59062170-57073177-Fise-de-Istorie-Literara

VICTOR CRAUSFIŞE DE ISTORIE A PROZEI ŞI A DRAMATURGIEI ROMÂNEŞTI

Cuvânt către cititor

Viziunea modernă asupra studiului literaturii în ciclul gimnazial şi liceal urmăreşte apropierea elevilor de textul literar, înţelegerea tehnicilor care implică emoţia estetică. Se creează astfel premisa formării uni cititor avizat, instruit, care are putinţa de a descoperi subtilităţile creaţiei literare, imposibil de intuit fără a deţine instrumentele teoriei şi practicii studiului pe text.

Cartea de faţă vine în ajutorul celor care, dorind să studieze textele propuse dezbaterii didactice prin manualele alternative, nu au acces imediat la operă în integralitatea ei. Prin rezumate extrem de meticuloase fără a fi foarte întinse, dar marcând esenţialul operelor la care se referă, vă oferim un instrument de lucru util pentru a putea integra secvenţa propusă spre studiu în opera literară din care a fost extrasă. Nu avem intenţia ca rezumatele din cartea de faţă să substituie lectura operelor ci, mai degrabă, să fie o invitaţie la lectură, fapt care ne-a determinat să nu insistăm asupra unor momente de mare încărcătură estetică, să realizăm o lucrare pragmatică.

Pentru cei care înţeleg aşa cum am înţeles noi sensul acestei apariţii, cartea va fi, cu siguranţă, un real ajutor în realizarea demersului estetic.

Consultând curriculum elaborat de M.E.C. şi manualele alternative aprobate pentru învăţământul gimnazial şi liceal, am stabilit o bibliografie optimă pe care cei interesaţi trebuie să o parcurgă pentru a avea o imagine a literaturii române de la perioada modernă până astăzi. Am inclus, la propunerea colegilor şi a elevilor mei,

1


alături de epica în proză şi textele literare aparţinând dramaturgiei. Aceasta este cartea.

Am parcurs, pentru a ajunge aici, cca. 33.000 de pagini de romane, nuvele, schiţe, opere dramatice ale scriitorilor din perioada literaturii paşoptiste până la literatura actuală cu ochii cititorului care le cunoaşte pentru întâia oară pentru a asigura celui ce va consulta cartea de faţă starea primului contact cu opera respectivă. M-am ferit de preţiozităţi care ar provoca dificultăţi de lectură spre a fi cât mai uşor de receptat. Îmi cer scuze faţă de colegii care aşteptau ceva doct, dar am credinţa că o astfel de carte aşteptau cititorii mei.

Victor CrausCOSTACHE NEGRUZZI

INFORMAŢII BIO – BIBLIOGRAFICE

Născut în anul 1808 în comuna Trifeştii Vechi – Roman, este fiul lui Dinu Negruţ boier cu rang de paharnic şi al Sofiei (născută Hermeziu). Învaţă acasă, cu dascăli de limbă greacă şi franceză dar, folosind bogata bibliotecă a tatălui său, învaţă limba română. În timpul eteriei familia se refugiază pe moşia Sărăuţi în ţinutul Hotinului, apoi la Chişinău unde se împrieteneşte cu Puşkin. Debutul literar şi-l face cu traduceri din franceză şi greacă. După moartea tatălui său, ocupă diverse funcţii administrative ( diac de vistierie, căminar). Sprijină apariţia „Albinei româneşti” a lui Gheorghe Asachi şi intră în mişcarea culturală a epocii. Primele creaţii literare de oarecare valoare ( „Zoe”, „Aprodul Purice”, unele „scrisori”) atestă disponibilităţi literare certe. Apariţia „Daciei literare” şi publicarea în primul număr al revistei a nuvelei „Alexandru Lăpuşneanu” confirmă valoarea incontestabilă a scriitorului şi a operei sale. După suprimarea revistei „Dacia literară”, este unul din animatorii „Propăşirii” (1844) unde publică povestirea

2


„Toderică” în urma căreia este surghiunit iar apariţia revistei suspendată. Este ales în 1840 primar al Iaşului, codirector împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri la Teatrul Naţional din Iaşi. În 1853 editează revista pentru ţărani „Săptămâna” difuzată gratuit în mediul rural. În 1857 îi apare volumul „Păcatele tinereţelor” o antologie a celor mai valoroase creaţii apărute în timpul vieţii. Costache Negruzzi este unul dintre susţinătorii Unirii Principatelor, act care încheie activitatea sa politică. În 1867 este ales Membru al Academiei Române dar, din păcate, nu poate participa la festivitatea alegerii, fiind grav bolnav.

Moare la 24 august 1868 în plină glorie literară şi politică lăsând literaturii române una dintre cele mai viguroase proze istorice ale momentului, care îl recomandă ca un precursor al „foiletonului” impresionist.

Alexandru Lăpuşneanu

1. „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”După ce fusese vândut de boieri în prima domnie,

Lăpuşneanu se întoarce în Moldova cu şapte mii de spahii şi vreo trei mii de „oaste de strânsură”, pentru a-şi relua tronul şi a-i pedepsi pe boierii trădători. Vornicul Bogdan care-l însoţeşte, îi spune că ţara este asuprită de Tomşa şi poporul îl aşteaptă cu bucurie. Aproape de Tecuci, o delegaţie de boieri formată din vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă şi spătarii Spancioc şi Stroici îi cer să se întoarcă de unde a venit fiindcă ţara nu-l vrea şi nu-l iubeşte. Lăpuşneanu le răspunde că cei care nu-l vor sunt boierii şi că va hrăni armatele de lefegii cu averile lor. Moţoc încearcă să intre în graţiile domnului iar acesta îi promite că nu-şi va mânji sabia cu sângele lui. Boierul îi cere să-l însoţească pentru a nu da ochii cu Tomşa care-i încredinţase sarcina să-l întoarcă din drumul spre cetatea de scaun pe Lăpuşneanu.2. „Ai să dai sama, doamnă!…”

Tomşa nu mai aşteaptă sosirea lui Lăpuşneanu şi fuge în Valahia iar norodul întâmpină noul domn cu bucurie. Acesta ajunge în capitală fără nici o dificultate. În schimb, boierii sunt

3


foarte îngrijoraţi ştiind că trebuie să se aştepte la ostilitatea domnitorului. Lăpuşneanu dă foc tuturor cetăţilor cu excepţia Hotinului, confiscă averile boieri care i se opun. Pe cei îndrăzneţi îi decapitează iar capetele le atârnă pe zidurile cetăţii. Într-o zi, doamnei Ruxandra, fiica lui Petru Rareş, soţia domnitorului, i se înfăţişează o boieroaică, mama a cinci copii care i se plânge de omorurile şi schingiuirile lui Lăpuşneanu şi o ameninţă că va da seama de faptele lui. Domnul promite soţie sale că-i va da un leac de frică.3. „Capul lui Moţoc, vrem…”

Domnul cere boierilor că în ziua următoare, fiind sărbătoare, să se adune la Mitropolie. Lăpuşneanu vine îmbrăcat cu toată pompa domnească iar la sfârşitul slujbei se închină la icoane, sărută moaştele sfântului Ioan cel Nou şi exprimă în faţa boierilor căinţă pentru vărsarea de sânge promiţând că din acel moment vor trăi în pace. El pofteşte boierii la palat pentru un ospăţ al împăcării. Spancioc şi Stroici nu cred în pocăinţa domnului şi fug în Lehia. La palat se fac mari pregătiri. Se adună 47 de boieri iar în capul mesei se aşează Lăpuşneanu avându-i alături pe Moţoc şi logofătul Trotuşan. Boierii beau şi mănâncă, fiecare fiind servit de câte un armaş. Veveriţă se ridică să închine pentru domn urându-i să nu mai „strice” boierii şi să nu mai „bântuie” norodul. La un semn al lui Lăpuşneanu, armaşul care-l slujea îl loveşte cu buzduganul, ceilalţi slujitori urmând acelaşi îndemn şi lovindu-i pe boierii aflaţi la mese. Lupta se extinde şi în curte unde sunt atacate slugile, multe sărind zidul şi fugind. Domnul trage lângă sine pe Moţoc lângă o fereastră să privească măcelul iar boierul îi laudă înţelepciunea de a fi omorât boierii necredincioşi. Un armaş întreabă norodul adunat la porţile palatului de ce a venit şi află că acesta cere capul lui Moţoc. Înspăimântat boierul cere domnului să tragă în mulţime, dar Lăpuşneanu îl dă norodului care aclamă gestul său.

Cu sânge rece, Lăpuşneanu pune să reteze capetele boierilor pe care le aşează sub formă de piramidă în mijlocul mesei, dedesubt aflându-se capetele boierilor mici iar în vârf capul unui logofăt mare. Apoi se spală pe mâini şi intră în

4


apartamentul doamnei Ruxandra. Doamna, îngrijorată de zgomotele de afară, se închină la icoane. Soţul o invită să-i ofere „leacul de frică” iar la vederea piramidei , doamna leşină.4. „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…”

După patru ani, bolnav de friguri, îngrijorat de faptul că Spancioc şi Stroici pândeau la Cameniţa momentul răzbunării, Lăpuşneanu cere mitropolitului Teofan ca atunci când i se va apropia sfârşitul să fie călugărit. Acesta îi urmează porunca dar, trezit din leşin, aflând că se numeşte Paisie şi este călugăr, domnul aruncă potcapul în călugări şi îi ameninţă jurând că-i va ucide pe ei, doamna şi pe fiul său. Spancioc şi Stroici, veniţi la mănăstire, dau doamnei paharul cu apă cerut de Lăpuşneanu punându-i otravă. Mitropolitul o îndeamnă să-l ducă şi soţul bea. Boierii îl silesc să bea ultimele picături de otravă, conştientizându-i moartea.VASILE ALECSANDRI


Fiul medelnicerului Vasile Alecsandri şi al Elenei (născută Cozoni), viitorul poet, prozator şi dramaturg supranumit „bardul de la Mirceşti”, s-a născut la Bacău la 14 iunie 1918. A urmat primele studii în casa părintească, după obiceiul timpului, cu călugărul maramureşean Gherman Vida, apoi, la Iaşi, în pensionul francez a lui Quenim. Încearcă să urmeze la Paris medicina, dreptul şi ingineria dar sfârşeşte prin a se dedica literaturii. Revenit în Moldova după o călătorie prin Italia, este un timp codirector la Teatrul Naţional ( cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu), colaborează la „Dacia literară”, „Propăşirea” şi conduce „România literară”. Ia parte la mişcarea revoluţionară din Moldova din 1848 redactând documentul programatic „Protestaţie în numele Moldovei, a omeniei şi a lui Dumnezeu”, petrece un an de exil la Paris şi se întoarce la Iaşi pentru a lua parte la luptele pentru Unirea Principatelor. Este unul din devotaţii lui Cuza şi face parte din guvernul său ca ministru şi ambasador la Paris între 1885-1890.

5


Debutează cu nuvela „Buchetiera de la Florenţa” în „Dacia literară” (1840) iar ca dramaturg cu „Farmazonul din Hârlău”. Ca poet apare prima oară în „Calendarul pentru poporul românesc” (1843). Scrie poezie lirică („Mărgăritărele” ), poezie ocazională :”Hora Unirii”, „Ostaşii noştri”, culegeri şi prelucrări folclorice „Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate de domnul Bazil Alecsandri”, „Doine şi lăcrămioare”, cânticele comice („Iorgu de la Sadagura”, „Piatra din casă”) şi monoloage, comedii : „Chiriţa în provincie”, Chiriţa la Iaşi sau două fete şi-o neneacă”, Chiriţa în voiaj”, Chiriţa în balon”, dramă „ Despot Vodă”, Fântâna Blanduziei”, „Ovidiu”, „Legende”, „Pasteluri”, memorii, proză memorialistică şi de ficţiune prin opera sa domină etapa patruzecioptistă a literaturii româneşti.

Moare la 22 august 1890, în conacul său de la Mirceşti.BALTA ALBĂ

Un tânăr pictor francez povesteşte cum, la îndemnul căpitanului de vas cu care călătoreşte de la Viena, pe Dunăre, se hotărăşte să viziteze Valahia, apoi, sfătuit de consulul francez la Brăila să cunoască Balta-Albă. Cu ajutorul acestuia, un arnăut îi pregăteşte o trăsură care se dovedeşte a fi o cutie plină cu fân, trasă de patru cai mici. Când căruţa porneşte, călătorul cade făcând o tumbă în aer spre veselia celor din jur. La a doua încercare, francezul, prevenit, se agaţă cu putere de căruţă şi rezistă până când căruţa se răstoarnă peste acesta. După o sumară reparaţie a trăsurii, reuşeşte să ajungă la Balta-Albă. În sat este găzduit în bordeiul străjerului, o cameră întunecoasă cu un singur pat acoperit cu o cergă. Dimineaţă, se trezeşte într-o hărmălaie îngrozitoare datorată trecerii a vreo treizeci de trăsuri pline de tineri veseli. Porneşte şi el după acele trăsuri şi ajunge pe malul unei bălţi unde se aflau căsuţe de scândură, corturi care contrastează cu luxul echipajelor. El este contrariat de faptul că făceau baie acolo bărbaţi şi femei cu o nepăsare vrednică de începuturile omenirii. Călătorul aude trei tineri vorbind în limba franceză despre minunile provocate de baltă şi care îi prezintă

6


societatea din sat. După ce mănâncă în casa acestora borş şi alte bucate româneşti, lăutarii înveselesc atmosfera. Spre seară pornesc pe malul bălţii şi fac o plimbare cu vaporul – o plută de grinzi având un cort mare ca acoperiş şi două roţi de moară ca mijloc de locomoţie. Cei treizeci de pasageri, bărbaţi şi femei, acompaniaţi de o bandă de lăutari, petrec câteva ore care produc încântare francezului. Apoi, peste două sute de persoane se adună la Cazinou – o sală mare de bal – într-o societate „evropenească” autentică, cu maniere alese, în care întâlneşte tinere românce vorbind franţuzeşte întocmai ca nişte parizience. Toate acestea îl fac pe tânăr ca la sfârşitul balului să recunoască că se află într-o ţară plină de minuni. După vreo două ceasuri, tânărul părăseşte satul plecând spre Galaţi, apoi şi suind într-un vapor spre Ţarigrad.

CHIRIŢA ÎN PROVINŢIE

Ţăranii se plâng Chiriţei, stăpâna moşiei Bârzoieni ieşită la plimbare călare, de faptele tânărului Guliţă care ţine calea fetelor şi împuşcă animalele oamenilor. Chiriţa îi alungă şi cheamă oamenii de curte să o ajute să descalece, Se oferă să o ajute musiu Şarl, profesorul de franceză a lui Guliţă. Fiind întrebat de progresele băietului la limba franceză, profesorul ironizează inteligenţa acestuia ale cărui răspunsuri îl nemulţumesc pe profesor. Cerându-i să-i cumpere cal, mama îi promite că-l va avea când va deveni Bârzoi ispravnic. Chiriţa se bucură că a scăpat de cele două fete: Calipsiţa şi Aristiţa măritându-le cu boierii Brustur şi Cociurlă după ce era cât pe ce să fie trasă pe sfoară de doi aventurieri de la Iaşi.. Visul ei este acum să fie isprăvniceasă căci bărbatul ei are merite de la ’48 când în apucase o groază pe Bârzoi de striga prin somn c-a venit zavera, pe ea durând-o o măsea. Împreună cu Safta, Chiriţa face planuri de căsătorie a Luluţei, o nepoată orfană de 15 ani, rămasă cu o avere bunicică de la mama ei, Nastasiica Afinoaie, cu băiatul ei Guliţă, mai mic doar cu un an. Chiriţa îşi examinează fiul pentru a vedea ce progrese a făcut la limba franceză,

7


folosind un limbaj franco-moldav, iar musiu Şarl conclude asupra aptitudinilor acestuia cu un cuvânt „gogomanition”. De la Iaşi vine vestea că Bârzoi este numit ispravnic trimiţând o scrisoare în care cere Chiriţei să pregătească mutarea şi să aducă cu dânsa şi curcanul cel bătrân pe care vrea să-l pună în slujbă. Luluţa, tracasată de avansurile naive ale lui Guliţă şi de falsa iubire a Chiriţei, este singura care nu se bucură de schimbarea produsă de obţinerea isprăvniciei lui Grigore Bârzoi, deoarece tânjeşte după Leonaş pentru care are o dragoste nemărturisită. În timp ce Guliţă, încălecat pe calul Chiriţei, strigă după ajutor, apare Leonaş care-i promite Luluţei că o va salva de căsătoria cu Guliţă. Aflând cine este noul venit, Chiriţa îl alungă pe Leonaş din curtea ei. La Iaşi, Chiriţa îşi face planuri pentru plecarea la Paris. Bârzoi o anunţă că au ca musafir un ofiţer. Leonaş îmbrăcat în uniformă de ofiţer îi face curte Chiriţei care îi oferă un portret. O întâlneşte apoi pe Luluţa căreia îi mărturiseşte intenţia de a o scoate din casa lui Bârzoi. Guliţă şi Ion îl surprinde pe Leonaş îmbrăţişând-o pe Luluţa şi-i spune aceasta Chiriţoaiei. Leonaş, care-şi anulase machiajul, îi aminteşte Chiriţei intenţia aventuroasă, ei arătându-i portretul oferit falsului, apoi pleacă. Boieroaica îi cere lui Bârzoi să grăbească nunta fetei pentru a găsit-o sărutându-se cu ofiţerul. Luluţa, rămasă singură cu Guliţă se preface a se bucura de proiectata lor logodnă şi-i promite că dacă se vor căsători îl va zgâria şi-l va muşca după bunul ei plac ceea ce îl face să fugă. Apare Leonaş îmbrăcat în brişcar, cerând să intre la ispravnic pentru a face o plângere. Ion îi oferă, în schimbul unei carboave, curcanul cel bătrân pentru a-l da ca peşcheş ispravnicului. Petiţionarul dă curcanul ispravnicului iar acesta îl dă lui Ion primind de la acesta banii. Falsul brişcar se plânge că o actriţă pe care a dus-o la teatru, nu a vrut să-i plătească pentru motivul că a răsturnat-o cu brişca de câteva ori., iar Bârzoi, incitat de imaginea actriţei vrea să o vadă . Vrea să plece imediat dar află că totul a fost o farsă, Chiriţa recunoscând în reclamant pe Leonaş pe care îl alungă. Între timp apar musafirii chemaţi pentru a sărbători logodna lui Guliţă cu nepoata Chiriţei, Luluţa. Aflând cu această ocazie

8


despre proiectul Chiriţei de a călători la Paris. Musiu Şarl îi aduce, pe o tipsie, conform pretenţiei boieroaicei, paşaportul pe numele baroanei Chiriţa Bârzoi ot Bârzoieni. Leonaş, travestit în actriţă, asistă la logodna lui Guliţă cu Luluţa. Aceasta joacă, la un moment dat scena nebuniei şi cere să se căsătorească cu actriţa. Şarl propune să se facă voia fetei şi Chiriţa acceptă, rugând „actriţa” să intre în joc” de dragul copilei. Cei doi tineri se bucură de rezultatul farsei, Leonaş renunţă la travesti, prezentând lui Bârzoi demiterea din funcţia de ispravnic şi numirea ca dregător a sa. Ameninţaţi cu darea în vileag a afacerii cu curcanul şi a aventurii cu ofiţerul, cei doi Bârzoi acceptă căsătoria lui Leonaş cu Luluţa. Chiriţa laudă talentul de comediant a lui Leonaş şi-i invită pe logodnici la masă. Cântând pe motivul „viaţa-i o comedie”, toate personajele se îndreaptă spre masa festivă.MIHAI EMINESCU


Născut la 15 ianuarie 1850 la Botoşani, fiul lui Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Iuraşcu, îşi petrece copilăria la Ipoteşti unde începe studiile în casă. La National – Haptschule din Cernăuţi absolvă şcoala primară în 1858. Este înscris « K.K. Ober- Gimnasium » din Cernăuţi dar fuge de la şcoală în clasa a II-a acasă, fiind reînscris ca « privatist”. Părăseşte şcoala de mai multe ori şi încearcă să recupereze examenele pierdute până în 1866. După moartea profesorului său, Aron Pumnul, pleacă definitiv din Cernăuţi. Debutează cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” în placheta de versuri dedicată dispariţiei magistrului. Trimite la revista lui Iosif Vulcan „Familia” poezia „De-aş avea” ( 25 februarie 1866) iar acesta îi schimbă numele în Mihai Eminescu. Călătoreşte cu trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale şi Pascali în Transilvania şi Muntenia până când tatăl său îl găseşte la Giurgiu şi îl trimite pentru a-şi continua studiilor la Viena. Audiază aici cursurile de filozofie, limbi romanice, ştiinţe ca „Ausserordentlich” între 1869-1872 timp în care

9


participă la reuniunile Societăţii „România jună” unde se împrieteneşte cu Slavici. Trimite prin Iacob Negruzzi la Junimea trei poezii : „Venere şi Madona”, Mortua este” şi „Epigonii” primite cu entuziasm de Titu Maiorescu cel care îl va situa în „Direcţia nouă”, imediat după Vasile Alecsandri. Revine în ţară în 1872 când Maiorescu doreşte să-l pregătească pentru o carieră universitară. Cu un ajutor bănesc din partea Societăţii Junimea, Eminescu va audia între 1872-1874 la Berlin, cursurile de filozofie ale lui Zeller, Duhring, Athaus, de istorie, sanscrită, mitologie comparată. Revenit la Iaşi, este director la Biblioteca centrală ( 1874), profesor la Institutul Academic şi revizor şcolar (1875-1876), când se împrieteneşte cu Ion Creangă, redactor la „Curierul de Iaşi”, apoi, la Bucureşti, redactor la ziarul „Timpul” alături de Slavici şi Caragiale. Se internează în sanatoriu în 1883 şi după şase ani de agonie, moare la 15 iunie 1889.SĂRMANUL DIONIS

Dionis străbate noaptea, pe ploaie, străzile pustii ale Bucureştiului trecând prin dreptul cârciumilor încă deschise. Chipul său reflecta inocenţa dar mintea îi este dominată de gândiri metafizice. Intră într-o cafenea să se usuce şi se aşează la o masă din lemn lustruit pe care scrie nişte calcule matematice. Dionis este un tânăr visător, cu fruntea înaltă, boltită şi netedă, cu părul lung, negru, faţa albă, copilăroasă. Era iubitor de singurătate neavând pe nimeni care să-l iubească dar visa o tânără cu păr de aur căreia să-i ofere dragostea.

Tânărul părăseşte cafeneaua şi ajunge la locuinţa sa aflată într-o grădină părăginită. Camera îi era pustie, cu pereţii negri de timp şi de ploaie, cu păianjeni la colţuri.. Pe un perete se afla însă, un portret înfăţişând mărime naturală pe tatăl său la aceiaşi vârstă cu fiul, având o asemănarea frapantă cu acesta. Dionis îşi revărsa iubirea asupra acestei imagini cu care vorbea seara amintindu-şi de mama sa, fiica unui preot bătrân, moartă şi ea la puţin timp după moartea tatălui într-un spital de alienaţi.

Dionis deschide o carte veche de zodii pe care o răsfoieşte la lumina lunii. El aude din casa aflată în faţa locuinţei

10


sale sunetele unui clavir şi un glas îngeresc. Închide ochii şi se visează într-un pustiu uscat deasupra căruia licăreşte luna.

În jurul său se află acum domni în haine de samur. Se află în timpul lui Alexandru cel Bun, într-o rasă şi şiac, cu un comanac negru având în mână cartea astrologică. Este călugărul Dan care se visase mirean, cu numele de Dionis. Îşi spune că vinovat de toate acestea este maestrul Ruben cel care îi dăduse cartea. Dan se scoală din iarbă şi priveşte în depărtare turnurile bisericilor din Iaşi. Intră în oraş pe o uliţă strâmtă şi ajungând la casa maestrului Ruben , un evreu învăţat adus din Polonia ca dascăl la Academia din Socola care-i descifrează înţelesul cărţii de astrologie confirmându-i posibilitatea ca timpul şi spaţiul să devină relative şi el să poată trăi simultan două vieţi. Ajuns acasă, într-o chilie din casele uni boier mare, visează, la lumina unei lămpi fumegânde, la Maria, fiica spătarului Mesteacăn, o tânără blondă, cu ochii albaştri. Dan citeşte în cartea lui Zoroastru şi vede cum fiinţa lui se desparte într-una eternă şi una trecătoare. Întoarce şapte foi şi umbra sare de pe perete şi î) propune să transforme pământul într-un mărgăritar pe care să-l anine în salba iubitei sale. Desprins de umbră care devine om, Dan pleacă la Maria, o eliberează de umbra ei şi, îmbrăţişaţi, se ridică printre roiuri de stele până ce ajung în lună. Fericirea şi starea de graţie pe care o trăieşte îl face să uite că este muritor şi se crede chiar Dumnezeu. Acest gând rupe vraja şi Dan se prăbuşeşte spre pământ.

Dionis se trezeşte şi priveşte fereastra clădirii de vis-a-vis unde o zăreşte pe tânăra al cărui glas îl auzise înainte de a adormi. Trăieşte o emoţie puternică şi o cheamă în taină cu numele Maria, nume izvorât dintr-o necunoscută taină, ştiind acum că o iubeşte şi că trebuie să-i scrie o scrisoare în care să-i mărturisească dragostea . Îi trimite scrisoarea şi aşteaptă să vadă reacţia fetei. Disperat, crezând că iubire îi este refuzată, el leşină . Maria aleargă la tatăl ei spre a-i povesti ceea ce văzuse pe fereastră după ce primise minunata scrisoare. Tatăl Mariei află că acesta a leşinat şi, la insistenţa fetei, merge în locuinţa tânărului. Bătrânul îl găseşte în camera lui pe Dionis şi identifică

11


în acesta pe moştenitorul averii al cărui procurator era şi pe care îl căuta de mult timp.Revenit acasă, Dan îşi găseşte umbra dormind. Citeşte în cartea lui Zoroastru aşa cum îl sfătuise maestrul său, şi revine în propriul trup. Ruben, călugărul învăţat al cărui ucenic este Dan se identifică însuşi cu anticarul Riven. În agonie, obosit şi fără speranţă, Dan are viziunea morţii

Dionis se trezeşte având-o alături pe Maria care-i dăruieşte dragostea visată. Cei doi tineri, unul demonic, cu plete negre şi privirea pătrunzătoare, cealaltă blondă, angelică ca o zână trăiesc o iubire romantică după un zbucium sufletesc şi o căutare cosmică.

Autorul se întreabă dacă personajele reale sunt Dan sau Dionis, Ruben sau Riven.FATA DIN GRĂDINA DE AUR *

Având o fată de o frumuseţe nemaivăzută, un împărat hotărăşte să o închidă într-un palat de marmură acoperit de argint , cu o grădină cu pomi de aur şi flori de pietre scumpe. Înainte de a pleca, împăratul încuie uşile cu şapte chei şi pune un balaur de strajă. Un fecior de împărat aude despre frumuseţea fetei şi spune tatălui său că fără ea nu mai poate trăi. În ciuda strădaniei tatălui, fiul pleacă. În drumul său o întreabă pe Sfânta Miercuri despre drumul spre Valea Galbenă unde se afla palatul Aceasta îi spune că va trebui să treacă prin Valea Amintirii unde nu se va opri căci se va căi. Feciorul pleacă fericit dar, ajungând în acel loc se opreşte, îşi aminteşte de părintele său şi se întoarce acasă. Când amintirea fetei îl răpune, tânărul pleacă din nou. Se opreşte la Sfânta Vineri care îl ceartă că s-a oprit în Valea Amintirii dar îi dăruieşte o floare pe care îi cere să o arunce pe fereastra ce o va găsi deschisă la palat. Îi interzice, însă, să străbată Valea Deznădejdii. Descalecă în valea interzisă şi se întoarce din nou la împărăţia tatălui său. Pleacă pentru a treia oară şi trece pe la Sfânta Duminică. Şi aceasta îl ceartă pentru greşelile făcute şi îi dăruieşte o pasăre cerându-i să o lase să zboare dacă va vedea că fata din palat va lăcrima. Ajuns

12


în Valea Galbenă, unde străjuia balaurul, feciorul de împărat îi înfige sabia în coadă şi-l ţintuieşte de o stâncă, apoi cară bolovani cu care înăbuşă dihania. Fata, după ce se bucură în primul an de bogăţiile oferite de tatăl ei, în al doilea an se întristează iar slujitoarele, de teamă ca fata să nu se îmbolnăvească de dor, ăi deschid fereastra palatului pentru a o bucura la auzul păsărilor şi la vederea cerului albastru. Stând la fereastră, trece un zmeu trăitor în peşterile munţilor. Acesta se preface în vânt şi adie peste faţa şi umerii fetei de care se îndrăgosteşte jurând că va fi a lui. Noaptea el se preface în stea -----------------------------------------* deşi basmul „Fata din grădina de aur” nu aparţine lui Mihai Eminescu fiind o creaţie populară culeasă de germanul Kunish, îl prezentăm în rezumat deoarece a însemnat punctul de plecare al poemului „Luceafărul” fiind, chiar, versificat de poet.Şi pătrunde în camera fecioarei. Apoi intrând în visul ei îi cere să-l urmeze. Fata îl respinge căci crede că dacă l-ar urma ar orbi iar vecinătatea soarelui ar arde-o. Zmeul se întristează şi se întoarce pe cer sub formă de stea. În noaptea următoare e preface în ploaie revenind în odaia fetei sub înfăţişarea unui tânăr cu ochii ca marea şi cu părul lucios ca solzii peştilor. O cheamă în fundul mării pentru a-i dărui castele de corali. Fata îl respinge de teama frigului din adâncuri. Ea îi cere, pentru a-l urma, să renunţe la nemurire şi să devină om pentru a-l îmbrăţişa fără teamă. Zmeul hotărăşte să se supună voinţei fetei şi să plece la Scaunul Domnului pentru a cere să-l transforme într-un om slab şi muritor.

Când apare feciorul de împărat, vede o fereastră înaltă şi aruncă floarea dată de Sfânta Vineri. Floarea cade în poala fetei care scoate un strigăt de bucurie şi aruncă florile din pietre scumpe care i se par urâte. Venind la fereastră, îl vede pe tânăr care îi spune că a trecut prin Valea Amintirii şi a Deznădejdii ca să ajungă la ea să o ducă acasă drept soţie. Fata începe să plângă şi feciorul dă drumul păsării dăruită de Sfânta Duminică. Pasărea o ia în spinare şi o lasă jos, lângă tânăr care o urcă pe cal şi porneşte spre împărăţia tatălui său. Tocmai atunci, împăratul

13


soseşte să-şi vadă fata şi află că aceasta a fugit cu un tânăr. Urmărindu-i, călăreţii împăratului nu reuşesc să-i ajungă.

Pe când feciorul şi fata de împărat fugeau de urmăritori, zmeul ajunge la Scaunul lui Dumnezeu şi-i mărturiseşte dragostea pentru o muritoare cerându-i să-l facă slab şi muritor ca ea. Ziditorul îi spune că oamenii sunt ca spuma mării şi iubirea lor este ca o stea căzătoare şi-i cere zmeului să privească în jos. Acesta vede fata care fugea în braţele unui muritor, din ochi îi cade o lacrimă care cade în fundul mării prefăcându-se în mărgăritar. Apoi ia o brăţară de preţ şi o aruncă în ramurile unui copac. Fata vede brăţara şi cere tânărului să i-o dea. Când fata rămâne singură, zmeul aruncă o stâncă asupra fetei. Flăcăul vede sfârşitul fetei şi, după trei zile şi trei nopţi de inconştienţă, pleacă în Valea Amintirii, se aşează sub un copac şi ascultă cântecele păsărilor până moare.ION CREANGĂ


Se naşte la Humuleşti la 10 iunie 1839 ca fiu al lui Ştefan sin Petre Ciubotaru şi al Smarandei Creangă. După o copilărie lipsită de griji – aşa cum mărturisea scriitorul – începe şcoala la Humuleşti iar după întreruperea acesteia, continuă la Broşteni ( 1849), Târgu Neamţ (1853-1854) Şcoala de catiheţi din Fălticeni şi la Socola. Între timp, mor ambii părinţi şi este nevoit să întrerupă după doi ani cursurile Seminarului. Este numit diacon la Iaşi iar după ce urmează Şcoala Normală de la Trei Ierarhi condusă de Titu Maiorescu, devine institutor şi predă la o „şcoliţă” din cartierul Păcurari. Se desparte de soţie, fiica protopopului şi, în urma unui conflict cu conducerea bisericii, este suspendat din funcţia de diacon şi ca învăţător. Îşi deschise un debit de tutun pentru a supravieţui. Este reprimit în învăţământ în 1874 iar în 1875 îl cunoaşte pe Eminescu care era revizor şcolar. Intră în gruparea „Junimea” care sprijină publicarea unor manuale şcolare în colaborare cu câţiva colegi: „Metodă nouă de scriere şi cetire după uzul clase I primară”,

14


”Învăţătoriul copiilor”, „Povăţuitoriu la cetire prin scrierea după sistema fonetică”. În aceste manuale apar primele sale povestiri didactice :”Ursul păcălit de vulpe”, „Acul şi barosul”, „Inul şi cămeşa” etc. Adevăratul debut literar are loc în „Convorbiri literare” cu „Soacra cu trei nurori” unde va publica majoritatea creaţiilor sale. La 1 ianuarie 1881 publică prima parte a „Amintirilor din copilărie”, apoi următoarele două. Ultima parte va apare postum în revista de orientare socialistă a lui N. Beldiceanu. După 1884 boala i se agravează cu atât mai mult cu cât rămâne singur, junimiştii mutându-şi publicaţia la Bucureşti iar Eminescu fiind departe. Îi scrie acestuia rânduri tulburătoare evocând clipele fericite trăite alături, în bojdeuca sa din mahalaua Ţicău.

Moare la Iaşi, în noaptea de 31 decembrie, în acelaşi an cu Mihai Eminescu şi Veronica Micle.AMINTIRI DIN COPILĂRIE

1. Prin contribuţia părintelui Ioan, se înfiinţează într-o chilie a bisericii prima şcoală din Humuleşti. Învăţător este bădiţa Vasile, dascălul bisericii, care îndeamnă copiii să vină la învăţătură. Prima şcolăriţă este chiar fiica preotului, Smărăndiţa, o „zgâtie de fată”. Părintele Ioan aduce la şcoală un scaun lung pe care îl numeşte „Calul bălan” iar moş Fotea, cojocarul satului, dăruieşte un „biciuşor” numit de părinte „Sfântul Nicolae” pentru a răsplăti şcolarii neascultători şi leneşi. Prima pedepsită este Smărăndiţa popii. Într-una din zile, fiind ascultat de Nic-a lui Costache, care-l duşmăneşte pe Nică – eroul romanului – din cauza Smărăndiţei, acesta urmează a fi pedepsit pe Calul bălan. Nică fuge din clasă urmărit de doi băieţi mai mari dar reuşeşte să ajungă acasă unde jură că nu va mai merge la şcoală. Mama, apoi părintele Ioan îl convinge să revină iar Nică se dovedeşte a fi un elev silitor şi cuminte, Şcoala se închide, din păcate, prin luarea la oaste cu arcanul – după obiceiul vremii – a dascălului. În zadar umblă părintele să găsească alt dascăl căci nu reuşeşte. Mama era în stare de orice efort pentru ca băiatul să ajungă popă deşi tatăl său nu punea preţ pe învăţătură. Într-o duminică,

15


venind bunicul David Creangă din Pipirig, hotărăşte să-l ia pe băiat la dânsul şi să-l dea la şcoală la Broşteni împreună cu vărul său, Dumitru, la profesorul Nanu de la şcoala lui Baloş unde învăţaseră şi băieţii lui. Marţi dimineaţa, Nică pleacă împreună cu bunicul la Pipirig, apoi prin Borca, la Broşteni. Aici este aşezat în gazdă la Irinuca, într-o cocioabă veche, din bârne, care se află pe malul stâng al Bistriţei. Profesorul pune să le tundă pletele şi îi aşează în rând cu ceilalţi elevi. Pe la jumătatea postului Paştelui, Nică şi Dumitru se umplu de râie şi fac baie zilnic în Bistriţa să scape. Într-o zi, mişcă din joacă o stâncă, aceasta se prăvăleşte peste gardul şi casa Irinucăi, omoară caprele acesteia după care se rostogoleşte în Bistriţa. Speriaţi, copiii îşi strâng cele câteva lucruri cu care veniseră de acasă şi fug cu o plută până la Pipirig de unde pleacă acasă, la Humuleşti. De Paşti, cântă alături de popa Ioan, în biserică, spre bucuria părinţilor şi admiraţia sătenilor.2. Copiii se joacă de-a mijoarca sau încalecă pe un băţ imaginându-şi că se află pe un cal până când mama îi linişteşte ameninţându-i. Venirea tatălui încurajează, de obicei, dorinţa lor de joacă. Iarna când taie porcul, tatăl îi dă lui Nică beşica să o umple cu grăunţe. În ajunul Crăciunului, Nică, împreună cu prietenii lui, pleacă la urat în sat folosind asemenea instrumente – beşica, o coasă ruptă, un vătrar cu belciug- la popa Oşlobanu, apoi la alţi gospodari dar sunt alungaţi învinuiţi că-şi bat joc de datină. Smântânitul oalelor sau alungarea de către moş Chiorpec din atelierul lui de ciubotărie sunt amintiri hazlii ale copilului. Odată, vara, aproape de Moşi, Nică se hotărăşte să fure nişte cireşe din grădina mătuşii Mărioara. Mătuşa, însă, îl prinde şi, după ce aruncă vreo câţiva bulgări în el, îl face să coboare din cireş şi îl aleargă prin cânepă până îi pune la pământ întreaga cultură. Spre seară, vornicul vine să plătească paguba pricinuită de aventura băiatului. Într-o altă dimineaţă, mama îl trezeşte în zori pentru a duce mâncare lingurarilor angajaţi la câmp cu ziua. Nică, supărat că cea care îl trezeşte este pupăza, se hotărăşte să treacă, în drum spre câmp, pe la teiul în care îşi avea aceasta cuibul, o caută şi, neputând-o prinde, pune la gura scorburii o

16


lespede pentru a o găsi mai uşor, la întoarcere. După ce ajunge cu mâncarea sleită la lingurari, revine la scorbură, ia pupăza, o leagă de picior şi o lasă câteva zile în pod. A doua zi, vine mătuşa Măriuca lui moş Andrei şi-i spune mamei că Ion a furat pupăza, ceasornicul satului. Băiatul cum aude aceasta, suie în pod, ia pupăza şi fuge în târg să o vândă. Un bătrân hâtru îi ia pupăza, o cântăreşte în mână şi-i dă drumul prefăcându-se că o scapă. Fiindcă Nică începe să protesteze că bătrânul i-a pierdut pasărea, acesta îl ameninţă că-l spune lui taică-său şi băiatul renunţă la pupăză de teama pedepsei. Ajungând acasă, află că părinţii erau la târg aşa cum îi spusese bătrânul şi înţelege că a trecut prin mare primejdie. Aşteptând venirea acestora, aude pupăza cântând. În ziua următoare, spre bucuria mamei şi a lui Nică, mătuşa Mărioara, împăcată că pupăza se află la locul ei, vine la părinţii băiatului să dezmintă vestea rea dusă cu o zi înainte.

Într-o zi de vară, mama îl roagă pe Nică să stea acasă, să o ajute la treburile gospodăriei şi să legene copilul că-l va răsplăti pentru ajutorul dat. Nică, cunoscut pentru priceperea lui la tors, numit chiar Ion Torcălău, poartă o dragoste nemărturisită Măriucăi cu care se întrece la treburile gospodăreşti dat, când aude de legănat, preferă orice altceva. Mi mult, este o zi toridă încât, uitând repede de promisiunea făcută mamei, pleacă la scăldat unde se joacă aruncând pietrele în apă şi bălăcindu-se în voie în apa râului. Mama, negăsindu-l acasă, vine las râu, îi ia de pe mal hainele şi-l aşteaptă acasă unde, într-un târziu, băiatul ajunge flămând şi gol după ce traversase satul prin grădini. El cere iertare mamei jurând că nu-i va mai ieşi din vorbă niciodată.3. În 1852, când se deschide Şcoala domnească de la Târgu Neamţ în prezenţa lui Ghica vodă, Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotarul şi alţi băieţi din sat sau de aiurea intră în şcoala părintelui Duhu care-i învaţă nu numai Psaltirea dar şi puţină aritmetică, gramatică, geografie. Părintele intră în conflict cu preotul Nicolai Oşlobanu, tatăl lui Nică Oşlobanu a cărui mite greoaie ca şi trupul îl face pe dascăl să-i spună că va ieşi preot când s-or pustnici toţi bivolii din Mănăstirea Neamţului.

17


Oşlobanu se mută la Şcoala catihetică din Fălticeni unde se află şi Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea încât Nică cere părinţilor să-l mute şi pe el acolo. Pentru două merţe de orz şi două de ovăz, este primit la şcoala din Fălticeni unde stă în gazdă, împreună cu tovarăşii săi, la Pavăl Ciubotarul din uliţa Rădăşenii de la marginea târgului. La aceiaşi gazdă locuia şi moş Bodrângă, un bătrân care pentru puţin tutun făcea toate serviciile casei iar seara le cânta din fluier. În iarnă, rămânând fără lemne, Oşlobanu reuşeşte să ia fără bani un car de lemne punând rămăşag cu proprietarul acestuia că va căra toate lemnele într-un braţ. El leagă cu o curea carul pe dedesubt şi săltându-l, spre uimirea gospodarului, îl duce până în curtea gazdei.Catiheţii duc o viaţă plină de veselie în casa lui Pavăl Ciubotarul unde petrecerile se ţineau lanţ, dar când e vorba de învăţătură, fiecare se descurcă cum poate : unii cântă de răguşesc, Gâtlan vorbeşte şi prin somn cu personajele biblice, Davidică din Fărcaşa spune pe de rost istoriile, cât ar tipări o mămăligă, Vechiul Testament şi pronumele conjunctive din gramatica lui Măcărescu iar Trăsnea nu reuşeşte nicicum să înţeleagă ce este cu gramatica. Doar Mirăuţă şi Nică nu-şi prea fac probleme cu învăţătura, primul pentru că era cel mai deştept, celălalt pentru că se gândea mai degrabă la fete decât la carte.

Uneori, seara, când cântă moş Bodrângă, vine la Pavăl Ciubotarul şi popa Buligă, zis Ciucălău, care se încinge la joc cu băieţii şi mănâncă şi bea alături de ei. Apoi pleacă împreună la o cârciumă din marginea târgului unde sunt aşteptaţi de o crâşmăriţă, fata vornicului din Rădăşeni, o fată tânără căsătorită cu un „văduvoi”. Târziu, după miezul nopţii, catiheţii se întorc acasă. Gâtlan şi Nică se sfătuiesc să scape de câţiva „mâncăi” şi pun „poşte” lui Oşlobanu şi Nic-a Cozmei care se lasă de şcoală şi se întorc la Humuleşti. După ce vin din vacanţa de Crăciun, catiheţii îşi continuă petrecerile şi farsele ale căror victime sunt acum Mogorogea şi Pavăl Ciubotarul care, supărat, îi alungă din casă. După postul cel mare, se anunţă desfiinţarea şcolii de la Fălticeni, catiheţii care doresc să continue, trebuind să se mute la Seminarul de la Socola, din Iaşi.

18


4. În toamna anului 1855, în ciuda argumentelor băiatului care nu s-ar mai fi dat dus din sat de care este legat prin toate trăirile şi sentimentele sale, la insistenţele mamei pleacă la Socola să-şi continue studiile. Amintirea horelor, şezătorilor, frumuseţilor satului, a cântecelor lui Mihai Lăutarul fac despărţirea şi mai grea. La răsăritul soarelui, Luca Moşneagul îl aşteaptă pe el şi pe Zaharia lui Gâtlan cu căruţa trasă de cele două mârţoage de cai numite de mama „zmei”. Fiind sărbătoare, fetele şi flăcăii ies la porţi îmbrăcaţi de sărbătoare, fericiţi, contrastând cu feţele triste ale celor doi care urmau să părăsească pentru totdeauna satul natal. Văzând cum rămâne satul în urma lor, băieţii suspină de durere pentru fiecare vâlcea, fântână sau pârâu.

După un popas la Timişeşti, pe Moldova, pornesc spre Moţca şi intră în codrul Paşcanilor. La Blăgeşti, rămân o noapte să se odihnească şi ei şi caii lui Luca. Dimineaţă pleacă în zori şi trec pe la Ruginoasa, apoi prin Târgu Frumos şi, după ce mănâncă câţiva pepeni, pornesc spre Podul Leloaie mai mult pe jos decât în căruţă fiindcă „zmeii” lui moş Luca obosiseră de atâta drum.

Pe la asfinţitul soarelui, intră în mahalaua Păcurarilor, în Iaşi, unde sunt luaţi în râs de un flăcău pentru mârţoagele moşului. Noaptea, târziu, ajung la Socola unde căruţaşul trage căruţa sub un plop mare unde se află o mulţime de dăscălime venită din toate judeţele Moldovei.

POVESTEA LUI HARAP ALB

Un crai cu trei feciori primeşte veste de la fratele său , care are trei fete că, fiind bolnav şi în vârstă, cheamă unul din feciorii craiului mai mic pentru a moşteni împărăţia.

Craiul îşi cheamă feciorii şi le dă vestea iar cel mai mare cere voie să plece neîntârziat. Craiul vrea să încerce curajul fiului mai mare, îmbracă o blană de urs şi iese de sub un pod înaintea feciorului. Acesta se sperie şi se întoarce la curte jurând că nu mai pleacă de acasă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu fratele mijlociu încât vine rândul celui mai mic să încerce. Sfătuit de o

19


bătrână care era însăţi Sfânta Duminică pe care o miluieşte, mezinul cere tatălui său calul, armele şi hainele tatălui său din tinereţe. Coborând în grajd, el umple o tavă cu jăratic pentru a găsi calul cel năzdrăvan al craiului. De tavă se apropie o gloabă pe care feciorul de împărat o loveşte cu căpăstrul în cap. Gloaba se apropie şi a doua oară, apoi a treia oară începe a mânca din jăratic spre uimirea băiatului. Apoi, după ce-i pune căpăstrul în cap, calul se scutură de trei ori şi devine un armăsar nemaipomenit. Îl poartă, apoi, pe mezin de trei ori până în înaltul cerului. După ce îşi ia rămas bun de la tatăl său, mezinul este gata să-şi omoare tatăl la pod unde acesta îl aştepta îmbrăcat în pielea de urs. Tatăl îi atrage atenţia să se ferească de omul roş şi omul spân. Călătorind, fiul craiului întâlneşte un spân pe care îl ia ca slugă. Spânul îl înşeală şi, la un popas, îl face să intre într-o fântână şi-l pune să-i jure supunere luându-i hainele, armele şi cărţile către Împăratul Verde. Ajungând la curte, se dă drept fiul craiului iar pe adevăratul stăpân îl prezintă ca fiind sluga lui pe nume Harap Alb. Fiind servită la masă o salată foarte gustoasă adusă din grădina ursului unde foarte puţini cutează să ajungă, spânul îi cere lui Harap Alb să meargă imediat să aducă o asemenea salată. Cu ajutorul Sfintei Duminica. Harap Alb păcăleşte ursul şi împlineşte porunca primită. Văzând o piatră nestemată adusă din pădurea cerbului fermecat, spânul îi porunceşte lui Harap Alb să-i aducă pielea cerbului cu toate nestematele pe ea. Ajutat de cal şi de Sfântă, acesta reuşeşte din nou. Vrând cu orice preţ să piardă pe Harap Alb, spânul îl trimite să o aducă pe fata Împăratului Roş despre care aude că este fermecată. În drumul său, Harap Alb întâlneşte o nuntă de furnici şi, ca să nu le omoare, trece prin apă şi primeşte, pentru aceasta, în dar o aripă de furnică pentru ca atunci când se va afla în primejdie să o cheme cu ajutorul acesteia, apoi ajută un roi de albine şi este răsplătit de regina albinelor cu o aripă pe care să o folosească în caz de nevoie. Întâlneşte apoi şi-i ia tovarăşi de drum pe Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Ajungând la curtea Împăratului Roş şi cerându-i fata, acesta îi invită să rămână peste noapte la împărăţie şi-i culcă

20


într-o casă de aramă înroşită în foc pe care Gerilă o răceşte dintr-o suflare. Dimineaţă, împăratul îi aşează la masă cu condiţia să mănânce şi să bea tot ce li se va da. Flămânzilă şi Setilă termină bucatele şi băutura împăratului. Speriat, împăratul îl pune pe Harap Alb la alte încercări : să aleagă macul de nisip dintr-o merţă de mac şi una de nisip, să-i păzească fata timp de o noapte şi să o aleagă pe aceasta dintre două aproape identice. Cu ajutorul furnicilor, a reginei albinelor şi a însoţitorilor săi, Harap Alb trece probele şi o ia pe fată. Ajunşi la împărăţie, fata dă pe faţă adevărul despre spân care retează capul lui Harap Alb. Calul omoară pe spân în timp ce fata readuce la viaţă pe tânăr cu trei smicele de măr dulce, apă moartă şi apă vie. Apoi, Împăratul Verde îi binecuvântează.ION LUCA CARAGIALE

INFORMAŢII BIO – BIBLIOGRAFICESe naşte în satul Haimanale ( azi, I.L.Caragiale) la 30

ianuarie 1852 fiind fiul lui Luca şi al Ecaterinei ( născută Karaboa. Tatăl, înainte de a fi administrator de moşie, avocat şi magistrat a fost ca şi fraţii săi, actor. Costache şi Iorgu Caragiale au fost patroni de trupe de teatru iar Costache a condus cursul de declamaţie şi mimică din cadrul Conservatorului din Bucureşti pe care l-a urmat şi Ion Luca după terminarea şcolii primare şi a gimnaziului din Ploieşti. Ocupă posturi mărunte: copist la tribunalul Prahova (1868-1870), sufleor la Teatrul Naţional din Bucureşti (1870-1872). Debutează în revista satirică „Ghimpele” după care este corector, redactor, conducător de rubrici la diverse publicaţii ca „Alegătorul liber”, „Unirea democratică”, „Claponul”, „Naţiunea română”. În perioada 1878-1882 este, alături de Eminescu şi Slavici, redactor la ziarul „Timpul” apropiindu-se astfel de „Junimea” unde va citi comediile sale „O noapte furtunoasă” şi „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” (1879) reprezentate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.La13 noiembrie 1884 are loc premiera comediei „O scrisoare pierdută” iar după un an, „D’ale carnavalului”. Este numit director al Teatrului Naţional ( 1888-1889).

21


Deşi afirmat prin valoroasele sale comedii, Caragiale se va dedica după 1889 prozei psihologice şi fantastice scriind nuvela „O făclie de Paşte”, „În vreme de război”, „Păcat” dar şi drama „Năpasta” . Se judecă cu ziaristul C.A.Ionescu care-l acuză de plagiat referindu-se la drama „Năpasta” şi câştigă procesul după o răsunătoare pledoarie a avocatului Delavrancea. Scoate mai multe reviste : „Moftul român” cu A. Bacalbaşa, „Vatra” cu Vlahuţă şi Coşbuc, „Epoca literară”. Publică volumul de „Momente” iar în 1905 se expatriază la Berlin unde primeşte o moştenire. Revine în ţară în 1911 când participă la serbările ASTRA şi asistă la zborul lui Aurel Vlaicu. Moare în anul următor, la Berlin în ziua de 8 iunie.

O SCRISOARE PIERDUTĂ

Acţiunea comediei se petrece în capitala unui judeţ de munte, în preajma alegerilor.

Tipătescu, prefectul judeţului, îşi exprimă revolta faţă de atacurile opoziţiei din „Răcnetul Carpaţilor” în timp ce Pristanda, poliţaiul oraşului, îl aprobă slugarnic. Poliţaiul, a cărui afacere cu steagurile care trebuiau puse de 10 mai sunt este dezvăluită de prefect cu înţelegere, povesteşte lui Tipătescu despre faptul că şeful opoziţiei, Caţavencu deţine o scrisoare compromiţătoare. Trahanache, preşedintele comitetului permanent al partidului de guvernământ din judeţ, relatează lui Tipătescu despre o întâlnire a sa cu Caţavencu la redacţia ziarului unde acesta i-a prezentat o scrisoare de amor a prefectului către Zoe, soţia preşedintelui, scrisoare pe care „venerabilul” o consideră o „plastografie”. Zoe care aude din camera de alături discuţia dintre soţul şi amantul ei îşi recunoaşte faţă de Tipătescu vina de a fi pierdut scrisoarea spunându-i că l-a trimis pe Pristanda să „cumpere” scrisoarea de la Caţavencu. Farfuridi şi Brânzovenescu, membri marcanţi ai partidului bănuiesc că se pune la cale o trădare a intereselor de partid şi reclamă acest fapt lui Tipătescu. Apare Cetăţeanul

22


turmentat care îi povesteşte Zoei cum a găsit scrisoarea pierdută de ea şi cum i-a fost furată de Caţavencu.

Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu numără voturile prezumtive la alegerile ce vor avea loc ceea ce nu linişteşte pe cei doi membri hotărâţi să trimită o depeşă la centru pentru a anunţa trădarea şi pe care să o semneze anonimă.

Din ordinul lui Tipătescu, Caţavencu este arestat. Zoe îl trimite pe Ghiţă să-l elibereze şi să-l aducă pentru a negocia returnarea scrisorii. Tipătescu îi oferă un loc în Comitetul permanent, postul de avocat al statului, postul de primar şi epitrop efor la Sfântul Nicolae, o moşie în marginea oraşului dar Caţavencu refuză. Zoe intervine promiţându-i sprijinul pentru a fi ales deputat. Apare Cetăţeanul turmentat pentru a afla pentru cine trebuie să voteze. Tipătescu primeşte o depeşă de la guvern în care i se cere să fie ales cu orice preţ d. Agamemnon Dandanache. Sub preşedinţia lui Trahanache, are loc adunarea în care candidaţii îşi susţin programele electorale. După discursul lui Farfuridi urmează Caţavencu susţinut de grupul său. Intrată în panică după depeşa primită de Tipătescu de la guvern, Zoe îşi caută soţul dar acesta îi spune că a găsit o poliţă plastografiată de Caţavencu. El anunţă numele candidatului : Agamemnon Dandanache. Caţavencu protestează dar este dat afară din sală de oamenii lui Pristanda.Zoe este îngrijorată că, după întrunire, Caţavencu a dispărut şi se aşteaptă ca scrisoarea să fie publicată. Soseşte candidatul de la centru care mărturiseşte că a ajuns să candideze folosindu-se de o scrisoare compromiţătoare a unui „amic” pe care ar fi urmat să o publice la „Războiul” dacă nu ar fi fost ales dar el va păstra scrisoarea chiar în această situaţie pentru că i-ar mai putea fi de folos cândva. Caţavencu apare umil cerând iertare Zoei declarând că a pierdut scrisoarea în încăierarea de la întrunire. Cetăţeanul turmentat o aduce a găsind-o în căptuşeala pălăriei pierdută de Caţavencu pe care Zoe îl iartă şi-i promite că-l va sprijini la următoarele alegeri cu condiţia să conducă manifestarea de sărbătorire a victoriei adversarului său de acum.

23


ÎN VREME DE RĂZBOI

Ceata de tâlhari care bântuie de mai multă vreme satele, este prinsă la capătul pădurii Dobrenilor. Popa Iancu, rămas văduv, cunoscut pentru averea sa, este şi el călcat de hoţi într-o noapte când rămâne singur acasă. Îi rămâne doar buiestraşul său straşnic cu care, într-o seară vine la fratele său, hangiul Stavrache. Spre surprinderea acestuia, Iancu îi mărturiseşte că banda de hoţi care fusese prinsă e banda sa şi că potera îl caută .acum pe el. La han poposeşte un grup de vreo douăzeci de voluntari conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi. Hangiul le cere să ia cu ei pe tânărul Iancu Georgescu, un tânăr care doreşte şi el să fie voluntar făcându-l astfel scăpat de justiţie pe fratele său. După vreo două săptămâni primeşte scrisoare de la Iancu şi află că acesta luptase la Plevna, primise Virtutea militară şi fusese înaintat sergent. În sufletul hangiului apare speranţa că fratele său va muri pe front şi-i va rămâne moştenirea întreaga sa avere. O scrisoare semnată de camarazii săi, îl anunţă că Iancu a murit pe câmpul de onoare. După ce plânge la aflarea veştii, merge cu birja la oraş şi află de la un avocat că este moştenitorul averii fratelui mort, acesta neavând alţi urmaşi. După cinci ani de la terminarea războiului, Stavrache nu este tulburat de nimeni decât de vise în care apare fratele său, îmbrăcat în haine de ocnaş, cerându-i să-i dea o bărdacă cu apă. Dar, în momentul în care hangiul îi dă apă, ocnaşul se agaţă de gâtul şi braţul lui Stavrache încercând să-l sugrume, apoi râzând în hohote îl ameninţă. Acest coşmar îl îngrozeşte pe hangiu care aprinde lumânări la biserică şi se roagă la icoane sperând că visul nu se va mai repeta. Hangiul nu deschide prăvălia un timp din cauza timpului nefavorabil. Într-o seară, el aude bătăi în uşă. O fetiţă vine să cumpere pe datorie gaz şi ţuică şi, văzând pe tejghea un covrig, încearcă să-l fure dar Stavrache o vede şi-i trage o palmă. După un timp, alte bătăi se aud în uşa prăvăliei. Doi oameni intră, cer mâncare, de băut şi găzduire pentru acea noapte nemaiputând să călătorească din cauza vremii. După un timp, hangiul înţelege că cei doi călători îl cunosc. Unul dintre ei, obosit de drum, se

24


ridică din pat şi i se adresează pe nume. Hangiul îşi dă seama că este fratele mai mic pe care-l ştia mort. Acesta îi spune că scrisoarea în care i se vestea moartea a fost o glumă a camarazilor săi, că nu a vrut să-l mai deranjeze, dar acum are nevoie de cincisprezece mii de lei deoarece a folosit banii regimentului care trebuie înapoiaţi până poimâine. Stavrache încă mai crede că trăieşte un coşmar, se închină şi se culcă dar Iancu îl trezeşte. Stavrache, speriat, sare şi-l doboară la pământ pe fratele mai mic dar, ajutat de însoţitorul său, Iancu îl imobilizează pe hangiu care începe să cânte popeşte şi să râdă. Fratele mai mic, dezamăgit, înţelege că nu are noroc să recupereze banii necesari şi-l priveşte neputincios pe Stavrache.

O FĂCLIE DE PAŞTE

Lui Leiba Zibal, hangiu în Podeni, i se face milă de un tânăr, Gheorghe, pe care îl angajează ca slugă la han dar acesta se dovedeşte a fi un om brutal, leneş şi agresiv încât după puţin timp îi face socoteala şi îl alungă. Leiba este. ameninţat de acesta că va veni în noaptea de Paşti şi se va răzbuna. Hangiul reclamă la primărie pe agresor şi cere să fie apărat de jandarmi până ce Gheorghe va fi găsit şi arestat, dar oamenii legii nu-l mai găsesc. Din acel moment, hangiul trăieşte tot mai intens groaza apropierii zilei în care s-ar putea să apară cel ce-l ameninţase. În sâmbăta Paştelui, hangiul care nu a uitat ameninţarea slugii, este şi mai neliniştit. El iese în faţa dughenii şi priveşte lung spre uliţă sperând că potera îl va prinde pe tâlhar înainte ca acesta să-şi pună în aplicare planul ucigaş. Jandarmii arestează, însă, un nebun şi, înţelegând că este inofensiv, îi dă drumul. Doi tineri studenţi care poposesc la han într-o scurtă escală, discută despre crime şi cauzele lor reconstituind un portret al criminalului tipic, asemănător cu cel al lui Gheorghe. Aceasta sporeşte panica hangiului care nu poate dormi la gândul iminentei apariţii a criminalului. La miezul nopţii el aude la poartă voci ameninţătoare. Gura îi este uscată, îi este sete, dar nu poate bea. Ia lampa şi o pune pe firida ferestrei. Aude din nou voci,

25


zgomotul unui sfredel care găureşte poarta şi a ferăstrăului. Aşteaptă încordat şi, când mâna lui Gheorghe pătrunde să tragă zăvorul, Leiba o prinde cu un laţ, ia lampa, dă foc mâinii încordate ca un arc şi începe să râdă dezlănţuit, eliberat de frică. Sura, nevasta hangiului, deschide în zori fereastra, aude gemete, coboară pe scară şi vede gangul luminat de braţul care ardea ca o făclie sub privirile fascinate ale soţului ei. Sura trage bârna porţii şi vede, târât de poarta care se deschidea, trupul lui Gheorghe spânzurat de braţul său drept. Mulţimea care vine de la Înviere se adună în faţa porţii înţelegând ceea ce se petrecuse acolo. Leiba Zibal se declară a fi goi deoarece a aprins o făclie de Paşti. El pleacă liniştit să-i spună rabinului ceea ce trăise în acea noapte.KIR IANULEA

Dardarot, împăratul iadului, dă poruncă lui Aghiuţă să ia chip de muritor, să se căsătorească şi să trăiască cu nevasta timp de zece ani după care să se întoarcă în iad să povestească toate cele întâmplate în acest timp. Ajuns la Bucureşti se prezintă ca fiind un negustor pe nume kir Ianulea. El povesteşte kerei Marghioala că este orfan, părinţii murind în împrejurări tragice iar aceasta amplifică povestea curând în ciuda jurămintelor sale că totul va rămâne o taină. Curând, Ianulea se căsătoreşte cu o fată foarte frumoasă dar fără zestre, Acriviţa, fata unui hagiu. După nuntă, nevasta preia conducerea casei şi cu cât bărbatul îi arată că o iubeşte mai mult, cu atât ea îl umileşte şi-i cere tot mai multe. Acriviţa începe să aibă pasiunea jocurilor de noroc şi când Ianulea îi atrage atenţia asupra pierderilor mari, ea îi ameninţă că-l părăseşte. Într-o zi, vorbind de rău despre soţia unui prieten al său, Acriviţa atrage mânia lui Ianulea care este gata să o bată de faţă cu invitaţii la masă. Deşi se împacă repede, Acriviţa e hotărâtă să pună deoparte bani. Le înzestrează pe surorile ei, le face câte un capital fraţilor să se apuce de neguţătorie până ce ajunge la capătul averii. Ameninţat de creditori, fuge şi ajunge la o vie unde este salvat de un tânăr numit Negoiţă. Ca să-l răsplătească pe tânăr, Ianulea , care îi

26


spune că, de fapt, el este un drac, îi cere ca, atunci când va auzi că a intrat dracul într-o femeie, să ştie că el este acela şi să o scape de diavol căci va primi de fiecare dată, răsplata cuvenită. Negoiţă scapă de diavol pe fata caimacamului din Craiova pentru care capătă o răsplată mare. După aceasta, Ianulea îi cere să fie mulţumit de plată şi să nu-l mai caute. După trei ani, este chemat la vodă să o scape de diavol pe fata acestuia. Fiindcă el bănuieşte că Ianulea se află ascuns în aceasta şi este batjocorit şi alungat , cere să fie chemată Ianuloaia. De frica ei, Ianulea a părăsit-o pe fata lui Vodă. Apoi, o caută pe nevasta lui Ianulea, îi dădu bani şi via şi-i spune că, dacă va auzi că s-a ascuns dracul într-o femeie, ea va reuşi să-l alunge. Aghiuţă ajunge astfel din nou în iad şi cere să fie lăsat acolo să se odihnească. PASTRAMĂ TRUFANDA

Un negustoraş, Iusuf, urcă de cu seara pe vaporul ce pleacă din portul Kavala spre Ierusalim. Chiar când să plece vaporul, de pe mal strigă prietenul său, ovreiul Aron care îi cere să-i ducă şi lui la Ierusalim un s!c cu haine pe care să i le predea fratelui său, Şumen. Seara, Iusuf se culcă cu capul pe sacul primit de la Aron şi simte miros de sărătură. Crede că este mirosul mării dar îşi dă seama, curând că mirosul vine din sac. Îl desface şi găseşte pastramă trufanda. Gustă şi i se pare foarte gustoasă. Deoarece călătoria cu vaporul durează, din cauza furtunii, mai bine de o lună, Iusuf goleşte încetul cu încetul sacul, o parte mâncând-o, alta vânzând-o sau dând celor cu care merge pe vapor sau pe catâri până la Ierusalim. La Şumen nu se mai duce nemaiavând ce să-i ducă, hotărât ca atunci când se va întoarce la Kavala să-i plătească lui Aron, valoarea mărfii. Când ajunge la Kavala, pe chei este aşteptat de Aron căruia îi spune că i-a mâncat toată pastrama şi e gata să-i plătească cinstit preţul pastramei. Ovreiul începe să se tăvălească pe jos şi să urle în ciuda protestelor lui Iusuf, îl ia de piept şi-l târăşte în faţa cadiului, la judecată. Iusuf îi povesteşte cadiului tot ce s-a întâmplat şi îl asigură că va plăti paguba după pretenţiile ovreiului dar Aron spune că nu-l poate plăti pe tatăl său căci

27


Iusuf îl mâncase pe tatăl său, Leiba Grosu. Iusuf nu înţelege cum îl putea mânca pe tatăl lui Aron care nu fusese cu el pe corabie dar află, în sfârşit că, de fapt, pastrama pe care o mâncase era făcută din carnea lui Leiba Grosu. Înainte de a muri, Leiba îi ceruse fiului său să-l îngroape în pământul sfânt şi, cum oasele nu putrezesc, Aron îl face pe tatăl său pastramă şi-l trimite lui Şumen prin intermediul lui Iusuf. Când aude aceasta, Iusuf reclamă că a fost spurcat de Aron şi începe şi el să se jelească. Cadiul, chibzuieşte o vreme şi hotărăşte ca turcul să plătească ovreiului cele douăzeci de ocale de pastramă pe care le mâncase, iar ovreiul să plătească turcului douăzeci de lire pentru că îl înşelase pe Iusuf dându-i nu haine ci pastramă de ovrei. Apoi, cu o vorbă turcească, îi dă afară. IOAN SLAVICI


Născut la Şiria, Arad la 18 ianuarie 1848 ca fiu al lui Savu şi Elena ( născută Borlea) urmează şcoala primară în satul natal, apoi liceul la Arad şi Timişoara. Studiază dreptul la Budapesta şi Viena unde îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu Mihai Eminescu. Debutează în Convorbiri literare în 1871. Este cancelarist într-un birou de avocaţi la Arad, redactor la gazeta „Gura satului”. În 1874 este secretar al comisiei pentru documentele Hurmuzaki la Iaşi, apoi la Bucureşti este profesor la Liceul „Matei Basarab” şi redactor, împreună cu Eminescu şi Caragiale, la „Timpul”. Membru corespondent al Academiei (1882), se stabileşte la Sibiu unde întemeiază revista „Tribuna”.Are câteva procese de presă şi face un an de închisoare la Vaţ. Debutează editorial cu volumul de nuvele „Novele din popor” (1881) urmat de „Pădureanca” (1884). În Bucureşti colaborează la „Voinţa naţională”, conduce împreună cu Coşbuc şi Caragiale „Corespondenţa română” şi „Vatra” unde va publica romanul „Mara” (1894). Este director la Institutul Ioan Oteteleşteanu. În 1902 apare romanul „Din bătrâni” premiat de Academia Română. Intră în polemică cu Duiliu Zamfirecu pe

28


tema literaturii populare. Editează ziarul „Minerva” şi participă la activitatea Ligii culturale în cadrul căreia comemorează în 1909 pe Mihai Eminescu. În timpul primului război mondial, conduce ziarul progerman „Ziua” pentru care este închis în 1918 la Văcăreşti învinuit de colaboraţionism. Participă după eliberarea sa din închisoare, la activitatea grupului pacifist „Umanitatea” de la Iaşi, afiliat la gruparea Clartė a lui Henri Barbusse. Îşi reia activitatea literară colaborând la „Adevărul literar şi artistic” şi „Omul liber”. În ultimii ani ai vieţii lucrează la romanul „Din păcat în păcat” apărut postum.

Moare la 17 august 1925 în satul Crucea de Jos- Panciu, judeţul Vrancea.

MARA

Rămasă văduvă, Mara este precupeaţă cumpărând şi vânzând marfă la Lipova, Radna şi Arad pentru a-şi creşte copiii. Ea adună banii în trei ciorapi: unul pentru bătrâneţe şi înmormântare, unul pentru Parsida şi unul pentru Trică. O convinge pe maica Aegidia, econoama mănăstirii minoriţilor, să o primească pe Persida la mănăstire. Trică, rămas fără sora lui, este bătut la şcoală ceea ce produce mânia Persidei şi a mamei sale şi a maicii Aegidia. Fiind dat afară din şcoală, Trică este dus la cojocarul Bocioagă, apoi la sârbul Claici din Arad pentru a învăţa meserie. Într-o zi, Persida se vede pe fereastra mănăstirii cu Naţl Hubăr, fiul măcelarului, şi între ei se naşte un sentiment de dragoste. În ziua de Florii, Trică vine să o ia acasă de la mănăstire pe sora lui şi aceasta provoacă o întâlnire cu Naţl în faţa măcelăriei. Apoi ei se revăd în faţa podului plutitor al Marei când Naţl îşi ridică pălăria în faţa copiilor ei ceea ce produce un sentiment de mândrie mamei acestora. Naţl pleacă în călătoria de doi ani necesară pentru a deveni patron. Mara plănuieşte ca Persida să se căsătorească cu preotul Codreanu care îi face o curte insistentă dar gândul fetei este la Naţl. Băiatul lui Hubăr întrerupe călătoria pentru a se întoarce la Persida şi a-i mărturisi dragostea pentru ea dar Mara, care bănuieşte că între fiica ei şi

29


„neamţ” se înfiripează o relaţie, se opune cu vehemenţă. Trică se bate cu acesta surprinzându-l cu sora lui dar aceasta jură că se va căsători cu Naţl indiferent de opoziţia celorlalţi. Trică îl roagă pe preotul de la Sân-Miclăuş să-i căsătorească dar , aflând că părinţii se opun, acesta refuză. În cele din urmă sunt cununaţi de preotul Codreanu, fostul pretendent la mâna Persidei. Aflaţi la Viena, Naţl şi Persida deschid o măcelărie dar, biruiţi de dorul de ţară, revin la Lipova. Iau în arendă o cârciumă în Sărărie şi Naţl îşi face prieteni care aduc alţi prieteni încât cârciuma va deveni curând foarte populată cu atât mai mult cu cât aici se mănâncă şi se bea bine şi ieftin. Persida ia frâiele afacerii deoarece Naţl este mai mult oaspete decât patron. Curând ia patima jocului de cărţi şi veniturile cârciumii scad vizibil.Persida încearcă să-i spună că vor avea un copil dar Naţl îi reproşează o posibilă relaţie cu Codreanu, fapt pentru care Persida îl pălmuieşte iar Naţl o bate şi o părăseşte.

Pe Mara, copiii n-o mai vizitează. Uneori, Talia, servitoarea Persidei îi mai dă veşti despre fată. Astfel află că Naţl a bătut-o şi se află la ea moaşa. Mara trece pe la Bocioacă să-l ia pe Trică dar acesta refuză să meargă. Persida pierde copilul dar se împacă cu Mara şi cu soţul ei. Bandi, băiatul de pripas crescut pe la curtea lui Hubăr, revine după o lungă absenţă la Persida şi Naţl. Aflând că încep recrutările, Persida vorbeşte cu Marta, nevasta lui Bocioacă să plătească răscumpărarea lui Trică de la armată. Între Marta şi Trică are loc o scurtă relaţie amoroasă dar aflând că Bocioacă i-a plătit o parte din răscumpărare iar Mara nu vrea să-i înapoieze banii, Trică se înrolează. Planurile Marei şi ale lui Bocioacă de a-l însura pe Trică cu Sultana, fiica patronului, par deocamdată, ratat. Naţl recunoaşte în Bandi şi îi spune soţiei sale care îşi exprimă îngrijorarea pentru acesta. Naţl o bate din ce în ce mai des şi Persida, deşi rămâne din nou gravidă, nu-i spune. Naşte o fetiţă iar Naţl, înduioşat îşi cere iertare pentru comportarea sa. Hubăroaia şi Mara hotărăsc ca ajutate de maica Aegidia, viitoarea naşă a fetei să ajute împăcarea dintre Naţl şi tatăl său. Aflând că cei doi sunt căsătoriţi legitim, Hubăr promite că a

30


doua zi că a doua zi dimineaţa va veni. Hubăr binecuvântează nepoata şi cere iertare Persidei pentru suferinţa îndurată şi îi dă copilului douăzeci şi cinci de galbeni iar Persidei argintăria. Mara promite că-i va da şi ea şase mii de florini dar Persida, ştiind că mama ei nu se poate despărţi de bani îi cere să-i păstreze la ea fiindcă deocamdată nu are nevoie de bani. Trică se întoarce din armată şi este numit măiestru în aceeaşi zi cu Naţl şi decide să rămână în casa lui Bocioacă unde se va căsători cu Sultana, fiica patronului său. Naţl hotărăşte să-i lase cârciuma lui Bandi iar ei să se mute în Lipova dar Hubăr consideră drept să-l ia în grija lui pe băiat şi să plece la Viena împreună. Bandi află că Hubăr este tatăl lui şi, considerându-l vinovat de moartea mamei lui, îl omoară.MOARA CU NOROC

Deşi soacra lui se îndoieşte că hotărârea lui Ghiţă de a-şi părăsi meseria de cizmar şi satul pentru a lua în arendă cârciuma şi hanul „Moara cu noroc” este o greşeală, acesta, împreună cu soţia lui, Ana, se mută la han. În scurt timp, călătorii află că aici a venit un hangiu cinstit şi că la han se poate mânca şi bea bine şi ieftin. Cei doi soţi şi copiii sunt fericiţi iar mama Anei uită supărarea pricinuită de părăsirea satului când seara se adună şi numără banii câştigaţi în timpul zilei. Într-o zi au venit trei inşi care au întrebat dacă nu a trecut pe la han Lică Sămădăul, au mâncat, au băut şi au plecat. Peste puţin timp a venit şi Lică, a întrebat de cârciumar şi, cunoscându-l îi cere să-i spună numai lui cine trece pe la han şi cu ce treabă. După aceasta, Ghiţă se duce la Arad să cumpere două pistoale şi să ia o a doua slugă, pe Marţi, apoi cumpără doi câini pe care-i învaţă să atace la comanda lui. Ghiţă devine tot mai aspru şi mai închis în sine. Într-o altă zi, Lică îi trimite cinci grăsuni drept plată pentru ceea ce au mâncat oamenii lui, dar Ghiţă nu-i primeşte. Într-o duminică, îi mărturiseşte Anei teama de a mai rămâne la han dar şi dorinţa de a nu pleca. Lică vine la han şi-i dă lui Ghiţă însemnele turmelor sale, apoi îi cere cheile de la lăzile cu bani şi ia bani fără să numere promiţând că-i va înapoia cu camete.

31


Într-o zi de luni, Lică vine la han şi întreabă când vine jidovul după arendă. Apoi petrece cu Buză Ruptă, Săilă Boarul şi Răuţ, cheamă lăutari şi o joacă şi pe Ana, deşi la început se opune. Lică îi propune să-şi ia o slujnică. Sămădăul rămâne peste noapte la han, iar ceilalţi pleacă. În timpul nopţii, Ghiţă îl vede pe fereastră pe Răuţ care vine şi apoi pleacă de la han însoţit de o femeie. După miezul nopţii, Ana îl vede pe Lică venind dinspre Fundureni. Dimineaţă, vine căprarul Pintea, despre care află că fusese cândva tovarăş de hoţie cu Lică, cu doi jandarmi şi-l întreabă ce oameni mai însemnaţi au venit la han în ziua precedentă. Ghiţă află că în noaptea trecută fusese călcat arendaşul. Ghiţă şi slugile pleacă cu Pintea la Ineu în timp ce jandarmii rămân la han. În lipsa lui, la han poposeşte o doamnă îmbrăcată în negru, cu un copil. Ana află de la fecior că femeia este văduvă, bărbatul ei împuşcându-se cu trei săptămâni în urmă. Stăpâna hotărăşte să plece în aceiaşi seară de la han şi-i plăteşte Anei, dându-i mai întâi o bancnotă însemnată . Ghiţă nu se îndoieşte că oamenii care umblaseră noaptea la han sunt Buză Ruptă şi Săilă Boarul dar nu-i mărturisi acest lucru judecătorului care decide să i se dea drumul lui Ghiţă doar pe chezăşie. La recomandarea lui Pintea, o ia pe Uţa slujnică la han. În drum spre Moara cu noroc, Pintea observă o trăsură boierească lângă care era un copil mort. Apoi găsi şi femeia îmbrăcată în negru. Ea avea mâinile legate cu un bici. La casa lui Săilă, jandarmii găsesc o parte din argintăria arendaşului. Pintea îl duce pe Lică înaintea judecătorului dar acesta este scos de groful Vérmeşy Árpad. Buză Ruptă şi Săilă sunt condamnaţi pe viaţă. După judecată, Lică Îi aduce lui Ghiţă un şerpar plin cu bani pentru a-şi plăti datoria mărturisind că banii erau de la jafurile pentru care fusese judecata. El îi reproşează slăbiciunea pentru Ana care-l face slab în faţa primejdiilor. Ana descoperă între bancnote, pe cea primită de la femeia în negru şi refuzată de ea. Ghiţă pleacă în miezul nopţii la Ineu şi-i spune lui Pintea cele observate de nevasta lui. Află de la Pintea că Marţi este omul lui Lică. Ghiţă îi promite căprarului că i-l va da pe Sămădăul când acesta va avea asupra lui bani furaţi. De Paşti, Ghiţă hotărăşte să-şi trimită

32


familia la Ineu pentru a-l prinde pe Lică la han, cu bani. Ana, auzind că Ghiţă urmează să se întâlnească cu Lică, refuză să plece. Ghiţă o lasă la han să petreacă cu Lică în timp ce el fuge să-l anunţe pe Pintea că Sămădăul poate fi prins cu chimirul plin cu bani. Ana cedează dorinţelor lui Lică, apoi este lăsată singură. Când Ghiţă revine la han, înţelegând ce s-a petrecut între cei doi, o omoară pe Ana în timp ce Răuţ îl împuşcă pe hangiu iar Lică, întors la han să-şi ia şerparul cu bani, dă foc hanului. Pintea îl zăreşte pe Lică dar acesta fuge spre pădure. Sigur că nu mai poate scăpa, Lică se aruncă spre un strejar sfărâmându-şi capul. Mama Anei, venită cu copiii pe locul unde a fost hanul, priveşte cu resemnare cele cinci cruci spunându-şi că aşa le-a fost dat.

NICOLAE FILIMON


Fiul protopopului Mihai şi al Mariei, se naşte la 6 septembrie 1819, la Bucureşti. Primele studii le face la şcoala catihetică din curtea Bisericii Enii, cu dascălul Chiru, apoi şcoala de cântăreţi bisericeşti a călugărului rus Visarion. Se presupune că ar fi urmat Şcoala filarmonică înfiinţată de I.Heliade Rădulescu în 1837. Îndeplineşte funcţia de epitrop la Biserica Enii. Ion Ghica susţine că ar fi fost corist în trupa Henrietei Karl şi flautist în orchestră. În 1857 este funcţionar la departamentul Cultelor iar din 1862 lucrează la Arhivele Statului până la sfârşitul vieţii. Debutează cu un articol în „Naţionalul”( 1857) iar în anul următor, în acelaşi ziar publică nuvela „Mateo Cipriani” sub titlul „Monastirea domenicanilor dupe colina Fiesole”. Editorial, debutează cu „Escursiuni în Germania Meridională. Memorii artistice, istorice şi critice, opul I, odată cu Friedrich Staaps sau atentatul de la Schőnbrunn în contra vieţii lui Napoleon” (1860). Din 1861 colaborează la revista lui Ion Ionescu de la Brad, „Ţăranul român”. În „Revista română” a lui Al.I.Odobescu publică romanul Ciocoii vechi şi noi sau ce naşte din pisică şoareci mănâncă” (1862). În revista „Buciumul”

33


publică cele mai multe din cronicile sale muzicale pentru care este cunoscut în epocă. Ultima apariţie este consemnată în ziarul „Dâmboviţa” (ianuarie, 1865).

Creaţia sa este romantică şi pitorească, cu „intuiţii balzaciene” şi cu un neaşteptat simţ al limbii care îl face lesne de citit până astăzi. Cultura sa muzicală, dramatică şi cunoştinţele despre epocă se răsfrâng în romanul „Ciocoii vechi şi noi”, o adevărată frescă socială. Romanul este anticipat de nuvela „Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala” (1861).

Moare la 19 martie 1865, la Bucureşti. CIOCOII VECHI ŞI NOISAU CE NAŞTE DIN PISICĂ ŞOARECI MĂNÂNCĂ

Într-o dimineaţă din luna octombrie a anului 1814, un tânăr de 22 de ani, Dinu Păturică, fiul treti-logofătului Ghinea Păturică, se înfăţişează la curtea postelnicului Andronache Tuzluc cu o scrisoare de recomandare din partea tatălui său pentru a obţine o slujbă la acesta. Tuzluc este un fanariot îmbogăţit prin vicleşug care, la o vârstă matură faţă de preatânăra Maria, doreşte să se căsătorească cu fiica banului C…, care, deşi uimit de cutezanţa postelnicului, nu-l refuză ştiind că acesta are mare influenţă asupra domnitorului Caragea. Când domnul reia această cerere, banul îi vorbeşte acestuia despre toate nedreptăţile făcute de postelnic oamenilor şi ura pe care aceştia i-o poartă asemenea fiicei sale. Ca urmare, postelnicul cade în dizgraţie şi viaţa lui capătă un alt curs. O cunoaşte pe Chera Duduca. Fanariotul îi oferă o locuinţă şi cele mai scumpe giuvaieruri. Cu toate acestea, Chera Duduca încuraja amorul unui tânăr calemgiu care o vizitează în fiecare noapte spre disperarea lui Tuzluc.

Postelnicul hotărăşte să-l ajute pe Dinu Păturică să înveţe pregătindu-l să-i fie om de încredere. Stăpânul îi va cere lui Dinu să se mute la Chera Duduca pentru a o sluji şi a-l informa dacă îi este infidelă. Niculăiţă, vătaful de curte al armaşului, îi dă informaţii despre amantul Cherei Duduca dar îl sfătuieşte să ascundă adevărul faţă de postelnic. Păturică îl prinde pe

34


calemgiul care iubea pe Duduca şi o determină pe să renunţe la aventură devenind el însuşi amantul ei. El încheie o înţelegere cu aceasta ca împreună să jefuiască întreaga avere a lui Tuzluc. Gheorghe, vătaful de curte al postelnicului, atrage atenţia boierului asupra uneltirilor lui Dinu Păturică şi al amantei sale dar grecul îl alungă de la curte socotindu-l uneltitor. Conform planului stabilit, Chera Duduca îi cere lui Tuzluc să-l ia din casa ei pe Păturică iar postelnicul îl numeşte vătaf în locul lui Gheorghe. Instalat în această funcţie, Dinu anunţă slugile că va pune capăt risipei de la curte, ceea ce îl încântă pe boier. Vizitând moşiile, noul vătaf ia de la ţărani plocoane promiţând că le va rezolva plângerile şi încasează cincizeci de pungi de la arendaşul Cristodor, apoi pleacă şi la alte moşii ale postelnicului. Postelnicul este admonestat de domnul Caragea pentru nelegiuirile făcute şi îi cere să-i implore iertarea banului C… că l-a supărat cerându-i fiica de soţie. Tuzluc obţine de la banul C… o scrisoare de iertare. Pe 30 noiembrie 1817, fanariotul face o petrecere în casele sale în onoarea sfântului Andrei, patronul său. Beizadeaua, fiul lui Caragea, câştigă la jocul de cărţi, apoi mănâncă şi bea împreună cu alţi boieri tineri după care mulţumiţi de primirea făcută de postelnic pleacă lăsând pe sărbătorit să petreacă cu amanta lui. Păturică coboară în casele de jos pentru a continua petrecerea cu prietenii săi. El expune în faţa acestora planul său de îmbogăţire prin uzurparea vechilor averi. Fostul vătaf al lui Tuzluc, heorghe, este luat grămătic de către banul C…, şi, dovedind cinste şi isteţime, ajunge la rangul de sărdar. Îndrăgostindu-se de Maria, fiica acestuia, Gheorghe părăseşte curtea binefăcătorului său. Dinu Păturică strânge averi tot mai mari cu ajutorul lui Costea Chiorul, iar Duduca cere şi obţine tot mai des lucruri scumpe ruinând încetul cu încetul pe postelnic. La spectacolul cu piesa „Italiana în Algir”, beizadeaua şi boierul Cărăbuş comentează căderea lui Tuzluc şi ridicarea noului ciocoi, Dinu Păturică. Costea îi dă lui Păturică banii pentru bijuteriile şi materialele scumpe vândute Duducăi şi achitate de amantul ei, îl ajută pe Păturică să cumpere moşiile lui Tuzluc şi înlesneşte afacerile care îl pun în posesia întregii averi

35


a protectorului său. Duduca îl înştiinţează că domnitorul Caragea a fugit din ţară. Lui Tuzluc i se aduce la cunoştinţă că i s-au vândut moşiile care nu acoperă datoriile pe care le are la bogasierul Costea şi, aflând că Dinu a plecat de la curte, se duce la Chera Duduca dar i se spune că aceasta urmează să se căsătorească cu Fostul său slujbaş. Îi găseşte la biserica Lucaci în timp ce se căsătoresc şi îi blestemă. Tuzluc înnebuneşte. În timpul unui ospăţ dat noilor săi prieteni, tatăl lui Dinu vine să-l vadă dar tânărul porunceşte să fie alungat. Tatăl îşi blestemă fiul. Izbucnind revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Păturică are ocazia să-şi arate duplicitatea. După ce se arată a fi un adept al principiilor lui Vladimirescu, la intrarea lui Ipsilanti în ţară, îşi schimbă politica : îl trădează pe Tudor Vladimirescu plănuind uciderea lui şi primeşte în schimb un angajament al lui Ipsilanti că, pentru serviciile lui va primi isprăvnicia a două judeţe. Ghoerghe, după plecarea de la curtea banului C…, îl găseşte pe Tuzluc, bolnav şi neajutorat şi-l salvează oferindu-i adăpost şi protecţie. Păturică împreună cu căpitanul Caravia şi câţiva arnăuţi, prin pe Tudor şi-l omoară, aruncându-i trupul într-o fântână. Ipsilanti îşi ţine angajamentul făcându-l ispravnic de Parhova şi Săcuieni şi promiţându-i că-i va oferi căimăcămia Craiovei. Păturică instituie un regim de teroare, aplică pedepse aspre pentru strângerea birurilor şi obţine sume de patru ori mai mari decât cele strânse până atunci dar se arată mereu nemulţumit. El cere lui Negru Rupe-Piele să folosească pedepse şi mai grele pentru a plăti lui Ipsilanti şi pentru a obţine şi pentru el sume tot mai mari. Ridicându-se în tron Grigore Ghica vodă, ţăranii ies înaintea lui cu rogojini făcute sul, puse în cap şi aprinse în partea de sus pentru a atrage atenţia lui Vodă iar jalba era pusă în vârful rogojinii pentru a fi văzută de acesta. Ghica vodă află astfel de silniciile lui Păturică şi trimite patruzeci de arnăuţi la Bucov unde se afla Păturică pentru a despăgubi pe protestatari. Dinu Păturică este aruncat, drept pedeapsă, în Ocna părăsită. Aici primeşte două scrisori : una prin care este anunţat că Duduca a luat tot din casă şi a fugit cu un turc peste Dunăre lăsând copilaşii pe drumuri iar moşiile şi casele i-au fost vândute

36


la mezat şi cealaltă în care i se vesteşte că în ciuda rugăminţilor, vodă a rămas neînduplecat şi a hotărât să-l lase să putrezească în Ocna părăsită pentru a fi pildă şi altor hoţomani.Păturică înnebuneşte şi moare. A doua zi, chir Costea Chiorul declarat falit este ţintuit de stâlpul din piaţa oraşului. Două procesiuni mortuare trec în acelaşi timp prin piaţă : una este a lui Păturică, cealaltă a lui Tuzluc. Chera Duduca vrând să o facă pe cocheta şi în casa noului ei bărbat, este dusă în faţa cadiului care hotărăşte să fie cusută într-un sac şi aruncată în Dunăre conform legilor musulmane. Gheorghe este numit caimacam al Craiovei. ALEXANDRU ODOBESCU


Se naşte la 23 iunie 1834, la Bucureşti fiind fiul generalului Ioan Odobescu şi al Ecaterinei, născută Caracaş. Studiază la şcoala de la Sfântu Sava, apoi pleacă la Paris, unde este elevul lui Alfred Dumesnil, ginerele istoricului Jules michelet. Activează în societatea „Junimea română” aflată sub influenţa lui Nicolae Bălcesu. Debutează în revista „Junimea română” în 1855 cu articolul „Muncitorul român” dar debutul literar are loc în „România literară” a lui V. Alecsandri cu poezia „Odă României” şi studiul „Despre satira latină”. În 1857 publică în ziarul „Românul” a lui C.A.Rosetti, sub genericul „Scene istorice din cronicile Ţării Româneşti”, episodul istoric „Mihnea Vodă cel Rău” urmat în „Revista Carpaţilor” a lui Gheorghe Sion de „Doamna Chiajna”. În 1861 editează „Revista română pentru ştiinţe literare şi arte” unde va publica studii literare, culturale şi despre folclor : „Psaltirea tradusă româneşte de diaconul Coresi”, „Cântecele populare ale Europei răsăritene”, „Câteva cuvinte asupra lui N. Bălcescu”, „Poeţii Văcăreşti, „Câteva ore la Snagov” ş.a.. În 1874 publică eseul Pseudo-kynegetikos” ca prefaţă la „Manualul vânătorului”. Ocupă mai multe funcţii: şef de birou în Secretariatul de stat, director şi, apoi,ministru ad-interim şi ministru la Departamentul cultelor şi al Instrucţiunii Publice, trimis al României la

37


Expoziţia Universală de la Paris. Membru al Academiei Române, combate Dicţionarul lui Massim şi Laurian. Este preşedinte al secţiei de istorie-arheologie a Academiei Române şi începe editarea scrierilor lui Bălcescu şi Dimitrie Cantemir. Se exilează cu familia pentru un timp, ca urmare a unor neînţelegeri politice, la Geneva şi Paris. În 1881 este numit secretar al Legaţiei române de la Paris unde lucrează intens la studiul „Tezaurul de la Pietroasa”. Decepţionat de necazuri financiare şi neîmpliniri materiale şi politice îşi pune capăt vieţii la 10 noiembrie 1895, la Bucureşti.MIHNEA VODĂ CEL RĂU

1. Măneşti. „ Să n-aibi milă”Într-o zi noroasă de primăvară, Mihnea şi fiul său, Mircea

Ciobanul organizează o vânătoare în preajma castelului său de la Măneşti. Spre sfârşitul vânătorii, Mihnea este chemat la castel fiindcă socrul său, armaşul, se află pe moarte. Cu ultimele puteri, acesta îi cere lui Mihnea să nu aibă milă faţă de neamul Basarabeştilor. Apoi se aude tropot de cai şi Stoica, om vechi al casei deschide oblonul prin care pătrunde glasuri de oşteni care anunţă că Mihnea a fost ales domn. Boierii veniţi îl anunţă că Radu Vodă a murit, sărută mâna noului domn şi Mihnea Vodă, împreună cu fiul său şi cu Stoica pleacă spre cetatea de scaun, jupâniţa Smaranda, acestuia, rămânând să-l îngroape pe armaş.

2. Curtea de Argeş „Nu-i aşa c-avuţiile sunt amăgitoare?” Mihnea, îmbrăcat în straie domneşti, coboară cu alai spre

biserica construită de Radu Negru Vodă fiind întâmpinat de mitropolitul Maxim cu mai mulţi arhierei cu crucea şi Evanghelia pentru a fi sărutată de domn. Mitropolitul îi citeşte rugăciunile de încoronare iar Mihnea sărută icoanele, apoi încalecă şi porneşte înapoi spre palatul domnesc. Aflat pe tron, îi sărută mâna mitropolitul, apoi postelnicul Basarab şi fiii acestuia cărora le promite protecţie şi ranguri. La fel şi celorlalţi boieri. După puţin timp are loc nunta fiului mai mare al postelnicului, Ilie, cu frumoasa Ilinca, fata spătarului Radu din Albeşti. Tânărul boier stă la dreapta domnului iar petrecerea este

38


strălucită. În noaptea nunţii, Ilie este sugrumat iar fecioara, răpită. În ziua următoare, vodă îi invită pe boieri la masă şi deplânge soarta celui mort şi faptul că averile şi tinereţea, toate sunt trecătoare. Îi invită pe boieri să guste pilaful aburind dar, abia apucă să ia în gură că scuipă dinţii împreună cu boabe de mărgăritar. Astfel Basarabeştii sunt avertizaţi a se teme de Vodă şi de slujitorul său, Stoica, ajuns logofăt. Vodă îl cheamă în tainî pe Stoica cerându-i să găsească o cale de a-i aduna pe toţi Basarabeştii la un loc şi să-i distrugă. Dragomir, copilul lui Pârvu, ascuns între butoaiele din fundul cramei, aude planul lui Mihnea şi aleargă la tatăl său înspăimântat. Aflând, Pârvu anunţă tot neamul şi aceştia pleacă în pribegie. Mihnea dă foc caselor, bisericilor şi locurilor care aparţin Basarabeştilor, omoară pe mitropolitul Maxim care îi este potrivnic, siluieşte nevestele şi fetele boierilor. Sârbul Dumitru Iacşăg, fratele nepoatei mitropolitului fuge în Ardeal în aşteptarea ceasului răzbunării. În acest timp, soţia lui Vodă, Smaranda ţine posturi şi duce o viaţă cucernică. În această perioadă se căsătoreşte fiul lui Mihnea, Mircea cu domniţa Chiajna, fiica lui Rareş din Moldova.

3. Cotmeana „Fuga e ruşinoasă… dar e sănătoasă…”În urma plângerilor boierilor pribegi, în toamna anului

1509, trei pâlcuri de oaste turcească, între care unul condus de Neagoe Basarab, trec în Oltenia. Mihnea îl trimite pe fiul său, Mircea, în cercetare, peste Olt. Mircea poposeşte la mănăstirea Cotmeana, dar, aflând aceasta, Neagoe trimite oşteni să-l captureze. Încolţit, Mircea fuge împreună cu Stoica, în miez de noapte, pe fereastra chiliei. Ei fug toată noaptea până ajung la cetatea de scaun unde, împreună cu Mihnea, doamna Smaranda, domniţa Chiajna şi câţiva credincioşi, pleacă în bejenie peste munţi, în Ardeal.4. Sibii „Să ştie tot omul că l-am omorât pe Mihnea Vodă”

Ajuns în Ardeal, Mihnea încearcă să-şi alcătuiască o armată de lefegii dar este înfrânt încât el hotărăşte să se stabilească cu familia la Sibiu. Neîmpăcat cu gândul înfrângerii, el trimite pe Stoica cu daruri la craiul Vladislav al Ungariei aflat la Alba Iulia să-i ceară sprijin. Craiul îi promite ajutor în

39


primăvara următoare cu condiţia de a trece la catolicism şi de a uni prin lege şi tratat de supunere Ţara Românească cu Crăia Ungariei. El cere ca Mihnea să fie ocrotit de cetate. În acest timp, într-o casă din Sibiu, trei oameni, între care şi Radu, spătarul din Albeşti a cărui fiică fusese siluită în noaptea nunţii de Mihnea, uneltesc moartea acestuia. Când Mihnea iese din biserică, Iacşăg îi străpunge cu hangerul şi strigă din clopotniţa bisericii că el l-a omorât pe Mihnea. Cei trei uneltitori sunt identificaţi şi omorâţi de Stoica. Familia domnului rămâne în cetate, sub protecţia locuitorilor ei.DOAMNA CHIAJNA

1. Mormântul La sfârşitul lunii februarie, în 1560 este adus din Ardeal,

trupul lui Mircea Vodă, la Bucureşti după ce fusese de patru ori suit de turci pe tronul Ţării Româneşti. Catafalcul său este urmat de doamna Chiajna, de cei doi fii ai săi şi de fetele acoperite cu maramă neagră. Spre sfârşitul slujbei din biserica zidită de Mircea ciobanul, câţiva boieri tineri se aşează în faţa sicriului şi scuipă sicriul domnitorului, batjocorindu-l. Doamna, indignată îi dă sabia aflată în coşciug fiului ei beteag, Pătru, ameninţând boierii că, alături de el, va răzbuna memoria celui mort. Străjile intră şi alungă din biserică grupul de boieri protestatari. În timpul acesta, un tânăr plăcut la chip se desprinde din umbra unei strane. Radu, cel ieşit din strană, este primit cu gratitudine de domniţa căzută pe mormântul lui Mircea la vederea boierilor care-l pângăriseră. Radu este fiul vornicului Socol, aruncat în mare din porunca Sultanului după încercarea de a-l înfrunta pe Mihnea. Familia acestuia îşi pierde averile lăsate în custodia ungurului Francisc Kendi. Aflând că fiul lui Socol vine cu oaste să-şi revendice averile pierdute, Chiajna îl urcă pe fiu ei Petru Şchiopul pe tron şi trimite armată împotriva rebelilor dar este înfrântă. Doamna trece Dunărea şi cere ajutor de la paşa din Rusciuc. În fruntea oştirii, Chiajna reuşeşte să-i alunge pe oştenii boierilor venetici care fug în pribegie. Radu, ascuns mult timp în

40


cetăţuia Socoleşti vine acum să-şi revadă iubirea tăinuită pentru domniţa Ancuţa, fiica Chiajnei.2. Nunta

Pentru a-şi întări puterea, Chiajna cere patriarhului Ioasaf să-i caute doi tineri din Fanar pentru cele două fete ale sale. Acesta alege pe unul din nepoţii săi, Stamatie, învăţat şi mândru, şi pe Andronic, fratele lui Mihail Cantacuzenul, numit de turci Şaitan Ogli ( Fiul Dracului). Urâtul şi bătrânul Andronic pleacă împreună cu Stamatie să peţească în Ţara Românească pe cele două domniţe. Aflând aceasta, Radu se decide să vorbească domniţei Ancuţa despre dragostea sa. Văzând-o câteva clipe singură, Radu vrea să-i înapoieze marama păstrată de la întâlnirea din faţa mormântului tatălui ei dar fecioara îi cere să o păstreze atât timp cât va avea aceleaşi sentimente pentru ea. Chiajna îşi anunţă fetele că le vor sosi peţitorii iar ele vor trebui să accepte hotărârea ei ca fiica mai mare să se căsătorească cu frumosul Stamatie iar Ancuţa cu bogatul dar bătrânul Andronic. În timpul cununiei, Radu dă foc maramei în văzul mulţimii iar Ancuţa leşină. Nimeni nu înţelege motivul leşinului domniţei.3. Fuga

Domniţa Ancuţa, nerefăcută după leşinul din biserică, pleacă cu Andronic la Rusciuc. Seara, ea aude de pe Dunăre cântecul unui tânăr în care îl recunoaşte pe Radu. El o răpeşte pe fată şi o duce până la cetatea sân Giorgiu unde este aşteptat de slujitorul său, Bănică. După mai multe zile de mers călare, ajung pe malul Motrului unde duc o viaţă plină de iubire. În acest timp, Andronic se plânge fratelui său de ruşine suferită iar acesta cere mazilirea neamului domnesc din Ţara Românească. Sultanul dă firman de mazilire a lui Petru şchiopul dar împuterniceşte domn pe fratele său, Alexandru. După modelul lui Alexandru Lăpuşneanu din Moldova ea invită boierii la ospăţ şi le taie capetele şi dă ordin de prindere a boierilor potrivnici între care şi pe Radu, fiul lui Socol. Într-o seară liniştită de iarnă, Bănică îţi anunţă stăpânul că o ceată a înconjurat curtea. În scurt timp, Radu este ucis iar chilia este incendiată. 4. Pustnica

41


Dus la Ţarigrad, Pătru este răscumpărat de Chaijna. Apoi ea întreprinde o călătorie în Oltenia pentru a-şi întâmpina fiul. Trecând pe lână locul unde arsese chilia lui Radu, oamenii vorbesc de o nălucă ivită la trei zile după incendiu, fapt ce înspăimântă oamenii de atunci înainte.Într-o seară, pe malul apei apare umbra unei fiinţe albe, cu trup despuiat, cu plete răsfirate. Chiajna opreşte alaiul iar pustnica istovită cade la picioarele ei implorând iertarea. Chiajna comandă însoţitorilor ei să continue drumul fără a da ascultare Ancuţei. Aceasta este găsită după câţiva ani în scorbura unui copac. Într-o tabără militară din Moldova, Chiajna este omorâtă de vornicul Dumbravă.BOGDAN PETRICEICU HASDEU


Se naşte la 26 februarie 1838 în comuna Cristeşti, judeţul Hotin fiind fiul profesorului Alexandru Hasdeu şi al Elisabetei (n. Daucş). Liceul îl face la Chişinău iar studiile universitare la Harkov. În februarie 1857 se stabileşte la Iaşi unde editează ziarul unionist „România” (1858) şi „Foiţa pentru istorie şi literatură” (1860) În revista „Din Moldova” se face cunoscut ca teoretician literar şi prozator cu nuvela „Duduca Mamuca” pentru care a fost judecat iar revista suspendată. În 1863 se mută la Bucureşti unde fundează revistele umoristice „”Aghiuţă” şi „Satyrul” În 1864 începe publicarea romanului istoric „Ursita” în ziarul „Buciumul” (neterminat), monografia „Ion Vodă cel Cumplit” iar în anul 1867 obţine un succes răsunător cu drama „Răzvan şi Vidra” numită iniţial „Răzvan Vodă”. Publică articole politice în revistele „Traian” şi „Columna lui Traian” şi editează „Arhiva istorică a României” (primele 3 tomuri până în 1867). Este preşedintele societăţii „Românismul” înfiinţată în 1869 iar în anii următori are o importantă contribuţie la descoperirea şi publicarea unor documente istorice de mare valoare. În 1873 şi 1875 apar primele două volume ale „Istoriei critice a românilor”, lucrare de mare erudiţie, iar în 1875 predă la Universitate un curs de filologie indo-europeană urmat de

42


cursul de „Elemente dacice în limba română”. Este Director al Arhivelor statului şi membru al Academiei. Publică „Cuvente den betrani” (1866-1898) o crestomaţie de texte vechi şi primeme patru tomuri din monumentalul din dicţionar „Etymologicum Magnum Romaniae”, volumul „Sarcasm şi ideal” (1878-1881), o antologie a creaţiei sale poetice. Moartea tragică a celebrei sale fiice, Iulia Hasdeu determină retragerea sa din viaţa socială şi culturală, la Câmpina unde scrie ultima sa carte „Sic cogito” (1892). Prin întreaga activitate se dovedeşte un enciclopedist şi un mare patriot vizionar.

Moare la Bucureşti, la 25 august 1907.RĂZVAN ŞI VIDRA

Cântul I „Un rob pentru un galbăn”Într-o piaţă din Iaşi, Răzvan, ţigan dezrobit, miluieşte pe

cerşetorul Tănase oferindu-i o pungă cu galbeni pierdută de boierul Sbierea. Tănase refuză banii, apoi, aflând că mama lui Răzvan este moldoveancă, acceptă doar un galben şi-i cere acestuia să facă pomană şi altor săraci. Îndepărtându-se de cerşetor, Răzvan lipeşte o hârtie pe un stâlp. Dascălul bisericii citeşte în timp ce mulţimea se adună în jurul lui. Târgoveţii ascultă pamfletul citit de dascăl, râde şi comentează în timp ce se apropie de ei marele vătaf Başotă care-l învinuieşte pe cel care citeşte că este autorul versurilor. Răzvan se declară a fi autorul textului dar Başotă nu-l crede deoarece ţiganii nu ştiu carte. Acceptând că el este autorul, îl ameninţă cu spânzurătoarea dacă nu se va găsi o fată care să-l ia de bărbat. Două fete din mulţime se oferă, dar aflând că e ţigan, îşi retrag oferta. Apare boierul Sbierea care-şi recunoaşte punga ieşită din cămaşa lui Răzvan. Numărându-şi banii găseşte un galben mai puţin. Îl cere pe Răzvan rob drept plată pentru galbenul lipsă. Başotă îl revendică el ca rob dar după o ceartă sancţionată de poporul adunat, ţiganul revine păgubaşului pungii.

Cântul II Răzbunarea

43


Într-un crâng din codrul Orheiului, în Basarabia, un grup de haiduci conduşi de Răzvan care fuge din robie, ascultă cântecul lui Răzaşul. Apare Ganea, fiu de boier căminar, care îl roagă să o salveze pe Vidra, nepoata lui Moţoc, rămasă orfană dar posesoarea unei averi însemnate din mâinile celor care o duc din porunca unchiului ei la mănăstire pentru a-şi însuşi averea acesteia. Răzvan acceptă plata şi-şi trimite oamenii să facă ceea ce a cerut boierul. Cerşetorul Tănase vine în faţa căpitanului, îl roagă să-l primească în ceata lui şi-i spune că la Iaşi, o ţigancă, a prevestit că Răzvan va ajunge domn. Haiducul Vulpoi aduce în faţa căpitanului pe boierul Sbierea pe care-l prinsese în codru. Răzvan cere haiducilor să-i dea drumul în pădure spunând că răzbunarea cea mai crudă este când duşmanul tău e silit a recunoaşte că eşti bun şi dânsu-i rău. Haiducii se revoltă şi sunt gata să nu-l mai recunoască pe Răzvan drept căpitan. Amintindu-le că haiducii se află prin jurământ sub conducerea lui, haiducii renunţă îl aclamă pe căpitan. Vidra care asistă la această scenă, admiră nobleţea ţiganului spre disperarea lui Ganea căruia căpitanul ăi înapoiază punga dată drept plată pentru eliberarea Vidrei. Răzvan şi Ganea se bat în duel.

Cântul III Nepoata lui Moţoc În tabăra leşească, căpitanii Minski şi Pietrowscki

comentează cu invidie faptul că moldoveanul Răzvan, însoţit de o frumoasă femeie despre care se spune că-i este soră, s-a remarcat pe câmpul de luptă. La apropierea lui Vulpoi şi Răzaşul, cei doi declară cu făţărnicie că-l preţuiesc pe Răzvan şi încearcă să afle ce slujbă avea acesta înainte de a veni în armata leşească. Cei doi foşti haiduci remarcă faptul că Vidra conduce acum destinul lui Răzvan. O iscoadă a ruşilor îi promite din partea ţarului trei sate şi titlul de căpitan dacă va părăsi oastea leşească şi va veni în tabăra lor. Vidra încurajează propunerea dar Răzvan nu vrea să-şi calce jurământul faţă de leşi. Hatmanul leşesc, necunoscând propunerea iscoadei, îi propune lui Răzvan gradul de căpitan al armatei leşeşti dar Vidra îi reproşează că se mulţumeşte cu puţin şi că ar merita averi şi onoruri mai mari.

44


Aflând că Minski o iubeşte pe Vidra, Răzvan vrea să-l provoace la duel, dar acesta refuză cerându-şi iertare. Un ostaş i-l aduce pe Sbierea, luat de leşi de la muscali care-l luaseră de la tătari. Boierul îi reproşează lui Răzvan că oamenii lui, în codru i-au luat sacul cu bani şi-i cere acum cu dobândă. Vidra admiră atitudinea boierului şi-l ameninţă de bărbatul ei că-l va părăsi fiindcă are ambiţii mărunte.

Cântul IV Încă un pas Răzaşul şi Vulpoi se plâng de dor de ţară iar Răzvan,

deşi polcovnic, acceptă că acelaşi dor îl macină şi pe el. Vine iarăşi Sbierea care o anunţă pe Vidra că unchiul ei a murit şi ea este, în sfârşit, moştenitoarea averii părinteşti, pe care îi propune să i-o vândă pe bani puţini fiindcă ţara e săracă iar ei, această avere nu-i este de folos. Deşi Răzvan ar dori să meargă la moşia din ţară şi să se stabilească definitiv acolo, Vidrei îi repugnă ideea de a locui la ţară şi de a renunţa la mărirea visată pentru ea şi Răzvan. . Soţul ei îi mărturiseşte că ar dori să plece din armata leşească deoarece hatmanul plănuieşte război împotriva Moldovei iar el nu poate accepta să lupte împotriva românilor. Nu-i spune, însă, că acesta doreşte, pentru a-l lega pe Răzvan de leşi, ca Vidra să devină soţia nepotului său, Pitrowski, şi să i-o dea lui Răzvan ca soţie pe fiica lui. Polcovnicul îi spune hatmanului că în Moldova el era, înainte de a intra în oastea leşească, hoţ şi că este ţigan. Başotă vine în tabăra leşească pentru a-i oferi, gradul de hatman în armata moldovenească

Cântul V MărireaÎn palatul lui Răzvan, la Iaşi, căpitanii Vulpoi şi Răzaşul

sunt anunţaţi de căpitanul Tănase că Başotă a obţinut pacea cu leşii iar Aron-vodă a semnat înţelegerea. Răzvan nu este mulţumit de încheierea acestei păci care întăreşte autoritatea lui Aron-vodă şi simpatia poporului pentru el dar îndepărtează de tronul visat de hatman. El instigă pe căpitani împotriva domnitorului iar oamenii lui pregătesc arestarea lui Aron şi ridicarea poporului pentru a-l aşeza pe tronul Moldovei pe

45


Răzvan. Vidra, care-i insuflase această dorinţă, susţine moralul viitorului domn al Moldovei. Focul de pistol al lui Vulpoi anunţă căderea lui Aron, mulţimea aclamă pe noul domn şi Vidra, fericită că este doamna ţării, îl anunţă pe soţul ei că poartă în pântec copilul său. În timp ce slujitorii şi Vidra îi urează o domnie fericită, Başotă deschide poarta cea mare leşilor care umplu cetatea. Răzvan se avântă în luptă iar Vidra îşi aminteşte de coşmarul în care mama lui Răzvan îi cere socoteală pentru că l-a trimis la moarte pe fiul ei. Răzvan, greu rănit, este adus de Vulpoi şi Răzaşul. Foştii haiduci o învinuiesc pe Vidra pentru moartea lui Răzvan dar aceasta, cu o aparentă indiferenţă, îi dă afară.BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA


Barbu Ştefănescu ( pseudonim, Delavrancea), născut la 12 aprilie 1858 , al zecelea copil al căruţaşului Ştefan sân Tudor, provenit din Vrancea şi al Ioanei, fiica văduvei Stana din Postovari. Începe să înveţe cu dascălul Ion Pestreanu de la biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, apoi urmează cursurile şcolii de băieţi nr.4 din culoarea de Negru după absolvirea căreia se înscrie la liceul „Sfântul Sava” ca bursier (1870-1877). Imagini ale acestor ani vor fi transpuse literar în nuvela de mai târziu, „Bursierul” Din această perioadă datează începuturile sale literare cu versuri publicate în „România literară” şi placheta de versuri „Poiana – lungă” (1878) semnată Barbu. Înscris la facultatea de drept, ţine prelegeri la pensionul particular al Elenei Miller-Verghi cu ajutorul căreia, după obţinerea licenţei, pleacă la Paris pentru desăvârşirea studiilor. În 1885 publică volumul de nuvele „Sultănica”. Este redactor la „România liberă” şi editor al revistei „Lupta literară”, lucrează în redacţia „Revistei noi” a lui Hasdeu şi susţine o campanie liberală în ziarele „Democraţia” şi „Voinţa naţională”. Este deputat liberal şi primar al capitalei (1899). Publică volumele de nuvele „Trubadurul”, „Paraziţii”, Între vis şi viaţă”, „Hagi Tudose”. Se

46


remarcă prin discursurile sale şi, mai ales, prin pledoaria în procesul intentat de Caragiale lui Caion ca urmare a învinuirii dramaturgului de către ziaristul C.A.Ionescu că drama „Năpasta” este un plagiat (1902). În 1909-1910 revine la activitatea literară publicând trilogia „Apus de soare”, „Viforul” şi „Luceafărul” şi dramatizează „Hagi Tudose” şi „Irinel”. Este ministru al lucrărilor publice (1910-1911) şi, din 1912, Membru al Academiei Române rostind discursul de recepţie „Din estetica poeziei populare”. Pledează cauza intrării României în război alături de puterile Antantei (1914-1916).

Moare la Iaşi, în refugiu, la 29 aprilie 1918 doborât sufleteşte pentru faptul că o parte a ţării se afla sub ocupaţie. APUS DE SOARE

Actul I Zi de toamnă, la Curtea domnească, domniţele ţes pânză şi spun poveşti. Intră Ştefan cel Mare ţinând cu o mână pe Doamna Maria şi cu cealaltă sabia dreaptă cu mânerul cruce. El stă de vorbă cu Oana în timp ce Doamna observă cât de bine seamănă fata cu Domnul. Maria îi cere lui Ştefan să nu mai plece la război, să îngrijească de ţară îngrijind de sănătatea sa dar acesta susţine nevoia de a cuceri Pocuţia care este pământ moldovenesc. Intră pârcălabii care-i prezintă un raport al stării cetăţilor de la graniţă. Ştefan face planuri pentru războiul din Pocuţia dar paharnicul Ulea îşi exprimă îndoiala că Ştefan va putea lupta fiind bolnav. Actul II. Doamna Maria îşi exprimă îngrijorarea pentru faptul că de o lună Ştefan nu mai dă nici un semn de viaţă din Pocuţia unde este plecat în război. Clucerul Moghilă vine şi povesteşte doamnei faptele de vitejie vestind că, din cauza unei ploi, calul Voitiş a alunecat şi a căzut prinzând sub el piciorul răni al lui Ştefan sub el. Când apare doctorul Cesena sprijinind pe Ştefan, Rareş închină pentru gloria domnului iar Maria încearcă să aline durerea fizică a soţului ei. Ştefan se arată preocupat nu de rana sa ci de pricinile judecate de fiul său, Bogdan şi rămase fără pecete domnească. Paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitnicerul Stavăr uneltesc împotriva domnului plănuind să-l pună domn

47


după moartea lui Ştefan pe Ştefăniţă pentru a alcătuimo epitropie formată din hatmanul Arbore, pârcălabul Grumază şi Ulea. Petru Rareş îi mărturiseşte dragostea Oanei dar aceasta îi spune că ea îl iubeşte ca o soră. Doctorul Cesena îl anunţă pe Ştefan că vor veni la curte să-l îngrijească un doctor din Nűrembreg şi altul de la Mengli-Ghirai, un evreu. După ce termină judecăţile, Ştefan o primeşte pe Oana care îi povesteşte despre uneltirea celo trei boieri. Ştefan îl anunţă pe clucerul Moghilă că în ziua următoare îl va sui pe tron pe Bogdan.Actul III. În sala tronului, doctorii Cesena, Klingensporn şi Şmil vorbesc despre rana lui Ştefan care trebuie arsă cu fierul roşu. Ştefan apare însoţit de Maria vorbind cu detaşare despre rana sa. Şmil îl previne pe Ştefan că este necesară arderea rănii şi aceasta presupune o mare durere. Petru Rareş îi mărturiseşte lui Ştefan că o iubeşte pe Oana şi domnul îi cere să ia cel mai iute cal, să meargă la Răreşoaia şi să-i spună că iubeşte pe Oana de la curtea lui Ştefan iar hotărârea pe care o va lua va primi aprobarea sa. Drăgan şi Stavăr comentează politica lui Ştefan care face din supuşi, răzeşi iar din răzeşi, boieri în timp ce pe boierii vechi îi „scurtează”. Ei văd semne ale sfârşitului lui Ştefan : bufniţa care ţipă noaptea, mâţa care mănâncă buha, vulturul care cade asupra ei, curteanul care o săgeată dar cade în prăpastie înainte de a o ajunge, luna cu cearcăn roşu, femeia care naşte un copil cu picioare de ied…Boierii se adună la chemarea domnitorului. Ştefan intră la braţul doamnei Maria, în ţinută de gală, însoţit de cei trei doctori. Observă lipsa paharnicului Ulea şi trimite după el. Acesta vine plângându-se de durerea picioarelor. După ce ţine un discurs fulminant, aşează coroana de domn pe capul lui Bogdan înscăunându-l ca domn al Moldovei. Actul IV Într-o cameră din castel, Maria, Irina Şi Reveca supraveghează somnul lui Ştefan. Prefăcându-se că doarme, Ştefan îi mărturiseşte că îi este fiică. Petru, întors de la mama sa, află că este fratele Oanei şi cere fetei să-l iubească ca pe un frate. Domnul cheamă un pietrar căruia îi porunceşte cum trebuie să fie săpata piatra de pe mormântul său. Hatmanul Arbore este

48


prevenit să aibă în grijă pe Ulea, Drăgan Şi Stavăr care uneltesc împotriva voinţei sale de când era domn. Doctorii Şmil, Klingensporn şi Cesena ard rana lui Ştefan. Acesta aude oamenii lui Ulea strigând numele lui Ştefăniţă pe care îl cer ca domn. Se ridică din pat, ia sabia şi iese să pedepsească pe boierul uneltitor în ciuda avertismentului doctorului Şmil. Cu paloşul plin de sângele trădătorului, Ştefan consfinţeşte alegerea lui Bogdan în fruntea ţării şi, cu ultimele puteri, moare cu numele Moldovei pe buze, căzând cu capul pe pieptul Oanei, în timp ce din curtea palatului se aude „Să trăiască vodă Bogdan” iar curtenii cad în genunchi. Din mulţime se aude un geamăt lung ca semn al durerii celor rămaşi fără „soarele Moldovei”HAGI TUDOSE

Jupân Hagiul fuge din biserică auzind cum cititorul vorbeşte despre cei care îşi adună comori în ceruri. Cititorul povesteşte că Hagiul nu dă un bănuţ în cutia bisericii deşi acasă îngroapă cazane cu aur deşi nu are decât o nepoată pripăşită pe lângă el să-i păzească cocioaba în timpul plecării sale la hagialâc. Hagiul se hrăneşte cu puţin gustând o măslină din piaţă sau şterpelind nişte icre sau o feliuţă de pastramă spunând de fiecare dată „scump, scump, vremuri grele!” Scurteica hagiului s-a scurtat tot tăind din poale sau din turul pantalonilor ca să cârpească pe unde e ruptă. Ca să-şi bată joc de el, paracliserul lasă o firfirică pe jos dar, de teamă să nu i se vadă turul renunţă cu lacrimi în ochi la aceasta. Iarna hagiul tremură de frig, nu taie porc spunând că-i face rău şi nici nu vopseşte ouă de Paşti spunând că se strică fiind prea multe, miel nu taie pentru că miroase a oaie. Copil fiind, el adună ban cu ban renunţând la simit iar apoi, devenind calfă, mănâncă pâine cu bragă şi ajunge parte cu stăpânul care, observând că la 30 de ani Tudose pare a fi mult mai bătrân, îl ia la masă la el şi-i propune să-l însoare. Tudose respinge ideea căci copiii cer mâncare iar nevasta rochii, fuste, plimbare. Rămânând singur stăpân al prăvăliei, Tudose admiră zidurile, acoperişul acesteia ca pe un copil. Zăvorăşte uşile şi obloanele, admiră prăvălia şi pleacă obosit dar fericit

49


spre casă. Casa este în mijlocul unei grădini stufoase. Intră şi încuie uşa grabnic, aprinde o lumânare dar o stinge repede să nu se consume căci poate gândi şi pe întuneric. El gândeşte la risipa făcută de fostul stăpân al prăvăliei iertând calfele sau ucenicii şi dând de pomană cerşetorilor. Gândul la un posibil jefuitor îl face să sară din pat. Aprinde candela care arde pocnind având prea puţin ulei. Aşa îşi petrece viaţa hagiul până ajunge la bătrâneţe: fără foc, fără fiertură, neiubind pe nimeni. La vârsta când bătrâneţea nu-i mai permite să câştige, vinde găitănăria căci înţelege că afacerea nu mai merge. Pleacă la hagialâc gândind că va obţine prin aceasta un câştig şi se întoarce hagiu. Vinde bătrânelor şi celor care ascultă uimiţi despre minunile văzute la Sfântul mormânt, lemn sfânt ca să-şi recupereze cheltuiala călătoriei. Seara, deseori se ceartă cu sine socotind banii adunaţi şi nereuşind să evalueze cam câţi bani a adunat, dar îşi înfrânează tentaţia de a-i număra sau de a pronunţa cifra certă care corespunde averii sale, de frică să nu-i audă cineva gândurile. Pe la optzeci de ani, după ce nu-l duruse nici măcar un dinte, într-o iarnă grea, găsindu-l aproape îngheţat pe hagiu, nepoata, Leana, primeşte de la acesta un bănuţ de aur cu care cumpără lemne. Face un foc zdravăn la cere se încălzeşte, în sfârşit, şi fata dar hagiul transpiră şi o ceartă pe Leana spunând că va da foc casei. Bolnav, bătrânul nu acceptă propunerea fetei de a aduce un doctor susţinând că atât cât cere un doctor nu plăteşti muncind toată viaţa. După trei zile de friguri, Hagiul cere o ciorbă de găină cerându-i să cumpere o găină care să fie mică şi grea. Leana pregăteşte masa şi hagiul o priveşte cu lăcomie. Supa, cu bulgări de grăsime galbenă îl face pe bătrân să simtă o bucurie de copil flămând. Începe să mănânce cu poftă dar, simţind gustul coclit al lingurii de cositor, îi cere fetei o lingură de lemn, apoi simte că acest gust este al banilor şi o alungă pe fată cerându-i să stingă focul şi să arunce ciorba, să dea bucăţelele înapoi şi să aducă măcar jumătate din banii cheltuiţi. El cere să taie coada cotoiului căci, fiind prea lungă, până intră în casă se răceşte odaia. Leana fuge din casă de teama hagiului dar pe la miezul nopţii i se pare că în cameră se târăşte

50


cineva de-a buşilea, dibuie pe întuneric şi deschide încet uşa uimită de banii pe care îi vede. A doua zi, intrând în odaie, îl găseşte pe hagiu în cămaşă, trântit cu faţa în jos pe aur, îngropat în galbeni, cu ochii închişi. Leana începe să plângă dar muribundul aude şi trupul bătrânului se cutremură şi reuşeşte să ceară fetei să nu privească banii căci ochii fură. Apoi, capul îi cade într-o parte, mâinile i se înfig în bani şi adoarme pe veci. La scăldătoare, de pe frunte şi de pe piept, îi sunt cu greu dezlipiţi banii rămânând rotocoalele lăsate de aceştia. Leana îl îngroapă cu alai şi mare bogăţie încât lumea, socotind cât costă o asemenea înmormântare spune că hagiul ar muri văzând cheltuiala făcută.LIVIU REBREANU


Se naşte la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişiua – Bistriţa Năsăud fiind primul din cei 13 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi al Lodovicăi (n. Diuganu) din Beclean. . Urmează şcoala primară la Maieru, apoi gimnaziul grăniceresc din Năsăud(1895-1896) şi Şcoala civilă de băieţi din Bistriţa. Se înscrie la Şcoala reală de honvezi din Sopon (1900-1903) şi la Academia militară din Budapesta (1903-1906). Sublocotenent în Regimentul 2 honvezi regali din Gyula până în 1908, demisionează din motive financiare. Este ajutor de notar în Măgura Ilvei şi Nimigea, apoi funcţionar în primăria din VărareaDebutează la 1 noiembrie 1908 în „Luceafărul” de la Budapesta După ce trece munţii (1909) intră în cercul „Convorbirilor critice” a lui Mihail Dragomirescu. Reporter la „Ordinea”, secretar de redacţie la „Falanga literară şi artistică” şi „Convorbiri critice” este arestat la cererea guvernului ungar (1910) şi extrădat fiind întemniţat la Văcăreşti şi apoi la Gyula pentru delicte săvârşite în timpul carierei militare. Eliberat în acelaşi an, revine la Bucureşti unde publică cu Mihail Sorbul revista „Scena”. Ca secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova, cunoaşte pe actriţa Fanny Rădulescu cu care se

51


căsătoreşte. Debutează editorial în 1912 cu volumul „Frământări” tipărit la Orăştie, în 1916 publică volumele „Golanii” urmate de „Mărturisire” (1916) şi „Răfuiala” (1919). În Bucureştiul ocupat este arestat, fuge la Iaşi unde este privit cu suspiciune, momente consemnate în „romanul jurnal” „Calvarul”. Colaborează, după război la „Sburătorul”. În 1920 îi apare romanul „Ion” urmat de „Pădurea spânzuraţilor” (1922), „Adam şi Eva”(1925), „Ciuleandra”(1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala”(1932),„Jar”(1934),„Gorila”(1938),Amândoi”(1940). Ca dramaturg publică „Cadrilul”(1919), „Plicul”(1923), „Apostolii”(1926). Din 1939 a fost Membru al Academiei.Moare la 1 sept. 1944 în Valea Mare din judeţul ArgeşION

În ziua de duminică, în bătătura casei Teodosiei, văduva lui Maxim Oprişor, se desfăşoară ca de obicei, hora. Lăutarii Briceag şi Holbea cântă ardeleana, pe margine stau fetele, apoi mamele şi babele iar bărbaţii stau la poartă discutând. Savista, vara Floricăi lui Maxim, „proasta satului” umblă şi ea pe lângă horă. Ion, care o joacă pe Ana, cere lăutarilor să mai cânte ameninţându-i. Ana îmbujorată se trage lângă fete fericită, apoi se îndreaptă spre locul unde trebuie să se întâlnească pe Ion. Tânărul o vrea pe Ana deşi este cu gândul la Florica, fată frumoasă dar mai săracă decât el, pe când Ana este fiica bogatului Vasile Baciu. Cei doi sunt văzuţi de Ilie, fratele de cruce al lui George al Tomii, un flăcău bogat cu care Baciu vrea să o mărite pe Ana. George află de la Ilie că Ana şi Ion sunt în livadă, sub un nuc şi, drept răzbunare, Ana fiind logodnica lui, o ia la joc pe Florica, fosta iubită a lui Ion. În uliţă apare Vasile Baciu, beat. Îl ia la rost pe George că nu este cu Ana iar acesta îi spune că fiica lui este cu Ion. Văzându-şi fata care vine pe cărarea dinspre livadă, vrea să o lovească dar Ion se opune şi oamenii îl potolesc cu greu oprind încăierarea lui Baciu cu Ion. Curând, după spartul horei, flăcăii se adună în cârciuma lui Avrum. Ion caută să se răzbune pe George pentru vorbele grele aruncate de tatăl Anei, la horă. După miezul nopţii, ţiganii cer

52


banii care trebuia adunaţi de George de la flăcăi dar acesta îi alungă. Ion intervine, îl bate pe George cu un par din gardul cârciumarului. George este dus pe braţe de ceilalţi feciori. În dosul portiţei, Ana ascultă larma flăcăilor şi îl aşteaptă pe Ion. Familia lui Ion are pământ puţin, Glanetaşu bând aproape întreaga zestre a soţiei sale, Zenobia. Ion este un flăcău harnic şi iubeşte pământul mai mult decât pe sine. La şcoală, unul din elevii preferaţi ai învăţătorului Herdelea, este trimis la şcoala din Armadia dar renunţă fiindu-i dragă munca pământului. Ion o vede pe Ana ducând mâncare la câmp tatălui ei, observă că e urâţică şi slăbuţă dar are în gând o posibilă căsătorie cu aceasta de dragul pământului ei. Când o vede pe Florica înţelege că pe ea o iubeşte cu adevărat şi o sărută cu patimă spre disperarea Anei care constată că nu pe ea o iubeşte Ion.

Titu Herdelea, fiul învăţătorului se interesează de întâmplările petrecute cu Ion după horă. Nici cârciumarul, nici alţi flăcăi nu-i spun nimic, temându-se ştiind că Ion este unul din preferaţii familiei Herdelea. Titu este absolvent de liceu fără examenele finale dar nu este admis notar neavând studiile terminate. Merga la Armadia unde o caută pe fiica profesorului Valentin Dragu pe care o iubeşte de câţiva ani. La Jidoviţa doreşte să o vadă pe Roza Lang, soţia învăţătorului Lang care-o promite o relaţie dacă va fi cuminte. Revine acasă unde găseşte pe preotul Belciug care-l moralizează pe Ion reproşându-i bătaia dată lui George. În prima duminică, preotul reia comentariul asupra comportării lui Ion deşi ştie că cei doi adversari nu se mai duşmănesc. Supărat, Ion se duce la Jidoviţa şi bea toată ziua în cârciumă. Ezită să mai caute pe Ana şi pare împăcat cu gândul căsătoriei cu femeia pe care o iubeşte renunţând la pământul lui Vasile Baciu. Teologul George Pintea îi face tot mai insistent curte Laurei, fiica lui Herdelea şi, în a optesprezecea scrisoare îi cere mâna. Fata preferă să-l aştepte pe celălalt curtezan al ei, studentul la medicină Aurel Ungureanu, dar doamna Herdelea nu vrea să rateze căsătoria cu teologul, acesta nepretinzând zestre. Titu află că Ion s-a bătut cu vecinul său Simion pentru o palmă de pământ dintre loturile lor şi-i atrage atenţia că pentru aceasta

53


poate fi închis, dar Ion este ros de faptul că pentru a căpăta pământul visat va trebui să o ia în căsătorie pe Ana cu toate că va întâlni opoziţia tatălui ei. Chemat la judecătoria din Armadia, Ion se împacă cu Simion promiţându-i că-i va înapoia brazdele de pământ luate. Pintea îşi anunţă venirea în vizită la familia Herdelea, ceea ce îi bucură. Glanetaşu povesteşte învăţătorului necazul băiatului de la judecătorie, căci, deşi judecata avusese loc şi Ion se împăcase cu Simion, verdictul nu fusese încă dat. Ion povesteşte tot învăţătorului şi acesta îi promite că-i va face plângere la ministrul justiţiei. Pintea este primit ca un membru al familiei dar Laura îl visează, în continuare pe Aurel Ungureanu. Seara, Titu, Pintea şi fetele pleacă la bal, în Amaradia, cu trăsura preotului Belciug. Ion, care condusese trăsura, se află şi el la bal, privind din uşă cum se distrează domnii. Învăţătorul face plângerea lui Ion pe care o transcrie Laura. Titu are o aventură cu Roza Lang iar Ana îl primeşte într-o seară pe Ion în casă şi, în timp ce tatăl ei beat doarme, are loc prima noapte de dragoste a Anei. Baciu, crezând că cel din casă este George, doarme bucuros de relaţia fetei cu logodnicul ei. George, care pândeşte la poartă, o scuipă pe Ana simţindu-se eliberat de promisiunea făcută tatălui ei. Herdelea primeşte scrisoare de la tatăl lui Pintea prin care se stabileşte data nunţii. După sărbătoarea Crăciunului, are loc logodna unde tatăl tânărului îşi arată nemulţumirea că acesta intră într-o familie săracă. Ana îi spune lui Ion că este însărcinată şi acesta îşi răreşte vizitele. După cinci săptămâni de absenţă a flăcăului, Ana află că Ion este în munţii Bârgăului la tăiat lemne. Baciu, care vede schimbarea Anei crede că cel vinovat este George, aduce o moaşă care îi spune că este urmează ca Ana să aibă un băiat. De la Bistriţa vine o anchetă în legătură cu jalba făcută de învăţător pentru Ion şi Herdelea îl roagă pe acesta să nu spună că el este autorul plângerii dar judecătorul bănuieşte că el a scris-o şi nu-i mai răspunde la salut. Titu trece des pe la Roza Lang fără a-i mai păsa de bărbatul ei. Vasile Baciu află de la George adevărul despre copilul Anei şi, ajungând acasă o bate pe Ana lăsând-o aproape moartă. Florica fuge la Herdelea să-l anunţe că Vasile îşi omoară fata, află şi Ion

54


care stă în curte neînduplecat de vorbele învăţătorului să o salveze pe Ana. În ziua următoare, Baciu o bate din nou iar a treia zi o trimite la Ion. Acesta, însă, n-o primeşte până nu se tocmeşte cu tatăl ei. Tatăl o bate în fiecare zi încât Ana abia se mai ţine pe picioare.Respins de Ion, Baciu este gata să o omoare. Plecat din sat la noua slujbă, câteva sate mai departe, Titu este încă îndrăgostit de Roza Lang şi speră să meargă cu notarul Friedman la Armadia dar primeşte sarcina de a rezolva probleme urgente ale primăriei. În familia Herdelea, drama Anei este comentată zilnic iar Ion este acuzat cu atât mai mult cu cât Herdelea află că acesta mărturisise judecătorului că el i-a scris jalba. Acest lucru îl află şi preotul Belciug a cărui ură împotriva învăţătorului devine şi mai acută. Duminică cheamă pe Vasile Baciu şi familia Glanetaşului să-i împace şi, deşi Vasile acceptă să-i dea lui Ion cinci locuri şi o pereche de boi, Ion nu cedează vrând toate pământurile lui. Baciu o bate din nou pe Ana. Titu care îşi manifestă făţiş ura faţă de unguri, este dat afară din slujbă. Herdelea este chemat la Bistriţa să plătească ultimele rate pentru mobila din salon cumpărată cu ocazia logodnei Laurei şi trebuie să se prezinte şi la judecătorie ca autor al jalbei lui Ion. Află totodată că protectorul său, inspectorul Cernatony, ieşit la pensie, este înlocuit cu ungurul Horvat nemulţumit că elevii lui Herdelea nu vorbesc ungureşte. Noul inspector vizitează şcoala şi-şi exprimă clar nemulţumirea faţă de situaţia copiilor din Pripas. Ion cere învăţătorului să-i fie naş cerând iertare pentru tot răul făcut. Vizitând pe Roza, Titu află că Horvat îl dăduse afară pe bărbatul ei din învăţământ fiindcă lipsise de la şcoală şi, când l-a găsit acasă, era beat. Titu este uimit de înfăţişarea dezagreabilă a femeii şi se miră de sentimentele ce i le inspirase. George Pintea vine cu câteva zile înaintea nunţii şi-i aduce Laurei daruri, apoi, după nuntă, tinerii căsătoriţi pleacă la casa mirelui. După ce Baciu îi dă toată averea, Ion uită pe Ana şi la nuntă, în loc să-şi danseze mireasa, o joacă pe Florica, domnişoara de onoare. În casa familiei Herdelea, toată familia este răvăşită deoarece are loc licitaţia ca urmare a neplăţii ratelor. Preotul Belciug cumpără masa de nuc trimiţând un ţigan

55


să o ia ceea ce stârneşte mânia dăscăliţei. La două săptămâni după nuntă, Ion merge la Vasile Baciu pentru a-i cere să facă actele de trecere a pământului pe numele său dar socrul îi spune că va face înscrisul după moartea lui iar până atunci să-şi aleagă cinci locuri pe care le poate munci cum doreşte. În sat se face propagandă pentru alegerea lui Grofşoru ca deputat, acţiune în care este prins şi Titu spre nemulţumirea doamnei Herdelea. Ion o trimite pe Ana să-i ceară tatălui ei pământul promis dar Baciu o loveşte cu biciul. Întorcându-se acasă, la Ion, acesta, supărat, o bate încât Ana cade pe prispă ameţită şi blestemându-şi norocul. Herdelea primeşte o scrisoare semnată de subinspectorul Horvat prin care este rugat să-l sprijine candidatul ungur Beek în alegeri iar învăţătorul este bucuros că astfel vor fi uitate toate învinuirile provocate de ajutorul dat lui Ion, plângerea preotului Belciug şi celelalte. Astfel, tatăl şi fiul intră pentru prima oară în conflict. Ion se plânge învăţătorului de nedreptate pe care i-o face socrul său, Herdelea încearcă să medieze propunându-i lui Ion să accepte jumătate din pământuri, cealaltă parte dându-i-se prin acte după moartea lui Baciu, dar tânărul respinge oferta şi cei doi se ceartă, pleacă fiecare la casa lui, Ion alungând-o pe Ana iar tatăl ei neprimind-o acasă la el. Peste noapte, Ana rămâne la o vecină, a doua zi fiind luată acasă de bărbatul ei. După cer se spovedeşte preotului, Ion este sfătuit să-şi rezolve problemele în justiţie şi nu cu puterea pumnului, dar acesta o alungă din nou pe Ana spunând că el nu are cu ce s-o hrănească. În casa lui Herdelea au loc tot timpul certuri privind susţinerea candidatului pentru alegeri. În ziua alegerilor, venirea lui Grofşoru declanşează un adevărat entuziasm printre români care cântă „Deşteaptă-te române”. Titu se află în fruntea manifestaţiei de simpatie pentru candidatul român. Apariţia învăţătorului şi a celor patru susţinători a candidatului ungur provoacă o reacţie dură a adversarilor. Candidatul ungur îl asigură, însă, de sprijinul său. Ion se adresează lui Grofşoru pentru a-i face dreptate iar acesta cere jumătate din onorariu şi aducerea acasă a Anei. Laura scrie părinţilor descriindu-le luna de miere şi modul cum s-au aranjat la casa parohială din Vireag. Ea o invită pe Ghigi,

56


sora mai mică, în vizită. Deşi simte câte junghiuri puternice, Ana pleacă la câmp să ducă mâncare. Pe câmp, naşte cu ajutorul Zenobiei, soacra ei, care spală copilul în Gârla Popii. Ana rămâne cu copilul pe câmp până seara când ceilalţi termină secerişul. Titu găseşte de lucru ca subnotar în Lucşa unde o cunoaşte pe învăţătoarea Virginia. Ion şi Ana botează copilul cu numele Petre dar bătăile continuă şi Ana înţelege că bărbatul ei nu a vrut-o niciodată. Într-o zi îl vede pe cârciumarul Avrum spânzurat pentru că fusese înşelat într-o afacere. În urma procesului, Ion este condamnat la o lună de închisoare şi o sută de coroane amendă, iar Herdelea la opt zile de închisoare şi cincizeci de coroane amendă. Avocatul cere apel dar până la judecarea apelului, învăţătorul este suspendat. Laura vine şi-l acuză pe tatăl ei că se bagă în treburile altora şi de aceea are de suferit. Ion începe să se poarte mai blând cu Ana dar aceasta este rece faţă de toate vorbele bune ale bărbatului ei. Bătrânul Dumitru îi vorbeşte Anei despre moarte spunându-i că este ca o sărutare. Murind în ziua următoare, ea observă chipul senin al acestuia. Vasile Baciu vine la Ion, îl ia la Jidoviţa şi încheie actul râvnit de ginere căruia îi lasă toată averea sa în ciuda insistenţei notarului de a-şi păstra măcar un lot. Învăţătorul, suspendat, îşi găseşte de lucru la notarul din Armadia după ce-şi predă copiii învăţătorului Zăgreanu. Avocatul Grofşoru îi oferă de lucru şi Herdelea îşi cere iertare pentru greşeala de a nu-l fi susţinut. Virginia se împrieteneşte cu un plutonier ungur ceea ce-l revoltă pe Titu. O acuzaţie de complot, îl determină să ia hotărârea de a trece în România. Belciug cere lui Herdelea să părăsească locuinţa construită pe pământul bisericii deoarece nu mai este învăţător.Procesul lui Herdelea ia sfârşit prin retragerea plângerii lui Belciug. Ghighi se întoarce din vizita făcută Laurei şi află despre căsătoria Floricăi cu George Bulbuc. Faptul că la nunta Floricăi vede pe chipul lui Ion dragostea faţă de aceasta şi vorbele Sevistei care-i confirmă dorinţa bărbatului de a reînnoda vechea iubire precum şi nepăsarea lui la ameninţarea Anei că se va omorî, o determină ca, ajungând acasă, să intre în grajd unde se spânzură. Baciu âl priveşte cu reproş pe Ion în timpul

57


înmormântării prevestind apropierea răzbunării sale. Ion face luna de închisoare, Herdelea îşi primeşte înapoi slujba şi leafa pe lunile de suspendare. Venit din închisoare, Ion îşi găseşte băiatul bolnav şi, după patru zile, Petrişor moare ceea ce face ca Baciu să-şi ceară pământurile înapoi. Horvat vizitează şcoala şi, fiindcă doamna Herdelea şi Ghighi nu vorbesc ungureşte, cere învăţătorului să-şi ceară ieşirea la pensie. Vizitând pe George Bulbuc, Ion îi cere Floricăi să reia relaţia lor. George află de la femeia de casă că Ion o vizitează pe Florica şi-şi pune în gând să-l omoare. După ce consultă trei avocaţi, Baciu se adresează lui Belciug pentru a obţine averea cedată lui Ion care este, conform legii, moştenitorul de drept al copilului. La sugestia preotului, se semnează un act care stipulează că, în cazul morţii lui Ion sau dacă acesta se însoară, pământurile să revină bisericii. Ion povesteşte toate acestea lui George profitând de ieşirea lui din încăpere ca să o vadă pe Florica şi să-i spună câteva cuvinte. Căutându-l, apoi, cere sfatul lui Titu care se pregăteşte de plecare la Bucureşti dar îl sfătuieşte să se astâmpere căci sunt destule femei în sat. Într-o zi de duminică când Ion îi face o nouă vizită fostei iubite, în timp ce Savista se preface că doarme, aude pe Florica anunţându-l pe Ion că, peste o săptămână, George pleacă la pădure să aducă lemne, împreună cu tatăl lui, iar fostul ei iubit îi promite că va veni negreşit duminica următoare cerându-i să lase portiţa deschisă. George află toate acestea de la Savista şi este mânios dar, deşi îl întâlneşte de două ori la cârciumă, nu vrea ca Ion să ştie că-i cunoaşte planul iar pe Florica o consideră fără nici o vină. George se întoarce din drumul spre pădure,dar, pretextând că nu se simte bine, se întoarce, se culcă cu Florica şi, auzind la un moment dat poarta, se strecoară afară, pune mâna pe sapă şi-l loveşte pe Ion de trei ori. Se întoarce apoi în casă şi-i spune femeii cu calm că l-a omorât. Ion se târăşte până la poartă iar dimineaţă este văzut de Paraschiva. Este chemat judecătorul şi, acesta constatând moartea bărbatului, George recunoaşte că el este autorul omorului. Titu scrie părinţilor despre sosirea sa la Bucureşti şi aceştia află din „Gazeta Transilvaniei” despre serbările Astrei şi

58


despre prezenţa lui Titu ca reprezentant al presei româneşti. Herdelea primeşte promisiunea preotului că-i va face acte pe locul pe care este construită casa acestuia. Ghighi este curtată de învăţătorul Zegreanu cu care dansează la petrecerea dată cu prilejul sfinţirii bisericii.În ograda lui Simion , ţăranii joacă învârtita. Belciug îşi exprimă regretul că familia lui Herdelea pleacă din sat dar acesta îl recomandă cu căldură pe noul învăţător, Zegreanu. Preotul îi sugerează tânărului să se căsătorească cu o româncă iar el cere imediat mâna lui Ghighi fără a primi un răspuns. Trăsura cu familia Herdelea părăseşte satul plecând spre Armadia urmăriţi de privirile noului învăţător şi ale preotului Belciug.PĂDUREA SPÂNZURAŢILOR

Cartea întâi. La marginea satului Zirin, în zorii zilei, are loc execuţia sublocotenentului Svoboda sub supravegherea locotenentului Apostol Bologa supărat că nu fusese adus scaunul pentru condamnat. Căpitanul Otto Klapka, venit de pe frontul italian fiind mutat în regimentul de artilerie, îl întreabă cine urmează a fi spânzurat şi locotenentul îi răspunde cu mândrie că cel spânzurat este un trădător. Căpitanul încearcă să-i insufle îndoiala asupra corectitudinii argumentelor lui Bologa asupra datoriei şi a ideii de justiţie. Venind generalul, preotul şi ceilalţi ofiţeri, Bologa se simte dator să raporteze lipsa scaunului de sub spânzurătoare fapt care stârneşte mânia generalului. Deoarece nu vine călăul, acesta ordonă caporalului să-l înlocuiască. Bologa se apropie de spânzurătoare să observe mai bine desfăşurarea execuţiei. Îl frapează privirea luminoasă a condamnatului şi nu înţelege dorinţa acestuia de a muri cât mai repede. La întoarcerea în sat, Bologa răsuflă uşurat când se desparte de Klapka simţind imputarea şi ironia din glasul acestuia. Ajunge la căsuţa de nuiele unde este aşteptat de Petre, ordonanţa lui, cântând un cântec de jale. Privirea lui Svoboda îl urmăreşte toată noaptea, iar cântecul lui Petre îl duce cu gândul la satul natal, Parva de pe valea Someşului, de tatăl său, Iosif Bologa, fost avocat, condamnat pentru vederile sale. Prima copilărie a lui Apostol

59


este dominată de dragostea exclusivistă a mamei care-i cultivă o puternică dragoste faţă de Dumnezeu. Venit din închisoare, Iosif Bologa este dezamăgit iar Apostol este înspăimântat de străinul care-l terorizează. Primele clase le face acasă îndrumat de mama lui, apoi urmează liceul la Năsăud şi fiind Parva aproape, mama îl vizitează săptămânal. La sfârşitul clasei a patra tatăl îl felicită dovedindu-şi dragostea. Peste un an, însă, acesta moare. Îndemnat să urmeze teologia, Apostol refuză şi se înscrie la filozofie şi, obţinând o bursă, urmează Colegiu de stat din Budapesta. Avocatul Domşa crede că Apostol ar fi o partidă bună pentru fiica lui, Marta cu care se logodeşte. Înţelegând că aceasta are o mare admiraţie pentru eroismul ostaşilor honvezi, horărăşte să se înroleze şi să plece pe front. Aceste amintiri sunt estompate de întâmplările de la popota garnizoanei de după execuţia lui Svoboda. Căpitanul Cervenco susţine că nu poate să tragă împotriva unui semen al său şi pleacă la luptă doar cu un băţ de trestie cântând cântece bisericeşti. Toţi ofiţerii îl privesc cu suspiciune pe Bologa dar acesta susţine că nu şi-a făcut decât datoria. Singurul care-i susţine argumentul este locotenentul Varga. Evreul Gross şi cehul Klapka se arată contrariaţi de argumentele lor. Doctorul Mayer, Klapka şi Bologa pleacă împreună spre casă remarcând reflectorul rusesc, cauza multor pierderi în armata austro-ungară. Klapka îi arată fotografiile familiei sale şi-i declară că el este convins că Apostol este un om bun, mărturisind că mutarea lui se datorează planului ratat de a dezerta, negat dealtfel în faţa Curţii Marţiale. Rămas singur, Bologa este obsedat de mărturia căpitanului. Vestea că este posibilă mutarea batalionului în Ardeal, îi provoacă insomnii lui Bologa hotărât să meargă la general să-i vorbească sau să dezerteze la muscali. Spunând lui Petre despre posibila mutare în Ardeal, acesta se bucură dar înţelegând că acolo trebuie să lupta împotriva fraţilor se mâhneşte. Bologa speră că distrugând reflectorul rusesc ar putea obţine o medalie şi, astfel, posibilitatea înţelegerii de către generalul Karg. După o zi ploioasă, la apariţia luminii reflectorului rusesc reuşeşte să distrugă obiectivul. A doua zi este chemat la general care-l

60


felicită şi Bologa îi cere să nu fie trimis pe frontul din Ardeal dar Karg, auzind argumentul că este român se înfurie regretând că-l propusese pentru medalia de aur. Bologa îşi propune chiar în noaptea aceia să dezerteze la muscali dar Klapka îl opreşte. Un atac puternic al ruşilor produce prăbuşirea acoperişului de pe observatorul în care se află Bologa şi acesta este acoperit de pământ şi rănit. Cartea a doua. După bombardament, Bologa şi Varga sunt trimişi la spital militar. După patru luni, ei sunt mutaţi într-un alt spital, mai aproape de front. Petre îl veghează zi şi noapte pe ofiţer şi-i povesteşte, când acesta îşi revine, întreaga desfăşurare a atacului. Ieşind din spita, Bologa arată schimbat, fapt remarcat de Klapka şi Gross . Karg îşi exprimă dorinţa de a discuta cu Bologa şi, chiar în trenul care-l aduce la garnizoană, aghiotantul generalului îl invită în compartimentul acestuia. Karg îi promite că nu-l va trimite în linia întâi ci-i va da un post la muniţii. În tren întâlneşte pe fostul său coleg, Constantin Boteanu, deportat, acum întorcându-se acasă. Coboară la Lunca unde se afla depozitul de muniţii. Petre împreună cu Ilona, fata gazdei îi pregătesc camera cu flori şi bucate pe masă. Proprietarul casei, Paul Vidor, gropar în sat, o ceartă pe Ilona care-l urmăreşte cu ochi galeşi pe locotenent. Bologa merge apoi la bateria lui Klapka, bucuros de revedere, căruia îi povesteşte totul despre sine şi de la care află despre revoluţia izbucnită în Rusia. Când este gata de înapoiere la gazdă, este chemat să traducă interogatoriul luat unor români. Aceştia îl repudiază ca român iar Bologa se simte ofensat fiind hotărât să dezerteze. Pleacă la casa preotului Boteanu şi-i cere să se spovedească mărturisind dorinţa lui de a dezerta dar fostul său coleg se sperie de dorinţa lui Apostol ceea ce îl dezamăgeşte pe locotenent. Dimineaţă se trezeşte cu doctorul Mayer şi cu Ilona îngrijorată de starea maladivă a lui Bologa. Locotenentul este înduioşat de grija fetei pentru el şi răspunde cu blândeţe vorbelor calde ale Ilonei. Bologa pleacă în permisie fiind primit cu entuziasm de mama care îi povesteşte despre întâmplările din Parva de când a plecat acesta. Întrebând despre logodnica lui, Marta, mama ezită dar în

61


ziua următoare Marta vine la el însoţită de un ofiţer ungur despre care spune că i-a ţinut de urât toată iarna. Apostol hotărăşte ruperea logodnei ceea ce atrage protestul avocatului Domşa, tatăl ei. Notarul Pălăgieşu îi cere imperativ să revină asupra deciziei dar Bologa îl loveşte şi-l alungă. Înainte de plecare cere iertare Martei şi lui Pălăgieşu după care pleacă împăcat cu sine.Cartea a treia. Revenind la Lunca, Apostol este aşteptat în gară de Ilona care îi spune că-l aşteaptă pe tatăl ei. Mergând acasă unde regăseşte camera sa, Apostol înţelege că s-a îndrăgostit de Ilona. Şi-i mărturiseşte aceasta îmbrăţişând-o. Dorinţa de a dezerta, însă, nu-l părăseşte. Se întâlneşte cu Gross a cărui inimă este plină de ură şi-i reproşează că dragostea de Dumnezeu despre care-i vorbeşte Bologa este un mod de a-şi ascunde adevăratele sentimente şi şovinismul. Îl vede pe Varga , apoi pe Cervenco despre care află că trăieşte ultimele sale zile având un glonţ aproape de inimă. Tatăl Ilonei se duce la Făget unde are o bucată de pământ iar fata rămâne peste noapte în camera lui Apostol după multe ezitări. Locotenentul îl vizitează din nou pe Boteanu şi-i cunoaşte familia. Când vine Vidor acasă, Apostol cere mâna fiicei sale şi groparul acceptă deşi nu înţelege căsătoria unui om cu carte ca Bologa cu o fată neînvăţată, săracă şi fără zestre. Preotul află şi binecuvântează logodna deşi se arată uimit. Nici lui Klapka nu-i vine a crede spunând că este o faptă necugetată dar nu este singura din viaţa lui. Groparul îi spune lui Apostol că alţi şapte ţărani români sunt spânzuraţi pentru trădare. Locotenentul trăieşte acum doar pentru a nu dezamăgi dragostea Ilonei. Începe să o înveţe să citească iar fata este fericită. Într-o zi, locotenentul primeşte ordin de la general să se prezinte la cartierul general iar Ilona rămâne acasă plângând. În drum spre comandament, plutonierul care conduce maşina îi arată cu satisfacţie pe cei şapte ţărani spânzuraţi. Chemarea lui Bologa este datorată îmbolnăvirii unui ofiţer din Curtea Marţială. Sunt aduşi doisprezece ţărani români învinuiţi de spionaj. Ajuns acasă, Ilona îi propune să-i fie călăuză pentru a-l însoţi până dincolo, la români. Apostol o refuză şi-i promite

62


că va veni şi o va lua după război. Bologa pleacă singur dar, trecând prin sectorul lui Varga, este prins, dezarmat şi predat.Cartea a patra. După predarea la garnizoană a lui Bologa, Klapka îi promite că-l va apăra la proces. În curtea comandamentului îl întâlneşte pe groparul Vidor iar seara este vizitat de Ilona. Klapka îl roagă să colaboreze spunând că s-a rătăcit pentru a-l putea apăra, dar Bologa susţine că doreşte să moară. Deşi generalul acceptă să fie neutru la rugămintea soţiei primarului, rudă cu Vidor, în faţa juraţilor, Bologa refuză să se apere şi este condamnat la moarte. La spânzurătoare, preotul Boteanu se roagă pentru sufletul lui în timp ce Klapka plânge disperat. Privirea lui Apostol Bologa urmăreşte plină de lumină şi linişte luceafărul luminos care vesteşte răsăritul soarelui.CATASTROFA

David Pop iubeşte viaţa tihnită. El nu seamănă cu tatăl său, om încăpăţânat şi stăruitor. Deşi la început îi place cartea, nu reuşeşte să finalizeze nimic. În sfârşit, dă examen şi, în mod surprinzător, ajunge ofiţer. La treizeci de ani el îmbracă de sărbători uniforma spre admiraţia concetăţenilor din orăşel. El se căsătoreşte cu fata unui protopop de pe Târnave cu zestre frumuşică dar tatăl, bătrânul Pop nu apucă să-şi mai vadă nepoţelul, murind la un an după nunta feciorului. David Pop se simte fericit că se plimbă cu soţia pe străzile Năsăudului şi trăia în tihnă cu soţia şi băiatul lui, Titi. Când începe războiul, el regretă că s-a făcut ofiţer dar se pregăteşte pentru înrolare fiind sigur că va fi chemat pentru front. Citeşte cu spaimă şi îngrijorare telegrama prin care este chemat să se prezinte în douăzeci şi patru de ore la regiment şi se grăbeşte să plece spre nemulţumirea soţiei care încearcă să-l liniştească. La plecare, îi cere soţiei să aibă grijă de băiat, dacă va muri şi se închină cucernic la crucea din marginea orăşelului. În cazarmă, după scrie Elvirei, îşi face testamentul şi-l coase în buzunarul vestei. Batalionul său pleacă primul la atac. Află că urmează să se bată cu sârbii şi este hotărât să-şi facă datoria. Viaţa de la Năsăud i se pare un vis îndepărtat. Spre deosebire de alţi ofiţeri, David Pop

63


este calm, are zâmbetul pe buze şi depune jurământul de credinţă din tot sufletul. Deşi primele bubuituri de tun îl sperie, căderea primului soldat din plutonul său îi provoacă gândul că datoria este moartea dar acest gând nu-l înspăimântă. După prima zi, merge la atac ca şi cum s-ar plimba pe străzile Năsăudului cochetând cu ideea morţii. Din sublocotenent ajunge locotenent şi trece la un pluton de mitraliere. Din Serbia trece în Galiţia şi din Galiţia iar în Serbia, apoi în Polonia. Scrie regulat Elvirei şi îi trimite sărutări lui Titi, feciorul său. După doi ani, el se teme de momentul când va umbla ca mai înainte prin oraşul său liniştit. Acum el se află într-un regiment unguresc şi se simte stingher deoarece vorbeşte prost ungureşte şi se înţelege greu cu camarazii. Soldaţii lui se întreabă tot mai des care este rostul sângelui vărsat pe pământ străin şi tânjesc după liniştea de acasă. Nelămurit, îl cuprinde tot mai mult îngrijorarea şi victoriile obţinute nu-l mai încântă ca la început. Un vechi prieten de Universitate, Alexe Candale încearcă să-l readucă cu picioarele pe pământ, dar a doua zi, David Pop îşi reia preocupările ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Un locotenent secui aduce vestea că armata austro-ungară se află pe frontul din Ardeal dar Pop reacţionează contrar tuturor aşteptărilor declarând că el îşi face datoria. El încearcă să se izoleze de discuţiile camarazilor dar rămâne treaz toată noaptea amintindu-şi de Elvira şi de Titi de care-l cuprind un dor groaznic. Îi revin în minte discuţiile cu Candale şi vorbele secuiului şi-şi dă seama deodată că nu ştie ce-ar face dacă ar fi pus să lupte împotriva românilor. Se trezeşte asudat dar repetă stăruitor că-şi va face datoria până la capăt. Pleacă într-o misiune periculoasă şi-şi doreşte din toată inima să moară dar moartea îl ocoleşte. Gândul că atâta timp cât îşi face datoria, moartea îl ocoleşte îi aduce liniştea. Peste câteva zile primeşte ordin ca regimentul său să plece cu vagoanele pe frontul din Transilvania. Candale îi declară că el va trece la români imediat ce va ajunge pe frontul românesc şi-l întreabă pe David Pop ce gânduri are. David îi răspunde că-şi va face datoria şi fostul său coleg îl părăseşte. Toţi ofiţerii români îl privesc cu dispreţ şi-l ocolesc dar Pop stă nemişcat într-un colţ al

64


vagonului. Un alt ofiţer, Oprişor, încearcă să-i clarifice gândurile în faţa evenimentelor care iau o direcţie tragică. Singura reacţie a lui Pop este că în fiecare seară se roagă cu disperare sperând că ceva îl va salva din această situaţie fără ieşire. După câteva zile trec Oltul şi-şi sapă locaşurile de luptă. O scrisoare de la Elvira îi produce dorul de casă. După primele lupte află că Emil Oprişor a căzut în mâinile inamicului, apoi că fostul său coleg, Candale a murit. Intrat în luptă, Pop este obsedat de ideea datoriei şi urmăreşte cu înfrigurare înaintarea românilor. El doreşte să moară dar dă ordine şi acţionează producând un adevărat măcel în rândul românilor. Se simte singur şi, înainte de a înţelege ce se întâmplă în jurul său, este imobilizat de un plutonier din armata adversă, lovit şi împuşcat în ciuda protestului să fraternal. IŢIC STRUL, DEZERTOR

Iţic merge în urma căprarului, călcând pe urmele îngheţate ale patrulei de ieri. Căprarul se opreşte la marginea pădurii neştiind unde s-o ia şi Iţic se loveşte de el ca o umbră credincioasă. Căprarul îi propune să se odihnească şi soldatul se supune fără o vorbă observând chipul posomorât al căprarului. Sudoarea curge pe trupul soldatului care simte în atmosferă o primejdie. Căprarul se ridică şi pornesc, soldatul încercând să înţeleagă de ce căprarul Ion Ghioagă pe care-l cunoaşte atât de bine şi în care are încredere este atât de tăcut şi încrâncenat. Ghioagă este un om glumeţ şi merge întotdeauna la atac chiuind şi apoi Iţic îl cunoaşte bine de acasă, de la Fălticeni, unde avea un mic han. Iţic l-a ajutat cu toată sărăcia lui când şi-a cumpărat boii şi nu i-a înapoiat datoria nici până acum. Căprarul se opreşte şi-i aminteşte soldatului că nu i-a dat datoria. Îngrijorarea lui Ghioagă pentru datoria neplătită îi strecoară în inimă o durere neaşteptată. De când este pe front, s-a obişnuit cu ideea morţii deşi de fiecare dată când pleacă la atac simte cum îl cuprinde frica. Primind scrisoarea de la soţie în care îi spune să se potolească cu vitejia căci îl aşteaptă copiii acasă, el este mai mândru de sine. Schimbarea comandantului care îl loveşte fără motiv şi-l înjură, îl frânge încrederea. Acum bănuieşte că noul

65


locotenent vrea să-l piardă şi că Ghioagă, căprarul ştie şi nu-i spune. Neliniştit, soldatul îl întreabă unde merg. Căprarul îi răspunde ceva neclar şi Iţic ştie acum că nu-l aşteaptă nimic bun. Începe să răcnească cu disperare până se împiedecă de o rădăcină moartă şi se rostogoleşte într-o groapă de zăpadă. Căprarul îl aşteaptă şi Iţic îl ajunge din urmă. Căprarul începe să povestească ca în zilele bune şi Iţic, la fel. Pădurea se răreşte şi amurgul se lasă peste cei doi. Iţic îl întrebă pe căprar dacă are ordin să-l omoare. Ghioagă nu-i răspunde ci-i cere numai să tacă. Îşi continuă mersul până ajung aproape de companie. Căprarul îi cere soldatului să plece arătându-i linia inamică, altfel trebuind să-l omoare. Iţic se împotriveşte. Ghioagă îl lasă în pădure şi în ziua următoare, Iţic atârna de creanga unui copac.RĂFUIALA

Toma Lotru îşi iubeşte nevasta deşi ea a plâns mult când a luat-o. Era săracă şi orfană, slujea pe unde putea şi era iubită de toţi flăcăii şi mai ales de Tănase Ursu un flăcău sărac ca şi ea. La nuntă, Rafila a plâns tot timpul iar după aceea, cu toate că bărbatul îi face toate voile, ea începe să se ofilească. A început să pândească şi să bănuiască pe Tănase ştiind că acesta continuă să o iubească tot aşa cum şi Rafilei nu-i este indiferent. Primind invitaţie la o nuntă a unui prieten din sat, el acceptă ştiind că acolo va fi şi Tănase. După o noapte de coşmar, în ziua următoare, Toma se îmbracă cu haine de sărbătoare iar Rafila aşteaptă cu nerăbdare momentul plecării. Când Toma se întoarce în casă ca să ia un băţ de cireş încrustat, Rafila simte un fior de nelinişte. La nuntă, Toma este bine primit şi lăudat pentru frumuseţea nevestei lui. Când veselia ajunge în toi, apare şi Tănase care se aşează faţă în faţă cu Toma. Bărbatul îşi urmăreşte nevasta şi o vede roşind. Tănase o invită la joc iar Toma o urmăreşte cum se lipeşte de el cu dragoste şi vede pe feţele lor cum străluceşte o bucurie pătimaşă. Mai mulţi meseni îl observă pe Toma, îi intuiesc drama şi-l incită întărind hotărârea bărbatului de a distruge fericirea celor doi. Gavrilă Boroiu îl sfătuieşte să nu se mai uite la ei căci femeile aduc tot

66


răul de pe lume. El mărturiseşte că a stat un an în temniţă fiindcă şi-a sugrumat nevasta pentru că-l înşela. Toma susţine, însă, că vinovat este bărbatul. Spre amiază, când frigul începe să se dezmorţească, Toma hotărăşte să plece acasă şi Tănase le propune să meargă împreună. Toma pleacă înainte sprijinit de parul său iar în urmă veneau Tănase şi Rafila povestind ceva cu voce joasă. Cu cât se apropie de casă, Toma se depărtează până ce glasurile celor doi nu se mai aud. Deodată Toma se opreşte şi se întoarce spre cei rămaşi în urmă: îi vede mergând de mână, zâmbind . Sare spre Tănase şi-l prinde de gât. Rafila se aruncă între ei să-i despartă dar este aruncată în lături şi Toma continuă să-l sugrume pe adversarul său până ce acesta , cu un geamăt dureros, îşi opreşte suflarea. MIHAIL SADOVEANU


Se naşte la Paşcani, la 5 noiembrie 1880 tatăl fiind Alexandru Sadoveanu, de profesie avocat iar mama, Profira Ursachi, fiică de răzeşi din Verşeni. Urmează Şcoala primară la Paşcani şi gimnaziul la Fălticeni, liceul şi facultatea de drept la Iaşi. Debutează la revista ”Dracu” din Bucureşti cu schiţa „Domnişoara M din Fălticeni” (1897) cu pseudonimul Mihai din Paşcani iar apoi la numeroase publicaţii: „Vieaţa nouă”, „Carmen”, „Pagini literare”, „Opinia”, „Revista modernă”, „Semănătorul”, „Luceafărul”, „Făt Frumos”, „Viaţa românească”, sub pseudonimele M.S.Cobuz, Ilie Puşcaşu ş.a dar şi sub adevăratul său nume. În 1904, an numit de Nicolae Iorga „anul Sadoveanu”, scriitorul debutează editorial cu 4 volume de proză : „Povestiri”, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crâşma lui moş Precu”. Îndeplineşte mai multe funcţii publice : subşef de birou a Ministerului Instrucţiei şi Cultelor, director al Teatrului Naţional din Iaşi, ambasador, după 1944 la Moscova. Este membru corespondent apoi membru plin al Academiei Române. Publică peste o sută de volume din care unele marchează momente esenţiale ale literaturii române:

67


„Însemnările lui Nicolae Manea” (1907), „Cântecul amintirii”(1909), „Apa morţilor”(1911), „Bordeienii” (1912), „Neamul Şoimăreştilor” (1915), ”Strada Lăpuşneanu” (1921), „Neagra Şarului”(1922), „Oameni din lună” (1923), „Venea o moară pe Siret” (1925), „Hanu Ancuţei (1928), Împărăţia apelor” (1828), „Zodia cancerului sau Vremea Ducăi vodă” ( 1929), „Baltagul”(1930), „Nunta domniţei Ruxandra” (1922), „Creanga de aur” (1933), „Fraţii Jderi” (1935-1943), Divanul persan”, „Ostrovul lupilor”(1941), „Nicoară Potcoavă” (1952), „Aventură în Lunca Dunării” (1954). La vârsta de 80 de ani se organizează sărbătorirea naţională a personalităţii şi a activităţii literare editându-se, sub egida Academiei Române, un volum omagial. Moare la Bucureşti, la 19 octombrie 1961.BALTAGUL

Vitoria Lipan îşi aminteşte despre legenda spusă de soţul ei, Nechifor Lipan despre munteni care, înfăţişându-se lui Dumnezeu primesc ca dar o inimă uşoară şi să se bucure de ceea ce au, să aibă femei frumoase şi iubeţe. De acestea, Vitoria îşi aminteşte aşteptându-l pe bărbatul ei plecat la Dorna să vândă şi să cumpere oi şi încă neîntors. În minte i se derulează întâmplări din tinereţe : bătăile primite pentru a i se scoate demonii, dragostea lui pentru fata lor, Minodora şi pentru feciorul, Gheorghiţă care poartă numele de botez a lui Lipan, părăsit de copil, ca să scape de o boală grea. Gheorghiţă este plecat cu oile şi cu asinii la iernat într-o baltă a Jijiei, nu departe de Iaşi şi îşi aşteaptă tatăl cu bani să plătească oamenii şi pe stăpânul bălţii. Baciul Alexa îi scrie Vitoriei anunţând-o că stăpânul, pe care îl aşteaptă, nu a venit. Minodora, băiatul popii, care-i face curte Minodorei, îi scrie fetei din militărie, fapt pentru care munteanca o ceartă pentru că i se spune „domnişoară” şi renunţă la ie şi catrinţă pentru fustă şi bluză şi preferă „valţul” nemţesc. Mitrea, omul de curte cere tohoarcă, opinci şi căciulă vestind venirea iernii. Femeia merge la părintele Dănilă căruia i se plânge de întârzierea bărbatului ei şi-l roagă să-i scrie scrisoare lui Gheorghiţă. Apoi merge la baba Maranda care-i spune că

68


Nechifor a ajuns cu bine la Dorna dar după aceea a găsit o femeie cu ochii verzi şi cu sprâncene îmbinate care nu l-a mai lăsat să plece. Către sărbătorile de iarnă, Gheorghiţă vine acasă şi află că tatăl său tot nu s-a întors. De Bobotează, când părintele Daniil a binecuvântat fântânile, Vitoria a hotărât să facă un drum la mănăstirea Bistriţa. Ajung la mănăstire la slujba de seară când slujeşte stareţul Visarion. Vitoria se roagă Sfintei Ana şi-i povesteşte arhimandritului Visarion necazul pentru care venise, acesta sfătuind-o să depună o jalbă la stăpânire, la Piatra. A doua zi merge la Piatra, vorbeşte cu prefectul care-i spune că bănuieşte că l-au prădat hoţii şi l-au omorât. Îi spune femeii să facă o plângere şi să i-o aducă lui. Se adresează dar în cele din urmă pleacă spre casă cu intenţia de a-i cere părintelui Daniil să scrie jalba. Apoi hotărăşte să plece ea însăşi la Dorna cu Gheorghiţă iar pe Minodora să o trimită la mănăstirea Văratic. Joi, 9 martie, părintele Daniil face o slujbă pentru patruzeci de mucenici şi dă sfânta împărtăşanie Vitoriei. Spre seară, vine în casa Vitoriei preotul, crâşmarul Iordan şi negustorul David care vine să ia marfă de la munteancă urmând să plece apoi la Călugăreni unde ţine han. A doua zi pleacă împreună cu David, după ce Gheorghiţă îşi ascute baltagul şi-l ia cu sine. Trec peste podul de gheaţă de pe Bistriţa, au poposit la hanul lui Donea, la Bicaz unde hangiul vorbeşte cu respect despre Nechifor, apoi se opresc la Călugăreni, în apropiere de Piatra teiului, unde avea David cârciumă. Nevasta lui David le spune că astă toamnă, când a plecat spre Dorna era singur şi a stat foarte puţin. Dimineaţa, Duminică, au plecat spre Farcaşa. Aici întâlnesc pe subprefectul Anastase Balmez . Stau de vorbă cu el spunându-i cine este şi unde merge. Poposesc la moş Pricop, potcovarul care îşi aminteşte că-l cunoaşte pe Nechifor şi-l descrie întocmai. La Borca le ies în cale oameni care petrec la o cumătrie. Intră la lăuză, pun rodie sub perna copilului şi bani pe fruntea acestuia, închină un pahar de băutură şi spune oamenilor că merge la Dorna unde are un necaz. La Cruci dau peste o nuntă, face urare miresei şi se interesează dacă nu l-a văzut cineva pe soţul ei. Intrând în Vatra Dornei, întreabă un negustor unde este uliţa

69


iarmarocului. Ajung la un han, merg la o cancelarie şi află că Lipan a vândut lui Gheorghe Adamachi şi Vasile Ursachi trei sute de oi după care au băut aldămaşul dar au venit doi gospodar care au dorit să cumpere câte o sută de oi de la Lipan şi acesta a căzut de acord şi au plecat toţi trei cu turmele spre Neagra. Când ies din Dorne poposesc la o cârciumă dar nu află nimic despre cei trei ciobani. La hanul următor, află că au trecut turmele aproape de Sfinţii Mihail şi Gavril, au făcut un popas mai la vale, au cinstit rachiu şi au rugat pe popa Vasile care era acolo să le facă o citanie şi o agheasmă. Află că cel cu căciula brumărie, înainte de a pleca şi-a hrănit câinele. Îşi ia rămas bun de la cârciumarul Macovei şi pleacă spre Păltiniş până la Broşteni. La Borca află că ciobanii erau tot împreună ca şi la Sabasa. De la Sabasa până la Suha îi conduc fiul cârciumarului Toma din Sabasa. Fac un popas la Crucea Talienilor, în pisc, apoi se opresc la hanul lui Iorgu Vasiliu. Vitoria află că aici poposesc doar doi ciobani, nu trei şi că unul este Ilie Cuţui, poreclit Iepure, iar pe celălalt îl cheamă Calistrat Bogza iar nevestele lor se poartă ca şi cum le-ar fi căzut averea din cer. Cei doi oieri sunt chemaţi la Primărie şi spun că ei n-au de plătit nici o datorie lui Lipan arătându-se miraţi de faptul că munteanul nu se întorsese acasă. Nevasta lui Iorgu Vasiliu o îndeamnă pe Vitoria să-şi continue cercetarea şi-i propune să o ajute vizitând femeile celor doi bărbaţi. În zilele următoare, Vitoria şi Gheorghiţă coboară din nou spre Sabasa unde se sfătuieşte cu nevasta lui Toma, Catrina. În curtea unui gospodar, Vitoria este recunoscută de câinele lui Lipan, Lupu. Vitoria îi plăteşte gospodarului pentru îngrijirea câinelui, apoi pleacă cu acesta. Femeia înţelege că Nechifor a dispărut între Sabasa şi Suha. Imediat ce timpul permite, Vitoria şi Gheorghiţă trec muntele. La un moment dat, câinele scoate un scâncet, apoi coboară chelălăind la vale. Femeia găseşte acolo oasele bărbatului ei: avea capul spart de un baltag.Îl lasă lângă oseminte pe fiul său şi, târziu, în noapte, Vitoria revine lângă mort cu Toma, judeţul satului şi un străjer. Ei hotărăsc să-l lase pe cel mort la locul lui până vin autorităţile . Toma cheamă pe subprefectului Balmez Preotul citeşte mortul.

70


Nechifor este înmormântat cu toate datinile. La masa de pomenire, Vitoria îl provoacă pe Bogza să recunoască fapta comisă reconstituind întâmplarea de la Crucea Talienilor. Bogza se înfurie iar Cuţui, care i se aşează în faţă, este lovit de acesta. Gheorghiţă îl loveşte, la strigătul mamei sale, pe Bogza cu baltagul iar câinele i se repede la beregată. Muribundul îşi cere iertare femeii dar aceasta îi replică să-l ierte Dumnezeu.. Cuţui confirmă cele recunoscute de Bogza şi se predă autorităţilor prezente. Vitoria hotărăşte ca acum să plece dar să se întoarcă pentru a face praznicul de nouă zile, apoi pe cel de patruzeci de zile, după datină. Ea este hotărâtă ca, ajungând acasă, la Tarcău, să nu permită Minodorei să se mărite cu băiatul dăscăliţei lui Topor.HANU ANCUŢEI

Iapa lui Vodă

Într-o toamnă aurie, autorul aude multe poveşti la Hanul Ancuţei, de mult, pe când moş Leonte zodierul a vestit războaiele între împăraţi şi belşugul la viţa de vie.

Hanul Ancuţei este cunoscut ca o cetate în care poposesc drumeţii fără a se teme de hoţi. Aici se opresc şi închină oale de lut şi ascultă cântecele lăutarilor oameni de toate condiţiile care îşi povestesc întâmplări trăite sau auzite. Ioniţă, comisul, vine cu un cal pe care îl laudă ca fiind dintr-o viţă aleasă. Comisul povesteşte cum , cu mulţi ani în urmă, pe timpul celeilalte Ancuţe , Ioniţă sta gata de ducă, când vine o droşcă cu patru cai din care coboară un boier. Acesta îşi arată bucuria că se bucură văzând în ţara Moldovei chef şi voie bună. Ioniţă povesteşte noului venit că el este răzeş din Drăgăneşti şi merge la vodă fiind nedreptăţit pentru nişte moşii pentru care are drept de proprietate iar dacă vodă nu-i face dreptate atunci îi va cere să-i pupe iapa nu departe de coadă. Ancuţa, ruşinată, îşi pune mâna la gură privind în zare iar drumeţul prinde a râde mângâindu-şi barba şi jucându-se cu lanţul de aur. Ajuns la Iaşi, comisul îşi lasă iapa peste drum de Curtea Domnească şi intră la Vodă.

71


După ce cade în genunchi în faţa domnului, acesta îi cere să se ridice şi comisul recunoaşte în cel din faţa lui pe călătorul de la han. După ce îi cercetează documentele şi ascultă argumentele răzeşului îi promite că va trimite omul său să facă rânduială la Drăgăneşti unde se aflau moşiile solicitate. Apoi, întrebându-l pe Ioniţă ce ar fi făcut dacă nu-i făcea dreptate, acesta îi răspunde că nu-şi ia vorba înapoi căci iapa este peste drum. Auzind răspunsul, Vodă se veseleşte de cutezanţa răzeşului îşi, mângâie barba şi face scrisoare pe care o trimite cu un slujbaş apoi îl urmăreşte pe răzeş pe fereastra palatului. Ioniţă îşi prezintă calul din faţa hanului ca fiind descendent din Iapa lui Vodă care-i aminteşte de tinereţile sale. Apoi se pregăteşte să istorisească o altă întâmplare.Fântâna dintre plopi

Comisul Ioniţă recunoaşte într-un drumeţ venit la han pe căpitanul de mazili Neculai Isac. În timp ce prietenul comisului îşi duce calul la adăpost, Ancuţa întreabă pe Ioniţă dacă acesta este vestitul Isac de la Bălăbăneşti, din ţinutul Tupilaţi despre care vorbea mama ei că era să-l omoare nişte ţigani. Bând ulcica cu vin, căpitanul povesteşte cum, într-o zi de vară, plecând de la han, întâlneşte o ţigancă într-un grup de copii şi un ţigan bătrân. Fata îi atrage atenţia prin prospeţimea şi sălbăticia ei dar bătrânul o alungă. Isac dă bătrânului şi fetei câte un ban de argint şi pleacă din nou la han. Poposeşte lângă o fântână şi are impresia că este urmărit de ţigăncuşă. A doua zi, când e gata de plecare, apare lângă cal Marga, ţiganca care îi spune că a cumpărat cu banul primit, ciuboţele. Boierul îi cere o întâlnire la fântâna dintre plopi, în noaptea următoare şi, după ce-i sărută mâna, fata fuge. Isac pleacă cu carele cu vin, ajunge la Paşcani şi, după ce mănâncă, scoate calul pe furiş şi pleacă spre Hanul Ancuţei. La fântână era aşteptat de ţigăncuşă. Marga îi transmite fiorul iubirii şi tânărul îi promite că o va revedea în noaptea următoare când se va întoarce de la Paşcani. În seara următoare, Marga îi mărturiseşte că-l iubeşte şi, deşi ştie că trădarea ei o va costa viaţa, îl avertizează că urmează în scurt timp ca uncheşul

72


Hasanache şi cu fraţii ei, Dimache şi Turcu să-l atace şi să-l ucidă pentru a-i lua calul şi banii primiţi pe vin. Nu termină bine mărturia, că Isac aude câinele şi sare pe cal, trage cu pistoalele spre Hasanache pe care îl zăreşte dar nu-l atinge, apoi este lovit cu ciomege şi se prăbuşeşte O lovitură de fier îl loveşte în ochi şi reuşeşte să-l împuşte pe cel ce-l atacase, Lupei, câinele, sugrumând atacatorul. După ce scapă de agresori, Isac merge spre fântână şi înţelege că fata fusese tăiată şi aruncată în adânc. De atunci, căpitanul nu mai vede cu ochiul lovit. Ţiganii dispar, se ascund în codru iar fântâna nu mai este, s-a dărâmat ca toate cele ale lumii. După terminarea poveştii, Isac o ia de mână pe Ancuţă şi îi cere vin pentru sine şi pentru toţi cei ce se află de faţă.Cealaltă Ancuţă

Emoţionat de povestea căpitanului Isac, meşterul Ienache coropcarul îşi aminteşte de vremurile de odinioară şi de iernile cele aspre şi verile bogate de pe aceste meleaguri. Într-o zi, aflându-se la Iaşi, vede un grup de arnăuţi ţinând un om înalt şi voinic, cu capul gol cu teama de a nu fi biruiţi. Între arnăuţi se află şi unul, Costea Căruntu, slujitor la agie care-i spune că cel prins se numeşte Toderiţă Catană, un răzeş din ţinutul Vasluiului care a avut neobrăzarea să ridice ochii asupra surorii vornicului Bobeică, duduca Varvara iar acum îl duc să-l închidă în turnul Goliei.. Pe duduca urmează să o ducă la mănăstirea Agapia să-şi plângă greşeala. Când Ienache trece prin dreptul Goliei, vede pe Toderiţă ieşind pe un cal pe porţile cetăţii iar în urma lui arnăuţii urmărindu-l. Ieşind din Iaşi, negustorul aşteaptă lângă o fântână să apară o căruţă care să-l ia o bucată de drum. Vine şi îl duce până la Târgu-Frumos. Apoi aşteaptă la altă fântână până apare altă căruţă. În căruţa care îl ia mai departe îl recunoaşte pe Toderiţă Catană. Ienache este înspăimântat de această întâmplare şi acceptă să-i spună lui Costea când va veni la han că fugarul a luat-o spre Timişeşti. Ajungând la hanul Ancuţei, Toderiţă bate la porţi iar hangiţa îi deschide şi află de la acesta că doreşte să o răpească pe Varvara din mâinile celor care o duc la mănăstire.

73


După ce hangiţa şi Toderiţă vorbesc în taină, fugarul pleacă şi sosesc arnăuţii conduşi de Costea Căruntu. Ienache îi spune conform înţelegerii cu tânărul care-l adusese la han cu căruţa că acesta se îndreaptă spre Timişeşti dar Ancuţa îl sfătuieşte să plece pe la Tupilaţi unde poate trece cu un pod umblător fiindcă prin vadul de la Timişeşeti nu se poate trece, apa fiind mare în urma ploilor. Podarul este trezit din somn şi Costea trece primul împreună cu căruţa în care se afla Varvara, urmând ca apoi să treacă şi ceilalţi. Oamenii din Tupilaţi îi aduc pe podar şi pe Costea legaţi. Arnăutul era mai mult mort şi nu a vrut să vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat. De la Ancuţă, Ienache află că Toderiţă Catană care aştepta la capătul celălalt al podului şi a luat-o pe domniţa Varvara plecând cu ea în ţara ungurească.ZODIA CANCERULUI sau VREMEA DUCĂI VODĂ

La sfârşitul lunii septembrie, în preajma anului 1679, un călugăr francez, Paul, abate de Marenne, trece hotarul, în Moldova. El vine cu o misiune tainică fiind însoţit de doi valeţi de credinţă de la Paris şi doi călugări ucraineni din Liov, vorbitori ai limbii moldoveneşti, turce şi tătare. Călăuza lor, Ilie Turculeţ, ostaş moldovean aflat în slujba leşilor urmează să medieze o întâlnire cu beizadeaua Alecu Ruşeţ care-i aduce vestea că Duca Vodă îi acordă drum liber până la Iaşi unde este aşteptat. Abatele află totodată că satul Săbăoani este înconjurat de nemţi care dau o bătălie împotriva localnicilor. Primind prin abate o scrisoare de la fostul său coleg de învăţătură de la Cracovia, pan Wladislau, castelan de Katowice, Alecu Ruşeţ, încredinţat că abatele nu este spion, îl găzduieşte pe proprietatea sa de lângă Hârlău, aproape de Cotnari. Plecând spre Iaşi, ei trebuie să treacă Siretul dar abatele este trist că fusese jefuit şi i se furaseră caii încât acum călătorea pe o mârţoagă cumpărată în drum. Omul lui Ruşeţ, Bârlădeanu îi dă calul său. Abatele se miră că nu sunt poduri de piatră peste Siret şi că Bârlădeanu călăreşte mult mai iute pe calul pe care i-l dăduse. El vede cu uimire frumuseţea locurilor dar şi sărăcia ţăranilor care, prădaţi de tâlhari, se apără de aceştia cu ciomege. Satul Năstureni,

74


aproape părăsit din cauza tâlharilor, stârneşte comentariul abatelui uimit că nu există poliţie care să-i apere şi sigurul lor protector este pădurea. Cu toate acestea, străinul consideră ţinutul un paradis în timp ce tânărului boier moldovean, un paradis devastat. Călătorii îşi găsesc adăpost într-o moară părăsită, pe jumătate arsă de devastatori. Proprietarul morii, Lazăr Griga găseşte aici oaspeţi, se închină în faţa boierului Ruşeţ şi îi invită la el. Griga îi conduce pe un drum tainic, prin pădure unde întâlnesc zimbri. Abatele descopere că, de fapt, călăuza lor nu este şătrarul Griga ci calul său pentru că acesta, răpus de băutură adoarme cu capul în coama calului. La marginea pădurii, printr-un strigăt, şătrarul anunţă venirea lui împreună cu oaspeţii. Soţia acestuia îi întâmpină şi sărută mâna beizadelei. Apoi invită oaspeţii la masa acoperită cu ştergar de in pe care aşează pâine, brânză de burduf, ceapă şi vin. Urmează zeama de găină şi sarmale. Părintele Nicoară binecuvântează vinul vechi şi abatele gustă din bucate la îndemnul lui Alecu Ruşeţ. Gazda aduce lăutarii. Femeia vine cu plăcintele şi străinul cere reţetele. Vinul începe a-şi face efectul şi abatele se îmbrăţişează cu beizadeaua şi filozofează pe seama băuturii. Boierul povesteşte viaţa lui şi a familiei. Îi vorbeşte despre tatăl lui, Antonie Ruşeţ care este mazil la Ţarigrad din cauza lui Duca Vodă. Abatele îl încurajează să vorbească despre iubita pentru care suferă. Tânărul îi vorbeşte despre domniţa pe care cunoscând-o la sărbătoarea Înălţării, la mănăstirea Nemţului, o conduce până la mama ei timp suficient pentru ca în inima lui să încolţească iubirea. Discutând cu ea, află că este logodită fără voie cu fiul lui Radu Vodă şi a doamnei Nastasia. El mărturiseşte sentimentele sale doamnei Ruxandra, mătuşa lui, nefericita soţie a lui Timuş Hmelniţki, hatmanul cazacilor, fiica lui Vasile Lupu. De Marenne îi spune, înainte de a adormi din cauza vinului, că ştie de la Cracovia despre frumuseţea doamnei Ruxandra al cărei portret este acolo. În timp ce abatele doarme, beizadeaua trimite pe Bârlădeanu la Hârlău să-i aducă răvaş de la domniţa Catrina dacă o poate întâlni. Trezindu-se, abatele vrea să plece, dar Ruşeţ îi cere să mai întârzie pentru a gusta, după

75


tradiţie, zeama de potroace. Simţindu-se fericit de cele petrecute, abatele îşi ia rămas bun de la părintele Nicoară şi de la gazdă şi porneşte alături de însoţitori spre Iaşi. Călătorii trec prin valea Bahluiului, cotesc spre Târgu frumos şi Podul Iloaoei. Pe drum, beizadeaua îi vorbeşte despre tatăl, mazilit sărac, căderea lui Antonie Vodă datorându-se numai lui Duca Vodă care a organizat trădarea tatălui să, schingiuit de turci ca să spună unde sunt comorile lui. Antonie-Vodă, îi spune tânărul boier, trăieşte sărac în Ţarigrad aşteptând ajutorul fiului său. Abatele îi promite că, ajuns la Constantinopol, îi va mijloci întâlnirea cu domniţa Catrina şi-l va vedea pe Antonie-Vodă. La Iaşi, în faţa palatului domnesc, aşteaptă mulţimea celor care aşteaptă dreptate în diferite procese din partea domnitorului sau a doamnei Anastasia. Între boierii care descalecă la poarta palatului se află şi marele hatman Buhuş, venit cu veşti între care şi sosirea abatelui de Marenne însoţit de fiul lui Antonie-Vodă. Duca-Vodă află şi faptul că orheenii şi lăpuşnenii vor să se răscoale. În ziua de 28 septembrie, într-o marţi, la vremea amiezii, abatele sosit la Iaşi este întâmpinat la cişmeaua Păcurarului de armaşul Tudor Fliondor cu un grup de oşteni şi cu feciorul marelui logofăt Miron Costin lăudat pentru ştiinţa sa deşi avea numai optsprezece ani. Abatele Paul este surprins de escortă şi de discursul savant rostit de tânăr. El este însoţit la gazda misiunii franceze iar a două zi este invitat la curtea lui Duca-Vodă. După întrevederea cu Vodă, dezamăgit că nu află nimic despre misiunea abatelui la turci, este condus la lăcaşul sfânt al lui Pater Guido cu care stă la taifas despre frumuseţile ţării, lăcaşurile creştine şi căsnicia lui Duca-Vodă. După ce se desparte de abatele francez, Alecu Ruşeţ este condus la Duca-Vodă care este încredinţat de beizadea asupra bunelor sale intenţii în ciuda duşmăniei dintre el şi tatăl acestuia încât, apărând la ospăţul dat în cinstea oaspetelui, boierii se miră că tânărul fiu de domn este teafăr. Retras în casa mică unde doamna Anastasia îi oferă mâncăruri alese şi o atmosferă tihnită, domnul este anunţat de hatmanul Buhuş că doi oameni de credinţă ai lui Balaban îl aşteaptă cu un răvaş. Deşi citeşte răvaşul, domnul cere lămuriri

76


liovenilor asupra conţinutului acestuia. Aceştia îi spun că au misiunea de a-l prăda pe abatele francez şi, dacă are asupra sa scrisori să le aducă Măriei Sale. După plecarea lor, Duca îi cere hatmanului să o urmărească pe copila lui, Catrina şi pe Alecu Ruşeţ pe care-l bănuieşte că vrea să-i dezonoreze fiica. Alecu Ruşeţ soseşte la prietenul tatălui său, clucerul Abăza pentru a-l găzdui trei zile cât timp va sta la Iaşi abatele francez. Bănuind că beizadeaua s-a împăcat cu Duca-Vodă, clucerul este liniştit că nu va avea neplăceri cu domnitorul şi-l găzduieşte liniştit. Târziu, spre noapte, dădaca domniţei Catrina, o ţigancă bătrână, îl vesteşte pe Ruşeţ că aceasta vrea să-l vadă. În acest timp, domnitorul este trezit din somn căci fusese prins de gărzi boierul Lupu care-i mărturiseşte, după ce fusese schingiuit de gâdele Buga Sârbu, că fusese trimis cu cărţi mincinoase la Orhei de către un grup de boieri „de credinţă” ai domnului, Ghenea Bogdan şi Ion Milescu. În ziua următoare are loc ospăţul în cinstea abatelui francez însoţit de părintele Guido şi Alecu Ruşeţ. Domnitorul îi întâmpină alături de mitropolitul Dosoftei şi logofătul Miron Costin. După masă, oaspeţii îşi beau cafeaua la doamna Nastasia alături de care se află domniţa Catrina. În după amiaza aceleiaşi zile, Alecu Ruşeţ însoţit de Vâlcu Bârlădeanu îl vizitează pe abate la locuinţa lui de la părintele Guido unde pune la cale întâlnirea cu domniţa. Ei se întâlnesc în casa unei nepoate a ţigăncii Măgdălina, unde Catrina este dusă de dădacă să o descânte de spaima produsă de întâlnirea ei cu ursul unui ursar de lângă vii. Acolo este aşteptată de îndrăgostitul îmbrăcat în straie de om de rând. Cei patru vinovaţi de trădare sunt aduşi în faţa divanului pentru a fi judecaţi. Ei sunt decăzuţi din rangurile boiereşti. Este numit vistiernic, Todiraş Cantacuzin şi spătar, Tudose Duhău. Abatele îşi ia rămas bun de la vodă şi acesta îi dă ca însoţitori un grup de călăreţi care-l conduc, împreună cu Alecu Ruşeţ, până la Galaţi de unde de Marenne urmează să plece cu vaporul. După plecarea abatelui, vodă îl cheamă pe spătarul Milescu căruia îi iartă trădarea în timp ce pe ceilalţi boieri îi condamnă la decapitare.

77


În drum spre Galaţi, o ploaie torenţială i fac să abandoneze trăsura şi caii şi să se adăpostească într-un han al lui Zeida unde înnoptează. Liovenii îi fură abatelui sub ameninţarea armelor scrisorile pe care le purta asupra lui dar sunt prinşi de Vâlcu Bârlădeanu şi trimişi să fie judecaţi de vodă care porunceşte să fie omorâţi. Dădaca domniţei Catrina pregăteşte o nouă întâlnire a beizadelei cu aceasta propunându-i tinerei să meargă la mănăstirea Tiofitelor de sărbătoarea sfintei Paraschiva unde ar fi trebuit să vină şi Alecu Ruşeţ. Familia domnului Duca merge la mănăstire. Doamnei i se face rău din cauza oboselii şi a mirosului şi fumului de lumânări şi iese afară unde stă până la terminarea slujbei însoţită de fiica ei. Dădaca o sfătuieşte pe Catrina să intre în biserică. Ea intră şi-l încredinţează din priviri pe tatăl ei că totul e bine cu doamna iar domnul spune fetei că poate pleca la curte. La ieşirea din biserică, dădacă o conduce la una din chilii unde este aşteptată de Alecu Ruşeţ. Fata i se plânge de iminenta sa căsătorie cu beizade Ştefan pe care-l urăşte de moarte. Mai multe semne rele cutremură viaţa oamenilor: în noapte de 13spre 14 noiembrie are loc un cutremur, la trei zile după acesta se dezlănţuie un vifor cu pietre de gheaţă iar după zece zile se arată pe cer o cometă, starostele mănăstirii Putna este luat noaptea şi omorât de aga Roşca, locuitorii Orheiului sunt hăituiţi după ce se răsculaseră împotriva domniei iar la mănăstirea Golia, clopotul a bătut singur după ce un bătrân, după ce s-a împărtăşit a vestit coborârea antihristului pe pământ. Alexa Balaban, boier grec, se înfăţişează în odaia de taină a domnului cu o scrisoare de la Liov prin care aducea veşti despre popa papistaş venit din Franţa pentru a duce scrisori lui Cara Mustafa. Acesta îi vorbeşte despre nişte cărţi semnate de Vodă ca se află la leşi şi care, ajungând la turci îi pot pune domnia în pericol. Vodă îl scoate de la închisoare pe Ion Milescu şi-i cere să întocmească alte scrisori, cu semnătura lui Ruşeţ pentru a avea dovezi incontestabile ale nevinovăţiei domnului. Apoi îi dă drumul falsificatorului să plece la casele lui.Aflându-se în camera mamei sale unde lucrează la gherghef, Catrina le ceartă pe fetele cu care lucrează pentru să râd, ea

78


având în gând nefericirea ei legată de neputinţa de a-şi trăi iubirea. Mama îi reproşează tonul aspru şi refuzul fetei de a se plimba printre oamenii simpli spunându-i că prin prezenţa ei îi poate determina pe oameni să plătească biruri din care să trimită porţii sumele cerute pentru a se putea feri de duşmani şi a construi mănăstiri spre mulţumirea lui Dumnezeu. Vodă le dă vestea că Ruşeţ este prins de oşteni fiindcă se laudă că va fi ginerele lui Vodă deşi e cunoscut ca un desfrânat pentru răpirea şi siluirea multor fete. Dădaca dezminte afirmaţiile lui Vodă şi pleacă, la porunca domniţei, să-l pună în gardă pe Ruşeţ asupra primejdiei în care se află. Ţiganca îl găseşte şi-i aduce veste domniţei că beizadeaua o aşteaptă pe Catrina la Stambul unde urmează ca aceasta să sosească împreună cu tatăl ei. În drum spre Stambul, Ruşeţ poposeşte la unchiul său, stareţul mănăstirii Caşin, Teofil, care-l vesteşte că beizadea ar fi învinuit de vicleşuguri puse la cale împotriva lui Vodă. Miercuri, acesta, împreună cu doi călăreţi pornesc către Dunăre şi , apoi, cu vaporul, spre Cetatea Împărăţiei. Găsindu-l pe abatele de Marenne, îi spune că Duca-Vodă vrea să-i ia viaţa din cauza iubirii sale pentru duduca Catrina. Abatele este neliniştit pentru consecinţele acestei iubiri socotind că, atât timp cât se află la el, nici o uneltire a domnului nu-l poate atinge. După nouă zile de aşteptare, abatele este primit de Marele Vizir. După ce discută probleme politice, abatele îi vorbeşte despre beiul din Moldova şi află despre învinuirile ce i se aduc beizadelei. Fiind condus la sultanul Mehmet. Jucând o partidă de şah cu sultanul, abatele îi povesteşte o parabolă pentru a sugera starea prietenului său, Alecu Ruşeţ. Pierde, în mod deliberat, partida dar câştigă bunăvoinţa sultanului. Bârlădeanu, îmbrăcat în straie de călugăr, stă de strajă şi află de la dădaca domniţei Catrina că aceasta, împreună cu tatăl ei, se află la Bogdan-serai şi aşteaptă întâlnirea de la izvorul agheasmei. Abatele îi cere lui Ruşeţ să fie prudent şi că, în privinţa fetei lui Duca, nu are nici o şansă. Dădaca vine cu vestea că domniţa, refuzând căsătoria cu Ştefan, este închisă la mănăstirea sfintei Marii din mahalaua grecească. Beizadeaua face un plan de scoatere a domniţei din mănăstire. Îl trimite pe

79


Vâlcu să tocmească o corabie pentru acea noapte şi aruncă scara să intre în mănăstire. Din nefericire, şase oameni îi prind, le ia săbiile şi sacul pregătit pentru călătorie dar cei doi temerari scapă şi fug la casa abatelui. Află aici că domniţa nu mai este în mănăstire pentru că a acceptat porunca tatălui ei şi a plecat în ţară. Ruşeţ pleacă spre ţară, fără a mai anunţa pe abate mâhnit de hotărârea domniţei aceasta cere amânarea nunţii dar pregătirile încep spre disperarea ei. Dădaca o mângâie dar Catrina îşi exprimă dorinţa de a-şi mai vedea o dată iubitul. Ruşeţ îl răpeşte pe Ştefan din casa boierului Ţiflescu dar făptaşii sunt prinşi şi aduşi la curte. Domnul îl loveşte cu buzduganul în frunte pe Ruşeţ care cade pe dalele de piatră. Când doamna Anastasia, mireasa şi druştele trec pe acolo, văd trupul neacoperit al lui beizade Alecu, pentru ultima oară.FRAŢII JDERI

I. Ucenicia lui Ionuţ

La mănăstirea Neamţ vine vestea că la hram soseşte negreşit Ştefan Vodă. Încă de miercuri, în mănăstire intră Jder cel mititel, fratele părintelui Nicodim care trebuie să-l vadă pe Vodă. El este însoţit de Nichifor Căliman, starostele vânătorilor. Fiul cel mic al comisului Manole Păr-Negru, este rezultatul unei relaţii din afara casei comisului, căci fusese adus de acesta în urmă cu vreo şapte ani, dar este preferatul Ilisaftei, comisoaia. Preasfinţitul Iosif îl întâmpină pe Vodă lângă apa Nemţişorului unde Ştefan vodă vine însoţit de fiul său, Alexăndrel. Peste douăzeci de mii de oameni îl aşteaptă şi o femeie, de emoţie, naşte înainte de termen. Domnul se interesează cine este şi, aflând că cel născut este un băiat, hotărăşte să fie botezat Înălţare şi să fie finul său. Căliman îl prezintă lui Vodă pe fiul lui Manole Păr-Negru, Ionuţ Jder şi, după ospăţul domnesc, cei doi tineri devin fraţi de cruce. Fiul domnului îi vorbeşte lui Ionuţ despre iubirea lui pentru Nasta, fiica cneaghinei Teodosia de la Ionăşeni a cărui drăgălăşenie l-a cucerit şi pe care a mai încercat să o vadă de două ori fără a reuşi. Ionuţ îi promite că vor merge

80


împreună la Ionăşeni. Dorind să plece spre casă după despărţirea de fratele său de cruce, Ionuţ îşi ia rămas bun de la fratele său, călugărul Nicodim care se bucură auzind de prietenia cu fiul lui Vodă. În drum spre Timiş, Ionuţ poposeşte la o adunare de cărăuşi unde un străin îl iscodeşte în legătură cu armăsarul alb Catalan adus din Spania pe care-l încalecă însuşi Ştefan Vodă pentru că ăi aduce mare noroc în războaie. Starostele Căliman pune capăt discuţiei ştiind că e periculos să vorbeşti cu necunoscuţi despre asemenea taine. Comisoaia îl aşteaptă pe Ionuţ ştiind că a doua zi urmează a veni la Timiş Ştefan Vodă. Ilşisafta vorbeşte cu Manole, bărbatul ei despre întâmplări vechi cum ar fi aceea a copiilor Simion şi Nicoară care, îndrăgostiţi amândoi de Sofia greaca, sunt gata, la un moment dat să se omoare unul pe altul luptându-se pe întuneric, în casa ei. De atunci, Simion refuză să mai părăsească grajdurile de la Timiş, Nicoară călugărindu-se la mănăstirea Neamţ unde este cunoscut sub numele de Nicodim. Sosirea lui Ionuţ împreună cu Simion, pune capăt poveştilor Ilisaftei care aşează masa mezinului şi-l trimite la culcare. A doua zi, Manole verifică dacă toate treburile sunt bine făcute la grajduri iar Ionuţ trimite pe Gheorghe Tătaru, sluga lui să-l anunţe pe Cristea, un alt fiu al lui Manole, vistiernic domnesc, împreună cu soţia sa, frumoasa Candachia. Ionuţ aduce vestea că domnul nu vine pe la curtea boierească ci doreşte numai să vadă grajdurile şi să prânzească sub poala pădurii. Cristea merge să întâmpine alaiul domnesc . Vodă inspectează grajdurile, apoi este poftit la masă. După plecarea domnului care îl ceartă pe Simion că nu se însoară, starostele Căliman îl aduce legat pe străinul curios din seara precedentă şi află că acesta e trimis de Damian, un alt fiu al lui Manole, neguţător la Liov care trimite veste prin acesta că hoţi pricepuţi ameninţă grajdurile de la Timiş trimişi de logofătul Mihu, duşman al lui Ştefan. Hoţul este renumitul Gogolea, zis Răţoi, a cărui ţintă este tocmai Catalan, calul lui Vodă. Cristea şi Candachia îl conduc pe Ionuţ la Suceava pentru a-l aşeza în slujba domniei. Pe malul iazului Călugărului, o ţigancă îi ghiceşte lui Ionuţ că este o jupâniţă în inima lui. Poposind la

81


hanul lui Iohan Roşu, pana Mina îi anunţă că sunt aşteptaţi de către medelnicerul Dumitru Crivăţ cu poruncă să-l ducă pe Ionuţ la curte a doua zi de dimineaţă. Ionuţ află că-l va însoţi în curând pe Alexăndrel în ţinutul Hotinului unde îl va întâlni pe Vodă. La curte, Ionuţ o cunoaşte pe sora lui Bogdan Vodă, măria sa Chiajna şi pe pruncii domneşti Petru, Bogdan şi Oleana, după care se pregăteşte de plecare împreună cu Alexăndrel. La Ionăşeni, o cunoaşte pe cneaghina Tudosia şi pe domniţa Nasta de care Ionuţ se îndrăgosteşte imediat. Alexăndrel o mângâie cu vorbe dulci spre disperarea fratelui său de cruce iar la primul cântat al cocoşilor se furişează la fereastra ei pentru a-i şopti alte vorbe de dragoste. Nasta se furişează, însă, la Ionuţ pentru a-i spune că el este cel iubit. În zori, tinerii pleacă fără a-şi lua rămas bun de la fată, fiind chemaţi de Vodă. Alexăndrel mărturiseşte că până în vară vrea să-şi împlinească patima pentru Nasta ceea ce-l surprinde pe Ionuţ. La patruzeci de zile, lui Ştefan îi este înfăţişat pruncul sortit să-i fie fin la hramul mănăstirii Neamţ, fiind adus conform poruncii de starostele Căliman. Revenind la Ionăşeni Alexăndrel şi însoţitorul său, Nasta se arată bolnavă dar îi cere lui Ionuţ să revină singur şi să o caute. Acesta se întoarce în timpul săptămânii şi fata îi spune despre un complot pentru prinderea fiului de domn. Întorcându-se la Suceava, Ionuţ întâlneşte în drum căruţa lui Iohan Roşu şi-şi dă seama că acesta ducea dincolo de hotar veste despre drumurile lui Alexăndrel la Ionăşeni. Tânărul îl leagă şi-l duce la Suceava după care se întoarce la Ionăşeni unde sosire deja fiul domnului şi, în plină noapte, se pregăteşte de plecare deoarece simte că stăpânului său i se pregăteşte o capcană. Pe drum sunt urmăriţi, Alexăndrel este somat să se predea dar Ionuţ pregăteşte apărarea stăpânului său şi dovedind un curaj remarcabil îl salvează. Ajungând la Timiş, hoţul Grigore Gogolea şi moş Ilia Alepin încearcă să ajungă la grajduri pentru a-l înjunghia pe Catalan dar găsesc grajdul gol căci Simion aflase despre planul acestora şi organizează prinderea acestora. Gogolea îi mărturiseşte că se organizeze răpirea lui Alexăndrel-vodă la Ionăşeni în aceiaşi noapte. Repezindu-se spre locul atacului,

82


Gogolea vede cu surprindere că oamenii săi sunt morţi sau puşi pe fugă de Ionuţ Jder. Pentru faptul că i-a mărturisit despre atac, Simion îl eliberează, conform promisiunii, pe atamanul Gogolea. Ştefan Vodă ăl ceartă pe Ionuţ pentru faptul că a tăinuit drumurile fiului său punându-i astfel viaţa în primejdie. Ionuţ vorbeşte fratelui său, Simion, despre dragostea lui pentru Nasta în timp ce aşteaptă atacul hoardelor tătare. În ziua următoare, cei doi prind pe Emin Sidi Mamac, fiul hanului, dar domnul nu-l iartă pe Ionuţ pentru fapta pentru care-l certase. Jderul cel mititel află că cele două jupâniţe de la Ionăşeni au fost răpite. A doua zi, Ionuţ însoţit de Simion, soseşte la Timiş. Soseşte şi Candachia care îi povesteşte comisoaiei Ilisafta despre păţania lui Ionuţ la Ionăşeni şi supărarea domnului Ştefan. Într-o zi de sâmbătă vine veste de la Damian că va veni peste trei zile să se închine domnului, la Suceava şi să-i aducă piei de sobol pentru viitoarea soţie, doamna Maria de Mangop. O altă veste adusă de Iosip, slujitorul lui Damian, este că probabil stăpânul său se va însura în primăvară cu fata unui neguţător litvan şi că la apa Bugului, au fost vândute roabe lui Suliman Beg care îşi are cetăţuie în Chilia, jupâniţele Tudosia şi Nasta. Ionuţ hotărăşte să plece s-o salveze pe Nasta iar Gheorghe Tătaru îl însoţeşte să-l apere. Jderul cel mic îi spune Ilisaftei că pleacă la părintele Nicodim dar la prima cotitură porneşte spre Roman şi Fălciu. Manole şi Simion află a doua zi că Ionuţ nu a ajuns la Neamţ şi, luându-l cu el pe Cristea şi pe Nicodim, pornesc în urmărirea mezinului, spre cetatea Chilia. După cinci zile de călătorie, ajung la cetatea lui Suleiman Beg unde sunt primiţi de pârcălabul cetăţii, Goian Albu. Pentru a putea pătrunde în ceamurul lui Suleiman Beg, Gheorghe Tătaru se dă drept pribeag tătar iar Ionuţ este prezentat drept fratele său mai mic, mut. Vătaful Isac îi pune în slujbă să care apă pentru harem. Apropiindu-se pe furiş de ceamur, Jderii îl găsesc pe Ionuţ îmbrăcat în turc şi-i cer să meargă acasă. Ajungând în harem, ei află, însă, că Nasta se aruncase în Dunăre ca să nu cadă pradă ruşinii. Simion şi Nicoară o recunosc în harem pe Sofia greaca a cărei reacţie este, spre stupoarea tuturor, sinuciderea sub ochii lor, lăsându-se în ascuţişul unei săbii. În

83


confruntarea cu ienicerii, Gheorghe Tătaru îl omoară pe Suleiman Beg. După întoarcerea acasă, Jder cel mititel cere iertare domnului, apoi ajunge la Timiş spre bucuria Ilisaftei.

2. Izvorul Alb

La mijlocul lunii septembrie urmează să vină împărătiţa Maria de Mangop pentru a se căsători cu Ştefan-Vodă. Două valuri de cutremur zguduie cetatea Sucevii chiar în momentul când ies feciorii starostelui Căliman cu vânatul pentru ospăţul din spătăria cea mică. Vodă crede că această clătinare a adâncurilor este semn pentru ca oamenii şi împăraţii creştini să se ridice împotriva lui Antihrist. Vodă cheamă la el pe feciorii lui Căliman şi îi înştiinţează că are de gând să iasă la vânătoare de bouri. Retrăgându-se, cei doi stau de vorbă cu arhimandritul Amfilohie Şendrea care le dă un răvaş pentru pârcălabul Luca Arbore de la Cetatea Neamţului. Călugărul Stratonic, de la cetatea neamţului cunoaşte limbajul dobitoacelor. El vine tot la două săptămâni la Amfilohie Şendrea să-i povestească faptele pe care le află pe unde umblă. Astfel îi povesteşte despre feciorul lui Niculai Albu, Niculăieş care o iubeşte pe fata lui Iaţco Hudici, refuzat ca ginere fiindcă fata e prea tânără. Întâlnindu-l pe jitnicerul Niculăieş, Statonic află că acesta o caută peste tot pe fată să o vadă măcar de la distanţă. Seara, arhimandritul îl aşteaptă pe Ştefan-Vodă în paraclis să se spovedească. Domnul îi vorbeşte preotului de datoria pe care tatăl său, Bogdan, de a apăra creştinătatea. Ştefan află povestea unui pustnic, al cărui ucenic poate mai trăieşte într-o peşteră din Ceahlău, ştire cunoscută de la Nichifor Căliman. Ştefan discută despre apropiata sa căsătorie cu Maria de Mangop dar vrea să afle amănunte privind sălaşul pustnicului pentru a fi sfătuit de acesta în legătură cu întemeierea taberei de oşti de la Vaslui de care se preocupă de paisprezece ani. Fraţii Căliman mărturisesc părintelui Nicodim îngrijorarea faţă de scrisoarea pe care trebuie să o ducă pârcălabului de Neamţ. Aceasta cuprinde invitaţia lui Ionuţ şi Simion Jder de a participa la vânătoarea domnească

84


împreună cu slugile lor, Onofrei şi Samoilă. Ionuţ şi Gheorghe Tătarul pleacă la Timiş şi-i transmite vestea lui Simion prilej cu care află că fratele său este îndrăgostit de Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici, cunoscută cu prilejul înmormântării pârcălabului Albu când, la rugămintea boierului, i-a însoţit pentru a preveni răpirea Maruşcăi de Niculăieş, fiul celui mort. Comisoaia, îi pofteşte apoi pe Iaţco şi pe Maruşca să le fie oaspeţi şi să se liniştească, lotrii fiind puşi pe fugă de Simion. Comisul e fericit de dragostea lui Simion dar comisoaiei nu-i place jupâniţa fiindcă e prea firavă. La 2 septembrie 1472, cei doi Jderi intră în cetatea Sucevei. Sfinţitul Amfilohie se interesează de sănătatea comisoaiei. Sosesc şi Manole şi starostele Căliman care trebuie să primească porunci privind alaiul nunţii domneşti. Iaţco Hudici îi invită pe boieri la masa pregătită de jupâneasa Anca. Apare şi Maruşca. Până la apariţia Măriei Sale, Amfilohie le vorbeşte boierilor despre misiunea domnului Ştefan de a sluji creştinătatea. Ştefan-Vodă, urmat de două sute de oameni, pleacă spre Ceahlău. Înaintea lui se află vânătorii starostelui Căliman urmat de răzeşi din trei ţinuturi. La masa de prânz, ciobanii aduc berbecuţi graşi şi putini cu brânză iar când începe să scadă lumina, arhimandritul începe slujba de seară. Vodă află că este un obicei al ciobanilor să lase într-o ocniţă a muntelui hrană pentru ca un bour alb să o ia şi să o ducă unui pustnic care trăieşte în munte. Ionuţ ajunge la Izvorul alb. Îi ies în întâmpinare trei monahi din gura peşterii de lângă izvor. Măria Sa află de la părintele Ioil că a fost acolo un sfânt schivnic însoţit de bourul alb, un adevărat servitor al său. Cu doi ani în urmă, însă, borul s-a întors cu hrana înapoi, semn că schivnicul nu mai trăieşte. Uneori bourul mai vine pe la schit. După vânătoare, domnul se întoarce la Suceava pentru a pregăti primirea doamnei Maria de Mangop. Împărătiţa vine la Cetatea Albă la 8 septembrie, îşi ia rămas bun de la neguţătorii genovezi şi de la întregul alai şi este întâmpinată de optzeci de tineri răzeşi din ţinutul Lăpuşnei. La Iaşi, în fruntea alaiului se află Ionuţ Jder pe un cal alb. Preasfinţitul Tarasie îi prezintă târgul Botoşanilor,

85


viitorul târg al doamnei. Domnul o întâmpină la Suceava unde are loc slujba de vecernie după care are loc ceremonia nunţii. Jitnicerul Niculăieş Albu află că Maruşcăi îi este drag Simion Jder şi hotărăşte să o răpească ajutat de sluga lui, Drăghici. Vestea răpirii ajunge la Ionuţ, apoi jupâneasa Anca vesteşte pe Vodă şi cere ca răpitorul să fie prins şi pedepsit. Domnitorul stă de vorbă cu Simion şi hotărăsc prinderea acestuia şi-i dă cărţi de liberă trecere spre ţara leşească. Ionuţ şi treizeci de oşteni trec peste Prut unde primesc veste că arhimandritul şi Simion s-au oprit la castelul lui pan Tadeusz. De la Halici, aceştia urcă pe Nistru, apoi merg la Liov unde trăieşte jupân Damian Păr Negru care se pregăteşte să se însoare cu jupâneasa Teodora, rămasă văduvă de puţin timp. Simion şi arhimandritul sunt primiţi de jupâniţa Teodora cu multă bucurie. În timpul prânzului, Ionuţ şi însoţitorii lui văd venind iarna. Moş Onisifor morarul, unde poposesc aceştia înţelege că oaspeţii săi nu sunt călători oarecare căci seara îşi pun străji. Dimineaţă pornesc spre Volcineţ, târg ce aparţine boierului Mihu, duşman al lui Vodă Ştefan. Aici se ascund Niculăieş Albu care o ţine legată pe jupâniţa Maruşca. După ce i îi este scos căluşul din gură, fata se zbate să scape şi, de frică să nu moară, boierul hotărăşte să poposească câteva zile pentru odihnă. În drum spre Râpile lui Behadâr, Ionuţ şi ai săi sunt atacaţi dar duşmanii sunt înfrânţi. Îl întâlnesc pe Gogolea şi moş Ilia şi, fiind salvaţi de Jderi la Timiş, acum hotărăsc să-i ajute în împlinirea poruncii domneşti. Simion vine şi el în acelaşi loc, se înfruntă cu Niculăieş Albu pe care îl ucide. Pornesc, după eliberarea jupâniţei spre Suceava, hotărâţi să-l lege pe boierul Mihu pentru a fi pedepsit pentru judecata lui Ştefan. Cu învoirea lui Vodă, tatăl adevărat al Maruşcăi, se pregăteşte nunta lui Simion cu jupâniţa.

3. Oamenii Măriei Sale

Simţind că nu-l mai ajută puterea ca în tinereţe, Manole Păr Negru lasă slujba lui de la grajduri fiilor lui, Simion şi Ionuţ Jder. Aflând că taberele Măriei Sale vor sta toată vara la Vaslui,

86


jupâneasa Ilisafta este îngrijorată ştiind că vor merge acolo şi bărbatul şi copiii ei în aşteptarea bătăliei lui Vodă cu turcii. La curtea lui Manole soseşte starostele Căliman primit cu multă dragoste de întreaga familie. Se perindă prin casa Ilisaftei nevasta unui argat care-i cere un sfat într-o problemă de familie, părintele Dragomir, dascălul Pamfil. Soseşte şi Ionuţ cu Zailic Uzum de la Bumesnic cu ursul negru pentru a-l călca pe Manole peste şale să-i piară durerea. Manole e fericit observând grija urmaşilor lui la grajduri căci ştie că victoriile lui Vodă în luptă se pregătesc aici. Ştefan Meşter, foat om de credinţă al lui Radu Vodă şi al doamnei sale, Voichiţa, aflat acum în slujba lui Ştefan-Vodă, vine să-l cheme pe Ionuţ la Suceava pentru a primi poruncă domnească. Ionuţ îl cunoaşte acum pe slujitorul lui Ştefan Meşter, Grigore Doda pe care stăpânul său îl salvase de la spânzurătoare luându-l slugă. Meşter îi spune în taină lui Ionuţ Că Alexăndrel vrea să-l piardă pe acesta deoarece este invidios pe calităţile lui de bărbat şi oştean. El hotărăşte ca pentru însărcinarea primită de a supraveghea călătoria doamnelor de la Suceava la Vaslui să-i cheme în ajutor pe Samoilă şi Onofrei Căliman, supranumiţi Sfarmă-piatră şi Strâmbă-lemne şi să ceară sfatul fratelui său, părintele Nicodim. Postelnicul Niculai Mereuţă din Pipirig îi găzduieşte şi le oferă o masă bogată. Lew preia pe doamna Voichiţa şi doamna Maria şi trec peste apa Moldovei dar în drum între Roman şi Baia sunt atacaţi de o ceată în frunte cu Atanasie Alvanitul, oştean care îl purtase în braţe le Alexăndrel pe când era copil. Prins, el mărturiseşte că avea poruncă de la Alexăndrel să răpească doamnele şi să le ducă la mănăstire iar pe însoţitori, să-i omoare, apoi se sinucide înjunghiindu-se. Venind la tabăra de la Vaslui, Meşter îi relatează arhimandritului întâmplarea din drumul lor spre Vaslui. Primit cu dragoste de Amfilohie Şendrea, Ionuţ află de la acesta că mama lui este Oana, sora arhimandritului, pe atunci călugăriţă cunoscută tatălui său, Manole acesta fiind oştean în acel timp. Ionuţ îi spune că mama lui este comisoaia Ilisafta. Ionuţ îl îmtâlneşte în tabără pe moş Ilia Alâpin care îi spune că a încercat să-şi răscumpere păcatele luptând alături de Gogolea în armata

87


lui Ştefan. Află că Gogolea, aflat un timp în slujba lui Alexăndrel, la Bacău, cerându-i-se să lupte împotriva celor de la Timiş şi refuzând, este pedepsit şi se află acum la Vaslui. Amfilohie Şendrea îi cere lui Ionuţ să meargă la Sfântul munte şi, trecând prin ţara turcilor, să afle ce pune la cale Mehmet Sultan împotriva creştinătăţii şi, trecând prin Brăila să afle ce uneltesc duşmanii lui Ştefan, în special Agapie Ciornohut cel în casa căruia a fost ucis Bogdan Vodă. Ionuţ promite lui Gogolea că-l va elibera din beciul unde este ţinut din porunca lui Alexăndrel povestindu-i motivul duşmăniei acestuia. Cu ajutorul arhimandritului, Gogolea este eliberat. La Timiş, este pregătit calul lui Ştefan, Vizir, urmaşul lui Catalan îngrijit chiar de Manole. Nicodim vizitează pe Ilisafta şi se bucură de armonia dintre femeile familiei: Candachia, Maruşca şi mama lui. Maruşca naşte un fecior care poartă numele lui Manole. Ionuţ pleacă împreună cu Gheorghe Tătaru spre Siret , coboară spre Isaccea, trec graniţa şi ajung după mai multe peripeţii la Sofia. În ziua închinată măriei sale Mahomed, asistă la luptele tradiţionale şi Ionuţ primeşte provocarea luptătorului Uzum pe care îl învinge. Apoi încearcă împreună cu Gheorghe Botezatu să se strecoare prin mulţime dar este prin de oamenii lui Hrana Beg căruia îi mărturiseşte că merg la muntele Aton, la părintele Varlaam. El primeşte carte de liberă trecere care-l ajută să rămână pe traseul pe unde urmează să vină Mehmet-Sultan pentru a afla ce vorbesc ienicerii în legătură cu ceea ce se pregăteşte. Ei află despre taina tunurilor cele mari, informaţie pe care şi-o dorea domnitorul moldovean. Cei doi sunt atacaţi de lotri pe care-i învinge şi-i leagă dar, aflând că unii dintre ei sunt din Ţara Românească, îi eliberează când ajung la Sfântul Munte. Coboară să-l găsească pe părintele Stratonic. După stau de vorbă cu sfinţii părinţi, Ionuţ şi slujitorul său, împreună cu Stratonic se reîntorc în Moldova. La Timiş sunt în toi pregătirile pentru botezul micului Manole, fiul lui Simion şi al Maruşcăi. Ionuţ trece, urmând porunca domnului, pe la Brăila unde se află supuşii lui Radu Vodă aflaţi sub ocrotirea ismailitenilor. Gogolea şi Ilia Alapin sunt, cum îl înştiinţează Stratonic pe

88


Ionuţ, la Brăila, în slujba duşmanilor lui Vodă pentru a-i atrage în capcană pe aceştia şi a-i duce în Moldova. Încercuiţi de oamenii lui Ionuţ, aceştia cad jertfă răscumpărându-şi astfel păcatele.Gogolea are la căpătâi, în momentul morţii, pe părintele Nicodim. Aduşi la domnie, Mihu şi Agapie Ciornohut. Aceştia sunt condamnaţi la moarte pentru uciderea lui Bogdan-voievod. Postelnicul Ştefan şi comisul Ionuţ Păr Negru pleacă la Roman cu două steaguri de război să-i întâmpine pe solii papei şi ai veneţienilor. Seniorii veneţieni cunosc faptele de luptă ale lui Ionuţ şi, în drum, remarcă frumuseţea ţării şi tristeţea ei. Întrebând despre Ştefan, i se răspunde că este un prinţ adevărat şi are învăţătura Bizanţului. Văzând horele şi obiceiurile de înmormântare solii le remarcă înţelegând originalitatea culturii şi datinilor poporului pe care îl cunoaşte acum. La 22 ale lunii noiembrie, părintele dominican Geronimo della Rovere vesteşte pe sfântul papă veşti despre solia sa la curtea voievodului Ştefan. Scrisoarea trimisă laudă ordinea pusă de Ştefan în ţară, prezintă viaţa de curte, pe apropiaţii domnitorului ca Ştefan Meşter şi arhimandritul Amfilohie Şendrea precum şi credinţa oamenilor Măriei Sale gata oricând să apere ţara şi pe domn. Signor Guido este uluit auzind răspunsul cornurilor căpitanilor de steag şi răcnetele răzeşimii în clipa atacului împotriva oştirii lui Hrana Beg. Buimăciţi de somn, duşmanii sunt loviţi cu toată fprţa armatei lui Ştefan. Hrana Beg însuşi este prins dar este salvat de Ionuţ care-l recunoaşte, drept răsplată a ajutorului primit în trecerea prin ţara sa. Simion acceptă eliberarea unora din cei prinşi, la cererea fratelui său care îi propune ca aceştia să-l slujească pe Vodă. În acest timp, armatele lui Soliman Beg hadâmbul ocupau ţinuturile Putnei, Fălciului şi Bacăului înaintând spre apus. Steagurile conduse de comisul bătrân Manole pierdeau teren dar se retrăgeau după poruncile voievodului atrăgându-i spre Vaslui unde este pregătit locul atacului decisiv. În preajma momentului final al bătăliei, în timp ce poporul pregătea sărbătorile de iarnă, Ştefan-Vodă ajunează ca semn al credinţei în Dumnezeu şi al supunerii faţă de poruncile bisericii şi se roagă pentru salvarea ţării de prada

89


păgânilor. Fiind ziua numelui Măriei Sale, sunt primiţi ostaşii săi credincioşi iar pe Hrana Beg îl primeşte ca oaspete şi-l încredinţează lui Ionuţ. Arhimendritul este îngrijorat dar mărtusiseşte că Vodă este mulţumit de slujba lui Manole Păr Negru şi a fiilor săi. Navrapii, deliii, spahiii şi achingiii izbesc la începutul lui ianuarie oastea lui Alexăndrel-Vodă. Cad în bătălie Samoilă şi tatăl acestuia, starostele Nichifor Căliman. Oastea turceasă înaintează spre mlaştinile din câmpia Vasluiului unde se dă o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Cad în această luptă Simion Jder şi tatăl acestuia, comisul Manole Păr Negru. După bătălie, Ştefan-Vodă dă poruncă de post şi rugăciune în pomenirea morţilor. Ilisafta află cu mare durere despre moartea fiului şi a soţului ei iar părintele Nicodim scrie în ceaslovul său în care însemnează evenimentele domniei lui Ştefan, despre bătălia din 1475 şi moartea comisului Manole şi a lui Simion Păr Negru.CREANGA DE AUR

În 1929, profesorul Stamatin organizează o caravană pe Obârşii pentru a aduna pietre pentru colecţiile sale. Într-o după-amiază, poposind lângă o cascadă, le spune oamenilor săi că va invoca spiritul bătrânului preot păgân care a trăit pe aceste locuri. În anul următor, după moartea profesorului, în timpul altei expediţii, se găseşte între hârtiile lui un manuscris adresat povestitorului. Povestea începe în al cincilea ciclu de la fericitul Zamolxe, când lumea îşi întoarce faţa către o nouă lege, cea a izbăvitorului Hristos. Primind închinarea câtorva monahi ai lui Zamolxis, Magul Deceneu hotărăşte ca învăţăcelul său, Kesarion Breb, să plece în Egipt, într-o călătorie de iniţiere. Îl sfătuieşte să nu meargă mai departe de Propantida şi să coboare la Bizanţ, să intre printre oamenii de acolo pentru a cunoaşte împărăţia grecească şi orânduielile lui Hristos. Breb este îndemnat să ia atâta aur cât îi trebuie, să coboare în vale să-şi ia un tovarăş dintre daci, şi să plece către Istru până la Calatis unde va găsi un grec să-l ducă peste mare. În mai, 787 de la Hristos, Kesarion Breb ajunge în Bizanţ, în Arghiropatria şi poposeşte în casa unor egipteni. Vizitează templele lui Dumnezeu, stă de vorbă cu

90


jidovii şi asiaticii, o vede pe binecredincioasa împărăteasă Irina, luptătoarea pentru Ortodoxie care iese din Palatul sfânt purtată în litieră, înconjurată de popor. În preajma ei se află Stavrikie în care Kesarion recunoaşte semnul vulpii iar între poporeni vede priviri strâmbe şi rânjete. Obişnuit să citească pe chipurile oamenilor, recunoaşte în împărăteasă o putere aspră şi flămândă. Când se întoarce din drum, în faţa mănăstirii Pantelimon vede un alai fără strălucire care aşteaptă la uşa bisericii. Tânărul, împreună cu însoţitorul său dac, ajută pe părintele episcop Platon să deschidă poarta mănăstirii. Episcopul îl invită pe tânăr să aibă o întâlnire de prietenie cu el. La palatul Elefterion, împărăteasa Irina luase sub ocrotite toate icoanele preacuratei fecioare şi ale sfinţilor şi cere monahilor să acopere cu aur şi argint sfintele chipuri. Constantin, tânărul fiu al Irinei, o însoţeşte fără prea mult entuziasm pe mama sa la slujbă. După sfânta anafură, împărăteasa se retrage iar Breb ştie că părintele Platon nu va mai putea vedea pe vasilisă decât la hipodrom. Breb şi slujitorul aău pleacă la hipodrom unde, în tribună, împărăteasa îşi primeşte dregătorii şi pe episcopul Platon, căruia îi cere sfatul în legătură cu logodna fiului ei cu domniţa Rotruda. Îl roagă să implore sfânta Fecioară să-i arate calea de a găsi cea mai potrivită fată pentru fiul ei. Invită pe preot să participe la Adunarea ecumenică de la Nikeea. Episcopul îl întâlneşte pe Breb, aşa cum îi promisese şi călătorul îi prezintă ţara din care vine, intenţia sa de a ajunge în Egipt împreună cu însoţitorul său şi dorinţa de a afla totul despre noua credinţă. Platon este impresionat de faptul că îl vede pe slujitorul dac făcând semnul crucii la trecerea prin dreptul unui sfânt locaş şi este fericit aflând că legea nouă a pătruns dincolo de Istru. Făcând o analogie a numelui slujitorului dac cu cel al fiului împărătesei care este un desfrânat, Platon gândeşte că fiul vasilisei care era mai degrabă atras de lupanare şi orgii decât de credinţă încât cu greu ar putea împărăteasa să-l aducă pe calea ortodoxiei. În timp ce navighează pe ţărmurile Bityniei împreună cu călătorul Dac, Platon îl sfătuieşte dă o cunoască pe logodnica lui Constantin pentru care primise semn de la preacurata. Căpitanul îi

91


povesteşte lui breb despre povestea ghicitorii nedezlegate şi obiceiul existent între locuitorii oraşelor Panaghia şi Kefalu. Breb găseşte răspunsul ghicitorii dar ăl roagă pe căpitan să nu vândă secretul celor din Panaghia. Căpitanul a cărui intenţie nemărturisită este tocmai de a vinde secretul se minunează de intuiţia lui Breb şi cade în genunchi spre a fi iertat. Ajungând la Sakkandion, Platon îşi schimbă hainele şi intră în biserica împărătească spre a se închina dar Kesarion rămâne lângă izvorul cu apă binecuvântată. Deoarece Kesarion ghiceşte că aducătorul unei scrisori către Platon este Teofan Chirul, acesta se minunează neştiind că el fusese unul din personajele ghicitorii căpitanului de pe vas. Evenimentele prin care trece îl fac pe tânărul dac să fie considerat a avea puteri demonice. Mergând spre preafericitul Filaret, prietenul lui Platon, Kesarion şi însoţitorul său sunt atacaţi şi prădaţi dar, fiind dezarmaţi de victimele lor, aceştia se plâng că oamenii fac pomeni pentru sfinţi şi monahi dar nu se gândesc la oamenii sărmani ca ei care sunt nevoiţi să fure ca să poată trăi. Ajungând la casa lui Kir Agatocle, Breb îi spune pe nume ceea ce îl miră stăpânul casei. Îi ospătează pe oaspeţi şi le vorbeşte despre oamenii locului şi credinţa lor. Află despre Filaret, considerat unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţinutului că şi-a dăruit întreaga avere moştenită de la părinţi şi dăruită de soţia lui, pentru acte de milostenie. Ajungând la casa lui Filaret, Breb îi dă scrisoarea de la episcopul Platon. Îi spune că vine din Dacia, căci acesta înţelesese din scrisoare că este egiptean şi el nu cunoscuse până acum egiptean cu pielea albă şi cu ochii verzi. O cunoaşte pe nepoata lui Filaret, Maria, căreia îi dă condurul roşu promiţându-i că în curând va primi şi perechea lui. Pentru a alege mireasă pentru Constantin, viitorul împărat, fuseseră trimişi asemenea conduri prin dregători care-i probaseră mai multor fete. Adunând toate pretendentele, marele logofăt Stavrikie o alege pe Maria. De la un cerşetor, Breb află amănunte despre viaţa patriarhului Alexie şi faptul că Maria, aleasa lui Constantin nu este fericită. Platon spune împărătesei Irina despre dezmăţul fiului său şi aceasta hotărăşte că acesta trebuie biciuit. Constantin promite să se răzbune pe

92


împărăteasă şi pe eunucul care l-a trădat. Preacinstitul Filaret refuză să poarte straie bogate ca rudă apropiată a împăratului şi declară că el a rămas tot cel de la Amnia. În urma unei răscoale, Constantin este declarat împărat dar rămâne acelaşi desfrânat şi se răzbună pe sfetnicii credincioşi fostei împărătese. Soţia lui Filaret moare dar tânăra împărăteasă, Maria, fiica lui, nu poate veni la priveghi nefiind lăsată de soţul ei care pleacă la război. Învins de durere după soţia sa, moare şi Filaret. Venită să-şi vadă pentru ultima oară părintele, Maria îl întâlneşte pe Kesarion care îi declară dragostea pe care i-o poartă de la prima lor întâlnire. Constantin se desparte de soţia sa, Maria, şi o aduce la palat pe Teodora, iubita lui secretă pe care o numeşte împărăteasă. Întors în Dacia, Kesarion participă la ultima întâlnire cu Deceneu care moare lăsându-l urmaş. Este ultimul dintre slujitorii muntelui ascuns. Dumbrava minunată

Mia Vasilian, mama vitregă a Lizucăi, are musafiri : pe cucoana Emilia şi madam Neicu. În aşteptarea cafelei, doamnele discută. Mia Vasilian mărturiseşte că este fericită deşi se află la a doua căsătorie şi soţul ei este mai în vârstă decât ea cu cincisprezece ani fiindcă acesta îi satisface toate capriciile. Soseşte şi locotenentul Micuş Lazăr. În timp ce gazda primeşte musafirul, se strecoară în salon Lizuca vrând să mănânce şerbet. Servitoarea o dă afară din porunca mamei vitrege. Bătută şi certată, fetiţa merge la prietenul ei, câinele Patrocle căruia i se plânge hotărând să plece la bunici. Este amiază când fetiţa şi câinele părăsesc casa părintească şi orăşelul. În drumul ei, Lizuca stă de vorbă cu Sora Soarelui şi cu Sfânta Miercuri fiindu-i întărită dorinţa de a părăsi pentru totdeauna casa părintească şi de a rămâne la bunici. Asfinţitul soarelui face posibilă pătrunderea Lizucăi în lumea mirifică a poveştilor unde este întâmpinată cu dragoste de vieţuitoarele pădurii. Fiindcă se înnoptează şi luna devine stăpâna lumii, fetiţa îşi găseşte culcuş împreună cu Patrocle, în scorbura unei răchite bătrâne. Patrocle este avertizat să caute fantoma cu coarne lungi, de care ea are

93


teamă. În dumbrava Buciumenilor, plină de farmec, se petrec lucruri minunate. Totul se transformă într-o lume de basm şi apar: Domniţa cea bălaie, prichindeii, bătrâneii, făurarii, diferite animale ieşite din peretele unei stânci. Lizuca află astfel povestea Zânei închipuirii. Constatând absenţa Lizucăi, doamna Vasilian trimte pe Elena să o caute la bunici dar n-o găseşte acolo. Bunicii află că fetiţa a plecat de acasă şi o caută în dumbravă unde ştiu că ea fuge uneori. O găsesc şi o aduc acasă. Când se trezeşte, a doua zi, Liziuca regăseşte chilioara cea albă de la casa bunicilor în care s-a născut şi a trăit cu măicuţa ei bună. Liniştea este spartă de vocea mamei vitrege şi a slujnicei care cer să li se dea fetiţa să o ducă acasă. Bunicul le spune că Lizuca va rămâne la el. Gesticulând, femeile atrag spre ele albinele care le alungă din livadă, fetiţa rămânând la bunici, înconjurată de dragostea acestora.NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR

În vara anului 1612, la Cornul lui Sas, Ştefan Tomşa reuşeşte să înfrângă oştile poloneze şi cazace chemate de văduva lui Ieremia Movilă. Domnul promite să răsplătească oştenii Tudor Şoimaru obţine promisiunea de a pleca împreună cu Simion Bârnovă şi cu Cantemir-bei să-şi vadă rudele dinspre Orhei. Plecând spre Şoimăreşti, ei poposesc la hanul de la Fântâna lui Albotă dar sunt treziţi în miezul nopţii de boierul Stroie Orheianu care cere hangiului ajutor pentru a-şi salva fiica răpită de cazaci. Cei trei oşteni pornesc pe urmele răpitorului, Vasca şi oamenii lui se ascund în pădure şi, cruţându-i-se viaţa, cazacul le predă fata. Ca răsplată, boierul cere ca ostaşii să fie ospătaţi. Pentru că boierul are acelaşi drum cu ei, hotărăsc să meargă împreună, timp în care Tudor este impresionat de frumuseţea fetei. După câteva popasuri în care Tudor mărturiseşte fetei sentimentele sale, tânărul se opreşte la Şoimăreşti fără a putea uita chipul Magdei. Intrând în sat în zi de duminică, sătenii îi privesc cu curiozitate. Moş Mihu, fratele tatălui său, îl îmbrăţişează după care îl duce la cimitirul satului pentru a vedea mormântul tatălui său. Aici află că tatăl său,

94


căpitanul Ionaşcu, este victima boierului Orheianu, veste care îi umple sufletul de durere. Aflat în derută, el se zbate între dragostea pentru Magda pe care nu o poate uita şi sentimentul vinovăţiei faţă de moartea tatălui său mort în timp ce el se afla în lume slujind cauza domnului Tomşa. Mergând la conacul de la Murgeni, află că Orheianu şi fiica lui au plecat imediat după venirea la moşie, chemaţi de boierii din anturajul doamnei fostului domn, Ieremia Movilă. Ajunşi la Iaşi, cei trei ostaşi asistă la pregătire de urcare pe tron a lui Tomşa. Află aici că Orheianu este fugit la leşi fiind de partea familiei Movileştilor. Tudor şi Bârnovă pleacă spre Lehia după ce mitropolitul binecuvântează noul domn. La începutul lunii august, Stanislav, voievodul Podoliei, scrie lui Sbignev Osolinski voievodul Sandmirului cerându-i ajutor să alunge tătarii lui Cantemir-bei din hotarul ţării lui. Tudor Şoimaru şi Simion Bârnovă, îmbrăcaţi în straie leşeşti pleacă spre Liov în căutarea Magdei.În acest timp, Cantemir-bei, aflat în fruntea unei puternice oşti tătărăşti, atacă hotarul leşesc. După un drum lung şi o ploaie fără oprire, poposesc la hanul din Vieluşca. Aici află de la hangiul Avramie că au poposit cu câteva zile mai înainte câţiva boieri de seamă împreună cu doamna lui Ieremia Movilă. La popasul următor, la Nicolai Zubavski află că este invitat de Vladimir Coribut, mare sfetnic al regelui, la o petrecere la palatul din Ianev la care urmează să vină şi Stroie Orheianu şi fiica acestuia, Magda. Socotindu-i buni prieteni, Zubavscki îi invită la petrecere pe ei doi drumeţi. La balul dat în cinstea Caterinei, fiica lui Ieremia Movilă, Tudor o întâlneşte pe Magda dar fata se preface a nu-l cunoaşte în timp ce tatăl ei îl declară spion al lui Tomşa ceea ce face să fie arestat şi întemniţat în beciurile castelului. Nobilimea polonă promite doamnei lui Ieremia Movilă că vor aduna oşti şi vor alunga de pe tron pe uzurpator. În timpul nopţii, Bârnovă îl eliberează pe Tudor. Deşi este chemat la Iaşi să fie ridicat în rang boieresc, Tudor revine în satul natal unde este sfătuit de moş Mihu să o uite pe Magda şi să se preocupe de răzbunarea memoriei tatălui său şi de câştigarea drepturilor strămoşeşti ale şoimăreştilor. La sfârşitul lunii ianuarie, Tudor însoţit de Mihu şi

95


de popa Ştefa, se înfăţişează la judecata lui Tomşacare hotărăşte înapoierea pământurilor luate de Stroie Orheianu. La venirea primăverii, Tudor începe să-şi repare casa şi să-şi refacă gospodăria sperând că va putea rămâne să se bucure de un trai liniştit în casa părintelui său uitând de aventura cu fiica boierului Stroie Orheianu despre care îşi dă seama că nu poate fi niciodată alături de el. O cunoaşte pe Aniţa pentru care are sentimente de dragoste curată, despre care îi vorbeşte lui moş Mihu. În toamna lui 1614, la chemarea lui Tomşa, merge cu călărimea să slujească domnul pentru a strânge birurile. În acest timp, o parte din boierime cer sprijinul doamnei lui Movilă, răsculându-se. Bârnovă îl anunţă pe Tudor şi acesta pleacă spre Iaşi cu peste două mii de oameni. În seara dinaintea plecării, Aniţa îi aduce lui Tudor merinde pentru drum şi-l sărută să n-o uite când va fi departe. Vodă, ameninţat de boieri, nu se linişteşte decât la venirea lui Bârnovă cu vestea iminentei apariţii a lui Tudor cu oştenii săi. . Armata Movileştilor sprijinită de oştile poloneze atacă palatul provocând mari pierderi oştenilor lui Tomşa. Tudor cu ostaşii săi intră în Iaşi marţi, de ziua Sf. Simion, şi reprimă boierimea alungând trupele venite la chemarea doamnei lui Ieremia spre Bahlui. Tomşa sărută pe obraji pe Tudor şi Bârnovă promiţând totodată bună răsplată ostaşilor. Timp de un an, Tomşa primeşte veşti despre mişcările oştilor doamnei lui Movilă, a feciorilor şi ginerilor ei şi cere ajutor turcilor care, deşi promiseseră sprijin oricând ar fi avut nevoie, nu-i răspund. La îndemnul lui Simion Bârnovă, Şoimaru cere ajutor tătarilor lui Cantemir-bei dar până să vină acesta, leşii intră în Moldova şi, fiind mai numeroşi şi mai bine organizaţi, surprinzând apărătorii palatului, îl înlătură de pe tron pe Tomşa. Tudor Şoimaru, rănit în luptă, revine îndurerat la Şoimăreşti unde este îngrijit cu multă dragoste de Aniţa care îşi mărturiseşte sentimentele. Este adus pe tron fiul lui Ieremia Movilă, Alexăndrel. Orheianu se întoarce la Murgeni împreună cu fiica sa, Magda şi cu pan Ludno, soţul ei. Tudor află vestea revenirii boierului şi cere ţăranilor să-şi apere drepturile abia cucerite, cu arma. Venind la Murgeni, Tudor o întâlneşte pe Magda care îi declară că l-a iubit

96


dar că, în ciuda dorinţelor ei, cărările lor au trebuit să se despartă. Îi cere lui Tudor să fugă pentru că viaţa lui este în pericol dar acesta refuză. A doua zi, duminică, fiind slujbă, oamenii se adună la cimitir. Orheianu intră în sat unde este aşteptat de Tudor care-i răspunde cu dârzenie auzind cererea adresată ţăranilor de către boier de a i se da toate pământurile. Stroie Orheianu ridică buzduganul asupra lui Tudor pentru a-l ucide ca şi pe tatăl său dar acesta scoate sabia şi-l loveşte. Împreună cu ceilalţi flăcăi, porneşte apoi spre conacul din Murgeni incendiindu-l. Cruţă viaţa Magdei şi a soţului ei dându-le voie să plece unde vor şti. Turcii şi tătarii veniţi în sprijinul lui Tomşa zdrobesc oştile Movileştilor ceea ce dă posibilitatea lui Tomşa să revină pe tron. Tudor, Aniţa şi ceilalţi şoimăreşti sunt, însă, în cele din urmă supuşi boierilor chiar dacă Orheianu nu mai există. GIB MIHĂESCU

INFORMAŢII BIO-BIBLIOGRAFICE

Născut la Drăgăşani, la 23 aprilie 1894, fiul avocatului Ion Mihăescu şi al Ioanei (născută Ceauşescu), urmează şcoala primară la Drăgăşani şi gimnaziul la Craiova şi Slatina, absolvind cursul secundar la Craiova în 1914. Debutează timpuriu cu o poezie, la 17 ani, în revista „Viaţa socială”. Se înscrie la facultatea de drept pe care o întrerupe din cauza războiului. Participă la luptele de la Mărăşeşti şi Muncel unde dovedeşte eroism fiind decorat pentru fapte de arme. Publică în revista „Luceafărul” povestirea „Linia întâi” urmată de „În tren”, „Cel din urmă cârd”, „Figurina”. În acelaşi an intră împreună cu Cezar Petrescu în redacţia revistei „Ţara nouă” de la care pleacă în 1920 când se mută la Cluj pentru a funda cu Cezar Petrescu şi Adrian Maniu revista „Gândirea”. După examenul de licenţă în drept (1923) părăseşte gazetăria şi profesează avocatura. Predă educaţie civică şi legislaţie muncitorească la o şcoală de ucenici din Drăgăşani (1926-1929). Din 1928, când publică volumul de proză „La „Grandiflora”. Urmează o intensă şi fructuoasă

97


activitate lierară concretizată prin nuvele şi romane. Un an mai târziu, îi apare un nou volum, „Vedenia” urmat de „Braţul Andromedei” şi „Rusoaica. Bordeiul locotenentului Ragaiac”. În 1933 apare volumul „Femeia de ciocolată” iar în anul 1934, „Zilele şi nopţile unui student întârziat” Romanul „Donna Alba” (1935) este ultima operă importantă a scriitorului publicată în timpul vieţii. Colaborează la revistele literare: „Viaţa literară”, „Vremea”, „Boabe de grâu”, „Adevărul literar şi artistic”, „Sburătorul”. În 1928, obţine un răsunător succes dramatic pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti cu piesa „Pavilionul cu umbre”. Grav bolnav , fără nici o speranţă, se internează la spitalul „Martin Luther” (1935) din Sibiu.

Transferat la Bucureşti, moare ca urmare a bolii de tuberculoză în acelaşi an, la 19 octombrie 1935.

DONNA ALBA

Mihail Aspru este fiu de doctor în Zăreni. Influenţat de lecturile din autorii ruşi Gorki şi Gogol, în clasa a patra fuge de acasă prindu-se la Brăile unde munceşte ca hamal şi face tot posibilul să se îmbarce pe un vapor.. Ajunge pe un vas de comerţ în Constanţa şi călătoreşte în Grecia, Asia Mică, Egipt, la Amsterdam. Deşi fugar de la şcoală, citeşte mult şi învaţă limbile şi obiceiurile marinarilor străini. La începutul primului război mondial, este depistat ca având acte false. Este trimis în ţară sub pază dar fuge şi rătăceşte o vreme prin ţară până ajunge acasă. Termină gimnaziul particular şi obţine diploma ceea ce îi permite să urmeze şcoala militară şi să ajungă plutonier. Tatăl, înrolat ca medic, moare. La demobilizare, întors acasă, anunţă mamei moartea tatălui său iar aceasta se îmbolnăveşte şi, după trei săptămâni, moare. El vinde averea părinţilor şi pleacă la Bucureşti. Un timp duce o viaţă de petreceri, apoi se hotărăşte să termine liceul şi se înscrie la facultate. În ziua absolvirii o vede pentru prima oară pa doamna Alba şi este puternic impresionat de frumuseţea ei scăpând, se uimire, dicţionarele din mâini, ceea ce produce amuzamentul femeii. O observă, după un examen,

98


intrând într-o maşină. O aşteaptă zile în şir pe aceiaşi stradă, o caută prin holurile cinematografelor şi teatrelor fără succes. Îşi ia licenţa în drept şi pierde speranţa revederii necunoscutei. În sala de tribunal unde pledează îl cunoaşte pe Georges Radu Şerban, un avocat strălucit, un descendent al unei familii domneşti care îşi pierde treptat moşiile şi intră în avocatură. După un an şi jumătate, Mihai Aspru revede maşina frumoasei necunoscute, ieşind din curtea lui Şerban. Femeia nu dă nici un semn de recunoaştere a acestuia şi bărbatul supraveghează câteva zile casa. Conştiinţa inferiorităţii sale sociale faţă de Şerban de a cărui soţie este îndrăgostit îl face pe Mihai să se înscrie în barou pentru a fi coleg cu Radu Şerban. Urmărindu-l pe adversarul său, înţelege diferenţa uriaşă dintre ei. Află, totodată, că Şerban ucisese cu trei ani în urmă un bogătaş, Tudor Buzescu, un duşman de familie, în duel. Mihai Aspru se hotărăşte să ceară o în audienţă, în casa acestuia. Îl roagă să-i accepte serviciile ca secretar deşi acesta avea deja doi secretari iar după câteva zile de gândire, este acceptat. În noua slujbă, Mihai dă dovadă de zel dar soţia avocatului apare extrem de rar. Află că unul din secretari, Raoul Ipsilanti este vărul soţiei avocatului şi faptul că doamna Alba acceptase căsătoria cu Radu Şerban, mult mai în vârstă decât ea, pentru că familia ei rămasă fără moşii, este ameninţată cu sărăcia. Dorind să se apropie de Raoul, Mihai petrece cu acesta multe nopţi prin taverne. Cum prinţul este pasionat de femeile cu părul lung, o cocotă pe gustul lui îi fură banii şi inelele şi dispare. Prinţul îi face cunoştinţă mătuşii lui cu Mihai prezentându-l ca un strălucit avocat. Indiferenţa Donnei Alba faţă de Mihai îl determină pe acesta să facă un gest care să atragă atenţia asupra lui: deschide procesul Ipsilanţilor pentru recâştigarea averii lor. El studiază în secret legislaţia şi dosarele clasate gândind la răsplata iubirii Donnei Alba. Într-o seară de octombrie, pe când studia casa avocatului, el observă ieşind la plimbare pe femeia iubită şi pe mama ei. Urmărindu-le, el vede cum aceasta se întâlneşte cu un domn distins, cu faţa brăzdată de ani. După despărţirea lor, îl urmăreşte până la locuinţa lui. Într-o zi, Mihai se cunoaşte cu Voicuţa, sora celuilalt secretar al lui

99


Şerban care-l simpatizează. Prietenia ei şi solicitările acesteia îi răpesc timp de care Mihai Aspru are nevoie pentru cercetarea dosarelor familiei Ipsilanti. În grpul de tineri în care-l introduce Voicuţa, cunoaşte pe Lilica Mavrogheni care îi cere întâlniri în locuri nefrecventate de grupul lor ajungând în garsoniera ei. Aventura lor continuă o vreme fără ca cei din grup să observe. Lilica îl abandonează, însă, în favoarea altuia. În schim, îl solicită Voicuţa pe care el o evită politicos. Într-un local rusesc, o cunoaşte pe superba dansatoarea Olga Petrovna care i se pare a se asemăna uluitor cu Donna Alba. Stimulaţi de arta dansatoarei, tinerii hotărăsc să înfiinţeze un grup teatral care să dea spectacole pentru înalta societate iar câştigurile să fie donate fetelor orfane şi sărace. A doua zi, Raoul îi comunică lui Mihai că la masă, avocatul a deschis discuţia despre noul său asistent-secretar iar soţia acestuia l-a ascultat cu interes. Află totodată de dorinţa Donnei Alba de a călători în străinătate. Întâlnind întâmplător pe bărbatul întâlnit de soţia avocatului în grădina publică, îl urmăreşte din nou până la locuinţa sa şi află cu acesta este Preda Buzescu, fratele celui ucis în duel de Radu Şerban. Mihai solicită serviciile unei cocote care locuia în vecinătatea lui Preda Buzescu şi află că bărbatul iubeşte o femeie foarte frumoasă a cărei fotografie, împreună cu fotografia unei copile, probabil fiica ei, se afla în camera sa. Prin intermediul aceleiaşi femei, Mihai vede fotografiile şi descoperă imaginea chiar a Donnei Alba. Pentru a afla şi mai multe lucruri despre acest om, închiriază o cameră în apropiere folosind un nume fals. O victorie într-un proces care atrage atenţia avocatului Şerban, Mihai se aşează serios pe studiul dosarului Ipsilanti dar îşi dă seama că nu poate obţine nimic din ceea ce se aştepta. Pierând speranţa cuceririi femeii iubite prin recâştigarea averii ei pierdute, încearcă o investigaţie a persoanei lui Preda Buzescu, presupusul amant al acesteia. Intră în graţiile unguroaicei Irma care-i devine amantă care-i dă informaţia că Buzescu avea scrisori şi fotografii şi că primeşte uneori bani de la ea. Câştigând prietenia lui Preda Buzescu, el află că Irma este şi amanta lui. În mansarda în care locuia o descoperă şi pe Aurica,

100


femeia care-i furase banii şi inelele lui Raoul. Voicuţa, prietena care nu uită refuzul lui Mihai, înţelege că acesta o iubeşte pe Donna Alba. După aproape o lună de aşteptare, Voicuţa acceptă totuşi să-l revadă şi să iasă în oraş. O întâlneşte pe Lilica Mavrogheni, impresionată de prestaţia lui din procesul câştigat nu cu mult înainte şi merg în garsoniera lui. Voicuţa vine şi ea, bate insistent dar Mihai nu răspunde. Apoi sună la uşă Şerban sub motivul că trebuia să-i amintească despre un dosar şi Mihai înţelege că acesta venise în urma unui telefon anonim, dat probabil de Voicuţa care-i sugerase avocatului că soţia lui s-ar putea afla în garsoniera secretarului. El găseşte, însă, altă femeie şi pleacă fericit. La puţin timp, în urma deselor escapade cu Preda Buzescu, află că femeia din fotografie fusese subreta fratelui său şi, după moartea lui, el a intrat în posesia unei casete în care erau scrisorile şi fotografia femeii. Prinţul apelează la soluţia şantajării Donnei Alba pentru că are o fată la pension pe care, altfel nu o mai poate întreţine. Citind scrisorile, Mihai află istoria aventurii dintre Donna Alba şi fratele prinţului. Radu Şerban pleacă pentru o lună la Haga şi procesul verişoarei Donnei Alba, Anişoara rămâne să fie judecat în lipsa maestrului. Donna Alba cere ajutorul secretarului Radu, proaspăt întors de la Paris cu titlul de doctor. Acesta pierde procesul şi Anişoara cere ajutorul lui Mihai Aspru care câştigă procesul. După ce îi sugerează lui Preda Buzescu să înapoieze scrisorile nevestei avocatului, Mihai regretă şi le sustrage, neobervând lipsa a două dintre cele mai importante scrisori. La una din reprezentaţiile societăţii teatrale, Mihai Aspru discută cu Donna Alba pe tema reprezentaţiei sugerându-i dragostea ce i-o poartă. El recunoaşte pe Aurica, femeia cu părul blond care-l obsedează pe Raoul şi află de la acesta că, după ce-l deposedează de alt inel aceasta dispare, ca şi prima oară, lăsându-i acum peruca cu păr blond drept amintire. Prinţul Buzescu îi cere, în Palatul de justiţie, lui Mihai Aspru o consultaţie în legătură cu recuperarea scrisorilor dar acesta îi explică imposibilitatea dării în judecată deoarece scrisorile sunt deţinute ilegal. Preda îi comunică faptul că el are cele două scrisori şi, cu ajutorul Irmei, le recuperează. Donna

101


Alba află că Mihai deţine scrisorile şi este dispusă să i le cumpere nefiind dispusă să asculte explicaţiile bărbatului. Preda susţine că mai deţine o scrisoare şi, în ciuda asigurării lui Mihai că totul este o minciună, Donna Alba îl asigură pe prinţ că va continua să-i trimită bani pentru pensionul fiicei lui. La avocatul Radul Şerban vine fostul soţ al dansatoarei Olga Petrovna care vrea să recupereze o casă dăruită acesteia la începutul căsătoriei lor. Mihai Aspru îl anunţă pe avocat că vrea să-l părăsească dorind să-şi continue cariera pe cont propriu. La masa de despărţire, Mihai discută cu soţia avocatului banalităţi, apoi se lansează într-o dispută pe tema procesului domnului Petrov împotriva soţiei sale. Şerban povesteşte despre prietenia din tinereţe cu Tudor Buzescu omorât de el în duel din cauza unei femei. La despărţire îi lasă avocatului adresa, astfel încât să fie auzit şi de soţia acestuia. După câteva zile, primeşte un telefon prin care Donna Alba îi anunţă vizita ei. El îi dă acum scrisorile fapt pentru care primeşte mulţumirile femeii încântată de numele dat de îndrăgostit: „Donna Alba”. Urmează o invitaţie la masă acasă la avocat, cu prilejul discutării unor dosare, apoi Donna Alba îl vizitează mărturisind zbuciumul datorat vieţii sale alături de Şerban. Îi cere să predea scrisorile soţului ei şi să-i scoată un paşaport cu vize pentru câteva ţări enumerate de ea. Mihai îi îndeplineşte rugămintea dezamăgit de intenţia ei de a părăsi ţara. El îi propune înscenarea plecării şi găzduirea în apartamentul liber din vila sa. Ea mărturiseşte că are depozite în străinătate şi un codicil secret al testamentului lăsat notarului său din Paris în ajunul duelului de către Tudor Buzescu şi că poate dispune oricând de acestea ea sau mama ei. Recunoaşte că l-a remarcat pe Mihai de când a scăpat cărţile, în faţa Universităţii şi a urmărit evoluţia lui dar i s-a părut monstruos gestul lui de a o şantaja cu scrisorile sustrase de la preda Buzescu. . După lunga convorbire cu Mihai Aspru, femeia hotărăşte să rămână şi să-i înmâneze personal scrisorile soţului ei pentru a-şi exprima sentimentele şi motivele despărţirii inevitabile de acesta. Mihai o îmbrăţişează pătimaş şi femeia iubită cedează dorinţei acestuia. Ei retrăiesc şi în ziua următoare clipe de fericire şi, după venirea

102


lui Radu Şerban, a patra zi, Mihai află că acesta se sinucide cu împuşcându-se cu revolverul. Prin testament, avocatul lasă una din moşii doamnei Smaranda, soacra lui, cu rugămintea de a avea grijă de pomenirea lui creştinească, prinţului Raoul îi lasă cinci sute de mii de lei iar lui Mihai Aspru, toată biblioteca lui juridică. Restul averii îi revine soţiei sale pe care o binecuvântează urându-i să rămână veşnic frumoasă. Din acest moment, Donna Alba evită să mai stea în aceeaşi încăpere cu Mihai. În timpul verii, Mihai pleacă la mare în timp ce femeia merge la moşie. Ea organizează un doliu prelungit stabilind ca, în camera sinuciderii să ardă zi şi noapte, timp de un an două lumânări mari iar în salon, o lumânare timp de şase luni. Într-o scrisoare adresată lui Mihai, ea îi povesteşte cum s-a desfăşurat întrevederea care a precedat sinuciderea. Revăzându-se în casa decedatului, cei doi hotărăsc să reia relaţia la sfârşitul doliului.„LA GRANDIFLORA”

Manaru şi prietenii săi iau masa şi petrec serile de vară în grădina-restaurant „Grandiflora”. Într-o toamnă, Manaru este tulburat auzind că unul din prietenii lui, singurul burlac, dealtfel, este amantul soţiei sale. În acestă seară, el analizează toate întâmplările al cărui personaj este Ramură, insistenţele Frosicăi de a-i găsi o nevastă, invitaţiile la masă, privirile lor. La „Grandiflora, cei doi se întâlnesc la masă şi ceilalţi bărbaţi din grup se retrag lăsându-i să se explice. Spionat de prietenii care ascultă de după gard, Manaru afirmă că nu este gelos ştiind că toate femeile sunt la fel. A doua zi fece dragoste cu o cârnăţăreasă ca să se răzbune apoi povesteşte prietenilor aventura cu aceasta. Fiindcă unul din prieteni îl ironizează, el hotărăşte ca următoarea aventură să o facă cu soţia acestuia. După două săptămâni dă amănunte picante despre Zambiloaia, soţia amicului şi află că pe la aceasta au mai trecut şi alţii, inclusiv Ramură. În toamna şi iarna care urmează, Manaru seduce aproape toate soţiile prietenilor convingându-se că toate femeile sunt la fel ca şi cârnăţăreasa. Nici unul din cei înşelaţi nu vorbeau despre aceasta, nevestele lor susţinând că cedează din

103


compasiune pentru Manaru. Soţiile prin patul cărora a trecut Manaru dezvăluie amănunte din aventurile lor şi bărbaţii hotărăsc să-l prindă şi să-l bată pe făptaş. Ei se încaieră, în cele din urmă şi, la venirea acuzatului, totul se linişteşte, acesta afirmând că toate cele spuse în jurul presupuselor aventuri sunt vorbe care nu pot fi dovedite. Ca să se răzbune pe ramură, Manaru îi ia lui Ramură cântăreaţa franţuzoaică şi o dansatoare care cu care se află la masă, le duce în patul conjugal şi se distrează cu ele toată noaptea. Având un renume de cuceritor, Manaru îşi propune cucerirea doamnei Moraru care formează cu soţul ei un cuplu cunoscut ca indestructibil. Când Moraru pleacă din oraş, Manaru merge la soţia lui şi-i face avnsuri. Primit cu răceală, el insistă, încearcă să o violeze dar femeia îl loveşte cu un sfeşnic şi-l ameninţă că dacă nu pleacă, cheamă slugile. Descurajat, Manaru pleacă dar, câteva zile mai târziu, o vede pe stradă şi insistă să fie primit. Îi face o nouă vizită acasă dar găseşte porţile închise. Pleacă acasă şi are coşmaruri şi vise obscene, se trezeşte buimac şi-şi face noi planuri de cucerire. La redeschiderea „Grandiflorei”, află de la prieteni că Moraru nu este în oraş şi pleacă hotărât să pună capăt obsesiei pentru nevasta acestuia. Găseşte poarta ferecată şi intră într-o curte vecină, sare gardul dar este întâmpinat de un dulău enorm. O servitoare iese şi Manaru îi cere să lege câinele. Servitoarea execută rugămintea bărbatului iar acesta îi dă bani să meargă la piaţă să lase uşile deschise pentru a putea ajunge la stăpâna ei. Doamna Moraru este surprinsă la vederea oaspetelui nepoftit îi opune rezitenţă la încercarea lui de a o poseda dar, în cele din urmă, ea îi promite că va fi a lui dar în acest moment acest lucru nu este posibil. Mulţumit de promisiunea primită, după ce o mângâie şio aceasta plânge în braţele lui, Manaru pleacă şi-şi cheamă nevasta din surghiunul în care a forţat-o să se refugieze încredinţat că toate femeile sunt la fel iar Frosica lui nu poate face excepţie, deci nu este mai vinovată decât oricare altă femeie. Întors acasă, pregăteşte totul ca să-şi primească nevasta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. În tren, Manaru aude că nevasta lui s-a împuşcat şi trecând prin piaţă zvonul se confirmă.

104


Acolo întâlneşte pe Zambiloiu care-i spune batjocoritor că nevasta lui Moraru i-a scăpat. El ştie că Frosica s-a împuşcat din cauza revenirii lui dar nu acceptă că aşa ceva este posibil cunoscându-şi nevasra. Întâlnindu-l pe Ramură care iese de la frizer, Manaru îl întreabă dacă nevasta lui s-a împotrivit atunci când a fost împreună cu el, dar cel întrebat nu ştie ce să-i răspundă, ezită dacă să aprobe sau nu presupunerea bărbatului apoi se smulge din strânsoarea acestuia şi fuge. Disperat, Manarul îl prinde de gât şi-l strânge până ce acesta moare deşi mulţimea din jur încearcă să-l salveze. Urmărit de agenţii de poliţie, merge la biserică să mai vadă o dată pictura cu pedeapsa femeilor care-şi înşeală bărbaţii imagine care-l obsedează încă din copilărie. Se lasă luat de agenţi imaginându-şi cum ar fi pedepsit-o pe Frosica dacă ar fi avut răbdare până ân seară, când ar fi ajuns la ea. GEORGE CĂLINESCU

INFORMAŢII BIO-BIBLIOGRAFICENăscut la 19 iunie 1899 în Bucureşti,fiul Mariei Vişan

din Zăvideni-Olt, este înfiat la 7 ani de familia lui Constantin Călinescu din Iaşi. Este înscris la şcoala primară în Iaşi apoi se mută cu părinţii adoptivi la Bucureşti unde urmează gimnaziu „Gh. Şincai şi Liceul „Gh. Lazăr”. Între 1919-1923 este student la facultatea de litere din Bucureşti, apoi la Şcoala română din Roma. Publică două studii despre propaganda catolică în ţările române „Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia” (1925) şi „Altre notizie sui missionari cattolici nei paesi romeni”Revenit în ţară este profesor de liceu la Timişoara. Colaborează la revistele „Roma”, „Universul literar”, „Viaţa literară”, „Sburătorul”, „Gândirea”. Editează revista „Sinteza”(1927) şi „Capricorn”(1930)Din 1930 este codirector la revista „Viaţa românească” cu Mihai Ralea. Devine doctor în litere (1936) cu o teză despre manuscrisul eminescian „Avatarii faraonului Tlà”. Din 1937 este conferenţiar de estetică şi critică literară la Facultatea de litere din Iaşi iar în 1939 publică la Iaşi „Jurnalul literar” foaie de istorie şi critică literară. În 1945 devine profesor

105


de istoria literaturii române moderne la Universitatea din Bucureşti iar din 1949, Membru al Academiei. Conduce revistele . „Tribuna poporului”, „Naţiunea”, Lumea”, iar din 1952 „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”. Din 1961 este profesor onorific la facultatea de litere din Bucureşti. Publică opere fundamentale pentru istoria, critice şi teoria literară : „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, „Istoria literaturii române” – compendiu, „Principii de estetică”, „Estetica basmului”, „Impresii asupra literaturii spaniole”,monografii ale vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, I. Heliade Rădulescu Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, romanele „Cartea Nunţii”, Enigma Otiliei”, „Bietul Ioanide”, „Scrinul negru”, teatru: „Şun sau Calea netulburată, poezie: „Lauda lucrurilor”

Moare la Bucureşti la 12 martie 1965ENIGMA OTILIEI

Într-o seară de iulie a anului 1909, un tânăr îmbrăcat în uniformă de licean caută, pe strada Antim, casa unchiului său. Tânărul scrutează la lumina felinarelor numărul caselor şi se opreşte în faţa unei clădiri cu ferestre înalte, cu un singur cat aşezat pe un scund parter-soclu. Tânărul Felix Sima este fiul decedatului doctor Sima de la Iaşi care lăsase un depozit de bani rudei sale din Bucureşti pentru a asigura posibilitatea fiului său de a studia medicina în capitală. Intră în curte şi sună de câteva ori până apare un om subţire, încovoiat care , la întrebarea dacă locuieşte acolo Costache Giurgiuveanu, răspunde că nu stă nimeni acolo şi se retrage speriat. Îşi aminteşte că văzuse imaginea acelui bătrân într-o fotografie de acasă şi, sunând din nou, apare Otilia, vara lui, care-l conduce într-o cameră foarte înaltă în care este foarte mult fum de ţigări şi-l prezintă celor aflaţi în faţa unei mese la care se juca table: Pascalopol, un domn în vârstă, corpolent şi elegant, Aglae, sora lui moş Costache şi Aurica, fiica acesteia. Costache se întoarce la masă iar Otilia se alătură grupului rezemându-se de scaunul lui Pascalopol şi uitând parcă de musafir. Tânărul, retras spre fundul camerei,

106


observă co alături mai este o încăpere şi o altă persoană, un bărbat care brodează la un mic gherghef.. Venirea lui Felix provoacă nemulţumirea Aglaei care vede în acesta un nou pretendent la averea fratelui ei. Dorind să provoace reacţia lui Pascalopol care o iubeşte în taină pe Otilia, Aglae insinuează că de acum Felix va fi cel care o va distra pe fată. Deşi pare netulburat, Pascalopol se schimbă la faţă. Otilia observă un mic inel pe degetul mic al moşierului şi-l admiră iar acesta, galant i-l oferă scuzându-se că a uitat să i-l dea deşi era adus special pentru a-l dărui. Cum gestul este însoţit de un sărut depus în apropiere de cotul fetei, Aglae, iritată îl trimite pe Simion, soţul ei care cosea la gherghef, la culcare. Felix priveşte cu oarecare invidie familiaritate Otiliei faţă de Pascalopol şi-şi aminteşte că mama lui fusese ultima care-l atinsese cu duioşia cu care-l prinsese de braţ în această seară Otilia, conducându-l pe scări, în cameră. Jucătorii încheie jocul de table şi încep să joace cărţi dar Aurelia îşi aminteşte Otiliei de Felix care trebuie să fie flămând şi obosit. Otilia îi dă două prăjituri şi-l conduce în dormitorul ei pentru că urmează ca a doua zi să fie pregătit un dormitor al lui. Rămas singur, înainte de a adormi, Felix rămâne cu gândul la Otilia. A doua zi este trezit de acordurile pianului. Privind pe fereastră, el descoperă o curte şi o clădire veche dar solidă şi înţelege că acolo locuieşte familia Aglaei. După câteva momente de ezitare, Felix iese din cameră şi-l întâlneşte pe moş Costache şi pe Marina, o rudă îndepărtată care face menajul casei Giurgiuveanu. Tânărul se instalează în noua cameră şi, coborând în salon, Otilia îi cântă „Rapsodia ungară” a lui List, probează o rochie nouă şi-l avertizează să aibă grijă să nu cadă în mrejele Auricăi. Apoi îi arată vechi fotografii de familie dintr-un album. După masa de prânz, Otilia pleacă în oraş împreună cu Pascalopol în timp ce Felix rămâne să citească o carte din biblioteca fetei mirându-se că toate cărţile ei sunt semnate Otilia Mărculescu, aşa cum este scris şi pe plicul pe care-l primeşte prin poştaş ceva mai târziu. Aglae neagă talentul muzical al fetei, care nu cântă la fel de frumos ca Didina, mama ei, iar Aurica îi propune lui Felix să-l mediteze pe Titi, fratele ei.

107


Aurica îl invită pe Felix acasă la ei şi-i prezintă broderiile lui Simion şi picturile lui Titi de la care află că nu-i place lectura şi preferă să deseneze după ilustrate. Felix află de la Otilia că moş Costache nu-i este tată ci doar protector, administrându-i banii investiţi de mama ei în afacerile bătrânului înainte de a muri. Pe Aurica o obsedează Felix căruia îi face avansuri tot mai insistente, apoi se plânge lui moş Costache că tânărul a compromis-o. Felix îi cere bani lui moş Costache pentru a-şi cumpăra cărţi dar acesta îl refuză. Îi oferă Otilia 300 de lei cu rugămintea de a nu vorbi nimănui despre aceasta. Pascalopol îi invită pe cei doi acasă la el şi Felix este impresionat de biblioteca bogată şi ordonată a acestuia cât şi interiorul rafinat al casei. Moşierul îi vorbeşte lui Felix despre faptul că l-a cunoscut pe tatăl său. Ros de gelozie, Felix o urmăreşte într-una din zile pe Otilia, pe Calea Victoriei, crezând că aceasta îl vizitează pe Pascalopol atunci când pleacă în oraş. Îşi dă seama de nedreptatea făcută şi-şi promite să-şi supravegheze reacţiile. La începutul lui august, Olimpia, fata mai mare a Aglaei, îşi vizitează familia împreună cu concubinul ei în dorinţa ca Simion să-i ierte şi să-i dea o parte din moştenire. Ei locuiesc împreună de un an şi au un copil. Simion, însă, afirmă că Olimpia nu este fata lui şi-i respinge. Simion face o criză de nervi, Otilia îl conduce acasă şi, la întoarcere, Stănică, soţul Olimpiei îi cere bani Otiliei. Ea îi dă banii dar refuză să-i dea adresa lui Pascalopol căruia Stănică Raţiu doreşte să-i mulţumească pentru încercarea de a intermedia împăcare lui cu socrii. Pascalopol primeşte, însă, o scrisoare de la Stănică în care îi cere bani spunând că, în caz contrar, se sinucide. Pascalopol îi trimite banii printr-un comisionar dar ascunde gestul său faţă de ceilalţi. Pentru a câştiga simpatia lui Simion, Stănică se preface a fi bolnav de inimă şi îi admiră cu ipocrizie broderiile încât acesta începe să devină susţinătorul căsătoriei Olimpiei cu avocatul fără procese Raţiu. Invitaţi de Pascalopol, Felix şi Otilia vizitează moşia lui Pascalopol de la Ciulniţa. Sânt întâmpinaţi de moşier şi, pe parcursul drumului până la moşie cei doi văd pământurile şi vitele acestuia. Apoi admiră casa construită cu bun gust şi

108


interioarele la fel de rafinate ca ale locuinţei de la Bucureşti în ciuda aspectului său rustic. Otilia îşi exprimă dorinţa de a pleca în străinătate şi Pascalopol se arată încântat considerând că singurul obstacol ar fi acceptul lui moş Costache. Pascalopol pleacă la Bucureşti pentru afaceri şi-i lasă pe cei doi să simtă bucuria şederii la ţară. Când vine, aduce vestea că Olimpia şi Stănică au pierdut pe Relişor, unicul lor copil. La sfârşitul verii, tinerii se întorc la Bucureşti după admiră discreţia şi generozitatea moşierului. Spre toamnă, Stănică aduce vestea că Pascalopol se logodeşte cu Otilia, ceea ce provoacă stupefacţia lui Felix şi protestul fetei. Vizitându-l acasă, Stănică îi aduce argumente lui Pascalopol despre neseriozitatea Otiliei. Fata insistă faţă de moş Costache să se mute în casa de pe Ştirbei vodă dar bătrânul, dezaprobat de Aglaie, şovăie. Felix intră la Universitate spre indignarea Aglaei care compătimeşte ipocrit viaţa medicilor şi susţine că nu peste mult timp, Titi va urma Belle-arte. Felix află că unchiul său are mai multe imobile cu chirie, un debit de tutun şi un restaurant. Stănică aduce un doctor care-l consultă cu forţa pe moş Costache căutând să demonstreze că acesta este iresponsabil pentru a-l pune sub interdicţie şi a scoate pe Otilia din casă. Felix are tot mai puternic sentimente de dragoste faţă de Otilia în timp ce aceasta îi arată doar camaraderie. El îi cere să rupă relaţiile cu Pascalopol dar fata refuză să-l mai primească dacă nu acceptă ca amândoi să-i fie doar prieteni. Moşierul are o discuţie cu Felix în care îi explică faptul că el rămâne prietenul amândurora şi tânărul convine cu Otilia să revină la vechile relaţii. Titi se căsătoreşte cu Ana Sohaţchi pentru a opri scandalul provocat de afirmaţia fraţilor ei că fata este dezonorată de acesta. Aglae află şi se opune tardiv căsătoriei cerându-i să divorţeze. Stănică se oferă să rezolve situaţia dar Ana îşi îmblânzeşte soacra mimând grija faţă de bărbatul ei. Pentru că Titi refuză să iasă din casă, Stănică o însoţeşte pe Ana la teatru sau la plimbările prin oraş ceea ce îl supără pe soţul ei care pleacă la Aglae. Curând, Ana este văzută şi în compania altor bărbaţi şi Titi hotărăşte să deschidă divorţul. Primeşte, însă, hainele acasă şi astfel mariajul celor doi se

109


încheie. Felix este tot mai strâmtorat financiar având nevoie de cărţi şi haine dar moş Costache refuză să-i elibereze sumele cerute. După mai multe discuţii, el îi propune să găsească pe cineva care să-l împrumute cu suma de o mie de lei. A doua zi îi oferă suma punându-l să semneze un bilet de ordin de scadenţă în alb. Nelămurit, Felix consultă un prieten, student la drept şi află că banii primiţi sunt chiar din venitul său. Deşi Felix o visează pe Otilia şi-i declară, de câte ori are prilejul, dragostea, ea insistă ca relaţia lor să rămână platonică. Stănică încearcă cu ajutorul unui medic mituit să-l declare pe moş Costache bolnav mintal pentru a-i putea ataca, atunci când va muri, eventualul testament. Pascalopol, care sesizează manevrele lui Stănică, îi propune lui Costache să o înfieze pe Otilia pentru ca aceasta să-i moştenească averea. Stănică se oferă să se ocupe de actele pentru înfiere dar Pascalopol neagă faptul că ar fi avut loc o astfel de discuţie şi-i propune Otiliei să se căsătorească cu el, atras de posibilitatea de a intra astfel în posesia averii lui Giugiuveanu. Respins cu fermitate de Otilia, el duce în casa Aglaei vestea adopţiei de către Costache a protejatei sale, veste care incendiază familia Tulcea cu excepţia lui Simion, absent la toate manevrele nevestei sale. Costache primeşte o scrisoare nesemnată în care este sfătuit să nu o înfieze pe Otilia. Felix este tulburat de plecarea iubitei sale cu Pascalopol şi, ca să-i aline durerea, Stănică îl duce la restaurantul lui moş Costache şi i-o prezintă pe Georgeta. Felix află de la Marina că Simion este foarte bolnav. Stănică aduce un medic care îl consultă şi diagnostichează diabet. Felix este remarcat de profesorul de psihiatrie care-i permite să studieze pe cazurile din spital.Studiul tânărului student apare în „Archives de neurologie”, şi, deşi Aglae şi Aurica îl descurajează spunându-i că nu are rost să se obosească iar colegii privesc cu indiferenţă apariţia, Felix este hotărât să se dedice cercetării. Primind o vedere de la Paris din partea Otiliei, Felix trece printr-o criză depresivă. Titi se îndrăgosteşte de Georgeta şi o cere de nevastă, dar aceasta refuză. Familia Tulea îl acuză pe Felix care, având o aventură cu ea, ar fi împiedecat mariajul lui Titi. Felix intermediază o

110


întâlnire dintre patronul restaurantului, Iorgu, şi moş Costache pentru vânzarea clădirii. Stănică îi propune Olimpiei o despărţire fictivă. El expune familiei Tulea teoria că Pascalopol se căsătoreşte cu Otilia iar Costache va fi bucuros să nu-i mai dea nimic fetei ceea ce înseamnă că, la moartea bătrânului, Aglae va fi unica lui moştenitoare. Felix surprinde pe Costache ascunzând sub duşumea o casetă cu bani. Stănică îl întreabă dacă ştie unde are ascunşi bătrânul banii şi, la masa oferită de Iorgu, relatează mesenilor cazuri în care banii ascunşi în casă au ars în incendii sau au fost furaţi, ceea ce îl indispune pe bătrânul avar. Otilia soseşte de la Paris şi Felix îl interoghează pe Pascalopol asupra relaţiilor lor şi află că, la Paris, au locuit separat. Costache Giurgiuveanu cumpără materiale de construcţie de ocazie cu gândul să facă o casă pentru Otilia. Stănică vrea să-l căsătorească pe Felix cu una din nepoatele sale dar Felix refuză. În schimb, Titi doreşte să se căsătorească cu Lili. La sfârşitul lui septembrie, moş Costache are un atac de cord şi Marina o anunţă pe Aglae, apoi aceasta pe Stănică pentru a-l aduce pe prietenul său, doctorul Vasiliad. Costache îl trimite pe Felix să-i aducă din şifonier casta cu bani şi tânărul găseşte acolo un caiet cu socotelile cheltuielilor făcute pentru minorul Felix Sima. Constată, cu acest prilej, plăţi fictive şi exagerat de mari. Stănică găseşte vin şi mâncare şi-i îndeamnă pe cei prezenţi la masă în timp ce Felix încearcă să-l ajute pe bolnav. La îndemnul Otiliei, Felix îl cheamă pe Pascalopol. Aceata vine cu un medic şi constată un accident banal, bine suportat. Bătrânul se face bine, încuie uşile tuturor încăperilor. Îi arată lui Pascalopol un teanc de bancnote provenite din vânzarea restaurantului dar ezită să-i dea moşierului pentru a-i depune ăn bancă. Îngrijorat de viitorul fetei, Pascalopol îi face un cont în bancă de o sută de mii de lei. Un medic recomandat de Felix îl consultă pe bătrân şi constată o uzură a organismului care poate readuce infarctul. Ajuns la majorat, Felix îşi poate retrage acum singur banii de la bancă. Felix şi Otilia se plimbă cu sania prin oraş şi la întoarcere află despre un nou infarct. Vine Pascalopol şi bătrânul îi dă o sută de mii de lei pentru Otilia. Doctorul îi spune la plecare că acum este

111


în afara oricărui pericol ceea ce nemulţumeşte familia Tulea şi pe Stănică Raţiu. Aceştia hotărăsc să ducă lucrurile mai de preţ în casa de alături pentru a nu fi furate. În absenţa Otiliei, Stănică intră în camera bolnavului, găseşte pachetul cu bani sub saltea şi-l smulge ceea ce stârneşte un ultim infarct bătrânului care încearcă să-şi apere averea. După înmormântare, Aglaie ia tot ce mai rămăsese în casă, Stănică se însoară cu Georgeta, Otilia se oferă lui Felix care refuză o relaţie fără viitor şi aceasta se căsătoreşte cu Pascalopol. Războiul îi oferă lui Felix afirmarea în plan profesional, se căsătoreşte şi intră într-un cerc de persoane influente. Stănică ajunge cu ajutorul banilor şi a Georgetei politician şi patron al unui bloc-haus. Întâlnindu-l pe Felix, Pascalopol îi povesteşte că Otilia este acum nevasta unui conte în Spania sau în America, el lăsând-o să-şi trăiască tinereţea după voia ei. BIETUL IOANIDE

Invitat prin prietenul său, Gaittany, la ceai de Saferian Manigomian, Ioanide, un cunoscut arhitect, refuză să participe ca protest faţă de lipsa acestuia de grijă pentru peisajul neîngrijit al curţii sale. Ceilalţi invitaţi: Angela Valsamaky, Panait sufleţel, Dan Bogdan, Ion Pomponescu, Bonifaciu Hagienuş, Gonzalo Ionescu, familia Smărandache, adică protipendada capitalei, sunt uimiţi de absenţa lui Ioanide nelipsit de la astfel de ceaiuri, comentând –o. Cu toate acestea, la ora şase Ioanide apare şi dezbaterile despre arhitectură stârnesc multe pasiuni. Ionide îi comunică lui Gonzalvo Ionescu vestea că titularul catedrei de geografie, Ermil Conţescu a suferit un atac de apoplexie şi şi-a exprimat dorinţa de a fi urmat de ginerele său, Réné Ionescu ceea ce-l înfurie pe Gonzalvo, interesat de această catedră. Întors de la ceai, Ioanide meditează asupra situaţiei din familia sa, el nefiind de acord cu întâlnirile fiicei sale, Pica, cu gavrilcea. El hotărăşte să stea de vorbă cu băiatul său, Doru, prieten cu Gavrilcea, dar aşteptându-şi fiul, vine fata lui Saferian care-i mărturiseşte că tatăl ei vrea să o mărite cu un oarecare Kevorg, nepotul unui doctor, dar ea îl iubeşte pe el şi ar pleca oricând cu

112


Ioanide în Egipt chiar dacă este mai în vârstă şi are doi copii. Ioanide o respinge diplomatic considerând că, în ciuda tentaţiei, căsnicia este o instituţie sfântă iar o aventură cu o fată exaltată ca Sultana ar fi o eroare. Plecând în oraş, îl întâlneşte pe Dan Bogdan şi se întoarce pentru a-i prezenta locuinţa. Acesta îi spune că, de fapt, Conţescu nu suferise nici un atac, cum se spunea, ci are doar o stare de oboseală. Spre seară îl întâlneşte pe Tudorel (Doru) care-i spune tatălui său că Gavrilcea şi Pica au idei comune şi orice intervenţie de a-i despărţi este inutilă. Acasă la Conţescu se adună prieteni şi cunoştinţe apropiate care se interesează de sănătatea lui între care şi Ioanide chemat de profesor care-i comandă o casă într-o zonă de munte pentru a se recrea în timpul verii. Ioanide pleacă împreună cu constructorul Butoiescu, numit de Ioanide Botticelli, să vadă terenul prilej să scape de insistenţele Sultanei. Arhitectul constată că materialele de construcţie sunt la faţa locului în afară de var şi ciment ceea ce face ca preţul casei să scadă. La întoarcerea la Bucureşti, Bonifaciu Hagienuş îl roagă să-i construiască un cavou în care să-şi depună soţia, moartă cu câtva timp înainte şi Ioanide îi face schţa propunându-i pe altcineva să-l construiască. În casa lui Saferian se desfăşoară tranzacţii între care şi una cu monede de aur între care una este recunoscută de Ioanide ca fiind o monedă dăruită de el fiului său de ziua lui La plecarea de la armean, el observă că este urmărit. Fiind invitat la o masă la „Continental” de către Gaittany cu ocazia intrării în minister a lui Pomponescu, un confrate citeşte un articol dintr-un ziar care-l elogiază pe Ioanide spre nemulţumirea lui Pomponescu şi el arhitect. Ioanide observă din nou că membrii familiei sale sunt urmăriţi şi constată că, de fapt, cea urmărită este Pica şi prietenul ei, Gavrilcea despre care află că este unul din şefii Mişcării susţinută financiar de germani, aşa încât îi propune fetei să plece cu mama ei la mare pentru o lună. Gaittany, numit director al muzeului cu sprijinul lui Gavrilcea, îi cere lui Ioanide să vadă muzeul deoarece trebuie să fie reparat. După plecarea Picăi cu mama ei la mare, Ioanide stă mai mult la Conţescu unde se simte ca în familie deoarece în tinereţe a fost pe punctul de a se

113


căsători cu Erminia, sora soţiei profesorului. Pleacă la munte cu Tudorel pentru a începe lucrarea comandată de Conţescu iar la revenirea în Bucureşti află că Gonzalo a avut copiii bolnavi, Conţescu a ţinut cursuri la Vălenii de Munte iar Sultana a plecat la Constantinopol. Tudorel anunţă că pleacă într-o excursie şi tatăl său află, cu surprindere, că, de fapt este în Germania. Printre hârtiile lui găseşte un raport despre Ioanide şi află că Tudorel este în legătură cu Mişcarea iar magazinele lui saferian sunt, de fapt, ale organizaţiei. Panait Sufleţel, Andrei Gulimănescu şi Dan Bogdan ştiu despre activitatea fiului său. Venit din Germania, Tudorel îi spune că germanii au intrat în Praga şi se bucură că Europa se află în plină transformare. Hagienuş vinde la îndemnul fiilor săi cavoul destinat mamei lor şi dă o parte din bani copiilor care vor să cumpere o vie. Ioanide construieşte o casă aproape de locuinţa doamnei Valsamaky. Ioana, fiica ei, se mujtă cu Ioanide la etajul clădirii, într-un apartament terminat Ei sunt surprinşi de hagienuş şi Sufleţel. Zvonul că Ioanide a fugit cu Ioana se răspândeşte repede şi Gonzalo Ionescu o informează pe doamna Ioanide care-l expediază spunându-i că nu este elegant să se amestece în căsnicia lor. Sultana îi reproşează legătura cu Ioana şi că i-a respins oferta de a merge împreună în Egipt. Aducându-i oferte de lucrări, ioanide o respinge din nou spunându-i că nu-şi poate părăsi copiii şi mai ales pe Pica. Venind Ioana, el o lasă împreună cu aceasta sperând că astfel va putea întrerupe o relaţie care începe să-l incomodeze. Ioanide este chemat acasă deoarece Tudorel este bolnav şi descoperă că băiatul are urme de frânghie pe spate. Află de la Pica motivul bătăii: acela că Ioanide a aflat sursele veniturilor Mişcării datorită neglijenţei băiatului. Dan Bogdan îi reproşează lui Ioanide că a fost urmărit pe stradă de un grup de studenţi între care şi fiul său. Mişcarea închiriază clădiri pentru locuri de întâlnire a tinerilor iubitori de cultură germană. Într-o dimineaţă, Dan Bogdan este găsit mort pe stradă şi se contată că a fost înjunghiat. Sunt interogaţi mai mulţi suspecţi printre care şi Tudorel care-i dă surorii lui un caiet din care Ioanide înţelege că acesta este unul din vinovaţi. Pica discută cu

114


tatăl ei lăudând curajul lui Gavrilcea care este sufletul Mişcării şi pe care îl admiră fără ca între ei să fie alte relaţii decât de camaraderie. Aflând de la Gaittany că urmează a se lua măsuri dure împotriva Mişcării, Ioanide o duce în casa lui Hergot iar pe Tudorel îl supraveghează cu atenţie. Pomponescu cultivă relaţia cu Ioana mergând peste tot unde dă concerte şi reia participarea la ceaiurile lui Safarian. Hergot îl anunţă pe Ioanide că Pica a dispărut şi, după ce o caută disperat, află că a fost împuşcată în cavoul construit pentru Hagienuş în timp ce Gavrilcea a reuşit să fugă. La înmormântarea ei participă numai doamna Ioanide, el neputând să admită că fiica lui nu mai este. Ioanide surprinde pe Tudorel când încearcă să-şi recupereze caietul dat tatălui său de Pica dar este pălmuit pentru vina de a fi provocat prin protejarea relaţiei cu Gavrilcea moartea surorii lui. Pomponescu acceptă să intre în guvern şi merge cu suita la operă şi la teatru urmărind toate evoluţiile Ioanei. Sultana acceptă curtea lui Demirgian şi se căsătoreşte cu acesta într-o ceremonie restrânsă, spre surprinderea lui Saferian. Se aude despre înaintarea armatei germane în Polonia şi atmosfera războiului pătrunde în mediile bucureştene. Ioanide primeşte comanda construcţiei unei biserici şi a unei primării într-un cartier bucureşteanIoanide, cu echipa lui Butoiescu ridică pilaştrii bisericii urmând să ridice condtrucţia până la venirea gerului. Pomponescu, influenţat de nevastă, critică într-un discurs, construcţia lui Ioanide, Hagienuş fiind somat să procedeze la fel. Primind o comandă de restaurare a casei de artă de la Gaittany, observă că toţi cunoscuţii adunaţi la acesta îl ocolesc datorită zvonului că Ioanide ar face parte din Mişcare. Butoiescu este îngrijorat că nu vor putea termina lucrarea prin suspendarea fondurilor dar arhitectul este optimist. Proprietarul casei îi trimite lui Ioanide să părăsească urgent locuinţa şi acesta îşi construieşte imediat o cabană pe un loc cumpărat de doamna Ioanide şi se mută înainte de a se strica vremea. Gaittany, Hagienuş şi Sufleţel îl vizitează şi sunt încântaţi de noua locuinţă a lui Ioanide. Un ministru este împuşcat din ordinul Mişcării şi Tudorel, Hangerliu şi ceoarec sunt condamnaţi la moarte prin împuşcare fiind găsiţi vinovaţi de

115


moartea lui Bogdan. Cu toate intervenţiile, nimic nu poate fi schimbat şi execuţia are loc. Pentru a obţine catedra lui Conţescu, Golzalv Ionescu este gata să divorţeze de cea de a treia soţie pentru a se căsători cu Erminia dar aceasta refuză şi Gonzalv îşi îndreaptă atenţia spre nepoata lui Conţescu. Ioanide continuă construcţiile contractate. Guvernul cade şi Pomponescu vrea să se dedice din nou arhitecturii dar nimeni nu-l mai bagă în seamă. Ameninţat de Mişcare, Pomponescu aşteaptă expropierea sau chiar condamnarea. Ioanide îşi construieşte o locuinţă somptuoasă în care dă recepţii în memoria copiilor săi. Are loc un cutremur dar nici una din clădirile lui Ioanide nu cade ceea ce îi aduce şi mai multe comenzi. Arhitectul este în culmea gloriei, trăieşte în lux ceea ce-l face pe Gaittany să-l numească „bietul Ioanide”, Aşteptând ca profesorul Conţescu să moară, moare Gonzalv Ionescu fără a câştiga catedra visată de la Universitate.CAMIL PETRESCU


Născut la 9 aprilie 1894 în Bucureşti, fiul lui Camil Petrescu ( mort înainte de naşterea copilului), şi al Anei (născută Cheler) a fost crescut de familia subcomisarului de poliţie Tudor Popescu din Obor. Termină primele patru clase la şcoala primară din Gura Oborului Vechi, apoi învaţă la colegiul „Sfântu Sava” şi la liceul „Gheorghe Lazăr”. Din 1913 este student la Facultatea de filozofie şi litere din Bucureşti. Debutează la revista „Facla” sub pseudonimul Raul D. Cu articolul „Femeile şi fetele de azi”. Îşi întrerupe studiile în timpul primului război mondial, experienţele trăite reprezentând substanţa romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930). În aceeaşi perioadă scrie dramele „Jocul ielelor” şi „Act veneţian”. După război îşi ia licenţa în filozofie şi se mută pentru o vreme la Timişoara unde este profesor şi gazetar. Aici definitivează volumul „Versuri” care apare în 1923 şi drama „Suflete tari” (premiera în 1925). Din 1920 colaborează la revista „Sburătorul” şi face parte, după întoarcerea la Bucureşti dintre scriitorii din

116


jurul revistei. Publică, în acelaşi timp şi la alte reviste literare, editează revistele „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice” Şi „Cetatea literară” în care susţine teoria „noocraţiei necesare”. Are un eşec cu piesa „Mioara” dar apariţia romanelor „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930) şi „Patul lui Procust”(1933) îl va situa între cei mai importanţi prozatori ai momentului. În 1933 se desparte zgomotos de „Sburătorul” prin pamfletul „Eugen Lovinescu sub zodia seninătăţii imperturbabile”. Timp de zece ani se desparte de literatută dedicându-se studiilor filosofice. Este în 1939,director al Teatrului Naţional din Bucureşti. După 1944, scrie romanul „Un om între oameni” (neterminat) şi piesele „Bălcescu” şi „Caragiale în vremea lui”(1957). În 1948 este ales Membru al Academiei Române.

Moare la Bucureşti, la 14 mai 1957ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

În primăvara anului 1916, sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu participă la fortificarea Văii Prahova împreună cu un regiment de infanterie. În mai, al aceluiaşi an, este mutat în regimentul XX deasupra Dâmbovicioarei în acelaşi scop. Aici au loc pregătiri ale armatei române pentru război prin asalturi ce amintesc de jocurile copilăriei în timp ce parlamentarii dau asigurări naţiunii că armata română este gata de război. La popotă, ofiţerii discută despre ştirile din ziare în timp ce-şi aşteaptă cafelele. Căpitanul Dimiu, comandantul batalionului, aprobă hotărârea curţii cu juraţi dintr-un tribunal bucureştean care achită un bărbat considerat nevinovat de uciderea nevestei necredincioase. Căpitanul Corabu, în schimb, este revoltat de această decizie. Gheorghidiu vrea să-şi exprima acordul ca să intre în graţiile comandantului căruia vrea să-i ceară o permisie dar solicitând-o este respins cu brutalitate ceea ce-l face irascibil şi devine agresiv şi pleacă. Orişan îl ajunge din urmă şi-i cere să se destăinuie dar Gheorghidiu îi mărturiseşte că, dacă nu-l învoieşte două zile să plece până la Câmpulung, dezertează.

117


Diagonalele unui testament. Gheorghidiu este însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de Universitate. Cât timp sunt săraci, fericirea de a fi împreună şi de a-şi cunoaşte reciproc gândurile şi preocupările pare a fi singura lor preocupare. De sfântul Dumitru, bogatul unchi al lui Ştefan, Tache îşi invită toate rudele la masă. Sunt prezenţi deputatul Nae Gheorghidiu cu soţia, băiatul său, sora cea mare, o soră nemăritată cât şi Ştefan cu Ela. Aflat în fruntea mesei, bătrânul, cu cincisprezece ani mai mare decât Nae, ascultă ironiile deputatului la adresa tatălui lui Ştefan, fost profesor universitar, mort tânăr lăsând în urma lui doar datorii. Ştefan nu suportă învinuirile aduse de unchiul Nae tatălui său şi nici tachinăria la adresa dragostei faţă de soţia sa, Ela, şi îl agresează verbal ceea ce face ca masa să se încheie destul de încordat pentru ca Tache să-i expedieze pe musafiri distant lăsând tinerii să-i sărute mâna iar celor mai în vârstă abia atingându-le degetele. Peste douăzeci de zile, Tache moare şi este îngropat cu mare fast. Cea mai mare parte a moştenirii îi revine lui Ştefan spre uimirea şi invidia celorlalţi care nu înţeleg cu bătrânul, jignit de acesta, a hotărât aceasta. Nae contestă testamentul şi Ştefan acceptă pretenţiile unchiului său ceea ce o nemulţumeşte pe Ela. La petrecerea organizată de Nae, acesta îi propune nepotului să investească în fabrica sa, aceasta fiind o afacere extrem de rentabilă. După trei săptămâni, Ştefan şi Ela se mută într-un apartament de pe strada Teilor, aranjat pe gustul soţiei care-l sfătuieşte să accepte afacerea propusă de unchiul Nae. Iarna şi-o petrec petrecând cu prietenii sau mergând la teatru. Fabrica pe care vrea să o cumpere Nae aparţine unui francez care vrea să se retragă şi să plece în ţară. Îl concurează Tănase Vasilescu, poreclit Lumânăraru fiindcă averea sa provine din vânzarea de lumânări. Deşi ameninţat de deputat, Vasilescu nu renunţă, depune un milion şi jumătate ca să participe la licitaţie, dar Nae reuşeşte să-i blocheze contul în bancă şi-l face să piardă. Lumânăraru este nevoit să semneze un contract de asociere cu Nae şi primeşte funcţia de director tehnic iar Ştefan este numit director comercial. La sfârşitul lunii februarie, Nae organizează un banchet acasă la el şi invită parlamentari,

118


bancheri iar femeile tinere sunt aşezate alături de aceştia pentru a le câştiga bunăvoinţa. Ştefan este indignat de acest procedeu dar, cum Ela intră cu plăcere în acest joc, este nevoit să-l suporte. Afacerea nu se dovedeşte atât de profitabilă, materia primă fiind procurată de Ministerul de război, Lumânăraru declarând că nu se pricepe, chiar dovedind că nu ştie carte fapt mascat prin purtarea în permanenţă a ochelarilor de soare iar Ştefan fiind de multe ori depăşit de responsabilităţile ce decurg din funcţia sa de director comercial. Tânărul renunţă la munca în fabrică şi se dedică profesiunii pregătind lucrarea „Critica raţiunii practice”. La o plimbare la şosea, Ela şi Ştefan o întâlnesc pe verişoara lui, Anişoara, măritată cu un moşier din Ciulniţa, cu care vor începe să iasă mai des. Într-o seară o surprinde pe Ela discutând cu un domn elegant iar mai târziu găseşte o scrisoare către un bărbat, Costică, din Bârlad căruia îi trimite împrumut o sumă. Apoi Anişoara organizează o excursie la Panciu unde îl cunoaşte pe domnul G., un dansator cunoscut doamnelor din înalta societate venit de curând de la Paris. Plimbările în împrejurimi, jocurile în vie, întârzierile la masă când se lăsau aşteptaţi şi apăreau împreună, gesturile pline de familiaritate ale nevestei lui faţă de acesta îi provoacă gelozia. La rândul ei, Ela dă dovadă de gelozie când G. se afişează cu altă femeie fapt ce nu-i scapă atenţiei lui Ştefan. Este gata să se ridice de la masă şi să plece la gară dar se abţine. La jocul de cărţi pierde din lipsă de concentrare pentru că-şi priveşte soţia urmărindu-i mişcările provocatoare. Ajungând dimineaţă acasă, Ştefan are o discuţie cu Ela care pare a nu înţelege în ce constă greşeala pentru care este certată fiind contrariată când este ameninţată că, imediat ce vor ajunge la Bucureşti, va divorţa. Peste două zile, grupul se reuneşte cu ocazia deschiderii unui teatru de vară. Situaţia din excursie se repetă. Disperat că Ela nu-l înţelege, refuză să-i mai vorbească, mănâncă singur la birou şi, peste câteva zile, în vizită la nişte prieteni, Ştefan este copleşit de atenţia unei femei frumoase iar Ela îl urmăreşte cu priviri îndurerate. Îi cere şi ea explicaţii soţului dar la prima petrecere, ea stă aproape tot timpul în braţele lui G. în timp ce Ştefan suferă fără să se mai ferească.

119


Îi cere soţiei să plece împreună acasă dar ea refuză şi Ştefan pleacă singur, şi ia acasă o femeie de stradă cu care se culcă fiind găsit de Ela cu ea în pat după vreo două ore când revine acasă. Pleacă trântind uşa dar după o săptămână bărbatul o caută dar nu reuşeşte să afle nimic despre ea. Abia după patru săptămâni, o întâlneşte la curse şi se afişează cu o altă femeie cu care trece pe lângă ea. La întoarcere, o prietenă a Elei îl întreabă de ce se poartă atât de lipsit de inimă şi Ştefan este gata să se ducă să o îmbrăţişeze dar trece aparent indiferent pe lângă ea. Se întâlnesc peste câteva zile la un chioşc de ziare şi vorbesc în timp ce merg spre casa mătuşii ei. Peste o lună Ela vine acasă la Ştefan cu braţul plini de crini şi toată luna august au stat împreună la Constanţa iubindu-se ca în primul an de căsătorie. Se ceartă din nou la sfârşitul lunii septembrie din cauza copilului aşteptat şi pe care Ela nu-l vrea. După două săptămâni de stat la sanatoriu pentru a scăpa de sarcină, soţii Gheorghidiu întâlnesc pe Anişoara la care merg pentru două săptămâni la ţară, la ea unde se află şi domnul G. dar Ela se ceartă cu gazda şi scurtează vizita. Abia concentrat de două săptămâni, Gheorghidiu se întoarce într-o noapte acasă şi nu-şi găseşte soţia. Dimineaţă merge la rude, prieteni să o caute dar nu află nimic despre Ela, ea apărând abia în ziua următoare, la ora opt dimineaţa. Acum este hotărât să divorţeze ţi-i propune să o facă fără prea multe formalităţi La câtva timp, găseşte într-o carte o scrisoare a Anişoarei de pe data de 15 februarie, data întoarcerii sale acasă în scurta permisie şi, după ce primeşte confirmarea nevinovăţiei Elei, se împacă cu ea. După două săptămâni pleacă, fiind concentrat, iar pe Ela o lasă să petreacă vara la Câmpulung fiind mai aproape de locul în care se afla Ştefan. Primeşte zilnic scrisori de la soţia lui în care Ela îi povesteşte aceleaşi lucruri despre plimbările prin oraş cu nepoatele coanei Atena şi cărţile citite.Ultima noapte de dragoste. În ultima scrisoare, Ela îl cheamă la Câmpulung cel târziu duminică. Gheorghiciu încearcă să obţină o permisie de două zile însă nu reuşeşte. Încearcă şi în zilele următoare dar tot fără succes. Sublocotenentul este hotărât să

120


plece chiar dacă va fi învinuit de dezertare. Căpitanul Dimiu îl cheamă noaptea şi-i dă un însoţitor ca să-l ducă până la şosea iar de acolo să plece unde are nevoie dar, dacă întâlneşte pe cineva să spună că este în misiune şi merge la Rucăr fiindcă este ordin să nu părăsească nimeni garnizoana. Ajunge la Câmpulung a doua zi spre amiază. Soţia îi cere să-i facă testament fiindcă în război este posibil ca el să moară şi ea nu vrea să se judece cu neamurile lui. Cererea ei îi trezeşte suspiciuni lui Ştefan care se îmbracă şi pleacă lăsând pe Ela supărată. Pe bulevard îl vede pe G. plimbându-se cu eleganţa obişnuită şi este convins că cei doi sunt împreună iar cerea de a-şi face testamentul este inspirată de amantul nevestei lui. Se întoarce la Ela şi-i spune că trebuie să plece fiindcă a primit ordin să revină la unitate. Se întâlneşte într-adevăr cu locţiitorul comandantului care-i ordonă să plece imediat la Dâmbovicioara. Gheorghidiu se întoarce la Ela şi-i spune că a pierdut un ordin de la regiment dar căutându-l, Ela găseşte o scrisoare de la G. care-şi anunţă vizita. Criza a trecut dar venirea colonelului determină plecarea lui la Câmpulung. Poposesc la Dragoslavele, apoi la Rucăr de unde pleacă spre Dâmbovicioara. Pe drum discută despre iminenta intrare în război dar Ştefan gândeşte că, dacă ar alerga până în Câmpulung, ar ajunge dimineaţa şi i-ar găsi pe Ela şi G. în pat. Colonelul, care-l cunoaşte pe Gregoriade, ştie că acesta a venit la Câmpulung pentru două-trei zile pentru o femeie, apoi vorbeşte despre iscusinţa acestuia la zaruri, afaceri, farse, cuceriri amoroase la Paris şi la Bucureşti. Ajunşi la Dâmbovicioara, îi cere lui Gheorghidiu să-şi caute un pat şi dimineaţă să meargă la batalion, cinci kilometri, pe jos. Sublocotenentul îi oferă vizitiului zece poli să-l ducă imediat la Câmpulung dar acesta refuză. Supărat, tânărul pleacă pe jos, prin pădure spre cantonamentul său şi ajunge în zori. Întrebat de colegi ce este la Rucăr, Gheorghidiu le spune că s-a întors cu colonelul şi că vor avea o inspecţie. Seara, frământat de gânduri, pleacă la colegii sublocotenenţi să joace domino dar este chemat de un gradat în tabără unde află că au intrat în război.

121


Întâia noapte de război. O oră după anunţul colonelului, în tabără oamenii aleargă, înjură, fac pregătiri. În mintea lui Ştefan se derulează scene de bătălie aşa cum şi le imaginează. O echipă de cercetare porneşte spre locul unde se bănuieşte a fi armata inamică. Din faţă se văd înaintând soldaţi români Ştefan Gheorghidiu dă ordin de retragere şi după el vine un pluton, apoi altul care intră în aceiaşi curte. Plecaţi în recunoaştere, Gheorghidiu şi Orişan sunt chemaţi de colonel şi le cere să înconjoare târgul pentru a stabili locul unui atac de flanc dar sunt reperaţi şi întâmpinaţi cu rafale. Reveniţi la trupele lor, comandă atacul înaintând spre Măgura Branului. În timp ce soldaţii se odihnesc, Ştefan îi scrie soţiei.Fata cu obraz verde la Vulcan. A treia zi, la Vulcan, colonelul îi ordonă să facă o anchetă printre ţiganii care au jefuit casele ungurilor plecaţi înainte de venirea românilor. Aceştia neagă învinuirea deşi sunt dovezi că ei sunt autorii jafului. O ţigancă de paisprezece ani, cu obrazul oval şi ochii verzi îi atrage atenţia sublocotenentului care o întreabă ce a furat şi unde sunt lucrurile dar ea susţine că nu este vinovată. Percheziţia făcută acasă la ea dovedeşte fapta şi fata este arestată dar, începând bombardamentul, fata este eliberată. Drept mulţumire, ea îi propune lui Ştefan să se întâlnească noaptea în sat dar acesta o refuză. A doua zi, după o bătălie scurtă în apropierea Oltului, inamicul se retrage pe celălalt mal.Întâmplări pe valea Oltului. Timp de două zile garnizoana staţionează pe malul Oltului pentru a organiza atacul decisiv. A doua zi, un ţăran le spune ofiţerilor că sunt două surori, spioane, care, avându-se bine cu ofiţerii unguri, se află acum dincolo şi le transmite veşti. Gheorghidiu împreună cu patru oameni pleacă în recunoaştere şi ajunge la casa Mariei şi a Anei Manciulea unde se aude zgomot de petrecere. Percheziţionează casa şi, negăsind nimic suspect, pleacă şi raportează colonelului. Acesta îi trimite înapoi şi le cere să percheziţioneze mai atent şi să le aresteze pe fete. Ajuns cu ele la batalion, sublocotenentul nu ştie ce să facă cu acestea şi le lasă cu caporalul Zamfir care le trimite a doua zi la brigadă. Seara trupa se pune în mişcare şi ajunge la calea

122


ferată. Se adăpostesc şi primesc vestea că mai multe batalioane sunt respinse. În zori, pe culme se văd siluetele soldaţilor inamici. După tragerea unui obuz care face o breşă în armata duşmană, batalionul se avântă din nou în luptă. A doua zi, armata română este surprinsă pe apa Oltului şi înjumătăţită. Este ucis şi colonelul. Ordonanţa îi aduce lui Ştefan o veste uluitoare: Maria Manciulea trece Oltul în fruntea unui regiment fapt pentru care colonelul îi dă o mie de lei şi o pereche de bocanci. Mai târziu, când este rănit, Ştefan vede în Bucureşti, în vitrina unei cofetării, fotografia Mariei, decorată cu Virtutea militară şi află că se află într-un spital fiind sub ocrotirea reginei.Post înaintat la Cohalm. Batalionul înaintează ajungând la Cohalm, un orăşel cu străzi largi, cu case săseşti şi o piaţă întinsă în mijloc. De la Turtucaia vin veşti proaste. Un călăreţ vine din satul Stena reclamând că sunt jefuiţi de unguri care adună vitele. Gheorghidiu primeşte ordin să vadă ce se întâmplă în Stena. În sat româncele primesc cu mere şi ulcele cu lapte pe soldaţi care se risipesc repede pe la casele fetelor. Un sas cere ajutor fiindcă i s-a furat fata fiind, studentă la Sibiu, considerată spioană. Este învinuit soldatul care păzeşte satul. Între timp, sublocotenentul este anunţat că vin ungurii cu întăriri. Apare soldatul care anunţă că a dus fata la brigadă unde au eliberat-o constatând că fata nu este spioană. Un atac este respins printr-un obuz care produce mari pierderi în tabăra inamică. Neizbutind să intre în oraş, armata inamică se retrage. Ştefan se simte bolnav din cauza frigului şi a unei dureri persistente de stomac. Trupa trece oltul pe un pod de vase. Doctorul îi recomandă lui Ştefan să plece în ţară dar acesta refuză fiindcă nu vrea să afle ceilalţi că a plecat de pe front din cauza unei dureri de stomac. Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. Batalionul înaintează spre Sibiu. Un automobil îi depăşeşte cu doi ofiţeri răsturnaţi pe perne. Marşul continuă până în zori când sublocotenentul găseşte două căruţe cu coviltir părăsite în care se află o adevărată pradă de război. Trimite un bilet colegului Orişan anunţându-l să vină să ia parte la împărţirea prăzii. Gheorghidiu ordonă să se desfacă două butoaie ci brânză aflate în căruţă şi le împarte soldaţilor. Se

123


apropie de ei un călăreţ, apoi patru şi, pe deal, se văd la un moment dat şaisprezece trăgători în linie gata de atac. Caporalul raportează că inamicul pregăteşte un atac. Sublocotenentul cere căpitanului sprijin dar primeşte ordin de retragere. Începe o adevărată canonadă, salvele de tun producând pierderi importante. Şoseaua crapă din cauza bombardamentului. Exploziile sunt tot mai puternice. Atacul îi urmăreşte cu consecvenţă răscolind pământul şi acoperind soldaţii în retragere. Un soldat boceşte spunând că i-au acoperit pământul lui Dumnezeu. Nicolae Zamfir îl urmează pe sublocotenent urmat de cei câţiva soldaţi rămaşi în viaţă. A Mariei, decapitat de un obuz mai aleargă câţiva paşi şi cade în genunchi murind. Ajung în sat unde sunt aşteptaţi de sublocotenentul Tudor Popescu. Pornesc mai departe dar cum ies din sat, bombardamentul se reia. După un timp ajung pe Orişan. Într-un timp, atacul încetează şi, istoviţi, oamenii se odihnesc într-un şanţ. „Wer Kann Rumänien Retten” După treizeci de kilometri de marş, batalionul ajunge la Nagy-Varos căpitanul îl primeşte cu bunăvoinţă pe Gheorghidiu cu oamenii rămaşi alături de el. I se dau scrisorile primite din ţară. Orişan îi spune că ziarele scriu despre pierderea iminentă a războiului de către români. Citind scrisorile află că mama se roagă pentru el şi-i cere să se roage şi el iar din cealaltă scrisoare află că soţia lui îi mulţumeşte pentru generozitatea de a fi trecut lirele pe numele ei şi-l informează că după trei zile de la ratarea ultimei lor întâlniri a plecat împreună cu servitoarea, la Bucureşti. După câteva zile de linişte, primesc ordinul de echipare. Pornesc din nou un marş fără odihnă prin noapte şi ploaie. Se apropie după o noapte de marş, de batalionul inamic şi sunt întâmpinaţi de obuze. Gheorghidiu constată că drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii cât conflictul din fiecare dintre cei aflaţi pe câmpul de bătălie. Fiind seceraţi chiar de către trupele româneşti, oamenii lui Gheorghidiu şi ai ofiţerilor aflaţi cu el sunt seceraţi, puţini ajungând să se adăpostească în pădure şi să traverseze vâlceaua de după aceasta. Sublocotenentul este şi el rănit şi dus cu

124


ambulanţa până la primul punct de ajutor. Dintr-o discuţie cu un ofiţer german rănit din acelaşi ambulatoriu află că nemţii sunt convinşi că vor ajunge la Bucureşti. Comunicat apocrif. Călătoria cu trenul sanitar este pentru Gheorghiciu un adevărat vis. La Sinaia, intră în tren femei frumoase care iau în primire răniţii. La Bucureşti este internat în spitalul garnizoanei regimentului XX unde este vizitat de mama lui. Doctorul o asigură că în cincisprezece zile totul se va rezolva. Află din ziare că armata română înaintează. Este vizitat şi de Orişan rănit la mâna dreaptă. Îi scrie Elei şi o vizitează fiind întâmpinat cu exces de încântare. Primeşte o scrisoare anonimă care-i confirmă că ea este amanta lui Gregoriade. Îi propune să se despartă şi ea acceptă. A doua zi, după ce se mută la hote, Ştefan îi donează o sumă de bani egală cu cea donată la Câmpulung şi casele de la Constanţa cu tot ce se află în ea. PATUL LUI PROCUST

Doamna T. scrie unui prieten despre un bărbat care o iubeşte încă din adolescenţă când, locuind la părinţi, grădinile lor învecinându-se, se întâlnesc în casa ei, unde joacă în fiecare zi, cărţi. Când se hotărăşte să se logodească cu un tânăr inginer întors din Germania, fostul vecin îi mărturiseşte dragostea lui spunându-i că, dacă se mărită, el se sinucide. Doamna T. se căsătoreşte şi pleacă în Germania iar când revine, află că tânărul urmează studii de drept la Bucureşti dar îşi petrece timpul prin cafenele şi lucrează noaptea la o gazetă. Îl revede după ce divorţează şi se întoarce în ţară: neglijent, slab şi îmbătrânit. El îi arată caiete şi fotografii care dovedesc dragostea constantă faţă de ea. O vizitează des ceea ce începe să o incomodeze. Fred Vasilescu, un prieten al doamnei T. îl întâlneşte într-una din zile în salonul ei. Ea se supără pentru că D. Îi citise nişte note de pe birou şi intenţionează să-l alunge dar, impresionată de lacrimile lui, acceptă să facă dragoste cu el. Urmează o perioadă în care evită întâlnirea cu el şi, după un timp, îl vede la Teatrul Naţional însoţit de o tânără. Ei se reîntâlnesc apoi în tren, în drum spre Sinaia, când D. Îi trimite un buchet de viorele care-i alină

125


singurătatea şi starea de insatisfacţie provocată de faptul că-l vede pe Fred Vasilescu pe care îl iubeşte, cu o altă femeie. Fred îşi scrie jurnalul în care relatează vizita la o cocotă, Emilia, actriţă fără valoare care mizează pe faptul că, pe lângă plata serviciilor ei ca amantă va fi recompensată cu un sprijin pe lângă directorii de teatre spre care aspiră. În timp ce sora ei, Valeria, se retrage la bucătărie, în camera ei, Emilia îşi oferă serviciile în camera ei după care, studiind camera, descoperă o fotografie cu dedicaţie din partea logodnicului ei, detaşat în Ardeal la o administraţie financiară. Vorbindu-i despre acesta, Fred află că ea a fost curtată de mulţi bărbaţi şi-i oferă o cutie cu scrisori legate cu panglică roză şi o fotografie a autorului acestora: George Demetru Ladima. El nu arată că-l cunoaşte pe Ladima, fostul său prieten şi admiratorul doamnei T. sinucis cu trei luni în urmă. Scrisorile refac traseul unei iubiri pasionate care începe în primăvara anului 1926 după ce Emilia trece pe la gazeta al cărui redactor este şi-i cere să-i traducă o piesă de teatru. Aducându-i traducerea piesei acasă, o găseşte doar pe Valeria. El nu o găseşte acasă de mai multe ori dar nu-i reproşează admiţând că în acest timp ea caută angajamente la teatre dar, în realitate, aşa cum mărturiseşte lui Fred, ea având întâlniri cu alţi bărbaţi. O scrisoare invocă prezenţa ei, Emilia aflându-se la Bârlad fiind frustrat de faptul că ea se simte bine în absenţa lui iar în alta îi scrie despre demisia lui de la gazetă şi se află acum la Techirghiol regretând că nu sunt împreună. Citind această scrisoare, Fred îşi aminteşte că acolo l-a cunoscut pe Ladima unde o întâlneşte şi pe doamna T., fosta lui iubită, despre care prietenii spun că se află acolo pentru a fi aproape de el. Ladima îl provoacă la Duel pe Fred care o jigneşte pe doamna T. dintr-un impuls de gelozie pentru că aceasta a acceptat să danseze cu un alt bărbat. Cei doi se duelează, dar amândoi trag focurile în aer. Îl reîntâlneşte pe Ladima într-o noapte când acesta îi mărturiseşte dragostea pentru doamna T. La întoarcerea de la băi, Ladima obţine angajarea Emiliei la Teatrul Naţional dar nu şi roluri. Emilia îi povesteşte lui Fred cum, într-o seară, Ladima îl găseşte în casa ei pe deputatul Nae Gheorghidiu căruia i-l

126


prezintă. Apoi ea se retrage cu Gheorghidiu în camera ei şi fac dragoste în timp ce Ladima aşteaptă în salon. În altă zi, el o găseşte pe Emilia făcând dragoste cu deputatul şi încuie uşa pe dinafară încât la venirea Valeriei este nevoită să strice broasca pentru a intra. A doua zi, Ladima îi trimite cheia şi o scrisoare plină de injurii. După două luni ea îl caută, îşi cere iertare şi, după o noapte de declaraţii platonice, el îi trimite un buchet de flori acuzându-se pentru grosolănia sa. Într-o altă scrisoare, el îi scrie despre starea proastă de sănătate şi dorinţa de a putea avea un trai decent. Într-o seară, Ladima îl vede în separeul unui local în compania unui grup de cheflii. Deşi ea se disculpă, Ladima începe să observe adevărata preocupare a Emiliei. Totuşi îi scrie acesteia că urmează să primească o slujbă de secretar al unei fundaţii înfiinţată de un prieten. Fred îşi aminteşte de acest moment, el fiind prietenul dar şi faptul că nu-l angajează pe acest post considerând că funcţia de secretar nu este la înălţimea valorii lui. Invitând-o la o masă cu trei amici ai săi, Ladima o prezintă ca fiind logodnica lui şi află că aceştia o cunosc cu adevărata ei profesie. Rupe relaţiile cu ea şi este concediată de la Teatrul Naţional. Aflând că Ladima este bolnav la pat, Valeria merge să-l îngrijească dar nu vorbesc nimic despre Emilia dar află din alte surse că aceasta este logodită şi urmează a se căsători cu un acţionar al Teatrului Naţional, Arghiropol, cu care rupe, însă, logodna după puţin timp. Înfiinţându-se o grupare pentru teatru din care face parte şi Ladima, acesta propune ca în prima piesă pusă în scenă să fie distribuită şi Emilia şi o anunţă printr-o scrisoare rece dar politicoasă. Piesa este bine primită de critică. Nemairezistând, Ladima îi scrie despre suferinţa sa din toată perioada despărţirii şi-i mărturiseşte dorinţa de a relua relaţia. Este contactat de Nae Gheorghidiu care-i propune să scoată o gazetă, la sugestia lui Fred Vasilescu. Prin gazetă, Ladima reabilitează imaginea deputatului remaniat prin complotul unor membri ai partidului său. Gheorghidiu îi cere directorului gazetei să înceteze polemica, el reluând bunele relaţii dinasinte cu colegii de partid dar Ladima protestează şi îşi dă demisia. Fred îl convinge să-şi retragă demisia. Fred îşi

127


aminteşte despre demersurile lui pentru angajarea lui Ladima la insistenţele doamnei T. O nouă tentativă de a demisiona este respinsă de tatăl lui Fred, Vasilescu-Lumânăraru conştient că gazeta apare numai datorită lui Ladima.Prin influenţa sa. Ladima reuşeşte să obţină reangajarea la teatru a Emiliei. Într-una din scrisori, Ladima consideră anul 1928 anul vieţii lui. Fred îşi aminteşte evenimentele de după Revelionul acelui an când a cunoscut-o pe Maria Mănescu (doamna T.) după divorţul de inginerul din Germania când trece printr-o perioadă grea. Ea intră în parteneriat cu o doamnă în vârstă şi cumpără un magazin de mobilă care prosperă. Fred intră într-o zi în magazinul ei pentru a-şi mobila garsoniera, îi dă cheile locuinţei sale şi o roagă să i-o mobileze cât este plecat din localitate. La întoarcere, încântat de gustul femeii şi o invită să bea un pahar de vin pentru a inaugura locuinţa. Îi cere să petreacă noaptea cu el şi ea acceptă. În ajunul Revelionului el îi oferă un cadou deşi nu mai sunt împreună: o brăţară de platină cu briliante comandată în Belgia. Rămâne cu el timp de două săptămâni, apoi el întrerupe relaţia spunându-i că este bolnav, apoi pleacă din ţară timp de o lună. La întoarcere, relaţia este reluată iar Fred. Într-o după amiază ea îşi duce lucrurile intime acasă la Fred spunându-i că rămâne la el deoarece trebuie să aniverseze iubirea lor. El o respinge elegant spunându-i că-i admiră inteligenţa dar nu-l interesează ca femeie. În alte scrisori ale lui Ladima acesta menţionează împotrivirea Emiliei şi a surori sale, Valeria, de a nu demisiona de la gazetă căci, demisia lui însemna pierderea influenţei asupra celor ce o susţin la teatru aceasta ducând la concedierea ei. Într-un bilet, Ladima se scuză faţă de Emilia că înrârzie deoarece trebuie să meargă la o întâlnire cu un prieten aviator. Fred îşi aminteşte că este vorba despre o invitaţie făcută de el lui Ladima pentru a asista la pregătirile pentru cursa fără escală la Capetown. Din altă scrisoare rezultă iubirea sinceră a lui Ladima pentru Emilia. El regretă că nu le poate ajuta financiar pe cele două femei pentru că el însuşi se afla într-o criză fără speranţă. În acelaşi an, de Paşti, ea pleacă cu un grec dar îi spune lui Ladima că pleacă la Bârlad lăsându-l pe acesta să

128


petreacă sărbătorile cu sora ei. Peste două săptămâni, convins că este înşelat, Ladima se sinucide. Fred, impresionat de destinul prietenului său, hotărăşte să păstreze scrisorile din mâinile femeii care nu le merită. A doua zi, caută necrologul de după moartea ziaristului şi remarcă faptul că acesta este lăudat ca poet. Procurorul care face investigaţia morţii lui Ladima, găsind bani în buzunarul celui mort consideră că vina cade asupra doamnei T. căreia i se adresează într-o scrisoare găsită asupra lui. Adevărul, aflat de Fred Vasilescu este că un coleg îi spune ceea ce ştiau toţi bărbaţii din jurul său despre Emilia. Dezgustat, el împrumută nişte bani şi scrie doamnei T. pentru a nu se cunoaşte care este cauza reală a sinuciderii sale. A doua zi după ce predă manuscrisul notelor sale despre destinul lui Ladima unui prieten, Fred să prăbuşeşte cu avionul într-o cursă de antrenament. După un an, manuscrisul ajunge la Maria Mănescu. JOCUL IELELOR

În vara anului 1914, Sache şi Daşcu, paginatorul şi maşinistul ziarului „Dreptatea socială” caută în sertarul de la biroul directorului, Gelu Ruscanu, plecat la Iaşi să pledeze într-un proces, materialele numărului următor. Gelu Ruscanu este membru al Partidului Socialist şi lansează, prin paginile ziarului său, o campanie de presă împotriva lui Saru-Sineşti, ministrul justiţiei, membru al Partidului liberal, acuzat de crimă şi înşelăciune. Gelu vizitează în închisoare un membru al partidului său şi află condiţiile inumane de detenţie. Fostul ministru conservator îi cere lui Gelu Ruscanu, pentru a face o interpelare în Cameră, materialul compromiţător despre ministrul justiţiei şi care ar putea duce la demisia acestuia dar este refuzat. Intervine şi Maria Sineşti, soţia ministrului care este autoarea unei scrisori trimisă directorului „Dreptăţii sociale” care afirma că soţul ei a distrus un testament şi a asasinat-o pe bătrâna doamnă Manetti aflată în casa lor. Maria regretă fapta făcută înainte de căsătoria sa cu Saru-Sineşti şi-i cere soţului să plece din ţară pentru a li se pierde urma. Irina, mătuşa lui Gelu Ruscanu, îl vizitează la redacţia ziarului şi îl roagă să nu publice scrisoarea fiindcă

129


Sineşti l-a ajutat pe tatăl lui Gelu cândva să-şi salveze onoarea dându-i o sumă de bani ca să-şi plătească o datorie de onoare. Fiind convins că dreptatea trebuie să învingă, Ruscanu respinge orice negociere. Praida prieten şi lider de partid îi cere să renunţe la publicarea scrisorii existând o înţelegere cu Sineşti ca tovarăşul lor să fie eliberat din închisoare în schimbul renunţării la campanie şi a nepublicării scrisorii. Maria Sineşti intenţionează să plece din oraş luând cu ea pistolul cu gândul de a se sinucide. Ea trece însă, mai întâi, pe la redacţia ziarului şi-i cere fostului său amant, ca pe o ultimă dovadă a faptului că a iubit-o cândva, să renunţe la această campanie împotriva soţului ei şi să nu publice scrisoarea trimisă de ea care ar compromite-o definitiv. Ruscanu o refuză şi Maria părăseşte camera lăsând pistolul în biroul său. În sfârşit, Saru Sineşti însuşi vine la redacţie să-l revadă pe Gelu Ruscanu ca vechi prieten al tatălui său. Directorul îl acuză direct de crimă dar ministrul îi spune că scrisoarea unei femei care-i scrie amantului despre o aşa zisă crimă nu este probă în instanţă Îi arată scrisoarea tatălui său care avea intenţia de a sustrage bani din casieria societăţii ca să achite o datorie la cărţi şi-i dezvăluie că acesta s-a sinucis, în cele din urmă, cu pistolul amantei sale, Nora Ionescu. După plecarea soţului ei, Maria revine la Gelu căruia îi propune să plece din ţară şi să-şi refacă viaţa împreună. Convins că nu poate realiza ceea ce el numeşte dreptate absolută, el să sinucide cu pistolul Mariei.

SUFLETE TARI

În casa lui Matei Boiu Dorcani, în toamna anului 1913, prinţul Bazil Şerban povesteşte prietenului său, că este provocat la duel de bibliotecarul acestuia, Andrei Pietraru. Ioana, fiica lui Matei, nu crede mărturia prinţului afirmând că bibliotecarul este un om lipsit de îndemânare şi. Pe de altă parte, ea îl iubeşte şi-l cunoaşte ca un om inofensiv. Şerban Saru-Sineşti, avocat, vicepreşedinte al Camerei, venit să-l invite pe Matei Boiu să facă parte din guvern, îl acuză pe Andrei Pitraru că urmăreşte să se

130


îmbogăţească printr-o eventuală căsătorie cu fiica acestuia. Maria, soţia lui Sineşti, venită la Dorcani, aduce cu ea portretul Suzanei Boiu despre care se spune că s-a căsătorit cu un haiduc şi seamănă cu Ioana care-l iubeşte pe bibliotecar. Deşi invitat de prietenul său, Nicolae Darie, să părăsească această casă şi să meargă la el, la ţară unde-şi poate găsi o slujbă şi o nevastă din lumea lui, el refuză datorită iubirii pentru Ioana. Matei Boiu Dorcani îi oferă lui Andrei o catedră la un liceu din Bucureşti sau o bursă pentru a obţine doctoratul în istorie, la Drezda dar nici o ofertă nu-l poate îndepărta din casa în care trăieşte Ioana. Deoarece prinţul Bazil Şerban urmează să plece în Franţa, pentru că nutreşte de multă vreme o iubire mărturisită pentru Ioana, o cere în căsătorie ceea ce produce adversitatea lui Pietraru nefericit şi totodată încântat să-şi poată apăra sentimentele pentru femeia iubită. Profitând de prezenţa prinţului, Ioana îl convinge să renunţe la duelul cu Andrei Pietraru şi acesta acceptă scuzele bibliotecarului cerându-şi la rândul său,. Scuze în mod elegant. Darie vede în medierea făcută de Ioana un mod de a-şi bate joc de sentimentele lui Andrei pe care-l consideră un ratat. Indignat de această prezumţie, Andrei o aşteaptă pe Ioana în camera ei, îi mărturiseşte dragostea lui pătimaşă pentru care a renunţat la plecarea din casa Dorcanilor şi o convinge pe „jupâniţă” să cedeze pasiunii lui. Duelul are totuşi loc şi prinţul este rănit de bibliotecar spre surprinderea tuturor dar nu şi a Ioanei a cărei iubire este sprijinul moral al tânărului. Ioana ascunde tatălui ei ceea ce s-a petrecut între ea şi Andrei dar îi cere acestuia să mărturisească el taina pe care o poartă şi să obţină căsătoria lor, ceea ce trebuie să se întâmple cât mai curând deoarece acesta trebuie să plece de la moşia din Dorcani peste foarte puţin timp. Andrei pledează pentru sentimentele sale în faţa bătrânului care nu-i poate să accepte cele relatate de tânărul bibliotecar şi îl acuză că nu este vorba despre iubire faţă de fiica ei ci doar de interesul de a pune mâna pe averea lui cu toate că Andrei respinge acuzaţia care i se pare absurdă şi total lipsită de sens. Servitoarea din casă, Elena, încheie pregătirile de plecare a proprietarului moşiei pe care trebuie să-l urmeze. Ea îl

131


întâlneşte pe Andrei şi-i spune cât de mult regretă incidentul, îl compătimeşte pentru lipsa de înţelegere a moşierului şi-l îmbrăţişează. Ioana îl surprinde pe Andrei sărutând-o pe servitoare şi-i reproşează infidelitatea fără să-l lase să se disculpe. Andrei, umilit şi uimit de duritatea Ioanei, este disperat de destrămarea iluziei unei iubiri absolute, dincolo de toate convenţiile sociale şi, pentru a-i dovedi Ioanei dragostea lui, se împuşcă. Sosit la conac, prietenul lui Andrei, însoţit de doctorul cu care urmează să plece la ţară, îl vede pe sinucigaş şi, în urma unui consult rapid al medicului, constată că acesta mai trăieşte şi-l duce la spital. Ioana urmăreşte scenele de coşmar care se derulează sub privirea ei împietrită şi nu înţelege gestul iubitului ei şi nici ceea ce s-a întâmplat între el şi Elena. Afectată de cele petrecute, Elena îl însoţeşte pe Andrei la spital luată de Darie şi de doctor care speră în salvarea celui rănit.HORTENSIA PAPADAT BENGESCU


Născută în Iveşti-Galaţi la 8 decembrie 1876, fiica căpitanului Dimitrie Bengescu şi al profesoarei Zoe (născută Ştefănescu), studiază la un pension de domnişoare, având o instruire îngrijită. Se căsătoreşte la douăzeci de ani cu magistratul Nicolae Papadat. Are o viaţă dificilă: copii mulţi, schimbări frecvente de domiciliu ( Turnu Măgurele, Buzău, Focşani, Constanţa), care întârzie cariera literară a scriitoarei. Debutează în 1912, cu un necrolog la moartea lui Petre Liciu într-un ziar francez (”La politique”) iar din 1913 trimite proză lirică la revista „Viaţa românească” de la Iaşi. Editorial debutează cu volumul „Ape adânci” primit cu entuziasm de G. Ibrăileanu. Urmează „Femeia în faţa oglinzii” şi comedia „Bătrânul”. Este soră de caritate în timpul primului război mondial în gara Focşani ceea ce îi va furniza material pentru romanul „Balaurul”(1923). După război se apropie de mişcarea de la Sburătorul unde este îndrumată de Eugen Lovinescu. Proza „obiectivă” a scriitoarei este inaugurată de ciclul familiei Hallipa

132


(„Fecioarele despletite” , „Concert din muzică de Bach”„Drumul ascuns”, „Rădăcini” şi „Străina”), ultimul manuscris fiind pierdut. În 1927 publică volumul „Desenuri tragice”Din 1933 se stabileşte la Bucureşti. Obţine marele premiu al Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul „Logodnicul” (1936) iar în 1946, Premiul Naţional pentru proză. În ciuda unei opere de excepţie, modernă prin stil şi profundă ca viziune, creaţia sa a fost receptată de public şi postum deşi critica literară a semnalat prin ea prezenţa unei scriitoare moderniste, depăşind viguros literatura tradiţionalistă a momentului şi apropiindu-se de marea literatură europeană. Ea ilustrează genial principiile modernismului lovinescian iar faptul că ciclul Hallipilor a fost citit pagină cu pagină în cercul „Sburătorului” a făcut din acesta un roman emblematic al curentului.

Moare la Bucureşti, în 5 martie 1955.FECIOARELE DESPLETITE

Lina, Nory şi Mini merg în vizită la moşia Hallipilor spre disperarea tinerei Mini care nu suportă şederea la ţară. Lina îngrijeşte pe Lenora, stăpâna moşiei, supărată pe Doru care este plecat cu afaceri, în timp ce Nory şi Elena, fata Lenorei, discută în timpul unei lungi plimbări. Nory şi Elena sunt prietene din copilărie pentru că Elena, adorată de tatăl ei, este o bună ascultătoare. În timpul micului dejun luat la ora doisprezece, Mini meditează asupra relaţiei de rudenie dintre Lenora şi Lina. Fără săi se spună, Mini bănuieşte că, de fapt, boala Lenorei se datorează surorii Elenei, Mika-Le absentă în acel moment de la moşie. Târziu, stăpânul moşiei, Doru Hallipa, soseşte , schimbă câteva cuvinte cu Elena, îşi salută oaspeţii şi încearcă să o îmbrăţişeze pe Lenora care îl respinge apoi leşină. Lina o animă şi Mini o aude cerând ca cineva să plece. După un nou leşin, cei prezenţi află că cea care trebuie să plece este Mika-Lé deoarece aceasta este plecată de acasă pentru a-l asalta cu propuneri şi ameninţări amoroase pe prinţul Maxenţiu cu toate că acesta este logodnicul Elenei. Prinţul locuieşte într-un palat ruinat, singura lui moştenire de familie şi, scriind familiei Hallipa despre asaltul

133


Mikăi-Lé, atrage ruperea logodnei cu Elena. Cei cinci copii ai familiei Hallipa sunt foarte diferiţi: Elena este frumoasă şi înţeleaptă, Mika-Lé, exotică dar vulgară, Aimée, cu chipul unei păpuşi de Nűrenberg şi doi gemeni, aflaţi la internat. Mini îşi aminteşte şi pe prinţ, un bărbat foarte îngrijit, cu o barbă blondă şi mâini înguste. Trăsura care duce în oraş grupul de musafiri, ajunge la familia Rim spre bucuria lui Mini ostilă de la început călătoriei la ţară. Sunând la familia Rim, deschide Lina, nevasta doctorului Rim, care le spune că bărbatul ei este bolnav de gripă ceea ce determină repausul său la pat. În aşteptarea ceaiului promis de Lina, Nory şi Mini bârfesc despre relaţia soţilor Rim. Femeile povestesc apoi despre aventuri, despre perioada ocupaţiei şi despre Mika-Lé despre care se spune că este autoarea naşterii unui copil mort al cărui tată ar fi un tânăr pictor, Grig, ultima discuţie provocând retragerea Linei. Bârfa continuă şi în stradă unde Mini şi Nory aşteaptă tramvaiul. Mini află că Maxenţiu este în Bucureşti şi urmează să se căsătorească cu „făinăreasa”, cum este numită Ada Razu, fiica unui recent îmbogăţit din comerţul cu paste făinoase. Fetele o văd pe Mika-Lé într-o cofetărie dar evită să o întâlnească apoi se despart la colţul bulevardului cu Calea Victoriei. Într-o superbă dimineaţă de aprilie, Mini hotărăşte să viziteze pe Lina. Îl găseşte acasă pe Rim uimit că este întrebat despre moşia Hallipilor deşi el nu iese niciodată din oraş. Îşi exprimă, în schimb, admiraţia pentru Lenora, o femeie elegantă şi distinsă, şi care obişnuieşte să locuiască la ei când vine la Bucureşti. Află că Lenora se află acum la Viena împreună cu Coca-Aimée pentru un consult medical. Admiraţia nestăvilită pentru Lenora o convinge pe Mini despre sentimentele lui Rim faţă de Lina, soţia lui, lipsită de eleganţa şi frumuseţea Lenorei. Sosind Lina îi cere permisiunea soţului ei să primească vizita Elizei, verişoara primară a lui Doru Hallipa. Eliza vine însoţită de Lică, fratele Lenorei şi de Nory. În timpul ceaiului, Lina şi Eliza discută afaceri de familie iar Lică aruncă ocheade lui Nory. Mini încearcă o conversaţie cu Rim, apoi frunzăreşte un album de familie încercând să identifice persoanele din fotografii. Lina o roagă pe Mini să rămână la

134


masă fiindcă Rim pleacă la repetiţie la quartet. Lică are o discuţie aprinsă cu Lina dar Mini nu reuşeşte să înţeleagă despre ce este vorba. Într-o altă zi, Mini trece pe la Rimi şi doctorul o invită în birou deşi se afla într-o discuţie aprinsă cu Lică. Îl laudă pe Doru Hallipa pentru nişte prepeliţe aduse cu puţin timp înainte apoi o eliberează pe Mini care cere să meargă în bucătărie pentru a vedea cum prepară păsările. Lina se plânge oaspetelui ei că Lenora are de peste un an, de când Mika-Lé este plecată de acasă, crize dar nu mai are ieşiri nervoase ci stări de linişte suspectă, mai ales de când Elena este căsătorită cu Drăgănescu. Mini află că o scrisoare trimisă de Mika-Lé lui Doru ajunge din greşeală în mâinile Lenorei şi astfel aceasta aflând că fata are datorii mari şi-i cere tatălui ei bani. Lenora face din nou o criză reproşându-i bărbatului ei că face prea multe cheltuieli, chiar şi nunta Elenei costând prea mult. Plecând împreună, Lina spre un client iar Mini cu probleme particulare, femeile întâlnesc pe Doru Hallipa însoţit de Eliza. Rugată de Lina, Mini o însoţeşte la moşia Hallipilor, evident mai neîngrijită decât la ultima lor vizită. Lina trebuie să o convingă pe Lenora să se interneze într-o clinică unde ar avea parte de o îngrijire specială dar aceasta , obsedată că se urzeşte un complot împotriva ei, o preferă ca însoţitoare pe Eliza aflată în pragul unui divorţ. Lina şi Mini sunt întâmpinate pe terasă de o servitoare şi conduse în grădină unde se odihneşte Lenora cu un chip obosit şi priviri stranii, apoi apare şi Doru Hallipa. În timp ce Lina o convinge pe Lenora să se mute la Bucureşti, Mini vizitează împreună cu Doru casa femeia observând schimbările între care şi lipsa tabloului doamnei Calliope, bunica lui Hallipa. Într-o altă zi, după o noapte ploioasă, Mini întâlneşte în oraş pe Nory cu care merge în vizită la Elena, mai strălucitoare decât la ultima lor întâlnire, mai elegantă dar şi mai rece. La cererea lui Mini, Elena le arată salonul de muzică unde sunt servite cu prăjituri şi cu vin. Ele vorbesc despre familia Hallipa recent mutată în Bucureşti într-o casă pusă la dispoziţie de părinţii Elizei. Astfel află că Lenora este plecată la Predeal, în sanatoriul doctorului Walter pentru a sta un timp departe de problemele ei

135


de familie. Între timp, Doru vine una din moşii, fapt neacceptat de Elena care, aflând, se ceartă cu tatăl ei. De la Predeal vin veşti contradictorii: Lenora se simte tot mai bine dar o vizită a fiicei sale Mika-Lé venită să-şi ceară iertare şi bani, îi schimbă total dispoziţia. Ea mărturiseşte lui Doru că Mika-Lé nu este fata lui şi-i cere să se despartă fapt acceptat de acesta. Vestea uimeşte pe toţi prietenii de familie, convinşi de soliditatea acestei căsătorii dar eliberarea de această taină face ca Lenora să cunoască o însănătoşire miraculoasă în sanatoriul doctorului Wagner a cărui simpatie evidentă pentru pacientă este vizibilă. Intrând la Ateneu pentru a se odihni, Mini întâlneşte după mai mult timp pe Doru şi pe Eliza, de data asta împreună, fără a se mai feri, afişând relaţia lor întreruptă un timp. Mini meditează asupra evenimentelor trăite în ultima perioadă constatând că evoluţia neaşteptată a familiei Hallipa. CONCERT DIN MUZICĂ DE BACH

Mini vizitează familia Rim în noua lor locuinţă şi este întâmpinată de Sia prezentată ca nepoata familiei, îngrijitoarea doctorului Rim. Deşi Mini este iritată de prezenţa Siei în postură de gardian al doctorului, aceasta nu iese din cameră. După un timp, Sia cere permisiunea de a pleca deoarece este aşteptată în stradă de Lică Petrescu, cunoscut sub numele de Trubadurul, tatăl ei. Lina îi arată vizitatoarei casa, cabinetul doctorului şi mica farmacie, mândria gazdei. Lina îşi manifestă bucuria pentru angajarea Siei a cărei prezenţă este bine resimţită prin starea lui Rim. Lina îi spune că Lenora urmează să se căsătorească cu doctorul Walter având cu ea şi pe Coca- Aimée în timp ce Doru are grijă de moşia noului socru şi de gemeni. Află că Sia este vizitată zilnic de tatăl ei care, atunci când dă semnalul, produce o schimbare neaşteptată a fetei. Ea aleargă la poartă fiindcă, asemenea lui Lică, se simte prizonieră în casă, râde din nimicuri şi se manifestă ca un copil. Dealtfel, nu se aseamănă prin nimic cu Trubadurul : ea este înaltă, trunchioasă, cu părul castaniu, ochii mici, negri şi gura lăsată în jos în timp ce el este subţirel, sprinten, cu o figură plăcută, cu o buclă rebelă pe frunte. Slujba

136


la familia Rim reprezintă pentru ea un mister dar o acceptă ca toate hotărârile lui Lică. La plecare, Trubadurul trece pe la bucătărie unde este servit cu un pahar de vin şi un pachet cu mâncare oferite de Sia. Pentru Lică, Sia este un „dar” din partea urâtei Lina care, după naştere o lasă în grija bărbatului. După ce este crescută de o doică până la şase ani, Sia este purtată din gazdă în gazdă până ce, la zece ani primeşte bani de la mama ei pentru a avea o îngrijire mai îngrijită. răzbunare a lui Lică faţă de Rimi. La insistenţele lui, directoarea şcolii în care învaţă Sia acceptă să rămână la ea Aimée Lică se retrage din armată, este comis-voiajor apoi detectiv civil până începe războiul şi reintră în viaţa cazonă ocupându-se de aprovizionare. Internat în spital, în timp ce se află pe front, el nu mai revine în armată. După război o regăseşte pe Sia, o domnişoară urâtă şi stângace. Duduia Mary care o moşise pe Sia şi o crescuse mult timp se mărită şi soţul ei îl ia pe Lică asociat ca voiajor pentru afacerile cu vinuri iar pe Sia o înscrie la o şcoală de infirmiere cu ajutorul Linei. Angajarea Siei ca infirmieră a lui Rim este o răzbunare a lui Lică faţă de Rimi. Căsătoria lui Rim cu Lina este acceptată ca o convenţie, Rim ştiind că viitoarea lui nevastă nu este virgină, motiv de şantaj în toate împrejurările. El o urăşte chiar dacă în societate apare ca având un mariaj liniştit sperând ca odată să devină proprietarul averii cu ajutorul căreia îşi terminase studiile şi intrase în lumea bună a Bucureştiului. Nu o poate, însă, ierta pentru că-l privase de plăcerile unei iubiri de tinereţe. Lina comunică lui Rim, în timpul prânzului, că în toamnă Elena Drăgănescu-Hallipa va da un concert la care speră că Rim îşi va da concursul. Plecând de la Sia, Lică este pe punctul de a fi accidentat de o trăsură dar intervine, opreşte caii şi o cunoaşte astfel pe Ada Razu, soţia prinţului Maxenţiu care se află în caleaşcă. Gândul lui Lică rămâne la femeia oacheşă cum şi cel al Adei, la bărbatul din faţa trăsurii sale pe care promite a-l regăsi. Pentru Maxenţiu, căsătoria cu Ada, supranumită „făinăreasa”, produce o adevărată criză de senzualitate ceea ce are urmări nefaste pentru sănătatea lui fragilă. Adei, în schimb, căsătoria îi prilejuieşte satisfacţie, ea

137


fiind neobosită în amor. Ea organizează mese cu oaspeţi, antrenamente, plimbări la şosea îl obosesc pe Maxenţiu care se simte din ce în ce mai rău. Ada îl întâlneşte pe Lică după puţin timp pe stradă şi-l invită în dimineaţa următoare la locuinţa lor oferindu-i un post de dresor la grajdurile cailor de curse. Sub acest titlu i-l prezintă apoi lui Maxenţiu spunându-i că a fost recomandat de Lina chiar dacă bărbatul ei simte că acesta este potenţialul amant al Adei. Îi displace privirea sfidătoare a lui Lică dar îşi disimulează sentimentul de repulsie deşi simte cum acest act îi pregăteşte ieşirea din scena vieţii matrimoniale. Lică refuză, însă, postul oferit spre surprinderea ambiţioasei femei. Mini doreşte să discute cu Nory despre boala închipuită a doctorului Rim simţind pericolul care o pândeşte pe Lina. Totodată femeile discută despre salonul de muzică al Elenei, despre mariajul cu Drăgănescu şi despre ultimele bârfe legate de viaţa aventuroasă a Mikăi-Lé. Intrarea lui Dfrăgănescu însoţit de Mika- Lé în magazin, întrerupe discuţia celor două. Deşi ştie că nu este iubit, Drăgănescu este mulţumit că este acceptat, Elena făcându-şi relaţii mondene fiind un arbitru al protipendadei, în timp ce bărbatul ei călătoreşte foarte mult în interesul afacerilor. Maxenţiu face o congestie pulmonară şi Ada îi respectă boala nefăcând-o publică. După primele zile de la ieşirea din criză, Ada îl supraveghează cu atenţie pentru că moartea prinţului i-ar fi afectat serios imaginea. Lică este angajat în cele din urmă ca şambelan al grajdurilor princiare şi Ada, aflată între pasiunea pentru şambelan şi datoria mimată pentru soţ este foarte prudentă pentru a salva aparenţele. Lică o supune pe Ada care-i devine amantă, femeia încercând să-l introducă pe acesta în înalta societate ca unchi al Elenei. Pentru Ada începe o luptă tenace pentru obţinerea unei invitaţii la concertul din toamnă care i-ar facilita accesul în high-liful bucureştean. Ea laudă concertul Elenei vorbind tuturor despre pasiunea ei pentru muzica lui Bach, organizează acasă prânzuri cu număr mic de invitaţi pretextând neputinţa lui Maxenţiu de a ieşi din casă. Soseşte în ţară Marcian, cunoscut violonist, vărul lui Maxenţiu şi Ada reuşeşte să-i trezească interesul pentru concertul Elenei

138


Drăgănescu. Întâlnirile cu Lică sunt acum sporadice dar pline de pasiune iar acesta este mulţumit cu noua lui situaţie şi cu schimbările impuse de relaţia cu prinţesa. La prima sa cursă cu caii prinţului, Lică ocupă locul al doilea ceea ce îi aduce o sumă importantă de bani şi, mai ales, prestigiu. Ada este nervoasă fiindcă Lică o respinge, Maxenţiu este indignat de compasiunea celor din jur iar Marcian refuză invitaţia la masă. Pe fondul acestei atmosfere, Ada demite pe Lică oferind suma pentru salariul acestuia lui Maxenţiu pentru a pleca la Leysins, la sanatoriu. Datorită lungii absenţe a lui Lică, Sia devine tot mai obraznică şi Lina o loveşte. Sia umblă prin lucrurile Linei şi găseşte o casetă încuiată ceea ce produce decizia Linei de a o alunga din casă. Intervine Rim dar relaţiile Linei cu Sia rămân încordate. Sosirea lui Lică schimbat total faţă de ultima lui apariţie, uluieşte pe Sia dar şi pe Rim încântat de termenii tehnici şi cunoştinţele lui Lică despre cai şi curse. Supărată, Sia îşi ameninţă tatăl că va avea o relaţie cu Rim. Gemenii Hallipa, veniţi de la studii din Germania cu diplome de farmacişti, trezesc speranţa Linei că unul din ei o va lua pe Sia de nevastă ceea ce i-ar rezolva problema tutelei ei. Rim le obţine posturi de laboranţi pe lângă cursul său de la facultate până la crerea unui laborator analitic. O aventură urmată de tentativă de sinucidere o aduc pe Mika-Lé în spital unde o întâlneşte pe Sia pe căreia îi cere, în calitate de verişoară, să-l roage pe Lică să o ajute. La intervenţia acestuia, Elena o ia pe Mika-Lé ca secretara Drăgăneştilor schimbându-i numele în Norica. Elena trimite pe Nory la Rim, îngrijorată că absenţa acestuia va întârzia concertul dar Sia îi transmite că doctorul nu este acasă. În cele din urmă, Rim promite că va veni la repetiţii. Într-o discuţie cu Lina, Nory află despre adevărata identitate a Siei iar aceasta dezvăluie secretul Elenei. Elena o vizitează pe Lina şi o găseşte în pat fiindcă îţi luxase piciorul şi află că Rim este la facultate iar Sia este bolnavă. Absenţa prelungită a lui Lică produce tulburări în comportamentul Siei care vorbeşte urât Linei şi nu răspunde solicitărilor lui Rim. Lică îşi continuă activitatea la grajdurile Adei şi evită aducerea Siei la locuinţa sa pentru ca Ada să nu-l

139


îndepărteze aflând că are o fiică. Ada trimite o scrisoare Elenei prin care o anunţă disponibilitatea lui Marcian de a participa la organizarea concertului ceea ce produce obligaţia amfitrioanei de a invita familia Maxenţiu la concert. Mândria şi răceala Elenei abdică în faţa pasiunii pentru muzică, Marcian arătându-se cordial dar autoritar ca muzician. Şi Drăgănescu are faţă de Marcian o atitudine de simpatie care înlesneşte o relaţie tot mai apropiată a Elenei faţă de acesta. Vine la repetiţii şi Rim, într-o zi de joi participând şi familia Maxenţiu, cei apropiaţi încercând să-l convingă de oportunitatea unei perioade de şedere la Leysins .Ada se fereşte să pronunţe numele lui Lică în faţa Elenei dar în rest proclamă rudenia doamnei Drăgănescu cu Lică Petrescu. Sia este tot mai furioasă pentru că este neglijată de tatăl ei şi urzeşte un plan de răzbunare. Concertul, programat pentru luna noiembrie, este amânat din cauza doliului prilejuit de moartea mătuşii Gramatula care fusese asemenea unei mame adoptive pentru Elena şi lasă acesteia cea mai mare parte a averii sale. Familia Drăgănescu şi Mika-Lé merg un timp la Prundeni, Marcian fiind invitat de câteva ori la ţară. La întoarcerea lor în Bucureşti, repetiţiile de joia sunt reluate. Mici concerte la orgă creează o relaţie tot mai intimă între Marcian şi Elena. La insistenţele Adei, Elena îl convinge pe Maxenţiu să plece la sanatoriu. Rim lipseşte de la repetiţii preocupat de o relaţie cu Sia fapt intuit de Mini care o pune în gardă pe Lina. Chinuită de remuşcări, Lina îi dezvăluie Siei adevărul despre naşterea ei dar fata mărturiseşte că ştia ceea ce duce la izbucnirea mâniei mamei. Rim o salvează din mâinile Linei care îi spune că este mama Siei, dar soţul ei îi spune că ăi era cunoscut acest fapt. După opt zile în care Rim nu-i mai vorbeşte, Lina o alungă din casă pe Sia în ciuda opoziţiei bărbatului ei. Fata îşi caută tatăl la locuinţa lui dar află că este plecat cu Ada în străinătate. Derutată, întâlneşte la facultate pe gemenii Hallipa care o duc la locuinţa lor. Într-una din zile, Rim îi cere Linei să o consulte pe Sia, grav bolnavă. La refuzul Linei, Rim îi spune că Sia făcuse un avort şi acum este în stare gravă. Gemenii o duc la spital unde, după operaţie, Sia moare. Moartea Siei este anunţată în ajunul

140


concertului. Elena, tulburată de veste, participă la repetiţia generală înainte de înmormântarea fiicei lui Lică. La înmormântare participă lumea apropiată Drăgăneştilor, studenţi ai lui Rim, foste colege ale Siei. Ada nu se alătură cortegiului funerar. Ea are o discuţie cu avocatul Vardari care consideră pe Lică un bun candidat electoral pentru partidul său primind o ofertă financiară tentantă din partea Adei. Ambiţiile ei pentru Lică sunt acum mai mari, dat fiind oficializarea lui ca membru al familiei Hallipa şi intrarea ei în înalta societate prin participarea la concert. Printr-o telegramă Ada este anunţată de moartea soţului ei, veste pe care deocamdată nu o difuzează. Drăgănescu, întors de la înmormântare, observă că Elena nu a ajuns acasă şi află că aceasta a trecut prin faţa casei cu maşina. Între timp, Elena şi Marcian trăiesc prima lor manifestare de intimitate după ce o lasă pe Mini în dreptul străzii Regale. DRUMUL ASCUNS

Prezenţa Lenorei în sanatoriul doctorului Walter cu aceasta nu aduce nici o modificare în funcţionarea sanatoriului. Acesta este situat într-un castel tirolez construit de prinţul Borodin şi cumpărat de nevasta bancherului Efraim, Salema pentru al dărui amantului ei, tânărul doctor Walter chiar din timpul vieţii soţului ei. Doctorul o cunoaşte pe Salema într-o clinică particulară unde aceasta îi propune să-i devină amant iar acesta acceptă cu condiţia să-l lase să-şi continue cariera. Fiind un pătimaş colecţionar de obiecte de artă, Walter primeşte palatul Boronin pentru a avea unde să-şi ţină colecţia. La trei ani după moartea ei, când se însoară cu Lenora, Walter este o celebritate printre psihiatri dar complet dezinteresat de femei ceea ce o surprinde pe noua stăpână a palatului. Soţii au camere separate iar programul vieţii lor conjugale este foarte strict: zilnic fac o plimbare cu automobilul, la ora şase iar mesele sunt tăcute, fiecare gândindu-se la ale lui. După o lună de la căsătorie, Walter o invită pe Coca-Aimée a cărei venire aduce unele schimbări în ce priveşte serviciile casei. Walter îi satisface cererile cu bunăvoinţă. Vanitatea şi snobismul o fac să admire

141


colecţiile de artă ale lui Walter dar între ea şi stăpânul casei apar unele conflicte mai ales pe tema locului pe care Lenora îl ocupă în viaţa acestuia. Coca-Aimée consideră că la banii şi prestigiul lui Walter, noua familie trebuie să-şi facă un loc în lumea mondenă şi este hotărâtă să ceară ajutorul Elenei. Într-o scrisoare adresată prietenei ei, Hilda, o invită la noua locuinţă a mamei sale. În timp ce se află la un optician pentru a alege un lornion mamei sale, Coca-Aimée o întâlneşte pe Minetta Persu, o fostă colegă de pension. Pentru că întârzie, Walter intră după ea şi o cunoaşte astfel pe colega fetei. Minetta vrea să fie prezentată Lenorei dar Walter nu este încântat de idee deoarece tânăra este considerată a fi prea mondenă. Coca-Aimée propune reorganizarea muzeului de opere de artă a lui Walter numind-o pe Salema al cărei portret tronează în salon, donatoare ceea ce-l mulţumeşte pe doctor. Aimée începe o cursă prin magazine pentru a-şi împrospăta garderoba. Doctorul se arată revoltat pentru că fata îl foloseşte pe grădinar ca om de încredere fără acordul său şi îi dă drumul să plece cu scrisoare de recomandare şi leafa pe o lună înainte la unul din prietenii Aiméei, Bubi Panu. Vizitându-le pe surorile Panu, Coca-Aimée decide să se înscrie la cluburile elegante pentru a o introduce pe Lenora în lumea mondenă. După o lună îl informează pe Walter şi pe Lenora despre intrarea sa la Sport Club şi despre vizitele la surorile Persu. Vizita Hildei nu o mai încântă pe Coca-Aimée fiind acum ocupată cu programul de la Sport Club şi decide că prietena ei va sta mai mult cu Lenora. Doamna Gert, mama Hildei, sperând că fata va găsi un pretendent în România, pregăteşte cu multe sacrificii plecarea ei. Fata face cunoştinţă cu Lenora pe care o consideră extrem de amabilă, apoi îl cunoaşte pe Walter şi asistenţii lui. Ea vorbeşte în limba franceză dar cu Aimée, în limba germană, limbă care-i aminteşte doctorului de tatăl său, de origine austriacă. Încetul cu încetul, Hilda este tot mai neglijată de Aimée, cultivând prietenia cu Lenora. Ea doreşte să plece dar este reţinută cu insistenţă de prietena ei şi cere să i se ofere posibilitatea să muncească. Aimée intenţionează să o vadă pe Elena dar află că aceasta este în străinătate. Hilda încearcă să

142


atragă atenţia prietenei ei asupra sănătăţii fragile a Lenorei însă fata este prea preocupată de proiectele ei. Ea organizează cu doamnele de la Club o serbare de binefacere care trebuie să aibă loc la palatul Borodin şi Aimée obţine aprobarea lui Walter ca serbarea să aibă loc în grădina palatului. Aimée află că Elena este plecată de trei luni în Elveţia cu copilul şi guvernanta. Dorind să clarifice relaţiile lor, Elena este, însă, refuzată de Drăgănescu şi plecarea ei confirmă zvonurile legate de relaţia ei cu Marcian. Drăgănescu pleacă la Prunduri unde începe o construcţie pentru o rafinărie de petrol şi o cărămidărie. Începe să aibă tot mai des crize de inimă. Elena îi scrie pentru a-l informa că se află în Elveţia şi muzicianul Marcian şi, cu amabilitate, Drăgănescu îi transmite în fiecare scrisoare, salutări. Drăgănescu cere un consult doctorului Walter încercând cu acest prilej şi o apropiere cu familia Elenei. Boala este diagnosticată şi primeşte tratamentul adecvat dar o nouă scrisoare de la Elena care-i anunţă divorţul îi provoacă o nouă criză de inimă. Elena este enervată de lipsa răspunsului la scrisoarea ei şi-i mărturiseşte lui Marcian situaţia ei mutându-se mai aproape deel, mutându-se la Geneva. Reia relaţia platonică cu muzicianul fiind adesea secretara lui, ţinând programarea concertelor şi făcând micile servicii de corespondenţă. Neprimind răspuns la scrisorile ei, hotărăşte să plece în ţară dar o scrisoare în care acesta îi vorbeşte despre boala lui, o determină să-şi amâne plecarea. După concertul de la Zürich, întorşi la hotelul Kron, ei devin amanţi. După serbarea de binefacere dată în parcul sanatoriului, Walter face faţă obligaţiilor de amfitrion având o uşoară senzaţie de irealitate. Aimée apare ca femeia inaccesibilă în templul în care ea trebuie să fie idolul. Ea transformă, cu aprobarea Lenorei şi a soţului ei, palatul Borodin într-un loc de întâlnire al notabilităţilor artistice, ştiinţifice, politice şi mondene. În scurt timp, aceste întâlniri devin frecvente spre satisfacţia lui Walter. Cel mai asiduu participant este ministrul Anestin. Drăgănescu este tot mai neliniştit de şederea prelungită a Elenei în străinătate şi ocoleşte răspunsul la întrebările cunoscuţilor. Ada chir răspândeşte zvonul că divorţul celor doi

143


este iminent. Întâlneşte la cameră pe Lică Petrescu, soţul Adei şi unchiul Elenei care-i pune aceiaşi întrebare. În timpul unei vizite, Drăgănescu face o criză de inimă în urma căreia el şi sora lui hotărăsc la Mika-Lé să se mute în casa de pe Lascăr Catargiu. Mika-Lé are tot mai dese escapade cu pseudologodnicul ei, prtextând că merge la Tana, sora lui Drăgănescu. Exprimându-şi dorinţa de a merge şi ea la Cameră, Drăgănescu îi ia două bilete şi o prezintă colegilor. Mika-Lé ascunde scrisorile Elenei de teamă că un eventual divorţ ar lăsa-o pe drumuri. Drăgănescu se mută la Prundeni luând-o cu el şi pe Mika-Lé dar, aflând de la Ada că se zvoneşte că aceasta i-ar fi amantă, de teamă că zvonul ar putea ajunge la Elena, o expediază la Bucureşti. Coca Aimée îl cunoaşte pe Lică şi află cu surprindere că-i este unchi şi soţul prinţesei Ada Maxenţiu. Acesta îi produce o impresie puternică încât Aimée vorbeşte cu Hilda despre el. Lenora devine tot mai capricioasă şi încearcă, după plecarea Hildei să o reţină cât mai mult lângă ea pe Aimée şi fata încearcă să transfere sarcina de a-i satisface capriciile lui Nory. Walter o simpatiza pe Nory şi o preferă în preajma Lenorei. Ea îl informează pe Walter că Lenora este mai bolnavă decât vrea să mărturisească şi asistentul său care o consultă constată că are un adenom uterin care necesită operaţie urgentă. A doua zi, Aimée află de la Walter despre gravitatea bolii mamei sale şi o internează în sanatoriu. În Elveţia, Elena primeşte scrisore de la Tana despre boala lui Drăgănescu şi zvonurile despre o relaţie între acesta şi Mika-Lé. Marcian o sfătuieşte să plece în ţară şi să îngrijească boala soţului ei iar băiatul să rămână în Elveţia în îngrijirea lui. Walter o instalează pe Lenora şi pregăteşte alături o cameră pentru Aimée care respinge la început ideea dar apoi acceptă. Îi propune apoi să o recheme pe Hilda pentru a avea grijă de Lenora. Şi, primind scrisoarea prietenei sale, Hilda revine în casa Walter, fiind primită cu recunoştinţă. Aimée îşi reia acum, când Lenora se simte mai bine, întâlnirile cu comitetele de binefacere şi strânge raporturile cu persoane importante. Prezenţa permanentă a lui Walter dă Lenorei vitalitate şi aceasta doreşte să fie, pentru el, mai tandră şi mai plină de surprize.

144


Walter ăi propune să meargă la Viena pentru un tratament cu radiu şi aceasta acceptă fiind instalată la un sanatoriuîn timp ce doctorul face vizite unor confraţi, vizitează laboratoare şi furnizori iar seara merge cu soţia la teatru. Aimée rămasă singură, ia parte la petreceri şi conferinţe fiind însoţită de Cora Persu. Întâlnindu-l pe Paul care, într-una din plimbări o duce într-un loc dubios şi numai după ameninţări se întoarce acasă. Ofensată, Aimée nu o mai vizitează un timp pe Cora şi-şi aminteşte că nu a scris de mult timp mamei sale. La întoarcerea de la Viena, Lenora este de nerecunoscut: frumoasă, subţire, vioaie şi elegantă. Aimée oprganizează pentru ea mai multe serbări la care Lenora flirtează, dansează şi are mult succes. Ea se consideră vindecată şi vorbeşte despre boala ei ca despre un lux. Informându-se despre venirea Elenei, Aimée află că este la ţară. Prietenii din club o tachinează pentru simpatia ei pentru Lică iar Ada îi reproşează acestuia apucăturile de fante de mahala.Înainte de a pleca la hipodrom să-l vadă pe Lică. Într-una din zile Lenora o roagă pe Aimée să vorbească cu doctorul Pejan fără ştirea lui Walter, pentru a o consulta şi astfel află că este vorba de o recidivă a vechii boli ceea ce face ca în scurt timp, să fie din nou internată la Viena. Călătoria nu aduce rezultatul dorit şi Lenora, însoţită de Hilda, revine acasă. Lică o dezamăgeşte pe Aimée gonind-o în timpul unei întâlniri ceea ce provoacă o criză de personalitate a fetei. Lenora o întreabă dacă n-ar dori să se căsătorească cu doctorul Pejan ceea ce produce iritarea fiicei sale. De altfel, între Hilda şi doctor se înfiripează o prietenie statornică având ca punct de plecare grija lor pentru sănătatea Lenorei. Aimée este hotărâtă să o alunge pe Hilda. Pejan îi cere Hildei, care vrea să se retragă onorabil, să se căsătorească cu el dar în ultimul moment se răzgândeşte. Aimée procură biletele de drum şi o expediază pe Hilda înainte ca ceilalţi să afle care este adevărul despre brusca ei plecare. În urma unei embolii, Lenora moare brusc ceea ce produce o criză de nervi a fiicei sale urmată de o sincopă. Alungată din nou de Lică aflat la hipodrom, sfidată de Cora, Aimée se aruncă în braţele lui Bubi Panu ca răzbunare pentru tot ce trăia în ultimul timp. Văzând-o derutată, Walter îi

145


cere lui Pejan să se însoare cu ea dar acesta refuză. Analizând contribuţia lui la starea de acum a fetei, Walter hotărăşte să se căsătorească cu ea. Amintindu-şi telegrama din Elveţia, află că soţii Drăgănescu sunt nemulţumiţi pentru faptul că nu au fost anunţaţi de moartea Lenorei. Lenora vine în ţară, constată boala lui Drăgănescu şi hotărăşte să-l ducă în Elveţia pentru a-l îngriji. Marcian este încântat de revenirea Elenei dar regretă că nu este singură căci acum, întâlnirile dintre cei doi amanţi au un caracter secret. Anunţat de administrator că una din fabricile lui este distrusă de un incendiu, Drăgănescu se întoarce în ţară unde se internează în sanatoriul doctorului Walter unde moare. Căsătoria lui Walter cu Aimée schimbă ordinea priorităţilor noii lui soţii şi o situează între fecioarele despletite, alături de Mika-Le, admiţând compromisul pentru a rămâne stăpâna palatului Borodin. ANTON HOLBAN


Fiul ofiţerului Gheorghe Holban şi al Antoanetei (născută Lovinescu), Anton Holban s-a născut în Huşi, la 10 februarie 1902. Este nepotul criticului Eugen Lovinescu.Urmeză cursuri secundare la Huşi şi universitare la Bucureşti ca student la Facultatea de limbi străine (limba franceză). Studiază la Sorbona (1926-1928) în vederea unui doctorat despre Barbey d’Aurevilly care nu se finalizează. Profesor de franceză la Galaţi şi Bucureşti, debutează în 1924 în revista lui Liviu Rebreanu, „Mişcarea literară”. Publică apoi eseuri, recenzii, cronici literare, muzicale, plastice, note de călătorie ş.a.) la „Sburătorul”, „Vremea”, „Azi”. Editorial, debutează cu Romanul lui Mirel”(1929) cu o prezentare a lui Eugen Lovinescu. Urmează romane de succes: „O moarte care nu dovedeşte nimic”, „Parada dascălilor”, „Ioana”, „Accidentul”, postum îi apar nuvele sub titlul „Halucinaţii” şi romanul „Jocurile Dianei”. A comentat romanele Hortensiei Papadat Bengescu şi ale lui Marcel Proust

146


( contribuţia sa la exegeza operei lui Proust fiind cea mai valoroasă din studiile de specialitate româneşti). Cunoscut în epocă prin susţinuta activitate gazetărească, Anton Holban este, în acelaşi timp, un scriitor cu puternică personalitate scriitoricească făcând parte din familia literară a analiştilor, personajele sale fiind adevărate studii de caz prin disecarea stărilor sufleteşti tulburi şi chinuitoare, prin analiza eroului aflat între două obsesii fundamentale: iubirea şi moartea. Scriitor modernist ca şi Camil Petrescu sau Hortensia Papadat Bengescu, influenţat, fără îndoială, de opera lui Proust şi de ideologia literară a unchiului său Eugen Lovinescu, Holban a primit laurii valorii încă din timpul vieţii fiind un autor bine cotat de marele public şi de critica literară. Mizează pe efectele personajelor-narator în nuvele precum: „Chinuri”, „Icoane la mormântul Irinei”, „Obsesia unei moarte”, Conversaţii cu o moartă” ş.a. Moare la numai 35 de ani, la 15 ianuarie 1937, în Bucureşti IOANA

Sandu clătoreşte într-un automobil care pleacă din Bazargic. La Cavarna coboară primii pasager, lângă o moară arsă. La Cavarna este aşteptat de Ioana, îmbujorată de bucuria revederii. Alături de ea se află şi doamna Zoe şi domnul Costică, gazda lor. Apoi apar şi nepoatele lor: Viky, sora Ioanei şi Roza, vara lor adoptată de soţii Axente. Merg într-o trăsură, patru kilomentri până în Cavarna-port, o localitate mică formată din câteva magazii, bordeie şi locuinţe ale pescarilor cu pereţi din scândură putrezită. Soţii Axente îi aşează într-o astfel de cabană, împodobită cu artă de Ioana. Urmează zile de linişte şi relaxare. Prin faţa cabanei curge un râuleţ care se varsă în mare şi în care se scaldă gâşte gălăgioase. Îl cunoaşte pe Hocik, un omuleţ ridicol, cu sandale şi pantaloni de baie, cu care Ioana se simte în largul ei deşi, faţă de Sandu este o fiinţă total opusă. Roza îl consideră pe Sandu singurul om întreg din grup, Ioana fiind foarte plină de neprevăzut iar Viky cochetând cu toţi bărbaţii de pe plajă. Într-o noapte, neavând somn, se plimbă pe plajă şi-i cunoaşte pe barcagiii Cadâr şi Ali care o însoţeau pe Ioana în

147


lipsa lui. Sandu este intrigat atracţia Ioanei pentru bărbaţii de condiţie modestă. El îi pune întrebări şi Ioana se supără, îl incită vorbindu-i despre vărul său, Charles apoi tot ea îl acuză de gelozie şi-i reproşează că n-o iubeşte. Îi mărturiseşte neliniştile ei, şi este compătimită, Sandu asigurând-i că o înţelege fiindu-i prieten. Astfel el află tot ce s-a întâmplat cu ea în cei trei ani cât ani fost despărţiţi şi când Ioana a vrut să fie moartă pentru el. Revenind, Sandu crede că femeia iubită a devenit la înţeleaptă şi că se vor putea înţelege dar ea îi reproşează că nu o iubeşte şi-l învinuieşte că este vulgar şi lipsit de sensibilitate. Sandu încearcă să se retragă din această relaţie care-l face nefericit dar nutreşte speranţa unei reveniri la primele zile de fericire. Deşi amândoi constată că nu pot realiza armonia visată, nu se pot despărţi: ea este convinsă că nu poate trăi fără el iar bărbatul se umileşte în faţa ei pentru a nu determina un gest necugetat al acesteia. Într-o zi are o tentativă de a o părăsi, pleacă pe plajă cu gândul de a nu se mai întoarce dar ea vine după el şi-l roagă s-o ierte rămânând îmbrăţişaşi pe plajă până noaptea, târziu. Ea îi jură că nu-l va mai minţi şi, în ciuda sfatului dat de prietena ei, Arabella, de a nu-i spune toate secretele ei dacă vrea să-l păstreze, ea protestează spunându-i că el este omul pe care-l iubeşte şi căruia nu poate să-i ascundă nici un secret. El, însă, ştie tot ce s-a întâmplat cu bărbatul care l-a înlocuit în toată absenţa lui de trei ani dar Ioana, regretând trădarea ei, încearcă să-şi argumenteze sieşi că totul s-a întâmplat din vina lui Sandu. Cu toate acestea, Sandu vrea să o înţeleagă şi acceptă orice explicaţie care ar putea aduce liniştea între ei. Îşi aminteşte cum a cunoscut-o ca adolescentă, cum a făcut-o femeie şi cum au trăit clipele cele mai minunate din viaţa lor, cum s-au întâlnit la Braşov aşteptând-o pe peronul gării afectat că fusese asasinat preşedintele Republicii Franceze şi netrăind cu adevărat clipa revederii. Supărată, Ioana i-a imputat că i-a rezervat la hotel cameră separată şi că el o înşeală cu o fată din hotel, a plecat şi, după o căutare în noapte de câteva ore timp în care Sandu îşi reproşează lipsa lui de afecţiune datorată evenimentului despre care tocmai a aflat din ziar, a găsit-o pe o bancă din faţa

148


hotelului aşteptând răbdătoare ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic grav. Prima lor călătorie de dragoste a fost un eşec. Pe Sandu în obsedează tot mai mult ideea morţii ca singura soluţie de căpătare a unei adevărate linişti. Deşi îi reproşează aceste gânduri sumbre, ideea morţii o domină şi pe Ioana. Doar Ahmed, pisicul lor, este iubit necondiţionat de cei doi şi, însoţirea lor le aduce linişte şi căldură. Pe plajă, Ioana îi mărturiseşte iubitului ei că aventura cu bărbatul care l-a înlocuit după plecarea sa nu este singura ei greşeală şi în sufletul bărbatului se stârneşteo adevărată furtună dar el speră că afirmaţia este doar o pedeapsă pentru nesfârşitele întrebări asupra fidelităţii ei. Cu toate acestea îşi face planuri de evadare din această relaţie dar căldura trupului ei doritor de iubire îl linişteşte. Într-o altă zi, Ioana îi spune că toate poveştile despre aventurile ei sunt doar mici minciuni pentru a-l face să o iubească ceea ce îl derutează şi mai mult pentru că a doua zi îi povesteşte din nou despre celălalt. Sandu o loveşte şi o părăseşte pentru a reveni la ea peste puţin timp. Merg împreună la Balcic unde petrec o noapte fermecătoare fiind însoţiţi de Arabella pe care Sandu o cunoaşte din timpul studenţiei de la Dijon. Viky se îmbolnăveşte şi este dusă la Cavarna pentru a fi îngrijită de soţii Axente căci doctorul Petroff diagnostichează o boală contagioasă, probabil febră tifoidă prognosticând că va dura mult timp până se va putea vorbi despre însănătoşire. Ioana are remuşcări că nu o poate ajuta cu nimic, îi reproşează lui Sandu tot ce ea însăşi are a-şi reproşa deşi face zilnic împreună cu el, cu maşina sau pe jos, patru kilometri până la Cavarna dorind să-i fie de folos cu ceva. De la Constanţa unde i se trimit analizele, află în cele din urmă că nu este vorba de febră tifoidă dar nu află ce boală are căci, în mod evident, fata se zbate între viaţă şi moarte ceea ce face ca Ioana să creeze o atmosferă încordată între ea şi Sandu. Cu toate acestea, Sandu o iubeşte şi-i mărturiseşte într-o noapte de dragoste că este un om norocos fiindcă ea este iubita lui ţinând-o în braţe cu disperare şi cu nelinişte fiind convins că scenele cărora le este victimă de datorează bolii surorii ei. Desele vizite la Cavarna sunt provocatoare de nelinişte şi apar multe momente

149


de încordare între cei doi tineri. Pe prispă, după unul din obişnuitele- de acum-drumuri, Ioana îi explică faptul că celălalt a însemnat prea puţin pentru ea şi că acum îi este scârbă de această întâmplare nefericită. Îi mărturiseşte că o doare durerea lui şi în braţele sale uită totul. Singura lor tristeţe este acum legată de posibila moarte a surorii ei. Altfel, seara se plimbă până târziu pe malul mării şi pare că pertu ei a începu o nouă viaţă. Într-o zi îl găsesc pe Ahmed bolnav dar nu-i dau o prea mare atenţie şi pleacă la Cavarna. La întoarcere, motanul se simte şi mai rău, refuză mâncarea şi e trist în ziua, după revenirea după vizita obişnuită la Cavarna, îl găsesc mort. Împreună cu Hacic şi Cadâr, merg cu barca pe mare unde îl aruncă. În dimineaţa următoare, hotărăsc să plece la Bucureşti. Pleacă cu automobilul şi, obosită, Ioana adoarme pe umărul lui Sandu care speră că viaţa lor de acum înainte va fi una fericită. Ioana suspină visându-l pe Ahmed.O MOARTE CARE NU DOVEDEŞTE NIMIC

Însoţit de Irina, iubirea vieţii lui de care încearcă astfel să se despartă de el, Sandu pleacă la Paris. Irina îl iubeşte cu pasiune cunoscându-l încă din studenţie, sentimentele lui pentru Irina încep să se estompeze constatând că femeia iubită nu este nici frumoasă, nici deşteaptă cum i se păruse. Rememorând anii care au trecut de când se cunosc, Sandu revede clipa când intră în anturajul Irinei de care se ataşează fără vreo intenţie. Pleacă în vacanţă în străinătate sperând că astfel aventura se încheie dar, revenind, îşi dă seama că Irina îl aşteaptă sperând o reînnodare a idilei. Ei se întâlnesc într-o seară, la operă şi se plimbă după spectacol pe străzile întunecate, se sărută şi relaţia continuă. De Crăciun, el îi scrie o scrisoare prin care îi explică absurditatea relaţiei lor dar i se face milă de Irina şi nu se mai poate despărţi. Asistă la discuţiile familiei tinerei care îi găseşte un candidat la căsătorie, dar Irina îl respinge. Un vis în care o vede pe Irina moartă, îl tulbură pentru moment dat îl uită repede . În sufletul lui se dă o luptă continuă între dorinţa de libertate şi frica de singurătate. El nu şi-a poate imagina pe Irina cu alt bărbat deşi

150


prezenţa ei îl plictiseşte comportarea ei îl deprimă. La puţin timp, vede într-o tavernă în Saint Julien le Pauvre o cântăreaţă bătrână şi o aseamănă cu Ioana la aceiaşi vârstă ceea ce-l îngrozeşte dar îl şi bucură fiindcă îi anticipă previziunea femeii urâte în devenire. El meditează asupra destinului uman, asupra morţii. Îşi imaginează moartea ca realitate imediată: moartea lui Bombonel, a evreicei Yvonne Segal, o femeie de vreo cincizeci de ani, a spălătoresei Dumitra sau a boierului Barbu Pandele. Irina se mută cu familia în provincie şi întâlnirile cu Sandu se răresc, în schimb se întâlneşte cu alţi bărbaţi. Sandu este preocupat de jurnalul său în care îşi analizează trăirile constatând de fiecare dată că nu o iubeşte pe Irina şi că singurul său sentiment pentru ea este mila. Nu-şi imaginează o căsătorie cu ea dar gândeşte că, dacă ar fi ca ei să i se întâmple ceva rău, ar chema-o şi ar proteja-o. Dup un timp de despărţire, sandu o invită într-o excursie şi, într-un sat de lângă Sinaia poposesc într-o casă ţărănească unde locuiesc două săptămâni iubindu-se cu pasiune şi considerând ezitările de până acum simple copilării. Sandu este foarte confuz când gândeşte asupra perspectivei relaţiei lor; întors acasă, este invitat de prietenul său, Radu la o întâlnire pe care o refuză aflat sub impresia excursiei de la Sinaia. Ar dori să discute, mai degrabă cu un bătrân armean, Garabet, pe care-l consideră un înţelept şi al cărui sfat i-ar putea limpezi gândurile. Discută în schimb, cu prietenul său, Coco, ale cărui păreri i se par cu totul agasante. Irina şi Sandu iau masa în parcul Carol împreună cu Niki Mihail, prilej pentru a discuta despre prieteni comuni dar şi despre relaţia lor. Sandu încearcă să fie empatic substituindu-se Irinei care nu concepe viaţa fără el considerând că toate clipele de fericire i le datorează. Plecat în străinătate, Sandu se gândeşte des la Irina imaginându-şi-o moartă sau căsătorită cu un alt bărbat. El îşi aminteşte o altă întâlnire cu Irina după mutarea părinţilor ei în oraşul de provincie când relaţia lor pare ratată căci atmosfera nu are nimic de entuziasmul zilelor bune, cei doi purtându-se ca doi străini. Irina îi sugerează că ar fi un lucru firesc dacă ei s-ar căsători, dar Sandu se declară a nu fi pregătit pentru un asemenea eveniment.

151


Faptul că nu o părăseşte se datorează, recunoaşte în sine, numai milei faţă de această femeie legată atât de strâns de el şi spaimei de sentimentul singurătăţii. Notele sale de jurnal consemnează alternanţa sentimentelor de dragoste, de orgoliu şi de vinovăţie faţă de trăirile iubitei sale atât de controversate. Îi trimite Irinei o scrisoare şi primeşte ca răspuns o telegramă încărcată de dragoste. După trei zile primeşte o scrisoare în care îi mărturiseşte că este sclava lui şi-i declară supunere necondiţionată. Sandu pleacă în ţară şi, după trei zile de mers cu trenul, odată ajuns, află de la prietena ei, Gina că Irina este măritată şi se află împreună cu soţul ei, Marcu, la Sinaia. Irina şi Sandu se întâlnesc şi mărturisesc că regretă situaţia lor din acest moment. Sandu pleacă la Paris şi în scurt timp îşi face o nouă prietenă, Colette. După puţin timp primeşte o scrisoare de la Gina care-i scrie că Irina a murit într-un accident căzând de pe o stâncă.MIRCEA ELIADE


Născut la Bucureşti, 9 martie 1902, fiu al lui Gheorghe Ieremia originar din Tecuci şi al Ioanei ( Stoienescu). Urmează şcoala primară şi liceul în Bucureşti. Debutează cu o proză fantastică “Cum am descoperit piatra filosofilosofică ( 1921) la “Ziarul ştiinţelor popularizate” unde va susţine un ciclu de articole “Convorbiri entomologice”. Ţine un jurnal intim şi scrie “Romanul adolescentului miop”.

Urmează la Universitatea Bucureşti, Facultatea de filosofie până în 1928. Colaborează la « Universul literar », « Adevărul literar şi aristic », « Lumea », « România literară », « Vremea », « Viaţa literară, « Sinteza », « Azi », « Revista fundaţiilor regale » ş.a. Obţine o bursă şi studiază în India religia hindusă (1928 – 1932), la Calcutta unde îşi ia doctoratul în 1932.

Revine în ţară ca asistent la Facultatea de litere şi filosofie după care, în 1940 intră în diplomaţie ca ataşat cultural la Londra, apoi consilier cultural la Lisabona. Este profesor la

152


„Ėcole des Hautes Etudes” din Paris ( 1946 – 1948), se stabileşte în S.U.A.(1956) ca profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago. Membru şi preşedinte din 1963 al „American Society for Study of Religions”, membru al Academiei regale belgiene din 1977, moare în Chicago în anul 1986

OPERA

1930, Isabel şi apele diavolului ;1932, Soliloquii; 1933, Maitreyi 1934, Întoarcerea în rai, Lumina ce se stinge, India, Oceanografie ;1935, Şantier, Huliganii ( I, II) ; 1936 Domnişoara Cristina ; 1937 Şarpele; 1939 Nuntă în cer , Fragmentarium ; 1940 Secretul doctorului Honigberger; 1943 Comentarii la legenda Meşterului Manole, Insula lui Euthanasius1949, Tratat de istoria religiilor, 1966, Amintiri ; 1969, Pe strada Mântuleasa , La ţigănci şi alte povestiri ; 1970, Noaptea de sânziene ( I, II) , De la Zamolxis la Gingis Khan, Coloana nesfârşită ; 1974, Iphigenia ; 1976. Istoria credinţelor şi ideilor religioase ; 1878, În curtea lui Dionis

MAITREYI

Allan, un englez de 24 de ani aflat la începutul carierei în India locuieşte în aceiaşi cameră cu Harold Carr. Bolnav de friguri, Allan aflat în sanatoriu este invitat de inginerul Narenda Sen, şeful său, în casa lui din cartierul Bhowanipore Prietenul său, Lucian Metz , un gazetar francez îi mărturiseşte lui Allan că ar dori să scrie o carte despre India. În casa lui Sen, Allan o cunoaşte pe Maitreyi, fiica de 16 ani a inginerului, pe Srimati Devi Indira, soţia acestuia, pe fiica mai mică Chabu şi rudele acestuia.

Aflat pe şantierul din Tambule, Allan primeşte o telegramă din Calcutta prin care i se oferă un post de inspector al liniilor Lumding – Sadiya în Assam. Sărbătoreşte acest eveniment la „China Town” unde este văzut de Maitreyi şi de tatăl ei îmbrăţişând o fată.

La Shillong, unde se află noul său sediu, Allan se îmbolnăveşte de malarie şi este internat la spitalul de medicină tropicală din Calcutta. Revenindu-şi, îl găseşte lângă patul său pe Harold şi pe inginerul Narenda Sen care-l invită să locuiască la

153


el atât timp cât va mai rămâne în India. În casa lui Narenda Sen, Allan se simte stingher, fapt sesizat de Maitreyi care devine tot mai apropiată cerându-i să o înveţe limba franceză în timp ce el ar învîţa bengaleza. Fascinat de lumea pe care o descopră, tânărul scrie în jurnal unde relatează şi povestea lui Chabu despre pomul ei pe care îl hrăneşte în fiecare zi. Seara, când lucrează cu inginerul Sen, Allan află că fiica lui scrie poezii filosofice. Tânărul are impresia că unelteşte o căsătorie cu Maitreyi fiind lăsat în încăpere cu fata fără a fi supravegheat. Primeşte timide mărturisiri de la aceasta iar când revine de la o conferinţă cu tatăl ei, fata îi dăruieşte una din cele două cărţi primite de la Lucien. Allan este tot mai atras Maitreyi şi notează în jurnal sentimentele contradictorii pe care le trăieşte.

Allan asistă la nunta unui văr al inginerului, Mantu şi gândeşte la o posibilă nuntă cu Maitreyi. Cei doi trăiesc o iubire pătimaşă. Khokla, servitoarea familiei, află întâmplător de idila celor doi tineri. Pe terasă, Lilu şi Khokla poartă o discuţie despre prietenie şi dragoste iar Maitreyi îl roagă pe Allan să o ajute finalizeze lucrul la catalogul bibliotecii lui Sen. În dimineaţa următoare, cei doi se întâlnesc în bibliotecă iar fata îi mărturiseşte iubirea pentru gurul ei Robi Thakkur dar îi oferă o coroniţă de iasomie, semn al logodnei. Cei doi trăiesc o poveste de dragoste în ciuda temerilor provocate de posibilitatea ca părinţii Maitreyei să afle toate acestea. Tânărul englez trăieşte cu intensitate dragostea pentru fată suprapunând-o iubirii pentru India şi hotărăşte chiar să treacă la hinduism. Primeşte din partea fetei inelul de logodnă întruchipând doi şerpi încolăciţi. Întâlnirile devin tot mai dese iar fata merge adesea , noaptea, în camera lui Allan..Khokka protejează relaţia tot mai imprudentă a celor doi. Chabu şi Sen se îmbolnăvesc familia fiind preocupată de cei doi bolnavi. De ziua Maitreeyi, când împlineşte 17 ani, în casa inginerului vine elita artelor din Calcutta. Fără să-şi dea seama, Chabu mărturiseşte părinţilor o scenă de dragoste dintre cei doi îndrăgostiţi petrecută în pădure iar familia Sen întrerupe brutal orice legătură a celor doi..Sen vrea să o mărite pe Maitreyi cu un

154


profesor din Hoogli şi aceasta, deznădăjduită, îi trimite lui Allan un plic cu o creangă de oleandru înflorit. Chabu moare iar Maitreyi, într-o ultimă scrisoare, îl imploră pe Allan să o uite pentru a o întâlni într-o viaţă viitoare. Încercând să uite dragostea pentru Maitreyi, Allan are o aventură cu Jenia Isaac, o evreică finlandeză, dar se simte dezgustat, apoi cu o nemţoaică, Geurtie, la care, rămas fără bani, se mută un timp. Nimic nu îl poate face să uite dragostea pentru Maitreyi încât are mai multe tentative de a se apropia de aceasta. Dorind să fie alungată din casă pentru a se întoarce la Allan, ea se dăruieşte unui vânzător de fructe dar Narenda Sen hotărăşte să treacă sub tăcere gestul fatei pentru a nu se face de râs în faşa celorlalţi membri ai castei dar, din nefericire, Maitreyi rămâne însărcinată şi este trimisă la Miduapur să nască neştiută de nimeni în afara familiei. Allan trăieşte disperarea de a nu o mai putea vedea pe Maitreyi , orice intrare în casa lui sen fiindu-i interzisă.NUNTĂ ÎN CER

Pe 8 ianuarie, în casa unui prieten, Mavrodin o cunoaşte pe Ileana la o serată mondenă, la puţin timp după apariţia romanului său „Tinereţea Magdalenei”. Ileana este venită de curând din Germania şi exercită o atracţie fascinantă pentru Mavrodin. Abordând tema cărţilor sale, descoperă că Ileana nu ştie nimic despre acestea. Dansând, amândoi simt bucuria apropierii lor fizice, fapt observat şi de către cei din jur. Retrăgându-se în camera alăturată, ironia din privirea femeii îl trezesc din starea de transă, Pleacă pe furiş şi Ileana îl invită pentru a doua zi la ceai. În lift, ei se îmbrăţişează ca o promisiune pentru următoarea întâlnire. Află, vizitând-o că ea se află după o mare decepţie fiind la un pas de moarte. Misterul acestei iubiri îl tulbură pe Mavrodin fiind, mai târziu, pretextul unei veşnice gelozii. Ei simt, când sunt împreună că nu pot exista unul fără celălalt, ea având coşmaruri când rămâne singură Pleacă împreună la Predeal şi Ileana îi spune lui Mavrodin că, în urmă cu doi ani, doica i-a prezis că va avea o mare iubire care i-ar putea aduce moartea. În februarie de întorc

155


în Bucureşti după câteva luni de tandreţe, Ileana mutându-se acasă la Mavrodin. Bărbatul începe să fie îngrijorat fiindcă, de când o cunoaşte pe Ileana, nu a mai scris nimic. Şi femeia ştie că are o rivală de temut în pasiunea acestuia pentru scris. Ileana îşi pierde exuberanţa, devine tot mai tăcută mărturisindu-i iubitului ei dorinţa ca dragostea lor să rodească un copil. El simte, însă, că acest copil ar însemna căsătorie, îngrădirea activităţii sale de creaţie şi pierderea unei părţi a identităţii sale. Mavrodin şi Ileana petrec Sfintele Paşti la ţară, femeia având revelaţia herfei lui Isus. La întoarcere, cei doi fac pregătiri pentru plecarea în Italia. În ajunul plecării, Mavrodin o vede stând de vorbă cu un tânăr despre care aceasta îi spune că este fratele ei. Gelozia şi neîncrederea fac din nou ca bărbatul să se simtă nedreptăţit, el considerând relaţia lor ca manifestare a sincerităţii care duce spre comuniunea necondiţionată dintre ei. La Veneţia unde stau două luni, îndrăgostiţii trăiesc clipe de dăruire care revitalizează dorinţa ambilor parteneri şi îi face să uite motivele reproşurilor dinaintea plecării. Revenind la Bucureşti, Mavrodin este cuprins de febra creaţiei obsedat de romanul neterminat la începutul legăturii sale cu Ileana. De crăciun, Ileana împodobeşte pomul cu numeroase jucării gândindu-se la copilul dorit. Ei petrec sărbătorile cu o umbră de îngrijorare pregătind mariajul dorit mai mult de femeie decât de Mavrodin. Se iubesc cu patimă evitând discuţia privitoare la căsătorie şi, a doua zi, Ileana îl părăseşte lăsând o scrisoare de adio. Cu toate eforturile, Mavrodin nu o găseşte pe Ileana şi găseşte un sprijin moral în prietenul său, Alexandru Hasnaş care-i ascultă mărturisirile şi îl încurajează relatându-i o poveste asemănătoare trăită de el cu nu mult timp în urmă: Fiind în Franţa la începutul războiului, Hasnaş se înrolează alături de alţi tineri români iar după intrarea României în război, revine în ţară. Călătorind cu trenul în drum spre Moldova, întâlneşte o tânără gate să sară din tren fiindcă nu ştie unde a dispărut mătuşa ei. După încheierea armistiţiului, primind o moştenire, devine un om de afaceri prosper şi trăieşte c u o femeie de moravuri uşoare, soţia unui îmbogăţit de război: Lena îi este prezentată de către amanta lui ca „ultima fecioară a

156


secolului”. El recunoaşte în aceasta pe fata din tren dar ea nu recunoaşte nimic. Peste câteva zile o întâlneşte şi-i spune că va pleca la Paris. Se întâlnesc în tren, discută banalităţi, ea fiind interesată de legătura lui cu Clody, amanta lui. La Veneţia locuiesc în acelaşi hotel şi Hasnaş vrea să dea impresia că o ignoră plecând singur la masă. Apoi o găseşte plimbându-se singură şi fata îi povesteşte că-l iubeşte de când l-a cunoscut, în tren, trăind un adevărat calvar. Lena se dăruieşte celui iubit şi Hasnaş trăieşte sentimentul vinovăţiei intenţionând să o părăsească deşi ştie că o iubeşte şi este iubit. După cinci zile, ei hotărăsc să nu se mai despartă. La Milano fac o nouă escală iar la Nisa cei doi decid să se căsătorească. Bărbatul este chinuit, chiar după căsătorie, de gelozie ceea ce o întristează pe Lena deşi el îi propune să aibă un copil împreună. Caracterul lui Hasnaş o face pe femeie să-l părăsească deşi continuă să-l iubească. LA ŢIGĂNCI

Profesorul de muzică Gavrilescu călătoreşte cu tramvaiul venind de la o lecţie de pian de la eleva sa, Otilia Voitinovici. Câţiva tineri povestesc despre călătoria lui Lawrance în Arabia şi despre căldurile îndurate de acesta. Profesorul îşi aminteşte că şi-a uitat partiturile la Eleva sa şi coboară din tramvai. După ce ratează două tramvaie, se retrage la umbra din faţa grădinii ţigăncilor. O fată oacheşă îl invită înăuntru luându-l uşor de braţ şi Gavrilescu este întâmpinat de răcoare şi linişte. Condus la bordei, o babă care pare a-l aştepta, îi propune să aleagă între trei fete: o nemţoaică, o evreică si o ţigancă. Bărbatul respinge ideea de a alege nemţoaica şi plăteşte trei sute de lei pentru ţigancă, evreică şi grecoaică. Îşi socoteşte în minte câte lecţii de pian ar trebui să facă pentru a recupera această sumă. Îi explică babei că el este un artist şi, numai pentru păcatele sale a ajuns un biet profesor de pian. Intră intr-o cameră încărcată cu paravane, fotolii, covoare într-un amestec ciudat. Ajuns acolo este avertizat să nu bea prea multă cafea dar, călcând pe covoarele moi, în semioscuritate, se simte fericit şi tânăr amintindu-şi

157


imaginea femeii iubită în tinereţe. Încearcă să identifice cele trei fete dar o sete chinuitoare îl împiedică Bea apa proaspătă adusă de una din fete şi-i revine în memorie imaginea colonelului Lawrence asociind setea sa chinului colonelului care a traversat pustiul. Fetele îi impută că evită identificarea lor. După ratarea primului răspuns, este prins într-o horă a ielelor şi cade într-un somn profund. Deşteptându-se, el are senzaţia că se află într-un alt spaţiu, lucrurile cunoscute anterior aflându-se aşezate în altă ordine. Grecoaica, fata identificată ca ţigancă se află la picioarele lui şi-i redeşteaptă dorinţa din tinereţe de a vizita Grecia împreună cu iubita sa, Hildegard. Îşi exprimă dorinţa de a cânta la pian şi este condus printre mobile, paravane şi încăperi stranii într-o altă cameră în care se află un pian. Lângă acesta stau sprijinite două fete. Încercând să cânte la pian, îi revine în minte tragedia vieţii sale, povestea studenţiei când a cunoscut pe Elsa, scurta sa aventură erotică, lipsa banilor ducând la o despărţire neprevăzută şi la ratarea căsătoriei cu frumoasa nemţoaică. Gavrilescu simte nevoia să retrăiască aceste momente ale tinereţii povestind tinerelor din faţa lui clipele trăite atunci dar acestea îi spun că nu mai are timp, că trebuie să le ghicească aceasta intrând în ritualul casei. Ele îl supun la alte probe în urma cărora profesorul ar trebui să simtă bucuria momentului trăit dar acesta ratează fiecare încercare. El se vede înfăşurat într-un giulgiu şi cade într-o stare de letargie, apoi se trezeşte îmbrăcat în şalvari şi o tunică galben-aurie. Având tot mai acut senzaţia ratării, el vrea să evadeze din cameră şi parcurge labirintul orbecăind printre lucruri. Aude deodată zgomotul tramvaiului şi o vede pe babă aşezată la măsuţa cu picioare scurte bându-şi cafeaua. Se vede în stradă, revenit la viaţa de dinaintea intrării în curtea ţigăncilor. Aflat în tramvai aude iar discuţia despre aventura colonelului în Arabia, scoate o bancnotă taxatorului dar îi este refuzată deoarece bancnota este retrasă din circulaţie de mai mult timp. Ajunge în strada Preoteselor în care o caută pe doamna Voitinovici şi află că aceasta nu mai locuieşte la această adresă. Ajuns la propriul domiciliu, află că soţia lui, Elsa, l-a aşteptat mai mulţi ani după

158


care a plecat în Germania. Constată că şederea sa la ţigănci a durat doisprezece ani şi revine la acestea. Aici lucrurile sunt neschimbate. Baba se află în acelaşi loc, cu cafeaua în faţă şi-i recomandă să caute uşa cu numărul 7 deoarece este târziu şi toate fetele s-au culcat, singura care nu doarme niciodată fiind nemţoaica. Parcurge holul cu multe uşi, uită numărul căutat, bate apoi la una,, la întâmplare şi deschide uşa unei camere slab luminate. O găseşte acolo pe Hildegard care îi declară că-l aşteaptă de mult, iar el îi declară că a fost la berărie. Bărbatul retrăieşte momentul despărţirii de fată. O ia de mână, traversează curtea şi urcă într-o birjă cu care pornesc fără grabă spre pădure spre admiraţia birjarului care fluieră uşor calului. Hildegard îi prinde mâna în mâna ei în timp ce Gavrilescu o priveşte încordat. El îi mărturiseşte că se întâmplă cu el ceva ciudat, că are senzaţia că trăieşte un vis dar fata îl linişteşte spunându-i că toţi visăm şi sfârşitul începe ca o cufundare în vis.DOMNIŞOARA CRISTINA

Profesorul Nazarie vine în casa familiei Moscu fiind prezentat ca profesor universitar deşi este doar asistent. Invitat la masă, el se îndreaptă spre locul de lângă gazdă dar este atenţionat de o fetiţă cu chip de înger, de numai nouă ani, care-l priveşte rece, parcă de pe altă lume, că locul îi aparţine. Nazarie explică scopul venirii lui la Bălănoaia unde se află un şantier arheologic pe locul unei vechi familii boiereşti. Ceva nelămurit pluteşte în jurul celor aflaţi la cină, singura care mănâncă fiind doamna Moscu. Profesorul vorbeşte despre obiectele găsite în şantierul arheologic şi Simina recunoaşte obiectele domnişoarei Cristina. Sanda şi Egor remarcă privirea de gheaţă a Siminei. Nazarie merge în camera lui Egor cu care discută despre seara petrecută împreună. Pe hol se aud paşi şi Egor simte în ceafă privirile cuiva. Dimineaţă, Nazarie rememorează discuţia din seara precedentă cu Egor apoi iese din cameră ca să se plimbe prin împrejurimi. La conac o vede pe Simina, o salută şi ea îi răspunde veselă. Fata îi reproşează lui Nazarie că l-a ţinut din treabă pe Egor şi-l avertizează ca în seara următoare să-l lase în

159


pace. Profesorul este uluit de frumuseţea fetei şi de faptul că aceasta cunoaşte conţinutul discuţiei lor de parcă ar fi fost de faţă. La masa de prânz, Simina spune că a visat-o pe domnişoara Cristina ceea ce îi produce Sandei o vădită stare de nelinişte. Din vorbele ei se pare că domnişoara Cristina apare des în visele fetei cât şi ale doamnei Moscu, acestea susţinând că domnişoara este supărată pe Sandală pentru că a uitat-o. Doamna Moscu povesteşte pentru Nazarie împrejurările morţii Cristinei spunând că domnişoara fusese omorâtă de ţăranii răsculaţi în 1907 apoi toată lumea este invitată să vadă portretul celei moarte. Egor face remarca lipsei de talent a pictorului care a pictat-o pe Cristina şi este admonestat ceea ce îl face să înţeleagă faptul că amintirea Cristinei este sacră pentru familia Moscu. Camera unde se află portretul tinerei are izul unei camere mortuare dominată de miros de mosc ceea ce amplifică starea de încordare a profesorului care simte privirea şi zâmbetul dispreţuitor din tablou. Egor îşi exprimă dorinţa de a picta şi el tabloul dar sandală îl pune în gardă că mama ei nu-i va permite dar intervine Simina spunând că acest lucru ar fi pe placul Cristinei. Discutând, Egor şi Sandală ajung la concluzia că atitudinea Siminei se datorează poveştilor spuse seara de doica ei. Cerându-i să povestească una din poveştile spuse de doică, Simina le spune povestea unui cioban îndrăgostit de o împărăteasă moartă, apoi le cere să asculte o poveste adevărată despre domnişoara Cristina. Egor o acuză de minciună căci o fetiţă de nouă ani nu avea de unde să cunoască faptele de mult uitate ale Cristinei. Fata sare în braţele bărbatului prefăcându-se a fi speriată. Sanda o pedepseşte trimiţând-o să se culce. Nazarie, venit din sat, povesteşte faptele aflate despre familia boierească asupra căreia se opreşte studiul său. Rămas singur cu Egor îl iscodeşte în legătură cu motivul şederii lui în această casă ciudată spunându-i că se vorbeşte în sat despre Cristina, o tânără de o cruzime diabolică, ucisă de vechilul moşiei a cărui amantă era care află că îl înşeală cu ţăranii de pe moşie, promiţându-le pământ. Culcându-se, Egor simte privirile din seara trecută şi o vede pe Cristina care porunceşte celor din jurul său să dispară şi,

160


în camera sa, aude vorbele ei de dragoste. Egor o respinge ştiind că ea este moartă dar Cristina continuă să-l mângâie cerându-i să o iubească. Egor se trezeşte şi simte în cameră un parfum de violete atât de puternic încât are sentimentul cert al trecerii femeii prin camera lui cu atât mai mult cu cât găseşte mănuşa ei. Stă nemişcat până dimineaţă de teamă ca visul să nu revină. Într-un răstimp, simte că este singur şi, dominat de starea hipnotică din timpul nopţii, îi povesteşte lui Nazarie totul amănunţit. Este anunţat că sandală se simte foarte rău şi doreşte să o vadă. Discuţia celor doi este întreruptă de doamna Moscu. Egor o caută pe Simina simţind că fetiţa ştie totul despre aventura lui din noaptea trecută. O găseşte în caleaşca domnişoarei Cristina. Strângând cu putere braţul fetiţei, simte o durere cumplită şi o eliberează, Simina părăsindu-l ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ajungând la conac, Egor află că Sanda, se simte tot mai rău.. Pleacă să cheme un doctor şi revine cu vestea că acesta soseşte a doua zi, dimineaţa. Întors în camera lui, Egor stă treaz până după miezul nopţii. Se visează în acelaşi salon unde se află prietenul său, Radu Prajan, simte parfumul de violete şi o simte pe Cristina care îi cere să o privească şi să facă dragoste cu ea. Îi spune că dragostea lui pentru sandală o va ucide pe logodnica sa. Cu trenul de dimineaţă soseşte medicul care constată că starea Sandei este foarte gravă dar nu poate identifica sursa răului. Egor se încuie în cameră cu Sanda nerăspunzând când doamna Moscu vrea să o vadă. Apoi merge la Simina care îl atrage în întunericul pivniţei arătându-i locul tainic al Cristinei. Simina îl umileşte şi îl zgârie dar Egor este neputincios în faţa copilului. Revenind în camera Sandei, îl găseşte pe Nazarie la căpătâiul ei. Tremurând de groază, cu puşca în mână, doctorul apare în pragul uşii spunând că această casă este bântuită de fantome. Rămas singur, Egor adoarme hotărât să ţină piept Cristinei, Pe fereastră, Nazare şi doctorul o văd trecând spre grajduri pe Simina. Auzind un geamăt, apoi zgomotul cheii în broască, Egor tresare şi simte parfumul de violete. Ea intră în gândurile bărbatului pentru a-l împiedeca să se roage. Cristina se dezbracă încet şi-l ademeneşte provocându-i o mare dorinţă. Mângâind-o, simte pe spatele ei

161


ceva fierbinte şi are un sentiment de dezgust. Tresare şi, încercând să iasă din delir, se zbate şi răstoarnă lampa. În grajd, doctorul şi Nazare o găsesc pe Simina aşteptând întâlnirea cu Cristina care apare, urcă în caleaşcă şi dispare. Mănuşa Cristinei, se transformă în mâna doctorului, în scrum. Egor se trezeşte şi fuge în camera Sandei , nu poate intra în camera ei din cauza fumuluil. Doctorul o vede aruncându-se pe fereastră şi o prinde în braţe.. Oamenii din sat vin, văzând flăcările şi doamna Moscu crede că este din nou răscoală. În pivniţă, Simina stă culcată cu faţa lipită de pământul ud şi âi spune că acum Cristina a dispărut pentru totdeauna. În locul acela se află inima Cristinei. Egor înfige acolo un ţăruş din fier şi are sentimentul tragic al pierderii Cristinei. Când se dezmeticeşte află că Sanda a murit. Înţelege că tot ce s-a petrecut a fost real şi că el a omorât-o pe Cristina. Casa familiei Moscu arde marcând dispariţia unei mari familii boiereşti.LUCIAN BLAGA

INFORMAŢII BIO-BIBLIOGRAFICELa 9 mai 1895 se naşte în Lancrăm, judeţ Alba fiul

preotului Isidor Blaga şi al Anei (născută Moga), Lucian Blaga viitor poet, dramaturg şi filosof. Crescut într-o familie cu tradiţie intelectuală, studiază la gimnaziul german din Sebeş, apoi la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. Pentru a evita încorporarea în armata austro-ungară, se înscrie la Institutul teologic din Sibiu pe care îl absolvă ân 1917. Urmează cursurile Universităţii din Viena la facultatea de filozofie şi obţine titlul de doctor. Este redactor al revistei „Cultura” din Cluj ŞI „Banatul” din Lugoj (1920-1926) şi colaborează cu poezii şi eseuri la numeroase publicaţii literare. În 1926 intră în diplomaţie fiind ataşat de presă, cosilier la legaţiile din Varşovia, Praga, Berna şi Viena, ministru plenipotenţiar la Lisabona. În 1935 i se conferă Marele Premiu al Academiei Române al cărui membru este ales în anul următor. În 1939 părăseşte activitatea diplomatică fiind profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj. După o tragică absenţă din viaţa culturală, în 1948 lucrează în cadrul institutului

162


de istorie al Academiei, filiala Cluj. Debutează la „Tribuna” din Arad (1910) iar primul volum de versuri „Poemele luminii” îi apare în 1919 primind Premiul Academiei. Prima operă dramatică , drama „Zamolxe” este scrisă în 1921. Între 1921-1943 publică volumele de versuri: „Paşii profestului”, „În marea trcere”, „Lauda somnului”, „La cumpăna apelor”, „La curţile dorului”, „Nebănuitele trepte” iar în 1962 volumul „Poezii” şi piesele de teatru: „Tulburarea apelor”, ”Daria”, „Meşterul Manole”, „Cruciada copiilor”, „Avram Iancu”, iar în 1965 „Anton Pann”. Principalele lucrări filosofice sunt: „Trilogia cunoaşterii” „Trilogia culturii” „Trilogia valorilor”. Alte lucrări cu caracter filosofic, eseuri, memorii, comentarii, opere cu caracter de sinteză: „Religie şi spirit”, „Ştiinţă şi creaţie”, Discobolul”,„Despre conştiinţa filosofică”, „Arca lui Noe”, „Gândirea românească în Transilvania”, „Hronicul şi cântecul vârstelor” ş.a. Moare la Cluj, în 6 mai 1961MEŞTERUL MANOLE

Manole este frământat de gânduri. De şapte ani construieşte biserica ale cărei ziduri, după ce sunt ridicate, se dărâmă. Stareţul Bogumil încearcă să-l convingă pe Manole că este necesară o jertfă umană pentru a da viaţă bisericii dar Manole refuză afirmând că el nu este călău şi nu poate săvârşi un păcat pentru împlinirea lăcaşului sfânt. Găman, care doarme într-un ungher al încăperii, are coşmaruri şi vorbeşte în somn. Se trezeşte brusc şi-i cere lui Manole să-l jertfească pe el fiindcă tot este bătrân. După plecarea lui Bogumil, vine Mira, soţia lui Manole care, discutând despre biserică, îi spune că dacă ea ar muri, el ar putea duce la bun sfârşit construcţia bisericii. Manole este surprins deoarece Bogumil îi vorbise despre o jertfă care ar ţine zidurile bisericii. Mira îl trezeşte pe Găman care îi sărută picioarele ca unei sfinte. Sosesc şi zidarii care vorbesc despre dărâmarea zidurilor dar nu ca de obicei: acum pietrele au fost aruncate în sus, pământul s-a înmuiat ca şi cum acolo ar fi gura iadului. Zidarii sunt înspăimântaţi şi vor să plece dar Manole îi reţine. Mira îl trezeşte din nou pe Găman care vorbeşte ca într-

163


un delir apoi, când îşi revine, pleacă cu toţii să vadă zidul căzut. Ajungând la zid, Manole se roagă şi măsoară din nou pentru a vedea dacă nu este vreo eroare dar oamenii vorbesc despre coborârea lui Antihrist care nu-i lasă să construiască biserica. Un sol al lui Vodă vine să vadă biserica amintindu-le că s-au înţeles cu acesta să termine biserica în doi ani şi că au trecut şapte ani şi biserica încă nu este ridicată. Zidarii solicită alt loc de construcţie dar solul nu acceptă. Manole mai cere un răgaz de trei zile pentru a termina construcţia. După plecarea solului, zidarii îşi arată nemulţumirea faţă de promisiunea lui meşterului. Un singur zidar pleacă deşi Manole le dă voie să plece dar şi acela se întoarce după puţin timp. Meşterul le vorbeşte despre condiţia jertfei pentru ridicarea bisericii şi-i pune să jure că prima soţie, fiică sau soră care vine la ei să fie jertfită fiind zidită. În timpul jertfei se arată un semn divin: se vede umbra bisericii şi bătaia unui clopot. Meşterii aşteaptă timp de trei zile să vină o soţie, o fiică sau o soră rugându-se să nu fie soţia, fiica sau sora lor. Zidarii bănuiesc că Manole ar fi înştiinţat-o pe Mira să nu vină şi se dezleagă singuri de cuvântul dat. Ei hotărăsc să plece dar când sunt pe punctul de a părăsi şantierul apare Mira. Toţi rămân uimiţi fiindu-le ruşine de bănuiala că şeful lor ar fi trădat jurământul. Mira aflase de la stareţul Bogumil despre intenţia zidarilor de a jertfi pe cineva şi a venit să oprească această nelegiuire. Ea îi acuză pe zidari şi pe soţul ei că au devenit din sfinţi, ucigaşi şi le promite că va sta aici ca să împiedice orice jertfă. Îndurerat de naivitatea Mirei, Manole vrea să o trimită acasă dar zidarii îi amintesc jurământul. Mira vrea să-i dezlege de jurământ dar zidarii nu acceptă. Surprinsă, Mira crede că cel zidit este Găman dar bănuiala nu i se confirmă. Manole îşi mobilizează forţele şi o asigură pa Mira că de astă dată biserica se va ridica, că povestea cu jertfa este doar un joc pentru a putea învinge blestemul şi ea trebuie să intre în joc. Mira îl crede şi intră în joc pentru două-trei ore cât o asigură soţul ei că va dura totul. Mira este aşezată în zid şi zidită de bărbatul ei aflat într-o adevărată transă. Zgomotul zidarilor şi glasurile lor acoperă vaietele Mirei şi zidul se ridică. Femeile

164


venite la aflarea veştii, văd biserica înălţându-se. Manole, istovit de efort şi de durere are impresia că au trecut ani întregi de când lucrează deşi au trecut doar şapte zile. Cere să i se spună ultimele cuvinte ale Mirei şi află că femeia lui a spus doar că se simte strânsă în braţe de soţul ei şi nu strânsă de zid. Manole termină zidul apoi încearcă să dărâme zidul pentru a o elibera pe Mira dar nu reuşeşte. Biserica este zidită, clopotele sunt ridicate în turle şi este aşteptat Vodă pentru a se inaugura. Manole este acuzat de omor şi se aşteaptă să fie judecat. Vodă vede biserica, vrea să-l vadă pe Manole pe care aproape că nu-l mai recunoaşte fiind mult mai bătrân din cauza mustrărilor de conştiinţă şi a efortului deşi Bogumil îl încurajează spunându-i că totul se va încheia cu bine. Manole încă mai crede că Mira va ieşi din zid. Îi cere lui Vodă să tragă el clopotele dar mulţimea strigă ca meşterul să fie pedepsit. Manole, aflat pe acoperiş, se aruncă în gol şi moare spre durerea zidarilor săi. MIHAIL SEBASTIAN

I. Hechter – numele real al dramaturgului şi prozatorului Mihail Sebastian- s-a născut la Brăila la 8 octombrie 1907 la Bucureşti într-o familie de intelectauli. Studiază dreptul la Bucureşti, apoi la Paris. Dubutează în publicistică, la ziarul „Cuvântul” în a cărui redacţie lucrează mai mulţi ani deşi publică în mai toate revistele literare alte timpului: „România literară”, „Revista fundaţiilor regale”, „Viaţa românească”, „Literatură şi artă”, „Versuri şi proză” ş.a. Editorial debutează cu volumul de proză „Fragmente dintr-un caiet găsit”, Bucureşti,1932, urmat de „Femei”, Bucureşti,1933, „De două mii de ani”,Bucureşti,1934, „Oraşul cu salcâmi”, Bucureşti,1935, „Accidentul”, Bucureşti,1940, volumul „Teatru”, Bucureşti, 1946 şi, postum, „Eseuri”,cronici, memorial” în 1972. Ca dramaturg se remarcă prin piesele de teatru având un registru propriu, între cel comic şi cel grav aducând astfel „ pe scenă un filon de poezie, de sensibilitate şi de visare”: „Jocul de-a vacanţa”, „Steaua fără nume”, „Ultima oră”, „Insula”. Se face remarcat şi ca eseist şi pamfletar.

165


ORAŞUL CU SALCÂMI

Adriana, fiica familiei Duma, are primele semne ale feminităţii. Fata este speriată neştiind cu exactitate ce se petrece cu ea. Mama se recunoaşte în copila care a fost cu douăzeci de ani în urmă când a avut aceleaşi tulburări şi o linişteşte. Revenind la şcoală după câteva zile se ceartă cu cea mai bună prietenă sub impulsuri emoţionale necunoscute până atunci. Paul Mlădoiu, vărul său, remarcă frumuseţea eclatantă a fetei şi Adriana este mândră fiind văzută la braţ cu acesta. Rămânerea peste noapte a tânărului în casa lor produce un adevărat seism în simţurile fetei. Convins că este iubit de Adriana, el caută jurnalul ei intim. De altfel, ea se confesează Margaretei, una din prietenele ei dar este hotărâtă să reziste avansurilor tânărului. El îşi scurtează, însă, vizita şi pleacă pentru a nu produce complicaţii. Într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie, doamna Dunea primeşte vizita Rozaliei Donciu, soţia prefectului care îi propune să-şi dea fata la cursul de pian ţinut de o franţuzoaică adusă de la Paris. În salonul familiei Donciu unde este prezentată profesoara de pian. Adriana îl cunoaşte pe Gelu. După un timp, Victor Ioanid, unul din prietenii lui Gelu, dispare de acasă ceea ce produce emoţii în orăşel. Familia îl caută disperată în oraşele din jur dar Adriana află de la Gelu că cel dispărut a luat nişte prafuri albe numite sublimat şi că acum se află într-o mansardă unde prietenii lui Gelu şi Buţă îi duc de mâncare şi cărţi. Fata îi cere să o ducă la Ioanid sperând că-l poate ajuta. După întoarcerea lui acasă, cei patru: Adriana, Cecilia, prietena ei, Victor şi Gelu se leagă o frumoasă prietenie. Între Gelu şi fiica prefectului în casa căruia se ţin cursurile de pian apar tandre relaţii sentimentale Buţă încearcă şi el să pătrundă în grup dar este respins. Elisabeta Donciu se mărită cu un om foarte bogat, proprietarul unei fabrici de prosoape şi Gelu, disponibil acum, începe să iasă cu Adriana. În oraş se răspândeşte vestea că tânărul compozitor Cello Victorin plecat la Bucureşti, are mare succes devenind celebru. Lucreţia, una dintre colegele Adrianei,

166


se mărită cu Paul Mlădoiu. Adriana organizează petrecerea de revelion dar, primind o telegramă de la Bucureşti, anulează invitaţiile. Gelu este dezamăgit şi-a multe planuri privind relaţia cu Adriana înczrajate de ea. La Bucureşti îl întâlneşte pe compozitorul Cello Victorin care încearcă să o seducă. Revenită acasă, află că Lucreţia şi Paula se despart. Gelu se poartă cu ea foarte rece şi Cecilia încearcă să-i împace. Gelu pleacă la Bucureşti unde Viorin îi povesteşte varianta lui în legătură cu relaţia lui cu Adriana ceea ce va produce ruptura dintre aceştia. Adriana se apropie de Buţă. Reîntâlnindu-se după mai mulţi ani, amorul dintre Gelu şi Adriana se reaprinde dar plecarea la studii a tânărului pare a stinge focul abia reînviat. Ei se revăd la Bucureşti dar Adriana, după o ultimă încercare de a trăi o dragoste ca în adolescenţă cu Gelu, este dezamăgită şi îl părăseşte logodindu-se cu Paul Mlădoiu, despărţit între timp de Lucreţia.EUGEN IONESCU

Născut în anul 1909 la Slatina face studiile la Slatina apoi la Bucureşti unde debutează în publicistică, la 2i de ani conducând revista avangardistă „Nu”. Debutează editorial cu versuri „Elogii pentru fiinţe mici” după care publică studii critice sub genericul „Nu”. Fiind avertizat că face parte dintre intelectualii care urmau să cadă victimă răzbunării legionare, fuge din ţară şi se stabileşte în 1938, la Paris. Este recunoscut ca una din marile personalităţi ale culturii franceze devenind în 1970 academician. Este considerat părintele „literaturii absurdului” fiind autorul unor creaţii dramatice relevând absurdul existenţial precum : „Cântăreaţa cheală”, „Lecţia”, „Scaunele”, denunţând totalitarismul în: ;Rinocerii”, Ucigaş fără simbrie” sau evocând condiţia umană: „Regele moare”, „Henric al IV-lea”. Are preocupări de memorialist în „Note şi contranote”. Moare în plină glorie, la Paris, în anul 1991 după ce îşi exprimase regretul de a nu mai putea veni în şara natală fiind bolnav.

167


SCAUNELE

Bătrânul (95 de ani) stă pe un scăunel, la una din ferestre în timp ce bătrâna (94 de ani) aprinde lampa. Ea îl roagă să închidă fereastra fiindcă de afară vine un miros de apă stătută şi intră ţânţarii. Bătrânul doreşte însă să privească bărcile plutind în lumina soarelui şi, deşi este noapte, el se apleacă peste pervaz pentru s surprinde cel puţin umbra soarelui. Coboară într-un târziu, dezamăgit că bătrâna nu are aceleaşi preferinţe ca şi el. Se aşează pe unul din cele două scaune, pe genunchii bătrânei plângându-se că pierderea memoriei se datorează faptului că pământul se învârte. Soţia lui, Semiramida, îi cere să aibă răbdare şi îl mângâie ca pe un copil. Bătrânul se plânge de plictiseală şi amândoi încep un joc mimând băutul ceaiului apoi de-a lunile şi, în sfârşit ,să-şi povestească câte o întâmplare care începe cu: „atunci am a…”. El începe relatarea unei întâmplări ce se petrece într-un loc numit Paris. Bătrâna îi spune că acest loc nu există fiindcă oraşul-lumină s-a stins. Bătrânul începe o altă poveste cu o ciudăţenie cu burtă şi un geamantan plin cu orez care s-a risipit pe pământ, acesta fiind de fapt povestea Parisului spusă printre hohote de râs. Ea îi vorbeşte despre vocaţia ei ratată iar bătrânul plânge alintat de soţia lui. Amândoi sunt agitatţi din cauza sosirii apropiate a musafirilor; se aude zgomotul uneor bărci şi se duc să deschidă uşa uni personaj imaginar: Doamna. După prezentările de rigoare, pe care bătrânii le fac ca şi cum ar vorbi cu cineva, este adus un scaun pentru „oaspete”. Bătrânii se plâng că sunt uitaţi de rude şi de prieteni. Se aude zgomotul altei ambarcaţiuni şi bătrânul îşi roagă soţia să mai aducă scaune. Se mimează intrarea altui personaj imaginar numit Colonelul. Cei doi îi admiră uniforma, se fac prezentările şi i se oferă noului venit unul din scaunele aduse de bătrână. Bătrânii asistă la conversaţia persoanelor invizibile. Soneria sună şi bătrânul merge să deschidă uşa. Se mimează apariţia altor personaje: Bella şi soţul acesteia cu care se întreţine bătrâna. Gazdele par că flirtează bătrânul cu Bella şi bătrâna cu soţul ei. Afirmaţiile bătrânilor par contradictorii: ea spune că are un fiu

168


care i-a părăsit iar soţul că n-au copii pentru că nu i-a meritat fiindcă şi-a lăsat mama să moară într-o groapă. Soneria sună din nou şi bătrâna cere personajelor invizibile să ajute la pregătirea sălii de conferinţe. Întră persoane foarte înalte, probabil ziarişti cât şi public de diferite vârste. Cei doi aleargă printre scaune, plasează invitaţii sufocaţi de efort. De afară se aud tot mai multe ambarcaţiuni. Bătrânii sunt înspăimântaţi, alungaţi de la o fereastră la alta, izolaţi de masa de oameni. Apare personajul numit Împăratul. Bătrânul, profund mişcat, se ridică pe un scaun şi-l priveşte pe deasupra mulţimii. I se plânge că a fost trădat de prieteni. Apare Oratorul- personaj real-, îşi scoate pălăria şi se închină în tăcere în faţa împăratului apoi dă autografe. Bătrânul mulţumeşte tuturor pentru reuşita serii şi adresându-se Împăratului, îi spune că viaţa i se poate încheia aici fiindcă şi-a îndeplinit misiunea şi cere Oratorului să-i povestească viaţa. Se aruncă amândoi pe fereastră strigând: „Trăiască Împăratul!”AL. KIRIŢESCU


Născut la Piteşti, Al. Kiriţescu se face cunoscut ca dramaturg prin comedii satirice: „Gaiţele” (pusă în scenă în stagiunea 1932/1933 la Teatrul Naţional din Bucureşti apoi, în stagiunea 1934/ 1935 jucată sub numele „Cuibul de viespi”), „Dictatorul”, , evocările istorice: „Borgia”, Nunta din Perugia” şi Michelangelo” precum şi „Învinşii” (reprezentată în stagiunea 1913/ 1914), „Marcel şi Marcela” ( în stagiunea 1928/ 1929), „Florentina” ( în stagiunea 1930/ 1931).

Excelând în observaţia psihologică şi socială, Al. Kiriţescu este unul din dramaturgii reprezentativi ai perioadei interbelice, piesele sale fiind jucate cu precădere pe cea mai mare scenă a teatrului românesc, Teatrul Naţional din Bucureşti dar şi în provincie. Moare la Bucureşti în anul 1961.

GAIŢELE

169


În casa Anetei Duduleanu, gazda împreună cu sora ei mai mică, Zoia şi cu Lena se află la o partidă de cărţi. Din când în când se admonestează una pe alta până când apare în salon Ianache, fiul mai mic al Anetei împreună cu soţia lui, Colette. Discutându-se despre bani, Ianache îi reproşează mamei sale că, în ultimul timp, cheltuieşte prea mult. Aneta se revoltă din cauza remarcii fiului său şi-i promite că se va mărita ca să nu mai fie la cheremul copiilor. Vine Wanda Mariţii Arghiropol, nepoata lui Tasse Duduleanu cu vestea că ar vrea să vândă Ciucea fiindcă o duce tot mai greu ceea ce o determină pe Aneta să-i reproşeze că nu trebuie să-şi lase bărbatul cu două moşii şi să fugă cu golanul Spiropoloaei. La protestele Colettei, o ia şi pe ea în primire fiindcă este nerecunoscătoare deşi i-a dat o pereche de cercei şi o zaharniţă de argint. Critica se extinde asupra tuturor celor prezenţi motivând că de vreme ce sunt în familie, orice-ar spune este permis. Soţul Margaretei, fiica cea mai mică a Anetei Mircea Aldea este criticat că s-a însurat cu fiică-sa pentru că este bogată. Auzind fanfara, doamnele se înghesuie la fereastră să vadă trecând cortegiul mortuar. Revenind în salon, femeile se ceartă în legătură cu numărul preoţilor care însoţesc cortegiul mortuar Rămaşi singuri în salon, Mireca şi Wanda discută despre relaţiile lui cu soţia lui, Margareta. Venit în vizită, Georges, cel de al doilea fiu al Anetei, este revoltat de prezenţa Wandei în casa mamei sale, aceasta fiind cunoscută ca o aventurieră. Plecând George, Wanda şi Mircea se îmbrăţişează pătimaş.

Actul II. Doamnele intră în camera Margaretei care este însărcinată şi discută despre cazuri în care unele femei au murit la naştere. Margareta leşină şi, după ce aceasta îşi revine, femeile pleacă pentru a o lăsa să se odihnească. De când a rămas însărcinată, Margareta observă răceala lui Mircea şi bănuieşte că acesta se gândeşte mai mult la copil decât la ea. Mama şi fraţii ei descoperă scrisorile de dragoste ale lui Mircea şi, tulburată la auzul declaraţiilor de dragoste adresata altei femei citite la capul ei de Aneta, Margareta bea laudanum şi moare.

170


Actul III. Bătrânele pregătesc colacii, tămâia, colivele şi celelalte lucruri necesare parastasului Margaretei. Deşi din când în când este amintit numele moartei cu prefăcută pioşenie, atmosfera este destul de destinsă. Venirea lui Ianache împreună cu Colette şi a lui Georges nu aduce nimic a parastas ci mai degrabă a întâlnire mondenă. Toţi o acuză pe Fraulein de moartea Margaretei fiindcă aceasta a descoperit scrisorile de dragoste ale lui Mircea cele care au dus la starea depresivă a soţiei lui şi la gestul sinuciderii. Mircea are o ultimă întâlnire cu Wanda a cărei propunere de a fugi împreună o respinge deşi Fraulein o susţine şi, alungat de familia Duduleanu, părăseşte casa la fel de sărac cum a intrat cu câţiva ani în urmă, având doar banii de drum. Cei rămaşi în casă se pregătesc de masa de pomenire care devine un adevărat chef cu lăutari în care fiecare mesean se simte dator să se poarte astfel încât să marcheze lipsa de importanţă a celei dispărute.MARIN PREDA


Născut în localitatea Siliştea – Gumeşti, în judeţul Teleorman, la 5 august 1922 în familia Tudor Călăraşu. Urmează Şcoala Normală la Abrud, se transferă la Cristuru Secuiesc şi, apoi, la Bucureşti unde o absolvă în 1941. Debutează în ziarul Timpul cu schiţa « Pârlitu’ » (1941) Volumul de debut, « Întâlnirea din pământuri »(1948) urmat de nuvela « Desfăşurarea », « Îndrăzneala ». « Ferestre întunecate » sunt preludiul apariţiei romanului « Moromeţii » ( I,1955 ; II, 1967) urmat de : « Risipitorii » ( 1962), « Intrusul » (1968), « Marele singuratic » (1972), « Delirul » (1975), « Viaţa ca o pradă » (1977), « Cel mai iubit dintre pământeni »(1980).

Moare la 16 mai 1980 în plină putere de creaţie, la Bucureşti.

MOROME ŢII

171


Volumul I Moromete se întoarce cu familia de la câmp, copiii

împrăştiindu-se să se odihnească sau să facă baie în gârlă. Până ce Catrina pregăteşte prânzul, Ilie stă pe stănoaga podiştei din faţa curţii şi fumează aşteptând parcă să vină cineva. Apare Tudor Bălosu, vecinul lui Moromete, care îi aminteşte că doreşte să cumpere salcâmul cel mare din grădina lui amintindu-i că Jupuitu, agentul funciar urmează să vină în ziua următoare să facă încasările iar cui nu are cu ce plăti îi va lua ceea ce va găsi în curte. Niculae, fiul cel mic al lui Moromete şi al Catrinei soseşte cu oile de la păscut blestemând oaia Bisisica, cea care îi dădea mult de furcă fiind cea mai neascultătoare. Mama mulge oile, apoi pune laptele la fiert în timp ce Niculae o roagă să-i spună lui Ilie să-l lase în ziua următoare să meargă la şcoală.Familia se adună în jurul mesei rotunde aşezată în tindă. Pe masă sunt aşezate bucatele: mămăliga, o strachină largă care se umple de mai multe ori cu ciorbă din ierburi şi lapte fiert. Împrejurul mesei se află Ilie şi Catrina Moromete, Paraschiv, Nilă şi Achim copiii din prima căsătorie a lui Ilie, Tiţa, Ilinca şi Niculae, copiii rezultaţi din a doua căsătorie. Nicolae este supărat pentru că părinţii nu-l lasă să meargă la şcoală iar Achim insistă pe lângă tatăl său să-l lase să plece cu oile la Bucureşti argumentând că ar putea obţine astfel un câştig însemnat chiar dacă familia ar fi lipsită pentru un timp de lapte iar fetele n-ar mai avea lână pentru zestre. Moromeţii aud cântecul lui Birică venit să o cheme astfel la poartă pe Polina, fata iubită, a vecinului Bălosu. Tudor Bălosu asmute câinele gonindu-l cu înjurături pe Birică, un băiat prea sărac ca să poată aspira la mâna fetei unuia dintre bogaţii satului. Mânia lui Birică se manifestă prin cuvinte aspre la adresa tatălui fetei şi a bogătanilor. În aceiaşi seară, Ilie Moromete discută cu Achim despre plecarea la Bucureşti. Niculae se bucură că va scăpa de Bisisica şi va putea merge la şcoală. Încântaţi că l-au lămurit pe tatăl lor să dea voie lui Achim să plece cu oile, cei trei băieţi pleacă la mătuşa lor, Maria

172


Moromete poreclită Guica, să o înştiinţeze. Guica este supărată pe fratele ei, Ilie, pentru că o scosese din casa lor, îi cumpărase un loc şi-i făcuse un bordei luându-i lotul moştenit în schimbul noii ei locuinţe. Ga Maria îi sfătuieşte pe băieţi să-l lase pe tatăl lor fără animale şi fără sprijinul lor. După o zi istovitoare, noaptea, toţi dorm pe prispă fiecare cu gândurile lui. Băieţii visează la plecarea lor în lume, Moromete plănuieşte cum să se descurce cu fonciirea, Catrina gândeşte că Ilie nu a trecut încă pe numele Titei pogonul de pământ vândut în timpul foametei iar Niculae cum să-şi convingă tatăl să-l lase la şcoală. Catrina, femeie credincioasă, merge la biserică de câte ori crede că poate îndrepta un lucru rău dar Ilie nu înţelege nici habotnicia ei dar nici nu ia drumul cârciumii, ca alţi bărbaţi. El preferă să discute în serile lungi politică cu Cocoşilă sau să-l asculte pe Niculae care îi citeşte poveşti. Muncit de gândul datoriilor, se trezeşte dimineaţă îl ia pe Nilă şi taie uriaşul salcâm pentru a-l vinde lui Bălosu, spre mirarea sătenilor şi indignarea familiei dar mai ales a Guicăi pe motivul că a făcut acest lucru fără a-i cere consimţământul. Duminică dimineaţă, Nilă pleacă la premilitară unde se instruiesc flăcăii înainte de a pleca la armată. Instructorul Toderici îi ceartă pe cei care lipsesc şi-l înfruntă şi pe Nilă reclamându-l şefului de post care-l trimite acasă fără a-l pedepsi cum îi cere instructorul. Catrina pleacă la biserică iar Ilie îl ajută pe Bălosu să cureţe salcâmul de crengi. Achim îl întâlneşte pe Birică şi duc caii în ovăz pe moşia de peste patru sute de pogoane a cucoanei Marica. Vine şi Niculae cu oile dar apariţia paznicului determină fuga lui Birică şi Achim. Niculae este prins şi bătut de paznic dar Achim revine şi-l salvează pe mezin. Moromete pleacă la fierăria lui Iocan sub pretextul că trebuie să repare două seceri stricate, dar, de fapt pentru a discuta politică. Până a ajunge acolo, el discută despre ploaia care tocmai a căzut şi despre viitoarea recoltă, povesteşte lui Dumitru lui Nae despre Victor Bălosu, fiul vecinului său, despre Mizdra, o fată din sat şi Năstase a lui Beseneac. În poiana fierăriei, Ilie este întâmpinat cu bucurie. Toţi discută deodată dar Moromete şi Cocoşilă, prieteni şi adversari politici, se confruntă

173


cu prudenţă. Moromete citeşte un articol din ziar despre pasiunea pentru agricultură a regelui exprimându-şi nedumerirea că primul agricultor al ţării nu iese la arat. Citind despe luptele din Spania, apoi despre dezbaterile din Parlament, ţăranii din poiană acuză când pe ţărăniştii lui Cocoşilă, când pe liberalii lui Moromete. Se amestecă în discuţie şi Ţugurlan acuzând pe cei care au primit pământ după război că sunt vinovaţi că alţii nu au primit iar acum el sau Ion al lui Miai sunt ţinuţi deoparte. Ţugurlan mai are doar un singur copil din cei şapte, restul murind din cauza bolilor. Moromete este chemat acasă de Ilinca pentru că este căutat de agentul de urmărire şi un însoţitor pentru a plăti fonciirea. Ajuns acasă, se face că nu-i observă şi, după ce-i taie chitanţa cu suma datorată, el le declară că nu le poate plăti ceea ce stârneşte nervozitatea lui Jupuitu şi a însoţitorului său care încearcă să ia din casă obiecte din lada de zestre a fetelor, apoi caii şi căruţa. În final le dă o parte din sumă promiţând că le va da restul mai târziu. Bălosu îi propune lui Moromete să-i vândă lotul din spatele casei dar Ilie îi spune că lotul nu e al lui şi nu-l poate vinde. Bălosu stă de vorbă despre pământ şi cu Boţoghină al cărui lot vrea să-l cumpere ştiind că acesta are nevoie de bani să-şi trateze boala de plămâni. Birică plănuieşte să o fure pe Polina ştiind că familia ei nu-i va permite să se căsătorească cu ea. Când vin căluşarii în curtea lui Bălosu, Polina este anunţată de Tita şi, după o discuţie aprinsă cu iubitul ei, aceasta acceptă să plece cu el. Tatăl ei observă dispariţia fetei şi pleacă în căutarea ei dar cei doi se ascund acasă la Dumitru lui Nae. Achim se pregăteşte să plece cu oile la Bucureşti. Niculae are accese de friguri dar este bucuros că scapă de grija oilor. După plecarea lui Achim, şeful de post vine să-l ia la secţie pentru că-l bătuse pe paznicul de pe moşia Maricăi. Moromete se hotărăşte să meargă la primarul Aristide să împrumute bani pentru plata fonciirei şi acesta acceptă cu condiţia de a-l sprijini politic. Căsătoria cu Birică schimbă viaţa Polinei care dă de greutăţi. Ea îl ia pe Birică şi pleacă la ai ei După o violentă confruntare verbală şi fizică, Bălosu îi alungă şi le refuză orice ajutor. Hotărâţi să-şi construiască o casă, ei sapă lut pentru

174


cărămizi, Birică fiind hotărât să vândă puţinul pământ pentru a –şi construi casa visată. Polina are însă alte planuri. După ce ia bani de la Aristide, Moromete plăteşte o parte din fonciire şi cumpără lemn pentru a-şi repara poarta şi gardul de la grădină. În timp ce repară poarta, se adună mai mulţi săteni să asculte vorbăria gospodarului. Între timp, Ţugurlan vine la Ilie să-i ceară împrumut un sac de porumb dar acsta îi dă grâu pentru că terminase şi el porumbul. Ţugurlan află de la cumnatul lui, Grigore Armeanca cum fură morarul făină de la oameni. Paraschiv ia caii şi, sub pretextul că-i duce la câmp, pleacă după Achim la Bucureşti. Pe drum, Nilă se răzgândeşte şi cei doi fraţi revin acasă spre mânia Guicăi. Boţoghină pleacă la spital pentru o lună, două sperând să se vindece cu banii luaţi pe pământul vândut lui Bălosu. Niculae, îmbrăcat cu haine ale tatălui său, merge la serbarea de sfârşit de an dar, când îi vine rândul să recite poezia pregătiră pentru eveniment, are un acces de friguri. Emoţionat şi surprins că fiul său a obţinut premiul I, Ilie îşi ia fiul în braţe şi-l duce acasă. Venind vremea secerişului, familia Moromete se bucură de bogăţia recoltei. Alături de ei seceră familia Boţoghină, fără bărbatul plecat la spital. Nicolae şi fiica lui Boţoghină, Irina, premianţi la sfârşitul anului şcolar, visează să plece la şcoală, la oraş. La îndemnul Polinei, Birică intră în ogorul tatălui ei să secere dar Bălosu îl alungă. Victor Bălosu, fratele Polinei se încaieră cu intrusul dar Birică şi Polina continuă să secere fără a-i băga în seamă. Oamenii lui Aristide ies cu maşinile de treierat. După ce treieră, sătenii merg la moară unde sunt aşteptaţi de Tache, nepotul lui Aristide, şi de Năstase. Ion al lui Miei îi spune lui Ţugurlan că Tache l-a bătut fiindcă a cerul să i se cântărească făina. Acesta îi cere socoteală lui Tache dar este înjurat şi lovit. Jandarmul anunţat de Năstase îl arestează pe Ţugurlan care strigă vorbe de ocară primarului Aristide. Ţugurlan îi smulge puşca jandarmului şi după multe insistenţe, acesta i-o înapoiază. Catrina îl roagă pe preot să-l convingă pe Moromete să-l dea pe Niculae la şcoală la oraş dar Ilie e îngrijorat pentru că Achim nu-i trimite banii promişi de la Bucureşti ba, mai mult, aude că se plimbă cu o fată prin capitală

175


şi nu mai are de gând să revină în Siliştea Gumeşti. Vrea să vândă grâu dar preţul grâului este mai mic în acest an datorită recoltei bogate. Pleacă la munte împreună cu Tudor Bălosu şi, impresionat de nevoile unei muntence vinde sub preţul aşteptat ceea ce aduce reproşurile familiei. Pleacă cu Niculae la Câmpulung unde băiatul dă examen şi reuşeşte printre primii dintre câteva sute de candidaţi. Anghelina lui Boţoghină, nevasta lui Ţugurlan, primeşte scrisoare de la spital că bărbatul ei se simte mai bine şi va veni curând acasă. Şi nevasta lui Ţugurlan află despre soţul ei, de la închisoare, că doreşte ca aceasta să vină să-l vadă. Birică şi Polina primesc citaţie de la Judecătorie să se prezinte la procesul intentat pentru furt de Tudor Bălosu pentru că luaseră grâul de pe cinci pogoane ridicându-şi casa cu materialele luate în schimbul grâului. Peste puţin timp, casa lui Bălosu ia foc dar nu există probe că Birică sau Polina ar fi fost vinovaţi. Moromete se confruntă cu greutăţi tot mai mari: plata fonciirii, rata la bancă venită mai devreme, plata datoriei la Aristide, apropiata plecare la şcoală a lui Niculae. Pe lângă acestea, află că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, cu caii. Disperat, întâlnind o opoziţie vizibilă din partea celor doi băieţi, Moromete îi ia la bătaie cu parul reproşându-le lipsa de respect şi recunoştinţă. Află seara, târziu, când se întoarce acasă că băieţii au fugit de acasă luând cu ei şi banii din ladă. Moromete vinde lui Tudor Bălosu lotul din spatele casei şi plăteşte datoriile şi taxele şcolare pentru Niculae şi cumpără doi cai. Se retrage apoi din viaţa satului, renunţând la obiceiurile de până atunci şi la întâlnirile din Poiana lui Iocan. Pe policioara din fierărie rămâne doar chipul din lut al lui Moromete, singura dovadă a prezenţei sale la confruntările politice din poiană.

Volumul al II-lea După patru ani de şcoală, Moromete îl anunţă pe Niculae

că nu-l mai poate întreţine iar băiatul nu mai insistă ca la început. Moromete face acum dese drumuri la munte, vinde porumb şi cumpără purcei pe care-i vinde în sat. Primeşte o scrisoare şi o fotografie de la cei trei băieţi de la Bucureşti, îl ia

176


pe băiatul lui Parizianu şi pleacă să-şi vadă fiii. Îl găseşte pe Nilă care este portar la un bloc. Acesta îşi cheamă fraţii care vin cu pachete cu salam, franzelă şi sticle cu vin. Tatăl îşi cheamă copiii acasă spunându-le că a făcut pământul la loc iar lor le dă casa, el urmând să-şi construiască alta. Cei trei refuză, Nilă, căsătorit şi cu un copil, fiind concentrat iar Paraschiv vrând să-şi facă o casă în Colentina. Catrina află că Ilie şi-a chemat băieţii acasă şi nu poate accepta ideea revenirii acestora. Începe războiul şi, în sat, încep să sosească scrisori despre cei morţi sau dispăruţi. Ilie află despre moartea fiului său, Nilă. Soţia acestuia vine la socri să-i facă parastasul, apoi pleacă la Bucureşti. Boţoghină, crezându-se vindecat, se apucă iar de muncă şi, în scurt timp, moare. Catrina a cărei fiică din prima căsătorie se mărită cu dulgherul Albei, nu acceptă această căsătorie, apoi se împacă cu Mariţa şi cu soţul ei vizitându-se des şi ameninţându-l pe Moromete că-l va părăsi şi se va muta la fiica ei. Niculae se îndepărtează şi el de tatăl său şi Moromete încearcă să fie mai îngăduitor. Băiatul este îndrăgostit de Ileana, fiica lui Costică Roşu pe care o întâlneşte de Rusalii cu ocazia obiceiului spălatului pe picioare. Se iubeşte cu ea pe câmp iar după ce Ileana se mărită cu un preot din Balaci, povesteşte în sat cum, după ce au făcut dragoste,el a rămas tăcut parcă ar fi fost bolnav.Se mărită şi Tita iar Niculae se apropie foarte mult de cumnatul său, Sandu Dogaru care, întors din război, este, la treizeci de ani, cărunt şi cu o gaură în coaste. Catrina Moromete presimte că se va întâmpla ceva rău pentru vede trecând peste o glugă de coceni un cârd de ciori. Peste puţin timp, Sandu Dogaru, bărbatul Titei moare călcat de roata unei căruţe. După parastas, la care Niculae se îmbată şi face scandal alungând preoţii şi pe cei prezenţi în curte, acesta se îmbolnăveşte. Tot mai însingurat, Niculae citeşte foarte mult şi, întrebat de tatăl său ce caută, îi răspunde că îşi caută eul. Ilie îi propune băiatului să intre învăţător, dar acesta refuză spunând că vrea să trăiască în singurătate şi că nu-i poartă pică pentru că nu l-a lăsat să-şi termine şcoala. În sat se formează prima organizaţie de partid din care fac parte Adam Fântână, Ouăbei, Mărin al lui Radu Lungu, Gogonaru,

177


Mantaroşie. Noul notar, îl invită pe Niculae la cârciuma lui Valache pentru a-l cunoaşte. Niculae vorbeşte despre preoţii de la parastas, pe care-i alungase pentru că urmăreau doar să se îmbogăţească şi despre faptul că oamenii au nevoie de o nouă religie. Notarul îi propune să intre în organizaţie şi-l trimite la şcoala de partid. Aristide convoacă o întrunire la el acasă la care participă ginerele său, inginerul agronom, fratele său, Năstase cu fiii : Dan şi Ştefan, un nepot de soră, Vasile al Moaşei, Nae Cizmaru şi Isosică al lui Ilie Tăbârcel care stabilesc un plan prin care să împiedice numirea ca primar al lui Ouăbei sau Mantaroşie. După o masă foarte bogată, ei fac o listă cu oamenii care ar trebui atraşi pentru a candida la primărie: Badea Cârcâdaţ, Neagu Postu, Nicu Canel, Marin Bâznac, Ilie al Mariei lui Usturoi. Catrina îl acuză pe Moromete pentru drumul pe care a apucat Niculae. Venit în sat, Niculae propune oamenilor ca produsele pe care le au în plus, să le predea la centrul de colectare pentru a ajuta pe cei care nu au, adică pe moldoveni pentru că la ei a fost secetă. Se produce o altercaţie şi Niculae, lovit, este cu greu scos din mulţime de notar. Când află, Moromete se duce la primărie supărat că băiatul nu a trecut mai întâi pe acasă, dar nu-l mai găseşte. Catrina îl părăseşte pe Ilie dar se întoarce la ameninţarea Ilincăi că se mărită şi pleacă la Ploieşti dar şi pentru că are impresia că bărbatul ei a intrat în anul morţii. Moromete o alungă fugărind-o cu un par şi Catrina se întoarce la Alboaica. Ilinca merge la Niculae, la raion, şi îi povesteşte despre ce se întâmplă cu tatăl lor şi îi cere să vină acasă dar el îi spune că nu poate veni decât la toamnă. Pentru campania de secerat este, însă, repartizat în Siliştea Gumeşti. Sosind în sat, este aşteptat de Marioara lui Fântână lipoveanul cea care îl iubea de câţiva ani fără ca el să-i fi dat speranţe. Fântână primeşte vestea că Isosică, Bilă, Zdrocan şi Plotoagă vin să-l dea afară de la moară pe el şi pe cantaragiul Mantaroşie. Moromete împrumută bani de la Niculae.El nu mai are voie să-şi vândă recolta la munte ci este obligat să o dea la stat pe un preţ mult mai mic. În curtea lui Moromete se adună mai mulţi săteni să discute politică şi Niculae le dă informaţii despre ceea ce este

178


comunismul. Toţi se plâng că cei de la Sfat se duc şi le ia porumbul din pod, le ia banii pentru că dările trebuie plătite. Niculae îi sfătuieşte să facă şi ei ca în alte sate, gospodărie colectivă ca să le fie mai bine. Fântână scrie o scrisoare la raion dar aceasta cade în mâna Ciulcăi, nevasta lui Isosică şi, după ce o deschide la abur, i-o arată bărbatului ei. Din scrisore înţelege că autorul ei este la curent cu acţiunea „Cotigeoaia” prin care trebuia să i se însceneze lui Fântână o hoţie la moară pentru a fi dat afară . Isosică îi avertizează pe Plotoagă şi Zdrocan. Niculae încearcă să-şi împace părinţii rugând pe Ilie să tracă o parte din pământuri şi casa pe numele Catrinei, dar aceasta refuză orice negociere cu bărbatul ei şi Ilie hotărăşte să treacă deocamdată casa pe numele Ilincăi. Serara, Mărioara, fata lipoveanului Fântână, îl cheamă la ea pe Nicolae dat acesta se întâlneşte în sat cu fata lui Costică Roşu, măritată de câtăva vreme cu un preot din satul vecin. După ce stau de vorbă toată noaptea la o prietenă a acesteia, dimineaţă, când ajunge acasă, Ilinca îl ceartă pentru că nu s-a dus la Mărioara. În ziua următoare începe secerişul. Catrina îl trimite pe Sande, fiul Alboaicei să-l trezească pe Moromete să plece la câmp. Pe drum spre lotul său, Ilie îl întreabă pe Nicolae cum e cu socialismul că ia de la bogat dar nu-i dă săracului. Niculae îi spune că pământurile vor fi luate de la ţărani şi vor trece în prprietatea statului dar Moromete nu crede. După ce-l ajută puţin la secerat, Niculae pleacă şi se întâlneşte cu o fată de la U.T.M. care-i povesteşte despre nişte intrigi de la raion şi-l sfătuieşte să stea de vorbă cu Vasile al Moaşei. Marioara lui Fântână îl întâlneşte şi-i reproşează că nu a venit la ea şi o preferă pe Ileana lui Roşu care este măritată şi are şi doi copii. Noaptea nu poate să doarmă, pleacă la Mărioara şi o cheamă la poartă ca să-i spună că nu are rost să-l mai caute şi să-şi caute pe altcineva. Activiştii de partid supraveghează secerişul şi predarea cotelor dar mulţi ţărani pun grâul pe jos în arie sub motiv că nu au căruţe şi să scape fără să predea cotele. Niculae ceartă pe Isosică şi Plotoagă şi le cere să dea grâul la trior pentru a-l preda fără neghină. Pe aria Cotigeoaia izbucneşte o revoltă, ţăranii încărcându-şi grâul în căruţe dar sunt chemaţi miliţienii.

179


Nae Marinescu, cel de la care a pornit revolta s-a dus la casa lui Bilă şi a lui Plotoagă să le dea foc. Fuge apoi în pădure. Focul se întinde spre arie. De la raion vine o notă telefonică să se predea grâul aşa cum este: cu sau fără neghină şi ţăranii se întorc la arie. La începutul toamnei, după începerea ploilor, Ilie îi trece Catrinei trei pogoane de pământ şi jumătate din casă. Aceasta îşi cheamă fetele, pe Tiţa, Ilinca şi Mariţa dar Ilina spune că ea are de gînd să se mărite şi nu o interesează pământul lăsându-le pe surorile ei să hotărască dacă acceptă oferta lui Ilie. Ilie este mâhnit de lipsa de înţelegere a Catrinei şi a fetelor dar nu regretă gestul făcut. După încheierea campaniei, are loc o şedinţă la care vin şi reprezentanţi de la raion. Vasile al Moaşei povesteşte cum a vrut să se înscrie în gospodăria colectivă dar Plotoagă a sabotat cooperativizarea fiindcă este omul chiaburilor şi că acesta a intrat în partid ca Aristide şi grupul acestuia să aibă omul lor în partid şi în felul acesta să-şi îndeplinească planurile lor mârşave. Vasile este numit preşedinte în locul lui Plotoagă iar Bilă este exclus pentru neîndeplinirea sarcinilor. Niculae formează două comisii care pleacă în sat să adune cotele de la cei care au fugit de pe arie şi de la chiaburi. La unul din ţărani găseşte în pivniţă muniţie şi acesta fuge şi se îneacă în râu vrând să-l treacă fără a şti să înoate. Mai târziu, Niculae este învinuit de moartea lui Gheorghe şi scos din comitet. După ce este numit preşedinte, Vasile al Moaşei pune să fie arestate neamurile având nişte poliţe mai vechi de plătit faţă de acestea. Îi trimite vorbă lui Moromete să nu mai organizeze adunări în care să instige oamenii că-l arestează şi pe el. Moromete vorbeşte cu Ţugurlan care lucrează acum la siloz, la gară, să se întoarcă în sat ca să-l aleagă preşedinte în locul lui Vasile. Ţugurlan se întoarce în sat, intră la moară dar nu reuşeşte să–l înlocuiască pe Vasile al Moaşei. Începe colectivizarea şi Ilie Moromete se înscrie în ciuda ezitărilor şi a gândului că întreaga sa muncă de o viaţă este zadarnică, ca să nu-i facă vreun rău fiului, Niculae. Moromete o întâlneşte pe Fica, sora fostei lui soţii, Rădiţa, rămâne peste noapte în casa ei, mănâncă şi cinsteşte o sticlă cu vin imaginându-şi că este cu fosta nevastă iar a doua zi, Catrina îl

180


întâmpină cu ură bănuind ce s-a întâmplat. Niculae pleacă la raion şi nu i se mai ştie de urmă câţiva ani. În sat se aude că a ajuns inginer agronom. Apare în sat la moartea tatălui său. Ilinca îi povesteşte cum s-a îmbolnăvit Ilie Moromete şi-şi aminteşte ultimele lui zile când nu mai putea să meargă şi nu mai era conştient. Aflând că Niculae trăieşte cu Mărioara cu care are şi un copil, Catrina îl ceartă că trăieşte ca păgânii, fără cununie şi-l sfătuieşte să legifereze legătura lui. Abia după un an de la moartea tatălui său, Niculae înţelege că el este un om fără tată. Îşi aminteşte multe episoade din trecut, cum căsătoria cu Marioara, momentele grele provocate de vestea dată de Ghimpeţeanu, şeful comitetului raional, că a fost eliberat din funcţia de membru în comitet, gândurile şi nefericirile din acele clipe. Trezindu-se dimineaţă cu gândul la tatăl său, Niculae simte eliberarea de tristeţe şi împăcarea la gândul ultimei revederi cu Ilie Moromete înainte de a muri. ŞTEFAN BĂNULESCU

Se naşte la 8 septembrie 1929 în Făcăieni- Ialomiţa. Este absolvent al Universităţii Bucureşti ( 1952), redactor la „Gazeta literară ( 1954-1960) şi redactor şef la „Luceafărul” ( 1960-1971). Debutează în „Viaţa românească” cu un eseu despre Gogol ( 1949) şi editorial cu reportaje „Drum în câmpie”(1960). Volumul de povestiri şi nuvele „Iarna bărbaţilor” (1965) îl situează în primul eşalon al prozatorilor de după 1950, calitate confirmată de volumul „Scrisori provinciale” (eseuri şi povestiri) şi romanul „Cartea milionarului” (dintr-o proiectată tetralogie „Cartea de la Metopolis). Aflată între „mimesis” (imitare a realului) şi „anamnesis” (rememorare, amintire evocată), creaţia lui Bănulescu mizează pe intuirea mitologiei universale şi româneşti şi a simbolurilor folclorice ceea ce impune un cititor avizat. El creează o proză mitică, puternic ancorată în problematica tradiţională dar exprimată prin formule moderne. Este totodată o proză de atmosferă, halucinantă, cu elemente de fantastic ceea ce îl situează într-o interesantă relaţie cu proza sud-americană dar şi cu tradiţia literară a lui Mircea

181


Eliade, Vasile Voiculescu, Gala Galaction sau Panait Istrati. Între contemporani, Ştefan Bănulescu, poate fi aşezat în familia scriitoricească a lui Fănuş Neagu, Paul Georgescu, Dumitru Radu Popescu. Deşi restrânsă, proza scriitorului stârneşte interes prin formula epică nouă, pe utilizarea unei organizări a textului care permite o întrepătrundere a elementelor epice şi lirice formând o structură literară sugestivă, valorile tranzitive ale limbajului fiind depăşite de reflexivitatea acestuia.

Mistreţii erau blânzi

Condrat înaintează cu barca prin pădure lovind bucăţi de gheaţă, ocolind stejarul bătrân prăbuşit în apă. În barcă se află diaconul Ichim, Fenia, soţia lui Condrat şi copilul în sicriul în care va fi îngropat. Ichim, diaconul pântecos, strigă pentru a acoperi zgomotul apelor şi a furtunii, povestind despre sine şi despre faptul că, în sat, nu are cu cine vorbi. La un moment dat, propune lui Condrat să întoarcă barca spre sat, spre dunele de nisip, fiindcă nu vor găsi nici un petic de pământ neinundat. Deşi îi cere părerea Feniei, adoarme în fundul bărcii fără să aştepte răspunsul femeii. După un timp, Fenia îi răspunde povestind, la rândul ei, despre cumnatul Vlase a cărui curte este mai înaltă şi ar putea adăposti mormântul copilului. Vlase îi promite bani pentru înmormântarea copilului la oraş, la Tulcea dar nu o face ştiind că nu se poate ajunge la Tulcea, pe Dunăre din cauza gheţurilor şi, la insistenţa soţiei sale, Carpena, înfige cazmaua în pământ dând de apă ceea ce îl face să hotărască să facă în acel loc o fântână. El îi atrage atenţia asupra Vicăi, stricata satului, care îi dă târcoale lui Condrat. Ieşind din pădurea de stejari, Condrat zăreşte barca lăutarilor Laliu şi Dache care aşteptau un semn pentru a cânta la înmormântarea copilului. Fenia o zăreşte venind cu barca pe Vica alungată din sat. Femeia, alerg\nd cu picioarele goale prin dune, îl roagă pe Condrat să o primească lângă el pentru a o proteja de mânia sătenilor. Bărbatul este, însă, preocupat să găsească un loc în nisip în care să-şi poată îngropa copilul şi Vica o imploră pe

182


Fenia să o ierte şi să o accepte lângă ei dar aceasta o respinge. Condrat începe să sape groapa dar nisipul lunecă mereu făcând inutil efortul bărbatului. Diaconul cere bărbatului să cânte un cântec depre pământ şi iarbă în timp ce Vica îşi stoarce hainele pe marginea dunelor de nisip iar Fenia şi Condrat întăresc marginile gropii cu o împletitură de crengi. Dintr-o dată apa, venită cu furie, loveşte barca lui Condrat. Ichim fuge spre sat cu barca lăutarilor iar Vica sare în barca cu sicriul copilului, ajunge în sat şi o roagă pe învăţătoare să-l îngropa pe copil sub duşumeaua cancelariei de la şcoală. Condrat şi Fenia părăsesc groapa dintre dune aflând că învăţătoarea şi Vica au făcut loc de înmormântare în cancelarie. Condrat vede pe Vasile, mistreţul cel bătrân văzându-l cum se zbate între ape şi începe să râdă eliberat de încrâncenarea cu care săpase groapa din dunele de nisip. Fenia priveşte nedumerită oamenii care râd, urmărind mistreţii mânaţi de ape.

FĂNUŞ NEAGU

Născut la 5 aprilie 1932 în Grădiştea- de- Sus, judeţ Brăila, urmează cursurile şcolii primare şi gimnaziul la Brăila, liceul militar la Iaşi şi la Câmpulung Muscel, absolvit la Iaşi în 1948. Urmează şcoala pedagogică la Bucureşti şi Galaţi. Urmează şcoala de literatură „Mihai Eminescu” (1951) şi este profesor suplinitor de limba şi literatura română în comuna Largu- Făurei. Redactor la „Scânteia tineretului” (1954-1956) urmează Facultatea de filologie la Bucureşti. Debutează în „Tânărul scriitor” (1952) şi editorial cu volumul „Ningea în Bărăgan” (1959). Urmează: „Somnul de la amiază”(1960), „Dincolo de nisipuri”(1962), „Cantonul părăsit”(1964), „Vară buimacă”(1967), „Caii albi din oraşul Bucureşti”(1967), „Îngerul a strigat”(1968), „Echipa de zgomote”, „În văpaia lunii”(1971), „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”(1976), „Pierdut în Balcania” (1982),”Scaunul singurătăţii”(1987). Înrudită cu proza lui Panait Istrati şi el brăilean ca şi Fănuş Neagu, creaţia contemporanului nostru aduce atmosfera dunăreană, de mare

183


densitate epică dar străbătută de un lirism subtil care îi dă specificitate: viguroasă dar, în acelaşi timp, buimacă, cosmopolită şi tradiţională, evocatoare şi dinamică, puternică prin claritate şi confuză prin ambiguităţi nuvelistica în special dar şi o mare parte din proză poartă acea savoare care te îndeamnă la lectură şi-ţi dă o stare de confort intelectual a cărui provenienţă este, în mod cert, legată de talentul nativ al povestitorului şi de puternica lui relaţie cu universul din care descinde. Delta şi Bărăganul, constante ale inspiraţiei sale devind în proza lui Fănuş Neagu mirifice şi pline de drame nebănuite, aşteptând descoperirea lor sub spuza focului care pare stins de secole. Geografia spirituală a scriitorului te surprinde şi apoi te captează prin miile de spaţii pe care le descoperi odată cu personajele sale care par a se construi simultan cu desfăşurarea evenimentelor.

DINCOLO DE NISIPURI

În 1946 este o secetă cumplită. Trezindu-se din somn, Şuşteru constată că toţi ai lui lipsesc de acasă fiind plecaţi în sat, după mâncare. Îngândurat, el trage din ţigara făcută din frunză de iederă. Iese în drum unde îl întâlneşte pe dacsăl despre care oamenii spun că şi-a pierdut minţile din pricina foamei; el mestecă măcriş şi îngână întruna nişte versete din cartea de rugăciuni. Satul pare dezolant. O femeie adună baligă să-şi lipească prispa casei, salcâmul pare dat cu var iar la fierărie se răspândeşte mirosul de copită arsă. Şanţurile inundate altădată cu apă sunt acum uscate, fundul lor fiind crăpat. Deodată, de departe, de pe vârful unei movile îşi face apariţia un călăreţ care se apropie în goană şi anunţă că la munte plouă şi apa Buzăului vine învolburată. Veste îi uluieşte pe toţi: Şuşteru îşi aduce luntrea la apă, începe să cureţe şanţurile iar clopotele bisericii încep a bate. Satul întreg iese la malul apei şi încep pregătirile pentru întâmpinarea apei: bărbaţii desfundă şanţurile, femeile îşi apără copiii de viitură, un bătrân îşi aduce uneltele de pescuit iar unii îşi suflecă pantalonii ca şi când, din clipă în clipă va începe

184


inundaţia. Oamenii sunt tot mai nerăbdători iar când Şuşteru spune că se aude gârla, câţiva pun urechea la pământ. Hotărăsc să meargă în susul apei să vadă unde este oprită apa şi să-i dea drumul, convinşi că morarii o opresc în iazurile lor. O ceată de vreo douăzeci de călăreţi, în frunte cu Şuşteru, pornesc în căutarea apei. Drumul anevoios, prin terenul desfundat între satele răzleţe, depărtate unul de altul, face ca unii dintre călăreţi să se oprească. Ceata se micşorează încât la prima moară rămân cu trei mai puţin. Aici constată că iazul este gol şi-şi continuă drumul sperând că apa este mai sus, la următoarea moară. Ajunge la aceasta spre miezul nopţii şi observă şanţurile pline cu ţărână ; ceata se înjumătăţeşte. Imediat, cei rămaşi hotărăsc să meargă la următoarea moară dar înţeleg că efortul lor este zadarnic. Rând pe rând călăreţii îl părăsesc pe Şuşteru care nu vrea să se întoarcă şi îşi continuă drumul simţind în faţă răcoarea valurilor.GEORGE BĂLĂIŢĂ

Născut la 17 aprilie 1935 la Bacău, face primele studii în oraşul natal, absolvind liceul în 1953. Urmează Facultatea de educaţie fizică şi sport apoi Facultatea de filologie la Iaşi absolvind-o în 1965. Este redactor, apoi redactor şef adjunct la revista „Ateneu” din Bacău. Debutează cu reportaj în ziarul local „Steagul roşu” şi ca autor de proză literară, cu o schiţă în „Luceafărul” (1960) Editorial, debutează cu volumul de schţe şi povestiri scrise în manieră clasică „Călătoria” , după care, volumele „Conversând despre Ionescu” (1966) şi „Întâmplări din noaptea soarelui de lapte” (1968) trece la experimentul imaginarului metaforic, pe deplin realizat în romanul „Lumea în două zile” (1975). În 1976 obţine Premiul Uniunii Scriitorilor care confirmă consacrarea lui ca scriitor. În 1977 publică „Ucenicul neascultător” care pare a fi începutul unei Saga de tipul celei a lui John Galsworthy.

LUMEA ÎN DOUĂ ZILE

185


Prima zi. Căsătoriţi de opt ani, tinerii Antipa şi Felicia nu au copii şi locuiesc într-un apartament compus din două camere în oraşul Albala. Ei obişnuiesc să sărbătorească ajunul Naşterii Domnului pe data de 21 decembrie dintr-un capriciu al lui Antipa care susţine că aceasta este singura sărbătoare religioasă pe care, deşi ateu, o recunoaşte şi o omagiază. Sărbătorirea acestei zile urmează acelaşi ritual: dimineaţa el rămâne în pat în timp ce Felicia pleacă la serviciu după ce-i lasă medicamentele pentru stomac fără care nu poate sta. Când se trezeşte, bărbatul aruncă medicamentele la gunoi şi se simte, deodată, mai bine. Felicia vine mai devreme de la serviciu şi, toată după amiaza, pregăteşte masa festivă. În timp ce ea este ocupată cu gătitul meniului pentru sărbătoare, el admiră lucrurile şi mobilele, aţipind din când în când şi visând. Obiectele sale preferate sunt: un fotoliu dăruit de un prieten al tatălui său, pe nume Baroni, profesor pensionar, o reproducere după un tablou al lui Peter Janssen, „Femeie citind” şi o oglindă de bronz dăruită de mătuşa Melpomena, primul obiect adus în casă la mutarea lor în acest apartament. În seara de 21 decembrie, se împodobeşte bradul de Crăciun lângă care Antipa îşi petrece seara împreună cu tatăl său al cărui nume este tot Antipa şi cu August, pălărierul, un bătrân înţelept şi sfătos alături de care Antipa şi-a trăit adolescenţa, bătrânul fiind imobilizat într-un scaun cu rotile legându-se între ei o strânsă relaţie de prietenie. Înainte de a merge la petrecerea fiului şi nurorii sale, Antipa-tatăl trece pe la August, pălărierul, bea cu acesta un ceai, apoi pleacă împreună deşi sunt intrigaţi de fiecare dată că petrec sărbătoarea Crăciunului la această dată. În casa fiului său, aceştia beau câte un pahar de vin, aţipesc câteva clipe în timp ce soseşte un alt invitat, Paşaliu, tânăr gazetar căruia îi place să bea. Intră în holul apartamentului surprins că uşa este deschisă, se uită pe gaura cheii în camera de unde se vede lumină, îi vede pe cei doi bătrâni dormind şi pa Antipa şi Felicia stând lângă brad: ea plânge şi el o mângâie gândind că motivul tristeţii ei este că, după opt ani nu au un copil. Felicia îi mărturiseşte, însă, că nu-l doreşte decât pe el şi nimic altceva şi

186


se linişteşte. În timp ce gazetarul urmăreşte această scenă, soseşte un musafir neaşteptat: inginerul Druică, un bun prieten al lui Antipa. Petrecerea începe, inginerul laudă mâncarea şi vinul exprimându-şi mirarea pentru mutarea sărbătorii de Crăciun cu trei zile mai devreme. El întreţine petrecerea glumind pe seama gazdelor şi amintindu-şi întâmplări care s-au desfăşurat în perioada prieteniei sale cu Antipa. Este invitată şi o vecină venită cu scopul de a da un telefon la „salvare” pentru că o femeie din bloc trebuie să nască. În cele din urmă sun şi toţi musafirii ies din casă, în scara blocului unde se întâlnesc şi cu alţi locatari pentru a urmări evenimentele. Până la venirea „salvării” femeia naşte şi locatarii se retrag în apartamentele lor. Antipa şi invitaţii lui revin în apartament şi, după ce mai beau câte un pahar de vin, încheie petrecerea. După plecarea invitaţilor, Felicia adoarme istovită de treabă iar Antipa mai rămâne treaz evaluând desfăşurarea zilei.

187


Ziua a doua. Ziua de 21 iunie este ziua în care Antipa este cel care pleacă la serviciu în timp ce Felicia rămâne acasă, în pat. El pleacă cu trenul la Dealu Ocna unde este funcţionar ocupându-se de eliberarea certificatelor de deces. În tren o întâlneşte pe Silvia, o tânără farmacistă, navetistă ca şi Antipa. În drum spre locul de muncă, o reîntâlneşte pe Silvia la tutungeria lui Iordache cunoscut şi sub numele de Clem. Ajuns la birou, el scoate pe masă, dintr-un sertar, un formular: actul de deces al şefului staţiei C.F.R. din Dealu Ocna, fără dată şi număr de înregistrare căci încă se afla în viaţă la coborârea din tren, l-a salutat şi şi-au spus câteva cuvinte. Când a completat formularul, Antipa nu ştia de moartea acestuia. Vestea morţii lui i-o aduce inginerul Druică printre alte noutăţi pe care i le relatează sufocat de căldura înăbuşitoare de afară. La prânz, Antipa merge la cârciuma lui Moiselini împreună cu prietenii săi, ca de obicei. Druică ajunge înaintea lui şi bea bere. După ce iau prânzul, apare şi preotul Zota, unul din obişnuiţii localului, membru al grupului. El declară că nu mai crede în Dumnezeu dar totuşi ţine slujbele. Îl apostrofează pe Antipa pentru glumele pe care le face pe seama bătrânului Anghel , considerat a fi dezechilibrat mintal dar care lucra conştiincios la „Casa de apă”. Antipa îi povesteşte premoniţia pe care a avut-o în legătură cu moartea şefului de gară dar preotul nu-l crede şi-i cere să-i spună data morţii sale. Când îi spune că acest lucru se va întâmpla chiar în acea zi, întreaga adunare izbucneşte în hohote. Antipa se ridică să plece, preotul se ridică după el şi, înainte de a ajunge la uşă, cade şi moare. Faima de prevestitor al morţii oamenilor, a avut ca moment iniţial la o întrunire a grupului lor, când prietenii aflaţi la cârciumă ca şi acum, au văzut pe paznicul de la baia comunală, un om supraponderal, şi Antipa i-a prevestit moartea după câteva zile arătându-le chiar actul de deces completat fără dată şi neînregistrat.

188


Prietenii îi cer să pună pariu dar acesta pierde, moarte având loc cu patru zile mai târziu decât data prognozată de Antipa. După o altă întâmplare asemănătoare, judecătorul Viziru îi cere să spună cum procedează să determine data morţii dar Antipa îi spune că, de fapt, totul este o glumă şi, în timp ce stă la birou face asemenea pronosticuri. În învălmăşeala produsă în cârciuma lui Moiselini la moartea preotului Zota, Antipa pleacă la farmacia Silviei Racliş. În spatele farmaciei, într-o gheretă, ei fac dragoste în timp ce afară se dezlănţuie o ploaie torenţială cu grindină şi vânt puternic. Când se opreşte ploaia, Antipa pleacă la Casa de apă unde lucrează Anghel care îl serveşte cu ţuică de cireşe păstrată pentru oaspeţi importanţi. Anghel este un bătrân ciudat. Din întegistrarea monologului înregistrat de doctorul psihiatru Lambrino reiese că Anghel a fost argintar şi şlefuitor de oglinzi într-un oraş din mijlocul Europei. După ce a învăţat meşteşugul argintului, al focului, al jocurilor mecanice şi al oglinzilor, s-a făcut luntraş de suflete pe care le trecea în lumea cealaltă. A rătăcit un timp pe ţărmurile Mării Negre până a ajuns la gurile Dunării unde l-a întâlnit pe groparul Antipa, strămoşul tânărului Antipa, după care s-a stabilit la Dealu Ocna unde a intrat supraveghetor la casa de apă. L-a cunoscut pe tânărul Antipa şi i-a arătat ce putere deţine: aceea de a prevedea data morţii oamenilor. De la doctorul Lambrino a aflat că acesta deţine cartea „Oglinda străveche” a unui autor chinez din epoca Tang care vorbeşte despre un anume Su Cio, cititor în ramuri care şi-a prezis propriul viitor. Anghel pretinde că i-a dat lui Antipa puterea de a prezice şi se supără când acesta ia totul în glumă. Când acesta îi spune că despre popă nu ştia că va muri, Anghel cu crede că nu avea deja actul de deces al acestuia şi că ar trebui să existe până acum şapte morţi pentru ca el să aibă putere deplină. Plictisit de vorbăria lui Anghel, Antipa adoarme spunând prin somn

189


că va face rost şi de al şaptelea mort. Lui Anghel îi vine ideea de a-l omorî chiar pe Antipa în timp ce acesta doarme, cu două lovituri de ciocan în cap. Anghel mărturiseşte omorul doctorului psihiatru motivând că era prea vesel şi batjocoritor pentru a poseda asemenea putere. Internat la ospiciu, Anghel este vizitat de pălărier. Felicia se mută după moartea lui Antipa într-o garsonieră şi naşte un băiat. După şapte ani, judecătorul Viziru anchetează moartea lui Antipa şi, cu trei zile înainte de a pleca, moare lovit de un camion.

RADU TUDORAN

Pseudonimul lui Radu Bogza, născut la 8 martie 1910 la Blejoi, Prahova, este fratele lui Geo Bogza. Studiază Liceul militar de la Mănăstirea Dealu. Fost ofiţezr de aviaţie, debutează ca ziarist în „Lumea românească” şi ca prozator în revista „Azi”(1933). În 1940 publică romanul „Oraşul cu fete sărace” urmat de „Un port la răsărit” (1941) şi „Anotimpuri” romane de mare succes în epocă. Romanul „Flăcări” (1945” surprinde conflictul dintre patriarhalitatea oraşelor de provincie şi invazia industrializării. „Întoarcerea fiului risipitor”(1948) încheie un ciclu al creaţiei sale. „Toate pânzele sus” este cel mai important roman al său, urmat de „Ultima poveste”, „Dunărea revărsată” care-i aduce Premiul Academiei, „O lume întreagă”, „Al 82-lea”, „Oglinda retrovizoare”,

TOATE PÂNZELE SUS

După o iarnă în care nava grecească Penelopa iernează pe canalul Măcin, căpitanul Kir Iani plăteşte treizeci de icosari unor meşteri, să i-o repare. În portul Galaţi, unde este ancorată nava lui Kir Iani, soseşte Anton Lupan aflat în căutarea prietenului său, Pierre Vaillant care se înţelege la preţ cu negustorul grec şi-i cumpără nava. Până la cumpărarea navei, Anton Lupan îi cunoaşte pe Irimia, un lungan zdrenţăros care se dovedeşte a fi un bun ţintaş şi, prin acesta, pe vărul lui, Haralambie pe care-i

190


angajează pentru a ajunge la Stambul. Pe corabie îl găseşte pe bucătarul Ismail şi pe cârmaciul Gherasim care îl recunoaşte şi îl îmbrăţişează amintindu-şi cum, în Marea Roşie l-a înfruntat pe Huseim şi l-a aruncat peste bord salvând-o astfel pe Adnana. A doua zi, corabia grecească Penelopa, încărcată cu grâu, din Bărăgan coboară pe braţul Sulina şi iese la mare. După două zile de mers, ajung în portul Sulina timp în care Lupan cercetează nava. Aici se interesează de goeleta L’Espérace şi de prietenul său, Pierre şi, neaflând nimic, cercetează epavele aflate acolo, aflând între acestea una pe jumătate îngropată în nisip pe care se distingeau literele navei lui Pierre Vaillant. De la Ifrim, paznicul farului, Lupan a aflat că această navă a fost jefuită de piratul Spânu.. Revenit pe navă, îl anunţă pe Ieremia că vor mai rămâne câteva zile la Sulina. Lupan îşi aminteşte cum, cu ani în urmă, a plecat la Paris unde a urmat liceul şi Politehnica obţinând, diploma de inginer de căi ferate. Pe Pierre Vaillant l-a cunoscut într-o vacanţă de vară petrecută într-un orăşel din nordul Franţei. Bunicul lui Pierre fiind proprietarul unui şlep, ei au descoperit într-un sertar din cabină un jurnal şi scrisori de la Charles Darwin, într-una din ele, Darwin sfătuind pe moş Leon să nu mai tragă nădejde că-l ca mai găsi pe fiul său, Arnold, căci acesta a pierit într-un naufragiu. Astfel cei doi prieteni au aflat că moş Leon a fost cârmaci pe Beagle şi a făcut înconjurul lumii împreună cu Darwin iar tatăl lui Pierre a dispărut într-o expediţie de cercetare în Ţara de Foc. Pierre a mărturisit lui Lupan că este hotărât să plece pe urmele tatălui său încât i-a scris lui Darwin de la care a primit încurajări.. Ei muncesc şi în Turcia ca ingineri în construcţia căii ferate. În anul următor au cumpărat o goeletă olandeză pe care au numit-o L’ Espérance. Cu această corabie Pierre pleacă spre Galaţi. După trei zile, izbucneşte războiul balcanic şi Anton Lupan este nevoit să plece din Turcia. Îmbarcat pe un vapor spre Marmara, el a cutreieră Mediterana, Marea Roşie şi Golful Piersic. După un an, strânge o sută de lire sterline, ia brevet de ofiţer II şi se întoarce la Stambul să-l caute pe prietenul său. Timp de mai mulţi ani lucrează în Anatolia şi speră să primească veşti de la Pierre. Pleacă spre Indii navigând

191


până la Singapore, obţine brevet de prim ofiţer pentru a se îmbarca pe orice vapor, după care revine în ţară să afle ce s-a întâmplat cu Pierre Vaillant. Anton Lupan cumpără epava şi timp de cinci săptămâni o renovează. Echipajul de completează cu Haralambie, vărul lui Ieremia şi Mihu, fost cioban, care vine cu câinele lui, Negrilă. De la munte aduce lemnul pentru catarge, Cristea Busuioc a cărui plată este faptul că este admis în echipaj. Căpitanul află de la moş Ifrim că a fost tâlhar al lui Spânu timp de zece ani. Încărcat cu cherestea, „Speranţa” părăseşte portul spre Pireu . acolo descarcă marfa şi, cu banii primiţi, cumpără arme. În hol, vede o valiză pe care o recunoaşte ca fiind a lui Pierre dar, până să găsească stăpânul, dispare. De la portar află că stăpânul este Pierre Vaillant care lucrează în Anatolia şi vine de trei ori pe an la Stambul. În port, Lupan este rugat de un călugăr să-l ia până la Skyros. Pe vas, Mihu vede că în Biblia călugărului se află altă carte. Într-o noapte, când la cârmă se află ismail, călugărul se interesează de modul în care funcţionează busola. Umblând în desaga călugărului, Mihu găseşte paşaportul lui Pierre Vaillant şi Gherasim recunoaşte în acesta pe Spânu. Cu ajutorul câinelui, este prins şi legat. În cele din urmă, căpitanul îşi dă seama că merg pe un drum greşit datorită faptului că falsul călugăr pusese sub busolă metal. Corabia se apropie de insula piraţilor şi echipajul de pregăteşte de luptă. În apropierea insulei, dintr-o barcă i se adresează cinci oameni care-l întreabă dacă au întâlnit la Stambul un călugăr. Căpitanul îi invită pe corabie, îi leagă şi-i aruncă în hambar. Aflând că pe insulă mai sunt trei oameni, îi lasă pe cei prinşi în grija lui Ismail şi pleacă cu barca spre cuibul piraţilor. Pe mal vede unul din piraţi alegând şi-l recunosc pe Husein, fratele Adnanei. În cealaltă parte a insulei, văr nava „Penelopa”, ajung la corabia piraţilor şi-l eliberează pe căpitanul Iani şi pe Adnana. Fata îi conduce într-o peşteră unde se află prada lui Spânu. În timp ce Gherasim şi Irimia cară prada pe corabie, Adnana îi povesteşte lui Anton Lupan viaţa ei de până în acest moment. Străbătând un tunel care duce în cealaltă parte a insulei, văd că „Speranţa” a dispărut. Agop, proprietarul mărfii i-a povestit lui Ismail când acesta s-a trezit că piraţii s-au

192


târât până la el şi, de frică i-a dezlegat, aceştia au preluat nava şi au plecat spre Alexandria să vândă marfa şi corabia. „Penelopa”, sub comanda lui Lupan, porneşte în urmărirea piraţilor aflaţi pe corabia sa. Mihu, aflat pe vârful catargului, semnalizează apariţia „Speranţei” la orizont; toate pânzele „Penelopei” sunt ridicate şi se apropie de corabia furată. A doua zi, în timp ce Spânu doarme, el intră în cabină, îi ia hainele şi, lovindu-i pe fiecare dintre piraţi, îi leagă. Spre dimineaţă vede venind spre el o corabie cu steagul piraţilor în timp ce izbucneşte furtuna. „Speranţa” ajunge corabia lui Kir Iani, se face schimbul de echipaje şi Anton Lupan care o aduce pe nava sa şi pe Adnana, porneşte spre Marsilia pentru a-l găsi pe tatăl acesteia. Sărind peste bord după ce au refuzat să-i spună lui Lupan unde se află Pierre Vaillant, Spânu şi Husein sunt mâncaţi de rechini. La Piure, nava staţionează timp de cinci zile pentru ca să-i predea pe piraţi judecătorului, Gherasim merge să-şi vadă părinţii, se fac unele reparaţii şi se cumpără alimente. Lupan ia din port butoaiele cu ulei de măsline ale lui Kir Nicolachi pentru a le duce la Marsilia. După şase zile, „Speranţa” acostează timp de douăzile la Messina. Scriind un raport pentru amiralitate, Lupan găseşte într-o carte scisoarea pusă acolo de Ismail după ce o descoperise în buzunarele lui Spânu şi află că Pierre Vaillant trăieşte şi se află la Musarah, în Marea Roşie. Schimbă mersul corăbiei şi se îndreaptă spre Port Said navigând spre Africa. Navighează apoi prin Delta Nilului şi ajunge la Căpitănia portului pentru a înscrie corabia şi a cumpăra ghiulele şi pulbere. Apropiindu-se de insula Musarah, văd multe spânzurători şi aud împuşcături. Îl găsesc pe Abdulah, cel care i-a scris lui Spânu despre Pierre Vaillant şi află că pe insulă este revoltă şi francezul, după ce a spânzurat pe unii din piraţi, a fugit de pe insulă, acum trei luni. Lupan hotărăşte ridicarea ancorei şi se îndreaptă spre Suez. După opt zile, acostează în Suez, îl predă poliţiei pe Abdulah şi află de la Căpitănie că Vaillant a trecut pe acolo şi a lăsat douăzeci şi şase de piraţi, apoi s-a îndreptat spre Stambul cu nava sa, „L’ Espérance”. În decembrie, nava ajunge la Galliopoli, află că nava a trect pe acolo dar îi pierde urma şi

193


pleacă spre Marsilia. La Căpitănie vede nava sa trecută ca fiind dispărută. Adnana îşi regăseşte tatăl cu care rămâne în timp ce căpitanul predă marfa lui Kir Nicolachi. El vine negustorului şi prada lui Spânu adusă din insula piraţilor. Intuieşte că Pierre a plecat în căutarea lui spre Atlantic şi decide să meargă pe urmele lui pentru a-l întâlni. Îi cumpără Adnanei o brutărie şi, pentru că plata lui Agop, bijuteriile care se dovedesc a fu false nu le aduce nici un ban, sunt nevoiţi să-şi amâne plecarea. Gherasim este atacat şi i se fură cinci mii de franci. Lupan hotărăşte să-şi vândă corabia, nemaiavând bani pentru plata taxelor portuare şi să plece spre Atlantic cu alt vapor. Într-o zi, acostează lângă „Speranţa” un cargou englezesc aparţinând lui John Tennyson, un prieten al lui Lupan. În urma unei manevre greşite, un vas italian, „Avanti” intră în bordajul cargoului englezesc „Bristol” şi-i sfărâmă bordajul. John se oferă să-l ajute pe Lupan angajându-i echipajul pe o navă dar acesta acceptă oferit unui pasager, Martin Stricland care-i cere să-i ducă marfa în Ţara de Foc. Se înţeleg la preţ şi hotărăsc ca a doua zi, la şapte seara, să ridice ancora. La îmbarcare, călătorul aduce doar o trăsură plină cu sticle şi, după ce desface o sticlă de wisky intră în cabină. Adnana rămâne pe chei luându-şi rămas bun de la echipaj.. În ziua de 18 august, nava trece prin Gibraltar după care ancorează în portul comercial unde rămâne patru zile pentru a se aproviziona. Pe data de 20 august, intră în apele Pacificului fiind prima corabie care arborează steagul românesc în această zonă, moment aclamat de marinari. La sud de capul Sportel, se apropie de corabie opt feluci maure cu cel puţin o sută de oameni care deschid focul. Ieremia ţinteşte vela uriaşă şi rupe funga primei feluci ceea ce o face să se răstoarne. Haralambie trage în cea de a doua şi o răstoarnă pe următoarea apoi alta se ciocneşte cu cele răsturnate şi, în cele din urmă, maurii renunţă. Ajuns la poalele muntelui Muda, Anton Lupan intenţionează să ancoreze dar renunţă cu gândul de a-l ajunge pe Pierre Vaillant. Ismail, deşi plătit cu zece lire sterline de către Martin Stricland pentru a-l servi, îi bea o sticlă de wisky şi înlocuieşte conţinutul cu lichid din plosca de sub pat, o aşază între celelalte sticle şi uită de ea.

194


Pe la prânz, dinspre sud-vest, se aude un tunet şi dinspre partea opusă se vede o ceaţă albicioasă. Este Armatanul, un vânt din vestul Africii care usucă tot ce întâlneşte în cale. După ce se opreşte, spre amurg, toată nava este plină de nisip. În ziua următoare, „Speranţa” parcurge o sută de mile dar soarele, acoperit de perdeaua de nisip pârjoleşte tot ce întâlneşte în cale. A treia zi, Armatanul încetează şi viaţa pe navă reintră în normal Şi, după ce depăşeşte insulele Canare, nava începe adevărata traversare a oceanului. Pe data de 16 septembrie, intră într-o zonă cu vânturi neregulate şi uragane. Un asemenea uragan face ca „Speranţa” este aruncată de valuri în timp ce Stricland iese din cabină urlând că a fost otrăvit cu apă fiindcă băuse din sticla pregătită de Ismail. De furie, Stricland loveşte cepurile butoaielor cu apă de pe punte şi acestea se golesc, în timp ce marinarii luptă cu valurile înfuriate. Gherasim îl duce în cabină neştiind ce pagubă produsese acesta pentru întregul echipaj. După mai multe zile de luptă cu furtuna, Ieremia descoperă că butoaiele de apă sunt goale. . Adună cu greu patruzeci de litri de apă care sunt gestionate cu grijă. A doua zi văd în depărtare un vapor şi Mihu, urcat pe catarg cu o făclie face semne pentru atenţionarea acestuia. Oprind vaporul, Lupan îl convinge pe căpitan să-i dea două sute de litrei de apă dar un bărbat uriaş iese din cabină şi, aflând că „Speranţa” merge spre Ţara de Foc, refuză să le mai dea apă. Scoţându-l pe Stricland pe punte, uriaşul trage trei focuri de armă spre pasager, ambii sunt însă, imobilizaţi de marinari şi duşi în cabinele lor. Oamenii suportă greu setea, Negrilă se aruncă în ocean şi este salvat cu greu de către Mihu de rechini. Oamenii devin obsedaţi de vedenii, Ieremia îl ameninţă pe Ismail cu puşca să-i dea apă şi Cristea Busuioc îi oferă raţia lui de apă. După câteva zile, o ploaie binefăcătoare linişteşte setea şi deznădejdea echipajului. În ziua de 5 octombrie, goeleta trece ecuatorul, Haralamb şi Mihu primesc botezul marinăresc şi „Speranţa” ancorează în portul Pernambuco. De la Căpitănie află că nava lui Pierre Vaillant nu a ajuns acolo şi trimite o cablogramă Adnanei căreia îi cer să ia bani din bancă şi să vină la Montevideo. Când ajunge la vapor, o

195


găseşte pe Adnana pe puntea vasului său. Pleacă spre Rio de Janeiro, apoi spre Montevideo. Pe insula Santa Catherina, corabia este trasă pe uscat pentru a fi curăţată de alge şi vopsită apoi, la primul reflux, porneşte din nou. La Montevideo fac aprovizionare pentru iarnă şi Martin Stricland plăteşte toate cheltuielile. Ismail cumpără un gramofon cu un gazel oriental pentru care plăteşte o sută de pesos, adică toată suma depusă de Stricland pentru călătorie. Rezerva de wisky fiind pe sfârşite, Stricland îi cere căpitanului să meargă la Buenos Aires să cumpere băutură şi oferind o sută de pesos, Lupan acceptă. La Buenos Aires, Ismail intră într-un cort unde se organizau lupte de cocoşi, pierde, banii luaţi de la Stricland fiind insuficienţi să-l salveze. Câinele lui Mihu îl recunoaşte pe jefuitorul lui Gherasim de la Marsilia, îl anunţă pe căpitan şi, ameninţat că va fi divulgat, înapoiază banii furaţi. Depunând banii judecătorului, Ismail este salvat şi nava navigă până în strâmtoarea Magelan apoi ancorează în golful Narrows pentru a se îndrepta spre Patagonia, în Ţara de Foc. După şaptesprezece luni de călătorie, „Speranţa” ajunge pe data de opt decembrie la Punta Arenas. Martin Stricland coboară de pe corabie şi se îndreaptă spre barul Cristofor Columb, află că stăpânul vaporului Wotan, naufragiat între stânci, trăieşte şi-i spune lui Pedro că Filipo, tatăl lui are în Kurt Schimbach cel mai mare duşman. Ţi îl minte că, dacă îl va ucide, îl va duce în Canada unde tatăl său are o prăvălie şi o fermă. „Speranţa” pleacă apoi spre ţara de Foc unde Anton Lupan îşi începe cercetările. După ce constată că pierre nu este în nici un port din zonă, cumpără doi ponei ca să-şi contiune cercetările în interiorul continentului. Marinarii sunt anunţaţi că vor rămâne aici un an şi aceştia încep să organizeze cu băştinaşi, o exploatare auriferă. Lupan alcătuieşte aici o mică aşezare umană în care localnicii sunt învăţaţi să trăiască civilizat în timp ce Stricland exploatează aur plătind băştinaşii cu spirt. În primăvară, căpitanul, Adnana, Mihu şi Cristea Busuioc întreprind o expediţie în munţi, ceilalţi rămânând să păzească satul şi depozitul de nisip aurifer. Ei găsesc urme ale trecerii tatălui lui Pierre dar la întoarcere găsesc satul băştinaşilor ars, pe

196


Martin Stricland şi Kurt Schimbach morţi şi cabana în flăcări, Ismail împuşcat în picior de către Pedro, căzut peste bord în lupta cu marinarul. Lupan ridică ancora, Ismail îşi pierde piciorul amputat din cauza infecţei, nisipul aurifer este aruncat în ocean pentru a salva nava în timpul unor furtuni întâlnite în drumul de întoarcere iar la Punta Arenas, găsesc un transport de marfă pentru Benos Aires. Anton Lupan se căsătoreşte cu Adnana, Ismail îşi ciopleşte un picior din lemn şi căpitanul unui vas îi dă un mesaj din care află că L’Espérance a naufragiat şi Pierre trăieşte. „Speranţa” porneşte spre locul naufragiului.

CUPRINS:Costache Negruzzi, Informaţii bio-bibliografice ………………… 2

Alexandru Lăpuşneanu………................... 3Vasile Alecsandri, Informaţii bio-bibliografice…………………... 5

Balta Albă………………………………….. 6 Chiriţa în provincie………………………… 7

Mihai Eminescu, Informaţii bio-bibliografice………...................... 9 Sărmanul Dionis………………….................. 10

* Fata din grădina de aur……………………... 12Ion Creangă, Informaţii bio-bibliografice………………………. 14

Amintiri din copilărie………………………….. 15 Povestea lui Harap Alb……………………….. 19

I.L.Caragiale, Informaţii bio-bibliografice………………………. 21 O scrisoare pierdută…………………………... 22

În vreme de război…………………………… 23O făclie de Paşti…………………………….. 25

Kir Ianulea…………………………………… 26Pastramă trufanda……………………............ 27

Ioan Slavici, Informaţii bio-bibliografice……………………….. 28 Mara……………………………………. ………. 29

Moara cu noroc…………………………………. 31Nicolae Filimon, Informaţii bio-bibliografice……….................... 33 Ciocoii vechi şi noi………………………….. 34Al. Odobescu, Informaţii bio-bibliografice…………...................... 37

Mihnea vodă cel Rău…………………………… 38Doamna Chiajna……………………………….... 40

Bogdan Petriceicu Hasdeu, Informaţii bio-bibliografice…………. 42 Răzvan şi Vidra………………………………… 43B. Ştefănescu Delavrancea, Informaţii bio-bibliografice …………. 46 Apus de soare…………………………................. 47

Hagi Tudose……………………………………... 49

197


Liviu Rebreanu, Informaţii bio-bibliografice………………………. 51 Ion………………………………………………... 52 Pădurea Spânzuraţilor…………………… 59

Catastrofa……………………………………….. 63 Iţic Ştrul, dezertor……………………………….. 65

Răfuiala…………………………………………. 66Mihail Sadoveanu, Informaţii bio-bibliografice……………………. 67

Baltagul………………………………......…………68 Hanu Ancuţei : Iapa lui Vodă…………………… 71

Fântâna dintre plopi…………… 72 Cealaltă Ancuţă…………………..73

Zodia Cancerului……………………….………….. 74 Fraţii Jderi…………………………………………80

Creanga de aur……………………….....................90Dumbrava minunată………………........................ 93Nemul Şoimăreştilor…………………………….. 94

Gib Mihăiescu, Informaţii bio-bibliografice…………………………97Donna Alba……………………………………… 98„La Grandiflora”………………………………….103

George Călinescu, Informaţii bio-bibliografice……………………..105 Enigma Otiliei……………………….....................106

Bietul Ioanide…………………………………….112Camil Petrescu, Informaţii bio-bibliografice………………………..116 Ultima noapte de dragoste, întâia,noapte de război…...117 Patul lui Procust……………………………………….125 Jocul ielelor…………………………............................129

Suflete tari……………………………………………. 130H. Papadat Bengescu, Informaţii bio-bibliografice…………………132 Fecioarele despletite……………………………..133

Concert din muzica de Bach ……………………136 Drumul ascuns…………………………………. 141Anton Holban, Informaţii bio-bibliografice……………………… 146 Ioana…………………………………………… 147

O moarte care nu spune nimic……………………150Mircea Eliade , Informaţii bio-bibliografice……………………… 152 Maytrei……………………………………………153 Nunta în cer………………………………………155 La ţigănci……………………………………… 157

Domnişoara Cristina…………………………… 159Lucian Blaga, Informaţii bio-bibliografice …………………………162

Meşterul Manole………………………………… 163Mihail Sebastian, Informaţii bio-bibliografice ………………… 165 Oraşul cu salcâmi……………………………….. 165Eugen Ionescu, Informaţii bio-bibliografice………………………. 167

198


Scaunele……………………………………….. 167

Alexandru Kiriţescu, Informaţii bio-bibliografice………………. 169Gaiţele………………………………………… 169

Marin Preda, Informaţii bio-bibliografice ……………………… 171 Moromeţii…………………………………… 171

Ştefan Bănulescu , Informaţii bio-bibliografice………………… 181 Mistreţii erau blânzi…………………………………… 181

Fănuş Neagu, Informaţii bio-bibliografice …………………….. 183 Dincolo de nisipuri…………………………… 183George Bălăiţă, Informaţii bio-bibliografice……………………. 185 Lumea în două zile…………………………… 185Radu Tudoran, Informaţii bio-bibliografice……………………. 186

Toate pânzele sus…………………………….. 186

199

Date post:	08-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	lavinia-toabe
View:	56 times
Download:	1 times

59062170-57073177-Fise-de-Istorie-Literara

Documents