pentru «ei de jos. Moare în virâsta de 71 ani. Era membru al Academiei de ştiinţe din Paris şi doctor honoris oauea al mal multor universităţii Par isul şi-1 revandiica. Se impusese repede olim-cian de mâna întâi. Studiile sale asu­pra leprei ,şi tuberculozei! a u fost a-preciate peste hotare. A înfirmţat si condus Institut/ui de seruri ş i vacci­nur i al universităţii din Bucureşti. A pus bazele serv Scitului sani tar nomâm. lin guvernarea Iorga din 193.1 a. fost ministru ial sănătăţii , recunosciUit deci oa un tehnician r epu t a t Drul Ganla-cuzămo făcea parte dintre generoşii,

cari a u dat a t â t a avânt nuilşcărtiii so­cialiste şi democratice. A.avut un rcd

determinant in începuturile .glorioase ale revistei „Viaţa .româniească". Fai­ma numelui său de om devotat ş t i in­ţei a cucerit cercurile .şitiifliţtitfiiGe- cele mai dificile din sitirăLinătate, spoirund. prin aceasta mumele bun ai României.

Dfc. Teodor Minaţi*

Ultimul memorandist s'a mutat ta lumea «terna a'"păoii desăvârşite. Cu toatecă în vrâsrtă de 79' amu Teodor Mihali păstra, o aprinrtffiSailă spiritua­lă iiamarcabilă. Faima isa de om poli­tic ,şi-a făcut-o de t â n ă r participând inimos in deltegaţiunea dela Viena îşi ,1a procesul celebru din Cluj unde a adus mii de ţă rani din judeţul Some­şului. Şi-a creat legături cu fruntaşi politici dun vechiul regat pe icare-fl vi­zita des.- S'a distins toată viaţa prân-tr 'un bun simţ imperturbabil, mu era omul iimpuillsdiunulor. Ales permanent oa deputat a l ţăranilor români d in Ju<-. deţul său, s'a impus prin • maniera sa de om politic echilibrat şi a tosi ales preşedinte al clubului par lamentar din care făceau par te şi deputaţii croaţi şi slovaci. Deşi fără faima curajului şi riscului, totuş prin ,moderaţiunea ea a ştiut fii de folos Deal politicii româ­neştii. Tocmai fiindcă nu era aderen-tiuil atitudinilor tadrăsneţe, inu 1 s'a dat niei o însăreinai<e în conisilul d&-rdţgent şi a fost ţ inut .la periferia dein-nităţiilor. Numele lui însă e însori» pentru totdeauna în istoria politică a popdirului român,

„Toate hiarele se satură*

Cuvântul bătrânesc al umerii offiziamâl (de Dumineca a 26-a după Rusalii)

ne apare (din 1792) ca adevărul înisuş. Se spune acolo din cuvânt în cuvâint: „nu este nici o Hiară pr in munţii şi prin pustiii mai cumplită decât inesa-ţiuL şi şoumpatea în casa celor bogaţi. Toate hiarele se sa tu ră ş'i se odihnesc, 'iar omul lacom nici odinioară nu se satură1 ' . Deci naaaţiul şi sgârcenia bo­gatului nu se- întâlnesc mici cto'ar l a

fiarele pădurii . Şi apoi .ne mai mi răm că se nasc războaie sinşi pierd ăâ toân-zii răbdarea când există a tâ ţ ia bogaţi fără inimă şi avizi după ânfitoiMfe a-v e r i . . .

f Dr. Ioan Coltor

Ne-a părăsi t pentru foMeatona fi­gura elegantă şi repr»iaenta*wS a mi­tropoliei Blajului canonicul âr. Ioan Coltor în piimă» tinereţe şi putere de nminica (ittvea 48 *nl). Toţi eăfci Iwam

84

T4Uhp,g£ut~'iip' vom\obişnui "greii','cţr'$o- ' .' tiHL.'fee'-i;'JâSă, trtfârfma.*- Spirit ' cultivat

^ sdbţfce". di-,' Iţteai:;Coltor se - bucura '/.'de numeroase; simpati i în cerciuiriile ;; , })blitice;, cari îl apreciau mult. Era de-

'opptri'vă om a l condeiului ca şi om 1 a ţ ' graiului 'viu. Conducea odată re­vista :;,Cuitura creştină". Verbul s ă u «jea-ales, logic, curgător, gustat: un

. :excelehit orator. Mitropolia românea-""scă "unită pierde pe unul dintre slu- -

a jfitoxii cei mail devotaţi şi mai cu tre-. cere în tară . O scurtă vreme a făcut

parte dun guvernarea mâiţional-ţără-nistă ca subsecretar de stat a l miniis-

' tarului sănătăţi i . Fie-a! ţ ă r âna uşoară.

Măsurile excepţionale

Ar însemna să nesocotim tradi ţ ia cetar zece ani încetat emită î n paginile

' acestei reviste, daică n 'am atrage a-' • teriţiuinea a supra inconvienilenit'elef •

grave pe cari le provoacă măsurile excepţionale încă tuşarea libertăţii

•-"Siorisului. reglementarea idreptului de ' •asociaţie, instituirea .măsurilor de for-

'{' 'ţă desigur, că sunt agreate de absolu­tismul de .partid, care nu se poate •

• menţine într 'alt ichip. Destinderea po-' •• litică nu e însă posibilă decât ' prin

guverne puternice de ' înal tă autoritate " morală. Iar a tari guverne nu le poate

da un singur partiidi, ci numai o coali­ţie de partide. Şi peste tot trebue să

, se înţeleagă, că e eternă înţelepciunea, politcică a marelui florentin ' Nflcolo

• ! Machiavelli prinsă în celebra fpază:-. ,,nu există fortăreaţă ma i bună decât dragostea poporului". •

Pactul balcanic

In Atena se semnează pactul balca­nic dintre ţările România, Iugoslavia, Grecia . şi Turcia. Două ţăr i se men­ţ in singulare, în ati tudine de obser­vaţie: Bulgaria şii Albania; ambele stăpânite de influenţa Romei şi favo­

rabile revizionismului. Deci. primirea, •caldă făcută vizitei perechii regale bul gare şi preşedintelui: de consiliu bul-

- s a r n 'a produs efectul diplomatic aştep tat. Cerbicia revizionistă nudezaranea ză uşa™. Chiar şi fără cele două ţăr i ­şoare pactul balcanic însemnează un câştig politic important E un înce­put de scuturare a. presiunilor exter­ne, un semn de politică independentă a Balcanilor. Un început modest. Şl

câte eforturi pentruca şi- acesta să se facă! Ce greu se înţeleg pqpoarele în sistemul actual de izolări, de egoiste şii şoviniste au t a rh i i politice!

Alt escroc mondial

. Se pare că nici un alt eveniment . mondial nu a stârnit proteste m a i ge-

. ( nerale şi mai sfâşietoare decât desco-' ; 'pararea exerocului Staviski. Un record ' mân, într 'ale înşelătoriei. Iţi stă min­

tea \'n loc: cum se putuse furişa acest excroc-1 în .saloanele cele mai elegante, în cabinetele ministeriale;, în. ghişeele băncilor mari , . în, hotelurile cele ma i

luxoase şi în barurile faimoase ale staţiunilor balneare? Toate uşile i se deschideau *şi ipriirl corupţie adememia

! ]pe (Bemiutâril sus îpuşi K «faceri necu­r a t a Niimai într'd"«o«iet^ibaipiitaliată putredă era capabil să-şi icroiaisioă o

' *15are existenţă un tip al turp i tudine

lor 'financiare ca S tâv iskv S;la;' aso- '-eiat cu conţi şi grofi unga r i - a i» gru­pul optanţilor şi cu tot felul de ddrec-'" tbri :de ,• bancă, pâcălitndiu-i şi câşti- ' gând în mod necinstit o avere fabu- ' loasă. Opinia publică • franceză s'a ' scandalizat ,si a cerut energic socotea­lă tuturor celor amestecaţi în /vastele fraude jale lui Staviski. Vaiuri-vatari ' de lume consternată pun ta mişcare străzile Parisului şi se Sncaeră cu for­ţele ordinei. Iar din clipa când şinau făiciut vad svonurile despre câţiva mi-niitstri interesaţi şi prinşi în cursele lui Staviski, lumea a cerut capul gu­vernului. Astfel guvernul Chautenips a fost silit să-şi dea dimisda. Ce eroi­că opini© publică! Staviski s'a sinucis sau a fost ucis. Nu ma i interesează persoana sa, ei numai sistemul de fraude pe care 1-a practicat ou o abi­

litate de demon. Când va fi sdrobit a-cest sistem în Franţa, ea şi în Româ­nia şi în toate ţările? Numai pr in .prăbuşirea capitalismului.

Austrie primejduită

Cancelarul Dollfus a concentrat la Viena o m u l ţ i m e imensă de ţă-rarai, peste 120.000 capete, câ să manifeste­ze pentru Austria independentă şi să protesteze. împotriva hiitlercsmului ex­tern sau intern eu tendiinţi cotropi­toare, adică de contopire a Austriei în Germania. De multă vreme a m de­mascat î n cronica noastră sabotarea susţinută de naţonalfsocialişţii au-stniiaei împotriva autorităţilor consti­tuite austriaee —• abia aşteptând cli­pa de desagregare şi de Anschluss de­finitiv. Austria îşi concentrează toate •puterile ei de existenţă şi printre mi j ­loacele sale de luptă este si sesizarea Societăţii Naţiunilor. Dollfus a luat înţelegere şi cu Budapesta pe care a cercetat-o; ce vrea dela Budapesta? Căci regimul Gombois joacă pe mai multe tablouri. Gombos nu se va în­drepta contra Germaniei revizioniste. Ba el a săvârşit un act de ostilitate contra Micei Antante şi! a ţărilor bal­canice chiar în ziua semnării pactu­lui balcanic, grăbindu-se să, închee, în mod ostentativ cu Sotvieteflfe u n pact de neagresiune. Dollfus poate spera u n sprijin în Gombos? E pro­blematic. Celelalte măsuri însă sunt salutate eu satis facţiune de toată lu­mea civilizată şi afectată de opresiu­nile hitleriste.

Demiterea lai Chiappe

Şeful guvernului francez d. Dala^-die,r este omul hotăririlor rapide. El vrea să dovediască scepticilor, că în-tr 'o democraţiie trebue să-şi facă loc şi personalităţile neşovăielnice, prom­pte în acţiuni. Boala democraţiilor e că prea se lasă conduse de mediocri­tăţi, de spirite birocratice şi lipsite de voinţă. ' Daladier mniaugurează o tac­tică nouă în democraţia franceză, ştiind să-şi adaoge toate sufragiile re-

, pubMlcanilor de s tânga şi socialiştilor. Care este pr imul act. de deriziune şî curaj a l lui DaJadier? Mazilirea ce­lebrului prefect de poliţie al Parisu­lui: iCluiiappe, încrezutul potentat îşi oiiganiizase u n . corp .teribil de işacjaire a .„ cetor s&racî, â mamlar ^raieb&re,

- *'lrisă' tolera ' io*te ' ' a^ t t t i i le deşăataito ...-:, atei dreptei ţregaliate .dirijate )d« j-Cihar-; ; Ies Mătirnas. Şi niiinieni' b 'avea Şiidirăs-"" nieaila să. vină de hac auitoiarăstuluif i&in • framitea poliţieă cărei nu mssâ resjJ ifeta, - mici legile precise republtiioane to-*aa:

de tumul tur i pe străzi. Acum când Parisul este tulburat de mianiifesitapti

'•' îniarmaţi şi canid luptele de sHniadŞ î n ­registrează ziitaic miulţi morţi şi r ă -

;•• niţi în tabăra masselor incitate de"a^ genţii dreptei ca si în tabăra ecWpaîor de poliţiştii, se simte şi m â n a : initri-gantă a lui Chiappe. Pireşediintele con sildului de miniştri a fost învest i t '«u comanda supremă a forţei publice ba­re să potoliiască lagitaţiuiniile; d. Da-ladiier a adresat un mişcător apel că­tre populaţie ca să nu se lase sedusă de îndemnuirile la dezordine ale mino­rităţilor de dn-eapifta, ci s ă ia apăirârea libertăţilor pulxliioe. P â n ă Ia urmă* se speră într'o înfrângere totală a mKfcr talităţid lui Chiappe. Fiindcă lu i Da­ladier nu i-au convenit măsuriile: de

forţă şi-i repugnă să vadă sânge pe străzile Parisului, a preferat s ă demi­sioneze. S'a constituit un guvern Dou-mergue. Ce fenomen curios: revoltaţii de ; dreapta! ,

Premiile literare ale capitalei.,.

Informaţia ne spune, că eelb 7 premii literare de câte 20 mii Lei, ale Fundaţiilor Regale au fost dis­tribuite.

Scriitorii ardeleni şi bănăţeni şi-au spus la timp cuvântul asupra norme­lor preconizate la decernarea acestor premii, s'au arătat ostili unor prin­cipii ostile provinciei.

Consideraţiile, e de prisos să le mai repetăm.

Felicitând pe bunii noştri coslegi şi prieteni de norocul avut, nu pu­tem omite nici ingrata sarcină a ju­riului de-a satisface condiţiile prea­labile ale daniei, să le zicem simple, inofensive dorinţi oficiale.

Capitala greşeşte însă îngrădin-du-se cu bariere. Egocentrismul naşte resentimente inutile.

Nu implorăm generozităţi. Solici­tăm însă mai multă îeţelegere pentru scriitorii cari scriu şi trăiesc în pro­vincie, respective o mai apropiată cunoaştere a împrejurărilor în cari se manifestă literatura ciscarpatină.

Credem în descălecatul prietenesc al „Asociaţiei Scriitorilor indepen­denţi", în premizele activităţii aces­teia de cari ne-am ataşat. Pornim dela ele, sperăm că în viitor yom fi scutiţi de concluzii de felul ace­lora determinate de decernarea pre­miilor amintite.

Observator.

lupte reliţ iMM ia Germania

Biserica protestanta din Germania, în , rama „revoluţiei" hitleriste, se găseşte i te plină frământare*-Mişcarea cu carac-: t e r reformist, tinzând la-naţionalizarea ' Msericii evanghelice, mişcare cunoscută

sub numele de „Deutsche Christen", a fost punctul de plecare al crizei, care,

„departe de a fi luat sfârşit, se află în •, plină desfăşurare.

Curentul reformist, cum era şi natu­ral, a întâmpinat rezistenţă în păturile refractare ale poporului german, îndeo-•ebire în sânul ţărănimei. Conducătorii acestui grup tradiţional sunt o seamă «le episcopi şi teologi. Dar şi mişcarea „Deutsche Christen'' s'a scindat într'o

' aripă moderată şi alte radicală. Aceasta din urmă, sprijinindu-se mai ales pe marile centre industriale (Berlin, Ham-burg, Rhenania) repudiază întreg testa­mentul vechiu, cere să se purifice testa­mentul nou de „superstiţii", repudiază «rucifixul şi vrea să pună în locul cre­dinţei nereflectale, raţiunea. Acest grup revoluţionar se apropie tot mai mult de aderenţii ,religiei germane" (contele Reventlow) cari nu concep decât un

> Dumnezeu german.

Luptele religioase din Germania nu pot surprinde. Cel care le-a deslănţuit, este însuşi Hitler. Dorind o biserica aservită scopurilor sale politice, naţio­nalistă şi exclusivistă, el a dat prima lovitura caracterului universal al acesteia. Celelalte lovituri au urmat, căci spiri­tele odată evocate, nu mai pot fi stă­pânite. (O spune Goethe, un conaţional de-al lui Hitler, într'o celebră poezie). Un dumnezeu naţional de sigur îi place cancelarului Hitler; ne îndoim însă, dacă îi convine ca spiritul să ia locul credinţei oarbe. Şi, ca dovadă că Hitler se teme de acţiunea dizolvantă a ra­ţiunii, este că omul său, superinten-dentul (Reichsbischof) Mueller, luptă să stăvilească pasiunea înnoitoare a ele­mentelor radicale.

Mai este însă un moment, care nu trebue uitat. Substratul social, ce în orice mişcare religioasă, nu lipseşte • ici aici. Profundele nemulţumiri, pri­cinuite de criza economică şi teroarea batalioanelor de asalt, pot găsi ocazia să explodeze sub... forma convingerilor religioase. Deocamdată credincioşii, în multe părţi, nu se supun ordinelor au-

; torităţilor bisericeşti; ca mâine însă, ! s'ar putea să nu se supună niciautori-

: taţilor politice. Parlamentai lai Hitler

In noul Reichstag, clasele sociale sunt reprezentate în modul următor: 2 prinţi, 60 nobili, 160 agrarieni şi feudali, 12 magnaţi ai industriei, 125 purtători de uniforme şi l 7 muncitori.

Tip. »Ardeulul« Cluj

Adică muncitori ? Nu, ei membri ai poliţtei uzinelor.

Fără comentarii. . . . Ueraina pacifistă

Dintre toate republicele uniunii so­vietice, aceea care a opus mai multă rezistenţă noului regim, a fost Ucraina. Guvernanţii dela Moscova recunosc şi ei că li-a trebuit multă energie ca să dez­armeze elementele naţionaliste, cari sa­botau măsurile socialisante. •

Acum publicaţiile comuniste anunţă că bazinul carbonifer Donetz — pentru întâia oară —: e pe cale să-şi împli­nească planul de producţie. In dome­niul agriculturii, situaţia e si mai favo- , rabilă : planul de însămânţări de toamnă a fost depăşit cu 3 la sută.

Industrializarea Danemarciti

Multe state îşi pierd busola îndru mări i diferitelor activităţi remunera­torii. Chiar state bătrâne se găsesc în pană din cauza schimbărilor des< ' în politica tradiţională a vecinilor. Decuirâmd a m citit un caz clasic: ace.' al Danemarcei. Unde era mai desvol-ta tă cooperaţia decât acolo? Ţărăni­mea organizată în societăţi puternici şi vecini îşi valorifica în chip admira­bil produsele agricole, cari se expor­tau în Anglia şi în Germania. Aglia însă a renunţat la politica porţilor deschise oricui şi a reglementat im­portul pentru a nu-şi concura şi de­valoriza propriile articole. Deci o grea lovitură pentru Danemarca. Iar Germania încă s'a izolat -prin drasti­ce măsuri vamale. Situaţiunea părea catastrofală pentru întreagă construc-ţiunea economică daneză. Flancată din două părţi , privată de posibilită­ţile valorificării bunurilor pe pieţele germane şi engleze cari consumau cu a tâ ta predibuţie marfa sa, Danemar­ca nu putea să se resemneze şi să primiască în plin efectele desagiregă-rii. Ta s'a gândit la o politică eroică originală: salvarea' prin sine însăş . Deci exercitarea unei antrashi i veri­tabile. Şi^a făcut repede socoteala: ce exporta şi ce importa. Oare n ' a r fi ea 'nsăş capabilă să-işi creeze industriile tip englez şi german dela cari impor­ta enorme cantităţi de marfă anual? S'a hotărât imediat: a oprit importul fabricatelor streine şi a procedat la

industrializarea intensivă internă, dând cea mai bună întrebuinţare ma-doi ani Danemarca a făcut progrese uriaşe, şi aproape s'a salvat!

Tulburările germane

Toată umanitatea se întreabă ului­tă cum de a fost posibil, ca un popor care a dat atâţ ia luceferi ori cuge­tării în toate direcţiile în frunte cu Hegel şi Kant, să se lase (tulburat de spiritul intolerant şi agresiv al hit-lerismului. Dela pr imatu l ştiinţii el şi culturii la primatul instinctelor? Câtă decădere! Explicaţia cea mai ni­merită o găsim formulată tot de că­tre un savant german: subtilul psih­analist Sig. F ra id . în mod indirect Ia opera «a Viitorul uneiUuzU ia s u l

analiză fenomenul observat la a t â t » * popoare de insurecţie împotriva civi­lizaţiei lor. Fenomenul este frecvent în regimurile unde clasele posesoare îşi fac de cap. Când un n u m ă r mar< de oameni r ămân pe din afiară, ne satisfăcuţi, se formează u a spirit d( răzvrătire care nu se va astâmpăr». pânăce nu, minează civilizaţia asta oprimatoare. Cartea a apăru t ca mult înaintea iscării fenomenului de agre sirvitate hitlerîst împotriva vechei ci vilizaţiuni .germane. Deaceea explica ţia deţine întregul temeiu al obiecti­vitătii; Acolo unde o mare parte «

. poporului, poate .majoritatea, este o sândită să munciasca fără 3ă benefi

; cieze în . mod cinstit de roadele ace­stei munci — şi de cele mai multe ori1

e vorba de majorităţi de pop-ulaţie, — în sufletul oprimaţilor naşte o ostili tate intensă împotriva însăş civiliza-

• ţiei care a înflorit graţie muncii lor însă care le-a subtilizat p rea multe din resursele cari li s 'ar fi cuveni t In Germania deeechilitorul este ve­chiu. Feudalismul h 'a vrii* să cedez* instituţiuiiilor moderne de stat, decât foarte pe încetul şi evident in moc* tardiv. Germania devenise tipul sta tului autocrat şi militarist, domina t de clasa junkerilor latifundiari. D« aci permanenţa tulburărilor actuale cari a u dus la intoleranţa hitlerfetă

Redaeţia

Valeriu Bnja

încă o vieaţă măcinată, peste care,-a căzut ca Erou. încă unul care îu trezârind u n ideal a fost fulgerat în. ţ ă r îna ce se răabună crunt pe acei ca r i ' încearcă o evadare din ă tmos-fera-i lutoasă.

Valeriu Buja — u n nume necunos­cut. Ni 1-a descoperit d. Eugen Relgis în al Dsale „Răboj pentru Valeriu. Buja" din Vegetarismul no 8—9. Ni 1-a descoperit atunci, când deja V. B. nu era decât un nume trecut în amintire. Mai puţin chiar, pentrucă puţini vor fi acei cari vor lua act de-eroica-i existenţă. Şi totuşi V. B. a, trăit. Sun tem. matori acei cari l-ana cunoscut, acolo în colţul de na tură din comuna Podeni jud. Turda, ş i - -sunt martore ale existenţei sale cele trei „Cărticele" scrise de un „om" ce n'are 20 ani : DrumiMl sălbatec dim

Mannheim, Terra viitoare şi Aen, cărticele ce se găsesc într 'un tiraj, n u mai ridicat decât 100 exemplare, atâ ta cât autorul tipograf le-a putut da în rudimentara-i t iparniţă din Po­dani.

Şi se găseşte în acele cărticele sbu-ciumul unei vieţi eroice care a înţe­les să nu cedeze nici în faţa morţii.

„Nu vreau eă-mi plec genunchii tie... am să privesc în ochii tă i şi n*c* un t remur n'o să-mi vie.... Nu vreau să fiu un laş, un vierme târîtor... şi nu-ţi cer nici o bucurie, ci durere dă-mi... să geamă adâncurile mele sub greutatea ei şi lacrimi n u yoiu scoate în vecie"...

Sunt cuvintele lui Valeriu Buja. O lacrimă mai mult? Nu. O jertfă

mai mult pentru un ideal.

Ion Moldo van

Cenzurat