56915305 Gabriel Pascariu Curs Planificare Si Dezv Spatiala

MODUL NR. 9 PLANIFICARE ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CURSURI POST-UNIVERSITARE

ANUL UNIVERSITAR 2004/2005

CURS DE PLANIFICARE ŞI DEZVOLTARE SPAŢIALĂ

Autor: Lect. Drd. Gabriel Pascariu

Septembrie 2004

G. PASCARIU /2004 1


Reproducerea /copierea parţială sau integrală a unor fragmente din prezenta lucrare este permisă numai cu indicarea sursei. Conf. Legii 8 /1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

G. PASCARIU /2004 2


DESPRE CE VA FI VORBA ÎN ACEST MANUAL?

Obiectivul acestui manual este acela de a oferi studenţilor la masterul în

administraţie publică informaţii şi cunoştinţe despre planificare şi dezvoltare

spaţială, cu alte cuvinte despre cum pot fi transformate aşezările umane şi teritoriul

într-un mod coerent, logic, controlat şi eficient din punct de vedere economic şi social

şi fără să aducă prejudicii mediului şi valorilor de patrimoniu. Problema planificării

dezvoltării nu este nouă în România şi totuşi are un sens nou în raport cu perioada

anterioară momentului decembrie 1989. Ideea de planificare pe care a acredit-o

perioada comunistă, în domeniul dezvoltării spaţiale a fost legată de noţiunea de

sistematizare şi de legea 58 /1974. "Sistematizarea teritoriului şi a localităţilor

se desfăşoară în concordanţă cu prognozele şi pe baza prevederilor planului

naţional unic de dezvoltare economico- socială a ţării şi contribuie la

dezvoltarea armonioasă a întregului teritoriu, la valorificarea superioară a

resurselor materiale şi umane, la repartizarea raţională şi echilibrată a

forţelor de producţie, urmărind îmbinarea organică a criteriilor de eficienţă

economică cu cele de ordin social". Aşa era definită politica de dezvoltare spaţială

în ultimele decenii ale comunismului. Desigur, realitatea acelei perioade în care

aşezările mai mici sau mai mari au suferit grave mutilări, iar unele au dispărut cu totul,

a pus într-o lumină nefavorabilă ideea de planificare şi control al dezvoltării spaţiale (de

altfel termenul de planificare a fost compromis în general, de o economie incapabilă să

mai planifice ceva în mod realist). Astfel, după 1990 pe fondul unui vid legislativ în

domeniu (legea amenajării teritoriului şi urbanismului a fost promulgată abia în 2001,

mult mai târziu decât în oricare dintre fostele ţări comuniste din vecinătatea noastră,

inclusiv Bulgaria şi Republica Moldova), dezvoltarea oraşelor şi satelor noastre a fost în

mare pare haotică şi distructivă, iar teritoriul în lipsa unei supravegheri şi intervenţii

eficiente a cunoscut şi cunoaşte accentuate procese de degradare a terenurilor, apelor,

pădurilor şi a unor elemente de infrastructură. Două exemple sunt elocvente: lipsa

lucrărilor de întreţinere a lacurilor de acumulare a dus la inundaţii catastrofale şi

repetate în ultimii 15 ani, în timp ce fenomenul de "periferizare" (extindere

necontrolată şi neînsoţită de infrastructura corespunzătoare) a oraşelor afectează atât

factorii de mediu şi peisajul cât şi anumite oportunităţi de amenajare a teritoriului cu

mari lucrări de infrastructură (culoarele optime pentru un potenţial sistem de autostrăzi

au fost în mare parte compromise deja).

G. PASCARIU /2004 3


Redobândirea încrederii şi recunoaşterea necesităţii unui proces planificat de dezvoltare

spaţială este un procent lent şi dificil. Reinstaurarea firească a proprietăţii private, ca

principală formă de posesie a terenurilor şi clădirilor a avut şi efectul nefast, aproape

pervers, al utilizării acestei proprietăţi în mod abuziv, în raport cu interesele comunităţii.

Aceste interese se situează între simpla chestiune a imaginii urbane şi degradarea

(uneori ireversibilă) a mediului. Apariţia vilelor cu înfăţişări între bizar şi grotesc pe

malul lacului Mogoşoaia, vis-à-vis de superba construcţie brâncovenească nu afectează

doar zonele de protecţie ale unei ape şi ale unui monument, nu doar imaginea unei

comunităţi locale ci un simbol cultural de mare rezonanţă al unei întregi naţiuni. Iar

această agresiune nu este pe termen scurt ci aproape definitivă. Arbitrarea interesului

public şi privat este un lucru greu, sau imposibil în lipsa funcţionarii unor mecanisme şi

instrumente adecvate. În România avem în prezent instrumente de planificare spaţială,

dar nu şi mecanismele potrivite. Pentru administraţia publică locală şi centrală,

problema dezvoltării spaţiale este poate cea mai grea provocare a următorilor 15-20 de

ani. Efectele negative ale unei dezvoltări spaţiale haotice nu se văd pe termen scurt

sau mediu, dar pe termen lung pot afecta definitiv şansele unei dezvoltări durabile. Se

pare că după 15 ani nu doar administraţiile ci şi comunităţile locale înţeleg că trebuie

schimbat ceva. E simptomatic faptul că majoritatea discursurilor electorale la nivel local

în vara anului 2004 s-au focalizat pe probleme urbanistice, spaţiale. Totuşi nu se poate

să nu remarcăm cu îngrijorare dezinteresul crescând al administraţiei centrale pentru

amenajarea teritoriului şi urbanism, dezinteres care se exprimă prin diluarea până la

dispariţie a acestor termeni din titulatura organismelor centrale.

În acest manual se vorbeşte despre disciplina amenajării teritoriului şi urbanismului şi

despre o serie de concepte şi metode specifice acesteia. În prima parte a manualului

se vorbeşte despre urbanizare, aşezări şi sisteme de aşezări precum şi despre

principiile şi obiectivele amenajării teritoriului şi urbanismului. Partea a doua a

manualului se referă la management urban şi planificare spaţială în general şi în

context european în particular, abordând în final problematica dezvoltării regionale şi a

planificării strategice. Referirile numeroase la spaţiul european sunt justificate atât de

procesul de integrare al României în structurile UE cât şi de importanţa crescândă pe

care Europa de vest şi centrală o acordă dezvoltării spaţiale durabile a teritoriului

european.

G. PASCARIU /2004 4


CUPRINS

PARTEA I

CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL? ................... 7

DESPRE URBANIZARE ........................................................................ 13

Câteva definiţii de bază ...................................................................................... 13

Aspecte privind fenomenul urbanizării ................................................................. 13

Urbanizare şi mediu ........................................................................................... 16

DESPRE ORAŞE ŞI SATE – FORME DE CLASIFICARE.......................... 17

După poziţia geografică...................................................................................... 17

După momentul apariţiei .................................................................................... 17

După forma urbană............................................................................................ 18

Clasificări funcţionale ......................................................................................... 19

Clasificări normative........................................................................................... 20

Clasificarea localităţilor rurale ............................................................................. 24

DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALE ALTOR FORME URBANE................ 26

DESPRE GENEZA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR ................................. 31

Teorii tradiţionale privind geneza şi evoluţia oraşelor ............................................ 31

Teorii originale ................................................................................................... 32

SISTEME DE AŞEZĂRI - PROBLEME SPECIFICE.................................. 35

Principalele caracteristici ale sistemelor de aşezări ............................................... 35

Organizarea ierarhică ......................................................................................... 38

Centralitatea...................................................................................................... 39

Specializarea funcţională, polarizarea şi integrarea ............................................... 41

AMENAJAREA TERITORIULUI ............................................................ 43

Un domeniu…mai multe definiţii ......................................................................... 43

Scurt istoric ....................................................................................................... 46

Evoluţii şi tendinţe recente în europa................................................................... 48

MODIFICAREA PERSPECTIVEI ASUPRA DEZVOLTĂRII SPAŢIALE ..... 51

Noi concepte privind rolul oraşelor ...................................................................... 51

Tendinţe europene - urbanizarea în Europa ......................................................... 56

Reţele urbane - o nouă perspectivă asupra dezvoltării teritoriale ........................... 59

Teorii şi concepte de dezvoltare .......................................................................... 63

SCHIMBĂRI ŞI TENDINŢE URBANE ÎN ŢĂRILE POST-COMUNISTE.... 65

G. PASCARIU /2004 5


AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PREZENT .................. 68

Cadrul instituţional ............................................................................................. 68

Cadrul legislativ ................................................................................................. 70

PARTEA A II-A

DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE DOCUMENTAŢIILOR DE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISM ..................................... 73

Potenţialul natural şi funcţiile economice ............................................................. 73

Populaţia şi potenţialul demografic...................................................................... 73

Infrastructura majoră a teritoriului ...................................................................... 74

Reţeaua de localităţi........................................................................................... 75

Protecţia şi reabilitarea mediului ......................................................................... 75

Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism ................................... 78

MANAGEMENT ŞI PLANIFICARE ........................................................ 82

Modele de inspiraţie europeană .......................................................................... 85

Planificarea strategică componentă a managementului urban ............................... 92

Formularea politicilor de dezvoltare ..................................................................... 98

DEZVOLTAREA REGIONALĂ.............................................................. 100

Aspecte generale ..............................................................................................100

Regiunile de dezvoltare şi problemele lor ............................................................103

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în UE ...............................................105

Dezvoltarea regională în România ......................................................................109

ROMÂNIA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR PRE-STRUCTURALE ŞI STRUCTURALE.................................................................................. 115

Fondurile Prestructurale şi Agenţia SAPARD ........................................................115

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune........................................................122

BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 126

ANEXE .............................................................................................. 128

Acte normative importante pentru domeniul amenajării teritoriului, urbanism şi dezvoltare regională..........................................................................................128

Lege nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul............130

Lege nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România..............142

Cartograme ......................................................................................................149

G. PASCARIU /2004 6


CE ESTE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISMUL?

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt ramuri ale aceluiaşi trunchi!

Domeniul de referinţă îl reprezintă SPAŢIUL. Vom afirma că amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială.

Se înrudeşte la o extremitate cu geografia şi la alta cu arhitectura.

factori de mediu

factori culturali

factori sociali

factori economici

ARHITECTURĂ

CONSTRUCŢII

AMENAJAREA TERITORIULUI

URBANISM

GEOGRAFIE

CADRU NATURAL

AŞEZARETERITORIU

Amenajarea teritoriului şi urbanismul se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale, dar depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, de mediu şi culturali.

Se mai spune că AT şi U este o disciplină de contact între ştiinţele spaţiale şi cele sociale. În realitate, este mai mult decât atât: este chiar o disciplină…inter-disciplinară. În practică specialiştii de amenajarea teritoriului şi urbanism lucrează cot la cot cu geografii, sociologii, economiştii, arhitecţii, ecologii, inginerii de construcţii civile şi reţele, istoricii, igieniştii, antropologii şi depind foarte mult de…politicieni.

De cele mai multe ori, specialistul de AT şi U este o INTERFAŢĂ între comunitate şi factorul de decizie sau între profesionişti şi comunitate.

G. PASCARIU /2004 7


O definiţie des invocate este cea stabilită de miniştrii ce coordonează dezvoltarea teritorială şi urbană, din ţările Uniunii Europene: amenajarea teritoriului este expresia spaţială a patru tipuri de politici: economice, sociale, ecologice şi culturale1.

Aceasta definiţie subliniază rolul determinant al organizării spaţiale în dezvoltarea planificată a comunităţilor umane contemporane, organizate administrativ la nivel local, regional, statal sau supra-statal, cum este cazul Uniunii Europene. Altfel spus, dezvoltarea spaţială este expresia politicilor publice formulate la diverse niveluri de organizare a comunităţilor umane, în domeniile dezvoltării economico-sociale, conservării, protecţiei şi reabilitării patrimoniului natural şi construit.

Amenajarea teritoriului şi urbanismul reprezintă un ansamblu de activităţi complexe care au drept scop organizarea fizică a spaţiului (Ianăşi2). Această definiţie sugerează intervenţia voluntară a omului asupra mediului (natural, într-o primă fază, apoi şi construit) în vederea modelării acestuia şi condiţiilor necesare pentru existenţa comunităţilor umane.

Intervenţia voluntară nu implică neapărat planificare, în sensul pe care termenul îl are în prezent, dar ultimele 3-4 decenii au demonstrat că problemele complexe pe care dezvoltarea comunităţilor umane le ridică în relaţie cu mediul, resursele energetice şi relaţiile economice, impun o abordare PLANIFICATĂ în toate sectoarele vieţii economico-sociale.

În acest context "planificarea dezvoltării spaţiale este o numai o parte din procesul complex de planificare a dezvoltării unei comunităţi umane, o parte fundamentală, odată ce spaţial este în acelaşi timp suportul fizic al dezvoltării şi una din resursele esenţiale pentru aceasta3".

Sunt diferenţe între amenajarea teritoriului şi urbanism?

Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în care (de cele mai multe ori) domină mediul natural. Urbanismul se ocupă cu aşezările umane propriu-zise (oraşe sau sate), în care domină spaţiul construit, artificial, puternic antropizat.

Dacă în amenajarea teritoriului, localităţile sunt privite ca elemente ale unui sistem, în urbanism, localităţile reprezintă sistemul însuşi de care acesta se ocupa. Ca urmare, există grade de detaliere spaţială diferite, între amenajarea teritoriului şi urbanism.

Având în vedere cele de mai sus, se poate afirma că problemele care privesc procesele de planificare a dezvoltării spaţiale sunt diferite pentru amenajarea teritoriului şi pentru urbanism.

Dar, sunt urbanismul şi amenajarea teritoriului discipline şi domenii diferite?

Britanicii vorbesc despre PLANNING atunci când se referă la dezvoltare spaţială. Fac diferenţa între "urban planning" şi "territorial planning", dar în anumite situaţii utilizează şi termenii de "physical planning" (spre deosebire de "economic planning" sau "family planning") şi "spatial planning (dar această formulă ţine mai degrabă de engleza "europenizată").

Francezii folosesc ca şi noi (sau noi ca şi ei) denumirile de "urbanisme" şi "aménagement du territoire".

1 CEMAT (Conferinţa Europeană a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului), Torremolinos, 1983. 2 Liviu Ianăşi, arhitect-urbanist, Prodecan al Facultăţii de urbanism a Universităţii de arhitectură şi urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti - note de curs, 2003. 3 L. Ianăşi – ibid.

G. PASCARIU /2004 8


Dacă vrem să găsim un echivalent al "planificării spaţiale" va fi ceva mai greu deoarece, între "aménagement du territoire", "planification territoriale", "spatial planning", "town and country planning", "Raumordnung", "ruimtelijke ordening", "tratiamento del territorio" există numeroase nuanţe şi interpretări.

Unii autori consideră că diferenţele care trebuie făcute sunt legate mai degrabă de conţinutul abordării: atunci când ne ocupăm de un proiect care propune o organizare, modelare şi mobilare a unui spaţiu facem ceea ce englezii numesc design urban. Cum nu avem încă un echivalent în limba română putem adopta acest termen atunci când proiectăm modul în care trebuie conformat un spaţiu fie el din interiorul sau din afara unei aşezări.

Atunci când proiectăm însă dezvoltarea unei părţi mai mici sau mai mari dintr-o aşezare sau un teritoriu şi luăm în calcul aspecte economice, sociale, ecologice şi uneori culturale ne situăm în sferă planificării spaţiale.

Pentru a înţelege mai uşor comentariul de mai sus:

• propunerile pe care arhitecţii şi urbaniştii, care au participat la concursul "Bucureşti 2000" din 1996 s-au situat în zona designului urban, chiar dacă suprafaţa de peste 400 ha echivala cu teritoriul unui oraş de 10-15.000 locuitori, în schimb,

• concursul pentru Canberra, viitoarea capitală a Australiei, organizat în 1911, a solicitat participanţilor probleme de amenajare a teritoriului şi planificare a dezvoltării spaţiale, deşi aspectele unele aspecte care ţineau de designul viitoarelor spaţii urbane nu au fost neglijate, însă

• Planul Marii Londre propus de sir Abercrombie în 1943 - 1944 şi care pus în aplicare după terminarea războiului a dus printre altele la centura de noi oraşe din jurul marelui oraş, se situa în totalitate în sfera planificării spaţiale.

Se poate afirma că urbanismul este parte a amenajării teritoriului, dar o parte cu problematică şi caracteristici specifice. Ceea ce trebuie subliniat este însă complexa interdependenţă, de netăgăduit dintre urbanism şi amenajarea teritoriului.

Probleme majore pe care le abordează urbanismul şi amenajarea teritoriului

Urbanism Amenajarea teritoriului

Funcţiuni urbane (locuire, producţie, recreere, educaţie, circulaţie)

Funcţiuni teritoriale (zone economice, centre de polarizare, rol administrativ, nod funcţional)

Caracteristici demografice locale, sociologie şi psihologie urbană

Demografie regională şi mari mişcări de populaţie /mobilitatea populaţiei

Micro-economie, dezvoltare locală, echiparea zonelor de producţie

Macro-economie, structuri regionale, sectoare de activitate economică, localizarea activităţilor

Echipamente tehnico-edilitare Echipare majoră a teritoriului, gospodărirea apelor, amenajări hidrotehnice

Circulaţie şi transport local Magistrale /coridoare de transport

Amenajarea zonelor plantate Centurile verzi din jurul marilor oraşe

Amenajarea ansamblurilor de locuit Localizarea ariilor de dezvoltare rezidenţială

Estetică urbană, patrimoniu construit Reabilitarea marelui peisaj (peisajelor culturale)

Valoarea terenului, piaţa imobiliară Costul poluării, exploatarea resurselor

Aspecte microclimatice Fenomene macro-geografice

G. PASCARIU /2004 9


Văzute din perspectiva acţiunilor, amenajarea teritoriului şi urbanismul cuprind: • elaborarea strategiilor şi politicilor de dezvoltare teritorială şi urbană; • elaborarea, avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice specifice (planuri şi

regulamente), a studiilor de fundamentare a acestora şi a cercetărilor; • formularea propunerilor de acte cu caracter reglementar (legi şi alte acte

normative); • coordonarea proceselor de gestiune teritorială şi urbană; • monitorizarea şi controlul modului de punere în practica a prevederilor

planurilor şi regulamentelor specifice.

În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului şi urbanismului, ele pot fi definite în prezent în România, în raport cu politica naţională în domeniu exprimată în cuprinsul Legii amenajării teritoriului şi urbanismului 350/2001.

Astfel:

Amenajarea teritoriului urmăreşte:

• Dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului acestora;

• Îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;

• Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

• Utilizarea raţională şi eficientă a teritoriului;

• Protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere ecologic;

• Evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor catastrofe.

Urbanismul (privit ca ansamblu de activităţi) urmăreşte:

• Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfunctionalităţilor, asigurarea accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;

• Crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor ş ale persoanelor cu handicap;

• Utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate;

• Extinderea controlată a zonelor construite;

• Protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;

• Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane si rurale;

• Protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale şi a riscurilor tehnologice.

Urmărirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de dezvoltare, prin intermediul planurilor de amenajare a teritoriului, al planurilor şi regulamentelor de urbanism.

În continuare vom urmări care sunt zonele specifice urbanismului şi care sunt cele specifice amenajării teritoriului precum şi zonele de interferenţă.

G. PASCARIU /2004 10


Parcelă

Zonă

Localitate

UAT bază(oraş, comună)

UAT judeţ

Teritoriu naţional

Regiune

PUD

PUZPUG

PATZ

(PATZIC)

(PATZO)

(PATZM)

PATJ

SECŢIUNI PATN

PATZ

(PATZR)

PUGPUZ

PUD

Volumetrie Reglementări Orientări /strategii

MU

URBANISM AMENAJAREA TERITORIULUI

PLANIFICAREDESIGN URBAN

Schema de mai sus explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajarea teritoriului şi urbanism. Se observă că din punct de vedere al nivelurilor teritoriale, domeniul urbanismului porneşte de la scara unei parcele (conform reglementărilor în vigoare, cea mai mică parcelă construibilă trebuie să aibă minim 150 mp), continuă cu zone din cadrul unei localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru care se elaborează Planul urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi specifice amenajării teritoriului atunci când sunt grupate mai multe teritorii administrative de bază, un judeţ sau mai multe judeţe şi în fine, teritoriul naţional în ansamblul lui.

La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul urbanistic de detaliu (PUD) şi se rezumă la aspecte de conformare volumetrică şi spaţială.

Prin intermediul Planului urbanistic zonal sunt rezolvate probleme la scara unor părţi de localitate (sau de teritoriu, când este vorba de cuprinderea de noi zone de dezvoltare în intravilan).

Pentru tot teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se întocmeşte Planul urbanistic general (PUG), iar pentru mai multe comune, sau oraşe vecine se poate întocmi un Plan de amenajare a teritoriului zonal (PATZ).

PUG şi PUZ urmăresc aspecte de organizare funcţională a teritoriului, de rezolvare a reţelei de circulaţie, de amplasare a reţelelor de dotări sociale şi tehnico-edilitare, sau a zonelor rezidenţiale şi de recreere, sport, a noilor zone de producţie etc. Totodată la nivel de PUG şi PUZ se stabilesc reguli urbanistice de utilizare a diferitelor zone funcţionale (terenuri cu o anumită formă principală de utilizare: locuire, industrie, circulaţie etc.).

Din acest motiv spunem că PUZ şi PUG au un caracter reglementator.



Trebuie remarcate însă următoarele aspecte: atât PUD cât şi PUZ (atunci când abordează zone restrânse ale unei localităţi) implică elemente de ilustrare a modului de ocupare şi mobilare (cu construcţii) a terenului. DIN ACEST MOTIV ELE SE SITUEAZĂ ÎN SFERA DESIGNULUI URBAN, CU PRECĂDERE.

Pe de altă parte PUG şi uneori PUZ (atunci când abordează zone mari din oraşe mari, precum zona centrală a unui municipiu sau chiar un sector administrativ al Capitalei) au şi un caracter director, respectiv definesc direcţii şi orientări generale de dezvoltare şi utilizare a teritoriului intravilan sau extravilan (cum afirmam mai devreme, atunci când se pune problema dezvoltării unor zone din extravilan şi transformarea terenurilor cu folosinţă agricolă în parcuri industriale, zone de agrement sau noi arii rezidenţiale).

Caracterul director, stabilirea unor orientări de perspectivă în dezvoltarea spaţială a teritoriului şi aşezărilor implică existenţa unei strategii şi implicit a unui proces de planificare. DIN ACEST MOTIV PUZ-UL, DAR MAI ALES PUG-UL SE SITUEAZĂ ÎN SFERA PLANIFICĂRII SPAŢIALE ŞI TERITORIALE.

La nivelul teritoriilor judeţene şi supra-judeţene, în general nu se mai pune problema reglementărilor (poate cu excepţia acelor zone naturale care trebuie protejate), ci doar al aspectelor cu caracter strategic şi pe termen mediu şi lung ale dezvoltării spaţiale şi economice. Pentru aceste niveluri teritoriale se elaborează Planul de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ), sau Planul de amenajarea a teritoriului zonal regional (PATZR). ACESTEA SE SITUEAZĂ EXCLUSIV ÎN SFERA PLANIFICĂRII!

O discuţie mai amplă poate fi făcută în legătură cu teritoriul naţional. Deşi caracterul planificator ar trebui să fie aici evident, modul în care se elaborează Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN) în România lasă loc unor interpretări variate: astfel lipsa unor orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de comunicaţii, zone protejate) să reprezinte doar o VIZIUNE, în timp ce altele (reţeaua de localităţi, sau ariile de risc natural) să aibă mai degrabă un caracter NORMATIV /reglementator (stabilirea de reguli de încadrare în anumite ranguri sau arii de risc).

Trebuie spus că amenajarea teritoriului depăşeşte graniţele naţionale, în Europa. După cum se va vedea în capitolele următoare există o concepţie şi chiar o PLANIFICARE a dezvoltării spaţiale la nivel continental. Aici planificarea spaţială se "întâlneşte" cu dezvoltarea regională la nivelul FONDURILOR STRUCTURALE (un exemplu grăitor: finanţarea din fonduri ale UE, a autostrăzilor din ţările central şi est-europene, care sunt cuprinse în sistemul TEN4 - adică în reţeaua europeană de căi de comunicaţii).

În concluzie, planificarea spaţială se situează mai mult în zona specifică amenajării teritoriului şi a dezvoltării regionale. De aceea, în acest manual amenajarea teritoriului va fi un subiect principal, iar urbanismul secundar. PUG-ul se situează într-o zonă de interferenţă a urbanismului şi amenajării teritoriului. O altă zonă de interferenţă este aceea a managementului urban şi teritorial: teritoriile intercomunale, inter-orăşeneşti şi metropolitane. Se va vorbi aşadar şi de management, dar şi de planificare strategică ca principal instrument al acestuia.

La drum…

4 The Trans-European Transport Network on the Territory of the European Union stabilită la Helsinki în 1997, în cadrul Conferinţei Pan-europene



DESPRE URBANIZARE

Câteva definiţii de bază

Urbanizarea poate fi privită ca un proces global care implică transformări economice, sociale, comportamentale, determinând modificări ale cadrului natural şi construit, ale modului de utilizare a terenurilor şi nu în ultimul rând a relaţiilor teritoriale.

Aria urbană este un teritoriu interior sau exterior unui oraş, sau care se referă la oraşul propriu-zis, fiind definită prin caracteristici fizice precum: suprafaţă, densitate a populaţiei, specificul activităţilor economice, densitatea fondului construit etc.

Aşezarea umană este un ansamblu de elemente fizico-spaţiale, materiale, care alcătuiesc “habitatul uman” şi care reprezintă rodul acţiunii ordonatoare a omului asupra naturii, caracterizându-se prin “orientare antientropică şi unitate dintre funcţiune şi structură” (Săsărman).

Oraşul este o formă superioară de organizare a aşezării umane. Este o noţiune fundamentală a geografiei urbane, care a primit numeroase definiţii de-a lungul timpului. Acestea diferă în general din punct de vedere al elementelor majore prin care se încearcă a se diferenţia oraşul de alte tipuri de aşezări. Diversitatea funcţională (oraşe capitale, oraşe port, oraşe târg etc.), de mărime, de forme şi de localizare geografică este atât de mare încât ar trebui definiţii specifice fiecărui tip major de oraş. Se acceptă în general că oraşul este o formă de comunitate umană caracterizată printr-un număr relativ mare de locuitori, cu activităţi economice diversificate predominând cele din sectorul secundar şi terţiar şi având un grad avansat de organizare socială şi instituţională.

Aspecte privind fenomenul urbanizării

Urbanizarea este un proces complex caracterizat prin simultaneitatea unor fenomene precum “schimbare socială”, “modernizare” şi “concentrare a populaţiei” (Goddall). Prin urmare, urbanizarea poate fi definită în trei feluri:

1. ca proces de creştere a ponderii populaţiei unei ţări concentrate în ariile urbane şi totodată în marile centre urbane ale ţării respective (interpretarea demografică);

2. ca proces de transformare a structurii economice şi a structurii ocupaţionale a populaţiei unei ţări (interpretarea economică); în acest caz procesul este corelat cu nivelul de dezvoltare economică;

3. ca proces de transformare a modelului comportamental al populaţiei (interpretarea behavioristă5).

Urbanizarea se realizează pe mai multe direcţii (Vlăsceanu, Zamfir):

1. prin dezvoltarea oraşelor existente,

2. prin transformarea unor localităţi rurale în oraşe,

3. prin pătrunderea unor caracteristici urbane în toate tipurile de colectivităţi (urbanizare difuză)6.

5 Behaviorismul - concepţie psihologică elaborată iniţial de J. Watson (1913) şi dezvoltată ulterior de F. Ch. Tolman şi G. H. Mead, care consideră că obiectul psihologiei trebuie să se reducă la studiul exclusiv al comportamentului, eliminând conştiinţa (Dicţionarul de filozofie).



Rata urbanizării în lume7

De-a lungul istoriei fenomenul urbanizării a cunoscut forme şi ritmuri diverse, de la ţară la ţară. Modalităţile diferite prin care se realizează procesul de urbanizare arată necesitatea studierii şi altor tipuri de aşezări, nu doar a celor urbane. Identificarea diferitelor stadii de dezvoltare, a pragurilor specifice anumitor trepte calitative în evoluţia aşezărilor necesită o perspectivă mai largă şi o analiză aprofundată a determinărilor complexe care au loc.

În România, urbanizarea a cunoscut forme şi ritmuri diferite de-a lungul istoriei, care vor fi studiate în detaliu în capitolele următoare. Trebuie precizat însă că în prezent fenomenul este cuantificat exclusiv prin proporţia populaţiei urbane în totalul populaţiei.

Fenomenul urban este o trăsătură caracteristică a civilizaţiei contemporane. Despre un fenomen urban ca atare se poate vorbi începând cu a 2-a parte a secolului al XIX-lea, odată cu proliferarea de noi oraşe (oraşele-ciuperci din America) şi a dezvoltării noilor cartiere din oraşele industriale.

Globalizarea acestuia s-a produs însă în a doua jumătate a secolului XX, odată cu explozia demografică şi dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe multiple planuri (economice, comerciale, culturale, politice, etc.).

Sunt remarcabile câteva date, care ilustrează acest fenomen:

• în perioada 1800 - 1950 populaţia mondială a crescut de 2,6 ori, în timp ce populaţia urbană a crescut de 10 ori mai repede;

• numai între 1900 şi 1950, în timp ce populaţia mondială a crescut cu 50%, populaţia urbană s-a dublat, indicând ritmul tot mai accelerat de creştere a urbanizării;

• între 1950 şi 1985 populaţia urbană a globului s-a triplat, crescând cu 1,25 mlrd. locuitori (OCF); creşterea a fost mult mai rapidă în ţările mai puţin dezvoltate (de 4 ori) decât în cele dezvoltate (de 2 ori);

• dacă între 1920 şi 1980 populaţia rurală din ţările în curs de dezvoltare s-a dublat, populaţia urbană a acestora a crescut de 10 ori atingând 1 mlrd. De locuitori (OCF);

• în 1980 1 din 3 persoane locuia în mediul urban, faţă de 1 din 8 în 1940 şi 1 din 10 locuia în oraşe de peste 1.000.000 locuitori, comparativ cu 1 din 100 în 1940.

Cele mai recente date indică faptul că populaţia urbană mondială a depăşit pragul de 50% din populaţia lumii.

Creşterea populaţiei este aspectul cel mai spectaculos al fenomenului de urbanizare la scară mondială, dar nicidecum singurul. El este însoţit de expansiunea teritorială şi de fenomenul de “înghiţire” a micilor aşezări din spaţiul periurban, de concentrarea activităţilor economice, în special a celor de servire, de intensificarea transporturilor şi de creşterea consumurilor energetice.

6 Sociologia analizează transformările pe care urbanizarea ca proces, le antrenează pe plan social, respectiv: frustrarea indivizilor, creşterea frecvenţei divorţurilor, a delicvenţei în general şi a celei juvenile în special, etc. 7 World Development Report, 1996



Tabelul de mai jos indică ritmurile de creştere specifice diferitelor categorii de ţări, în funcţie de nivelul de dezvoltare a acestora. Se observă raportul invers proporţional dintre ritmurile de urbanizare şi nivelurile de dezvoltare economică.

Ţări /categorii de ţări

Populaţie urbană Populaţie în aglomeraţii urbane de peste 1 milion de locuitori sau

peste ca % din Ca % din total

populaţie Rata anuală de creştere (%)

Urban Total

1980 1994 1980-90 1990-94 1980 1994 1980 1994

Ţări dezvoltate 76 77 0.8 0.3 40 43 30 34 Elveţia 57 61 1.0 1.4 0 0 0 0 Japonia 76 78 0.7 0.4 44 48 34 37 SUA 74 76 1,2 1,3 49 56 36 43 Germania 83 86 0,4 1,0 46 47 38 40 Kuweit 90 97 5,1 -5,4 67 70 60 67 Australia 86 85 1,4 1,0 55 68 47 58

Ţări mediu dezvoltate

52 61 3,0 2,4 32 33 16 20

Coreea de Sud 57 80 3,8 2,9 65 64 37 51 Mexic 66 75 2,9 2,8 41 38 27 28 Ungaria 57 64 0,5 0,6 34 31 19 20 Republica Cehă 64 65 0,3 0,1 18 18 12 12 Iran 50 58 5,0 3,9 26 35 13 20 Federaţia Rusă 70 73 1,2 -0,2 23 25 16 19 Peru 65 72 3,0 2,6 40 43 26 31 Algeria 43 55 4,8 3,9 25 24 11 13 România 49 55 1,3 0,2 18 17 9 9 Indonezia 22 34 5,3 3,8 33 38 7 13

Ţări slab dezvoltate

22 28 4,2 3,8 32 34 7 10

Egipt 44 45 2,6 2,4 52 51 23 23 China 19 29 4,8 4,1 41 35 8 10 India 23 27 3,2 2,9 25 35 6 9 Nigeria 27 38 5,8 5,3 23 27 6 10 Bangladesh 11 18 5,9 4,9 46 46 5 8 Mozambic 13 33 9,1 7,4 48 41 6 13

Total mondial 39 45 2.7 2.3 34 35 14 16

Concluziile principale legate de fenomenul contemporan al urbanizării sunt:

• populaţia urbană a lumii creşte mult mai repede decât cea rurală;

• populaţia urbană din ţările în curs de dezvoltare creşte mult mai repede decât cea din cele dezvoltate;

• populaţia din oraşele milionare (care depăşesc 1 milion de locuitori) creşte mult mai repede decât cea din restul oraşelor.



Urbanizare şi mediu

Un efect specific şi dramatic al acestui proces este legat de transformarea mediului ambiant într-un mod şi mai ales la o scară nemaiîntâlnite în istorie. Modificările care au afectat mediul în special după cel de-al II-lea război mondial, au creat aşa numita “problemă a mediului” şi au generat “alerta ecologică” a ultimelor decenii. Distrugerea stratului de ozon şi efectul de seră sunt în bună parte efectele urbanizării intensive din această perioadă.

Principalele “fenomene poluatoare” legate de urbanizare sunt:

• creşterea cantităţilor de deşeuri în general şi acelora depozitate necontrolat în special;

• creşterea traficului auto şi aerian şi a poluării aerului cu substanţe deosebit de toxice;

• creşterea cantităţilor de fluide neepurate sau incomplet epurate, deversate în emisari;

• defrişările masive de suprafeţe împădurite şi perturbarea echilibrului ecologic în cadrul a numeroase ecosisteme;

• fragmentarea ecosistemelor naturale prin extinderea excesivă a barierelor antropice de tipul autostrăzilor, marilor platforme industriale etc.

Abordarea problemelor de dezvoltare urbană în spiritul dezvoltării durabile prin care se acordă o atenţie deosebită relaţiei oraş - mediu este de dată relativ recentă şi va fi abordată şi în alte capitole ale cursului.



DESPRE ORAŞE ŞI SATE – FORME DE CLASIFICARE

După poziţia geografică

Considerând oraşul o formă de organizare a spaţiului geografic în vederea concentrării, prefacerii şi redistribuirii bogăţiilor şi a energiilor sociale, Vintilă Mihăilescu8 (1928) considera că poziţia geografică a unui oraş este atât de strâns legată de fiinţa oraşului, de funcţiunile lui caracteristice (industriale, comerciale, politice, culturale, militare), încât ea apare ca cel mai geografic criteriu de clasificare a oraşelor.

Într-un studiu ulterior (1941), acelaşi autor distinge pe teritoriul ţării noastre:

• oraşe de sub munte,

• oraşe de sub dealuri,

• oraşe de răspântie.

Într-adevăr, ţinând seama de localizarea oraşelor ele pot fi grupate, pe principalele forme de relief, multe dintre ele fiind situate la contactul dintre deal şi munte, deal şi câmpie şi adeseori în zonele de ţărm, la contactul dintre apă şi uscat.

Potrivit aşezării geografice, oraşele ţării pot fi clasificate şi după poziţia lor faţă de elementele hidrografice: la ţărmul mării, pe malurile arterelor hidrografice navigabile (oraşele - porturi dunărene) etc.

De asemenea, aşezările urbane pot fi clasificate după diferite elemente economico-sociale ale poziţiei geografice, ca de exemplu: oraşe situate în cadrul sau vecinătatea zonelor cu substanţe minerale utile (Petroşani, Motru, Bălan, Hunedoara, Ploieşti, Câmpina etc.), a altor resurse naturale (păduri, ape minerale); poziţia oraşelor faţă de căile de comunicaţii, de zonele cu potenţial turistic ridicat ş.a.m.d.

După momentul apariţiei

Oraşele pot fi clasificate şi după perioada lor de apariţie (clasificarea genetică). Este interesantă din acest punct de vedere clasificarea prof. Gh. I. Năstase din Iaşi, care, completând o schemă mai veche a lui Emmanuel de Martonne9, ajunge, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale, la următoarele tipuri de oraşe:

• tipul oppidum (oraşul feudal transilvănean dezvoltat în interiorul fortificaţiilor),

• tipul vechi românesc,

• tipul american geometric şi tipul mixt românesc.

Pe baza generalizării premiselor apariţiei pe teritoriul României a oraşelor de formaţie feudală şi capitalistă. I. Şandru (1968-1969) menţionează următoarele şase categorii genetice de oraşe:

• oraşe apărute în interiorul, sau sub protecţia fortificaţiilor (Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca, Sighişoara, Suceava, Bucureşti, Târgu-Neamţ, Iaşi Făgăraş, Hunedoara etc.);

• oraşe care au luat naştere din târguri comerciale (Târgovişte şi “târguşoarele de văi”);

8 Renumit geograf român (1890 – 1978), autor a numeroase studii şi lucrări de geografie fizică şi umană, elaborator printre altele a unui studiu antropo-geografic şi etnografic despre Bucureşti, în 1915. 9 Geograf francez (1873 – 1955), cunoscut pentru vizitele şi studiile de geografie fizică despre România.



• oraşe apărute pe locul satelor (Dej, Ploieşti, Craiova, Predeal, Rădăuţi);

• oraşe apărute în legătură cu dezvoltarea transportului, ca oraşe-porturi (Galaţi, Brăila, Constanţa, Giurgiu, Sulina, Drobeta-Turnu Severin ş.a.), noduri de cale ferată (Mărăşeşti, Feteşti etc.) şi puncte vamale vechi (Bacău, Slatina);

• oraşe apărute în legătură cu dezvoltarea industriei extractive şi prelucrătoare (Oraviţa, Reşiţa, Petroşani, Baia Mare etc.);

• oraşe de cură (Vatra Dornei, Pucioasa, Călimăneşti ş.a.)

După forma urbană

Influenţa elementului geografic se manifestă deopotrivă asupra fizionomiei oraşului, criteriu tradiţional în tipologia urbană. Urmărind fizionomia unei aşezări urbane, geograful se referă la forma lui exterioară, la liniile mari ale planului, la textură, adică la reţeaua stradală, care poate avea caractere diferite, la structură, adică la gradul de îndesire a clădirilor, la regimul de înălţime etc.

Potrivit fiecăreia dintre aceste elemente, pot fi stabilite diferite tipuri de oraşe. Astfel, Vintilă Mihăilescu (1928), referindu-se mai mult la liniile mari ale planului (liniile generatoare, sistemele de plan: radiocentric, cadrilat şi mixt) şi la desimea caselor, a reţelei de drumuri (reţea compactă, răsfirată şi discontinuă), distingea trei tipuri de oraşe europene:

• compact (de pildă vechile cetăţi industriale),

• răsfirat (periferia marilor oraşe, oraşele-grădini bazate pe sistemul pavilionar) şi

• polinuclear (o singură masă urbană cu mai multe nuclee în strânse raporturi unele cu altele şi foarte puţin depărtate între ele).

Ion Şandru (1968-1969) referindu-se la forma reţelei stradale a oraşelor provenite din târguri, distinge trei tipuri de oraşe:

• primul tip îl constituie oraşele mononucleare sub raport genetic, adică acelea care au piaţă centrală, locul de târg, către care converge reţeaua de străzi (Târgu Secuiesc, Piteşti, Craiova, Ploieşti);

• urmează oraşele care s-au dezvoltat în lungul unui drum comercial şi care au avut iniţial o formă liniară (Câmpulung, Turda, Târgu Mureş, Bacău);

• în fine, al treilea tip îl formează oraşele polinucleare, care s-au dezvoltat din mai mulţi sâmburi de concentrare (pieţe), datorită prezenţei curţilor feudale sau a cetăţilor, ele evoluând în raport de funcţiile care s-au adăugat şi formând în interior târguri mici, cum este cazul oraşului Bucureşti (Amzei, Filantropia, Basarab, Obor, Cotroceni) sau al oraşului Iaşi (Copou, Nicolina).

În termeni urbanistici aceste caracteristici pot fi legate de noţiunea de morfologie urbană. După Al. Sandu10 morfologia urbană cuprinde atât "sistemul de elemente de viaţă urbană, surprinzând organismul urban la nivelul enomenologic cât şi sistemul de elemente de cadru urban, confirmând organismul urban la nivelul prezen ei fizice".

fţ

10 Profesorul Alexandru Sandu este Decanul Facultăţii de urbanism a Universităţii de arhitectură şi urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti şi este un reputat autor de studii şi proiecte de urbanism şi amenajarea teritoriului.



Clasificări funcţionale

Tot mai mulţi autori acordă prioritate clasificărilor funcţionale în tipologia oraşelor, considerate ca fiind cele mai în măsură să redea dinamismul lor. În vederea acestei tipologii se iau în consideraţie mai mulţi indici, între care cei statistico-demografici (structura populaţiei ocupate pe ramuri ale economiei naţionale), economici (valoarea, structura şi specializarea producţiei globale), precum şi indici geografici (cu referiri speciale asupra legăturilor teritoriale de producţie între unităţile din interiorul oraşului şi între acestea cu hinterlandul).

La noi în ţară s-au elaborat mai multe clasificări funcţionale ale oraşelor, în care s-a ţinut seama de ansamblul funcţiilor şi de raportul dintre ele. Câteva dintre aceste s-au impus mai mult în literatura de specialitate. Astfel, după Vintilă Mihăilescu, Constantin Herbst şi Ion Băcănaru (1961, 1964), oraşele româneşti pot fi grupate în două mari categorii, fiecăreia corespunzându-i mai multe tipuri funcţionale de oraşe.

• Prima grupă, aceea a oraşelor cu func ii multiple bine definite, cuprinde oraşele cu funcţii complexe, caracterizate printr-o dezvoltare comlpexă şi multilaterală a funcţiilor productive şi neproductive (Bucureşti, Timişoara, Ploieşti, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi etc.) şi oraşe cu funcţii mixte, în care legăturile economice nu ating nivelul celor din grupa anterioară, cuprinzând oraşe de mărime mijlocie, care îndeplinesc pe lângă funcţii multilaterale de producţie şi funcţii de servicii (Târgovişte, Drobeta-Turnu Severin, Suceava etc.).

ţ

ţf ţ

ţ

• A doua grupă, oraşele cu o singură funcţie principală, cuprinde mai multe tipuri principale: oraşe industriale (Bocşa, Câmpina, Gheorghe Gheorghiu-Dej etc.); oraşe cu funcţia principală de transport (Simeria); oraşe cu funcţia principală de schimb (mai ales oraşe mici, foste târguri, cum sunt Caracal, Zimnicea); oraşe cu funcţia principală agricolă, adică acelea în care locuitorii practică o profesiune agricolă completată cu una industrială (Odobeşti, Panciu, Feteşti) sau în care sunt localizate unităţi de servire a lucrărilor agricole, precum şi acelea în care se înregistrează o pondere ridicată a populaţiei active antrenată efectiv în agricultură (Isaccea, Hârşova); oraşe balneo-climaterice şi de odihnă (Băile Herculane, Eforie, Sovata, Călimăneşti etc.).

Examinând gruparea oraşelor după ponderea popula iei active în industrie, servicii şi agricultură, după indicii generatori de oraşe, după unc iile urbane şi rolul lor în dinamica produc iei în anii 1930 şi 1956, Ion Şandru, Vasile Cucu şi Pompiliu Poghirc (1961) au deosebit patru tipuri de oraşe, consemnate şi actualizate în lucrări ulterioare (I. Şandru, 1978):

• Primul tip, al oraşelor industriale, cuprinde ca subtipuri, după structura social-economică a populaţiei: oraşe industrializate specializate sau monospecializate şi complexe (Bucureşti, Timişoara, Braşov, Ploieşti, Hunedoara, Victoria, Anina),

• oraşe cu industrii şi servicii (Iaşi, Cluj-Napoca, Craiova, Galaţi), oraşe industrial-agricole (Olteniţa). Tipul oraşelor de servicii cuprinde ca subtipuri oraşe de servicii specializate (Predeal, Eforie), servicii-industriale (Focşani, Suceava), servicii-agricole (Mizil, Caracal).

• Tipul oraşelor agricole include oraşele agricole propriu-zise (Băileşti, Strehaia), agro-industriale (Paşcani, Feteşti) şi agricole-servicii (Hârşova, Năsăud).

• Al patrulea tip grupează oraşele mixte nespecializate (Carei, Tecuci).



Trebuie remarcat faptul că, dacă o schemă de clasificare funcţională a oraşelor poate avea o stabilitate îndelungată, în schimb, apartenenţa unei localităţi urbane într-unul din tipurile cuprinse în schemă se schimbă mult mai repede, cu atât mai mult în condiţiile unui proces de intensă dezvoltare social-economică a oraşelor, proces care se înregistrează şi în ţara noastră.

În legătură cu aceasta, pornind de la acceptarea metodei diagramei triunghiulare în clasificarea oraşelor după structura social-economică a populaţiei pe cele trei grupe de activităţi (industriale, servicii, agricole), utilizate în a doua clasificare menţionată, este semnificativ că multe din oraşele ţării care în anul 1930 aparţineau tipurilor de oraşe de servicii sau chiar agricole, au trecut în rândul oraşelor industriale, aşa cum este cazul oraşelor Piteşti, Medgidia, Călăraşi, Tulcea, Turnu Măgurele, Slatina, Slobozia, Vaslui, Zalău ş.a.m.d.

Dintre clasificările funcţionale consacrate, menţionăm şi pe cea întocmită de Vasile Cucu în 1970, care, urmărind gruparea oraşelor după ponderea populaţiei active în industrie, servicii şi agricultură şi indicii de viabilitate urbană11 în anii 1930, 1956, 1966, distinge pe teritoriul României mai multe categorii de oraşe:

• oraş-capitală; • oraşe mari cu funcţiuni complexe; • oraşele de mărime mijlocie cu funcţii industriale şi de servicii dominante; • oraşe cu funcţii industriale specializate; • oraşe cu funcţii mixte; oraşe cu funcţii de servicii; • oraşe cu funcţii agricole; • oraşe-staţiuni balneare; • oraşe-noduri principale de căi de comunicaţii.

Clasificări normative

După 1990 modificările economice, sociale şi de natură spaţială au afectat semnificativ dezvoltare urbană în România. Multe oraşe se află în declin datorită lipsei de viabilitate a bazei economice sau datorită migraţiei populaţiei tinere şi îmbătrânirii populaţiei. Una dintre problemele acute ale ultimilor 15 ani o reprezintă aspectele calitative ale vieţii urbane. Din acest motiv, dar şi din raţiuni de ordonare şi orientare a politicilor naţionale în domeniul dezvoltării urbane au fost stabilite prin acte normative ierarhii în reţeaua de aşezări urbane a României şi criterii de încadrare în raport cu anumite standarde de echipare socială şi tehnico – edilitară. Actul normativ la care se face referinţă este legea 351 /2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a IV- a - Reţeaua de localităţi. Rangurile urbane stabilite prin această lege sunt:

a) rangul 0 - capitala României, municipiu de importanţă europeană;

b) rangul I - municipii de importanţa naţională, cu influenţă potenţială la nivel european;

c) rangul II - municipii de importanţa interjudeţeană, judeţeană sau cu rol de echilibru în reţeaua de localităţi;

d) rangul III - oraşe;

11 Indicele de viabilitate urbană este definit ca media frecvenţei celei mai intense a valorilor procentuale rezultate din raporturile dintre activii în industria republicană şi populaţia totală (V. Cucu, 1970) şi se obţine pentru fiecare oraş prin formula: Vu =(A1 - B1)x100/P, în care: A1 este populaţia activă în industrie; B1 - populaţia activă în industria locală şi cooperatistă; P - populaţia totală a oraşului.



Luând în considerare clasificările menţionate, precum şi cele care au folosit criteriul prosperităţii sau forţa de atracţie a oraşelor (V. Tufescu, 1946, 1957), dar mai ales rolul lor în viaţa economico-socială a ţării (V. Cucu, 1970), ţinând totodată seama de mărimea demografică a aşezărilor urbane, care constituie o măsură a influenţei lor în teritoriu, putem stabili o anumită clasificare funcţională ierarhizată a localităţilor orăşeneşti. Mai întâi trebuie distins oraşul capitală, cu funcţii multiple şi de coordonare naţională. Urmează oraşele mari, centre polarizatoare cu funcţii complexe, oraşele mijlocii cu influenţă judeţeană, oraşele mici cu influenţă locală, localităţile satelit (oraşele mici a căror populaţie activă este antrenată prioritar în activităţile economice ale centrelor polarizatoare, ca de exemplu Curtici sau Predeal) şi aşezările rurale cu perspective urbane.

Dar, ce sunt de fapt oraşele?…

Un aspect important, care trebuie subliniat în legătură cu aşezările urbane este următorul: oraşele sunt entităţi complexe ale teritoriului care exercită un ansamblu de funcţii specifice orientate atât către interior (funcţii interne /endogene) cât şi spre exterior (funcţii externe /teritoriale /exogene). Acest aspect este fundamental atunci când se stabilesc strategiile de dezvoltare, politicile specifice şi planurile de acţiune.

Constituentele interne ale oraşului sunt definitorii, dar nu suficiente pentru a caracteriza un oraş. Dacă Ratzel12 definea oraşul la sfârşitul secolului al XIX-lea drept aşezarea caracterizată printr-o anumită formă de activitate profesională, având un anumit grad de concentrare a populaţiei şi un număr minim de locuitori (2000), evoluţiile ulterioare ale oraşului au arătat complexitatea acestui fenomen şi dificultatea definirii lui. Profesorul Al. Sandu, încerca să definească oraşul la începutul anilor '80, prin intermediul noţiunii de viaţă urbană.

"Oraşul ca formă teritorială de aşezare a populaţie, se defineşte printr-un mod propriu de existenţă, adică prin mod de viaţă urbană ca trăsătură specifică rezultată din diversitatea activităţilor productive (care reflectă un anumit mod de producţie) din nivelul de dotare şi diversitatea serviciilor şi exprimată printr-o anumită modalitate de utilizare a timpului şi într-o anumită modalitate de organizare a spaţiului, generând trăsături specifice în constituirea unei anumite colectivităţi (colectivitatea urbană) şi din comportamentul oamenilor".

Sandu Al – Teoria structurilor urbane

Dintre fenomenele marcante la scară teritorială, legate de procesul de urbanizare din secolul XX, două reprezintă cu siguranţă cele mai spectaculoase şi mai pline de încărcătură simbolică procese: formarea aglomeraţiilor urbane şi suburbanizarea. Ambele sunt însoţite de complexe probleme sociale, economice, ecologice, culturale şi spaţiale. Aceste procese precum şi dezvoltarea în sine a oraşelor nu pot fi lăsate la voia întâmplării deoarece "deşi procesul de urbanizare este un proces cu caracter progresist, pozitiv, atunci când se desfăşoară necontrolat poate să ducă la o serie de situaţii negative" (Sandu Al. – Teoria…). Iată de ce, planificarea dezvoltării spaţiale este necesară!

12 Friederich Ratzel (1844 – 1904), celebru geograf şi etnolog german, deschizător de şcoală în domeniul geografiei aşezărilor umane.



Termeni semnificativi pentru planificarea şi dezvoltarea spaţială definiţi de legea 351 /2001

Unităţi administrativ teritoriale – unităţile administrativ-teritoriale de bază suntoraşele şi comunele care cuprind una sau mai multe localităţi; judeţul cuprinde maimulte unităţi administrativ-teritoriale de bază.

Oraş - unitate administrativ- teritorială de bază alcătuită fie dintr - o singură localitateurbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Caunitate administrativ- teritorială de bază şi ca sistem social- economic şi geograficoraşul are două componente:

a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupatăsau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social- culturale,industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de comerţetc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;

b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile depopulaţie şi activităţile economice, sociale şi politico- administrative ce sedesfăşoară pe teritoriul localităţii. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşuluiprezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriuluicăruia îi aparţine.

Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social- politică şicultural- ştiinţifică a tării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii suntdeclarate municipii.

Comună - unitate administrativ- teritorială de bază care cuprinde populaţia ruralăreunită prin comunitatea de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai multe sate, înfuncţie de condiţiile economice, social- culturale, geografice şi demografice.

Satele în care îşi au sediul autorităţile publice ale comunei sunt satereşedinţă.

Localitate - formă de aşezare stabilă a populaţiei în teritoriu, alcătuind un nucleu deviaţă umană, cu structuri şi mărimi variabile, diferenţiate în funcţie de specificulactivităţilor de producţie dominante ale locuitorilor, caracteristicile organizăriiadministrativ- teritoriale, numărul de locuitori, caracterul fondului construit, gradul dedotare social- culturală şi de echipare tehnico- edilitară. În funcţie de specificul şi deponderea activităţii economice dominante, de numărul de locuitori, caracterul fonduluiconstruit, densitatea populaţiei şi a locuinţelor, de nivelul de dotare social- culturală şide echipare tehnică localităţile se împart în două mari grupe: localităţi urbane şilocalităţi rurale. Localitate urbană - localitate în care majoritatea resurselor de muncă este ocupată înactivităţi neagricole cu un nivel diversificat de dotare şi echipare, exercitând o influenţăsocio-economică constantă şi semnificativă asupra zonei înconjurătoare.

Localitate rurală - localitate în care:

a) majoritatea forţei de muncă se află concentrată în agricultură, (sat) silvicultură,pescuit, oferind un mod specific şi viabil de viaţă locuitorilor săi, şi care prinpoliticile de modernizare îşi va păstra şi în perspectivă specificul rural;

b) majoritatea forţei de muncă se află în alte domenii decât cele agricole, silvice,piscicole, dar care oferă în prezent o dotare insuficientă necesară în vedereadeclarării ei ca oraş şi care, prin politicile de echipare şi de modernizare, vaputea evolua spre localităţile de tip urban.



Teritoriu - suprafaţă delimitată prin lege pentru judeţe, municipii, oraşe şi comune. Este constituit din suprafaţa agricolă (teren arabil, păşuni şi fâneţe, vii şi administrativ livezi), suprafaţa fondului forestier, suprafaţa ocupată de construcţii şi amenajări de infrastructură (căi de comunicaţie, altele decât cele aparţinând domeniului public al statului, echipare energetică, lucrări de gospodărire a apelor), ape şi bălţi şi suprafaţa aferentă intravilanului (construcţii şi amenajări), delimitată prin planurile urbanistice.

Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean, zonă funcţională), ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (politico- administrativ, social- cultural, economic etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi localităţi rurale.

Ierarhizarea - clasificarea localităţilor pe ranguri în funcţie de importanţa funcţională în reţea şi de rolul teritorial, asigurând un sistem de servire a populaţiei eficient din punct de vedere economic şi social şi o dezvoltare echilibrată a localităţilor urbane şi rurale

Rang - expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în cadrul reţelei din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc., în raport cu dimensiunile ariei de influenţă polarizate şi cu nivelul de decizie pe care îl implică în alocarea de resurse. Această importanţă trebuie să îşi găsească corespondentul şi în nivelul de modernizare.

Zonă metropolitană - zonă constituită prin asociere, pe bază de parteneriat voluntar, între marile centre urbane (capitala României şi municipiile de rangul I) şi localităţile urbane şi rurale aflate în zona imediată, la distanţe de până la 30 km, între care s- au dezvoltat relaţii de cooperare pe multiple planuri.

Centură verde - zonă delimitată în jurul Capitalei României şi al municipiilor de rangul I, în vederea protejării elementelor cadrului natural, a prevenirii extinderii necontrolate a acestor municipii şi a asigurării spaţiilor suplimentare de agrement şi recreare.

Zonă de dezvoltare - perimetru delimitat în cadrul teritoriului administrativ al unui municipiu, sau în cadrul unei zone metropolitane în care se propun unele facilităţi de natură fiscală, în scopul favorizării dezvoltării economice prin atragerea de investiţii de capital străin sau autohton.

Zonă de influenţă - teritoriul şi localităţile care înconjoară un centru urban şi care sunt influenţate direct de evoluţia oraşului şi de relaţiile de intercondiţionare şi de cooperare care se dezvoltă pe linia activităţilor economice, a aprovizionării cu produse agroalimentare, a accesului la dotările sociale şi comerciale, a echipării cu elemente de infrastructură şi cu amenajări pentru odihnă, recreere şi turism. Dimensiunile zonei de influenţă sunt în relaţie directă cu mărimea şi cu funcţiunile centrului urban polarizator.

Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi de protecţie a mediului, echipare tehnico- edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.



Clasificarea localităţilor rurale

La noi satele au fost deosebite după structura lor, de către numeroşi cercetători. Între primii a fost geograful francez Emmanuel de Martonne care în lucrarea La Valachie (Paris, 1902) deosebeşte 2 tipuri: satul, corespunzător cu ceea ce se va numi de geografii români satul adunat sau concentrat, mai frecvent în stepă, şi cătunul, mai frecvent în dealuri. Acesta din urmă era răspândit la începutul sec. al XX-lea şi în Câmpia Română, mai ales în Bărăgan, el dezvoltându-se repede în următoarele două decenii şi devenind sat: astăzi este rar în câmpie şi se întâlneşte mai frecvent în zona dealurilor (Podişul Bârladului) şi nu trebuie confundat cu micile grupări din cadrul satului risipit de munte şi cu atât mai puţin din cadrul satului răsfirat.

Astfel de preocupări s-au înteţit după primul război mondial, un rol important în această direcţie revenind lui Vintilă Mihăilescu, care, pe baza cercetărilor personale şi a literaturii din ţară şi străinătate, a conturat în numeroase lucrări (1926, 1927, 1934 etc.) existenţa pe teritoriul ţării a trei tipuri principale de sate după structura lor, utilizate în lucrările actuale de profil:

• tipul risipit sau de munte, în care intră satul sau aglomerările de gospodării ale crescătorilor de vite de la munte;

• tipul răsfirat sau de pădure, adică satul funcţiunilor mixte din regiunile cu posibilităţi de agricultură, podgorii, livezi, fâneaţă din regiunile de coline;

• tipul adunat sau de stepă, respectiv satul din regiunile unde predomină agricultura extensivă sau intensivă şi de creştere raţională a vitelor.

Trebuie remarcat faptul că în deosebirea celor trei tipuri fundamentale de sate după structura vetrei Vintilă Mihăilescu a căutat să arate deopotrivă frecvenţa lor mai mare pe anumite trepte de relief şi chiar funcţiile lor economice obişnuite.

Satul risipit sau împrăştiat îşi are gospodăriile distanţate mult una de alta (uneori până la 2 km), fiecare gospodărie avându-şi terenul de folosinţă economică în jur (terenul de cultură, fâneaţă, păşunea, uneori şi pădurea). Asemenea sate se întâlnesc pe platformele din Carpaţi, mai reprezentative fiind cele din Munţii Apuseni (crângurile), Obcinele Moldovei şi Maramureş. Aceeaşi fizionomie apare în unele zone muntoase cu o frecvenţă mai mare a odăilor sau sălaşelor, pe povârnişurile Munţilor Sebeşului, în Poiana Ruscă, Munţii Banatului, Vrancea, care pot fi lesne confundate cu satele incluse în acest tip.

Satul răsfirat are cea mai mare răspândire geografică, fiind întâlnit în Subcarpaţi, în Podişul Moldovei, Piemonturile Vestice etc. În Piemontul Getic şi în zona subcarpatică a Olteniei ca şi în alte regiuni ale ţării satul răsfirat prezintă o variantă specială, aceea a satului înşirat sau liniar, aşa cum sunt şi în Delta Dunării unele sate de tip “stradă”, alungite pe câţiva kilometri pe grindurile aluviale înguste care însoţesc braţele Dunării. Spre deosebire de satul risipit, în satul răsfirat casele sunt mai apropiate unele de altele, vatra are un contur mai precis, cuprinzând în interiorul ei numai o mică parte din terenul cultivat, mai ales livezile şi podgoriile.

Satul adunat sau concentrat este caracteristic regiunilor de câmpie, dar el poate fi întâlnit şi în zonele depresionare din Carpaţi, ca şi în depresiunile marginale din Transilvania. Necesitatea de a economisi terenurile de cultură sau prezenţa apei la adâncime fac ca în acest tip de sat gospodăriile să fie mai aglomerate, terenurile de cultură fiind aproape în întregime în afara vetrei satului. Din acest tip face parte şi varianta satului compact, cu o densitate a clădirilor apropiată de a oraşelor, întâlnit mai ales la aşezările populaţiilor săseşti şi chiar româneşti din sudul şi partea centrală a Transilvaniei.



O altă clasificare a satelor româneşti este după fizionomia vetrei (formă exterioară, textură, structură). Astfel:

• după forma exterioară, în lucrările de specialitate se disting sate geometrice (pătrate, dreptunghiulare, unghiulare, rotunde), sate cu formă poligonală (regulată sau neregulată), mononucleare, polinucleare liniare etc.

• potrivit texturii, adică configuraţiei reţelei de străzi, satele pot fi grupate în aşezări cu textură regulată sau neregulată, sau sate cu textură rectangulară, circulară, haotică, sate cu textură simplă şi complicată etc.

• cele mai multe şi mai complicate preocupări de tipologie a satelor după fizionomia lor se referă la structura acestora, adică la modul de grupare a caselor. În această privinţă un rol important revine topografiei terenului; sunt însă numeroase cazuri când rolul de căpetenie în gruparea caselor revine ocupaţiei predominante a populaţiei, adică factorului economico-social.

Pentru o apreciere cât mai reală a formelor de grupare a construcţiilor în aşezările rurale din România s-au folosit diferiţi indicatori, între care şi indicele de dispersie, indice folosit de geograful francez A. Demangeon, concretizat în formula

Id = (C - C1)N/C13,

aplicată în studiul lui Ioana Ştefănescu şi Niculina Baranovski (1968). În acest studiu sunt stabilite trei categorii de comune cu trăsături specifice în raport de condiţiile naturale, economice şi istorice. Prima categorie o constituie comunele cu un grad de dispersie redus (până la coeficientul de 2,5), localizate în regiunile de câmpie şi în depresiunile intracarpatice; acestea sunt comune alcătuite din sate mari, în medie cu peste 1500 locuitori fiecare, având o structură adunată. A doua categorie cuprinde comunele cu sate cu un grad mijlociu de dispersie (între 2,5 şi 5,0), localizate de regulă în zone colinare, având, în medie, sub 1000 locuitori; satele prezintă ca structură a vetrei a formă de trecere între tipul risipit şi cel adunat. În fine, în a treia categorie sunt incluse comunele cu sate care au un coeficient ridicat de dispersie (între 5,1 şi 10,0 şi chiar mai mult), adaptate regiunilor de munte cu un grad mare de fragmentare a reliefului; satele au de regulă aici mai puţin de 500 locuitori fiecare şi o structură risipită a vetrelor.

În prezent satele româneşti din vecinătatea marilor oraşe, dezvoltate de-a lungul căilor rutiere majore cunosc fenomenul de dezvoltare tip "panglică" considerat nefast prin consecinţele sale funcţionale şi socio-economice. Acest fenomen are drept consecinţă comasarea fizică a vetrelor satelor înşirate de-a lungul drumurilor naţionale şi judeţene, fenomen generator de importante disfuncţii la scară teritorială şi care poate provoca atât probleme de natură ecologică cât şi influenţe negative asupra calităţii vieţii în localităţile respective.

Iată de ce, controlul dezvoltării este uneori necesar, iar o dezvoltare spaţială planificată poate reprezenta un mijloc eficient de reducere a riscurilor!

13 În această formulă: Id = indicele de dispersie; C = numărul total al caselor din comună; C1 = numărul total al caselor din satul de reşedinţă; N = numărul satelor nereşedinţă; drept comunitate rurală s-a considerat comuna.



DEFINIŢII ALE ORAŞULUI ŞI ALE ALTOR FORME URBANE

Oraşul - aşezare omenească importantă, care constituie un centru administrativ, industrial, comercial, politic şi cultural.

Dic ionarul Limbii Române Moderne, Academia R.P.R., 1958 ţ

Oraşul - formă complexă de aşezare omenească, cu populaţie numeroasă, având, de obicei, funcţie politică-administrativă, industrială, comercială sau culturală. Dimensiunile, caracterul şi funcţiile o. prezintă mari variaţii. În general, o. cuprinde o mare aglomerare de clădiri, care formează ansambluri arhitecturale caracteristice; spaţiul său, relativ restrâns, este organizat în zone cu utilizări bine definite (z. industriale, comerciale, administrative, de învăţământ, de locuinţe, parcuri şi grădini) şi exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare.

O. modern se caracterizează printr-o activitate dinamică şi intensă, concentrată pe o mică porţiune de teren, dezvoltată mai puţin prin resursele sale interne şi în marea ei majoritate pe seama unor întinse şi multiple legături economice cu teritoriile din jur; concentrează, prelucrează şi redistribuie bunurile. Este format din oraşul propriu-zis (intravilanul) aglomerare mare de populaţie îndeplinind funcţii productive şi neproductive (de deservire) şi dintr-o zonă preorăşenească (hinterland sau extravilan) care serveşte interesele generale ale oraşului, prin multiple şi strânse legături economice.

Dic ionar Enciclopedic Român, Acad. R.P.R.- 1965, ed. Pol.Buc. - vol. 3 (pag. 595)

ţ

City - O aşezare care-şi generează în mare măsură creşterea sa economică din propria sa economie (locală).

Town - O aşezare care nu-şi generează creşterea economică din propria sa economie (locală) şi nu a realizat acest lucru niciodată; exportul ocazional generat de oraş (town) pentru el însuşi nu a produs ca urmare o creştere auto-generată importantă.

Stagnant city - O aşezare care a crescut ca un “city” şi care a încetat să mai crească astfel.

Arie metropolitană - Economic este acelaşi lucru ca “city”. Politic, înseamnă un oraş care s-a extins dincolo de limitele sale formale în procesul de (înghiţire) cuprindere a fostelor oraşe (towns) şi care, în anumite situaţii se întrepătrunde cu alte “cities”, anterior distincte.

Jane Jacobs - The Economy of Cities, 1961

Oraşul este un întreg teritorial nedisociabil, cuprins între limite impuse de funcţiunile urbane.

Vintilă Mihăilescu - Geografie teoretică, 1968

Oraşul - e caracterizat prin coordonate geografice şi se defineşte printr-un anumit număr de criterii descriptive, care-l diferenţiază de sat, îl includ în categorii sistematice sau regionale şi permit studiul activităţilor sale.



(…….) Oraşul se afirmă prin tot ceea ce corespunde epitetului de urban. În primul rând, locuinţa urbană care aparţine unui şir, aliniat pe străzile oraşelor tradiţionale, în corpuri de clădiri organizate în jurul unor curţi sau spaţii verzi interioare în urbanismul modern. În oraşele europene şi nord-americane, locuinţa urbană diferă de cea rurală prin separarea clară a spaţiului profesional (de lucru) de cel de locuire, care se confundă în locuinţa rurală.

(……) În al doilea rând, reţeaua urbană, ansamblu de echipamente liniare asigurând locuitorilor o serie de servicii în general absente în centrele rurale: distribuţia apelor, a gazelor, electricităţii, canalizarea apelor uzate, evacuarea şi colectarea deşeurilor etc., o reţea de circulaţie pentru persoane şi mărfuri de mare capacitate. În fine, serviciile de tot felul, de la cele administrative până la cele personale, cuprinzând printre altele servicii comerciale, sanitare şi culturale.

George, Pierre - 1969, Precis de geographie urbaine, Paris (Cap.4, pag. 72)

Oraşul - formă complexă de aşezare umană, având dimensiuni variabile şi dotări edilitare, de obicei cu funcţie politico-administrtivă, industrială, comercială şi culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri arhitectonice şi organizate în zone cu utilizări bine definite (industrie, comerţ, administraţie, de locuinţe); exercită o mare influenţă economică şi organizatorică asupra zonei înconjurătoare (…)

Mic Dic ionar Enciclopedicţ , Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986

Oraşul - aşezare urbană care este mai mare şi mai regulat construită decât un sat şi care are un anumit grad de autonomie a guvernării locale.

Brian Goddall - Dictionary of Human Geography, - 1987

Oraşul - aşezare omenească ai cărei locuitori nu pot produce, în cadrul limitelor sale, toate alimentele de care au nevoie pentru a trăi.

Arnold Toynbee - Cities on the Move, 1970

Oraşul - formă complexă de aşezare umană, constituind, de obicei, un centru industrial, comercial, administrativ, politic şi cultural.

Dic ionar General al Limbii Româneţ - Vasile Breban, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987

Oraşul = formă de comunitate umană caracterizată prin:

a) volum demografic relativ mare

b) organizare socială bazată pe diviziune ocupaţională şi specializare a serviciilor

c) reglementare instituţională, formală a relaţiilor sociale

d) importanţă scăzută a relaţiilor de rudenie

e) relaţii de intercunoaştere redusă (anonimat urban)

f) comportamente eterogene

g) cultură eterogenă cât mai diversificată

Dincolo de acestea, o. prezintă trăsături specifice în diferite societăţi şi regiuni, în funcţie de procesele economice şi social-culturale care le-au însoţit istoria.

(def. Maria Voinea)

Dic ionar de sociologie, 1993ţ (coordonatori: Că ălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu)

t



Conurbaţie = arii urbane constituite prin fuziunea mai multor oraşe care s-au dezvoltat separat; c. este produsul exurbaţiilor.

• termen introdus de Patrick Geddes (Cities in Evolution, 1915) - sociolog şi urbanist

• provine din latinescul con = cu şi urbs = oraş; conurba ia presupune o grupă apropiată de oraşe unite prin legături strânse de produc ie. Adeseori oraşele dintr-o conurba ie se contopesc şi formează arii continue urbanizate, deşi din punct de vedere juridic ele pot exista autonom De regulă, în centrul unei conurba ii se află un nucleu mai important în jurul căruia se situează oraşele mai mici, oraşe-satelit sau comune suburbane (V. Cucu).

ţţ

ţ

ţ

Exurbaţie = proces complex de revărsare a populaţiei, a cadrului construit şi a noilor structuri urbane dincolo de vechiul perimetru al unui oraş.

Inurbaţie = creştere urbană care se realizează prin concentrarea populaţiei şi a noilor structuri urbane în vechiul perimetru administrativ al oraşului.

Megalopolis = ansamblu urban gigant, rezultat al unor conurbaţii multiple şi complexe, luând forma unui oraş “continuu”, care s-a format atunci când interstiţiile rurale dintre ariile metropolitane au fost înghiţite de creşterea urbană.

• utilizat de Jean Got man (geograf) pentru a desemna ansamblul urbanizat de pe coasta de nord-est a SUA (BOSWASH) în 1957 - Megalopolis or the Urbanisation of the Northeastern Seabord

t

.ţ

ţ

• J Beaujeu - Garnier şi G. Chabot - m. reprezintă stadiul de gigantism al conurba iilor

(def. Iancu Filipescu)

Dic ionar de sociologie, 1993 (coordonatori: Că ălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu)

t

Megalopolis sau polimegalopolis = din grecescul mega = mare şi polis = oraş; termen vechi cu înţelesuri destul de variate: savanţii antichităţii foloseau acest termen pentru a distinge aşa-numita “lume a ideilor”; M. este centrul uniunii oraşelor arcade, cunoscut în anul 370 î.e.n. ca rezultat al contopirii a circa 35 de aşezări arcadiene. Este folosit astăzi în S.U.A. pentru a desemna marile formaţiuni urbane - aglomerările de oraşe - de pe coasta de est a S.U.A. la Oceanul Atlantic (vezi definiţia de mai sus).

(Vasile Cucu - Geografia popula iei şi aşezărilor umane, ed. Tehnică, 1981)

ţ

Oraş = aglomeraţie relativ importantă ai cărei locuitori au activităţi profesionale diversificate, mai ales în domeniul terţiar.

Oraş nou = oraş creat în proximitatea unei aglomeraţii urbane importante unde sunt prevăzute dezvoltări simultane ale funcţiunilor economice şi rezidenţiale.

Oraş satelit = oraş distinct de un centru urban mai important, dar care are relaţii strânse cu acesta, fiind autonom administrativ.

Municipiu (lat. municipium) = oraş italian supus Romei ce are obligaţii financiare şi militare dar se guvernează după propriile lor legi.



Metropolă (gr. meter = mamă, polis = oraş) = capitală politică şi economică a unei regiuni, a unui stat.

Metropolă de echilibru = Centru urban provincial mare în Franţa, având rolul de a contrabalansa influenţa Parisului pentru a-i limita creşterea.

Metropolă (relig.) = capitală a unei provincii ecleziastice şi sediu al arhiepiscopului metropolitan.

Conurbaţie = aglomeraţie formată din mai multe oraşe vecine ale căror periferii se ating.

Megalopolis (megapol) = aglomeraţie urbană foarte mare sau ansamblu de oraşe mari vecine.

Le Petit Larousse, 1993

Metropola = Termen păstrat de la vechea denumire grecească dată oraşelor-state (mater = mamă, polis = oraş), metropola semnifică poziţia marilor oraşe multimilionare, puternic extinse în teritoriu. Printre metropolele actuale se remarcă oraşele: New York, Shanghai, Tokyo, Buenos Aires, Paris, Beijing, Londra, Ciudad de Mexico, Moscova, Los Angeles, Calcutta etc.

Zona metropolitană = Presupune o arie care cuprinde nu mai puţin de 100 000 locuitori şi care are în interiorul ei un oraş (sau o aglomeraţie urbană) de 50 000 locuitori sau mai mult şi suburbii cu caracteristici proprii centrelor metropolitane14.

Cucu, V., - Geografia popula iei şi aşezărilor umane, ed. Tehnică, 1981

ţ

Oraşul este o unitate teritorial administrativă de bază cu caracter urban datorită activităţilor productive preponderent neagricole, a funcţiilor sale politico-administrative şi social-culturale complexe determinate de rolul pe care îl are în teritoriul administrativ din care face parte.

(note de curs)

Oraşul este o aşezare umană al cărei număr de locuitori depăşeşte cifra de 10000.

(note de curs)

Oraşul poate fi conceput ca un sistem spaţial de comunicaţii, corespunzător acţiunilor şi interacţiunilor sociale, un sistem spaţial în echilibru dinamic, constituit dintr-o multitudine de decizii individuale.

Daniela Rădulescu - Arhitectura centrelor culturale moderne,1997

Oraşul este o aşezare născută pe baza unor aşezări rurale constituite spontan, parcurgând un proces de acumulare treptată a unor trăsături urbane.

Gheorghe Curinschi Vorona - ,Arhitectură urbanism, restaurare, 1996

14 Cycle d’étude sur la politique et la planification du developpement urban en Europe, Varşovia, 19-20 septembrie 1962.



Aglomeraţia urbană = Este forma cea mai dezvoltată şi dinamică a oraşului modern, efect al dinamismului economiei ţării şi expansiunii în teritoriu a procesului de urbanizare. Aglomeraţia urbană reprezintă o arie urbanizată formată de un oraş (de cel puţin 50 000 locuitori) şi zona sa suburbană (comune suburbane, oraşe mici) dependentă de el, desfăşurată pe o suprafaţă relativ restrânsă (cu o rază până la 50-60 km în jurul centrului principal). În acest sens, în ţara noastră putem considera ca aglomeraţii urbane bine definite - sau în evoluţie spre această formă corespunzătoare a oraşului modern - capitala ţării şi oraşele cu profil industrial predominant sau cu funcţii complexe desfăşurate în cadrul unui teritoriu vast (Braşov, Sibiu, Arad, Baia Mare ş.a.).

Cucu, V., - Geografia popula iei şi aşezărilor umane, ed. Tehnică, 1981

ţ

Aglomeraţia urbană = se constituie ca o acumulare continuă de oameni şi mijloace de producţie în teritoriul înconjurător al unui oraş, înglobând localităţile învecinate, încât în condiţiile unei dezvoltări coordonate, teritoriul ocupat îşi sporeşte odată cu gradul de industrializare şi gradul de ocupare şi dotare.

Al. Sandu – Teoria structurilor urbane, curs , 1982

Aglomeraţia urbană = Concentrare urbană formată din oraşul propriu-zis şi o parte din localităţile apropiate lui, cu care acesta întreţine relaţii intense de natură economică şi de asigurare cu forţă de muncă (...) Aglomera ia presupune o dependenţă mai accentuată a unor oraşe de unul principal.

ţ

(Erdeli, G., – Dicţionar de geografie umană, Ed. Corint 1999)

Aglomeraţia urbană = O formă complexă de aşezare umană rezultată din extinderea procesului de urbanizare şi în care un oraş se dezvoltă în corelare cu comunele înconjurătoare, în sistem instituţional, conform unui unic plan (cu caracter) director şi unic regulament de urbanism. Localităţile îşi păstrează identitatea rezultând structuri intercomunale pentru principalele probleme de servicii urbane.

(INCD - Urbanproiect – studii de urbanism şi amenajarea teritoriului)

Periurbanizare = procesul complex de creştere periferică a aglomerărilor urbane. Termenul a fost introdus în vocabularul de specialitate începând cu anii ’80, ca o reacţie la multitudinea termenilor ce încercau să definească fenomenul (ex: suburbanizare, rurbanizare, exurbanizare). Creşterea urbană determină o mutaţie a funcţiunilor solului. Se pot distinge trei cazuri principale ale modificărilor mediului rural şi agricol: un spaţiu rural şi agricol care dispare aproape cu desăvârşire, cum se întâmplă în cazul specific al zonelor periurbane cele mai apropiate de marile aglomerări; un spaţiu rural şi agricol care devine interstiţial; un spaţiu agricol care se păstrează încă, dar în care societatea rurală se schimbă (definit prin ceea ce s-ar numi “rurban” sau “a treia coroană”).

Creşterea periferică a populaţiei şi a spaţiilor reprezintă o formă a procesului de urbanizare a societăţii.

(Charpentier, M., A. - Periurbanul în Franţa - S n ezădocumentară, 1997)

i t



DESPRE GENEZA ŞI DEZVOLTAREA ORAŞELOR

Dezvoltarea oraşelor reprezintă un aspect spectaculos şi o consecinţă directă al industrializării, deplasarea masivă a populaţiei către diversele aglomeraţii fiind un fenomen specific ultimelor 200 de ani, cu consecinţe majore în plan social şi cultural.

Dezvoltare oraşelor a fost legată de dezvoltarea economică, a tehnicii transporturilor, a relaţiilor dintre naţiuni şi popoare.

Teorii tradiţionale privind geneza şi evoluţia oraşelor

Teoriile privind naşterea şi formarea oraşelor se situează între abordările istoriciste, care urmăresc originea oraşelor de-a lungul istoriei, considerând, în general că diferitele epoci istorice au dat naştere la diferite tipuri de oraşe, identificând în acelaşi timp un sens progresist în cadrul acestei evoluţii.

Pierre George, renumit geograf francez al secolului XX, distinge 4 generaţii de oraşe după felul în care acestea au evoluat în timp. Viziunea sa este de tip sincronic şi integrat, generând o teorie unificatoare a genezei şi dezvoltării urbane (urbanogenezei).

Generaţia 1 cea a oraşelor vechi, compusă din oraşe care nu au fost atinse de formele recente de dezvoltare urbană; autorul include în această categorie mai ales oraşele seculare şi chiar milenare din Orientul Apropiat, a căror dezvoltare recentă se datorează mai ales exploziei demografice, decât unei dezvoltări economico-sociale;

Generaţia 2 cea a oraşelor cu lungă tradiţie istorică, care au suportat în mod direct şocului industrializării în diferite maniere; autorul disociază oraşe deja puternic dezvoltate în zorii industrializării şi oraşe care s-au trezit la viaţă datorită industrializării; în acest context se vorbeşte şi de oraşele create “ex nihilo”, din regiunile miniere, Siberia etc.;

Generaţia 3 cea a oraşelor coloniale, care se manifestă ca o proiecţie a modeluli economic european pe alte continente; autorul constată că marea majoritate a acestor oraşe sunt de tip costier;

Generaţia 4 cea a oraşelor din ţări recent populate, care nu au cunoscut stadii pre-industriale

PG este adeptul unei teorii a convergenţei tipologice, care susţine o întâlnire in prezent a principalelor tipologii urbane apărute în diverse epoci istorice. El susţine că o analiză concludentă poate fi realizată în cadrul a două mari tipuri de economii: cea din ţările industrializate şi cea din ţările slab dezvoltate (sau în curs de dezvoltare).

El remarcă cu multă acuitate şi printr-un efort intuitiv remarcabil, creşterea diversităţii tipologice în cadrul aceluiaşi lanţ evolutiv, ca urmare a asocierii şi interferării diferitelor structuri socio-economice şi tipologii genetice.

Factori generatori (determinanţi)

Pentru PG economicul şi politicul sunt elemente determinante, dar cu impact diferit de-a lungul istoriei. Industrializarea, pe de altă parte, este considerată drept principalul motor al urbanizării (în special în ultimele două secole), deoarece aceasta determină o mare mişcare geografică de materii prime, produse şi oameni, antrenând succesiv şi concomitent crearea de noi mijloace de transport şi comunicaţie, noi instituţii comerciale, financiar-bancare etc.



Originea oraşelor europene este pusă pe seama a trei factori majori: CREDINŢA, APĂRAREA şi COMERŢUL. Oraşul este loc de cult (sanctuar), citadelă (fort) sau târg, sau toate trei la un loc.

În privinţa raportului dintre sat şi oraş PG vede o anumită complementaritate, bazată pe diferenţe fundamentale (vede aşadar o deosebire între cazul oraşului european şi cel al oraşului oriental).

Teorii originale

Alte două teorii /ipoteze asupra urbanogenezei aparţin unui istoric şi gânditor american din prima parte a secolului XX şi unei jurnaliste americane cu mare influenţă în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut.

1) Ipoteza imploziei iniţiale, este formulată de Lewis Mumford; punctul de vedere al înţeleptului umanist este cel mai apropiat de imaginile apropiate arhitecţilor - în care spaţiul şi ocuparea lui cu obiecte de arhitectură primează asupra altor componente ale fenomenului urban (populaţie, economie, cultură şi valori, organizare socială şi politică, etc.).

2) Ipoteza rolului antrenant aparţine lui Jane Jacobs; teoria ei poate fi redusă la sintagma “urbanul primează, ruralul urmează”; această idee a părut revoluţionară la apariţia sa pentru că a inversat credinţa cvasiunanimă în primatul istoric al ruralului şi formarea oraşelor prin mutaţii "genetice" ale satelor.

Lewis Mumford şi ipoteza imploziei urbane

La originea fenomenului urban - susţine Mumford - stă transformarea satului primordial în oraş sub presiunea adaosului de funcţii sociale - administrative, simbolice şi de apărare - care reclamă şi se instalează în arhitecturi adecvate. Oraşul a evoluat din satul premergător acolo unde mediul natural, economic şi social a încurajat concentrarea de activităţi şi programe de construcţie.

La întrebările pe care şi le pune asupra cauzelor care au încurajat transformarea satului în oraş, Mumford caută răspunsul în mărturiile palpabile ale edificiilor şi ansamblurilor construite. El rămâne fidel instrumentelor gândirii “spaţializate” - cea captivată de compoziţiile controlate în funcţionalitate, structură şi expresie plastică de planimetrie, elevaţie şi perspectivă.

Mumford împrumută de la Gordon Childe termenul de revoluţie urbană (Gordon V. Childe, Man Makes Himself, London, 1936) pentru a descrie mutaţia intervenită, după părerea sa, în jurul anului 3000 î.d.Ch. Fără îndoială, susţine istoricul american, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost un fenomen economic şi social, dar expresia sa, “urma” sa în istorie, se citeşte în arhitectură.

Mumford plasează începuturile vieţii urbane într-o epocă de mari inovaţii sociale; expansiunea energiilor umane, magnificarea egoului, desprins pentru prima oară de restricţiile exclusive ale supravieţuirii, diferenţierea activităţilor până atunci uniforme în vocaţii specializate, apariţia unor tehnologii noi, centralizarea autorităţii politice şi extinderea funcţiei simbolice de care vorbeşte Mircea Eliade (Mircea Eliade, The Mith of the Eternal Return, New York, 1954). Aşa a fost declanşat un proces de lungă durată, coagulat în schimbări graduale, care lasă puţine semne pe parcurs. Doar cristalizarea lui finală, percepută a posteriori în realitatea oraşului separat de sat, dezvăluie cu claritate natura mutaţiei ce va fi avut loc.



Sub raportul realităţii fizice, vizibile, susţine Mumford, această inovaţie a avut loc sub forma unei implozii (contrariul exploziei), ca fenomen de concentrare a populaţiei şi activităţilor într-un teritoriu strâmt, producând o densificare accentuată (inversul exploziei, care rarefiază cvasi-instantaneu o materie densă).

Transformarea satului în oraş a fost deci nu atât o modificare de mărime şi scară, ci o schimbare de direcţie şi scop. O dată formată, moştenirea urbană se bifurcă în două mari tipuri urbane care vor supravieţui pe tot parcursul istoriei oraşelor. Caracteristicile celor două alternative se relevă în relaţiile cu ambientul şi sunt fixate de Mumford în aceiaşi termeni cu iz evoluţionist: alternativa simbiozei şi alternativa competiţiei.

• Prima cale, cea a simbiozei, este calea cooperării binevoitoare, a acomodării mutuale şi a înţelegerii extinse la o asociere voluntară între oraşul nou apărut şi comunitatea rurală preexistentă.

• Cea de a doua cale a fost una de dominaţie şi exploatare, conducând la o existenţă uneori parazitară, expansionistă, însoţită de violenţă şi conflict. Eficientă şi vitală într-o primă fază, această a doua cale conţine în ea germenii autodistrugerii şi este responsabilă pentru decăderea şi dispariţia multor civilizaţii urbane.

Indiferent însă de loc şi timp - ceea ce caracterizează oraşul este prezenţa unui nucleu organizator şi a unor centre subsidiare cu care primul se asociază şi comunică. Oraşul este cel care instituie gruparea centrală de edificii specializate, ducând la o remarcabilă densitate a populaţiei în limitele sale.

Jane Jacobs şi ipoteza rolului antrenant

Dogma - cum o numeşte Jacobs - a primatului satului, susţine că ruralul s-a format întâi iar oraşele au apărut mult mai târziu pe scara evoluţiei civilizaţiei. În viziunea tradiţională, oraşele au evoluat încet din satele - sedii ale producţiei agricole, devenind treptat tot mai mari şi tot mai complexe.

Punctul de vedere paralel, care vede în oraşe aşezări organizate de războinici care îi determinau pe ţăranii din împrejurimi să lucreze pentru ei în schimbul asigurării protecţiei în faţa altor războinici, păstrează imaginea asupra oraşului ca o consecinţă a evoluţiei aşezărilor rurale. Oricum, hrana produsă la un moment dat în exces de muncă în agricultură este percepută a fi fost un stimulent indispensabil pentru formarea oraşelor.

Se presupune deci că dezvoltarea agriculturii şi a resurselor rurale în genere este primordială, şi că oraşele sunt fenomene subsecvente; în aceasta viziune oraşele au “crescut” din sate prin modificarea dimensiunii, adăugându-şi funcţii administrative şi devenind sedii ale autorităţii.

Ceea ce susţine J. Jacobs este că oraşele au apărut iniţial diferenţiate de rural, pentru că au fost de la începutul fiinţării lor sedii ale dezvoltării economice. În mod sintetic, oraşul şi satul apar cel puţin simultan, ca forme complementare, oraşul fiind totuşi înzestrat cu o funcţie activă antrenantă în economia spaţiului înconjurător.

Sub raport documentar, ipoteza rolului antrenant al oraşului se sprijină pe evidenţele furnizate de “cel mai vechi” oraş cunoscut - Çatal Hüyük, descoperit de arheologi în 1961 în Anatolia. Săpăturile au scos atunci la iveală o aşezare cu cca. 1000 mai veche decât satul dezvelit în cursul unei expediţii precedente. Descoperirea a părut epocală, pentru că adusese la lumină cea mai veche formă a vieţii colective neolitice, cu o economie agricolă, dar care era evident un oraş.



Ipoteza formulată atunci a fost preluată de Jacobs ca argument istoric în sprijinul punctului său de vedere este că civilizaţia din Çatal Hüyük descindea direct - fără stadiul intermediar al comunităţii rurale stabile - din aşezările de culegători şi vânători.

Dincolo de resursele locale şi de agricultură, de un amplasament favorabil, ceea ce distingea această aşezare de altele era un element deosebit de valoros: Çatal Hüyük avea o economie locală creativă. Astfel, Jacobs arată că nu agricultura, cu toată importanţa ei, a fost cea mai fecundă invenţie care a încurajat transformarea treptată a satului în oraş în epoca neolitică. Dimpotrivă, apariţia economiei autosuficiente, independente, creative a oraşelor a cerut şi a adus la lumină dezvoltarea multor forme de activităţi - agricultura fiind una dintre ele.

Spre deosebire de Mumford, constant preocupat de viaţa formelor simbolice, Jane Jacobs insistă pe cele mai active componente ale vieţii unei aşezări: schimburile economice. Izvoarele economice ale formării oraşelor ca forme specifice de existenţă socială în spaţiul amenajat se leagă de următoarele conjuncturi:

a) oraşele sunt acele aşezări în care un tip de activitate nouă este adăugată celei vechi, ceea ce multiplică şi diversifică diviziunea muncii;

b) oraşele se dezvoltă din cauza generării endogene de activităţi, şi nu din cauza unui proces exogen;

c) conjunctura internă de generare de noi activităţi duce la o reinventare a lumii rurale adiacente şi a rolului ei economic, sub presiunea cererii de producţii sporite şi de înalt randament;

d) creşterea demografică care însoţeşte acest proces creează probleme acute de localizare spaţială, transporturi de bunuri, menţinerea unui mediu igienic, migraţie de persoane, rezultată din separarea locului de muncă de locul de reşedinţă - toate acestea adăugându-se dinamismului productiv creator de urbanitate;

Procesele de schimb sunt cele ce explică inhibiţia evoluţiei urbane: faptul că un oraş s-a dezvoltat într-o perioadă anterioară nu este o garanţie că va continua să o facă şi în viitor. Orice conjunctură de factori, susţine J. Jacobs, care blochează în mod energic acumularea de muncă nou creată duce la stagnare şi declin. Nu invaziile sau calamităţile naturale trebuiesc învinuite de dispariţia marilor civilizaţii urbane ale Orientului Antic, ci incapacitatea de a continua diversificarea activităţilor economice şi asimilarea inovaţiei tehnologice.



SISTEME DE AŞEZĂRI - PROBLEME SPECIFICE Principalele caracteristici ale sistemelor de aşezări

Aşezările umane sunt definite ca puncte de concentrare a bunurilor materiale şi spirituale, repartizate în spaţiu, în funcţie de condiţii geografice, istorice, economice, politice, concrete (I. Ianoş et. al.). Prin localizarea lor în teritoriu, aşezările umane contribuie la organizarea spaţiului geografic şi la orientarea acestuia prin crearea unor vectori de forţă.

Aşezările umane sunt văzute şi ca puncte de potenţial în teritoriu, cu elemente de masă (populaţie) şi energie (fluxuri de resurse şi informaţii) diferite, între care se stabilesc relaţii de atracţie / respingere analog unui câmp electric (I. Ianoş).

Datorită relaţiilor complexe care se dezvoltă între aşezările dintr-un anumit teritoriu între acestea şi alte componente ale teritoriului, cercetarea aşezărilor umane prin izolarea acestora de context ar fi nerelevantă15. Analiza sistemelor de aşezări, ca punct de plecare în înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor care caracterizează un anumit spaţiu geografic, reprezintă un mod de abordare specific ultimelor decenii. Aparatul teoretic şi metodologic al acestui demers analitic este rezultatul unor acumulări continue în ultimele 5-6 decenii ale acestui secol, începând cu anii ’30 şi cu studiile lui Christaller.

Cadrul teoretic general a putut fi conturat însă abia odată cu formularea unei teorii generale a sistemelor. Fondatorul “Teoriei generale a sistemelor” (TGS) este Ludwig von Bertalanffy16. Principala sa lucrare, care poartă chiar acest titlu apare abia în 1969, dar principiile fundamentale ale teoriei sunt deja aplicate într-o serie de domenii ştiinţifice.

Conform autorului teoria permite aplicarea aceloraşi principii, legi şi modele pentru toate tipurile de sisteme, atât pentru cele fizico-naturale cât şi pentru cele fizice (sociale, psihice, logice). TGS introduce precizia matematică în cercetare, favorizând transferul de metode, concepte şi principii între discipline, aspect fundamental în cercetarea contemporană, când tendinţele integratoare sunt dominante.

Conceptele fundamentale cu care operează TGS sunt: sistem, informaţie, entropie, finalitate, organizare, centralizare, interac iune, izomorfism, integralitate. ţ

Sistemul este definit drept o mulţime de elemente şi de relaţii dintre aceste elemente, relaţii relativ invariante faţă de anumite reguli ale transformărilor, care formează structura acestor mulţimi.

Proprietatea principală a unui sistem este că el posedă caracteristici care nu aparţin elementelor componente, el neputând fi redus la componentele sale, nici explicat ca o rezultantă a simplei juxtapuneri şi/sau însumări a acestora.

Orice sistem este alcătuit din subsisteme, care reprezintă fiecare în parte alte sisteme cărora le sunt subordonate ansambluri de elemente.

15 Desigur, nu se au în vedere acele aspecte care ţin de morfologia spaţiului urban, de conformarea spaţială şi volumetrică a acestuia, de aspectele compoziţionale şi estetice, care aparţin domeniului proiectării urbane, sau mai corect spus al designului urban. 16 Biolog şi filozof al ştiinţei, inovator al biologiei teoretice, fondator al TGS. American - 1901/1973



Între sistem şi structură există o strânsă legătură. Structura, aşa cum este ea explicată de Saussure în lingvistică şi de Levi-Strauss în etnologie, reprezintă modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract care explică schema sa de funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii interne a sistemului.

Structura mai este definită şi ca “totalitatea regulilor de variabilitate sau de transformare (considerate ca invarianţi) prin care o pluralitate de ansambluri structurale sunt date drept tot atâtea variante ale aplicării respectivelor reguli” (Dicţionar de filozofie, 1978). Se pot distinge două categorii:

• Cazul 1 - când structura este perceptibilă

• Cazul 2 - când structura este inteligibilă (adică raporturile invariante dintre elementele sistemului, independent de natura acestora)

Conceptul de structură permite explicarea unui sistem prin relaţiile dintre elementele acestuia. Nu se mai pleacă de la totalitate la componente şi nici invers. Ca instrumentare ştiinţifică, prin conceptul de structură se rezolvă problema disocierii tipului invariant de interrelaţii (elementele stabile, greu modificabile, care exprimă anumite legităţi interne ale unei entităţi), oferindu-se “codul” transformărilor posibile din cadrul sistemului considerat.

Problema corelării sincroniei şi diacroniei sistemelor (sintagmele “structură fără geneză” şi “geneză fără structură”, respectiv structura ca rezultat şi structura ca proces) constituie o preocupare pentru anumiţi cercetători şi prezintă o serie de dificultăţi de ordin conceptual şi metodologic. În ceea ce priveşte aşezările umane, importante sunt aspectele legate de identificarea componentei structurale şi a comportamentului acesteia în raport cu factorii exogeni (respectiv acţiunea acestora şi asupra factorilor endogeni, care pot determina modificări structurale).

Ideea de sistem este asimilată noţiunii de “complexitate organizată”, formulă deseori aplicată organismului urban şi sistemelor teritoriale.

Principiile sistemice au început a fi aplicate consecvent în domeniul (amenajării) organizării teritoriului abia către deceniul 5 al acestui secol odată cu apariţia lucrărilor lui N. Wiener (1948) “Cibernetica” şi “Primul anuar de sisteme generale (1956)”. G. Gusti menţionează printre alţii pe:

B. J. L. Berry, care în 1964 compară oraşul cu un sistem deschis, integrat într-un sistem superior de localităţi;

McLoughin, care în 1969, a analizat mecanismele sistemelor suburbane şi a interacţiunilor acestora;

J. F. Brotchie, care concepe sistemul urban, ca un ansamblu de subsisteme integrate, respectiv oraşul creat de om şi subsistemul natural în care acesta este integrat (1971).

Sistemele de aşezări, dar mai ales cele urbane pot fi considerate drept “sisteme tari”, respectiv sisteme “care pot fi capabile să-şi menţină propria lor identitate în raport cu in-puturile care generează out-puturi şi modificări în cadrul sistemelor propriu-zise (Van Gich, 1974).



În raport cu modul în care pot fi măsurate variabilele, un sistem poate fi definit drept continuu sau discret17. Dacă variabilele pot fi măsurate în orice interval dat (de exemplu: timpul), atunci sistemul este continuu; dacă dimpotrivă variabilele pot fi definite doar în anumite puncte distincte ale unui interval, sistemul este discret.

Aşadar, într-un anumit teritoriu, sau spaţiu geografic, sistemul de aşezări poate fi socotit drept un sistem discret, din categoria sistemelor tari18, având drept variabile aşezările propriu-zise şi drept “operatori” fluxurile care le leagă.

Sistemele urbane pot fi identificate drept sisteme de gradul 1, care datorită structurii interne mai solide au o rezistenţă sporită faţă de acţiunea factorilor interni şi externi, păstrându-şi mai bine identitatea dobândită. În acest sens, definiţiile recente ale sistemelor urbane încearcă să redea cât mai concludent ansamblul relaţiilor dintre oraşele componente ale unui teritoriu. Astfel A. Pred (1977) defineşte sistemele de oraşe drept: un ansamblu naţional sau regional de oraşe care sunt inerdependente, în sensul că orice schimbare semnificativă în activitatea economică, structura forţei de muncă, veniturile populaţiei unui oraş component al sistemului, va produce direct sau indirect anumite modificări asupra unuia sau mai multe din celelalte oraşe componente ale sistemului.

H. Reymond (1981) adaugă o componentă ecologică sistemelor urbane, socotindu-le drept “sisteme de habitat” şi “organisme ecologice de bază ale speciei umane” 19.

Este important de menţionat în sprijinul viziunii sistemice asupra ansamblului de aşezări din cadrul unui teritoriu, rezistivitatea şi permanenţa acestora de-a lungul multiplelor schimbări economice, sociale, politice petrecute în timpi istorici. Acest aspect nu poate fi explicat în lipsa inter-relaţiilor şi schimburilor de fluxuri umane, informaţionale şi de mărfuri, a relaţiilor concurenţiale în scopul atragerii de resurse, care se petrec la diferite niveluri (D. Pumain, 1982).

Sistemele de aşezări tind să dezvolte în timp anumite forţe de coeziune internă, care le conferă o importantă capacitate de auto-reproducţie şi care conduc într-o anumită măsură la conformarea şi organizarea spaţiului, a reţelelor de comunicaţii în special, ceea ce le conferă o capacitate sporită a stabilităţii dinamice (I. Ianoş, 1987, Pumain, 1992).

Aceste caracteristici ale sistemelor de aşezări, relativa lor stabilitate în timp, face posibilă investigarea lor prin mijloace matematice şi statistice sau /şi prin intermediul modelelor.

Sistemele de aşezări pot fi în general definite şi caracterizate pe baza unui număr limitat de principii, cele mai importante fiind: principiul organizării ierarhice, al centralităţii, al specializării şi al polarizării.

17 Discret = discontinuu; discontinuitatea reprezintă distribuţia discretă, întreruperile în succesiunea elementelor şi proceselor care structurează sistemele materiale în dinamica lor spaţio - temporală, punând în evidenţă neomogenitatea şi variabilitatea materiei la diferitele ei nivele de organizare (DF). 18 Nu trebuie extinsă ideea de sistem tare la aşezarea propriu-zisă, care poate fi profund afectată de inputuri, mergând chiar până la dispariţie (mai ales în cazul aşezărilor mici, rurale). 19 În Denise Pumain - Les systemes des villes, Enciclopédie de géographie, ed. Economica, 1992



Organizarea ierarhică

În cadrul unui sistem aşezările se diferenţiază după mărime, funcţie, poziţie geografică, potenţial economic, nivel de dezvoltare a echipamentelor tehnico-edilitare şi social-culturale. În funcţie de aceste categorii dar, nu numai, o anumită aşezare a sistemului are un rol mai mult sau mai puţin important decât altele, determinând stabilirea de raporturi de tip ierarhic între componentele sistemului.

Ierarhizarea, ca principiu de bază al funcţionării sistemelor, presupune că în cadrul acestuia se stabilesc raporturi de subordonare şi co-ordonare, nu neapărat în sensul administrativ, deşi acesta, atunci când acţionează constituie o componentă determinantă, in special prin consecinţele exercitării funcţiunii respective.

Ierarhizarea localităţilor în cadrul unui sistem reprezintă obiect de studiu şi analiză, pentru geografia urbană şi pentru amenajarea teritoriului, identificarea modului în care se organizează aşezările în structuri ierarhice, constituind de multe ori o modalitate de fundamentare a politicilor urbane şi regionale şi a deciziilor de planificare spaţială, la nivel central şi local.

Ierarhizările presupun analize multicriteriale, care utilizează un număr suficient de mare de indicatori, grupaţi pe categorii diverse (precum cele mai sus-amintite). Una dintre cele mai cunoscute analize în domeniu a fost realizată de O. Onicescu în 1970 asupra sistemului bănăţean20, iar mai recent de Ioan Ianoş (în 1987), la nivelul întregului spaţiu naţional21

De multe ori ierarhizarea unui sistem poate reprezenta o imagine dorită, o perspectivă orientată a dezvoltării unui teritoriu, în scopul optimizării funcţionale şi calitative a acestuia.

În sensul de mai sus o “ierarhizare funcţională a localităţilor urbane şi rurale” poate semnifica şi o clasificare a acestora pe ranguri în funcţie de importanţă şi rol teritorial potrivit unei structuri menite să asigure un sistem de servire a populaţiei eficient din punct de vedere economic şi social. Rangul este în aceste condiţii o expresie a importanţei actuale şi în perspectivă imediată a unei localităţi în cadrul sistemului din punct de vedere administrativ, politic, social, economic, cultural etc.

O astfel de clasificare permite evaluarea necesităţilor de optimizare a structurii ierarhice a sistemului şi a politicilor de dezvoltare adecvate acestui scop.

Optimizarea relaţiei rang - talie constituie un important element în funcţionarea sistemelor de aşezări la nivel naţional şi regional. Optimizarea relaţiei rang - talie, determinată în mod clasic în conformitate cu “Legea lui Zipf”22, constituie una din marile probleme ale remodelării ierarhiilor urbane la nivel naţional.

Aceasta aşa-numită lege afirmă că dacă aşezările dintr-un teritoriu se ordonează în şir descrescător după mărimea populaţiei, atunci oraşul de rang “n” va avea o populaţie egală cu 1/n din populaţia oraşului de rang 1.

20 Onicescu, O., - (1970), Procedee de estimare comparativă a unor obiecte purtătoare de mai multe caracteristici, de importanţă diferită - Revista de Statistică, nr. 4 21 Ianoş, I., - (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, studii de geografie economică asupra teritoriului României, edit. Academiei, Bucureşti. 22 Zipf, G. K.., - (1949), Human Behaviour and the Principle of Least Effort (Cambridge).



Pe un grafic cu scară logaritmică, distribuţia ideală a oraşelor dintr-un teritoriu va avea forma unei drepte de tipul

y = x -n.

Deşi relativ simplă această lege conform căreia se poate calcula populaţia unui oraş indiferent pe ce rang se situează dacă se cunoaşte populaţia primului oraş (Pn = P1/n) dintr-o ierarhie, este deosebit de relevantă pentru posibile intervenţii la nivelul sistemului urban. Trebuie observat că regula este relevantă atunci când se aplică la un număr relativ mare de aşezări, de obicei fiind utilizată atunci când se analizează sisteme naţionale.

În general, se constată că în raport cu dreapta teoretică de distribuţie a oraşelor după rang şi talie situaţia este diferenţiată între ţările dezvoltate şi cele slab dezvoltate precum şi între statele naţionale şi cele federative.

De regulă, în ţările dezvoltate, întreg sectorul superior al ierarhiei se află deasupra dreptei teoretice, această dispunere menţinându-se, de la caz la caz şi pentru sectorul median (SUA, Germania, Italia, Olanda, ş.a.). Pentru ţările din lumea a treia de obicei sectorul superior este subdezvoltat în raport cu dispunerea teoretică. De asemenea statele naţionale şi mai ales cele în curs de dezvoltare au un oraş de rang 1 mult mai mare decât ar trebui conform regulii rang - talie. Această situaţie se poate întâlni şi în cazul României.

Legea lui Zipf demonstrează, în formă matematică că în teritoriu sistemele de aşezări se organizează după reguli precise, conform cărora numărul oraşelor mari este mai mic decât al celor mijlocii şi mult mai mic decât al celor mici şi foarte mici. Se poate afirma că legea (sau regula) rang - talie confirmă în alt mod principiul centralităţii, prezentat în continuare.

Centralitatea

Dacă ierarhia individualizează nivele pe verticală, deosebind ranguri, funcţii sau structuri, centralitatea se referă la aspectul funcţional şi se implică atât în plan vertical cât şi orizontal. Aceasta rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţii spre şi de la un centru coordonator.

Teoria locurilor centrale (TLC) explică organizarea centrală şi ierarhică a reţelelor de aşezări prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al centralităţii este cererea şi oferta de bunuri şi servicii care se întâlnesc şi se schimbă în locuri privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri centrale. Fiecare centru de comerţ sau servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai puţin extinsă, care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de polarizare.

Teoretic toată populaţia unui centru trebuie să fie deservită, încât consumatorii să se aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului inferior.



TLC a fost introdusă de geograful W. Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A. Lösch în 1940. Ei au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate locuitorilor regiunii în care oraşul este centru. Teoria nu ţine însă seama de particularităţile de localizare a oraşului plecând de la următoarele premise:

• spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa trăsăturilor fizice şi umane;

• fiecare doreşte să maximizeze profitul său;

• preţurile sunt fixate de toţi agenţii;

• pentru consumator, preţul unui “bun” creşte o dată cu distanţa, deci el frecventează punctul de vânzare cel mai apropiat;

• existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri centrale, adică costul mediu al produsului scade când cantitatea creşte.

Fără ultimul postulat, producţia de bunuri ar avea loc pretutindeni, în autarhie, pentru a evita transportul şi deci nu ar fi nevoie de oraşe. Ori acesta face posibilă aglomerarea producţiei, fenomen ce se poate petrece numai în oraşe.

Concluzia este că existenţa economiei de scară este condiţia necesară existenţei oraşelor.

Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spaţiale de o mare simplitate geometrică bazate pe principiul pieţei, transportului şi pe cel administrativ.

Centre de nivelul 1 Centre de nivelul 2

Centre şi arii de pieţe (după Bailly şi Beguin)

Principiul pieţei, maximizând numărul de locuri centrale, conduce la a dispune oraşele de acelaşi nivel în vârfurile unor triunghiuri echilaterale, fiecare dintre ele delimitând o arie de formă hexagonală, împărţită între atracţia a trei centre de nivel superior.

Principiul transportului tinde să reducă, îndeosebi, costurile excesive ale infrastructurii de comunicare. El deformează configuraţia hexagonală iniţială plasând mai multe oraşe pe aceeaşi axă de transport. Se obţine atunci o ierarhie unde dimensiunea zonei de influenţă a unui centru la nivel superior este de 4 ori aceea a unui centru de nivel imediat inferior.



Principiul administrativ, excluzând posibilitatea unei concurenţe între oraşe şi controlul politic al teritoriilor, “dispune” fiecare oraş în centrul unei circumscripţii hexagonale în care el controlează 6 centre de nivel inferior şi în acelaşi timp suprafaţa unei circumscripţii de rang superior este de 7 ori aceea a unei celule de nivel inferior.

Ierarhie urbană în sud-vestul Germaniei, după Christaller23

Categoria Distanţa (Km)

Populaţia Aria de influenţă (kmp)

Populaţia din aria de influenţă

1. Sat (târg) 7 800 45 2.700 2. Centru urban 12 1.500 135 8.100 3. Sediu de circumscripţie 21 3.500 400 24.000 4. Centru districtual 36 9.000 1200 75.000 5. Capitală locală 62 27.000 3600 225.000 6. Capitală de provincie 108 90.000 10800 675.000 7. Capitală regională 186 300.000 32400 2.025.000

Specializarea funcţională, polarizarea şi integrarea

Specializarea unei localităţi într-o activitate este determinată de capacitatea locuitorilor săi în a valorifica anumite avantaje naturale sau avantaje competitive. Această valorificare este adesea determinată de o inovaţie, care aplicată îi dă localităţii respective o anumită prioritate şi specializare de durată.

Inegala valorificare a anumitor inovaţii creează deci, specializarea. Dacă aceste inovaţii sunt de natură tehnică, ele vor fi imediat adoptate şi de alte oraşe, ştiut fiind că între oraşe există întotdeauna relaţii de concurenţă, acestea “supraveghindu-şi reciproc comportamentul”. Dacă inovaţia se bazează pe existenţa unor resurse locale atunci specializarea este durabilă, deci va persista mult timp.

Această proprietate a sistemelor de aşezări, de a oferi o varietate de tipuri de localităţi, este probabil o condiţie importantă a capacităţii lor de adaptare.

Diversitatea sistemelor de aşezări evoluează după formele luate de diversitatea spaţială a muncii (Aydalot Ph., 1983), în funcţie de economiile de scară, pe de-o parte, care tind să favorizeze specializările urbane, şi de economiile de aglomeraţie, pe de altă parte, care întăresc ierarhia, în măsura în care diversitatea şi complexitatea societăţii şi a infrastructurilor oferă condiţii de creştere a taliei localităţilor.

Specializarea funcţională generează relaţiile de cooperare dintre aşezări, instaurând legături fundamentale între acestea. În sistemele sociale puternic centralizate dependenţa dintre aşezări datorită acestei specializări este atât de mare încât întreruperea unei activităţi importante (în condiţiile lipsei de concurenţă) într-una din localităţi pune în pericol evoluţia şi existenţa altora.

În realizarea procesului de integrare, alături de specializare funcţională, un loc important revine polarizării. Ea apare astfel ca o bază necesară integrării şi dezvoltării sistemelor de aşezări.

Polarizarea este definită ca un proces de antrenare şi de frânare, care are loc într-o reţea de activităţi specializate şi ierarhizate, ale căror mecanisme fac să crească sau să descrească aglomeraţiile umane. 23 Johnson, J. H., (1969), Urban Geography - An Introductory Analysis (Pergamon Press).



Polarizarea nu este un fenomen unic în formele şi modalităţile sale. În economiile de piaţă polarizarea relevă concurenţa geografică a complexelor industriale puternice, bazate pe inovaţia tehnologică. Aceste aglomeraţii economice atrag industrii complementare, iar costurile sociale trec tot mai mult în seama colectivităţii.

În ţările subdezvoltate, absenţa infrastructurii frânează integrarea; polii sunt de regulă la periferia economiilor naţionale (porturi), ceea ce frânează difuziunea efectelor de antrenare şi de integrare a teritoriilor interne. În economiile centralizate polii de dezvoltare erau (sunt) considerate ca puncte privilegiate de concentrare a serviciilor (prin investiţii orientate) lăsând la o parte dinamica autonomă a inovaţiei, adică a elementului principal în toată dinamica procesului de polarizare.

Teoria polarizării îşi are germenii la începutul anilor ’50, reieşind dintr-o serie de articole scrise de Fr. Perrouse asupra noţiunii spaţiului economic. Insistând pe diferenţierea dintre spaţiul concret de observaţie banal şi spaţiul abstract al câmpurilor de forţă, el iese din cadrul clasic al teoriei regionale, fondând teoria polilor de creştere. Teoria este dezvoltată ulterior de J. R. Bondeville, de J. Paellivck şi A. Salle, încât aceasta devine o bună perioadă de timp una din teoriile de bază aplicate în procesele de amenajare a teritoriului.

Dar, să vedem…ce este această amenajare a teritoriului?



AMENAJAREA TERITORIULUI

Un domeniu…mai multe definiţii

• Ansamblu de activităţi complexe, cu caracter global şi inter-disciplinar, având ca obiectiv final organizarea fizică a spaţiului; ca obiective specifice pot fi menţionate: localizarea activităţilor industriale, a marilor infrastructuri teritoriale, dinamica fenomenele demografice şi migraţioniste, protecţia mediului, dezvoltarea urbană ş.a.

• Necesită coordonarea activităţilor economice, sociale, culturale şi ecologice pentru obţinerea unui cadru natural şi construit armonios, menit să satisfacă nevoile şi să răspundă valorilor general recunoscute ale unei comunităţi

• Este expresia spaţială a politicilor economică, socială, culturală şi ecologică a oricărei societăţi (Carta AT de la Torremolinos, 1983)

• Este o activitate de interes general, cu caracter continuu şi care se desfăşoară, după caz, la nivelul unui teritoriu regional24 (intra-naţional), naţional, macro-regional sau continental

• Finanţarea activităţii de AT se realizează din fonduri publice (bugete naţionale şi locale, fonduri comunitare, federale etc.)

• De activitatea de AT sunt responsabile instituţii publice la nivel central şi local (în România: Parlament, Guvern, Consilii Judeţene, Municipale, Orăşeneşti şi Comunale)

• Este o disciplină de sinteză, care utilizează teorii, metode de analiză şi metodologii de cercetare şi investigare, specifice altor domenii (economie, demografie, sociologie, ecologie, geografia aşezărilor etc.)

• Este o disciplină cu caracter aplicativ, care fundamentează în mod obiectiv (utilizând instrumente cu caracter ştiinţific) decizia instituţiilor cu responsabilităţi în domeniu, oferind o anumită concepţie de organizare /modelare a teritoriului

• Cadrul instituţional, legal şi procedural este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi mijlocele de aplicare sunt asemănătoare

• Instrumentul principal al AT este planul; planul este o expresie a unei strategii globale de organizare /modelare a teritoriului şi poate avea componente sectoriale şi regionale (planul de amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a zonei montane…)

• AT este o activitate bazată pe informaţii statistice, pe rezultate ale unor investigaţii specializate şi pe interpretarea şi corelarea acestora de către echipe pluri-disciplinare de specialişti; activitatea de AT este o activitate interdisciplinară

• Are un caracter prospectiv; urmăreşte identificarea trendurilor economice, demografice, riscurilor ecologice, sociale etc.

24 Prin regiune se înţelege orice formă de comunitate locală între stat şi comună (conf. Schéma européen d’aménagement du territoire – CEMAT, 1991)



Să reluăm unele aspecte…; aşadar…

Activităţile de AT pot fi grupate în două categorii, care se întrepătrund: activităţi practice de administrare a unui teritoriu şi activităţi teoretice /suport, de cercetare şi elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului.

Finanţarea activităţilor de AT se realizează de obicei din fonduri publice (bugete naţionale, regionale şi locale). În anumite cazuri, în ţările membre ale Uniunii Europene (UE), sau în ţările asociate, activităţile de AT pot fi finanţate şi din fonduri comunitare (în special cercetarea). Participarea sectorului privat la finanţarea studiilor şi cercetărilor de AT este posibilă, în condiţiile legii. AT necesită un cadru instituţional, legal şi procedural. În Europa, acesta este diferit de la ţară la ţară, dar principiile şi mijlocele de aplicare sunt asemănătoare.

Ca disciplină ştiinţifică AT, este o disciplină de sinteză, care utilizează teorii, metode de analiză – diagnoză şi prognoză precum şi metodologii de cercetare şi investigare, atât proprii cât şi împrumutate din alte domenii cu care interferează: economie, demografie, sociologie, ecologie, geografia aşezărilor etc.

Se poate aprecia că AT este o disciplină cu caracter aplicativ, care fundamentează în mod obiectiv (utilizând instrumente cu caracter ştiinţific) decizia instituţiilor având responsabilităţi în domeniu şi oferă o anumită concepţie de organizare /modelare a teritoriului.

În principiu, AT operează prin intermediul strategiilor, planurilor, politicilor şi programelor. Strategiile definesc cadrul general al acţiunilor de AT, planurile oferă o expresie grafică a strategiilor de intervenţie /acţiune, politicile reprezintă activităţile curente, continui ale autorităţilor menite să pună în practică strategiile, iar programele reprezintă ansambluri integrate de măsuri prin intermediul cărora pot fi atinse anumite obiective ale strategiilor.

AT are un caracter prospectiv, deoarece urmăreşte identificarea trendurilor economice, demografice, a riscurilor potenţiale, fie ele ecologice, sociale sau de altă natură. AT operează cu informaţii statistice, sau obţinute prin investigaţii şi anchete specializate.

Deoarece, operează cu scenarii posibile, AT presupune o revizuire constantă a acestora în funcţie de modificarea parametrilor iniţiali (de exemplu, dacă un anumit indicator economic preconizat nu este realizat, sau este cu mult depăşit, este posibil ca scenariul conceput să sufere modificări semnificative în anumite componente). Aici apare problema planificării strategice pe care o vom aborda în a doua parte manualului!

În România (dar, nu numai) instrumentul principal al AT este planul. Acesta este:

o expresie a unei strategii globale de organizare /modelare a teritoriului şi poate avea componente sectoriale şi regionale /teritoriale (planul de amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a zonei montane, planul de amenajare a unui judeţ etc.).

După 1990, planurile de AT au ţinut loc de strategii de dezvoltare în lipsa unor strategii sectoriale specifice. În ultimii ani, odată cu dezvoltarea şi consolidarea unui nou cadru legislativ şi instituţional, AT cunoaşte un proces de perfecţionare sub aspect metodologic şi procedural.



În fazele de cercetare şi elaborare de studii şi planuri de AT sunt utilizate informaţii din domenii foarte variate, care necesită interpretarea şi corelarea lor de către echipe pluri-disciplinare de specialişti. Din acest motiv disciplina AT are un caracter interdisciplinar şi presupune lucrul în echipe complexe, în special în faza de fundamentare a politicilor şi programelor.

Printre specializările cel mai frecvent întâlnite în cadrul echipelor de elaboratori sunt întâlnite cele de arhitect şi arhitect – urbanist, sociolog, demograf, economist, geograf, inginer construcţii civile, inginer de drumuri şi poduri, inginer hidrotehnician, inginer energetician şi ecolog /biolog. Alături de aceste specializări pot să mai apară frecvent istorici, antropologi, matematicieni, fizicieni sau ingineri de mediu.

Aplicaţiile de tip GIS, utilizate tot mai frecvent în ultimul deceniu şi în România implică colaborarea tot mai strânsă cu informaticieni şi specialişti în IT precum şi utilizarea unor experţi în utilizarea aplicaţiilor respective sau a altor programe de grafică computerizată. Prelucrarea computerizată a datelor şi utilizarea unor "soft-uri" performante presupune de asemenea apelarea la specialişti în statistică (în general aceştia provin din rândul matematicienilor, sau sociologilor).

După 1990, în institutul Urbanproiect25 din Bucureşti au fost realizate primele studii şi cercetări de amenajarea teritoriului, în largi formaţii pluri-disciplinare şi inter-instituţionale. După o lungă perioadă de ignorare, problemele de mediu şi aspectele de natură socio-demografică au putut fi luate în considerare şi o analiză economică realistă a resurselor a putut fi realizată. Este demn de menţionat în acest context un studiu desfăşurat în 1991 – 1992, cu privire la potenţialul judeţelor şi comunelor (în vederea fundamentării unui proiect de lege de reorganizare politico-administrativă), în care au fost angrenaţi o gamă largă de specialişti şi a fost elaborată o metodă matematică, multi-criterială de evaluare a potenţialului economic, fiind utilizată şi prelucrarea datelor în sistem informatic. Acest studiu a marcat un nou mod de abordare a ceea ce până atunci fusese numită sistematizare teritorială.

În prezent nu există în România o formă de învăţământ superior prin care să fie pregătiţi specialişti în amenajarea teritoriului exclusiv. O specializare în acest domeniu poate fi dobândită în Facultatea de urbanism a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" (UAUIM), din Bucureşti precum şi în alte facultăţi cu profil spaţial (arhitectură, geografie).

O problemă dificilă a acestei perioade "de tranziţie" o reprezintă şi pregătirea funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală (judeţeană), care activează în compartimentele de amenajarea teritoriului şi urbanism, care sunt chemaţi să pună în aplicare prevederile planurilor prin intermediul unor politici adecvate. Pentru aceştia nu există decât forme de pregătire post-universitară, sau de formare continuă pentru cei cu studii medii.

Crearea unui corp de profesionişti ai planificării spaţiale, pentru administraţiile locale şi centrală trebuie să fie un obiectiv pe termen lung al învăţământului de specialitate! Acest manual poate fi o pietricică la temelia acestei … poate viitoare construc ii! ţ

Deci, să mergem mai departe!

25 Institutul Urbanproiect a fost înfiinţat în 1991, prin desprinderea Centrului de sistematizare din institutul proiectare ISLGC (Institutul de sistematizare, locuinţe şi gospodărie comunală). În prezent este unicul institut naţional de cercetare în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului şi se află sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).



Scurt istoric

Începuturile activităţii de AT pot fi situate în timpuri străvechi, odată cu primele acţiuni antropice de amploare, precum amenajările terenurilor agricole pentru irigaţii, îndiguirile şi devierile cursurilor de apă, consolidările de maluri, construcţiile strategice de apărare (valurile de pământ romane, Marele zid chinezesc etc.), deschiderea drumurilor comerciale ş.a.

În epoca medievală AT se confundă cu regularizări ale vetrelor de sate, reglementări de folosinţă a pământurilor, colonizări, amenajări şi legiuiri silvice, drepturi de folosinţă a surselor de apă, carierelor etc.

Capitalismul a determinat o creştere a utilizării resurselor de materie primă, dezvoltarea şi expansiunea oraşelor, intensificarea relaţiilor comerciale şi necesitatea construirii şi modernizării de căi de comunicaţii. Acţiunea antropică la scară teritorială s-a amplificat şi intensificat generând treptat probleme tot mai complexe şi o nevoie de coordonare tot mai acută.

În ultimele decenii ale secolului trecut, şcoala geografică franceză (E. Reclus, Vidal de la Blache) a pus în evidenţă relaţia teritorială dintre marile oraşe şi spaţiul geografic limitrof, din care acestea îşi trag seva (precum un arbore din solul în care îşi înfige şi extinde rădăcinile). Necesitatea analizării şi înţelegerii acestei relaţii a condus treptat la dezvoltarea unei noi discipline, desprinse din ramura geografiei economice şi înrudite cu domeniul urbanismului. Treptat studierii relaţiei oraş – teritoriu, i s-au adăugat relaţiile oraş – oraş, oraş – sat, regiune – regiune etc.

Ca disciplină de sine stătătoare, AT este specifică secolului XX; instituţionalizarea ei s-a produs în perioada interbelică (Anglia, Germania) şi imediat după 1944 (Franţa, Olanda, URSS, Polonia etc.). În România modernă, odată cu studiile monografice ale lui Ion Ionescu de la Brad (1865-1870) se pun bazele noii discipline pe care în anii ’30 Cincinat Sfinţescu o numea “superurbanism” (amenajarea teritoriului naţional).

Începuturile activităţii de AT în România26 pot fi identificate în primele reglementări feudale de folosinţă a terenurilor. Colonizările din epoca medievală au fost însoţite de măsuri de reglementare a utilizării terenurilor colonizate, a apelor şi pădurilor. În aceeaşi perioadă se realizează primele determinări ale vetrelor unor localităţi rurale, cu precădere în Transilvania şi în Oltenia în perioada ocupaţiei austro-ungare (prima jumătate a secolului al XVIII-lea.

În secolul al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea apar primele reglementări şi legiuirile teritoriale. O primă colecţie de reglementări este "Reglementarea urbarială" din Transilvania din 1836. În Ţările Române este înfiinţat "Cadastrul", în 1935 la iniţiativa lui Alexandru Ghica.

Primele planuri de urbanism datează din sec. XVIII - XIX pentru Timişoara, Giurgiu, Brăila, Focşani sau pentru oraşe noi precum Turnu Măgurele, Olteniţa. Primele legi de urbanism apar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: "Legea comunelor" (1864), planurile de aliniere şi regulamentele de construcţie (1890). Sistematizarea satelor este legată de numele lui G. Maior şi P. S. Aurelian, autori ai unui proiect de lege rurală (1861) şi as unor studii în domeniu.

26 A se vedea în acest sens lucrarea "Istoricul sistematizării teritoriale din România" de Cristea, D., şi Lascu, N., 1988 (manuscris, biblioteca UAUIM).



În a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea, Ion Ionescu de la Brad este iniţiatorul primelor proiecte de organizare a teritoriului agricol şi elaborator al primelor monografii judeţene (Dorohoi - 1866, Mehedinţi - 1868, Putna - 1869). Tot în această perioadă apar şi primele structuri organizatorice în domeniu: "Comitetele permanente de aprobare a planurilor" (1864), "Cassa lucrărilor oraşului Bucureşti" (1894), "Societatea comunală de locuinţe ieftine" (1911) şi începe realizarea unei largi baze cartografice şi cadastrale pentru oraşe şi teritoriu.

În perioada 1918 – 1944 amenajarea teritoriului devine o preocupare de interes general pe fondul reorganizării administrative de după "Marea Unire" (prin legea de unificare administrativă din 1925). Sunt create foruri de avizare şi îndrumare pentru sistematizare urbană şi teritorială (Consiliul Tehnic Superior din 1919) precum şi primele organisme de specialitate în domeniu (Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor). Este înfiinţat "Institutul Urbanistic al Uniunii Oraşelor din România şi apar primele publicaţii de specialitate: "Monitorul Uniunii Oraşelor din România" (1924 – 1931) şi revista "Urbanismul" (1932 – 1943).

Este o perioadă deosebit de fecundă pentru dezvoltare economică şi pentru industrializarea ţării şi creşterea gradului de urbanizare ceea ce determină preocupări sporite în domeniul organizării teritoriale şi urbanismului. În perioada interbelică, AT se dezvoltă în România ca rod al unei preocupări comune pentru oraş ca entitate şi teritoriu precum şi unei atenţii deosebite acordate mediului rural.

Dintre personalităţile reprezentative ale epocii pot fi amintiţi Cincinat Sfinţescu şi Florea Stănculescu, primul fiind autorul unei vaste opere teoretice, iar cel de-al doilea remarcându-se prin preocupările deosebite în legătură cu spaţiul rural. C. Sfinţescu introduce noţiunea de "PLAN SUPERUBANISTIC", echivalentul unui plan de amenajare a teritoriului naţional şi propune realizarea de planuri regionale pentru o serie de zone cu potenţial de deosebit de dezvoltare (nordul Bucureştiului, Valea Prahovei şi Litoralul Mării Negre). Sistematizarea satelor devine o preocupare importantă în condiţiile în care modernizarea agriculturii şi industrializarea începeau să îşi facă simţite efectele asupra mediului rural.

După 1920 se dezvoltă şi învăţământul superior în domeniu prin introducerea cursurilor de urbanism la facultatea de arhitectură şi la institutul politehnic. Se dezvoltă de asemenea şcoala românească de sociologie sub conducerea lui Dimitrie Gusti şi care orientată către investigarea şi cunoaşterea directă a spaţiului rural, cu precădere, aduce o contribuţie însemantă la dezvoltarea cunoaşterii marelui teritoriu. Nu trebuie omisă în cele din urmă, contribuţia deosebită a şcolii geografice româneşti, care pe linia şcolilor franceză şi germană, conferă o viziune globală, integratoare asupra cadrului natural, economic şi social şi evidenţiază rolul aşezărilor umane în organizarea teritoriului. Printre reprezentanţii marcanţi ai acestei perioade se numără Simion Mehedinţi, Vintilă Mihăilescu, Ion Conea.

Cel de-al 2-lea război mondial şi deceniile care urmează acestuia sunt marcate de transformări majore de natură politică, administrativă, economică şi socială, care afectează profund continuitatea conceptelor şi activităţilor de amenajare a teritoriului din perioada anterioară. Dacă primii ani de după război sunt caracterizaţi de procesele de refacere a distrugerilor provocate de marea conflagraţie, începând cu deceniul al VI-lea organizarea teritoriului şi dezvoltarea aşezărilor este treptat subordonată interesului politico-ideologic al partidului comunist, devenind sub denumirea de "sistematizare" un instrument de "transformare" a societăţii româneşti. Legea sistematizării nr. 58 /1974, a deschis drumul unor intervenţii radicale şi brutale atât în teritoriu cât şi în interiorul aşezărilor.



Amplele intervenţii la nivel teritorial, în scopul realizării programelor de industrializare şi urbanizare rapidă a ţării, au conferit activităţilor de amenajare a teritoriului un rol important în perioada 1950 – 1975. Conform etapizării propuse de D. Cristea şi N. Lascu27, după 1944 se disting 4 faze în evoluţia activităţilor specifice amenajării teritoriului: prima (1944 – 1950) a schimbărilor structurale şi refacerilor, a 2-a /1951 – 1960) a marilor studii regionale şi de reţea, a 3-a (1961 – 1975) a diversificării şi specializării studiilor teritoriale şi abordării susţinute mediului rural şi ultima (1976 – 1989) în care influenţa comenzii politice a devenit determinantă.

Etapa marilor studii regionale este legată de marile investiţii în industria extractivă şi prelucrătoare, în domeniul energetic şi al amenajărilor hidrotehnice precum şi al amenajării zonelor cu potenţial balneo-turistic.

După 1990 se poate vorbi de o perioadă de rapidă racordare la practică europeană. Din păcate modele adoptate (cu precădere de inspiraţie franceză şi germană) se aflau în schimbare în ţările europene, ceea ce a făcut să ne aflăm în contratimp cu aceste evoluţii. Să vedem care sunt acestea:

Evoluţii şi tendinţe recente în europa

În Europa AT devine o politică de interes macro-regional şi continental, odată cu dezvoltarea şi consolidarea pieţei unice europene şi cu procesul de lărgire a Uniunii Europene după 1990. Primele acţiuni concrete: conferinţele anuale ale miniştrilor amenajării teritoriului (CEMAT) începând cu 1970, au fost concretizate în Declaraţia de la Torremolinos din 1983 (adoptată în ianuarie 1984).

Principale momente în elaborarea conceptului de amenajarea teritoriului la nivel european au fost:

1968

Amenajarea teritoriului devine o problemă de nivel european – strategiile naţionale ţinând cont de obiectivele europene.

Caracteristici ale perioadei:

• se trece de la hegemonia centrului industrial la descentralizare;

• se numesc sectoarele cheie ale dezvoltării: fluxurile de investiţii, platformele industrial – portuare, structurile de schimb (intermodale), fluxurile turistice;

• se proclamă necesitatea reducerii disparităţilor sociale şi în infrastructură şi prelungirea axelor puternice către ţările şi regiunile adiacente (cooperarea transfrontalieră).

Se fac resimţite implicaţiile politicilor comunitare (Fondurile Structurale):

• politica agricolă şi spaţiul rural,

• politica de mediu şi conflictul economie – mediu,

• politicile comerciale, industriale, concurenţiale, de formare profesională şi de localizare a activităţilor,

• politica regională ca o componentă de bază a politicii de amenajare a teritoriului,

• politica transporturilor şi reţelele urbane.

27 Idem nota precedentă.



1970 Conferinţa de la Bonn

Amenajarea teritoriului devine un obiectiv politic fundamental; se decide crearea unui sistem unitar de informaţii, planuri şi legislativ.

Principiile majore: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă, integrarea economică a zonelor transfrontaliere (conştientizarea ideii că regiunile naturale sunt separate de frontiere administrative artificiale), realizarea unui echilibru între mediul urban şi cel rural şi între economie şi ecologie.

Teme majore: readaptarea structurilor urbane, revitalizarea zonelor rurale, restructurarea regiunilor în declin, conservarea şi valorificarea resurselor naturale, o politică pe termen lung în domeniul infrastructurii şi căilor de comunicaţii şi colaborare în domeniul cercetării şi armonizării metodelor

Obiective prioritare: reducerea dezechilibrului istoric între centrele industrializate şi urbanizate din nordul şi vestul Europei şi regiunile periferice rămase în urmă; reducerea diferenţelor ca standard general şi nivel de populare; concilierea dezvoltării economice cu protecţia mediului; crearea de locuri de muncă şi de activităţi în zonele de reconversie industrială; echilibrarea reţelelor de transport şi de telecomunicaţii.

Întâlnirile succesive ale miniştrilor responsabili de amenajarea teritoriului se succed: 1973 – La Grande Motte 1976 – Bari 1978 – la Viena se decide elaborarea unei carte a amenajării teritoriului 1980 – Londra 1983 – 20 mai – Torremolinos – Spania – se adoptă "carta amenajării teritoriului" 1985 – Haga 1988 – Lausanne – rezoluţie privind utilizarea raţională a solului 1989 – noiembrie – Nantes: la reuniunea miniştrilor pentru dezvoltare regională şi amenajarea teritoriului din UE, se stabilesc principiile integrării după 1990 1990 – Torino – se decide realizarea documentului Europa 2000 (publicat un an mai târziu) 1994 – este publicat raportul Europa 2000+ 1997 – 1999 – elaborarea şi adoptarea documentului "Vision Planet" cu privire la integrarea spaţială a spaţiului central şi est european, dunărean şi adriatic 1999 – Postdam – este adoptat documentul Perspectiva dezvoltării spaţiale a Europei (ESDP) 2000 – la Hanovra conferinţa CEMAT adoptă cele 10 principii ale dezvoltării spaţiale durabile a continentului european (vezi caseta)

În ţările UE funcţionează concepte şi modele diferite de abordare la scară naţională. Între acestea se disting: abordările economice care au ca scop reducerea disparităţilor (Franţa, Germania), abordările comprehensive integrate care implică un cadru managerial eficient (Olanda) sau cele care urmăresc utilizarea solului şi care presupun un sistem matur de organizare, prin acceptarea de către public a nevoii de planificare şi reglementare, un grad ridicat de cooperare între nivelurile administrative, politici coerente şi flexibile, mecanisme de consultare şi transparenţă (Marea Britanie, Irlanda, Belgia).



Înainte de a vorbi despre concepte şi modele europene să citim cu atenţie principiile directoare de la Hanovra:

CELE 10 PRINCIPII DIRECTOARE

PENTRU DEZVOLTAREA TERITORIALĂ DURABILĂ

A TERITORIULUI EUROPEAN

(HANOVRA 2000)

1. promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-

economice echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii;

2. promovarea impulsurilor de dezvoltare generate de funcţiunile urbane şi de

ameliorarea relaţiilor dintre oraşe şi sate;

3. promovarea condiţiilor de accesibilitate mai echilibrate;

4. dezvoltarea accesului la informaţii şi cunoaştere;

5. reducerea atentatelor asupra mediului;

6. valorificarea şi protecţia resurselor şi patrimoniului natural;

7. valorizarea patrimoniului cultural ca factor de dezvoltare;

8. dezvoltarea resurselor energetice în menţinerea securităţii;

9. promovarea turismului calitativ şi durabil;

10. limitarea preventivă a efectelor catastrofelor naturale.



MODIFICAREA PERSPECTIVEI ASUPRA DEZVOLTĂRII SPAŢIALE

Noi concepte privind rolul oraşelor În ultimii ani, se acceptă pe scară tot mai largă faptul că oraşele şi ariile metropolitane, atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, joacă un rol fundamental în procesul de dezvoltare prin dinamismul lor economic, social, şi cultural.

Acest rol este văzut diferit la nivel internaţional şi naţional (Mac Neill, Cox şi Jackson):

• pe plan internaţional, marile oraşe ale lumii formează o reţea pentru alocarea investiţiilor, producţia şi vânzarea bunurilor şi serviciilor; racordarea marilor oraşe la reţea se realizează prin intermediul căilor de comunicaţie şi telecomunicaţie.

“Oraşele pot spera să atragă investiţii în producţia de bunuri şi pieţe de desfacere doar dacă sunt racordate la reţea”

• pe plan naţional, centrele urbane sunt veritabile incubatoare ale multiplicatorilor economici, fie de scară mare - bani, servicii guvernamentale - fie de scară mică sau medie, de la desfacerea de bunuri, la reparaţii şi construcţii de locuinţe. “Creşterea acestor multiplicatori este baza economiilor interne şi asigură un anumit procent de activităţi orientate spre export şi implicit venituri mai mari şi locuri de muncă mai numeroase.”

"Funcţionarea oraşului în reţea este un alt aspect relevant al lumii contemporane, conexiunile în sistem tinzând să înlocuiască tot mai mult dependenţa oraşului de o regiune înconjurătoare, de hinterlandul său" (Gottmann).

Desigur, relaţia oraş-teritoriu nu este perimată şi nu trebuie desconsiderată; ea dobândeşte însă noi valenţe şi unghiuri diferite de apreciere. Oraşul devine tot mai mult un centru de servire teritorial ce asigură îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, atât ale populaţiei proprii, cât şi ale celei din zona de servire. Prin impactul pe care-l exercită asupra mediului, oraşul îşi extinde influenţele şi “responsabilităţile” tot mai departe de limitele administrative propriu-zise şi devine un important gestionar al teritoriului. Oraşele devin centre ale transformărilor tehnologice, fiind astfel purtătoarele informaţiei tehnice, element fundamental pentru creşterea productivităţii şi veniturilor.

Astăzi oraşele sunt considerate ca elementele cele mai dinamice ale creşterii economice, adevărate locomotive şi modele de dezvoltare, centre ale inovaţiei tehnologice şi incubatoare economice; conexiunile internaţionale, respectiv reţeaua marilor oraşe, joacă un rol tot mai important, constituind un adevărat motor şi placă turnantă de distribuţie a bunăstării; dezvoltarea economiilor naţionale depinde de racordarea unor centre majore la reţeaua mondială şi de crearea unor reţele naţionale (interne).



Edward Leman şi John E. Cox28 au propus o tipologie urbană a naţiunilor şi o tipologie a sistemelor urbane.

I. O tipologie urbană a naţiunilor După tipurile de creştere urbană pe care le experimentează, ţările pot fi clasificate în patru categorii, după cum urmează:

• ţări puternic urbanizate, precum Canada, SUA, ţări ale Europei, Blocul de Est şi majoritatea Americii de Sud; aceste ţări nu se mai confruntă cu problema influxurilor masive de populaţie în zonele urbane. Ci, mai de grabă, ele au probleme de funcţionare, întreţinere şi reabilitare a serviciilor urbane şi infrastructurilor.

• ţări urbanizate sunt în special în Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi unele părţi ale Americii Centrale. Aceste ţări fac, într-o perioadă scurtă de timp, investiţii masive de capital şi schimbări instituţionale pentru dezvoltarea structurilor industriale şi urbane, ceea ce va conduce la continua lor dezvoltare economică, tehnologică, socială şi culturală în secolul următor. (În această categorie este inclusă şi România)

• ţări cu urbanizare rapidă sunt majoritatea celor din Asia şi Africa. Fiind printre cele mai sărace ţări din lume, ele se confruntă acum cu problema influxurilor masive de populaţie în oraşe. Inadvertenţele cantitative şi calitative ale infrastructurilor urbane existente, precum şi sistemele ineficiente de management urban şi de mediu, conduc la grave deprecieri ale solului, resurselor de apă şi lemn combustibil şi poluări masive ale apei şi aerului.

• ţări cu urbanizare moderată sunt Burma, Cambodgia, Sri Lanka, în care ratele creşterii urbane sunt destul de scăzute. China, deşi are rate de creştere urbană nu atât de ridicate ca în ţările cu urbanizare rapidă, are o populaţie urbană de peste 200 milioane de locuitori.

Fiecare dintre aceste patru tipuri de naţiuni se confruntă cu probleme comune privind mediul natural, deşi priorităţile de rezolvare a acestora variază. Dar, de asemenea, fiecare ţară în parte are probleme şi oportunităţi proprii.

II. Tipuri de sisteme urbane

Planificarea strategică pentru dezvoltare durabilă va fi mult influenţată de tipul de sistem urban pentru care se face această planificare. De aceea, elementele strategiei vor trebui să răspundă nu numai nivelurilor de urbanizare mai sus prezentate, ci şi următoarelor forme de aşezări umane:

• Oraşe intermediare şi secundare

Nu există un consens universal privind mărimea oraşelor intermediare şi secundare. (Un oraş secundar din Mexic ar fi echivalentul unei metropole gigant din Rwanda!) Importanţa oraşelor intermediare şi secundare constă în mare măsură în legătura producătorilor agricoli cu pieţele naţionale şi internaţionale. Caracterizate prim mărimea lor relativ redusă şi interconectarea lor, aceste oraşe joacă roluri de importanţă crescândă în implementarea multor politici naţionale ale producţiei agricole, productivităţii şi înlocuirii importurilor.

28 Dezvoltarea urbană durabilă: Consideraţii strategice pentru ţările în curs de urbanizare.



• Regiuni metropolitane Aceste aşezări variază ca mărime între 1 milion şi 20 milioane de locuitori. Ele se caracterizează prin mărimea lor mare, forma mononucleară, mari concentrări ale activităţii economice pe teritoriul lor şi mari lipsuri.

• Megalopolis Emergenţa unei noi forme de aşezare, de ordin superior, constituie provocări pentru o dezvoltare durabilă, provocări ce nu sunt încă destul de bine înţelese. O formă de aşezare care a început să apară recent, atât în ţările urbanizate, cât şi în cele în curs de urbanizare, este “megalopolis” . Spre deosebire de "mega-oraşe", care sunt imense regiuni metropolitane mononucleare, "megalopolis" se caracterizează prin populaţie relativ mare, între 20 milioane şi 100 milioane locuitori, o structură urbană liniară constând în cel puţin doi poli metropolitani înconjuraţi de teritorii agricole, păduri şi un sistem strâns legat de oraşe mai mici, legături puternice între poli de-a lungul unei axe majore de transport, o puternică activitate economică "de tranzacţii" în distribuţie, în servicii şi o tendinţă de piaţă de a acţiona ca o "poartă" economică, socială şi tehnologică spre lumea exterioară. Impactul acestei forme de aşezare umană foarte complexă şi dinamică -ce combină atât regiuni metropolitane, cât şi oraşe intermediare şi mici- asupra mediilor regional şi global trebuie luat în consideraţie la formularea strategiilor de dezvoltare urbană durabilă într-un număr crescut de ţări precum China, Pakistan, India şi unele părţi ale Americii de Sud.

Peter Hall29, vorbeşte de noi ierarhii urbane la nivel european, determinate de 7 forţe transformatoare ale spaţiului geografic:

1. globalizarea şi formarea blocurilor comerciale continentale 2. transformările din estul Europei 3. deplasarea către o economie informaţională 4. impactul noilor tehnologii de transport 5. impactul tehnologiei informaţionale 6. importanţa dobândită de promovarea şi marketingul urban 7. impactul schimburilor demografice şi sociale

Noile ierarhii ce se prefigurează în sistemul urban european sunt urmarea efectelor acestor 7 forţe în plan urbanistic şi pe care cunoscutul autor le analizează în detaliu:

• procesul de dezindustrializare a vechilor centre ale industriei prelucrătoare.

• dezvoltarea şi concentrarea funcţiilor de comandă şi control într-un număr relativ restrâns de oraşe ca urmare a accentuării noii diviziuni a muncii.

• creşterea importanţei oraşelor din centrul şi estul Europei, mai ales a oraşelor-capitală şi a celor de rangul 2.

• trecerea spre modelul urban american al nepotrivirilor spaţiale, în care şomajul şi spaţiile neocupate se combină paradoxal cu marketingul de lungă distanţă şi ocuparea unei populaţii din afara oraşului în detrimentul acesteia.

29 Hall, Peter,. - 1993, ”Forces shaping urban Europe”, în Urban Studies, vol. 30, no. 6, , pag.895. P. Hall, urbanist britanic, este un reputat analist al fenomenului urban al secolului XX. Cea mai celebră lucrare a sa este Cities of Tomorrow, 1988.



• creşterea accesibilităţii zonelor centrale datorită "străzilor inteligente" combinată cu tendinţele de dezvoltare punctiformă într-un număr limitat de centre în cadrul unui sistem urban policentric.

• existenţa unui proces pulsatoriu de deconcentrare - reconcentrare, determinat de progresul telecomunicaţiilor şi de modificarea criteriilor tradiţionale de localizare a activităţilor.

• modificarea structurilor sociale ca urmare a creşterii şomajului şi a valurilor de imigranţi şi a componenţei gospodăriilor prin scăderea numărului mediu de persoane*.

În contextul creării unei pieţe unice europene, a estompării barierelor naţionale, a relaţiilor tot mai strânse între state, în diverse sectoare de activitate, a autonomiei tot mai mari a oraşelor, a creşterii descentralizării locale şi regionale, analiza sistemului european de oraşe, ca sistem unitar, este un subiect prioritar! Structura reţelei de oraşe, ca urmare a tratatului de la Maastricht din 1993 şi a transformărilor din centrul şi estul Europei, conduc spre crearea unei uniuni federale de tip american, în care desigur o dificultate majoră o va reprezenta rezolvarea raportului federalism-naţionalism, entităţile naţionale urmând a-şi menţine cu tărie identitatea.

Hall identifică o posibilă structură ierarhică a sistemului european urban, care combină şi integrează sistemele naţionale cu cel internaţional şi se bazează pe:

• ipoteza creării unui nou centru de putere în triunghiul Bruxelles-Bonn-Frankfurt echilibrat de poli majori regionali ce vor lega Estul cu Vestul, Nordul cu Sudul etc.

În cadrul structurii propuse apar următoarele 6 nivele ierarhice: I. oraşe mondiale (globale) • poziţia este conferită de intensitatea activităţilor financiar-bancare, a

traficului aerian etc., de rolul de comandă şi control în economia şi politica mondială (Castells & Sassen); în Europa, Londra deţine indubitabil o asemenea poziţie, fiind concurată îndeaproape de Paris, Amsterdam, Bruxelles, Frankfurt.

II. oraşe regionale în zona coridor sau periurbană • sunt oraşe aflate în vecinătatea oraşelor mondiale cuprinse în importante

zone de aglomerare urbană de tipul “Dorsalei europene” (sau “Blue banana”), “Anglia metropolis” (sud-estul Angliei), “Boswash-ul” american (sau Megalopolisul coastei de est), “Tokaido megalopolis” în Japonia etc; în general, oraşele din aceste zone beneficiază de efectele procesului de deconcentrare.

III. oraşe regionale periferice (în zone marginale ) • oraşe aflate în spaţii economice, naţionale sau continentale, marginale,

dezvoltate în baza concentrării unor resurse industriale cu structuri puternice şi rezistente la schimbare, ce nu beneficiază în general de efectele pozitive ale deconcentrării: Belfast, Cadiz, Clermont-Ferrand, Glasgow, Saarbrücken, sunt exemple tipice în acest sens.

IV. oraşe-capitale regionale sau naţionale

* Notă: Se precizează că, în ţările dezvoltate, cel mult 20 % din populaţie trăieşte în cadrul sistemului nuclear tradiţional mamă-tată-copii.



• această categorie se suprapune cu cele două precedente şi cuprinde în general oraşe de 500.000-2.500.000 locuitori, cu rol de administrare şi servire a unor subunităţi naţionale sau al unor ţări semi-industrializate; exemple în acest sens sunt: Amsterdam, Bologna, Bristol, Copenhaga, Dublin, Luxemburg, Oslo, Padova, Stockholm, Sttutgart, Toulouse, etc.

V. oraşe departamentale • similare categoriei precedente, diferă de aceasta prin scara zonei de

servire, aceasta limitându-se strict la un teritoriu administrativ intermediar -comitat, departament, provincie etc; în general, majoritatea lor au probleme determinate de procesul de dezindustrializare; Durham şi Preston (Anglia), Roubais (Franţa), Charleroi (Belgia) şi Essen (Germania) sunt exemple reprezentative.

VI. centre de servire specializate • această categorie se suprapune cu precedenta, cuprinzând în general

oraşe mici şi mijlocii prospere datorită unei specializări funcţionale în 1-2 domenii ce s-au dezvoltat rapid în cursul tranziţiei către o economie informaţională cum ar fi: administraţia publică, serviciile de sănătate şi educaţie, apărarea etc; sunt considerate exemple relevante: Reading, Norwich, Rennes, Heidelberg, Uppsala, Bologna etc.

Principalele tendinţe decelate în structura reţelei urbane europene sunt: • întărirea “triunghiului de aur” (Londra - Paris - Köln) şi mai ales a

centrului său (Bruxelles, Amsterdam), paralel cu slăbirea poziţiei dominante a Londrei

• creşterea importanţei Berlinului şi Vienei şi a altor centre nodale din estul, nordul şi sudul Europei

• un proces de descentralizare şi reconcentrare în marile arii metropolitane şi formarea “centrelor de creştere” odată cu dezvoltarea în aceste zone a oraşelor departamentale (categoria V) şi a centrelor de servire specializate (categoria VI)

• un model variat de dezvoltare a oraşelor industriale tradiţionale în raport cu o mulţime de factori, între care aspectele promoţionale şi relaţia cu noile sisteme de comunicaţie sunt de primă importanţă.

Populaţia principalelor arii metropolitane pe categorii

populaţia (milioane locuitori) nivel Europa pop. SUA pop. Vestul Oceanului Pacific pop.

mondial Londra 9.8 New-York 17.4 Tokyo-Yokohama 17.7naţional Paris 9.5 Chicago 7.9 Osaka-Kobe 8.7

Milano 6.8 Los Angeles 11.5 Seul 8.3 Berlin 3.4 San Francisco 5.4 Hong Kong 4.5 Bruxelles 3.3 Sydney 3.3

regional München 2.5 Boston 3.7 Pusan 3.1 Amsterdam 2.4 Huston 3.1 Melbourne 2.8 Manchester 2.0 Atlanta 2.1 Singapore 1.6 Copenhaga 1.9 Mineapolis-St. Paul 2.1 Kuala-Lumpur 0.9 Lyon 1.7 Seattle 2.1



Tendinţe europene - urbanizarea în Europa

Calendarul şi schema distribuţiei populaţiei şi urbanizării variază foarte puternic de la o ţară europeană la alta, ceea ce conduce la diferenţe importante în ceea ce priveşte caracteristicile naturale, fizionomia, istoria, structura economică şi politică, precum şi procesele evoluţiei lor. Cu toate acestea, se manifestă şi tendinţe revelatoare ale unei anumite uniformităţi ale urbanizării în marea majoritate a ţărilor industrializate care denotă că procesul urbanizării şi al stabilirii de legături dintre centrele urbane şi zonele lor de influenţă poate fi conceput ca o succesiune de mai multe faze. În cazul ideal, zona urbanizată trece prin patru faze (Kunzmann şi Wegener- 1991):

• urbanizarea iniţială • constituirea suburbiilor • dezurbanizarea • reurbanizarea

Noile modele ale organizării în spaţiu ale interdependenţei şi interacţiunii regionale sunt legate de nevoile crescânde în materie de transport şi de diferenţele regionale tot mai accentuate din punctul de vedere al mijloacelor economice, al venitului şi al numărului de locuri de muncă.

Generalizarea fenomenului urbanizării la scară europeană pe baza interpretării diferitelor fenomene şi variaţii ale sistemului şi calendarului urbanizării în concordanţă cu "teoria ciclului evoluţiei" indică următoarele fenomene caracteristice anilor ‘80:

• Marea Britanie şi Germania sunt exemple de ţări industrializate urbanizate aflate în stadiul maturităţii, care au parcurs întregul ciclu şi au intrat în faza reurbanizării; ele sunt urmate îndeaproape de ţări ca Franţa, Italia şi Benelux

La sfârşitul anilor ‘80 se înregistrează semnele unui început de urbanizare generalizată dar, pentru diferiţi analişti, aceasta este însoţită permanent de un fenomen de contra-urbanizare (Breheny - 1992)

• În ceea ce priveşte Europa Centrală, urbanizarea este caracterizată de o creştere concentrată cu precădere în centru (până în 1940), reconstrucţia de după război reproducând mai mult sau mai puţin această tendinţă.

• În Europa Meridională şi Orientală urbanizarea continuă. Tendinţele de contra-urbanizare şi dezurbanizare se întâlnesc mai ales în ţările puternic industrializate din nord-vestul şi centrul Europei, în timp ce în Bazinul Mediteranean faza de urbanizare este încă asigurată de un procent crescut al natalităţii şi o migraţie puternică dinspre zonele rurale spre oraşe.

În perioda de constituire a suburbiilor, acestea cresc mai rapid decât nucleul pentru că lipsa de spaţiu a acestuia frânează creşterea rezidenţială. Pe de altă parte, asistăm la un declin al centrului oraşelor şi o creştere a segregării sociale.

În ţările membre ale Comunităţii Europene, tendinţele dominante sunt cele de creare a periferiilor în nord şi de continuare a urbanizării în sud.

De câtva timp se constată că cea mai rapidă creştere se înregistrează în oraşele mici la scara Europei şi în oraşele mijlocii pentru zonele cele mai prospere.

În ciuda extremei diversităţi a modelelor de urbanizare şi a problemelor care pot apărea, cea mai mare parte a analiştilor admite faptul că există o strânsă legătură între creşterea şi declinul oraşelor, problemele regionale, declinul şi restructurarea industriei.



De aceea este necesar un anumit grad deliberat de politică de urbanizare, industrializare şi regionalizare şi, ţinându-se seama de aceasta, în vederea unei vaste restructurări a spaţiului economic şi industrial, de rolul distinct al diferitelor zone urbanizate precum şi faza de evoluţie în care se află.

În Europa, viitorul model de dezvoltare urbană face obiectul unei dezbateri aprinse. Trebuie subliniate două procese subiacente:

• Restructurarea economică: trecerea de la economia industrială tradiţională cu structura sa instituţională specifică la o economie "post-industrială" sau "de informaţie", cu schimbările instituţionale corespunzătoare, cu fenomenele sale de dezindustrializare şi predominanţă crescândă a industriilor terţiare, bazate pe tehnologii de vârf şi o organizare spaţială mai puţin tributară pieţelor şi resurselor locale.

• Integrarea economică: crearea pieţei unice europene şi integrarea tot mai extinsă a unui număr crescând de noi state în cadrul acestei pieţe, presupun intensificarea concurenţei economice dintre oraşe şi regiuni şi crearea unei noi diviziuni regionale a muncii în Europa, bazată pe principii noi de localizare.

Viziunea cea mai curentă a viitoarei distribuţii a producţiei şi populaţiei în Europa, bazată pe aceste tendinţe, prevede o concentrare în jurul celor mai vaste regiuni urbanizate situate în centrul Europei, formând o “banană” din sud-estul Angliei, trecând prin Bruxelles, Stuttgart şi Zürich şi care sfârşeşte la Milano şi Genova.

Cel de-al doilea model prevede o tendinţă de localizare în regiunile cu cost scăzut, paralelă cu creşterea mobilităţii capitalurilor şi a muncii, în timp ce mâna de lucru va opta pentru regiunile în care salariile sunt mai ridicate, ceea ce va conduce la un echilibru spaţial.

Aceste două viziuni sunt criticate, fiind judecate ca prea simpliste şi puţin realiste. Kunzmann şi Wegener (1991) au propus metafora “ciorchinelui european” pentru a descrie situaţia viitoarei Europe urbane. "Ciorchinele european" este caracterizat de un sistem urban policentric, acoperind cea mai mare parte a continentului.

Cu toate acestea, Sven Illeris (1991) critică această viziune avansând ideea unui mozaic urban care nu ar constitui un model de dezvoltare, ci recunoaşterea realistă a profundei complexităţi a forţelor şi tendinţelor care constituie dezvoltarea regională în Europa. Această complexitate depăşeşte orice simplificare referitoare la conceptele de "concentrare"sau "dispersie". Illeris îşi rezumă studiul privitor la forţele şi tendinţele dezvoltării regionale în Europa occidentală descriind un portret “suprapus”, sub formă de mozaic, a dezvoltării regionale şi urbane, care corespunde cel mai mult, în optica sa, scenariului regiunilor.

Oricare ar fi aceste modele, în stadiul actual al cunoaşterii fenomenelor, este extrem de dificil de prevăzut care va fi rezultatul forţelor şi tendinţelor dezvoltării urbane în Europa. Conform lui Castells, viitorul oraşelor şi al regiunilor este puternic determinat de capacitatea acestora de a combina trei factori-cheie:

A. capacitatea de informaţie, B. calitatea vieţii şi C. capacitatea de stabilire a legăturilor cu reţeaua principalelor metropole la nivel naţional şi internaţional.

Atenţie! Orice proces de planificare ar trebui să ia în consideraţie aceşti factori.



*

* *

*

**

*

*

*

* **

*

*

*

*

*

**

*

*

*******

*

**

*

*

*

**

*

* *

*

**

*

*

**

*

**

*

*

*

*

*

*

*

*

*

*

**

*

Imaginea “ciorchinelui european” în viziunea lui Kunzman şi Wegener30


30 Sursa: Kunzman, K., R. şi Wegener, M., - Modelul urbanizării în Europa de Vest, în Ekistics, 350 - 351, oct. - dec. 1991.


În acest context, logica spaţială se caracterizează prin preeminenţa “spaţiului fluxurilor” asupra “spaţiului locurilor”. Această logică, precum şi forţele care o susţin, au tendinţa de a genera o structură de ocupare polarizată, defavorabilă muncitorilor imigranţi şi segmentului crescând al populaţiei locale în vârstă, în cadrul unei noi structuri “duble” .

În mod particular, trebuie considerat fenomenul de mare amploare al proliferării suburbiilor şi al efectelor sale. Acest fenomen, recunoscut ca un model clasic de dezvoltare într-un mare număr de regiuni europene, are multiple consecinţe asupra vieţii cotidiene domestice, favorizează aglomeraţia şi congestionarea circulaţiei automobilelor şi prejudiciază utilizarea solurilor şi calitatea factorilor de mediu.

În consecinţă, trebuie definite, în general, marile tipuri funcţionale de aglomeraţii şi de oraşe la diferite nivele de urbanizare sau regionalizare pentru care modul de organizare spaţială va varia conform fazei procesului de urbanizare în care aceste aglomeraţii se află actualmente (urbanizare, constituirea periferiilor, dezurbanizare, reurbanizare).

Noile scheme de polarizare spaţială şi specializare funcţională dintre oraşe şi regiuni capătă în acest context o importanţă capitală, urmând fenomenul diviziunii crescânde a muncii în economia europeană, provocată şi activată de:

• internaţionalizarea şi integrarea economiei,

• noile infrastructuri de transport de mare viteză şi

• transformarea sistemelor economice (datorată evoluţiei tehnologice a tipurilor de producţie, distribuţia şi sistemele de comunicaţie).

Pe baza acestor fenomene care determină o competiţie crescândă se semnalează tendinţa de creare a unei noi ierarhii urbane. Principalul obiectiv al studierii fenomenelor şi impacturilor acestora este de a realiza bilanţul urbanizării sau al regionalizării în raport cu dezvoltarea în ansamblu a sistemului economic şi demografic.

Reţele urbane - o nouă perspectivă asupra dezvoltării teritoriale

În momentul în care se manifestă simultan extinderea progresivă a unei "Puteri Europene" şi transferul deciziilor şi mijloacelor către puterile locale, evoluţia conceptului de teritoriu reformulează raporturile între oraşe şi teritorii. Astfel, apar noi zone de acoperire, un nou sistem de complementariţăti şi de concurenţe, schimbând armătura urbană dintr-un sistem polarizat şi ierarhizat urban-rural, într-o structură coerentă de reţele de oraşe în lungul axelor de dezvoltare sau în regiunile transfrontaliere.

În timp ce Europa instituţională se va afla în faţa opţiunilor unor politici europene a teritoriului, prezentând imaginea unei societăţi duale sau a unei Europe "cu două viteze", vor lua naştere o Europă a reţelelor de localităţi, constituită printr-o corelare armonioasă a marilor zone de dezvoltare şi o Europă a oraşelor în reţea dominată de marile oraşe, metropole, "europoli" etc.

Această nouă teritorializare europeană rămâne complexă şi bogată în paradoxuri. Integrarea europeană va face, mai mult decât în trecut, ca marile oraşe ale reţelelor de localităţi să fie punctele de densificare a teritoriului. Celelalte oraşe sau entităţi teritoriale, împreună cu bazinul lor rural înconjurător, vor intra în această nouă definire topologică a teritoriului evidenţiind în prim plan conceptele de interconexiune, integrare a pieţelor, complementaritatea echipărilor şi promovarea produsului "teritoriu".

În noul context european, amenajarea teritoriului devine disciplina care necesită, în acelaşi timp, acţiune la nivel local şi gândire la nivel global.



Acţiunea la nivel local se dovedeşte necesară datorită creşterii rolului localităţilor în amenajarea teritoriului. Aceasta datorită faptului că la nivelul localităţii individul se identifică mai bine, se simte mai legat în procesele de producţie sau de creaţie.

Gândirea la nivel global este indispensabilă pentru o dezvoltare armonioasă a teritoriului, pentru o funcţionare coerentă a relaţiilor dintre localităţi.

Într-un sistem ierarhizat de oraşe se poate vorbi, totuşi, despre “complementarităţi orientate” în funcţie de relaţiile care au stabilit principiul ierarhic. Dacă, în schimb, se vorbeşte despre relaţii complementare între oraşe sau teritorii care asigură, global, niveluri diferenţiate de servicii, nu se mai poate spune că această complementaritate atestă o ierarhie ce introduce relaţii de la dominant la dominat.

În fapt, oraşele sunt centre ale vieţii relaţionale, iar în cadrul organizării spaţiale pe care ele o formează, trebuie citite mai ales raporturile de ierarhizare funcţională. Un oraş se află pe o treaptă superioară a ierarhiei nu numai pentru că are populaţia cea mai numeroasă, ci şi pentru că furnizează servicii pe care un altul nu le poate oferi.

Aceste polarizări tradiţionale în Europa nu evoluează decât foarte lent, traducând continuităţi puternice ale dinamicii teritoriale. Totuşi, această polarizare a armăturii urbane este din ce în ce mai puţin cea a ierarhiei teritoriale clasice, caracterizată de relaţiile de comandare şi dominare pe care polii le exercită unii faţă de alţii şi faţă de vecinătăţile dependente.

Deşi comparaţia este dificilă, în urma analizei structurilor urbane, se pot distinge trei direcţii diferite:

• o direcţie cu orientare poli-centrică echilibrată (Germania, Austria, Elve ia), conceptele diferind punctual de la o ţară la altaţ

31;

• o a doua direcţie diferă de prima prin evidenţierea unuia sau mai multor centre, structura fiind astfel ne-echilibrată (Danemarca-Copenhaga, Olanda-Randstadt, Spania-Barcelona, Madrid)32;

• a treia direcţie este cea referitoare la conversia structurilor mono-centrice în structuri poli-centrice, reprezentată de concepţia grecească33.

O trăsătură comună tuturor conceptelor este garantarea calităţii mediului şi a calităţii vieţii în centrele respective.

O reţea este în acelaşi timp şi competitivă şi complementară: ea nu trebuie nici să agraveze dezechilibrele, nici să le regularizeze, ci ilustrează necesitatea unei strategii de amenajare în cadrul căreia performanţa şi solidaritatea constituie împreună factori de reuşită.

ţ

31 În Germania oraşele sunt clasificate în funcţie de semnificaţia lor supraregională şi de nevoia lor de extindere spaţială, dezvoltare economică sau descongestionare. În Elve ia se tinde spre o reţea de oraşe cu complementaritate de funcţii, nedivizată în categorii de importanţă. În Austria nu se acordă o importanţă specială ierarhizării oraşelor. 32 Strategia spaniolă include dezvoltarea şi a altor centre mari, pentru a dezvolta mai multe elemente policentrice. Toate cele trei ţări disting centrele după importanţa lor internaţională. 33 În prezent, Grecia încearcă schimbarea dezvoltării centraliste a Salonicului şi Atenei prin promovarea a treisprezece centre mai mici, pentru a susţine un sistem policentric ca orientare.



Oraşul nu mai depinde nici de mărimea, nici de localizarea sa faţă de mediul rural, el lucrează pentru el însuşi şi împreună cu alte spaţii urbane cu care este în relaţie în cadrul unei cooperări concertate.

Această cooperare poate merge de la necesara inter-comunalitate de proximitate la contractualizarea politicilor de dezvoltare şi amenajare prin crearea de reţele la diverse niveluri de organizare spaţială sau funcţională.

Apariţia acestei noţiuni de reţea este concomitentă cu punerea în practică a politicilor de dezvoltare locală bazată pe un partenariat între diferiţi actori şi pe utilizarea unei economii mixte integrând participări financiare publice şi private.

În Europa Occidentală există trei tipuri foarte diferite de repartiţie a oraşelor cu mai mult de 50 000 locuitori:

• Centrare în jurul unei capitale cu populaţie peste 1 mil. locuitori Cazul celor două oraşe-gigant, Londra şi Paris, este cel mai relevant; în afară de rolul lor naţional şi mondial, ele polarizează direct o mare “regiune”. Dar şi alte oraşe mari, cu mai multe milioane de locuitori, apar, de asemenea, relativ izolate, ca şi cum ar fi creat un vid în jurul lor: Viena, Roma Mad id.

, r

-

ţ r ţ , ţ

r

• Reţea densă de oraşe cu mai puţin de 1 mil. locuitori Există în Europa Occidentală câteva mari axe de comunicaţie în lungul cărora se înlănţuie strâns oraşe mici, mijlocii şi mari, dar nedepăşind, în general, 1 milion de locuitori, evitând ca un oraş-gigant să le “strivească” pe celelalte. Acestea sunt reţelele cele mai dense din Europa şi printre cele mai dense din lume. Exemple în acest sens sunt axul rhenan,din Olanda la platoul elveţian sau axul est vest mergând de la Lille la Dresda prin Bruxelles, Ruhr, Hanovra, Magdeburg şi Leipzig. Se poate vorbi, aşadar, de tipul “axial”.

• Reţea “slabă” şi neregulată În restul teritoriului, distribuţia oraşelor în spaţiu nu mai este orientată de un ax dominant, iar nodurile sale sunt mai puţin importante. Toate regiunile intrând în această categorie sunt periferice. Unele constituie un fel de “finistere” (Sco ia, I landa, ara Galilor vestul şi sud-vestul Fran ei, Portugalia, Andaluzia şi sudul Italiei). Altele, mai bine situate faţă de marile axe transcontinentale, cuprind şi câte un oraş de ordinul unui milion de locuitori (B emen, Hamburg, Munchen, Lyon şi Marsilia). Se va vorbi, aşadar, despre tipul “periferic”.

Principalele presiuni demografice la care va fi supusă Uniunea Europeană vor proveni din exteriorul ei.

Pentru regiunile urbane, care în viitor vor cunoaşte o stabilitate relativă în ceea ce priveşte populaţia (aprox 80% din populaţia actuală trăieşte în urban, ocupând 20% din teritoriu), va avea loc o schimbare în importanţa oraşelor. Competiţia crescândă va conduce la tendinţe de internaţionalizare şi specializare, care vor avea ca rezultat excelente oportunităţi de a participa la procesul de dezvoltare pentru oraşele mici şi medii.

Oraşele mici şi mijlocii se confruntă cu o serie de probleme pentru a face faţă concurenţei oraşelor mari. În primul rând, cele care nu sunt situate destul de aproape de un oraş mare, trebuie să aibă o mărime minimă care să le asigure un nivel competitiv al serviciilor şi al finanţelor - necesare dezvoltării firmelor pentru a concura cu cele din oraşele mari.



În al treilea rând, oraşele care sunt sub limita critică din punct de vedere al mărimii, trebuie să se specializeze într-un anumit domeniu de activitate şi să dezvolte infrastructura şi serviciile de care au nevoie, pentru a asigura un nivel minim de afaceri şi venituri.

Spre deosebire de oraşele mari, centrele mai mici nu pot menţine cu uşurinţă mai multe domenii de activităţi economice pentru a facilita restructurarea şi a evita dependenţa excesivă de un singur domeniu.

La nivel european, conceptele de dezvoltare spaţială sunt strâns legate de structurile aşezărilor. În cadrul diverselor politici de dezvoltare spaţială se pot distinge patru principii:

1. promovarea schimbului interurban de bunuri şi informaţie, acordând atenţie specială centrelor periferice (Germania)

2. promovarea centrelor cele mai importante conform potenţialelor lor de dezvoltare economică, profitând de influenţa lor asupra altor regiuni (Danemarca)

3. promovarea unui centru internaţional, în cazul Austriei (Viena) şi reducerea diferenţelor interregionale

4. dezvoltarea centrelor regionale pentru a reduce diferenţele interregionale şi a promova o dezvoltare ecologică în centrele majore (Grecia - Atena şi Salonic).

Noile dinamici de dezvoltare locală se bazează pe o serie de principii care se traduc prin politici locale care integrează dimensiunea globalului şi care cer din partea actorilor locali o schimbare radicală de perspectivă. S-au relevat cinci principii de bază, indispensabile pentru a opera această mutaţie:

1. articularea alegerilor infrastructurale cu politicile de valorificare a resurselor imateriale

2. depăşirea constrângerilor de dimensiune, care structurează dezvoltarea locală şi revizuirea relaţiilor între urban şi local

3. favorizarea “dezizolării” zonelor izolate ale polilor de activitate bazându-se mai ales pe dezvoltarea infrastructurilor de transport şi de telecomunicaţii

4. înscrierea politicilor de dezvoltare locală într-o optică strategică evolutivă şi continuă

5. desfăşurarea de acţiuni integrate de dezvoltare locală bazate pe domeniile-cheie ale dinamicii locale.

Conform lucrărilor recente elaborate de "Grupul de Cercetare European privind Mediile favorabile Inovaţiilor" (GREMI), se pot evidenţia trei tipuri de dinamici teritoriale care par să predomine în prezent:

1. dinamicile metropolitane: schimbările economice sporesc capacitatea de atractivitate a marilor centre metropolitane, dar din motive care ţin mai puţin de scăderea costurilor decât de "funcţiunile de urbanizare"

2. dinamicile tehnopolitane: această formă de organizare a spaţiului se înscrie pe o traiectorie bazată pe ştiinţă - scopul unui tehnopol este acela de a concentra resurse de cercetare şi dezvoltare centrate mai ales pe creaţia tehnologică şi nu pe adaptarea industrială a tehnologiilor existente

3. dinamicile de dezvoltare bazate pe "districtul industrial" - dinamicile de dezvoltare în mediile favorabile inovaţiilor



Noţiunea de "district industrial" se referă la un mod de organizare a spaţiului orientat spre crearea unui sistem productiv care profită de relaţiile de proximitate ale mediului local. În centrul acestui sistem se află flexibilitatea şi capacitatea tehnologică.

Teorii şi concepte de dezvoltare Iată în continuare aspectele principale ale politicilor de amenajarea teritoriului din câteva ţări europene, în ceea ce priveşte dezvoltarea spaţială.

Austria: eliminarea slăbiciunilor structurale economice pe scară largă şi a tendinţelor asociate de depopulare regională;

Danemarca: creşterea competiţiei între ţările europene va fi însoţită de o mai mare specializare, deci oraşele pot avea succes în competiţie dacă se specializează conform cerinţelor pieţei;

Elveţia: valorificarea avantajelor de localizare şi deci a funcţiilor de servire prin sporirea calităţii competenţei personalului calificat, a mediului, a diferitelor contacte şi a accesibilităţii la nivel internaţional;

Germania: obiectivul principal îl constituie promovarea autodezvoltării regionale (valorificarea potenţialelor);

Grecia: depoluarea şi descongestionarea celor două mari centre economice Atena şi Salonic şi revitalizarea regiunilor rurale;

Luxemburg: susţinerea capitalei ţării, ca centru transfrontalier al pieţei forţei de muncă în sectorul serviciilor, într-o regiune slabă din punct de vedere structural;

Olanda: susţinerea importanţei economice şi a statutului internaţional al Randstadt34-ului, în paralel cu valorificarea potenţialul endogen al oraşelor ca bază a dezvoltării economice;

Portugalia: atragerea şi dezvoltarea unui sector industrial de nivel internaţional şi schimbarea structurală, ca prioritate majoră;

Spania: conceptele de dezvoltare economică se bazează pe nevoia de a promova schimbări structurale şi capacităţile de inovaţie ale centrelor internaţionale şi naţionale pe piaţa europeană şi pe crearea unei infrastructuri de un standard ridicat.

Din cele de mai sus se poate vedea că, în materie de dezvoltare a reţelelor de localităţi, conceptele diferitelor ţări se referă mai ales la dezvoltarea regiunilor urbane. Regiunile rurale sunt definite ca regiuni dominate de agricultură, care suferă din cauza schimbărilor structurale economice, atât în agricultură, cât şi în alte ramuri industriale.

Elementele fundamentale pentru a pune în practică strategii de dezvoltare, sunt considerate următoarele:

• capacitatea de a adapta baza economică şi de a sesiza posibilităţile rentabile de specializare de câte ori este necesar, evitând monostructurile

• legăturile de transport şi de comunicaţii eficiente în interiorul oraşelor şi cu celelalte centre mari

• o mână de lucru calificată pentru a dezvolta şi exploata produsele comerciale obţinute în domeniul tehnologiilor de vârf, ceea ce înseamnă o folosire optimă a capacităţilor de pregătire profesională, adesea mai mari decât în regiunile urbane

• calitatea vieţii , sub forma echipamentelor culturale şi a unui mediu sănătos, pentru a atrage şi a conserva o mână de lucru calificată care altfel ar emigra spre regiunile rurale sau semi-rurale

34 Este vorba de zona cea mai puternic urbanizată din vestul Olandei care cuprinde Amsterdam, Haga, Rotterdam, Utrecht şi o serie întreagă de alte oraşe mci şi mijlocii.



• capacitatea instituţiilor locale de a identifica o strategie de dezvoltare potrivită

• o atitudine deschisă spre crearea de legături cu alte oraşe din regiune şi restul Europei

Obiectivele planificării spaţiale se pot distinge pe baza criteriilor :

• de orientare economică

• de orientare infrastructurală pe scară largă

• de orientare ecologică La prima vedere, s-ar părea că punctele principale ale obiectivelor produc o imagine foarte omogenă, în care predomină factorii economici şi ecologici.

Primul tip de obiective economice se referă la eliminarea disparităţilor regionale şi la dezvoltarea macro-economică viitoare. (Germania, Austria, Luxemburg, Spania).

Al doilea tip de obiective economice plasează în centrul atenţiei dezvoltarea viitoare bazată pe dezvoltarea regională a potenţialelor (Elveţia, Danemarca, Olanda).

Al treilea tip se caracterizează prin eliminarea urgentă a diferitelor niveluri ale dezvoltării regionale (Grecia, Portugalia).

Infrastructurii i se acordă o importanţă deosebită în "ţările în tranziţie" şi în "ţările de frontieră" şi este direct legată de conceptele de dezvoltare economică.

În concluzie politica de amenajare a teritoriului în domeniul reţelei de localităţi ar trebui să urmărească:

• "geometria variabilă" a sistemului de planificare teritorială (să se ajungă la acel grad de descentralizare / autonomie care să permită autorităţilor locale să adopte o politică "flexibilă" de amenajare a teritoriului)

• urmărirea unei competiţii echilibrate între localităţi • dezvoltarea reţelei de localităţi conform tipului de reţea "policentrică

echilibrată" • iniţierea de relaţii de cooperare între oraşe • organizarea reţelei de localităţi pe mai multe niveluri • selecţionarea unor oraşe ce s-ar putea dezvolta în categoria de "metropolă

europeană" • ierarhizarea localităţilor şi stabilirea funcţiunilor lor în cadrul reţelei

Noile teorii de dezvoltare privesc: specializarea localităţilor, reducerea concentrării în zonele marilor centre urbane, capitala = centru european, internaţionalizarea industriei, ridicarea standardului infrastructurilor, dezvoltarea centrelor regionale (poli de dezvoltare), optică strategică evolutivă şi continuă ("geometrie variabilă"), valorificarea domeniilor - cheie ale dinamicii locale, autodezvoltare regională Ce se întâmplă însă în Europa de est şi centrală?



SCHIMBĂRI ŞI TENDINŢE URBANE ÎN ŢĂRILE POST-COMUNISTE În documentul de bază pregătit pentru Conferinţa miniştrilor europeni ai amenajării teritoriului de la Oslo - septembrie 1994 - se arată că şi în Europa Centrală şi de Est urbanizarea se poate caracteriza în mare parte prin “modelul” occidental. Aceste asemănări exprimă anumite reguli generale ale urbanizării moderne şi sunt relevante şi pentru continuitatea istorică în cadrul urbanizării europene.

Industrializarea din Europa Centrală şi de Est de după război a provocat fenomene spaţiale ireversibile:

• migraţiile între zona rurală şi oraş;

• concentraţiile populaţiei urbane;

• separarea fizică a locului de muncă de locuinţă;

• crearea suburbiilor;

• specializarea funcţională intra-regională, etc.

În acelaşi timp, s-au manifestat şi se manifestă fenomene proprii Europei Centrale şi de Est, datorate faptului că urbanizarea a reprezentat un fenomen întârziat şi regimul politic a fost cel al socialismului de stat. Acestea sunt:

• populaţia rurală are încă o pondere foarte importantă, iar urbanizarea se poate extinde încă foarte mult şi poate căpăta o deosebită importanţă economică;

• începând târziu şi progresând cu rapiditate, urbanizarea a neglijat infrastructurile;

• societatea urbană nu a fost marcată decât într-o măsură redusă de consum, locuire şi comportamente caracteristice clasei sociale mijlocii, element care a jucat un rol deosebit de important în structurarea oraşelor occidentale.

Pe baza unei analize atente a evoluţiilor din ultimul deceniu din patru foste ţări comuniste (Cehia, Polonia, Ungaria şi RDG), analistul ceh Jiri Musil35, desprinde o serie de concluzii care pot fi cu uşurinţă extinse, cu unele amendamente, şi la majoritatea celorlalte ţări din fostul bloc comunist est-european:

i. Până în anii ’80 majoritatea oraşelor din ţările comuniste ale Europei Centrale au crescut datorită politicilor de urbanizare. Sfârşitul urbanizării planificate şi a politicilor de redistribuire regională pot determina în viitorul apropiat creşterea proceselor de polarizare. Un număr tot mai mare de oraşe vor înregistra scăderi ale activităţii economice şi ale populaţiei, după cum altele, la fel de numeroase, vor înregistra creşteri. Procesele de polarizare vor fi de asemenea stimulate de noile cicluri industriale, de dezindustrializare şi stagnare, de falimentul unor întreprinderi din unele oraşe.

ii. Sfârşitul politicilor de redistribuire regională şi urbană va fi legat de o creştere a procesului de descentralizare şi a dependenţei oraşelor de potenţialul lor intern economic şi social, de baza lor economică şi, într-o anumită măsură, de calitatea autorităţilor locale.

35 Jiri Musil - (1993) Schimbări în sistemele urbane în societăţile post-comuniste din Europa Centrală: analize şi previziuni - în Urban Studies, vol. 30, no.6.



iii. Oraşele-capitală din ţările analizate (n.n. este vorba despre Cehia, Polonia, Ungaria şi fosta R.D.G.) vor creşte probabil mai repede ca în trecut, iar Berlin şi Varşovia vor creşte mai repede decât Budapesta şi Praga.

iv. Factorii responsabili pentru această creştere (de la pct. iii) sunt: creşterea tot mai mare a locurilor de muncă în sectorul serviciilor, veniturile superioare altor zone din ţara respectivă, creşterea numărului de contacte internaţionale, creşterea atractivităţii oraşelor-capitală ca locuri de întâlnire.

v. Oraşele amplasate în zonele vestice ale ţărilor analizate, precum şi cele amplasate în lungul principalelor căi de transport către vestul Europei, vor creşte probabil mai rapid decât cele din zonele răsăritene. Soarta oraşelor mici şi mijlocii va fi nesigură şi precară şi va depinde de baza lor economică, de poziţia în cadrul regiunii şi de accesul la principalele căi de comunicaţii. Procesele de polarizare se vor manifesta mai puternic în cadrul acestor oraşe.

vi. Depopularea zonelor şi comunităţilor rurale va încetini considerabil în timp ce noi creşteri vor avea loc în cadrul comunităţilor din vecinătatea marilor oraşe sau capitale.

vii. Nu este previzibilă în viitorul apropiat (cca. 10 ani) apariţia unor tendinţe privind formarea de structuri specifice aşezărilor epocii “post-industriale”. Se va consuma foarte multă energie în cadrul aşa-zisului proces de rectificare care să conducă la formarea de sisteme urbane corespunzătoare ultimei faze industriale a dezvoltării.

viii. Situaţiile cele mai dificile vor putea fi observate în unele regiuni şi oraşe unde baza economică a fost constituită în perioada industrializării socialiste - adică în regiunile cu noi oraşe socialiste adesea dezvoltate pe baza unor mari complexe industriale. Situaţia din regiunile şi oraşele industriale mai vechi, adesea din sec. al XIX-lea, va fi mai flexibilă şi va putea constitui germenii unei noi şi dinamice dezvoltări (de ex. nordul Boemiei lângă Liberec şi unele zone din Silezia poloneză).

Schimbări semnificative ar putea fi semnalate şi în sistemul oraşelor-capitală pe fondul schimbărilor profunde în plan politic, geografic şi economic care au avut loc în centrul Europei în cursul secolului XX. Înţelegerea continuităţii şi discontinuităţii acestui sistem poate ajuta la evaluarea viitoarelor schimbări. Se apreciază că într-un viitor apropiat, Berlinul va recâştiga statutul şi puterea principală în zonă, în detrimentul Pragăi şi Vienei36 a căror poziţie va cunoaşte un uşor declin la nivel regional.

În sistemul celor 4 capitale ale celor 4 state europene, Praga trebuie să-şi întărească poziţia în cadrul sistemului european şi să devină un oraş “specializat” în cultura internaţională. Budapesta poate suferi din cauza vecinătăţii cu Viena în timp ce Varşovia are un potenţial deosebit în calitate de capitală a unei ţări mari şi ar putea cunoaşte o creştere rapidă, beneficiind şi de un amplasament favorabil între Berlin şi Moscova. Desigur importanţa Varşoviei este strâns legată de evoluţia economiei poloneze.

36 Prezentul confirmă această previziune. Mutarea capitalei la Berlin şi marile lucrări urbanistice din centrul acestuia au redat oraşului forţa şi măreţia ante-belică.



În final autorul apreciază următoarele:

• cu unele modificări, determinate mai ales de poziţia Vienei, se poate aştepta la o refacere a situaţiei ante-1914, bazată pe interacţiuni puternice şi competiţie simbolică între toate oraşele-capitală.

• modelele urbane macro-spaţiale (sistemele de aşezări urbane) se modifică mai lent decât cele micro-spaţiale (structurile socio-spaţiale interne ale oraşelor).

• sistemele de aşezări (urbane) din fostele ţări socialiste nu diferă sensibil de cele din ţările capitaliste în ceea ce priveşte ierarhiile şi ordonarea rang-talie. Pe de altă parte, diferenţele notabile sunt observabile în ceea ce priveşte: localizarea zonelor rezidenţiale de înaltă calitate, deteriorarea zonelor urbane, slums-urile, zonele de servicii şi parcuri, densitatea populaţiei şi segregarea socială etc.

Este deosebit de importantă şi relevantă observaţia că în ţările Europei Centrale şi de Est evoluţia procesului de urbanizare şi factorii de influenţă a structurilor urbane şi a sistemelor de aşezări - deci şi a relaţiilor dintre acestea - vor fi din ce în ce mai asemănători cu cei din Occident şi că pot induce transformări semnificative în configuraţiile actuale ale sistemelor de aşezări din aceste ţări.

Pentru a rezolva problemele strategice ale dezvoltării oraşelor Europei în următorii ani, se consideră necesară adoptarea unei viziuni strategice permiţând stabilirea unei identităţi a oraşului, ameliorarea imaginii sale şi comercializarea serviciilor sale.

Cum se poate aplica o astfel de viziune strategică vom putea discuta la sfârşitul acestui manual. Până atunci să revenim la problematica amenajării teritoriului în România.



AMENAJAREA TERITORIULUI ÎN ROMÂNIA ÎN PREZENTCadrul instituţional

La nivel central se realizează coordonarea şi reglementarea activităţii de AT prin instituţii specializate precum Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (MLPAT) până în anul 2000, respectiv Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (MLPTL) din 2001, care cuprinde un departament de specialitate pentru AT şi U. Din iulie 2003 activitatea de AT şi U a fost preluată de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT).

Activitatea ministerului este susţinută la nivel teritorial prin intermediul ICLPUAT (inspectorate pentru construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului) – şi a inspecţiilor sale judeţene, aflate în sub-ordinea MLPAT, ulterior MLPTL, MTCT.

Activitatea de construcţii a început sa fie reglementată in România prin norme de calitate cu 150 de ani in urma. La 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a semnat Decretul 25 de formare a primului minister unic al României iar la 27 ianuarie 1862 a fost numit primul ministru al Lucrărilor publice. Pe data de 10 august 1862, domnitorul I. A. Cuza semnează Decretul 627 de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice. De-a lungul timpului, denumirea si forma de organizare a Ministerului Lucrărilor Publice (MLP) au trecut prin mai multe transformări si a funcţionat fie ca minister de sine stătător (1862 - 1864, 1883 - 1929, 1946 - 1949) fie preluând si alte activităţi complementare, potrivit evoluţiei societăţii româneşti (1864 - 1866: Ministerul de Interne, Agricultura si Lucrările Publice; 1866 -1883: Ministerul Agriculturii, Comerţului si Lucrărilor Publice, 1929 - 1944, 1945 - 1946: Ministerul Lucrărilor Publice si Comunicaţiilor, 1944 - 1945: Ministerul Lucrărilor Publice si Refacerii; 1957: Ministerul Construcţiilor si Materialelor de Construcţii, 1965: Ministerul Industriei Construcţiilor, 1975: Ministerul Construcţiilor Industriale, 1990: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor si Amenajării Teritoriului). Din 1991 până în 2000, ministerul a purtat denumirea MLPAT. Între 2000 şi 2003 de MLPTL şi apoi MTCT din iulie 2003.

MTCT funcţionează în baza HG 740 /2003 şi are atribuţii complexe în domeniile transporturilor, construcţiilor şi turismului. Dintre atribuţiile specifice domeniilor amenajării teritoriului şi urbanismului amintim:

• elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în domeniul lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului;

• asigură organizarea şi dezvoltarea cercetării ştiinţifice în domeniile transporturilor, lucrărilor publice, locuinţei, amenajării teritoriului, urbanism, siguranţa construcţiilor şi turism, prin corelare cu programele naţionale de cercetare în aceste domenii;

• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice, precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului, conform legii;

• asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional, ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, urmărind armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia, după aprobare, potrivit legii;



• colaborează cu consiliile judeţene şi locale la elaborarea studiilor şi programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, la construcţia de locuinţe şi lucrările tehnico- edilitare, în vederea realizării politicilor sectoriale din aceste domenii; participă la susţinerea operaţiunilor urbanistice şi de amenajare a teritoriului cu caracter pilot;

• sprijină şi îndrumă administraţia publică locală prin activităţi ce privesc strategia, monitorizarea programelor de investiţii în infrastructura urbană, reglementări specifice şi politici sectoriale în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, care nu pot fi soluţionate la nivelurile de competentă locală;

• colaborează cu coordonatorii cadastrului general, stabiliţi prin lege, pentru organizarea şi realizarea cadastrului imobiliar- edilitar;

• organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea reglementărilor tehnice şi economice pentru domeniile sale de activitate, precum şi documentarea specialiştilor, în condiţiile legii; asigură directivarea şi asistenţa tehnică pentru implementarea calităţii în construcţii, prin reglementări tehnice şi economice, cu participarea specialiştilor din cercetare; proiectare, învăţământ superior şi execuţia lucrărilor din domeniile sale de activitate; organizează controlul privind aplicarea reglementărilor tehnice şi economice;

• asigură fundamentarea şi elaborarea programelor referitoare la îmbunătăţirea şi dezvoltarea fondului de lucrări publice şi locuinţe;

• asigură concepţia unitară a aplicării politicii naţionale de amenajare şi echipare cu lucrări publice a teritoriului naţional;

• avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile turistice, precum şi documentaţiile privind construcţiile în domeniul turismului, conform legii;

• asigură secretariatul Centrului naţional pentru aşezări umane (habitat);

Trebuie semnalat că până în anul 2000 atribuţiile ministerului de resort MLPAT (Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului) în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului erau mai bine precizate!

Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului "URBANPROIECT" funcţionează sub autoritatea MTCT şi asigură fundamentarea ştiinţifică a propunerilor legislative în domeniul AT şi U. Elaborează PATN şi alte planuri de interes naţional solicitate de minister, sau Guvern37. Funcţionează în conformitate cu statutul stabilit prin HG 1233 /1996.

La nivel local realizarea planurilor de interes judeţean şi local şi punerea lor în practică este responsabilitatea Consiliilor Judeţene, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Consiliilor Locale conform prevederilor legii administraţiei publice locale nr. 215 /2001 (care înlocuieşte legea 69 din 1991 republicată în 1996).

37 Sediul: Bucuresti, 70136 Str. Nicolae Filipescu 53-55, sector 2 Înregistrat la Registrul Comerţului J40/1482/28.02.1997 Telefon: +401 211 7842 Fax: +401 211 4906 E-mail: [email protected]


mailto:[email protected]


Cadrul legislativ

Cadrul legislativ în domeniul AT şi U a fost susţinut până în anul 2001, prin Legea 50 /1991 "privind autorizarea construcţiilor şi unele măsuri în domeniul locuinţelor" şi Ordinul 91 din 1991, care cuprinde conţinutul cadru al documentaţiilor de AT şi U precum şi lista semnelor convenţionale utilizate în cadrul acestora).

Alte legi importante pentru domeniul AT şi U sunt Legea 18 din 1991 (republicată în 1998) şi Legea 33 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, din 1994, legile de aprobare a secţiunilor PATN ş.a. (a se vedea anexa).

Despre LATU (vezi şi anexa legislativă)

În 2001 a fost promulgată "Legea Amenajării teritoriului şi urbanismului" (LATU), nr. 350 /2001. Această lege este prima lege post-decembristă care reglementează în mod cuprinzător activitatea specifică a domeniului AT şi U. Legea defineşte AT şi U drept activităţi complexe de interes general, iar gestiunea teritoriului o activitate continuă şi de perspectivă, de interes comunitar şi importantă în perspectiva integrării în UE.

Structura ei este următoarea: Capitolul I – DISPOZIŢII GENERALE (principii) - art. 1-6 Capitolul II –

I ALE ADM.

NTAŢII DE

Sancţiuni

– art. 65-reAnexa 2

DOMENIUL DE ACTIVITATE - art. 7-16 Secţiunea 1 - amenajarea teritoriului (AT) Secţiunea 2 - urbanismul (U) Secţiunea 3 – activităţi de AT şi U Capitolul III – ATRIBUŢI

PUBLICE (AP) - art. 17-38 Secţiunea 1 - atribuţiile AP centrale Secţiunea 2 – atribuţiile AP judeţene Secţiunea 3 – atribuţiile AP locale Secţiunea 4 – certificatul de urbanism Secţiunea 5 – structura instituţionalăCapitolul IV – DOCUME

AT ŞI U (DATU) - art. 39-62 Secţiunea 1 - Definiţii şi scop Secţiunea 2 - Documentaţii de AT Secţiunea 3 - Documentaţii de U Secţiunea 4 – Iniţierea şi finanţarea activităţilor Secţiunea 5 – Avizarea şi aprobarea DATU Secţiunea 6 – Participarea populaţiei la activităţile de AT şi USecţiunea 7 – Urmărirea aplicării DATU aprobate Capitolul V –

– art. 63-64Capitolul VI – Dispoziţii finale (termene de aplicare)68Anexa 1 – Categorii de DATU – competenţe de avizare şi aproba– Definire termeni



Conform LATU activităţile ATU constituie transpunerea STRATEGIILOR, POLITICILOR şi PROGRAMELOR de dezvoltare durabilă în profil spaţial şi urmărirea lor conform documentaţiilor, iar în particular Urbanismul urmăreşte aplicarea strategiilor pe termen scurt, mediu şi lung şi stabileşte direcţii de dezvoltare spaţial conform potenţialului şi aspiraţiilor comunităţilor locale.

Legea se sprijină pe o serie de principii şi urmăreşte îndeplinirea unor obiective:

Principii: Dezvoltarea durabilă (art. 1)

Echitatea cu privire la utilizarea teritoriului (art. 2.2)

AT este globală (coordonare), funcţională, prospectivă (evaluează tendinţe, impact) şi democratică (implică participarea populaţiei)

Respectarea autonomiei locale respectiv: parteneriat, transparenţă, descentralizare servicii publice, participarea populaţiei (la decizie) şi Dezvoltarea durabilă

Obiective: Dezvoltare spaţială echilibrată

Protecţia patrimoniului natural şi construit

Îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale

Armonizarea politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale

În scopul creşterii coeziunii economice şi sociale se urmăreşte la nivel naţional, regional şi judeţean o dezvoltare ierarhizată, asigurarea coeziunii şi integrării spaţiale.

Alte obiective stabilite prin legea 350 sunt: Dezvoltare economică şi socială echilibrată

Îmbunătăţirea calităţii vieţii (individuale şi colective)

Gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului

Utilizarea raţională a teritoriului

Atribuţiile administraţiei publice (AP) sunt stabilite în cadrul legii după cum urmează:

Structură instituţională: MLPTL / MTCT, la nivel central, Arhitectul – şef la CJ, CM, CO, funcţionar public local la CC (cu pregătire de specialitate)

Atribuţiile administraţiei publice centrale (APC) MLPTL Elaborează PATN, PATR, RGU

Acte normative Asigură colaborarea orizontală pentru fundamentarea de strategii şi programe şi colaborarea verticală cu CDR, CJ, CL Asigură avizarea potrivit competenţelor

CPJ Asigură coordonarea la nivel judeţean CPL Atribuţii în domeniul Urbanismului, respectiv preluarea prevederilor de AT şi U din

documentaţiile de nivel superior.



Elaboratori: profesionişti cu licenţă sau studii postuniversitare în domeniu; înscrişi în Registrul urbaniştilor

Documentaţiile de AT şi U (DATU) sunt planurile şi RLU + avize şi aprobări

Documentaţiile de AT au caracter DIRECTOR

Documentaţiile de U au caracter OPERAŢIONAL

PATN SECŢIUNI există 5 secţiuni aprobate prin lege Secţiunea I – Căi de comunicaţii Secţiunea II – Apa Secţiunea III – Zone protejate Secţiunea IV – Reţeaua de localităţi Secţiunea V – Zone de risc natural 1 în curs de aprobare, Secţiunea VI – Turism şi 1 în curs de elaborare a studiilor de fundamentare privind reţeaua de echipamente sociale

PATZ INTERCOMUNALE (PATIC) INTERJUDEŢENE (PATIJ) REGIONALE (PATR)

DATU

PATJ Reprezintă expresia spaţială a programelor de dezvoltare socio - economică

Iniţierea documentaţiilor aparţine comunităţilor locale.

Finanţarea se asigură din bugete locale şi din bugetul central precum şi prin contribuţia unor persoane fizice şi juridice interesate. APL sunt obligate să prevadă fonduri în bugetul local. În vederea realizării unor lucrări de amploare ce necesită strategii şi planuri comune CL şi CJ se pot asocia în vederea elaborării documentaţiilor specifice.

Avizarea documentaţiilor de AT este scutită de taxe conform prevederilor art. 56. 3.

Participarea populaţiei se realizează prin proceduri de INFORMARE, CONSULTARE, ALTE FORME care urmează a fi reglementate de către MLPTL prin ordin sau HG.

Conform Art. 65 în lipsa PATJ şi PUG aprobate nu se pot realiza investiţii, deci nu se pot elibera autorizaţii de construcţie în lipsa acestor documentaţii de AT şi U.

Corelarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului este o problemă majoră a forurilor tehnice de avizare şi a structurilor care aprobă.

Competenţele de avizare stabilite prin LATU sunt următoarele:

Plan Avizare Aprobare PATN Guvern Parlament PATZ MLPTL + ministere şi agenţii teritoriale Consilii judeţene şi locale PATJ MLPTL + ministere şi agenţii teritoriale Consilii judeţene şi locale Activităţi conexe ale AT (art. 15) sunt cele de cercetare, constituirea şi utilizarea de bănci de date, elaborare strategii şi politici, avizare şi aprobare documentaţii, elaborare acte normative, monitorizare şi control pentru implementare strategii, politici, programe şi operaţiuni de AT şi U.



DOMENII DE ANALIZĂ SPECIFICE DOCUMENTAŢIILOR DE AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI URBANISM

În acest capitol sunt prezentate succint principalele aspecte care fac obiectul analizelor de poten ial pentru un anumit teritoriu. T ebuie subliniat că orice documenta ie de ATşi U cuprinde 3 păr i: ANALIZA SITUAŢIEI EXISTENTE, DIAGNOZA ŞI PROPUNERILE DE DEZVOLTARE. Elaborarea acestor pă i este un proces laborios şi de ECHIPĂ. Este de asemenea nevoie de o bogată gamă de indicatori şi informa ii specializate. Nu este scopul acestui manual de a descrie în detaliu aceste aspecte, deoarece nu se adresează unor poten iali elaboratori sau utilizatori de asemenea documenta ii. In orma iile de mai jos constituie o simplă informare în domeniu şi ilustrează complexitatea procesului de planificare spa ială.

ţ r ţ ţ

rţţ

ţţ f ţ

ţ

ţ ţ

În prima parte ne referim la aspecte specifice unui plan de amenajare a unui teritoriu jude ean, interjude ean, intercomunal sau metropolitan.

Potenţialul natural şi funcţiile economice

Evaluarea potenţialului natural şi a principalelor resurse naturale se referă la:

• Utilizarea terenurilor: categorii funciare / calitatea solurilor

• Resurse minerale /zăcăminte: elemente cantitative, calitative, exploatabile sau nu, resurse de apă potabilă, gaze naturale etc.

Principalele funcţii economice sunt analizate prin indici şi indicatori specifici referitori la:

• Sectoarele economice şi structura acestora, producţia, productivitatea, forţa de muncă, PIB, dezvoltarea sectorului IMM (industrie, servicii, construcţii, agricultură), dinamica acestora

• Avantajele comparative, investiţiile străine

Potenţialul de dezvoltare economică este analizat la diferite niveluri teritoriale. Analiza multi-criterială şi analiza comparativă sunt metode utilizate în practica curentă. Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /199138 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "zonificarea teritoriului şi funcţiunile economice", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Elemente de cadru natural şi potenţial natural al solului şi subsolului

• Activităţile economice de valorificare a potenţialului şi centrele de localizare a activităţilor productive

• Potenţialul turistic, zone afectate de poluare şi alte zone caracteristice

Activităţile industriale şi serviciile sunt identificate şi localizate la nivelul localităţilor, sau al UAT componente ale teritoriului studiat.

Populaţia şi potenţialul demografic

Populaţia unui teritoriu este analizată sub aspectul distribuţiei şi al caracteristicilor demografice.

• Datele generale privitoare la populaţie se referă la:

• Populaţie totală, din care în mediul urban şi în mediul rural

38 Ordin MLPAT pentru aprobarea formularelor, a procedurii de autorizare şi a conţinutului documentaţiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991 (anexele).



• Densitatea populaţiei în teritoriul administrativ

• Structura populaţiei: pe sexe, pe vârste, după educaţie, venituri /sărăcie

• Capitalul uman, structura pe gospodării

Distribuţia şi structura populaţiei sunt urmărite şi în dinamica lor, respectiv al evoluţiei la recensăminte (intervale de 10 – 15 ani) sau pe intervale de 3 - 5 ani. Primul recensământ care oferă informaţii cuprinzătoare despre structura pe vârste, etnică şi confesională a României este cel din 1930. Cele mai recente datează din ianuarie 1992 şi martie 2002.

Potenţialul demografic este analizat din punct de vedre al sporului natural (mortalitate – natalitate), al sporului migratoriu (migraţie internă – externă), al vitalităţii populaţiei (raport tineri – vârstnici), al populaţiei apte de muncă (ponderea populaţiei de 16-59 ani) şi al raportului de dependenţă (între populaţia aptă de muncă şi tineri + vârstnici).

Forţa de muncă este analizată în raport cu populaţia activă, activă ocupată şi salarială, şi cu şomajul şi structura acestuia: şomaj de lungă durată, ponderea femeilor, a tinerilor sau a categoriilor profesionale principale (muncitori, intelectuali, funcţionari etc.).

Metodele de reprezentare frecvent folosite sunt graficele, cartogramele şi diagramele. În conformitate cu prevederile Ordinului MLPAT 91 /1991 se întocmeşte o planşă de sinteză privitoare la "populaţie şi reţeaua de localităţi", la o scară convenabilă, care cuprinde:

• Repartiţia în teritoriu a populaţiei şi localităţilor

• Evoluţia demografică şi socio-profesională a populaţiei într-un interval de 10-20 ani

• Mobilitatea populaţiei şi gradul de ocupare a forţei de muncă

Analiza problemelor privitoare la populaţie, conduce la concluzii specifice şi permite formularea de scenarii cu ajutorul metodelor specifice de prognoză demografică.

Infrastructura majoră a teritoriului

Echiparea tehnică a teritoriului este analizată prin abordarea distinctă a următoarelor componente:

Căi de comunica ie şi transport: ţ• Rutiere: densitate, lungimi pe categorii (naţionale, judeţene, comunale),

drumuri modernizate, coridoare principale, autostrăzi, autogări

• Feroviare: densitate, lungimi, electrificate, coridoare principale, gări, halte etc.

• Navale: lungime, număr instalaţii portuare, porturi

• Aeriene: linii, aeroporturi, trafic

Gospodărirea complexă a apelor şi alimentările cu apă: • Amenajări hidro-tehnice: acumulări, îndiguiri, regularizări, poldere, canale

• Lucrări hidro-edilitare: captări de suprafaţă şi de adâncime, aducţiuni, sisteme de alimentare cu apă şi canalizare

• Supravegherea calităţii apei, staţii de epurare

• Localităţi (număr) care dispun de sisteme de alimentare cu apă şi de staţii de epurare

• Volum de apă potabilă distribuită, din care pentru populaţie, apă industrială, apă epurată etc.



Echipamente energetice şi telecomunicaţii: • Gaze naturale, gazoducte, oleoducte

• Volumul gazelor naturale distribuite, din care pentru populaţie

• Energie electrică: CET – sistemul naţional şi regional

• Localităţi (număr) care dispun de alimentare cu gaze naturale

• Gospodării /localităţi neracordate la sistemul energetic naţional

• Telecomunicaţiile – reţele optice, centrale digitale şi analogice, abonamente, telefonie mobilă

• Energii neconvenţionale

Analiza echipării energetice presupune analiză distinctă a modului de producere a energiei, de transport şi de distribuţie a acesteia.

Echiparea tehnică a teritoriului este ilustrată printr-o planşă specifică, care cuprinde toate domeniile sus-menţionate.

Reţeaua de localităţi

Analiza reţelei de localităţi urmăreşte distribuţia localităţilor în teritoriu şi nivelul de echipare tehnică şi socială a acestora. Principalele aspecte analizate cuprind:

• structura şi ierarhizarea localităţilor urbane şi rurale,

• zonele de influenţă ale oraşelor şi municipiilor.

Principalii indicatori utilizaţi se referă la

• densitatea oraşelor şi satelor,

• raportul dintre numărul de oraşe şi sate,

• mărimea acestora şi a UAT.

De o mare importanţă este analiza nivelului de echipare tehnică şi socială a localităţilor respectiv, calitatea străzilor şi a spaţiilor plantate, alimentarea cu apă şi canalizarea, alimentarea cu gaze, telefonia, încălzirea locuinţelor (în sistem centralizat sau individual), nivelul serviciilor de salubritate şi de gospodărie comunală în general.

Echipamentele sociale la nivelul localităţilor privesc în primul rând cele de interes public major, în domeniul educaţiei şi sănătăţii. Sunt analizate toate formele de învăţământ şi serviciile de sănătate. Instituţiile administrative, sectorul financiar-bancar sunt relevante în cazul localităţilor urbane. De o deosebită importanţă este analiza dezvoltării serviciilor comerciale, a serviciilor pentru populaţie în general, pentru turism, a sectorului de cercetare.

Problemele specifice ale reţelei de localităţi sunt ilustrate grafic în planşa privitoare la populaţie şi reţeaua de localităţi.

Protecţia şi reabilitarea mediului

În cadrul acestui capitol este analizată starea mediului, respectiv a principalilor factori: apă, aer, sol, vegetaţie, viaţă sălbatică. Se urmăreşte identificarea ariilor afectate de poluare, sau de fenomene de degradare precum şi a cauzelor acestor fenomene: sursele de poluare. De asemenea se urmăreşte identificarea zonelor valoroase şi a ariilor protejate specifice.

Pe baza concluziilor analizelor şi în conformitate cu cerinţele unei dezvoltări teritoriale durabile se fac propuneri de reabilitare, protecţie şi conservare a mediului natural şi construit, care sunt ilustrate de regulă în cadrul unei planşe tematice, specifice.



În România există (conf. AS 2002) 3 rezervaţii ale biosferei, 4 parcuri naturale, 12 parcuri naţionale, 53 de rezervaţii ştiinţifice, 231 de monumente ale naturii şi 543 de rezervaţii naturale însumând 14.632,5 kmp (6,1% din suprafaţa ţării). Alte zone cu valoare ambientală sunt prevăzute în legea 5 /2000 pentru aprobarea Secţiunii III a PATN, ca zone în care trebuie instituit un regim de zonă protejată. În total cca. 35% din teritoriul naţional constituie zone valoroase de mediu.

Dintre domeniile de analiză prezentate, PATN (Planul de amenajare ateritoriului naţional) cuprinde secţiuni pentru:

• căi de comunicaţie (infrastructură),

• apa ca resursă (mediu şi infrastructură),

• zonele protejate naturale şi construite (mediu şi reţea de localităţi),

• reţeaua de localităţi (reţea de localităţi),

• zonele de risc (mediu) şi

• turism (mediu şi potenţial economic / secţiune în curs de aprobare deParlamentul României).

Pentru energie, dezvoltare rurală, echipamente sociale există sau sunt în curs deelaborare studii de fundamentare.

În procesul de elaborare a planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, ca suport al procesului de planificare spaţială sunt necesare studii de fundamentare, care asigura cunoaşterea situaţiei din anumite domenii, sau a problemelor specifice unor domenii sau teritorii. Aceste studii se referă la aspecte ECONOMICE, SOCIALE, DE INFRASTRUCTURĂ, DE MEDIU, DE PATRIMONIU CONSTRUIT etc.

Pentru a fi utile în procesul de planificare, studiile de fundamentare (STUF) trebuie să prezinte date şi concluzii recente (nu mai vechi de 2 ani). Pot fi totuşi folosite studii, cercetări şi proiecte anterioare dacă informaţiile oferite de acestea nu şi-au pierdut valabilitatea. În continuare se prezintă o clasificare a STUF pentru PUG:

1. Studiile de fundamentare cu caracter analitic, care privesc evoluţia localităţii şi caracteristicile sale:

studii topo şi aducerea la zi a suportului topografic/cadastral; •

•

•

•

•

•

•

•

•

studiu istoric: evoluţia localităţii, sub aspect istorico-cultural, etnografic, urbanistic-arhitectural;

studiu de organizare a circulaţiei şi transporturilor;

studiu privind condiţiile geotehnice şi hidrogeologice;

studii privind reabilitarea, protecţia şi conservarea mediului;

studii pentru stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică, arhitectural-urbanistică etc.);

studiu cadastral: tipuri de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;

studii privind echiparea tehnico - edilitară;

studii privind valorificarea potenţialului turistic sau balnear.



2. Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea unor cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele se pot elabora în baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în rândurile populaţiei, specialiştilor şi a instituţiilor.

3. Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă elaborarea unor prognoze pentru diferitele domenii sectoriale, privind evoluţia populaţiei, evoluţia activităţilor economice, evoluţia mişcării în teritoriu /mobilitatea etc.

Pentru toate categoriile de studii de fundamentare, demersul elaborării urmăreşte:

delimitarea obiectului studiat; •

•

•

•

analiza critică a situaţiei existente;

evidenţierea disfuncţionalităţilor şi priorităţilor de intervenţie;

propuneri de eliminare /diminuare a disfuncţionalităţilor, prognoze, scenarii de dezvoltare a localităţii.

Fiecare studiu de fundamentare se finalizează cu o sinteză, axată în principal pe diagnosticarea disfuncţionalităţilor şi pe formularea propunerilor de eliminare sau diminuare a acestora.

Exemplu: studii de fundamentare pentru PUG39

URBAN

CATEGORII DE PROBLEME Municipii peste

100 000 loc

Municipii şi oraşe

30 - 100 000 loc

Municipii şi oraşe sub 30 000 loc

Reambulare topografică O O O Geotehnice (inundabil, alunecări, condiţii de fundare)

O O O

Relaţii periurbane O X

Circulaţie O O X

Protecţia mediului O X X

Zone construite protejate O X X

Potenţial balnear sau turistic

Pentru localităţile ce includ staţiuni balneo – turistice declarate

Infrastructură majoră O X

ANALITICE

Alte studii X X X

CONSULTATIVE Anchete socio – urbanistice

O X

Evoluţia activităţilor economice

O X PROSPECTIVE

Evoluţia socio – demografică

O O X

STUDII DE FUNDAMENTARE

REGULAMENT Regulament local de urbanism

O O O

X după caz O obligatorii

39 Conf. Ghid MLPAT, privind metodologia de elaborare şi conţinutul – cadru al PUG, 2000.



Un aspect important în procesul de elaborare a planurilor de AT şi U este legat de colectarea şi utilizarea informa iei specifice. Dacă studiile de fundamentare oferă o bună parte din această informa ie, datele de statistică teritorială sunt de asemenea o sursă f ecvent utilizată. În continuare sunt prezentate o serie de termeni şi defini ii legate de informa ie……

ţţ

r ţţ

Informaţia statistică în amenajarea teritoriului şi urbanism

Unele definiţii privind indicatorii:

Expresie numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social – economic din punct de vedere al structurii, schimbării în timp, al legăturilor reciproce cu alte fenomene etc. (DELR, 1987)

Sistem de descriere al unităţilor spaţiale prin care se pun în evidenţă aspecte structurale şi procese cu efect spaţial (UP-INCD, 2000)

Sistem de informaţii în planificarea şi aplicarea politicilor de AT pentru descrierea stărilor şi evoluţiilor în cadrul UTR (UP-INCD)

Categorii de indicatori:

Indicatori simpli /unidimensionali (suprafeţe, populaţie, locuinţe etc.)

Indicatori complecşi /multidimensionali (Dicţionar de sociologie, Zamfir, Vlăsceanu) (densităţi, migraţiune, ponderi etc.)

Indicatori agregaţi (IDU, REGDEV, capital uman, QLIFE etc.)

Indicatori cantitativi /calitativi; indicatori statistici, anchete, măsurători specifice, demografici, economici, financiari, de echipare, consum, sănătate, educaţie, standard de viaţă etc

Indicele este raportul a două niveluri diferite ale unui indicator, reflectând variaţia acestuia în timp sau în spaţiu (dinamica). Se exprimă în procente, medii etc. Poate fi cu bază fixă sau în lanţ.

Rolul indicatorilor în planificarea spaţială:

• instrument real de influenţare a deciziei în dezvoltarea teritorială

• element obiectiv de comparaţie

• factor de conştientizare a anumitor fenomene

• factor formator /educativ – interpretarea lor presupune un nivel de pregătire de specialitate

• determină stabilirea de obiective şi asumarea de programe /

• determină anumite măsuri organizatorice adecvate rezolvării unei probleme

• contribuie la constituirea băncilor de date locale

Băncile de date sunt sisteme de informaţii cuprinzând date de bază şi sistemul de gestiune a acestora (întreţinere, actualizare, acces). În prezent băncile de date sunt utilizate în cadrul SIG (Sisteme Informatice Geografice), care asigură legarea datelor alfa-numerice de un plan topografic construit în sisteme de coordonate corelate, sau de un plan cadastral. Băncile de date urbane şi teritoriale moderne sunt integrate în astfel de sisteme informaţionale. Ele asigură un proces complex de supraveghere a teritoriului.



Rolul indicatorilor

Comparare

Decizie Organizare Bănci de date

Educaţie

Administraţie Populaţie

Conştientizare

Organizare

Întreţinere

Actualizare

SIG

Pentru AT şi U

Cadastru

Teledetecţie

Rolul indicatorilor

Comparare

Decizie Organizare Bănci de date

Educaţie

Administraţie Populaţie

Conştientizare

Organizare

Întreţinere

Actualizare

SIG

Pentru AT şi U

Cadastru

Teledetecţie

Aspectele practice privitoare la indicatori sunt legate de promovarea, adaptarea, eliminarea /înlocuirea acestora, de utilizarea lor în strategii şi programe, în monitorizarea implementării acestora, dar şi a proceselor de dezvoltare, a disparităţilor regionale etc.

Bilanţul teritorial reprezintă o ilustrare cantitativă, sintetică a structurii de folosinţă a terenurilor din cadrul unui teritoriu analizat. Se realizează la nivel naţional, zonal /regional, judeţean, local.

Exemplu de bilanţ teritorial: România - teritoriul naţional (cifrele sunt rotunjite)

Mii kmp % % Suprafaţă totală 238,5 100 Suprafaţă agricolă 147,3 62 100

Arabil 93,0 63 Fâneţe 34,0 23 Păşuni 15,0 10 Vii, pepiniere 3,0 2 Livezi 2,8 2

Păduri 67,9 28,4 Ape, bălţi 9,0 3,7 Construcţii, drumuri, c.f., 10,1 4,2 Altele (cariere, neproductive) 4,2 1,7

Surse de obţinere a informaţiilorSursele de informaţii pentru urbanism şi amenajarea teritoriului pot fi: instituţii specializate, cercetări şi studii de specialitate, media

Institutul de statistică (INS) este responsabil de întocmirea statisticii generale la nivel naţional, regional, judeţean şi local ("Fişa localităţii") şi cuprinde următoarele direcţii generale (DG) principale:



• DG conturi naţionale şi analiză statistică

• DG statistici agricole şi de mediu

• DG a statisticii industriei şi construcţiilor

• DG de statistică a anchetelor structurale, registre şi sondaje în întreprinderi

• DG de statistică a comerţului şi serviciilor de piaţă

• DG de coordonare sistem statistic naţional şi teritorial

• DG de statistică socială

• DG de populaţie şi recensăminte

INS este conform HG 765 /2003 organizat ca instituţie publică în sub-ordinea Guvernului şi sub coordonarea Primului Ministru şi are în structura sa 8 direcţii regionale şi 34 direcţii judeţene de statistică.

Anuarul statistic este principala publicaţie a INS şi cuprinde date statistice economice, demografice, dar şi electorale. Principalele domenii abordate sunt:Geografie, resurse, organizare administrativă

• Populaţie, Forţă de muncă

• Venituri, locuinţe

• Educaţie, sănătate, cercetare

• Conturi naţionale, investiţii

• Industrie, agricultură, transporturi, comerţ, turism, servicii

• Preţuri, finanţe publice Statistică internaţională

În cadrul INS sunt prelucrate şi publicate şi informaţii: despre întreprinderi (REGIS), servicii de gospodărie comunală, anchete asupra forţei de muncă în gospodării (AMIGO), datele de la recensămintele populaţiei etc..

INS se bazează pe o structură teritorială de colectare a datelor, respectiv Direcţiile judeţene şi regionale de statistică precum şi pe un sistem teritorial de eşantionare.

În afara instituţiilor din sistemul statisticii naţionale există şi alte instituţii care colectează şi oferă informaţii statistice specializate:

• Registrul Comerţului şi Camerele de Comerţ şi Industrie judeţene cu privire la agenţii economici,

• Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului şi ministerele de resort (în prezent MAPDR şi MMGA) cu privire la agricultură, silvicultură, starea factorilor de mediu,

• MTCT (fost MLPTL) cu privire la transporturi şi locuinţe,

• MMSSF prin ANOFM (Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă) şi genţiile judeţene şi zonale din subordine, cu privire la ocuparea forţei de muncă etc.



Principala publicaţie statistică este "Anuarul statistic" al INS. În afara acestuia şi a altor anuare specializate trebuie amintite rapoartele PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare) privind Dezvoltarea Umană, ale Băncii Mondiale cu privire la sărăcie precum şi studiile şi cercetările economice, sociale, demografice, de AT şi U elaborate de institute de cercetare precum cele ale Academiei Române, dar şi de asociaţii profesionale, fundaţii şi instituţii private. Informaţia de tip statistic poate fi completată de informaţia oferită de anchete, sondaje, barometre de opinie, care pun în evidenţă anumite stări, atitudini, sau comportamente sociale conjuncturale.Pot fi consultate şi preluate cu o anumită precauţie informaţiile publicate în presă, cu precădere cele din revistele de specialitate cu caracter economic şi financiar (Capital, Bursa, Ziarul Financiar, Adevărul economic, Economistul etc.).

O importantă sursă de informare o reprezintă azi INTERNETUL. Adresele următoare asigură acces la informaţi statistice naţionale şi internaţionale:

• http://europa.eu.int/comm/eurostat (pentru statistică europeană) • http://www.insse.ro/ (institutul naţional de statistică)

• http://www.mie.ro/ (ministerul integrării europene)

• http://www.maap.ro sau www.mapam.ro (ministerul agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale)

• http://www.mappm.ro (ministerul mediului şi gospodăririi apelor)

• http://www.mt.ro (ministerul transporturilor, construcţiilor şi turismului).

Cunoaşterea conţinutului şi problematicii pe care o abordează documentaţiile de AT şi U reprezintă un aspect important al procesului de planificare spa ială, dar nu şi întregul proces. Acesta implică o serie întreagă de aspecte organizatorice şi instituţionale, legate de etapele de luare a deciziilor şi de implementare a strategiilor şi programelor. Documentaţiile de AT şu U, care se regăsesc în forme asemănătoare şi în ţările UE sunt un instrument esenţial al proceselor de planificare, dar ele nu sunt decât o reprezentare a strategiilor de dezvoltare şi un cadru pentru acţiunile concrete de implementare a programelor şi proiectelor.

ţ

ţÎn continuarea acestui manual sunt prezentate succint o serie de defini ii şi teme privind planificarea spaţială, managementul urban şi planificarea strategică, urmând ca în final să fie prezentat domeniul politicii de dezvoltare regională, care oferă instrumente adecvate şi constituie la nivelul UE un model de aplicare a principiilor planificării strategice pentru dezvoltare economică, socială şi spaţială.


http://europa.eu.int/comm/eurostat

http://www.insse.ro/

http://www.mie.ro/

http://www.maap.ro/

http://www.mapam.ro/

http://www.mappm.ro/

http://www.mt.ro/


MANAGEMENT ŞI PLANIFICARE40

În cele ce urmează sunt prezentate acele aspecte ale planificării care sunt interesante şi importante din perspectiva dezvoltării regionale şi planificării spaţiale şi al rolului pe care administraţiile îl au în aceste domenii…

Noţiunea de planificare poate avea un sens extrem de larg, de la activitatea curentă a unei persoane care îşi "planifică" cheltuielile de concediu sau pentru piaţa de sâmbătă dimineaţa şi până la planificarea cheltuielilor şi activităţilor anuale pe care le desfăşoară o întreprindere sau o instituţie publică. În activităţile de tip militar, noţiunea de planificare are o semnificaţie profundă şi reprezintă în general o condiţie sine-qua-non, care precede orice tip de acţiune.

Ultimele decenii au arătat un interes crescut al administraţiilor publice locale şi centrale pentru ideea de planificare. Această noţiune nu poate fi separată definitiv de semnificaţia pe care deceniile de comunism din Europa răsăriteană, i-au conferit-o. De altfel, la începutul anilor '90, termenul "planificare" părea la fel de tare compromis în conştiinţa colectivă românească, ca şi cel de "sistematizare".

Procesul de apropiere economică de Uniunea Europeană, după 1993 şi declanşarea negocierilor pentru aderare, după 1998 a readus în prim plan un termen ce părea a nu mai avea viitor în România. În ultimii ani, termenul de planificare apare în numeroase acte normative şi în documente care privesc procesul de integrare în structurile UE. Importanţa pe care instituţiile UE o acordă planificării şi programării financiare a impus deschiderea unei dezbateri care să clarifice sensurile "noi" ale acestor termeni în contextul economiei libere de piaţă şi societăţii democratice de după 1990.

Succesul de care se bucură astăzi metodele de planificare în domeniile economico-sociale şi ale dezvoltării spaţiale este puternic legat de ideile de parteneriat şi participativitate, câştiguri indiscutabile ale ultimelor două decenii în ţările democratice.

Ghidul pentru "strategie" propus de "The Economist Books"41 defineşte noţiunea de strategie drept o "politică generală pentru atingerea unui număr de obiective specifice. De origine latină, cuvântul strategie are conotaţii în lumea Greciei antice, fiind legat de termenul de "strategi" care desemna pe comandanţii militari ai unei cetăţi. În prezent termenul păstrează încă o semnificaţie militară, extinzându-şi însă sfera de aplicabilitate la un număr extrem de mare de domenii ale vieţii sociale şi economice.

Noţiunea de planificare este strâns legată de cea de plan. Dicţionarele definesc planificarea drept un proces de "întocmire a unui plan, a unui program", dar şi de conducere şi organizare a activităţilor pe bază de plan, incluzând şi o anumită succesiune /etapizare a unor faze ale planului42. Planificarea este văzută drept acţiunea de a planifica, dar şi de a anticipa, previziona, pregăti anumite acţiuni într-o anumită perspectivă43.

40 Acest capitol cuprinde fragmente şi prelucrări, din volumul de sinteză al proiectului de cercetare AMTRANS 1A01. 41 Traducere şi publicare Nemira, colecţia Business Club, 1998. 42 DEX, ed. II-a, 1998, Academia Română. 43 Documente IHS-România, 2001, Integrare instituţională pentru dezvoltare regională.



John Friedman afirmă că utilizarea izolată a termenului de planificare este lipsită de sens şi că ceea ce este extrem de important de reţinut sunt două aspecte: planificarea implică decizii şi presupune (de obicei), alocarea de resurse. Termenul de planificare capătă sens în asociere cu alţi termeni precum: participativ, strategic, de acţiune, pe termen scurt, mediu sau lung, global, (Friedman), dar şi urban, teritorial, spaţial etc.

Planificarea strategică este o sintagmă obţinută din asocierea celor doi termeni de mai sus şi care tinde să capete sensuri tot mai profunde şi utilizări concrete în multiple domenii şi procese, în prezent.

Părintele planificării strategice este considerat Igor Ansoff44. Aplicată la nevoile dezvoltării companiilor, planificarea strategică este definită drept un "proces de schiţare a hărţii strategice a companiei, calea prin care se stabileşte ce produs să fie oferit, cărui consumator, în ce loc şi la ce preţ" (The Economist Books).

În măsura în care, în ultimele decenii ale secolului XX, managementul companiilor a fost extins la nivelul administraţiilor urbane şi teritoriale, dar şi al organizaţiilor non-profit, principiile şi tehnica "planificării strategice" au fost adoptate şi de către acestea. Specificul administraţiilor urbane şi teritoriale este mai degrabă apropiat unor organizaţii non-profit, neguvernamentale, de interes public, decât al unor societăţi comerciale. Totuşi acestea nu pot fi asimilate unor simple ONG-uri, fie şi numai în raport cu complexitatea atribuţiilor şi activităţilor pe care le derulează, dar şi cu nivelul responsabilităţilor pe care le îndeplinesc faţă de largi colectivităţi umane.

În acest context planificarea strategică la nivel regional /teritorial presupune identificarea acelor elemente de complexitate specifică acestui nivel, a mecanismelor suport pentru procesul în sine, a factorilor care sunt implicaţi în procesul de decizie şi a categoriilor de resurse care pot fi mobilizate.

Principiile generale ale planificării strategice (PST) sunt valabile însă şi în acest context:

• PST are caracter cuprinzător, global, dar şi de specificitate /de unicat (procesul fiind valabil pentru o anumită organizaţie /structură, într-o anumită conjunctură şi pe o anumită perioadă de timp45);

• PST stabileşte obiective fundamentale şi direcţii de acţiune care vor ghida o organizaţie în activitatea sa în urma unui efort disciplinat;

• PST este un proces prin care se alocă resursele necesare unei organizaţii în vederea împlinirii misiunii şi obiectivelor asumate;

• PST cuprinde un set de concepte, proceduri şi instrumente, care ajută o organizaţie să lucreze într-un mediu dinamic şi în continuă schimbare;

• PST este un proces care orientează şi susţine dezvoltarea şi schimbarea, ca răspuns la nevoile mediului intern şi la cerinţele dinamicii mediului extern.

44 Inginer american, care dezvoltă în lucrarea "Corporate Strategy" o metodă practică pentru luarea deciziilor strategice de către o companie. Ansoff a fost profesor la Alliant International University şi profesor asociat la mai multe universităţi de prestigiu din SUA şi Europa. A fost consultant la Lockheed, General Electric, Philips, IBM, Westinghouse, Gulf Oil ş.a. A murit la 14 iulie 2002. 45 În cadrul administraţiilor urbane /regionale /teritoriale există în general o anumită stabilitate şi inerţie a structurilor pe perioade lungi de timp, iar conjunctura factorilor de influenţă este mai puţin sensibilă la oscilaţiile pieţei, decât în cazul unor companii. O anumită apropiere se poate face în acest sens cu marile companii, multinaţionale cu mare rezistenţă la fluctuaţiile mediului extern. În acest context, pentru administraţii, planificarea strategică poate fi asociată cu uşurinţă planificării pe termen lung.



Utilizarea planificării strategice la nivelul organizaţiilor publice şi non-profit s-a extins considerabil în ultimele 2 decenii. J. Bryson consideră că planificarea strategică poate fi aplicată cu succes în cadrul următoarelor categorii de organizaţii46:

• agenţii publice şi departamente ale acestora

• puterea executivă în general (a unui oraş, comitat etc.)

• organizaţii fără scop lucrativ care oferă servicii publice sau servicii specifice (transport, sănătate, educaţie)

• reţele inter-organizaţionale în sectorul public şi sectorul fără scop lucrativ

• comunităţi întregi, zone urbane sau metropolitane, regiuni, state.

Bryson identifică cel puţin 12 motivaţii pentru care o organizaţie se angajează în procesul de planificare strategică47. Dintre acestea, prima este relevantă şi pentru problematica dezvoltării spaţiale: "ne confruntăm cu atât de multe cerinţe opuse încât avem nevoie de un proces prin care să ne stabilim priorităţile".

Beneficiile planificării strategice, în viziunea lui Bryson48, sunt general valabile şi pot fi ierarhizate astfel:

• Promovarea gândirii şi acţiunii strategice, care conduce la obţinerea de informaţii într-un mod sistematic cu privire la mediul intern şi extern, la interesele diferiţilor actori precum şi la o atenţie sporită faţă de educaţia organizaţională, clarificarea direcţiei de perspectivă şi stabilirea priorităţilor de acţiune ale acesteia.

• Îmbunătăţirea procesului de decizie, deoarece planificarea strategică se concentrează întotdeauna asupra problemelor şi a dificultăţilor majore, ajutând factorii de decizie să ia cele mai bune hotărâri.

• Crearea unei responsabilităţi şi eficienţe sporite a organizaţiei, beneficii care decurg din primele două, ca urmare a clarificării problemelor organizaţionale şi stabilirii priorităţilor acesteia.

• În cele din urmă există un beneficiu direct al membrilor organizaţiei, în sensul că factorii de decizie îşi îndeplinesc mai bine rolul şi se achită de responsabilităţi, iar munca de echipă şi nivelul de expertiză al membrilor acesteia se îmbunătăţeşte.

Este important de precizat, în final că planificarea strategică, deşi este un demers benefic, care poate contribui cu succes la implementarea unor programe şi strategii, nu este un panaceu universal şi nici nu este aplicabilă oriunde şi oricum.

În situaţii de criză, atunci când rezolvarea anumitor probleme apare în mod vădit şi nu există opţiuni de moment (de ex. intervenţii după un cataclism natural) demersul strategic nu se justifică. De asemenea un astfel de demers nu merită lansat dacă strategia propusă nu are şanse de implementare, sau dacă nu există voinţa politică exprimată, în sensul sus inerii strategiei. ţ

46 Bryson, J., M., 2002, Planificarea strategică pentru organizaţii publice şi non-profit, ed. Arc, Bucureşti – Chişinău. 47 Idem nota 46. 48 Idem nota 46.



În primul deceniu al tranziţiei, în România, gravitatea anumitor probleme, stringenţa rezolvării unor situaţii de gravitate extremă (poluare acută, statutul proprietăţii, lipsa unor utilităţi minimale în zonele rurale etc.), inconsistenţa şi lipsa de experienţă a administraţiilor locale şi centrale nu au oferit un cadru propice adoptării şi utilizării planificării strategice ca instrument de gestiune a aşezărilor şi teritoriului.

În răstimp de mai bine de un deceniu, un nou cadru legislativ şi instituţional în domeniul gestiunii aşezărilor şi teritoriului, a fost iniţiat, dezvoltat, perfecţionat şi adaptat, în ultima perioadă a intervalului, la cerinţele procesului de integrare europeană. Crearea structurilor regionale şi amplificarea sprijinului extern (UE, Banca Monidală etc.), au contribuit la completarea cadrului normativ şi procedural, la definirea mai precisă a responsabilităţilor diferitelor niveluri de administrare şi la necesitatea unei mai bune coordonări între acestea.

În perioada 1991 – 2001, instrumentele tehnice de gestiune a aşezărilor şi teritoriului au fost planurile de urbanism şi amenajarea teritoriului. Sub aspect normativ, conţinutul acestora a suferit modificări nesemnificative, în decurs de 10 ani, chiar dacă practica elaborării lor a adus importante elemente inovatoare. După 2001, odată cu adoptarea legii 350 a legii 453 şi a altor reglementări subsecvente, se pot anticipa schimbări relevante49.

Modele de inspiraţie europeană

Dezvoltarea aşezărilor /regiunilor /teritoriilor se realizează în general printr-o eficientă conjugare a procesului de planificare spaţială cu cel de planificare strategică. Principalii termeni care trebuie definiţi sunt dezvoltare, planificare spaţială şi planificare strategică.

Dezvoltarea este definită de Comisia Europeană50 drept "o conversie a formei terenului şi proprietăţii sau a utilizării acestuia prin instrumente de planificare şi presupune în general realizarea de noi construcţii, sau modificarea celor existente precum şi operaţiuni inginereşti ample. În acest sens planurile ca instrumente sunt mijloace de exprimare a unei politici de planificare a dezvoltării şi includ pe lângă reprezentări grafice şi documente scrise, măsuri fiscale şi /sau de altă natură (s.a)".

În acelaşi spirit sunt definite planificarea spaţială (PSP), drept:

schimbarea distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a legăturilor dintre ele prin conversia formelor de utilizare a terenurilor şi proprietăţilor

şi planificarea strategică (PST) drept:

pregătirea unui cadru strategic, identificarea modelelor generale de creştere pe baza eva uării comprehensive a tendin elor pe termen lung ale dezvoltării sociale, economice şi spaţiale

l ţ

51.

49 La sfârşitul anului 2002 erau în curs de finalizare, sau de adoptare o serie de noi acte normative menite să definească noile elemente cu caracter procedural, modul de întocmire, adoptare şi utilizare a documentaţiilor de urbanism şi amenajare a teritoriului. 50 EC, The EU compendium of spatial planning systems and policies, 1997. 51 În perioada interbelică, urbanistul român Cincinat Sfinţescu a definit "superurbanismul" (echivalentul amenajării teritoriului azi) drept un proces de pregătire a folosinţei teritoriului în raport cu distribuţia populaţiei cuprinzând programe de producţie, energetice, de lucrări publice, turism, apărare, de estetică (echivalent al programelor de protecţie a peisajelor şi de reabilitare a mediului) şi nu în ultimul rând legislative. Programele respective trebuiau însoţite de un plan de lucrări publice şi de un plan financiar.



În UE, anii '90 aduc o recunoaştere oficială a rolului important pe care planificarea spaţială îl are în realizarea coeziunii economice şi sociale a Uniunii Europene (conf. B uce Millan, 1991 – Comisar pentru politica regională) ţinându-se cont de următoarele aspecte: r

•

•

•

•

•

•

efectele dezvoltării spaţiale depăşesc graniţele unei ţări sau regiuni

necesitatea maximizării potenţialului economic al SEM (Single European Market) prin minimizarea slăbiciunilor /decalajelor (infrastructură, reţele urbane etc.)

nevoia de mai bună coordonare a investiţiilor publice (vezi Fondurile Structurale) şi de maximizare a contribuţiei politicilor comunitare (vezi Fondul de Coeziune creat în 1993)

creşterea oportunităţilor de cooperare transfrontalieră

rolul planificării spaţiale în promovarea dezvoltării durabile prin echilibrul dintre creşterea economică şi protecţia mediului şi patrimoniului implicaţiile integrării ţărilor CEE şi a celor din sudul şi estul MediteraneiDupă

1990 coeziunea Uniunii Europene a fost constant reprezentată prin triada:

coeziune socială – coeziune economică - coeziune teritorială

Pentru a asigura coeziunea UE pune accentul pe cooperare eficientă între nivelurile administrative, inter-sectorială, trans-frontalieră şi inter-state. Cel puţin prima şi a treia dimensiune a cooperării au coordonate SPAŢIALE. Din acest motiv UE a întreprins acţiuni semnificative în ultimii 10-15 ani reflectate în:rapoartele 2000 şi 2000+ (1991 –

1994) privind amenajarea teritoriului european,

•

•

•

•

ţ

studii pilot la nivel macro-regional (VASB52, Vision Planet etc)

includerea “AT” în relaţie cu protecţia mediului în TUE53, în 1993( art. 130S)

formarea Comitetului pentru dezvoltare spaţială – ESDP (PDSE)

adoptarea de instrumente financiare: INTERREG, FP5, FP6, URBAN, LEADER54Planificarea spaţială în ţările UE are o semnificaţie unanim

acceptată:

ansamblu de metode utilizate de sectorul public pentru a asigura o organizare ra ională a teritoriului, protecţia mediului şi atingerea

obiectivelor economice şi sociale (în echilibru, conform principiilor dezvoltării durabile).

Cu toate acestea există diferenţe de accent, priorităţi şi instrumente. Astfel, unele ţări pun accentul pe planificarea economică (Franţa), altele pe utilizarea eficientă a terenului (Olanda) sau pe sistemele de reglementare (Marea Britanie). În unele cazuri o importanţă deosebită se acordă aspectelor de design urban /control al intervenţiei, siluetă urbană (Italia). Unele ţări au o abordare cuprinzătoare şi integrată (Danemarca)

52 Vision Around the Baltic Sea, 2004 – CEMAT, 1994, Tallinn. 53 Tratatul Uniunii Europene. 54 Iniţiative comunitare pentru spaţiul urban şi rural.



Sistemul de planificare spaţială depinde foarte mult şi de sistemele de guvernare. În UE întâlnim 3 forme principale de astfel de sisteme: cele unitare (putere la nivel central cu delegări de responsabilităţi: Franţa, Olanda), cele regionale (putere partajată între centru şi regiuni conform constituţiei: Italia, Spania) şi federale (putere partajată între centru şi regiuni cu autonomie în anumite domenii şi abilitare normativă: Austria, Belgia, Germania, Marea Britanie - parţial). Ca urmare şi legislaţia în domeniu poate fi diferită, existând state europene cu o lege unică privind planificarea spaţială sau cu legi federale şi legi regionale (Austria, Germania, Spania). În Belgie există o autonomie totală în ceea ce priveşte reglementarea dezvoltării spaţiale (nu există o lege federală).Categorii de instrumente spaţiale pot fi şi ele variate de la ţară la ţară, dar pot fi încadrate în următoarele 4 categorii:

• Politici naţionale, perspective – identifică politici naţionale, strategii, orientări, criterii de performanţă etc.; cuprind tot teritoriul sau părţi semnificative ale acestuia

• Strategii – identifică modele de dezvoltare la niveluri sub-naţionale (pot fi unul sau două niveluri), dar superioare nivelului local (municipalitate, comună); pot fi orientative sau programatice; sunt implementate prin alte instrumente “locale”

• Planuri cadru – identifică cadrul general de dezvoltare spaţială şi criterii de reglementare a utilizării terenurilor (pot fi opozabile în justiţie); se referă la unităţile administrative cele mai mici şi pot fi implementate şi prin instrumente mai detaliate

• Reglementări – identifică şi reglementează dezvoltarea la nivel de parcele de teren (regulamente, control, mecanisme de implementare)

Nu regăsim prezente în toate ţările, toate aceste categorii. În România se poate aprecia că există toate cele 4 nivele:

•

•

•

•

Politicile naţionale sunt reprezentate prin PATN

Strategiile prin planurile de dezvoltare regională

Planurile – cadru sunt PATZ, PATJ şi PUG, iar

Reglementările se regăsesc la nivel de PUG, PUZ.

STRUCTURI IERARHICE ALE PLANURILOR STATUTARE ÎN UE

Exemplu: DANEMARCA

PLAN NAŢIONAL: cuprinde directive generale, puteri specifice (intervenţii), proiecte pilot (PP),anchete şi informaţii, ghiduri informative etc.

• exemple de PP: reţele urbane, zone centrale, transport local, peisaje, patrimoniu,turism etc. (caracter demonstrativ!!!)

PLANURI REGIONALE (14 provincii /comitate): cuprind orientări pentru 12 ani (revizuit la 4ani) în ceea ce priveşte: dezvoltarea urbană, mediul rural, protecţia cadrului natural,infrastructuri majore;

• EIA (environmental impact assessment) şi obligativitate pentru planurile locale,accent pe rural

PLANURI MUNICIPALE (275) – au caracter predominant director, prevederi cadru obligatorii(zone urbane, zone turistice etc.), sunt revizuite la 4 ani, împreună cu planuri sectoriale şifinanciare – bază pentru planurile de acţiune, fundamentează politicile municipale

PLANURI LOCALE: reglementează utilizări de terenuri, regimul construcţiilor şi caracteristiciarhitecturale; obligatorii pentru anumite categorii de proiecte (consultarea publicului esteobligatorie)



Caracteristici generale ale planificării spaţiale europene pot fi rezumate astfel:

1. existenţa unei legislaţii specifice

2. responsabilităţi la toate nivelurile administrative

3. competenţe diferenţiate

4. relaţii ierarhizate între nivelurile teritoriale

5. existenţa de planuri structurale /directoare şi planuri obligatorii /reglementatoare

6. existenţa unei corespondenţe a planurilor

7. procedură de actualizare ciclică a planurilor

8. participarea populaţiei

9. planurile ca instrument şi suport al politicilor specifice

10. integrarea economică, socială, ecologică şi spaţială

Politicile specifice în planificarea spaţială europeană sunt:

1. Dezvoltarea comerţului

2. Dezvoltarea economică

3. Gestiunea mediului

4. Patrimoniul

5. Locuirea

6. Dezvoltarea industrială

7. Turismul şi recreerea

8. Resursele naturale

9. Transportul

10. Gestiunea deşeurilor şi poluarea

Abordări europene recente evidenţiază prezenţa simultană a triadei: social, economic şi mediu55 şi necesitatea promovării acelor măsuri care asigură implementarea a cât mai multe obiective (maximizarea efectului de sinergie). Strategiile de dezvoltare din ultimele decenii aduc în prim plan o serie de elemente inedite pentru documentaţiile specifice de AT elaborate în România, respectiv rolul transferului tehnologic, al transporturilor şi serviciilor, al cooperării instituţionale, accentuând în mod special şi rolul sectorului IMM, al forţei de muncă şi al infrastructurii fizice. Relaţiile parteneriale şi instituţionale şi etapele de implementare, monitorizare a procesului de implementare precum şi modul de accesare şi mobilizare a resurselor necesare sunt aspecte prezente în procesul de planificare spaţială.

55 De exemplu studiul Vision Planet, care se referă la spaţiul central şi sud - est european (CADSES = Central European Adriatic, Danubian and Southeast European Space), din cadrul programului INTERREG IIC, 1998 - 1999.



Planurile de dezvoltare spaţială elaborate în ţările vest-europene, pun accentul pe tendinţe şi fixează obiective care trebuie atinse prin variate programe, dintre care merită subliniate: programele de ocupare a terenurilor, de amenajare, de achiziţii publice, de construcţii publice şi de echipare tehnică majoră. Aceste programe corespund unor politici urbane şi teritoriale, ale autorităţilor locale. În cadrul acestor modele de abordare a dezvoltării spaţiale este relevant demersul participativ şi procesul inter-activ de formulare a obiectivelor strategice.

Abordările europene ilustrează preferinţa pentru o anumită selectivitate a domeniilor analizate şi maximizarea efortului în zona de definire, formulare şi structurare a obiectivelor. Acestea derivă atât din procesul de analiză – diagnoză sintetizat de regulă prin analiza de tip SWOT, cât şi din participarea efectivă a unor reprezentanţi ai diferitelor instituţii beneficiare ale strategiei şi care se pot implica în implementarea obiectivelor şi programelor formulate. Trebuie subliniată importanţa acordată resurselor disponibile şi perioadei de timp în care se pun în aplicare programele şi proiectele identificate.

PST reprezintă în esenţă un mecanism prin care sunt mobilizate resurse şi sunt implicaţi "actori", care concură şi realizează obiective fundamentate de analize – diagnoze elaborate de specialişti. Următoarea schemă simplă arată corelarea dintre etapele principale ale PST, actorii principali şi resursele care trebuie accesate:

P

S

T

RESURSE

Structuri mixteControl /evaluare

InstituţiiImplementare

Parteneriat

Administraţie

Strategie

Viziune

SpecialiştiAnalize /evaluări

În final încă odată unele definiţii şi … un exemplu…



DEFINIŢII:

Dezvoltarea urbană: proiectarea şi executarea unor lucrări de echipare a terenului care echivalează cu conversia terenului agricol (liber) în teren urbanizat; acest proces implică o serie de responsabilităţi care revin administraţiilor publice.

Dezvoltare spaţială: schimbări ale distribuţiei activităţilor în spaţiu şi a relaţiilor dintre acestea prin conversia terenurilor şi proprietăţilor.Instrumente de planificare: mijloace prin care se exprimă şi aplică politicile de planificare, respectiv: planuri, rapoarte, măsuri fiscale etc.Instrument /plan cadru: instrument prin care se prevede un cadru spaţial general pentru un oraş sau o unitate teritorială şi care este pus în aplicare prin instrumente de reglementare (ex: planul urbanistic general /master plan). Plan de reglementare: instrument prin care se reglementează şi se implementează dezvoltarea terenurilor, clădirilor, sau schimbarea utilizării terenurilor sau a proprietăţilor şi prin care se identifică localizarea precisă pentru dezvoltare şi sunt (în general) opozabile în justiţie.

Planificare: Un proces referitor la evaluarea conştientă a politicilor şi deciziilor înainte de a fi puse în practică (Benveniste, G.).

Planificare: Un proces prin care cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice sunt puse în relaţie cu acţiuni organizate. Termenul planificare capătă mai mult înţeles numai atunci când este însoţit de un alt termen care să îl descrie cum sunt participativă, globală, strategică, ac iune, termen scurt sau dezvoltare (Friedmann, J.). ţ

Planificare regională: planificare la nivel regional /pentru regiune, realizată de autorităţi regionale sau naţionale sau prin cooperarea autorităţilor locale.Planificare spaţială: politici şi acţiuni publice menite să influenţeze distribuţia activităţilor în spaţiu şi legăturile dintre acestea; niveluri de abordare sunt: supra-naţional (UE), naţional, regional, local; PS include: utilizarea terenurilor şi politica regională.

Planificare strategică: pregătirea unui cadru sau a unei strategii în termeni generali, fără localizarea intervenţiilor; este cuprinzătoare şi pe termen lung (în general) şi integratoare (aspecte sociale, economice şi spaţiale).Politica regională: politică prin care se promovează măsuri de reducere a decalajelor /disparităţilor economice şi sociale.Principii de amenajarea teritoriului: enunţuri cu caracter general asupra organizării şi dezvoltării teritoriului, conţinute în acte normative din domeniu; principiile trebuie să fie recunoscute şi aplicate de către autorităţile publice şi toţi actorii implicaţi în amenajarea teritoriului atât în planificare, cât şi în măsurile adoptate (raportul planificării spaţiale, Germania 2000).

Sistem de planificare: ansamblu de legii, instituţii şi alte elemente stabilite la nivel de stat sau regiune pentru planificare spaţială.



OLANDA – nivelul naţional de planificare

Instituţie responsabilă la nivel naţional: Ministerul locuirii, planificării spaţiale şi mediului

Instrumente de planificare: Rapoarte privind politica naţională a dezvoltării spaţiale

• Primele 3 rapoarte (1956, 1966, 1974) pun accent pe dezvoltare

• Raportul 4 (‘90) + suplimentul (‘91–VINEX) pune accent pe dezvoltare + calitate spaţiu şi mediu

În 2000 a fost aprobat al V-lea raport naţional: 2000 – 2020 cu perspectivă 2030

• ţ ţDenumirea raportului: "să creăm spa iu, să împăr im spaţiul (utilizare multiplă)" • Principiu /moto: "centralizare unde e necesar, descentralizare unde e posibil" • Procedură: propunere (DKPD), consultare publică, poziţie, decizii finale (FKPD)

• Teme majore: locuirea, locurile de muncă, infrastructura, recreerea, apa şi natura, agricultura, relaţiile trans-frontaliere

• Prezentarea hărţilor: digitală şi transnaţională + Marea Nordului

• Cuprinde noi concepte (vechile concepte erau: Randstad, Inima Verde, zone tampon, centre de creştere urbană, sistemul ABC în transporturi etc.)

• Raportul pune accent crescut pe calitate şi diversificare urban /rural

• Paradigmele schimbării sunt: locuirea, economia, agricultura, timpul liber, inechitatea socială, minorităţile etnice şi culturale

• Cuprinde şi politici ecologice, economice, de transport, protecţia peisajelor (Green Areas Structure Plan) şi patrimoniului

• Abordarea se face în straturi: primar (fizic), reţeaua (comunicaţiile), ocupaţional (rural – urban) + Marea Nordului = PEISAJUL OLANDEZ

• Evaluarea nevoilor de spaţiu: locuire, locuri de muncă, recreere – sport, apă, agricultură, Marea Nordului

• Distribuţia regională: 4 regiuni, 3 variante (vest – plus, tendenţială, vest – minus)

• Sunt identificate 7 criterii pentru calitate spaţială:

i. diversitate spaţială ii. funcţionalitate economică şi socială

iii. diversitate culturală iv. echitate socială

v. durabilitate vi. atractivitate vii. scara umană

• Olanda ca regiune a Europei – rural / urban, reţelele de transport

• Proiectul “DELTA METROPOLIS”

• Accentuarea caracteristicilor zonelor urbane vs. zone rurale şi

• Politica “limitei” – roşu /verde

• Reţelele urbane: 6 internaţionale (responsabilitate naţională pentru infrastructură) şi 8 reţele regionale

• Protejarea surselor de apă: combinarea funcţiunilor, includerea apei în procesul de planificare

• Efecte regionale /obiective specifice: nordul rural, estul intermediar, vestul urban, sudul sub presiune – POLITICI SPECIFICE

• Implementarea: legislaţie, instrumente financiare – “proiecte cheie”, coordonare şi comunicare + METODOLOGIE ŞI ACORDURI

• 64 decizii cheie pe 5 categorii: 1.Olanda în Europa (8), 2.Calitate în oraşe şi sate (24), 3.Reţele urbane (12), 4.Apă (19), 5.Implementare (1) – monitorizare /rapoarte bi-anuale



Planificarea strategică componentă a managementului urban

Managementul urban se defineşte ca procesul de dezvoltare, execuţie, coordonare şi evaluare a strategiilor integrate, cu ajutorul actorilor urbani relevanţi, în concordanţă cu interesul public şi ţelurile sectorului privat, în cadrul politicilor naţionale de dezvoltare, cu scopul de a identifica, de a crea şi exploata potenţialul urban în vederea unei dezvoltări economice durabile (Bramezza, van Klink, 1994).

Managementul urban este activitatea prin care se încearcă mobilizarea diverselor resurse pentru a le face să acţioneze într-o manieră cooperantă în domeniul planificării, programării, întocmirii bugetelor şi implementării, dar şi domeniul exploatării şi întreţinerii, în scopul atingerii obiectivelor de dezvoltare a oraşului (Davidson, 1996).

Comun acestor definiţii este faptul că managementul urban (MU) presupune un nivel de decizie şi o structură organizaţională care să poată coordona actorii urbani relevanţi, pentru a formula şi implementa o strategie de dezvoltare, folosind instrumentele care-i stau la dispoziţie.

Instrumentele MU sunt marketingul urban, planificarea strategică şi finanţarea avansată.

• Marketingul urban reprezintă alinierea politicilor urbane la cererile factorilor deja existenţi în economia locală şi la speranţele şi aşteptările celor ce operează în afara acesteia, cu scopul promovării economiei locale (Corsico, 1994). Abordarea dezvoltării urbane din perspectiva conceptului de marketing presupune o suprapunere a celor două elemente – oraşul şi piaţa – şi orientarea tuturor acţiunilor la nivel urban către piaţă.

• Planificarea strategică poate fi definită ca procesul managerial ce are ca scop dezvoltarea şi menţinerea unei corespondenţe reale între obiectivele şi resursele oraşului şi oportunităţile din mediul înconjurător acestuia (Corsico, 1994). Ea reprezintă un proces participativ de dezvoltare a unui plan pe termen mediu sau lung, pentru a atinge obiective strategice stabilite de principalii factori implicaţi şi include aspecte fizice, financiare şi instituţionale.

• Finanţarea avansată reprezintă mecanisme de management financiar menite să asigure implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare urbană. Mecanismele de finanţare pot merge de la finanţări locale - bugete pe programe, până la credite municipale, fonduri internaţionale nerambursabile, sau parteneriate cu sectorul privat.

Câteva consideraţii privitoare la MU:

MU este inspirat din managementul firmei, dar diferă fundamental de managementul firmei deoarece nu se aplică în folosul privat /individual ci în folosul comun /public.

Simplu spus: MU reprezintă o tehnică de administrare a problemelor oraşului.

Pentru aceasta este necesară existenţa unei ECHIPE, dar şi a unui LIDER. În MU rolul liderului este important, dar la fel este şi profesionalismul echipei.

MU trebuie aplicat "şi la bine…şi la rău" (nu doar în cazul oraşelor în creştere ci şi /mai ales în cazul oraşelor în declin).

Rolul administraţiei este major, dar administraţia singură nu poate rezolva problemele oraşului. În MU administraţia trebuie să se sprijine pe alţi actori /parteneri din comunitate

MU presupune metode şi tehnici de lucru şi implică cunoaşterea aprofundată a teritoriului de administrat precum şi a contextului general, macro-economic, politic, social.



Cheia MU este în a crea un mediu propice pentru dezvoltare economică locală (DEL), cu alte cuvinte de a crea condiţii optime de dezvoltare sectorului privat şi un mediu atractiv şi de calitate pentru locuitori (deci servicii corespunzătoare).

MU presupune a şti unde, când, cum şi cât trebuie să intervină sectorul public în asigurarea şi producerea de servicii şi terenuri pentru dezvoltare.

Se poate concluziona că: MU este orientat către satisfacerea nevoilor locuitorilor şi firmelor, fără a neglija cerinţele de protecţie a cadrului natural.

Sarcinile autorităţilor locale (Rondinelli)

• să asigure infrastructura de bază pentru funcţionarea eficientă a oraşului

• să asigure serviciile necesare dezvoltării resurselor umane, îmbunătăţirii productivităţii şi creşterii standardului de viaţă al locuitorilor

• să reglementeze activităţile private, care afectează bunăstarea, sănătatea şi securitatea populaţiei urbane

• să asigure servicii şi facilităţi, care susţin activităţile productive şi permit firmelor private să acţioneze eficient în ariile urbane

Managementul urban, reprezintă o modalitate eficientă de a ghida dezvoltarea urbană în direcţia dorită, rezultând într-o mai bună comunicare între autoritatea locală ca ofertant şi grupurile de piaţă, ca cerere de produse urbane. Pentru aceasta, o serie de condiţii trebuie însă îndeplinite:

• marketingul urban să fie un element permanent al gestiunii oraşului şi să stea la baza formulării politicilor de dezvoltare locală

• gândirea procedurală trebuie să facă loc gândirii conceptuale, iar planificarea analitică să facă loc planificării strategice

• sectorul privat trebuie înţeles ca un aliat /partener activ în realizarea proiectelor de dezvoltare urbană

• administraţia trebuie reorganizată către o ofertă flexibilă şi acţiuni orientate spre piaţă, iar atitudinea funcţionarului public trebuie orientată către client.

Managementul urban este un proces, care pleacă de la probleme şi este orientat către rezultat şi care foloseşte cele trei instrumente amintite anterior. Acesta se bazează pe principii, legi, organiza ii şi proceduri administrative. ţ

Managementul urban este un management public pentru oraş şi nu trebuie confundat cu managementul macro-economic sau macro-sectorial, care creează cadrul de desfăşurare al unor activităţi şi nici cu managementul de firmă, de la care totuşi preia anumite principii şi conduite.

Obiectivele managementului urban sunt dezvoltare integrată prin cunoaşterea problemelor critice ale aşezării şi orientarea acţiunilor în mod corelat către aspectele economice, spaţiale, sociale sau organizaţionale ale dezvoltării.

Sarcinile majore ale managementului urban trebuie orientate către: asigurarea serviciilor, programarea proiectelor, dezvoltarea economică, planificarea spaţială, asigurarea resurselor financiare etc. (Sivaramakrishnan & Green, 1986).



DAR, DE CE A APĂRUT MU?

Pe fondul eşecului abordării tradiţionale marcată de SINDROMUL "MASTER PLANULUI" al deceniilor postbelice56. Eşecul a fost determinat de aspecte lipsa de eficienţă în aplicare şi de distanţarea faţă de realitate. MP au reprezentat în general scheme globale, dar ideale, ambiţioase dar şablonarde, rigide şi statice, ipotetice şi ideale. MP nu au asigurat corelarea cu investiţiile publice şi cu procesul de planificare bugetară al autorităţilor locale, iar prognozele de populaţie şi utilizare a terenurilor, erau mult diferite de realitate. Nu în ultimul rând MP s-a dovedit a fi un instrument greu comunicabil publicului larg şi dominat de aspectele spaţiale (după Lakshmanan et. al, Richardson, Clarke).

AVANTAJELE MU FAŢĂ DE MP:

MU este un proces continuu, ciclic, evolutiv, perfectibil, adaptabil şi care implică pe lângă competenţă şi calităţi de interpretare, inventivitate, dialog şi negociere. MU include planificarea spaţială, fără a-i conferi un rol determinant şi reduce implicarea emoţională specifică procesului de elaborare a MP-ului. În MU orientarea spre pragmatism este dominantă. MU este ferit de riscul fetişizării şi creării de imagini iconice, oferind un sistem integrat pentru decizie şi intervenţie (după Turner, Dawey, Davidson). MU asigură o direcţie generală de dezvoltare în corelare cu acţiuni concrete.

CARE SUNT PRINCIPIILE MANAGEMENTULUI URBAN?

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

competenţă tehnică

utilizarea eficace a resurselor

viabilitate financiară

reacţie eficientă la nevoile crescânde ale dezvoltării urbane

ierarhizarea problemelor şi stabilirea priorităţilor

preocupare pentru dezvoltare durabilă şi mediu

organizarea instituţională

responsabilităţi largi, complexe

CARE SUNT OBIECTIVELE MU? întreţinerea căilor de comunicaţie şi a reţelelor tehnico – edilitare

întreţinerea spaţiilor plantate

asigurarea serviciilor publice: apă, gaze, salubritate, transport în comun etc.

calitatea locuirii, locuinţele sociale, fondul de rezervă

distribuţia echipamentelor sociale (a OUP = obiective de utilitate publică)

protecţia patrimoniului construit şi natural (peisajul cultural)

circulaţia terenurilor şi piaţa imobiliară

cadastrul şi băncile de date locale (noile tehnologii - SIG)

promovare, marketing urban, imagine

strategia de dezvoltare economică, socială şi spaţială CARE SUNT ETAPELE MANAGEMENTULUI URBAN?

56 Master Planul este o denumire căreia îi corespund noţiunile de schiţă de sistematizare şi după 1990 planul de urbanism general.



•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

• •

•

•

•

•

•

•

•

r

evaluarea şi analiza stării de fapt

stabilirea priorităţilor şi obiectivelor

planificarea strategică - integrare

planificarea tactică - planul de acţiune

programarea

construcţia instituţională - parteneriatul

punerea în practică

monitorizarea şi corectarea strategiei şi programelor CARE SUNT RESURSELE MU?

materiale (terenuri, construcţii)

umane

financiare

legale

tehnologiceCARE SUNT ACTORII URBANI?

autorităţile publice au un rol principal

instituţii diverse cu caracter şi de interes public

sectorul privat (economic)

comunitatea locală

comunităţi speciale (etnice, religioase, grupuri profesionale, grupuri sociale…)

societatea civilă reprezentată prin asociaţii, fundaţii, ONG-uri

finanţatori externi

alţii (sindicate, asociaţii de proprietari etc.)

ÎN CONCLUZIE:

MANAGEMENTUL URBAN reprezintă utilizarea resurselor unei organizaţii în scopul planificării, organizării, conducerii şi controlului dezvoltării urbane (Ianăşi, 2000).

Managementul urban implică crearea unei capacităţi organizaţionale apte să contureze configuraţia factorilor de localizare, să identifice şi să exploateze potenţialul urban în mod strategic, integrat şi eficient, concentrându-se asupra funcţiunilor urbane care sunt cele mai profitabile pentru societate în ansamblu (B amezza, van Klink, 1994).



Prin intermediul planificării strategice, managementul conduce la formularea şi implementarea unei strategii de dezvoltare, ale cărei etape sunt: (I) auditul, (II) formularea viziunii şi obiectivelor strategice, (III) formularea politicilor de dezvoltare, (IV) planul de acţiune şi (V) monitorizarea şi controlul implementării (Kotler 1999). ,

Planificarea strategică - un instrument al managementului urban

i ţ

Proiecte

Programe

Monitorizare şi control

/comunicare

Planuri de acţiune

/resurse /instituţii /

implementare

proceduriorganiza ii legi principi

POLITICILE DE

DEZVOLTARE

Viziune şi obiective strategice

/scopul dezvoltării

Audit /evaluarea

stării de dezvoltare /tendinţe

STRATEGIA DE DEZVOLTARE

Instrumente

PLANIFICARE STRATEGICĂ

Rezultate: Protejarea mediului Reducerea disparităţilor Reducerea inegalităţilor

Probleme: Schimbări demografice Schimbări economice Schimbări sociale Schimbări mediu Competiţia regională

Finanţare avansata

Marketing urban/regional

MANAGEMENT URBAN

/REGIONAL

Etapa de audit este una de tip analitic, prezentă în practica curentă a elaborării documentaţiilor de urbanism şi amenajarea teritoriului. Introducerea unor aspecte economice noi şi analiza acestora în contextul economiei de piaţă precum şi îmbunătăţirea modului de elaborare a analizei de tip SWOT sunt principalele slăbiciuni ale conţinutului cadru actual în România. Sistemul de colectare a informaţiei de bază se poate îmbunătăţi prin introducerea şi utilizarea pe scară largă a SIG57.


57 SIG = Sisteme informatice geografice (în engleză GIS = Geographic Informatic Systems).


Etapele IV şi V sunt etape care sunt direct legate de procesul de implementare şi control al planurilor şi depăşesc sfera de interes a prezentei cercetări. Etapele care sunt în mai strânsă legătură cu procesul de planificare spaţială şi care conduc la formularea strategiei propriu-zise sunt: etapa II – viziune şi obiective strategice şi etapa III – politici de dezvoltare.

Despre viziune şi obiective strategice

Viziunea dezvoltării reprezintă o formă împărtăşită a identităţii şi a valorilor comune, care să ofere comunităţii un sens al dezvoltării pe baza căruia să poată fi formulate obiective strategice de dezvoltare. Acest deziderat reprezintă un concept strategic de dezvoltare, ce cuprinde aspecte spaţiale şi ne-spaţiale, calitative şi cantitative ale dezvoltării.

Viziunea de dezvoltare trebuie să fie concretă şi posibil de atins prin obiective. Pentru a formula o viziune de dezvoltare teritorial - spaţială realistă devine esenţial să se identifice componentele care au stat, istoric, la baza dezvoltării zonei, valorile comune şi să se prognozeze corect schimbările viitoare.

Formularea viziunii de dezvoltare este rezultatul unui proces participativ, care implică factorii de decizie, oamenii de afaceri, populaţia, pentru stabilirea unui consens în ceea ce priveşte viitorul comunităţii respective. Fiind un proces participativ, metoda de lucru cuprinde chestionare şi /sau interviuri, cu formularea unor întrebări legate de valorile şi viitorul comunităţii, dar şi organizare de mese rotunde /ateliere de lucru, pentru diverse grupuri de populaţie.

În general, acest proces se materializează într-un document ce conţine o formulare succintă, clară, distinctă a ceea ce comunitatea consideră relevant, important, credibil şi valoros pentru propria dezvoltare la nivelul oraşului /regiunii /teritoriului. Adoptarea acestui document de către autorităţi reprezintă un angajament al acesteia faţă de comunitate şi element de referinţă pentru obiectivele strategice de dezvoltare.

Viziunea se descompune în obiective strategice de dezvoltare, care reprezintă, într-o formulare concisă, direcţiile sectoriale şi spaţiale de dezvoltare încorporând combinaţia optimă de factori de atracţie (aspecte socio-economice, utilităţi şi servicii publice, cultural-istorice, urbane /teritoriale, de mediu şi de resurse umane).

Obiectivele strategice trebuie să aparţină unor scenarii active a căror realizare să fie condiţionată de întreprinderea de acţiuni. Acestea sunt detaliate /explicitate, în etapa ulterioară de planificare, la nivel de programe şi proiecte.

Planurile de dezvoltare spaţială la nivel de regiune /judeţ (district) /comună /oraş (adică PATZ, PATJ sau PUG) ar trebui să fie o expresie a viziunii şi obiectivelor strategice, cu alte cuvinte ale strategiei şi să beneficieze de instrumente financiare şi cadru instituţional precum şi proceduri de implementare.

Pentru implementarea strategiei şi realizarea obiectivelor propuse este esenţial ca autoritatea locală să-şi stabilească un set de politici publice prin care activitatea acesteia să fie orientată /canalizată pe direcţiile majore /prioritare stabilite.



Formularea politicilor de dezvoltare58

Odată definită viziunea şi obiectivele strategice, decizia politică la nivelul oraşului /regiunii /teritoriului trebuie să arate căile de urmat, pe diferitele direcţii de dezvoltare.

Formularea politicilor de dezvoltare are ca scop îmbunătăţirea unei situaţii existente, eliminarea disfuncţionalităţilor existente, echilibrarea unor dezvoltări viitoare şi consolidarea unor direcţii de dezvoltare. Pachetul politicilor de dezvoltare reprezintă documentul rezultat din coordonarea unor argumente inter-personale sau organizaţionale, chemate să rezolve clase identificabile de probleme existente în cadrul zonei. Documentul cuprinde enunţuri, ce indică direcţia în care vor fi formulate programele si proiectele sectoriale, pe diverse capitole de intervenţie.

Din punctul de vedere al domeniilor acoperite de politicile de dezvoltare urbană /regională /teritorială, responsabilitatea autorităţilor locale este aceea de a formula direcţii şi principii de acţiune, într-o serie de sectoare-cheie de activitate, în cadrul cărora trebuie ţinute în echilibru diferitele grupuri de interese. Aceste sectoare diferă adesea de la un caz la altul. În funcţie de modalităţile în care fiecare oraş /regiune /teritoriu îşi defineşte problematica, ele acoperă următoarele domenii: dezvoltarea terenurilor, a locuinţelor, a serviciilor publice, socio-economică, de protecţie şi reabilitare a mediului şi a fondului construit, de revitalizare urbană.

• Politica privind terenurile, urmăreşte măsuri, care să faciliteze oferta de terenuri în concordanţă cu obiectivele dezvoltării vizând maximizarea social-economică a folosinţei terenului.

• Politica privind locuirea trebuie să asigure rezolvarea echitabilă a nevoilor şi intereselor cetăţenilor, investitorilor, constructorilor şi autorităţilor locale.

• Politica serviciilor publice vizează, aspecte legate de eficienţa şi echitatea ofertei. Gradul de dotare al unei regiuni /teritoriu cu servicii şi utilităţi publice (fie ofertă publică, sau privată), influenţează atractivitatea acesteia pentru firme, locuitori, turişti.

• Politica de mediu, urmăreşte să asigure atât nevoile de protecţie şi reabilitare a mediului natural şi construit cât şi tendinţele de creştere /dezvoltare ce se manifestă în teritoriu. În prezent politica de mediu la orice nivel teritorial trebuie să respecte principiile dezvoltării durabile.

• Politica socio-economică urmăreşte cu precădere două aspecte importante: orientarea industriei către întreprinderi mici şi mijlocii şi, în viitorul apropiat, al acestora către servicii, precum şi introducerea tehnologiilor contemporane.

• Politica de revitalizare are drept scop creşterea atractivităţii oraşelor /regiunilor pentru anumite segmente ale pieţei (locuitori, companii, vizitatori, investitori). Orientarea către piaţă trebuie să menţină un echilibru între toate segmentele acesteia, pentru a nu prejudicia interesele comunităţii pe termen lung59. Revitalizarea urbană poate reduce /stopa fenomenele de dezurbanizare (van den Berg, 1987).

La nivelul unor teritorii mai mari pot fi intervin şi alte politici precum cele de localizare a activităţilor economice, de dezvoltare a căilor de comunicaţie majore sau /şi a nodurilor /platformelor intermodale60, de echilibrare a polilor de dezvoltare, de amenajări hidrotehnice, sau de diminuare a riscurilor naturale şi antropice.

58 În cele ce urmează sunt prezentate politicile specifice la nivel urban. Tipologia şi conţinutul lor pot fi adaptate şi la niveluri teritoriale specifice (arie metropolitană, judeţ, regiune). 59 Aplicarea principiului dezvoltării durabile. 60 E vorba de zone de schimb între 2 sau mai multe căi de transport (rutier /feroviar, rutier /aerian, etc.).



Cum se poate însă trece de la obiective la stabilirea politicilor şi programelor de dezvoltare?

În funcţie de situaţia specifică fiecărui oraş /regiune /teritoriu, plecând de la rezultatele analizei SWOT61, aceste politici pot fi formulate pe baza următoarelor combinaţii:

politici bazate pe oportunităţi ce susţin punctele tari – combinaţii care sprijină strategiile ofensive (1);

•

•

•

•

politici bazate pe oportunităţi ce permit contracararea puntelor slabe – combinaţii care sprijină strategiile orientate către schimbare (2);

politici bazate pe puncte slabe şi ameninţări – combinaţii care sprijină strategiile defensive (3);

politici bazate pe punctele tari şi ameninţări – combinaţii care sprijină strategiile diversificate (4).

Puncte tari Puncte slabe

Oportunităţi Max-max (1)

Pericole (ameninţări) Min-max (4) Min-min (3)

Max-min (2)

Formularea politicilor de dezvoltare urbană şi teritoriale trebuie să răspundă la cerinţele factorilor economici locali şi la speranţele şi aşteptările factorilor externi ce trebuie atraşi. În acest scop este necesară definirea unui concept spaţial de dezvoltare. La niveluri teritoriale superioare aşezării urbane, trebuie luat în considerare şi faptul că o serie de problemele complexe de dezvoltare (infrastructuri majore, mediu, loisirul etc.) necesită cooperarea dintre administraţiile locale, regionale şi cele specializate.

Pentru fiecare din politicile sectoriale menţionate anterior se stabilesc programe de dezvoltare. Programele sunt încă formulări generale, care se concretizează prin grupuri de proiecte, care conduc, prin intermediul etapei planului de acţiune, la implementarea politicilor de dezvoltare şi implicita a obiectivelor strategice.

Politicile, cu precizarea impactului fiecărei politici asupra dezvoltării generale şi ierarhizarea acestor politici din punct de vedere al importanţei, lista programelor propuse pentru fiecare politică şi proiectele aferente fiecărui program fac parte din strategia de dezvoltare.

Formularea şi implementarea abordărilor sectoriale tradiţionale în domeniul politicilor urbane nu conduc întotdeauna la rezultate optime. Îmbunătăţiri ale unor sectoare, cum ar fi locuirea, revitalizarea zonelor industriale, sau transportul, de exemplu, pot fi obţinute uneori, dar cu preţul unor neaşteptate consecinţe la nivelul impactului asupra mediului urban, al creşterii economice sau bunăstării cetăţenilor. Lipsa unor viziuni strategice şi a unor ţeluri comune pentru societate, împărtăşite de politicieni, profesionişti şi public, asupra definirii şi ordonării priorităţilor sunt de obicei un motiv al acestor nereuşite (Lawrence, 1995).

Managementul urban şi planificarea strategică pot susţine planificarea spa ială cu succes. Cum aceasta reprezintă un cadru pentru dezvoltare, să vorbim în final despre un instrument foarte eficient pentru dezvoltare (inclusiv spaţială) şi anume…dezvoltarea regională aşa cum este ea înţeleasă în Uniunea Europeană.

ţ

61 Analiza punctelor tari şi slabe, a oportunităţilor şi pericolelor (strengths, weaknesses, opportunities, threats).



DEZVOLTAREA REGIONALĂ

Aspecte generale

Sintagma “politica de dezvoltare regională” este nouă în vocabularul românesc, şi ca orice noutate a generat comentarii speculative, controverse şi nedumeriri. Este extrem de important ca acest concept al dezvoltării regionale, să fie corect înţeles de la bun început, atât în rândul specialiştilor cât şi al publicului larg.

O definire a politicii de dezvoltare regională (PDR) trebuie văzută din perspectiva modului în care aceasta este utilizată la nivelul Uniunii Europene, fiind în prezent adoptată şi în România şi strâns legată de procesului de integrare. Această perspectivă este importantă deoarece problema dezvoltării regionale este destul de controversată la nivel mondial şi poate căpăta forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul general de dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia.

În ţările Europei Occidentale de-a lungul unei perioade de 40 de ani, obiectivele şi instrumentele specifice acestei politici au cunoscut numeroase modificări. În ultimele 2 decade, cea mai importantă tendinţă care se manifestă pe plan internaţional este aceea de trecere de la obiectivul unei bune redistribuţii teritoriale a creşterii economic, la cel de a permite fiecărei regiuni să contribuie la creşterea economică a ţării respective. Se poate vorbi aşadar, de tendinţa de a “spori rolul nivelului sub-naţional, în cadrul procesului de dezvoltare economică” şi “de a acorda importanţă sporită dezvoltării regionale autohtone”. Această din urmă abordare este specifică mai ales ţărilor puternic dezvoltate, sau în plin avânt economic (SUA, Japonia, Coreea de Sud etc.), pentru care prioritară este stimularea creşterii competitivităţii62.

La nivelul UE, ţinând cont de importantele disparităţi existente dintre statele membre şi dintre cele aproape 200 de regiuni (NUTS II63) componente (de ex: regiunea Hamburg are un nivel al PIB de 3-4 ori mai mare decât unele regiuni din Portugalia, Spania sau landuri ale fostei RDG) şi având în vedere că aceste disparităţi cresc odată cu extinderea UE (majoritatea ţărilor recent integrate au un PIB care se află între 20% şi 50% din valoarea PIB mediu al UE) predomină conceptul de “echilibrare” a dezvoltării.

La nivelul UE cât şi al statelor membre politica de dezvoltare regională, reprezintă în general, “ansamblul de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale, le iau în favoarea dezvoltării socio - economice a regiunilor defavorizate”.

“Dezvoltarea regională” în sine este EFECTUL politicii de dezvoltare regională şi trebuie să corespundă unui set de obiective specifice. În ţările din vestul Europei există “o multitudine de ţeluri şi obiective variate, care pot fi luate în discuţie şi corelate cu două tipuri de obiective: eficientizare printr-o mai bună alocare a resurselor regionale urmărind să maximizeze beneficiul net la nivel naţional şi echitate inter-regională printr-o mai bună distribuţie a veniturilor, locurilor de muncă şi infrastructurii la nivel teritorial.

62 Se poate aprecia că un stat cu cât este mai dezvoltat cu atât acordă mai multă importanţă contribuţiei entităţilor sale regionale la dezvoltare. 63 NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice stabilit de Oficiul Statistic al Uniunii Europene, împreună cu alte departamente ale Comisiei) II este nivelul de aplicare a politicilor de dezvoltare regională în Uniunea Europeană. Textul de faţă nu este actualizat în raport cu procesul de extindere al UE din 2004. În prezent, numărul de state membre a crescut de la 15 la 25, iar numărul de regiuni se apropie de 250.



Obiectivele dezvoltării regionale, respectiv principalele aspecte ale unei politici de dezvoltare regională coerente şi direcţionate, în Europa, pot fi discutate la 3 niveluri teritoriale: (i) supra-naţional, (ii) naţional şi (iii) regional.

i. POLITICA REGIONALĂ LA NIVEL SUPRA - NAŢIONAL (UE)

Până în anul 2000 politica de dezvoltare regională a Comisiei Uniunii Europene, a fost orientată către reducerea disparităţilor dintre statele membre, conform unui set de 6 obiective prioritare, numite “Obiectivele 1-6”, fiecare obiectiv fiind focalizat pe o problemă majoră de dezvoltare. Aceste obiective sunt realizate practic cu ajutorul Fondurilor Structurale (FS) şi ale Fondului de Coeziune (FC)64. Pentru a spori concentrării asistenţei acordate prin FS, s-a decis încă din 1998 o reducere substanţială a numărului de Obiective. La sfârşitul lunii martie 1999, cu ocazia întâlnirii la nivel înalt a reprezentanţilor ţărilor UE, de la Berlin s-a decis reducerea criteriilor de eligibilitate la 3 şi implicit o modificare a acestora, cele stabilite în final fiind următoarele:

OBIECTIVUL 1 urmărind promovarea dezvoltării şi ajustări structurale ale regiunilor rămase în urmă sub aspectul dezvoltării socio-economice; statutul de “obiectiv 1” pentru perioada 2000 - 2006 este conferit următoarelor regiuni:

• regiuni nivel NUTS II, al căror PIB este inferior valorii de 75% din media comunitară

• teritoriilor periferice, precum departamentele de peste mări ale Franţei arhipeleagurile Azore, Madeira sau insulele Canare, precum şi

• ariile eligibile pentru obiectivul 6, în perioada 1995-1999, ca urmare a Protocolului nr. 6 din Actul de aderare a Finlandei şi a Suediei.

Zonele “Obiectiv 1” cuprind teritorii, care includ cca. 51% din populaţia UE şi utilizează peste 2/3 din totalul alocaţiilor pentru FS destinate ţărilor din UE. În perioada 1994-1999, regiunile asistate, au beneficiat de cca. 100 de EURO/ persoană din cadrul FS.

OBIECTIVUL 2 urmărind să sprijine reconversia socio-economică din zonele care se confruntă cu dificultăţi de ordin structural. Acestea cuprind arii unde au loc schimbări de ordin economic şi social în sectoarele industriale şi de servicii, arii rurale care cunosc un declin important, arii urbane aflate în dificultate şi arii în regres dependente de activitatea piscicolă, definite conform criteriilor de “arii - obiective” precizate în articole de lege. Se apreciază că zonele din Obiectivul 2 cuprind maximum 18% din totalul populaţiei Uniunii Europene.

şi

OBIECTIVUL 3 orientat către acordarea de sprijin adaptării şi modernizării politicilor şi sistemelor de educaţie, formare profesională şi a celor care privesc pregătirea şi utilizarea forţei de muncă. Acest obiectiv poate fi aplicabil în afara ariilor cuprinse în Obiectivul 1, dar posibil în arii încadrate în Obiectivul 2, sau necuprinse în nici una din primele două categorii. Valoarea asistenţei financiare pe locuitor în zonele Obiectiv 3, se stabileşte în funcţie de priorităţile acordate celor trei domenii mai sus menţionate.

64 Principalul mijloc şi instrument pe care-l foloseşte Uniunea Europeană pentru a promova politica sa de dezvoltare regională este reprezentat de aşa numitele “Fonduri Structurale”. Aceste fonduri constituite din contribuţiile financiare ale ţărilor membre, proporţional cu nivelul de dezvoltare al acestora, sunt redistribuite conform unui cadru reglementator şi procedural foarte complex, către acele state sau regiuni ale Uniunii Europene, care sunt rămase în urmă, ca nivel de dezvoltare economico - socială. Fondul de Coeziune a fost creat pentru sprijinirea ţărilor cele mai puţin dezvoltate, care constituie integral sau aproape, zone de Obiectiv 1 al UE, şi este orientat către protecţia mediului şi infrastructura de transport de interes european.



ii. POLITICA REGIONALĂ LA NIVEL NAŢIONAL (în ţările europene)

Politica de dezvoltare regională în ţările din vestul Europei are o tradiţie mai îndelungată decât cea comunitară. Începutul unei politici de dezvoltare regională poate fi datat cu cca 65-70 de ani în urmă, în Marea Britanie, odată cu Legile pentru Zonele Speciale, din 1934 şi 1937, care au avut drept obiectiv reabilitarea ariilor industriale afectate de nivele ridicate ale şomajului. Totuşi cele mai multe dintre politicile naţionale de dezvoltare regională sunt o creaţie a perioadei postbelice, începând cu cel de-al 6-lea deceniu al secolului XX. În perioada respectivă rolul guvernului naţional era considerat a fi foarte important, acesta fiind văzut drept un actor principal în procesul de redistribuire a activităţilor economice prin asigurarea investiţiilor în infrastructură. A dezvolta regiunile - problemă a constituit un obiectiv major al acelei perioade. Timp de două decade această abordare a condus la rezultate pozitive considerabile. Începând cu anii ’70, climatul politicii regionale s-a modificat substanţial în sensul că intervenţia statului a început a fi redusă gradual, fiind înlocuită cu politici de liberalizare economică, deregelementări şi privatizare. Sprijinul direct acordat întreprinderilor a fost treptat înlocuit cu forme indirecte de asistenţă, cu reduceri ale nivelelor taxelor şi cu asistenţă în formarea profesională (training), cu servicii de consultanţă şi stimulare a gândirii inovative. Aceste măsuri sunt legate de ideea creării unui mediu economic cât mai competitiv.

În prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional, corespund unei anumite dinamici, caracteristice cerinţelor specifice şi în permanentă schimbare, de restructurare a producţiei şi de creştere a competitivităţii, la nivel local şi regional. Principalele categorii de politici naţionale de dezvoltare regională în ţările UE sunt: acordarea de granturi pentru investi ii, scutiri sau reduceri de taxe, încurajarea mobilităţii fo ei de muncă şi a ini iativelor tehnologice, controlul dezvoltării şi sprijinul acordat micilor irme pentru adaptare la mediul economic, relocarea anumitor activităţi prin stimulente indirecte şi încurajarea dezvoltării de re ele de cooperare.

ţrţ ţ

fţ

În ţările din fostul bloc comunist a avut loc în ultimii 10 ani, un proces de adoptare şi implementare a unei politici de dezvoltare regională proprii fiecărui stat în parte. Acest proces se află în stadii variate de dezvoltare, sub aspectul structurilor instituţionale şi al mecanismelor financiare. Progrese semnificative au fost înregistrate, în această perioadă de state precum Polonia şi Ungaria. România şi Bulgaria, aflate în "cursa" pentru integrare se află de asemenea în stadii relativ avansate de implementare a PDR.

iii. DEZVOLTAREA REGIONALĂ AUTOHTONĂ

Conceptul de dezvoltare autohtonă (endogenă) a fost stimulat de exemplul italian al regiunii de Nord-est-centru numită în literatura de specialitate şi “A Treia Italie”. Modelul de dezvoltare promovat în cursul anilor ’70, ’80, bazat pe utilizarea unei reţele dense de IMM-uri, într-o arie puternic populată şi pe maximizarea valorificării resurselor locale tradiţionale a cunoscut un succes deosebit65. Astfel de structuri de reţele flexibile şi adaptabile de întreprinderi mici şi mijlocii constituie o premisă posibilă a dezvoltării regionale bazată pe resurse interne proprii. Dezvoltarea endogenă trebuie însă susţinută şi prin mijloace şi structuri instituţionale adecvate la nivelul regiunii (guverne regionale, agenţii regionale, grupuri de lucru constituite pentru obiective specifice etc.). Este foarte importantă şi punerea în valoare a resurselor materiale disponibile pe plan regional precum cele privitoare la terenuri, clădiri, infrastructuri etc.

65 Dintre cazurile de succes, se detaşează regiunea Emilia-Romagna, cu centrul la Bologna, care se află în prezent printre cele mai dezvoltate regiuni ale Europei.



Regiunile de dezvoltare şi problemele lor

Regiunile pot avea înţelesuri diverse: o regiune poate fi definită ca o zonă de teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte şi consistente, fie ele fizice sau umane, şi care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte de alte zone învecinate. Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este nesfârşit: atribute fizice, caracteristici socio - economice de limbă etc. şi tot nesfârşit poate fi numărul de tipuri de regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni naturale, regiuni de planificare, regiuni subdezvoltate etc.

“Regiunea” aşa cum se vede din perspectiva dezvoltării regionale poate fi definită într-un mod specific, care nu este întotdeauna similar cu sensurile tradiţionale, geografice sau administrative, care se dau acesteia. În principiu:

o “regiune de dezvoltare” este un nivel teritorial optim la care, structuri instituţionale adecvate pot rezolva eficient problemele sociale şi economice

specifice.

Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea drept una dintre cele mai bune forme de organizare spaţială a informaţiei, iar regiunile funcţionale sunt socotite de importanţă majoră pentru procesul şi obiectivele planificării dezvoltării.

Din raţiuni statistice şi de colectare a informaţiei, la nivelul UE a fost creat un sistem unitar teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice) şi care este organizat în prezent în 5 "trepte" de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele 3 nivele sunt cele mai importante şi servesc drept bază pentru programe şi strategii de dezvoltare. În cadrul UE, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul NUTS II. Nu în toate cazurile, regiunile NUTS II au un statut administrativ. Mărimea medie a regiunilor situate în acest nivel este de cca. 2,0 milioane locuitori, respectiv 13.000 kmp. Numărul mediu de unităţi NUTS II pe ţară este 15. Germania, ţara cea mai populată, cu peste 80 de milioane de locuitori, are un număr de 40 de regiuni NUTS II.

În România, cea mai mare unitate administrativ - teritorială este judeţul. Mărimea medie a acestuia este de cca. 540.000 locuitori, respectiv 5600 kmp, aşadar mult mai mică decât mediile comunitare pentru NUTS II. Chiar dacă nu există reguli în această privinţă, experienţa arată că o politica de dezvoltare regională nu este eficientă dacă se aplică pe o structură teritorială foarte fragmentată, cu unităţi mici şi insuficient de puternice pentru a putea atrage şi derula programe complexe de dezvoltare. Experienţa poloneză din anii '90 bazată pe fundamentarea politicii de dezvoltare regională pe structura celor 62 de voievodate, a demonstrat că există anumite dificultăţi în condiţiile unei asemenea abordări.

O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu, în raport anumite interese şi obiective specifice. Poate fi desigur şi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi funcţiile sale sunt adecvate. Poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii, care răspund nevoilor de a constitui structuri instituţionale eficace. O definiţie a Parlamentul European arată că:

“prin regiune de dezvoltare se înţelege un teritoriu care formează, din punct de vedre geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în

care există continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi doreşte să-şi păstreze specificitatea astfel rezultată, şi să o dezvolte cu

scopul de a stimula progresul cultural, social şi economic”.



În ceea ce priveşte tendinţele economico-sociale, la nivel naţional şi internaţional, regiunile se pot confrunta cu o mare varietate de probleme şi pot să le facă faţă în funcţie de potenţialul (resursele) şi capacitatea lor de a se adapta la schimbări. Politica de dezvoltare regională urmăreşte să utilizeze la maximum acest potenţial, fie el natural, uman, cultural sau tehnic.

Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate şi clasificate în mod sistematic, astfel încât să devină componente ale unor programe şi politici coerente de asistenţă şi intervenţie. Ţinând cont de experienţa din ultimele decenii a ţărilor europene, pot fi identificate câteva categorii mari de probleme determinate în general de o serie de factori macro-economici, de declinul demografic, de evoluţia pieţelor financiare la nivel mondial etc. Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de:

• subdezvoltarea (rămânerea în urmă) a anumitor regiuni,

• declinul industrial determinat de schimbările tehnologice şi în procesul de producţie,

• dificultăţile de adaptare a forţei de muncă şi de constituire a unei pieţe a muncii eficace,

• poluarea şi degradarea mediului înconjurător

Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect şi care să permită totodată comparaţii cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanţi următorii:

• un nivelul ridicat al şomajului,

• un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,

• un nivel ridicat al migraţiei în afara regiunii

• un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii

Desigur atât problemele cât şi modul de evaluare a acestora necesită analize şi cercetări aprofundate, care să permită mai ales identificarea cauzelor fenomenelor şi implicit a măsurilor şi politicilor adecvate de intervenţie. Graficul de mai jos indică decalaje semnificative între ţările membre ale UE şi cele 12 state din primul val de extindere.

PIB /locuitor în UE şi în ţările candidate în anul 2000 (UE = 100)



În UE politica de dezvoltare regională urmăreşte reducerea decalajelor de dezvoltare dintre regiuni prin intermediul aşa numitelor Instrumente Structurale, care au fost create şi perfecţionate într-un interval de peste 4 decenii. Şi în prezent formele de sprijin financiar se diversifică şi se adaptează cerinţelor extinderii UE şi dinamicii proceselor economice şi sociale.

În continuare sunt prezentate pe scurt principalele IS: Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune, care reprezintă peste 90% din ajutorul de tip structural. Alte instrumente mai puţin importante sunt: Iniţiativele Comunitare şi Fondul de Solidaritate.

Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune în UE

FS integrează în prezent 4 fonduri distincte, care reprezintă tot atâtea instrumente financiare de sprijin pentru dezvoltare şi care acţionează concertat în diferitele regiuni sau sectoare economice şi sociale din cadrul statelor membre ale UE. Acestea sunt:

• Fondul social european (FSE), creat în 1960 • Fondul european pentru orientare şi garantare în agricultură (FEOGA),

secţiunea Orientare, creată în 196266 • Fondul european de dezvoltare regională (FEDR), creat în 1975

• Instrumentul financiar de orientare piscicolă (IFOP), creat în 1993.

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Creat în 1960, FSE constituie principalul instrument al politicii sociale a UE. Obiectivul major al FSE este prevenirea şi combaterea şomajului prin promovarea de măsuri care să faciliteze accesul la piaţa muncii, să asigure egalitatea şanselor, calificarea profesională şi crearea de locuri de muncă. Fondul poate încuraja şi dezvoltarea profesională, inclusiv prin sprijinirea acţiunilor de formare a formatorilor. De asemenea un obiectiv recent al fondului îl reprezintă sprijinul pentru folosirea optimă a potenţialului pe care îl oferă azi societatea informaţională, pentru dezvoltarea şi diversificarea pieţei muncii. Domeniile de intervenţie se regăsesc în sprijinul acordat pentru Planurile Naţionale Multi-anuale de Acţiune, pentru:

• politici active pe piaţa forţei de muncă • crearea de oportunităţi egale • politica învăţării şi formării profesionale continue • instruire pentru inovare şi adaptabilitate la organizaţiile muncii • îmbunătăţirea accesului şi a participării femeilor la piaţa forţei de muncă

O atenţie deosebită este acordată măsurilor care încurajează ocuparea forţei de muncă pe plan local. În acest sens un rol important îl au aşa numitele “Pactele teritoriale de ocupare a forţei de muncă” – acorduri complexe de tip partenerial între principalii actori regionali (administraţie, patronat, sindicate etc.) pentru dezvoltarea pieţei de muncă. În prezent în cadrul UE funcţionează 89 de astfel de pacte, care cuprind peste 10% din populaţia statelor membre. Cel mai cunoscut dintre acestea este pactul din regiunea de vest a Brabantului.

66 Trebuie precizat că FEOGA, fără secţiunea sa de “Orientare” a funcţionat de la începutul existenţei Comunităţii Europene, constituind un domeniu prioritar de acţiune al primelor 6 state fondatoare.



FONDUL EUROPEAN PENTRU ORIENTARE ŞI GARANTARE ÎN AGRICULTURĂ Politica agricolă comunitară este cea mai complexă şi costisitoare dintre politicile UE şi constituie una dintre cele mai grele provocări ale procesului de extindere. Principalul instrument financiar este FEOGA, care are două componente:

•

•

componentă de orientare, creată în 1962, pentru ajustare structurală, respectiv pentru reconversia producţiei agricole şi dezvoltarea de activităţi complementare în agricultură şi pentru agricultori şi

secţiunea de garantare, care urmăreşte susţinerea preţurilor produselor agricole şi care constituie contribuţia majoră a bugetului comunitar la susţinerea economiei statelor membre.

Aceasta din urmă acţionează independent de FS fiind principalul instrument financiar al politicii agricole Comunitare. Secţiunea de garantare este cea care consumă principalele resurse ale UE, în ansamblu politica agricolă utilizând 40-50% din bugetul comunitar. Domeniile de intervenţie ale fondului, prin componenta de orientare, sunt:

• investiţiiler în asociaţiile agricole pentru îmbunătăţirea veniturilor agricole şi a condiţiilor de trai, de muncă şi de producţie

• facilităţile acordate pentru instalarea tinerilor agricultori

• sprijinul pentru ieşirea la pensie din agricultură înainte de limita de vârstă

• sprijinul pentru zonele mai puţin favorizate şi cu restricţii de mediu

• sprijinul pentru metodele de producţie agricolă destinate să protejeze mediul şi să conserve peisajul rural (agri-mediu)

• sprijinul pentru silvicultură

• alte măsuri referitoare la agricultură, la conversia şi dezvoltarea rurală

Începând cu 1988 odată cu prima reformă a FS, componenta de orientare a FEOGA a fost corelată cu FEDR şi FSE, iar obiectivul său major este dezvoltarea rurală durabilă.

FONDUL EUROPEAN DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

După ce la 1 ianuarie 1973, Comunitatea Europeană s-a extins odată cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii s-a simţit tot mai acut nevoia unui instrument specific de sprijin în domeniul dezvoltării regionale. Acutizarea acestei nevoi a fost generată atât de creşterea decalajelor de dezvoltare dintre regiunile componente ale comunităţii cât şi de găsirea unor sisteme compensatorii la deja complicata politică agrară67. FEDR a fost creat în 1975, când este definită o politică regională la nivel comunitar şi devine în scurt timp cea mai importantă componentă a sprijinului structural. Domeniile de intervenţie specifice acestui fond sunt:

• investiţiile productive în vederea creării şi menţinerii unor locuri de muncă durabile

• investiţiile în infrastructura necesară dezvoltării economiei (reţele, educaţie, sănătate etc.)

67 B. Seidel arată că în acel moment Marea Britanie, care nu avea probleme structurale majore în domeniul agriculturii, risca să devină un contribuabil net la finanţarea politicii agricole comunitare (L’Europe de A a Z, Guide de l’integration europeenne).



• dezvoltarea potenţialului intern al regiunilor prin stimularea proiectelor de dezvoltare locală şi a IMM-urile, inclusiv prin acţiuni în domeniul cercetării – dezvoltării, prin stimularea acţiunilor inovative şi a turismului

• acordarea de asistenţă tehnică în vederea implementării eficiente a măsurilor de sprijin comunitar

Obiectivul FEDR este promovarea coeziunii economice şi sociale prin corectarea principalelor dezechilibre şi prin participarea la dezvoltarea şi transformarea regiunilor. Acţiunea fondului este menită să atenueze efectele pe care integrarea economică le poate avea asupra unor sectoare economice sau categorii socio-profesionale şi care pot adânci decalajele dintre regiunile prospere şi cele mai puţin dezvoltate.

INSTRUMENTUL FINANCIAR DE ORIENTARE PISCICOLĂ

Acest fond a fost creat în 1993, odată cu Fondul de Coeziune, ca instrument specific pentru politica în domeniul pescuitului. Obiectiv fondului este realizarea unui echilibru durabil între resursele pescuitului şi exploatarea lor şi consolidarea competitivităţii sectorului şi dezvoltarea zonelor care depind de el. Politica comunitară din domeniul pescuitului mai este denumită şi “Europa albastră” şi reprezintă un capitol relativ recent în procesul de integrare. Amplificarea problematicii în acest domeniu este legată şi de extinderea UE, mai întâi către nord (Danemarca, Irlanda) şi mai apoi şi în special către sud (Grecia, Spania, Portugalia), ceea ce a condus la sfârşitul anilor ’80 la o dublare a numărului de pescari. Principalele domenii de intervenţie ale fondului se regăsesc în:

• susţinerea eforturilor de adaptare din domeniul pescuitului

• modernizarea flotei

• dezvoltarea acvaculturii

• protejarea zonelor marine

• acordarea de facilităţi pentru porturile de pescuit (cherhanale)

• procesarea şi comercializarea produselor pescuitului

• promovarea produselor piscicole

Repartiţia pe ţări a FS în perioada1994 – 2006 (în mii EURO)

23,23

14,52 14,30

10,74 10,74

8,63

6,95

4,36

1,41 1,27 1,17 1,12 0,97 0,51 0,06

15,52

11,42

8,52

1,44 1,00 1,00 0,80 1,04 0,41 0,04

1,68

7,96

10,37

23,47

15,34

0,00

5,00

10,00

15,00

20,00

25,00

Span

ia

Italia

Ger

man

ia

Gre

cia

Portu

galia

Franţa

Mar

ea B

ritan

ie

Irlan

da

Ola

nda

Belg

ia

Finl

anda

Aus

tria

Sued

ia

Dane

mar

ca

Luxe

mbu

rg

%

1994-19992000-2006



FONDUL DE COEZIUNE

Acest fond reprezintă un instrument de dată recentă, creat în 1993 şi destinat finanţării proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene asociate infrastructurilor de transport.

Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale prin ajutor acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB este sub 90% faţă de media pe Comunitate) pentru a participa la uniunea economică şi monetară. FC este alocat exclusiv celor mai sărace state membre ale UE, respectiv: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania. Sprijinul comunitar poate acoperi până la 80 – 85% din totalul cheltuielilor publice sau echivalentul acestora, realizate de statul membru.

După o perioadă de 6 ani de derulare, a putut fi remarcat un anumit progres în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare în cele 4 ţări sus-amintite, fără însă a fi depăşit pragul stabilit. De aceea, cu ocazia summit-ului de la Berlin, din martie 1999, Consiliul European a decis alocarea a 18 mlrd. EURO pentru perioada 2000-2006.

Distribuţia resurselor alocate, între cele 4 ţări se face în raport cu mărimea populaţiei, valorarea produsului naţional brut pe cap de locuitor68 şi suprafaţa.

Repartizarea Fondului de Coeziune pe ţări:

Ţara % Ţara % Ţara % Ţara %

Spania 61 – 63,5 Grecia 16 - 18 Portugalia 16 - 18 Irlanda 2 - 6

şi respectiv pe ani (în milioane EURO la preţuri 1999):

An 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006

Sumă 2615 2615 2615 2615 2515 2515 2510

Sursa: Structural Actions 2000 – 2006

Politica de dezvoltare regională a UE este o expresie a ideii de solidaritate socială şi economică, a cărei consolidare este socotită a fi un fundament al procesului de integrare totală a statelor membre. Modul în care funcţionează sistemul FS ca principal instrument al politicii de dezvoltare regională reprezintă o ilustrare elocventă a acestei idei. Fondurile Structurale sunt în ultima instanţă o alocaţie semnificativă (cca. 35%) din bugetul Comunitar. Acest buget este alcătuit din contribuţiile diferenţiate ale statelor membre, contribuţii care sunt corelate cu mărimea şi puterea economică a acestora. Efectul COMPENSATORIU sau de ECHILIBRARE al FS şi FC a fost demonstrat prin analiza impactului pe care utilizarea acestora l-a avut asupra dezvoltării unor regiuni sau state ale UE, exemplul cel mai relevant fiind al IRLANDEI, care de la un PIB de sub 60% din media UE în momentul aderării (1973) a ajuns să depăşească această medie la sfârşitul anilor '90.

68 Produsul naţional brut (PNB) este diferit şi mai mic decât produsul intern brut (PIB). În evaluarea acestui indicator se urmăreşte şi creşterea realizată în perioada precedentă.



Dezvoltarea regională în România

Procesul de implementare a politicii de dezvoltare regională în România a început prin construcţia cadrului instituţional şi a suportului legislativ necesar. Procesul este şi necesită în continuare asistenţă tehnică externă. Pe fondul accelerării reformei economice, funcţionarea noului sistem este cu atât mai necesară şi mai urgentă cu cât este de aşteptat ca disparităţile regionale să crească în perioada următoare, iar o politică de dezvoltare regională poate fi un mijloc deosebit de eficient, aflat la îndemâna Guvernului şi a Autorităţilor Locale, spre a le ţine sub control. Experienţa altor ţări est-europene precum Polonia şi Ungaria ilustrează marile dificultăţi şi timpul relativ lung pe care le presupune implementarea acestei politici.

O politică de dezvoltare regională, aduce României următoarele beneficii:

• un sistem capabil să evite accentuarea disparităţilor în procesul dezvoltării, care să permită o intervenţie rapidă şi eficace în zonele afectate de declin sau criză economică şi

• eligibilitate pentru utilizarea Instrumentelor Structurale (Fonduri Structurale şi Fondul de Coeziune) ale Uniunii Europeane, după aderare.

Politica de dezvoltare regională este în prezent o componentă importantă a reformei economice şi sociale din România. Fundamentarea acestei politici s-a făcut în perioada 1996-1998, iar documentul principal care a enunţat obiectivele acestei politici şi care a influenţat construcţia instituţională şi legislativă a fost Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România69. Aceasta sublinia că (p. 31):

“disparităţile în nivelul dezvoltării diverselor regiuni sunt rezultatul atât al poten ialului acestora din punct de vedere al resurselor naturale şi umane cât şi al modelelor

(economice, tehnologice, demografice, sociale, politice şi culturale) care le-au influen at dezvoltarea de-a lungul istoriei […] Fo ele pie ei favorizează amplificarea

disparităţilor existente. Unele centre industriale sau zone de servire au tendin a să se dezvolte mai rapid, în timp ce zonele marginale cu profil agricol şi /sau cu facilităţi de

comunica ii mai slabe cunosc o tot mai accentuată marginalizare.”

ţ

ţ rţ ţţ

ţ

Cadrul legal al dezvoltării regionale şi coeziunii sociale în România a fost creat în 1998, odată cu promovarea Legii privind Dezvoltarea Regională (legea nr. 151/ 16 iulie 1998), care a stabilit cadrul instituţional şi obiectivele Politicii de Dezvoltare Regională (PDR). Legea a urmat îndeaproape abordarea din Carta Verde, asigurând cooperarea voluntară a judeţelor în cadrul unor regiuni de dezvoltare. În perioada 1999 – 2003 s-au constituit structurile de dezvoltare regională la nivel naţional şi regional şi s-au perfecţionat mecanismele de implementare a PDR. În decembrie 2001, Guvernul României a trimis CE, "Documentul de Poziţie" pentru Capitolul 21 referitor la politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, cuprinzând principalele acţiuni care trebuie întreprinse în vederea integrării, în domeniile legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului, adiţionalităţii şi managementului financiar. Pe baza acestui document, Capitolul 21 a fost deschis pentru negocieri în martie 2002. Recent, în septembrie 2004, acest capitol de negociere a fost închis, în România existând în prezent un cadru legislativ şi instituţional adecvat şi funcţional.

69 "Carta Verde a Dezvoltării Regionale în România", publicată în 1997 a fost adoptată formal de către Guvernul României cu ocazia Conferinţei Internaţionale asupra Dezvoltării Regionale de la Bucureşti, din mai 1997.



În 2004 legea 151 /1998 a fost înlocuită cu legea 315 /2004 (vezi anexa), care fixează noile obiective şi stabileşte atribuţiile şi instrumentele specifice pentru următoarea perioadă de timp, în care România va deveni stat membru al UE. Noile obiective sunt:

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico- sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene, care promovează dezvoltarea economico- socială şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaţionale la care România este parte.

Structurile instituţionale stabilite la nivel naţional şi regional sunt de două categorii: structuri deliberative şi structuri executive. Structurile deliberative sunt:

• Consiliile de Dezvoltare Regională la nivel regional (CDR) şi

• Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR), la nivel naţional

Structurile cu rol executiv sunt:

• Agenţiile de Dezvoltare Regională la nivel regional, subordonate CDR şi

• Departamente şi direcţii specializate din cadrul Ministerului Integrării Europene şi al Ministerului Finanţelor Publice.

O prezentare detaliată a cadrului instituţional actual este făcută în capitolul următor. Atribuţiile specifice structurilor implicate în dezvoltarea regională sunt precizate în legea 315 /2004 (vezi anexa).

Instrumente specifice procesului de planificare regională şi unele definiţii Fondul Naţional pentru Dezvoltare Regională: instrument de finanţare al politicii de dezvoltare regională

Fondul pentru Dezvoltare Regională: instrument financiar folosit pentru implementarea politicii de dezvoltare regională în cadrul regiunii.

Planul Naţional de Dezvoltare: document de planificare strategică şi programare financiară, care are ca scop să orienteze şi să stimuleze dezvoltarea economică şi socială a României pentru atingerea obiectivului UE de realizare a coeziunii economice şi sociale. Planul naţional de dezvoltare fundamentează accesul României, în calitate de stat membru al UE, la FS. Este avizat de către CNDR şi aprobat de Guvernul României.

Planurile de Dezvoltare Regională: documente strategice şi de programare elaborate la nivel regional de către ADR şi aprobate de CDR. Ele vor sta la baza Programelor Operaţionale regionale, după integrarea în structurile UE.

Planificarea Regională: proiect global al unui ansamblu teritorial aflat în administrarea unei colectivităţi ce urmăreşte să-şi satisfacă nevoile, punând în practică un plan de dezvoltare economică şi socială, elaborat autonom, controlat de actorii locali, dar integrat în planul naţional şi articulat cu alte planuri regionale70.

70 A. S. Bailly, B. Guesnier, J. H. P. Paelinck, A. Sallez – 1988, Comprendre et maitriser l’espace ou la science regionale et l’amenagement du territoire, Ed. II, GIP RECLUS, Montpellier.



Scurt istoric al procesului de dezvoltare regională în România

1994 – 1997: Programul Naţional Indicativ convenit între România şi UE stabileşte 4 priorităţi printre care dezvoltarea sectorului IMM şi dezvoltarea regională

1996 – 1998: se desfăşoară primul Program PHARE pentru politica de dezvoltare regională

1996 – 1997: publicarea raportului "Disparităţi Regionale în România - 1990/1994" şi publicarea "Cartei Verzi privind dezvoltarea regională în România"

mai 1997: Conferinţă Internaţională la Bucureşti, pentru adoptarea principiilor politicii de dezvoltare regională în România

iunie 1997: iunie 1998 - elaborarea proiectelor de lege pentru dezvoltare regională în România precum şi pentru zonele defavorizate

iulie 1998: apare Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională în România

octombrie 1998: apare OUG 24 privind regimul zonelor defavorizate în România

octombrie 1998: apare HG privind normele metodologice de aplicare a legii 151 /1998

decembrie 1998: apar HG-uri pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională (ANDR) care va gestiona dezvoltarea regională la nivel naţional până în ianuarie 2001 şi desemnarea componenţei CNDR

decembrie 1998 - februarie 1999: formarea celor 8 Consilii de Dezvoltare Regională

decembrie 1998 - mai 1999: formarea celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională (ADR)

iunie 1999 - ianuarie 2000: programe de formare profesională pentru personalul din cadrul ADR şi ANDR

1999 – 2000: derularea primelor proiecte de dezvoltare regională în România (prin Programul Phare '98)

aprilie - noiembrie 1999 - elaborarea primei variante a Planului Naţional de Dezvoltare (PND) şi a Planurilor de Dezvoltare Regională (PDR)

2000: programe speciale pentru Zonele Defavorizate (dezvoltarea afacerilor, sprijinirea investiţiilor şi sprijinirea activităţilor agricole din mediul rural)

2001: înfiinţarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP), care va gestiona politica regională în România până în 20032001 – 2004: programul Phare susţine dezvoltarea regională prin fonduri nerambursabile destinate pentru investiţii în dezvoltarea IMM, infrastructuri, mediu şi resurse umane

2001 – 2004: se elaborează noi variante ale planurilor de dezvoltare regionale; ultima variantă a PND este finalizată în 2003 şi se referă la perioada 2003-2005decembrie 2001 – depunerea documentului de poziţie a GR privind capitolul 21

2001 – 2002: apar OG 65 /2001 pentru constituirea de parcuri industriale (legea 490 /2002), OG 14 /2002 pentru constituirea de parcuri ştiinţifice şi tehnologice, este acreditată Agenţia Naţională SAPARD şi birourilor regionale aferente, este înfiinţată ARIS (prin legea 390 /2002)

martie 2002 – deschiderea capitolului de negociere privind dezvoltarea regională

în 2002 apar strategii privitoare la ocupare şi sărăcie: HG 759 /2002 pentru aprobarea Planului naţional de acţiune pentru ocuparea forţei de muncă şi HG 829 /2002 pentru aprobarea Planului naţional antisărăcie şi promovare a incluziunii sociale (PNAinc)în 2002 apar HG 1323 privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare şi crearea structurilor corespunzătoare (CIP la nivel naţional şi CRP la nivel regional) şi HG 1555 privind desemnarea instituţiilor şi organismelor responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin instrumentele structuraleîn 2004: actualizarea cadrului legislativ prin promovarea legii 315 privind dezvoltarea regională în România şi înlocuirea HG 1323 şi HG 1555 cu noile HG 1115 şi respectiv 497septembrie 2004: închiderea capitolului de negociere 21 privind "politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale"Organizare teritoriului în

Regiuni de Dezvoltare



Teritoriul României este împărţit în 8 “Regiuni de Dezvoltare” (vezi anexa) - zone ce corespund unor grupări de judeţe constituite prin asocierea voluntară a acestora, pe bază de convenţie semnată de reprezentanţii consiliilor judeţene şi anume:

Denumire regiune Judeţe componente NORD-EST Bacău, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui SUD-EST Brăila, Buzău, Constanta, Galaţi, Tulcea, Vrancea SUD-MUNTENIA Argeş, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Prahova,

Teleorman SUD-VEST OLTENIA Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea VEST-ROMÂNIA Arad, Caraş-Severin, Hunedoara, Timis NORD-VEST Bihor, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Sălaj, Satu-Mare CENTRU Alba, Braşov, Covasna, Harghita, Mureş, Sibiu BUCUREŞTI - ILFOV Bucureşti, Ilfov

La nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare funcţionează a Agenţie de dezvoltare, formată din 20 – 25 de persoane şi având birouri de lucru în fiecare dintre judeţele componente. Sediile ADR se află în următoarele municipii: Piatra-Neamţ, Brăila, Călăraşi, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Alba-Iulia şi Bucureşti.

Cele 8 regiuni cuprind judeţe cu niveluri de dezvoltare diferite şi economii complementare. Acesta a fost şi unul dintre criteriile urmărite la agregarea judeţelor în regiuni. Disparităţile regionale sunt numeroase şi de multe feluri. Astfel ele pot fi: interregionale, intra-regionale, între urban şi rural, între marile oraşe şi localităţile mici, între ariile periurbane şi cele izolate (montane, deltă etc.). O primă măsurare a disparităţilor specifice din România, după 1990, a fost prezentată în Carta Verde a Dezvoltării Regionale din 1997.

"Existenţa71 dezechilibrelor regionale în România reprezintă o moştenire a perioadei interbelice când, în contextul unei dezvoltării economice generale reduse, activitatea industrială a fost concentrată într-un număr mic de zone, dependente de accesul la resursele minerale şi energetice, cu o localizare favorabilă din perspectiva căilor importante de transport (Bucureşti, Valea Prahovei, Braşov, Hunedoara, Valea Jiului, Reşiţa, Brăila, Galaţi, Constanţa).

Perioada comunistă s-a caracterizat printr-o politică economică centralizată având drept scop echilibrarea dezvoltării teritoriale printr-un proces de "industrializare şi urbanizare forţată". Rezultatele acestei politici au fost dezvoltarea rapidă a unor zone înapoiate (în special nord-estul şi sud-estul României). Această politică a fost una de redistribuire pe baze non-economice a resurselor limitate de dezvoltare. Efectele pe termen mediu şi lung ale acestei redistribuiri au determinat încetinirea creşterii economice şi epuizarea factorilor interni care susţin dezvoltarea economică.

După 1989 aceste zone dezvoltate în mod artificial au fost primele afectate de procesul de restructurare economică. În consecinţă, disparităţile economice regionale au crescut, în special în privinţa ocupării forţei de muncă şi a producţiei industriale, dar şi sub aspectul veniturilor şi resurselor financiare ale gospodăriilor. O creştere a disparităţilor a fost observată şi în cazul unor indicatori sociali, cum ar fi educaţia, îngrijirea medicală, serviciile publice locale etc.

71 Paragrafele următoare reproduc fragmente din raportul: "Impactul politicii de coeziune socială asupra dezvoltării economico-sociale la nivel regional în România", de G. Pascariu, M. Stănculescu et. all, IER, 2002.



Astfel, după 45 de ani de comunism, cele mai puţin dezvoltate zone din România continuă să fie Moldova şi sud estul Câmpiei Române, iar cele mai dezvoltate rămân în afară de Bucureşti şi Constanţa, regiunile din vestul şi centrul ţării (Transilvania şi Banat) care au fost mai avansate ca nivel economic şi urbanizare şi înainte de 1948.

Din momentul creării regiunilor în 1998, un număr mare de indicatori măsoară disparităţile la acest nivel. Deoarece cele 8 regiuni grupează judeţe şi arii cu niveluri de dezvoltare mai scăzute sau mai ridicate72, nivelul inter-regional al disparităţilor e mai mic decât acela dintre judeţe sau dintre comune, sau decât cel dintre zonele urbane şi cele rurale. Aceasta conduce la opinia generală conform căreia nivelul disparităţilor în România nu este unul prea ridicat şi că, mai mult sau mai puţin, întreaga ţară poate fi considerată drept subdezvoltată comparativ cu nivelul mediu de dezvoltare al UE. O asemenea atitudine poate conduce la o abordare greşită în structurarea unei politici de coeziune socială şi economică şi a unei politici regionale raţionale şi eficiente.

Datele privind PIB, calculate pentru intervalul 1993-1998 indică o tendinţă de lărgire a decalajului dintre regiunile cele mai dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate (vezi grafic), o confirmare a părerii aproape unanime conform căreia implementarea reformelor politice şi adaptarea structurilor economice şi sociale la economia de piaţă conduc la mărirea disparităţilor. Mai mult, tranziţia a scos la iveală slăbiciunile economice ale zonelor mai puţin dezvoltate precum puternica dependenţă de o singură industrie (zonele mono-industriale), slaba dezvoltare a procesului de planificare spaţială, slaba atractivitate a localităţilor, utilităţi insuficiente şi infrastructură slab dezvoltată, o structură demografică fragilă şi neadecvată etc.

Evoluţia PIB-ului regional în România în % (România = 100)

70.00

80.00

90.00

100.00

110.00

120.00

130.00

140.00

150.00

160.00

170.00

1993 1994 1995 1996 1997 1998

nord-es t

sud-es t

sud

sud-ves t

ves t

nord-ves t

centru

bucures ti

ROMANIA

Sursa: Anuarul Statistic al României şi MDP.


72 Carta Verde a Dezvoltării Regionale, din 1997 scoate la iveală existenţa a două tipuri de sub-regiuni (regiuni de similaritate) în cadrul fiecăreia din cele 8 regiuni.


Chiar în cazul unui mediu economic slab dezvoltat, concurenţa dintre regiuni există şi poate fi măsurată. Dacă regiunile din prima poziţie (Bucureşti-Ilfov) şi ultima poziţie (Nord-est) au rămas neschimbate, toate celelalte şase regiuni şi-au modificat poziţia ierarhică în intervalul de 5 ani măsurat: regiunile Centru şi Vest şi-au schimbat de patru ori poziţia între ele, plasându-se pe locurile doi şi trei; regiunea Sud a căzut constant, de pe locul 4 pe locul 7, în timp ce regiunea de Sud vest, după ce a ocupat locurile 5, respectiv 6 în 1993 şi 1994, şi-a dobândit şi păstrat constant poziţia a patra până în 1998. Celelalte două regiuni, Nord-vest şi Sud-vest au avut o evoluţie oscilatorie (posibil datorită schimbărilor semnificative din industria minieră) şi şi-au schimbat locul de mai multe ori în timpul acestui interval, ajungând în cele din urmă pe poziţiile 5 şi 6.

O serie de studii recente având drept obiectiv problema competitivităţii şi analizarea relaţiilor dintre PIB-ul regional per capita şi principalele elemente care contribuie la evoluţia specifică a indicatorilor au identificat patru factori strâns legaţi de diferenţele regionale în măsurarea PIB-ului: structura activităţii economice (reprezentată prin distribuţia ocupării forţei de muncă între sectorul agricol, manufacturier, construcţii şi servicii); dimensiunea activităţii inovative (măsurată prin numărul de aplicaţii ale patentelor); accesibilitatea regională (măsurată printr-un indice nou, de perifericitate care include în mod implicit efectele variaţiilor în infrastructura de transport); nivelul de calificare al forţei de muncă (măsurată prin numărul relativ de persoane cuprinse între 25 şi 59 de ani cu studii universitare sau echivalente, studii medii sau educaţie primară). Concluziile acestor studii pot fi rezumate astfel:

PIB-ul regional pe cap de locuitor e pozitiv şi puternic corelat cu gradul de ocupare a forţei de muncă în industrie şi construcţii (coeficientul de corelare este de +0,68). Această valoare este puternic influenţată de situaţia specială a regiunii care include capitala, cea mai dezvoltată zonă a ţării şi cu cei mai buni factori de dezvoltare.

•

•

•

•

•

•

PIB-ul regional pe cap de locuitor este corelat pozitiv cu ponderea populaţiei ocupată în servicii (+0,49)…

Regiunile cu o populaţie angajată în agricultură sunt mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. PIB-ul per capita este puternic corelat negativ cu gradul de ocupare a populaţiei în activităţile agricole (-0,73). La fel ca şi gradul de ocupare în sfera serviciilor...

Regiunile cu un PIB per capita peste media naţională sunt atractive pentru forţa de muncă cu calificare ridicată (+0,75) şi pe de altă parte, gradul de corelare dintre nivelul de dezvoltare regională şi ponderea persoanelor cu calificare redusă în cadrul populaţiei în vârstă este puternic negativă (-0,82). Nu există disparităţi semnificative în distribuţia populaţiei cu nivel educaţional mediu însă există disparităţi semnificative în distribuţia regională a populaţiei cu un grad ridicat de instruire.

În România există o corelaţie pozitivă între distribuţia regională a capacităţii inovative şi PIB-ul pe cap de locuitor (+0,48). Nivelul acestui indicator este puternic influenţat de nivelul relativ ridicat al dezvoltării capitalei ţării (comparativ cu restul teritoriului).

Privitor la impactul gradului de accesibilitate asupra dezvoltării regionale, există o corelare pozitivă, relativ puternică, între distribuţia reţelei de cale ferată şi PIB pe cap de locuitor şi o corelare pozitivă între nivelul de dezvoltare şi elementele infrastructurii teritoriale de transport existente.

Analiza sugerează că factorii stimulativi ai dezvoltării regionale, cărora trebuie să li se acorde o atenţie specială sunt: gradul ridicat de educaţie a populaţiei, capacitatea inovativă ridicată, infrastructura fizică şi existenţa activităţilor generatoare de valoare adăugată ridicată.

Asupra unor asemenea aspecte (o componentă importantă care se mai adaugă este mediul) sunt concentrate ajutoarele financiare specifice politicii de dezvoltare regională în UE…



ROMÂNIA ŞI UTILIZAREA FONDURILOR PRE-STRUCTURALE ŞI STRUCTURALE

În perioada 2000 – 2006, România, în calitatea de ţară candidată la integrare în Uniunea Europeană, beneficiază de ajutor financiar nerambursabil, în valoare de cca. 650 MEURO anual, prin intermediul celor 3 instrumente de preaderare: Phare (revizuit), ISPA şi SAPARD. Aceste instrumente au fost create de UE în vederea pregătirii celor 10 ţări candidate din Europa centrală şi de est şi reprezintă nu numai un simplu ajutor financiar pentru dezvoltare. Utilizarea acestor instrumente, cunoscute şi sub denumirea de PRE-STRUCTURALE, constituie de asemenea, un prilej de rodare şi perfecţionare a sistemului instituţional, de ajustare a mecanismelor şi procedurilor economico-financiare, de învăţare, pentru personalul din instituţiile implicate în dezvoltare regională şi de informare şi cunoaştere a modalităţilor de accesare şi utilizare a acestor resurse de către potenţialii beneficiari, fie aceştia firme private, persoane fizice sau administraţii locale. Deşi acest sistem este în schimbare, o cunoaştere a modului de func ionare şi a institu iilor implicate este nu doar utilă, dar şi necesară pentru a în elege complexitatea procesului şi desfăşurarea sa…

ţ ţţ

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

Fondurile Prestructurale şi Agenţia SAPARD

Care sunt obiectivele celor 3 programe? Programul Phare, în valoare de cca. 250 MEURO anual urmăreşte sprijinirea ţărilor din Europa Centrală şi de Est pentru a-şi crea capacităţi de utilizare a Instrumentelor Structurale după intrarea în UE prin:

ajutor în elaborarea politicilor structurale ale ţărilor candidate

promovarea înţelegerii politicii structurale a UE prin cooperare administrativă (programele de twinning)

consolidarea instituţiilor

participarea la programele Comunităţii

dezvoltarea regională şi socială

restructurarea industrială şi dezvoltarea IMM-urilor

Programul ISPA, în valoare de 200 – 250 MEURO anual este destinat sprijinirii dezvoltării infrastructurii de transport şi de mediu, având ca obiectiv pregătirea ţărilor candidate în domeniul politicilor de transport şi mediu prin:

familiarizarea cu politicile şi procedurile UE

ajungerea din urmă a standardelor UE în domeniul mediului (sprijin pentru proiecte privind alimentarea cu apă potabilă, tratamentul apelor reziduale şi managementul deşeurilor solide şi al poluării aerului)

extinderea şi racordarea la reţelele de transport trans-european (sprijin inclusiv pentru o mobilitate durabilă şi interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor naţionale)

Programul SAPARD în valoare de cca. 150 MEURO anual este destinat modernizării agriculturii şi dezvoltării rurale prin intermediul următoarelor măsuri:

investiţii în asociaţiile agricole

îmbunătăţirea prelucrării şi comercializării produselor agricole şi ale pescuitului

îmbunătăţirea structurilor controalelor de calitate, veterinare şi fitosanitare în interesul asigurării calităţii alimentelor şi al protecţiei consumatorilor



măsuri de producţie agricolă care să protejeze mediul şi să conserve zonele rurale •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice

înfiinţarea unor servicii de sprijin şi management pentru agricultori

înfiinţarea unor grupe de producători

renovarea şi dezvoltarea satelor, protecţia şi conservarea patrimoniului rural

ameliorarea solului şi re-parcelarea

înfiinţarea şi actualizarea registrelor agricole

ameliorarea învăţământului profesional

dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale

managementul resurselor de apă

industria forestieră, inclusiv reîmpădurirea, investiţii în asociaţiile silvice ale proprietarilor particulari de păduri, procesarea şi comercializarea produselor forestiere

asistenţă tehnică pentru măsuri, inclusiv studii pentru pregătirea şi monitorizarea de programe, campanii de informare şi publicitate

Cine gestionează aceste programe?

Gestionarea acestor fonduri, care reprezintă cca. 7-8% din valoarea medie a bugetului de stat anual al României a determinat dezvoltarea unei structuri instituţionale complexe la nivel central şi regional. Conform reglementărilor şi înţelegerilor dintre Guvernul României şi UE gestionarea ajutorului nerambursabil al UE se realizează pe două planuri: financiar şi de implementare a programelor şi proiectelor. Au fost create structuri de coordonare, monitorizare şi control la nivel naţional, care asigură şi urmăresc utilizarea eficientă şi corectă sub aspect legislativ a fondurilor de dezvoltare.

Anul 2000 a marcat începerea procesului de monitorizare si evaluare a programelor Phare, în conformitate cu cerinţele Comisiei Europene, odată cu adoptarea HG 1011/ din decembrie 1999, prin care s-au aprobat Memorandumul de Înţelegere privind înfiinţarea Oficiului de Plăti si Contractare Phare (OPCP), semnat la 16 iulie 1998, si Memorandumul de Înţelegere privind înfiinţarea Fondului Naţional, în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, semnat la 20 octombrie 1998.

La nivel central coordonarea fondurilor europene este asigurată de Ministerul Integrării Europene (conform HG 1011, MIE este coordonator naţional al asistenţei), ale cărui sarcini au fost amplificate odată cu reforma administraţiei centrale din iulie 2003. Managementul fondurilor Phare este asigurat în continuare de OPCP, în timp ce MIE a preluat coordonarea fondurilor ISPA şi SAPARD având rol de autoritate de management pentru acestea. Implementarea programelor şi proiectelor este asigurată de autorităţi şi agenţii de implementare, la nivel naţional pentru programele sectoriale şi la nivel regional pentru cele regionale /teritoriale.

Implementarea programelor sectoriale este asigurată de ministere şi agenţii guvernamentale prin intermediul unor direcţii sau birouri specializate. Programul SAPARD este implementat de Agenţia SAPRAD, care are în subordine un sistem de 8 birouri regionale.

Implementarea programelor regionale /teritoriale este realizată prin intermediul sistemului de instituţii şi structuri regionale constituite conform legii 151 /1998 şi menţinute prin legea 315 /2004. Acest sistem cuprinde cele opt Consilii de Dezvoltare Regională, cu rol deliberativ şi cele opt Agenţii de Dezvoltare Regională cu rol executiv, subordonate consiliilor.



CDR sunt structuri deliberative care analizează şi decid cu privire la strategia şi programele de dezvoltare regională, formate din reprezentanţi aleşi. ADR sunt organizaţii non-guvernamentale subordonate CDR, non-profit, de utilitate publică şi cu statut juridic, care elaborează şi propune CDR strategia şi programele de dezvoltare regională. La nivel regionale ADR reprezintă interfaţa dintre autoritatea de management a componentei de coeziune economică şi socială şi beneficiarii fondurilor de dezvoltare, care sunt atât administraţii publice locale (Consilii locale şi judeţene) cât şi agenţi economici sau alte categorii de organizaţii din sectorul privat.

Utilizarea fondurilor de pre-aderare se realizează într-un sistem instituţional ierarhizat şi ramificat precum şi pe baza unor proceduri reglementate de alocare pe proiecte şi de monitorizare (prin intermediul Comitetelor de Monitorizare) şi control.

Cum e reglementată finan area? ţ

Documentul anual care reglementează alocaţiile sectoriale şi teritoriale ale fondurilor Phare este Memorandumul de Finanţare. Pentru ISPA alocaţiile financiare se realizează pe proiecte mari pe baza unor Memorandumuri de Finanţare, iar pentru SPARD, documentul de programare îl reprezintă Programul naţional pentru agricultură şi dezvoltare rurală, finanţarea fiind stabilită prin Acordul Multianual de Finanţare 2000-2006, semnat pe 2 februarie 2001 între Guvernul României şi Comisia Europeană şi ratificat prin Legea 316/2001. În perspectiva integrării şi a utilizării instrumentelor structurale Planul Naţional de Dezvoltare elaborat în prezent de MIE în parteneriat cu alte ministere şi cu structurile regionale va deveni documentul unic de programare şi alocare a ajutorului financiar al UE.

Rolul instituţiilor implicate în gestionarea fondurilor pre-structurale

În continuare sunt prezentate succint principalele instituţii din sub-ordinea guvernului73, implicate în prezent în administrarea ajutorului neramburasabil, respectiv:

Ministerul Integrării Europene (MIE)

MIE are conform HG 734 /2003 sarcini multiple în domeniul gestionării ajutorului european. MIE asigură fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană, precum şi conducerea negocierilor de aderare". Printre funcţiile sale MIE îndeplineşte şi funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare în domeniul integrării europene. În domeniul dezvoltării regionale are atribuţii de coordonare şi monitorizare. Până în luna martie 2004 a avut şi sarcina de a coordona elaborarea Planul naţional de dezvoltare (PND). În prezent atribuţiile cele mai importante sunt legate de asigurarea managementul financiar şi tehnic al Fondului naţional pentru dezvoltare regională şi al fondurilor de tip structural pentru realizarea coeziunii economice şi sociale, în conformitate cu PND. Are rol de coordonator naţional al finanţării, de autoritate de management pentru fondurile ISPA şi SAPARD şi de autoritate de implementare pentru programul Phare, componenta de coeziune economică şi socială.

Ministerul Agriculturii, Pădurilor, şi Dezvoltării Rurale (MAPDR)

MAPDR a fost înfiinţat prin HG 409 /martie 2004 şi asigură dezvoltarea durabilă a agriculturii, pescuitului şi acvaculturii, producţiei alimentare, agriculturii ecologice, îmbunătăţirilor funciare, silviculturii şi a spaţiului rural. MAPDR are atribuţii în elaborarea de programe de dezvoltare rurală, la nivel naţional, regional şi local precum şi pentru dezvoltarea zonelor montane şi a zonelor rurale defavorizate. MAPDR este de asemenea autoritatea competentă pentru programul SAPARD şi răspunde de coordonarea acţiunilor de implementare tehnică şi financiară a Instrumentului special de pre-aderare pentru agricultură şi dezvoltare rurală prin Agenţia SAPARD.

73 Textele care urmează se bazează pe legislaţia în vigoare, care reglementează activitatea acestora.



Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor (MMGA)

MMGA a fost înfiinţat în baza HG 408 /2004, ca urmare a desfiinţării Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. MMGA realizează politica în domeniile mediului şi gospodăririi apelor la nivel naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi armonizare a acestor activităţi în cadrul politicii generale a Guvernului, asigură şi coordonează aplicarea strategiei Guvernului în domeniile respective şi este autoritate de management pentru infrastructura de mediu. În domeniul dezvoltării regionale MMGA asigura prin unităţi de management de program implementare proiectelor de mediu finanţate prin ISPA. În cadrul MMGA se organizează şi funcţionează la nivel de direcţie generală Autoritatea de implementare a fondurilor structurale şi de coeziune economică- socială pentru proiecte de infrastructură de mediu.

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei (MMSSF)

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, conform HG 737 /2003, are rol de sinteză pentru asigurarea şi coordonarea aplicării strategiei şi politicilor Guvernului în domeniile: muncii, solidarităţii sociale, protecţiei sociale şi familiei. MMSSF are funcţii de armonizare cu reglementările UE a cadrului legislativ din domeniul său de activitate şi de autoritate de management pentru programul operaţional sectorial privind politica socială şi de ocupare a forţei de muncă. MMSSF are în subordine Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, instituţie publică de interes naţional, constituită conform legii 145 /1998. Statutul ANOFM a fost aprobat prin HG 768 /2003. ANOFM acţionează pentru prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale nefavorabile ale acestuia şi va asigura la data aderării României la UE, implementarea programelor finanţate din Fondul social european şi îndeplineşte rolul de autoritate de implementare pentru Programul operaţional sectorial pentru politică socială şi de ocupare a forţei de muncă.

Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (MTCT)

MTCT este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, organizat în baza HG 740 /2003, care stabileşte politica în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului, la nivel naţional, elaborează strategia şi reglementările specifice de dezvoltare şi de armonizare a activităţilor de transport, construcţii şi turism, în cadrul politicii generale a Guvernului, şi îndeplineşte rolul de autoritate de stat în domeniul transporturilor, construcţiilor şi turismului. MTCT elaborează şi implementează politicile de aplicare a strategiei naţionale în domeniul lucrărilor publice, amenajării teritoriului, locuinţei şi turismului. MTCT asigură de asemenea elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional (PATN), ca sinteză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajare a teritoriului, urmărind armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia şi coordonează programele de asistenţă tehnică acordate de UE, Organizaţia Mondială a Turismului şi de alte organisme internaţionale, precum şi programul de integrare europeană în domeniul turismului. În cadrul MTCT funcţionează unităţi de coordonare pentru programele ISPA şi SAPARD pentru măsurile de infrastructură şi are în subordine unităţi cu rol de agenţii de implementare precum AND şi CFR S.A.

Ministerul Finanţelor Publice (MFP)

MFP a fost înfiinţat prin HG 735 /2003, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea Guvernului, care aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul finanţelor publice şi are printre atribuţii gestionarea asistenţei financiare nerambursabilă acordată României de UE potrivit prevederilor memorandumurilor de înţelegere, memorandumurilor şi acordurilor de finanţare semnate de Guvernul României şi de Comisia Europeană şi asigurarea fundamentării, coordonării şi realizării activităţilor specifice procesului de pregătire a aderării României la UE pe domeniile din competenţa şi responsabilitatea sa. În sub-ordinea MFP funcţionează "Direcţia Fondului Naţional de Preaderare" şi OPCP. În luna martie 2004, Parlamentul României a promulgat legea nr. 23 pentru modificarea şi completarea Legii 90 /2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi ministerelor, urmată de o serie de HG privitoare la restructurarea anumitor structuri guvernamentale şi ministere. În aceeaşi perioada prin HG nr. 272 /2004 MFP a fost desemnat ca autoritate de management pentru Cadrul de sprijin comunitar şi autoritate de management pentru Fondul de Coeziune precum şi coordonator al activităţilor de elaborare a Planului Naţional de Dezvoltare.



Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC)

MEC este organizat conform HG nr. 741 /2003 şi aplică strategia şi Programul de guvernare în domeniul educaţiei, învăţământului, cercetării ştiinţifice, dezvoltării tehnologice, inovării şi tineretului. În cadrul MEC funcţionează unităţi de coordonare a programelor specifice finanţate de UE precum SOCRATES, ERASMUS, Phare VET ş.a.

Ministerului Economiei şi Comerţului (MECom)

MEC funcţionează conform HG 738 /2003 având atribuţii în domeniile privind creşterea economică, industrie, energie, resurse minerale, producţia de apărare, comerţ, integrare europeană şi relaţii externe. Deşi nu derulează programe şi proiecte din fonduri de pre-aderare, MEC are indirect legătură cu politica regională fiind implicat în elaborarea strategiilor şi programelor privind creşterea economică, industria, energia, resursele minerale, industria de apărare, comerţul, promovarea exportului, precum şi a politicilor industriale, energetice, comerciale şi economice, în recuperarea şi conservarea energiei, restructurarea şi, după caz, privatizarea societăţilor comerciale şi a regiilor autonome care funcţionează sub autoritatea sa. MEC iniţiază şi avizează de asemenea programe de refacere ecologică a zonelor afectate de exploatări miniere şi petroliere, urmărind realizarea măsurilor de protecţie a mediului, în condiţiile legii.

Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI)

MAI funcţionează conform OG 63 /2003 şi HG 725 /2003 şi exercită atribuţiile multiple în domenii privind: apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, a proprietăţii publice şi private, activitatea de cadastru, geodezie şi cartografie, activitatea privind zonele defavorizate şi parcurile industriale, asigurarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civilă a populaţiei şi bunurilor, precum şi administrarea şi protecţia Fondului Arhivistic Naţional. Din perspectiva dezvoltării regionale, activitatea MAI este importantă în relaţie cu procesul de reformă al administraţiei.

La nivel regional principalele structuri implicate în administrarea fondurilor de pre-aderare sunt Consiliile şi Agenţiile de Dezvoltare Regională (CDR şi ADR). Rolul lor a fost reconfirmat de legea 315 /2004. Astfel: Consiliile de Dezvoltare Regională sunt organismele deliberative la nivel regional, formate din reprezentanţi ai aleşilor locali care au drept principale responsabilităţi şi atribuţii analiza şi aprobarea strategiei şi programelor de dezvoltare regională, sprijinirea elaborării în parteneriat a Planului de dezvoltare regională şi aprobarea proiectelor de dezvoltare regională. CDR coordonează activitatea agenţiilor de dezvoltare regională, aprobă modul de utilizare a Fondului de dezvoltare regională şi urmăreşte modul utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional pentru dezvoltare regională.

Agenţiile de Dezvoltare Regională, care funcţionează în cele 8 regiuni de dezvoltare sunt organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale. Printre cele mai importante atribuţii ale ADR se numără: elaborarea strategiei, planului şi programelor de dezvoltare regională şi de gestionare a fondurilor, pe care le supune aprobării CDR, asigurarea realizării programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de CDR şi asigurarea managementului tehnic şi financiar al Fondului pentru dezvoltare regională, în scopul realizării obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională. ADR mai asigură şi răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituţiile naţionale, implementarea, monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei proiectelor finanţate de UE, în cadrul programelor de dezvoltare regională şi /sau, a proiectelor din cadrul programelor naţionale.

În afara instituţiilor mai sus-numite, trebuie amintit şi rolul de coordonare a politicii naţionale de dezvoltare regională pe care îl are Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională precum şi existenţa unor structuri de monitorizare organizate regional, precum: agenţiile regionale de protecţie a mediului, birourile regionale de statistică, birourile regionale SAPARD sau comisiile regionale pentru monumentele istorice.



Structura instituţională şi sistemul de relaţii pentru Fondurile de Pre-aderare

Ministerul Integrarii

Europene Ministerul Finantelor

Publice

Coordonator al fondurilor de pre-aderare Coordonator al Fondului

National

PHARESAPARD ISPA

Autoritate de managementpentru fondurile de pre-

aderare

Ministerul Integrarii Europene

Autoritate de plăţi pentrufondurile de pre-aderare

Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare

(OPCP)*

Autorităţi de implementare pentru fondurile de pre-aderare

Ministerul Integrării Europene

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi

Familiei

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării

Rurale

Agenţiile de dezvoltare regională

Agenţia SAPARD

Agenţia Naţională ptr Ocuparea Forţei de

Muncă

Agenţia Naţională a Drumurilor şi CFR

S.A.

Unităţi de coordonare/ servicii tehnice delegate /birouri de implementare a proiectelor la nivelul altor ministere, agenţii sau regii naţionale cărora li se

adresează programele şi proiectele deezvoltare

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

MTCT şi MMGA

Agenţii de implementare pentru fondurile de pre-aderare

*Notă: OPCP este în acelaşi timp şi agenţie de implementare pentru proiecte ISPA



Câteva informaţii despre programul şi agenţia SAPARD:

Sistemul de implementare

Reglementarea CE nr. 1268/1999 privind sprijinul Comunităţii pentru măsurile de pre-aderare privind agricultura şi dezvoltarea rurală în ţările candidate ale Europei Centrale şi de Est a stipulat crearea unei Agenţii de Implementare a Programului SAPARD (AIPS) în responsabilitatea Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, pentru punerea în practică a programului de preaderare. Sistemul de implementare a fost conceput să se articuleze în jurul celor trei niveluri de decizie ierarhică (geografică) din responsabilitatea MAPAM (devenit între timp MAPDR), Direcţiile pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală –DADR la nivel naţional şi regional şi Direcţiile pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală – la nivel judeţean. Articularea se face astfel:

la nivelul local (judeţ) cu serviciile descentralizate ale MTCT, MAPDR şi MFP; •

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

•

la nivelul regional cu Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR);

la nivelul naţional cu MTCT, MAPDR, MFP

Principalele instituţii implicate în implementarea tehnică şi financiară a Programului SAPARD (Instrumentul Special de Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală) sunt în prezent:

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR) Agenţia SAPARD – înfiinţată în baza OUG 142 /21 septembrie 2000 (MO nr.471 /28.09.2000), ca instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea MAPAM (MAPDR în prezent).

cele 8 Birouri Regionale din structura de implementare a Agenţiei SAPARD.

Ministerului Integrării Europene în cadrul căruia a fost constituită prin HG nr.339/2001 (M.O.161/30.03.2001), Autoritatea de Management pentru Programul SAPARD. Aceasta este organismul responsabil cu asigurarea coordonării procesului de monitorizare şi evaluare a implementarii acestui program la nivel naţional, regional şi local. În realizarea atribuţiilor sale, Autoritatea de Management cooperează şi se consultă cu Agenţia SAPARD.

Implementarea financiară a Programului SAPARD se realizează în conformitate cu prevederile Acordului Multianual de Finanţare SAPARD (semnat la 2 februarie 2001) şi cu strategia şi măsurile stabilite în Programul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), aprobat prin Decizia Comisiei Europene din 12 decembrie 2000. Sistemul de monitorizare include:

Comitetul de Monitorizare pentru Programul SAPARD constituit prin Decizia nr.271/2001 a Primului Ministru la iniţiativa Autorităţii de Management, care asigură coordonarea implementării Programului SAPARD pe întreaga perioadă a derulării acestuia, în vederea realizării obiectivelor specifice.

Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală care coordonează faza de încheiere a contractelor şi de certificare a lucrărilor;

Serviciile descentralizate ale MTCT şi ale MMGA care asigură verificarea tehnică şi financiară a proiectelor;

Agenţia de Plăţi a MFP care asigură plăţile operaţiunilor;

Direcţia de Integrare Europeană pentru Agricultură şi Relaţii Internaţionale din MAPDR care ia decizii în conformitate cu punerea în practică a programului de preaderare.

Ce se întâmplă în prezent am văzut, în linii generale, dar ce va fi după aderare?……O structură instituţională complexă este în curs de pregătire. Majoritatea noilor departamente şi direcţii vor începe să funcţioneze din 2005.



Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune

În perspectiva integrării în structurile UE, România a înaintat în decembrie 2001. documentul de poziţie pentru capitolul 21 de negociere privind politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, pe baza căruia a fost deschis respectivul capitol. În documentul de poziţie prezentat Guvernul se angajează să întreprindă acţiuni în domeniile legislativ, instituţional, al programării, parteneriatului şi managementului financiar, care să asigure convergenţa necesară cu sistemul şi reglementările instrumentelor structurale. Principalele acţiuni în plan instituţional se referă la stabilirea responsabilităţilor de coordonare, management şi implementare pentru fondurile structurale şi fondul de coeziune, respectiv pentru Documentul Cadru de Sprijin Comunitar şi pentru cele trei Programe Operaţionale sectoriale şi cele opt Programe Operaţionale Regionale preconizate.

În acest scop în perioada 2002 - 2004 au fost emise o serie de HG privitoare la dezvoltarea regională şi asistenţa financiar comunitară. Dintre acestea cele mai importante au fost:

HG 1323 din noiembrie 2002, înlocuită de HG 1115 din august 2004, privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare care "reglementează cadrul instituţional şi partenerial prin care instituţiile şi organismele publice şi private stabilesc obiectivele naţionale prioritare de dezvoltare pe termen mediu pentru realizarea coeziunii economice şi sociale, precum şi programarea financiară a măsurilor prin care se realizează aceste obiective, în strânsă corelare cu orientările bugetare multianuale. Pentru elaborarea în parteneriat a PND se constituie Comitetul inter-instituţional pentru elaborarea PND, denumit CIP, iar pentru elaborarea în parteneriat a PDR se constituie, la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, Comitetul regional pentru elaborarea PDR, denumit CRP şi

•

• HG 1555 din februarie 2003, înlocuită de HG 497 din aprilie 2004, completată de HG 1179 din iulie 2004, privind desemnarea instituţiilor şi organismelor responsabile cu coordonarea, implementarea şi gestionarea asistenţei financiare comunitare prin instrumentele structurale în scopul creării, până la data aderării României la Uniunea Europeană, a unui cadru instituţional operaţional

Pe baza HG 1555 şi HG 497 au fost create apoi în cursul anilor 2003 şi 2004 odată cu reformele guvernamentale succesive din iunie – iulie 2003 şi martie 2004, direcţii şi departamente cu competenţe şi atribuţii în gestionarea viitoarei asistenţe financiare a UE. Ca urmare a acestor acţiuni în septembrie 2004 a fost încheiat şi capitolul 21 de negociere, capitol privitor la dezvoltarea regională şi coordonarea instrumentelor structurale.

În continuare sunt prezentate noile responsabilităţi atribuite ca urmare a recentelor acte normative. Astfel:

Ministerul Finanţelor Publice este desemnat Autoritate de Management pentru Cadrul de sprijin comunitar şi Autoritate de Management pentru Fondul de coeziune precum şi pentru Programul operaţional asistenţă tehnică. MFP va îndeplini şi funcţia de autoritate de plată pentru: Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european şi pentru Fondul de coeziune.

Ministerul Integrării Europene este desemnat ca Autoritate de Management pentru Programul Operaţional Regional şi pentru Iniţiativa Comunitară INTERREG.



Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului este desemnat ca autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru infrastructura de transport şi pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar pentru proiecte de infrastructură din domeniul transporturilor, finanţate prin Fondul de coeziune.

Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale va fi autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit. MAPDR, prin Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, Industrie Alimentară şi Dezvoltare Rurală, va îndeplini şi funcţia de autoritate de plată pentru Fondul european pentru orientare şi garantare în agricultură - secţiunea "Orientare" şi Instrumentul financiar de orientare piscicolă

Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor se desemnează ca autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru infrastructura de mediu, având responsabilitatea managementului, implementării şi gestionării asistenţei financiare alocate acestui program. MMGA va îndeplini şi funcţia de organism intermediar pentru proiectele de infrastructură din domeniul mediului, finanţate prin Fondul de coeziune.

Ministerul Economiei şi Comerţului se desemnează ca autoritate de management pentru Programul operaţional/sectorial pentru creşterea competitivităţii economice, iar prin direcţia de specialitate cu profil energetic va juca şi rolul de organism intermediar în cadrul programului operaţional sectorial pentru creşterea competitivităţii economice.

Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei se desemnează ca autoritate de management pentru Programul operaţional sectorial pentru dezvoltarea resurselor umane.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării va fi organism intermediar în cadrul programului operaţional sectorial pentru creşterea competitivităţii economice şi împreună cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă va îndeplini şi rolul de organism intermediar pentru Programul operaţional sectorial pentru dezvoltarea resurselor umane.

Agenţiile de dezvoltare regională se desemnează pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar pentru programul operaţional regional.

Agenţia SAPARD şi Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol se desemnează pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar pentru Programul operaţional sectorial pentru agricultură, dezvoltare rurală şi pescuit.

Agenţiile regionale de protecţie a mediului se desemnează pentru îndeplinirea funcţiei de organism intermediar pentru Programul operaţional sectorial pentru infrastructura de mediu.

Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie şi Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei vor îndeplini şi ele funcţia de organism intermediar în cadrul programului operaţional sectorial pentru creşterea competitivităţii economice.

În schema alăturată este ilustrat sistemul principal de relaţii care va fi pus în aplicare pentru gestionarea Fondurile Structurale şi a Fondului de Coeziune după aderare.



Structura instituţională şi sistemul de relaţii pentru Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune

Auto

rităţ

i de

coor

dona

re

Auto

rităţ

i de

plată

CADRUL DE SPRIJIN COMUNITAR (CSC)

Fondul de Coeziune

Programul operaţional

regional

POS pentru agricultură, dezvoltare

rurală şi pescuit

POS pentru infrastructura de transport

MFP

MIE

MFP MAPDR

FEDR, FSE, FC

FEOGA, IFOP

Agenţii naţionale de plată

Autorităţi de management

MECom MTCT MMGA MMSSF MAPDR MFP

Programe operaţionale

sectoriale (POS)

POS pentru creşterea

competitivităţii economice

POS pentru infrastructura

de mediu

POS pentru dezvoltarea resurselor

umane Iniţiativa

comunitară INTERREG

Organisme intermediare

ADR ANIMMC MEC

MECom MCTI

MTCT ARPM MEC ANOFM

SAPARD CNAFP

MTCTMMGA

PO de asistenţă tehnică



Legenda schemei:

MFP Ministerul Finanţelor Publice ADR Agenţii de Dezvoltare Regională

MIE Ministerul Integrării Europene ANIMMC Agenţia Naţională pentru IMM şi Cooperaţie

MAPDR Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale

ARPM Agenţii regionale de protecţia mediului

MTCT Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului

ANOFM Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă

MECom Ministerul Economiei şi Comerţului CNAFP Compania Naţională de Administrare a Fondului Piscicol

MEC Ministerul Educaţiei şi Cercetării FEDR Fondul european de dezvoltare regională

MMGA Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor

FSE Fondul social european

MMSSF Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei

FEOGA Fondul European pentru orientare şi garantare în agricultură

MCTI Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei

IFOP Instrumentul financiar de orientare piscicolă

FC Fondul de coeziune

şi unele defini ii în final (conf HG 497 /2004 şi HG 1179 /2004: ţ .

Autoritatea de management este organismul public care asigură gestionarea asistenţei financiare din instrumentele structurale.

Autoritatea de plată reprezintă organismul care elaborează şi înaintează cererile de plată şi primeşte de la Comisia Europeană sumele aferente fondurilor structurale şi Fondului de coeziune.

Cadrul de sprijin comunitar reprezintă documentul aprobat de Comisia Europeană, negociat în prealabil cu România ca stat membru, în urma evaluării Planului naţional de dezvoltare. Cadrul de sprijin comunitar conţine contribuţia din fondurile structurale şi celelalte resurse financiare pentru realizarea priorităţilor şi măsurilor conţinute în Planul naţional de dezvoltare. Prevederile acestui document se implementează prin intermediul programelor operaţionale.

Organismele intermediare sunt instituţiile desemnate de autorităţile de management, care, prin delegare de atribuţii de la acestea şi/sau de la autorităţile de plată, implementează măsurile din programele operaţionale şi asigură realizarea proiectelor finanţate din Fondul de coeziune. Delegarea de atribuţii către organismul intermediar şi reglementarea mecanismelor de coordonare şi control ale acestuia de către autoritatea care deleagă se fac pe bază contractuală. Autorităţile de management şi/sau autorităţile de plată rămân responsabile pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor delegate, precum şi a operaţiunilor finanţate prin instrumentele structurale.

Programele operaţionale sunt documente aprobate de Comisia Europeană pentru implementarea acelor priorităţi sectoriale şi /sau regionale din Planul naţional de dezvoltare, care sunt aprobate spre finanţare prin Cadrul de sprijin comunitar.

Dacă aţi ajuns în acest punct înseamnă că aţi acumulat suficiente informaţii pentru a şti în linii generale, ce este planificarea spaţială, care sunt obiectivele şi instrumentele acesteia şi în ce măsură dezvoltarea regională poate juca un rol în dezvoltarea fizică a teritoriului!



BIBLIOGRAFIE

Lecturi recomandate pentru domeniile planificare spaţială, amenajarea teritoriului şi urbanism

1. Benevolo, L. – Oraşul în istoria Europei, ed. Polirom, 2003; 2. Bonnet, J., - Marile metropole mondiale, Institutul european, 2000;

3. Claval, P., - Geopolitică şi geostrategie – gândirea politică, spa iul şi teritoriul în secolul al XX-lea, ed. Corint, 2001;

ţ

ţ

ţ

4. Enache, C., Ianăşi, L., Pascariu, G. - Dezvoltarea resurselor umane în domeniile construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului; Modulul 1 urbanism şi amenajarea teritoriului (manual), UTCB – 2003;

5. Erdeli G., et. al., - Dic ionar de geografie umană, ed. Corint, Bucureşti, 1999;

6. Hall P., Oraşele de mâine – o istorie intelectuală a urbanismului în secolul XX, ed. All, Bucureşti, 1999;

7. Ianoş, I., - Oraşele şi organizarea spa iului geografic, ed. Academiei, 1987;

8. Ianoş, I. –, Sisteme teritoriale, o abordare geografică, ed. Tehnică, Bucureşti, 2000;

9. Ianoş, I. , Humeau, J. B. – Teoria sistemelor de aşezări umane, ed. Tehnică, Bucureşti, 2001;

10. Nicolae, I., - Suburbanismul – ca fenomen geografic în România, ed. Merona, Buc. 2002;

11. Vlăsceanu Gh., Ianoş I., Oraşele României, casa ed. Odeon, Bucureşti, 1998;

12. Carta Amenajării teritoriului de la Torremolinos adoptată de CEMAT (Conferinţa Europeană a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului) în 1983;

13. Guiding Principles for Sustainable Spatial Development of the European Continent, adopted at the 12th Session of ECMRP (CEMAT), Hanover, 2000;

14. The EU compendium of spatial planning systems and policies, European Commission, 1997;

15. revista Arhitext Design – colecţia 1996 – 2004 (numere tematice); 16. revista Urbanisme – colecţia 1990 – 2004; 17. revista Territoires 2020 – DATAR – colecţie 2002 – 2004 (accesibilă pe Internet la

www.datar.gouv.fr); 18. revista Urbanismul, editată de Institutul Urbanistic al României, 1932 – 1940 (biblioteca

UAUIM);

Lecturi recomandate pentru domeniul planificare strategică

1. Bryson, J., M., 2002, Planificarea strategică pentru organiza ii publice şi non-profit, ed. Arc, Bucureşti – Chişinău;

ţ

ţţ ţ

2. Davidson, F., Lindfield, M., Pennink, C., - Strategic Planning, IHS Rotterdam, 2000);

3. Racoviceanu, S., Ţarălungă, N., - Manual de planificare în domeniul planificării strategice, IHS, în cadrul programului AMTRANS 1A01, 2003;

4. Racoviceanu, S., Ţarălungă, N., - Decizia în dezvoltarea urbană, IHS Romania, 2000;

5. Management în administraţia publică, ICMA - FPDL, România, 2000);

6. Lucări elaborate în cadrul cercetării "Model conceptual şi metodologic pentru stabilirea sistemului de rela ii specifice planificării strategice regionale în România din perspectiva dezvoltării durabile a zonelor func ionale /metropolitane şi a aglomera iilor urbane", proiect AMTRANS 1A01, 2001 – 2004, coordonator G. Pascariu (sinteze şi CD la INCD – Urbanproiect; cuprinde şi numeroase titluri de studii şi lucrări referitoare la planifcare strategică şi teritorială);


http://www.datar.gouv.fr/


Lecturi recomandate pentru domeniul politica de dezvoltare regională

1. Constantin D.-L., - Introducere în teoria şi practica dezvoltării regionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2001;

2. Dăianu D., Vrânceanu R., - România şi Uniunea Europeană, Ed. Polirom, Iaşi, 2002;

3. Drăgan, G., - România şi managementul Instrumentelor Structurale, Colecţia de studii IER, nr. 5, 2003;

4. Ghinea, D., - Politica de dezvoltare regională în UE şi în România (actualizare) seria micromonografii – Politici Europene, Institutul European din România, Bucureşti, 2003;

5. Gower J., Redmond J., - Lărgirea Uniunii Europene – perspective, Ed. Club Europa, Bucureşti, 2000;

6. Ianoş I., Pascariu G., Platon V., Sandu D., - Disparităţi regionale în România 1990 /1994, Bucureşti1996 – 1997;

7. Ianoş I., Pascariu G., Platon V., Sandu D., - Disparităţi regionale în România - studii pilot (Alba, Dolj, Teleorman, Vaslui), Bucureşti, 1997;

8. Pascariu G., Trăistaru I., - Politica de dezvoltare regională, seria micromonografii – Politici Europene, volum separat, 167 pagini, editat de Institutul European din România, Bucureşti, 2001;

9. Pascariu, G., - Perspectivele dezvoltării regionale în România, în FORUM Euro Atlantic, Vol. II, Nr. 1-2/ 1998, 3-14, revistă editată de Centrul Logistic Tactic;

10. Pascariu, G., - Politica de dezvoltare regională în UE şi statele membre, revista Sociologie românească Nr. 3-4/2000, 69-95, Asociaţia română de sociologie, Bucureşti;

11. Pascariu, G., Stănculescu, M., Jula, D., Luţaş, M., Lhomel, E., - Impactul politicii de coeziune a UE asupra dezvoltării economice şi sociale regionale în România, Studiu de impact nr. 9, editat de Institutul European din România, Bucureşti, 2002;

12. Rumford C., - European Cohesion? Contradictions in EU Integration, MacMillan Press, London, 2000;

13. European Commission, Second progress report on economic and social cohesion, Brussels, 30.1.2003 (cuprinde şi anexe: tabele, grafice, hărţi);

14. European Commission, - 2004 Regular Report On Romania’s Progress Towards Accession;

15. Guvernul României şi Comisia Europeană, - Carta Verde a dezvoltării regionale în România, Bucureşti (Hansen et. all), 1997;

16. Guvernul României şi Comisia Europeană, - Carta Verde a dezvoltării rurale în România, Bucureşti, 1998;

17. Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, - Planul Na ional de Dezvoltare 2002-2005 (aprobat de GR în decembrie 2001), Bucureşti, 2001;

ţ

ţ18. Planul Na ional de Dezvoltare al României 2004-2006 (accesibil pe Internet la www.mie.ro);

19. Revista POLIS, revistă de ştiinţe politice, nr. 3 /1995; 20. Tratatul Uniunii Europene, Ed. Lucretius, Bucureşti, 1997;


http://www.mie.ro/


ANEXE Acte normative importante pentru domeniul amenajării teritoriului, urbanism şi dezvoltare regională

Nr. crt. Denumire act legislativ Nr. act legislativ

1. Constituţia României - revizuită Septembrie 2003

2. Codul Civil – cartea II, titlul IV, despre servituţi 1910, republ. 1995

Legi pentru aprobarea unor secţiuni din cadrul PATN (Plan de Amenajare a Teritoriului Naţional)

Secţiunea I – Căi de comunicaţii L nr. 71/1996

Secţiunea II – Apa L nr. 171 /1997

Secţiunea III – Zone protejate L nr. 5 /2000

Secţiunea IV – Reţeaua de localităţi L nr. 351 /2001

3.

Secţiunea V – Zone de risc natural L nr.575 /2001

4. Legea fondului funciar L nr. 18/1991 republ. în MO 1/1998

5. Lege privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor

L nr. 50 /1991 republicată în 1997

6. Ordin pentru aprobarea formularelor, a procedurii de autorizare şi a conţinutului documentaţiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991 (anexele) OMLPTL 91/1991

7. LEGE pentru ratificarea Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora

L nr. 20 /1993

8. Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică L nr. 33/1994

9. Lege privind calitatea în construcţii L nr. 10 /1995

10. Legea protecţiei mediului L nr. 137/1995

11. Legea Cadastrului şi Publicităţii Imobiliare L nr. 7/1996

12. Legea apelor L nr. 107 /1996

13. Legea locuinţei L nr. 114/1996

14. HG pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism HG 525/1996

15. Ordonanţă privind regimul juridic al drumurilor OG 43 /1997

16. HG privind aprobarea normelor privind caracterul şi mărimea normelor de protecţie sanitară HG. nr. 101 /1997

17. Ordin al ministrului sănătăţii privind aprobarea normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei OMS 536 /1997

18. Legea circulaţiei juridice a terenurilor L nr. 54/1998

19. Lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia L nr. 213/1998

20. Lege privind finanţele publice locale (cu modificări ulterioare: vezi L 744 /2001) L nr. 189 /1998

21. Lege privind regimul zonelor defavorizate L nr. 20 /1999

22. Lege privind reglementarea regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional L nr. 141 /1999

23. Legea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare L nr. 190 /1999

24. Aprobarea Programului prioritar de construcţie a autostrăzilor din România OG 16 /1999

25. Ordin al Ministerului Sănătăţii privind aprobarea normelor de avizare sanitară a proiectelor şi de autorizare a obiectivelor cu impact asupra sănătăţii publice OMS 331 /1999

26. Lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole L nr. 1 /2000



Nr. crt. Denumire act legislativ Nr. act legislativ

şi celor forestiere solicitate potrivit prevederilor legii fondului funciar 18 /1991 şi ale legii 169 /1997

(legea Lupu)

27. Lege privind regimul parcurilor industriale L nr. 134 /2000

28. Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice OG 236 /2000

29. Protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional OG 43 /2000

30. Stabilirea unor măsuri de protecţie a monumentelor istorice care fac parte din Lista patrimoniului mondial OG 47 /2000

31. Legea Administraţiei Publice Locale L nr. 215 /2001

32. Lege privind gospodăria comunală L nr. 326/2001

33. Legea Amenajării teritoriului şi urbanismului L nr. 350/2001

34. Legea protecţiei monumentelor istorice L nr. 422 /2001

35. Legea pentru modificarea şi completarea Legii 50 /1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, în MO 431 /2001

L nr. 453 /2001

36. Ordin pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

OMLPTL nr. 1943 /12. 2001

37. Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 58/1998 privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de turism în România (publicată în MO 007 /01.09.2002)

L nr. 755 din 27.12. 2001

38. Lege pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa la 20 octombrie 2000 L nr. 451 /2002

39. Lege privind finanţele publice L nr. 500 /2002

40. Lege pentru aprobarea OG 36 /2002 privind impozitele şi taxele locale L nr. 522 /2002

41. Ordonanţă privind constituirea si funcţionarea parcurilor ştiinţifice şi tehnologice OG 14 /2002

42. Ordin privind stabilirea aglomerărilor şi clasificarea aglomerărilor şi zonelor pentru evaluarea calităţii aerului în România OMAPM 745 /2002

43. Lege pentru modificarea şi completarea Legii 50 /1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii

L. nr. 401 /octombrie 2003

44. HG privind aprobarea Planului naţional de gestionare a deşeurilor HG nr. 123 /2003

45. Lege pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 71/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de administrare a domeniului public şi privat de interes local

L nr. 3 /2003

46. Ordin privind măsuri pentru respectarea disciplinei în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului în scopul asigurării fluidizării traficului şi a siguranţei circulaţiei pe drumurile publice de interes naţional şi judeţean

OMLPTL nr. 6 şi OMAPL nr. 139 /2003

47. Legea dezvoltării regionale în România L nr. 315/2004

48. Lege privind descentralizarea L. 339 /2004

49. HG privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea instrumentelor structurale HG 497 /2004

50. HG privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare HG 1115 /2004



Lege nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 373 din 10 iulie 2001

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 1. - Teritoriul României constituie spaţiul necesar procesului de dezvoltare durabilă şi este parte a avuţiei naţionale de care beneficiază toţi cetăţenii ţării.

Art. 2. - (1) Gestionarea spaţială a teritoriului ţării constituie o activitate obligatorie, continuă şi de perspectivă, desfăşurată în interesul colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european.

(2) Gestionarea spaţială a teritoriului asigură indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi responsabilitatea pentru o utilizare eficientă a teritoriului.

(3) Gestionarea se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în localităţile urbane şi rurale.

Art. 3. - Activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie: globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale într-un ansamblu integrat; funcţională, trebuind să ţină seama de cadrul natural şi construit bazat pe valori de cultură şi interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendinţele de dezvoltare pe termen lung a fenomenelor şi intervenţiilor economice, ecologice, sociale şi culturale şi să ţină seama de acestea în aplicare; democratică, asigurând participarea populaţiei şi a reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor.

Art. 4. - Urbanismul trebuie să reprezinte o activitate:

a) operaţională, prin detalierea şi delimitarea în teren a prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului;

b) integratoare, prin sintetizarea politicilor sectoriale privind gestionarea teritoriului localităţilor;

c) normativă, prin precizarea modalităţilor de utilizare a terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri, inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii.

Art. 5. - Activitatea de amenajarea a teritoriului şi de urbanism trebuie să se desfăşoare cu respectarea autonomiei locale, pe baza principiului parteneriatului, transparenţei, descentralizării serviciilor publice, participării populaţiei în procesul de luare a deciziilor, precum şi al dezvoltării durabile, conform cărora deciziile generaţiei prezente trebuie să asigure dezvoltarea, fără a compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare proprie.

Art. 6. - Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale răspund, potrivit prezentei legi, de activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

CAPITOLUL II

Domeniul de activitate

SECŢIUNEA 1 - Amenajarea teritoriului

Art. 7. - Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea.

Art. 8. - Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe întregul teritoriu al României, pe baza principiului ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.

Art. 9. - Obiectivele principale ale amenajării teritoriului sunt următoarele:

a) dezvoltarea economică şi socială echilibrată a regiunilor şi zonelor, cu respectarea specificului acestora;

b) îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor umane;

c) gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;

d) utilizarea raţională a teritoriului.



SECŢIUNEA a 2-a - Urbanismul

Art. 10. - Urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin realizarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung.

Art. 11. - Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu. Aplicarea obiectivelor are în vedere întregul teritoriu administrativ al oraşelor şi comunelor sau zone din acestea.

Art. 12. - Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.

Art. 13. - Principalele obiective ale activităţii de urbanism sunt următoarele:

a) îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor, asigurarea accesului la infrastructuri, servicii publice şi locuinţe convenabile pentru toţi locuitorii;

b) crearea condiţiilor pentru satisfacerea cerinţelor speciale ale copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;

c) utilizarea eficientă a terenurilor, în acord cu funcţiunile urbanistice adecvate; extinderea controlată a zonelor construite;

d) protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural construit şi natural;

e) asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate localităţile urbane şi rurale;

f) protejarea localităţilor împotriva dezastrelor naturale.

SECŢIUNEA a 3-a - Activităţi de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Art. 14. - Activităţile principale de amenajare a teritoriului şi de urbanism constau în transpunerea la nivelul întregului teritoriu naţional a strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare durabilă în profil spaţial, precum şi urmărirea aplicării acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate legal aprobate.

Art. 15. - Activităţile conexe de amenajare a teritoriului şi de urbanism au ca obiect:

a) cercetarea în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului şi elaborarea studiilor de fundamentare a strategiilor, politicilor şi documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

b) constituirea, întreţinerea, extinderea şi dezvoltarea bazei de date şi documente;

c) elaborarea strategiilor şi politicilor în domeniu;

d) avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism;

e) elaborarea de acte cu caracter normativ sau de normative în domeniu;

f) monitorizarea şi controlul privind transpunerea în fapt a strategiilor, politicilor, programelor şi operaţiunilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Art. 16. - În vederea asigurării personalului de specialitate necesar pentru buna desfăşurare a activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei cooperează cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu instituţiile de învăţământ superior şi cu organizaţiile profesionale în domeniu, pentru organizarea şi desfăşurarea unor programe de formare profesională, specializare şi perfecţionare continuă.

CAPITOLUL III

Atribuţii ale administraţiei publice

SECŢIUNEA 1 - Atribuţiile administraţiei publice centrale

Art. 17. - Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este coordonată de Guvern, care stabileşte, în raport cu conţinutul Programului de guvernare, programe prioritare, linii directoare şi politici sectoriale.

Art. 18. - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei este organul specializat al Guvernului în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, având în această calitate următoarele atribuţii:

a) elaborarea Planului de amenajare a teritoriului naţional;

b) elaborarea Planului de amenajare a teritoriului regional, care fundamentează planurile de dezvoltare regională;

c) elaborarea Regulamentului general de urbanism;

d) avizarea proiectelor de acte normative referitoare la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;



e) colaborarea cu ministerele, precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice centrale, pentru fundamentarea, din punct de vedere al amenajării teritoriului şi al urbanismului, a programelor strategice sectoriale;

f) colaborarea cu consiliile pentru dezvoltare regională, consiliile judeţene şi consiliile locale, precum şi urmărirea modului în care se aplică programele guvernamentale şi liniile directoare în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului la nivel regional, judeţean şi local;

g) avizarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism, potrivit competenţelor stabilite prin prezenta lege.

Art. 19. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei utilizează informaţii de sinteză la nivel naţional din toate domeniile de activitate economică şi socială.

(2) Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, la cerere, informaţiile necesare pentru desfăşurarea activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Art. 20. - Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei poate solicita autorităţilor administraţiei publice locale să elaboreze sau să modifice o documentaţie de urbanism sau de amenajare a teritoriului, în vederea aprofundării, detalierii sau aplicării unor prevederi cuprinse în programele strategice sectoriale ale Guvernului, precum şi pentru respectarea intereselor generale ale statului.

SECŢIUNEA a 2-a - Atribuţiile administraţiei publice judeţene

Art. 21. - Consiliul judeţean coordonează activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel judeţean, conform legii.

Art. 22. - (1) Consiliul judeţean stabileşte orientările generale privind amenajarea teritoriului şi organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, pe baza planurilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism. În acest scop coordonează activitatea consiliilor locale şi le acordă asistenţă tehnică de specialitate.

(2) Consiliul judeţean asigură preluarea prevederilor cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, regional şi zonal în cadrul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism pentru teritoriile administrative ale localităţilor din judeţ, asigură elaborarea Planului de amenajare a teritoriului judeţean, a planurilor zonale de amenajare a teritoriului care sunt de interes judeţean şi le aprobă conform prevederilor legii.

(3) În activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism consiliile judeţene sunt sprijinite de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, precum şi de alte ministere şi organe ale administraţiei publice centrale.

Art. 23. - Consiliul judeţean poate solicita consiliilor locale să elaboreze sau să actualizeze o documentaţie de amenajare a teritoriului sau de urbanism, în vederea asigurării aplicării unor prevederi cuprinse în programele de dezvoltare a judeţului; solicitarea se transmite consiliului local, însoţită de expunerea motivelor care au stat la baza hotărârii consiliului judeţean şi de termenul fixat pentru elaborarea sau modificarea documentaţiei.

Art. 24. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului consiliul judeţean utilizează informaţii de sinteză la nivelul judeţului din toate domeniile de activitate economico-socială.

(2) Ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale sunt obligate să furnizeze cu titlu gratuit autorităţilor publice judeţene şi locale informaţii din domeniile lor de activitate pentru teritoriul judeţului respectiv, iar consiliile locale sunt obligate să furnizeze informaţii referitoare la dezvoltarea economico-socială şi urbanistică a localităţilor.

SECŢIUNEA a 3-a - Atribuţiile administraţiei publice locale

Art. 25. - (1) Consiliul local coordonează şi răspunde de întreaga activitate de urbanism desfăşurată pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale şi asigură respectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate, pentru realizarea programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor componente ale comunei sau oraşului.

(2) Consiliul local cooperează cu consiliul judeţean şi este sprijinit de acesta în activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Art. 26. - Consiliul local cooperează în procesul de întocmire a programului de dezvoltare urbanistică a localităţilor şi cu instituţii, agenţi economici, organisme şi organizaţii neguvernamentale de interes naţional, judeţean sau local.

Art. 27. - (1) În îndeplinirea atribuţiilor sale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului consiliul local utilizează informaţii din toate domeniile de activitate economico-socială.



(2) Serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, agenţii economici, organismele şi organizaţiile neguvernamentale care îşi desfăşoară activitatea la nivel local au obligaţia să furnizeze cu titlu gratuit informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel local.

SECŢIUNEA a 4-a - Certificatul de urbanism

Art. 28. - Aplicarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate se asigură prin eliberarea certificatului de urbanism.

Art. 29. - (1) Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii.

(2) Eliberarea certificatului de urbanism este obligatorie pentru adjudecarea prin licitaţie a lucrărilor de proiectare şi de execuţie a lucrărilor publice şi pentru legalizarea actelor de înstrăinare, partajare sau comasare a bunurilor imobile. În cazul vânzării sau cumpărării de imobile certificatul de urbanism cuprinde informaţii privind consecinţele urbanistice ale operaţiunii juridice, solicitarea certificatului de urbanism fiind în acest caz facultativă.

(3) Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil.

(4) Certificatul de urbanism nu conferă dreptul de executare a lucrărilor de construire, amenajare sau plantare.

(5) În certificatul de urbanism se va menţiona în mod obligatoriu scopul eliberării acestuia.

(6) Certificatul de urbanism pentru destinaţii speciale se eliberează în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor aferente obiectivelor cu caracter militar, elaborate şi aprobate de Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Protecţie şi Pază, după caz, pe baza avizului Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.

Art. 30. - Pentru aceeaşi parcelă se pot elibera mai multe certificate de urbanism, dar conţinutul acestora, bazat pe documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, şi celelalte reglementări în domeniu trebuie să fie aceleaşi pentru toţi solicitanţii. În acest scop nu este necesară solicitarea actului de proprietate asupra imobilului, în vederea emiterii certificatului de urbanism.

Art. 31. - Certificatul de urbanism cuprinde următoarele elemente privind:

a) regimul juridic al imobilului - dreptul de proprietate asupra imobilului şi servituţile de utilitate publică care grevează asupra acestuia; situarea terenului în intravilan sau în afara acestuia; prevederi ale documentaţiilor de urbanism care instituie un regim special asupra imobilului - zone protejate, zone în care acţionează dreptul de preemţiune asupra imobilului, interdicţii definitive sau temporare de construcţie sau dacă acesta este înscris în Lista cuprinzând monumentele istorice din România, precum şi altele prevăzute de lege;

b) regimul economic al imobilului - folosinţa actuală, destinaţii admise sau neadmise, stabilite în baza prevederilor urbanistice aplicabile în zonă, reglementări fiscale specifice localităţii sau zonei;

c) regimul tehnic al imobilului - procentul de ocupare a terenului, coeficientul de utilizare a terenului, dimensiunile minime şi maxime ale parcelelor, echiparea cu utilităţi, edificabil admis pe parcelă, circulaţii şi accese pietonale şi auto, parcaje necesare, alinierea terenului şi a construcţiilor faţă de străzile adiacente terenului, înălţimea minimă şi maximă admisă.

Art. 32. - În cazul în care prin documentaţia înaintată se solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism aprobate pentru zona respectivă, prin certificatul de urbanism se poate solicita elaborarea unei alte documentaţii de urbanism prin care să se justifice şi să se demonstreze posibilitatea intervenţiei urbanistice solicitate. După aprobarea noii documentaţii de urbanism - Plan urbanistic zonal sau Plan urbanistic de detaliu - se poate întocmi documentaţia tehnică în vederea obţinerii autorizaţiei de construire.

Art. 33. - (1) Certificatul de urbanism se emite de aceleaşi autorităţi ale administraţiei publice locale care, potrivit competenţelor stabilite de legislaţia în vigoare, emit autorizaţiile de construire.

(2) Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii acestuia.

(3) Durata de valabilitate a certificatului de urbanism se stabileşte de către emitent conform legii, în raport cu importanţa zonei şi a investiţiei.



Art. 34. - Emiterea de certificate de urbanism incomplete, cu date eronate sau cu nerespectarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de urbanism aprobate atrage răspunderea disciplinară, administrativă, contravenţională, civilă sau penală, după caz, potrivit legii.

SECŢIUNEA a 5-a - Structura instituţională

Art. 35. - Activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism la nivel naţional este coordonată de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, care exercită şi controlul statului privind aplicarea prevederilor cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Art. 36. - (1) În cadrul aparatului propriu al consiliului judeţean, municipal sau orăşenesc şi în cel al Consiliului General al Municipiului Bucureşti se organizează şi funcţionează, potrivit legii, structuri specializate în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, conduse de arhitectul-şef al judeţului, al municipiului sau al oraşului, respectiv de arhitectul-şef al municipiului Bucureşti.

(2) Funcţia de arhitect-şef va fi ocupată, în condiţiile legii, de un funcţionar public având de regulă formaţia de arhitect sau urbanist licenţiat al învăţământului superior de lungă durată.

(3) În comune atribuţiile arhitectului-şef vor fi îndeplinite de către un funcţionar public din aparatul propriu al consiliului local respectiv, cu atribuţii în domeniu şi pregătit în acest sens.

Art. 37. - (1) În scopul îmbunătăţirii calităţii deciziei referitoare la dezvoltarea durabilă locală şi judeţeană, pe lângă fiecare consiliu judeţean, primărie municipală şi orăşenească, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, se poate înfiinţa Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism, organism consultativ cu atribuţii de avizare, expertiză tehnică şi consultanţă.

(2) Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism este formată din specialişti din domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului şi din reprezentanţi ai instituţiilor tehnice, economice, sociale şi de protecţie a mediului cu care administraţia publică locală colaborează pentru desfăşurarea activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

(3) Componenţa nominală şi modul de funcţionare ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului şi de urbanism sunt aprobate de consiliul judeţean, consiliul local municipal, orăşenesc, respectiv de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, la propunerea preşedintelui consiliului judeţean, primarului, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti, pe baza recomandărilor asociaţiilor profesionale din domeniul amenajării teritoriului, urbanismului, construcţiilor, ale instituţiilor de învăţământ superior şi ale arhitectului-şef.

(4) Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism avizează din punct de vedere tehnic documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi studiile de fundamentare sau cercetările prealabile.

(5) Avizele date de Comisia tehnică de amenajare a teritoriului şi de urbanism se supun deliberării şi aprobării consiliului judeţean, consiliului local, respectiv Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz.

(6) La şedinţele de avizare ale Comisiei tehnice de amenajare a teritoriului şi de urbanism nu pot participa la luarea deciziei membrii care au calitatea de autor al documentaţiilor - proiectelor, supuse avizării.

Art. 38. - (1) Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului se semnează de profesionişti calificaţi în domeniu prin licenţă sau studii postuniversitare de specialitate acreditate conform legii, precum şi de alţi profesionişti cu drept de semnătură.

(2) Dreptul de semnătură pentru documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se stabileşte pe bază de regulament elaborat de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, în colaborare cu Asociaţia Profesională a Urbaniştilor din România, precum şi cu alte organizaţii profesionale în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului.

(3) Regulamentul privind dobândirea dreptului de semnătură, precum şi Regulamentul referitor la organizarea şi funcţionarea Registrului urbaniştilor se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

(4) Specialiştii calificaţi în domeniul amenajării teritoriului şi al urbanismului, care dobândesc dreptul de semnătură, se înscriu în Registrul urbaniştilor.

CAPITOLUL IV

Documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism

SECŢIUNEA 1 - Definiţii şi scop

Art. 39. - (1) În sensul prezentei legi, prin documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism se înţelege planurile de amenajare a teritoriului, planurile de urbanism, Regulamentul general de urbanism şi regulamentele locale de urbanism, avizate şi aprobate conform prezentei legi.

(2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului cuprind propuneri cu caracter director, iar documentaţiile de urbanism cuprind reglementări operaţionale.



(3) Propunerile cu caracter director stabilesc strategiile şi direcţiile principale de evoluţie a unui teritoriu la diverse niveluri de complexitate. Ele sunt detaliate prin reglementări specifice în limitele teritoriilor administrative ale oraşelor şi comunelor.

(4) Prevederile cu caracter director cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului aprobate sunt obligatorii pentru toate autorităţile administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate persoanele fizice şi juridice.

SECŢIUNEA a 2-a - Documentaţii de amenajare a teritoriului

Art. 40. - Documentaţiile de amenajare a teritoriului sunt următoarele:

a) Planul de amenajare a teritoriului naţional;

b) Planul de amenajare a teritoriului zonal;

c) Planul de amenajare a teritoriului judeţean.

Art. 41. - (1) Planul de amenajare a teritoriului naţional are caracter director şi reprezintă sinteza programelor strategice sectoriale pe termen mediu şi lung pentru întregul teritoriu al ţării.

(2) Planul de amenajare a teritoriului naţional este compus din secţiuni specializate.

(3) Prevederile Planului de amenajare a teritoriului naţional şi ale secţiunilor sale devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului care le detaliază.

(4) Secţiunile Planului de amenajare a teritoriului naţional sunt: Căi de comunicaţie, Ape, Zone protejate, Reţeaua de localităţi, Zone de risc natural, Turismul, Dezvoltarea rurală. Prin lege se pot aproba şi alte secţiuni.

Art. 42. - (1) Planul de amenajare a teritoriului judeţean are caracter director şi reprezintă expresia spaţială a programului de dezvoltare socio-economică a judeţului. Planul de amenajare a teritoriului judeţean se corelează cu Planul de amenajare a teritoriului naţional, cu Planul de amenajare a teritoriului zonal, cu programele guvernamentale sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare.

(2) Prevederile Planului de amenajare a teritoriului judeţean devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a teritoriului şi de urbanism care le detaliază.

(3) Fiecare judeţ trebuie să deţină Planul de amenajare a teritoriului judeţean şi să îl reactualizeze periodic, la 5-10 ani, în funcţie de politicile şi de programele de dezvoltare ale judeţului.

Art. 43. - Planul de amenajare a teritoriului zonal are rol director şi se realizează în vederea soluţionării unor probleme specifice ale unor teritorii. Aceste teritorii pot fi:

a) intercomunale sau interorăşeneşti, compuse din unităţi administrativ-teritoriale de bază, comune şi oraşe;

b) interjudeţene, înglobând părţi din judeţe sau judeţe întregi;

c) regionale, compuse din mai multe judeţe.

SECŢIUNEA a 3-a - Documentaţii de urbanism

Art. 44. - (1) Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale şi reglementează utilizarea terenurilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii.

(2) Documentaţiile de urbanism transpun la nivelul localităţilor urbane şi rurale propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.

(3) Documentaţiile de urbanism au caracter de reglementare specifică şi stabilesc reguli ce se aplică direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea până la nivelul parcelelor cadastrale, constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea certificatelor de urbanism.

Art. 45. - Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:

a) Planul urbanistic general şi regulamentul local aferent acestuia;

b) Planul urbanistic zonal şi regulamentul local aferent acestuia;

c) Planul urbanistic de detaliu.

Art. 46. - (1) Planul urbanistic general are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare localitate trebuie să întocmească Planul urbanistic general, să îl actualizeze la 5-10 ani şi să îl aprobe, acesta constituind baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.

(2) Planul urbanistic general cuprinde reglementări pe termen scurt, la nivelul întregii unităţi administrativ-teritoriale de bază, cu privire la:

a) stabilirea şi delimitarea teritoriului intravilan în relaţie cu teritoriul administrativ al localităţii;

b) stabilirea modului de utilizare a terenurilor din intravilan;



c) zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de circulaţie;

d) delimitarea zonelor afectate de servituţi publice;

e) modernizarea şi dezvoltarea infrastructurii tehnico-edilitare;

f) stabilirea zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor istorice;

g) formele de proprietate şi circulaţia juridică a terenurilor;

h) precizarea condiţiilor de amplasare şi conformare a volumelor construite, amenajate şi plantate.

(3) Planul urbanistic general cuprinde prevederi pe termen mediu şi lung cu privire la:

a) evoluţia în perspectivă a localităţii;

b) direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;

c) traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi judeţean.

Art. 47. - (1) Planul urbanistic zonal are caracter de reglementare specifică detaliată şi asigură corelarea dezvoltării urbanistice complexe cu prevederile Planului urbanistic general a unei zone delimitate din teritoriul localităţii.

(2) Planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la:

a) organizarea reţelei stradale;

b) organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane;

c) modul de utilizare a terenurilor;

d) dezvoltarea infrastructurii edilitare;

e) statutul juridic şi circulaţia terenurilor;

f) protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora.

(3) Elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie în cazul:

a) zonelor centrale ale localităţilor;

b) zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale, a parcelărilor;

c) altor zone stabilite de autorităţile publice locale din localităţi, potrivit legii.

(4) Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice zonale obligatorii se face de regulă în Planul urbanistic general.

Art. 48. - (1) Planul urbanistic de detaliu are exclusiv caracter de reglementare specifică, prin care se asigură condiţiile de amplasare, dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor obiective pe una sau mai multe parcele adiacente, pe unul sau mai multe amplasamente, în corelare cu vecinătăţile imediate.

(2) Planul urbanistic de detaliu cuprinde reglementări cu privire la:

a) asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;

b) permisivităţi şi constrângeri urbanistice privind volumele construite şi amenajările;

c) relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;

d) compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor, amenajărilor şi plantaţiilor;

e) regimul juridic şi circulaţia terenurilor şi construcţiilor.

(3) Planul urbanistic de detaliu se elaborează numai pentru reglementarea amănunţită a prevederilor stabilite prin Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal sau pentru stabilirea condiţiilor de construire.

Art. 49. - (1) Regulamentul general de urbanism reprezintă sistemul de norme tehnice, juridice şi economice care stă la baza elaborării planurilor de urbanism, precum şi a regulamentelor locale de urbanism.

(2) Regulamentul local de urbanism pentru întreaga unitate administrativ-teritorială, aferent Planului urbanistic general, sau pentru o parte a acesteia, aferent Planului urbanistic zonal, cuprinde şi detaliază prevederile Planului urbanistic general şi ale Planului urbanistic zonal referitoare la modul concret de utilizare a terenurilor, precum şi de amplasare, dimensionare şi realizare a volumelor construite, amenajărilor şi plantaţiilor.

(3) După aprobare Planul urbanistic general, Planul urbanistic zonal şi Planul urbanistic de detaliu împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente sunt opozabile în justiţie.



SECŢIUNEA a 4-a - Iniţierea şi finanţarea activităţilor

Art. 50. - Iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.

Art. 51. - (1) Activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, prevăzute în prezenta lege, se finanţează din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi din bugetul de stat, prin Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, precum şi de persoane juridice şi fizice interesate în dezvoltarea unei localităţi sau a unei zone din cadrul acesteia.

(2) Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele anuale fonduri pentru elaborarea sau actualizarea, după caz, a planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor de urbanism şi a studiilor de fundamentare necesare în vederea elaborării acestora.

Art. 52. - Pentru desfăşurarea unor activităţi comune de amenajare a teritoriului şi de urbanism, pentru realizarea unor obiective de interes general, consiliile judeţene se pot asocia sau, după caz, pot colabora, în condiţiile legii, cu persoane juridice sau fizice din ţară sau din străinătate în scopul atragerii de fonduri suplimentare.

Art. 53. - Autorităţile administraţiei publice locale participă la finanţarea planurilor de amenajare a teritoriului, a planurilor urbanistice generale care intră în competenţele de aprobare, precum şi la urmărirea realizării acestora, potrivit legii.

Art. 54. - (1) Planurile urbanistice zonale şi planurile urbanistice de detaliu privind realizarea unor obiective de interes public, precum şi pentru zone protejate se finanţează din bugetul de stat ori din bugetele locale.

(2) Alte planuri urbanistice zonale sau de detaliu, în afară de cele precizate la alin. (1), se finanţează de persoanele juridice sau fizice interesate, cu sprijinul, după caz, al autorităţilor administraţiei publice locale.

Art. 55. - Finanţarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism cu caracter deosebit, pentru zone şi localităţi care necesită cercetări şi studii complexe, se face şi din fonduri destinate cercetării, dezvoltării regionale şi altele, în condiţiile stabilite de ministere şi de alţi factori implicaţi.

SECŢIUNEA a 5-a - Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Art. 56. - (1) Avizarea şi aprobarea documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism se fac de către autorităţile şi organismele centrale şi teritoriale interesate, potrivit prevederilor anexei nr. 1 la prezenta lege.

(2) Precizarea conţinutului documentaţiilor care se supun avizării, precum şi a emitenţilor de avize pentru fiecare categorie de documentaţii se va stabili prin ordin al ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţei.

(3) Avizarea documentaţiilor de interes general - toate categoriile din domeniul amenajării teritoriului, precum şi din domeniul urbanismului (cu excepţia Planului urbanistic de detaliu) - se face fără perceperea unor taxe.

SECŢIUNEA a 6-a - Participarea populaţiei la activităţile de amenajare a teritoriului şi de urbanism

Art. 57. - (1) Participarea populaţiei la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism se realizează prin:

a) informarea populaţiei;

b) consultarea populaţiei;

c) alte forme de participare prevăzute de lege.

(2) Cetăţenii pot participa la activitatea de amenajare a teritoriului şi de urbanism, individual sau prin asociere, în condiţiile legii.

Art. 58. - Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură organizarea şi desfăşurarea procesului de participare a populaţiei în cadrul activităţilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism.

Art. 59. - Informarea populaţiei este activitatea prin care se fac publice:

a) obiectivele dezvoltării economico-sociale privind amenajarea teritoriului şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor;

b) intenţiile autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale privind elaborarea unor documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism, precum şi scopul pentru care acestea sunt elaborate;



c) conţinutul documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism care urmează să fie supuse aprobării, conform legii.

Art. 60. - Consultarea populaţiei este procesul prin care aceasta îşi exprimă opţiunile şi opiniile privind prevederile programelor de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, precum şi cele cuprinse în documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, în cadrul procesului de elaborare şi aprobare a acestora, şi se realizează prin publicarea procedurii de desfăşurare a consultării şi desfăşurarea anchetei publice.

Art. 61. - Informarea şi consultarea populaţiei se desfăşoară diferenţiat, în funcţie de amploarea şi de importanţa documentaţiei de amenajare a teritoriului sau de urbanism, potrivit procedurilor stabilite de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei.

SECŢIUNEA a 7-a - Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate

Art. 62. - (1) Urmărirea aplicării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aprobate se face prin compartimentele de specialitate din aparatul propriu al consiliilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale, după caz, precum şi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.

(2) Compartimentele de specialitate vor urmări corelarea realizării programelor de dezvoltare cu prevederile documentaţiilor aprobate.

CAPITOLUL V

Sancţiuni

Art. 63. - Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravenţională, disciplinară, administrativă sau penală, după caz, potrivit legii.

Art. 64. - Faptele de încălcare a prezentei legi se constată de organele de control al activităţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism ale consiliilor judeţene şi locale, precum şi de Inspectoratul de Stat în Construcţii.

CAPITOLUL VI

Dispoziţii finale

Art. 65. - (1) În absenţa Planului de amenajare a teritoriului judeţean şi a Planului urbanistic general aprobate, pe teritoriile aferente nu se pot realiza investiţii în construcţii, lucrări tehnico-edilitare, precum şi orice alte investiţii urbane.

(2) Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism modificate fără respectarea prevederilor legale privitoare la avizarea şi aprobarea acestora sunt nule.

Art. 66. - Unităţile administrativ-teritoriale de bază, care la data intrării în vigoare a prezentei legi dispun de planuri urbanistice generale preliminare, au obligaţia ca în termen de 12 luni să le finalizeze şi să le aprobe ca documentaţii de urbanism definitive.

Art. 67. - Dispoziţiile referitoare la categoriile de documentaţii de amenajare a teritoriului şi de urbanism, competenţele de avizare şi de aprobare a acestora, cuprinse în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi orice alte prevederi contrare prezentei legi se abrogă.

Art. 68. - Anexa nr. 1 cuprinzând categoriile de documentaţii în domeniul amenajării teritoriului şi urbanismului, competenţele de avizare şi de aprobare a acestora, precum şi anexa nr. 2 cuprinzând termenii de specialitate utilizaţi în cuprinsul legii fac parte integrantă din prezenta lege.

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 7 iunie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE SENATULUI,

PUSKAS VALENTIN-ZOLTAN

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 18 iunie 2001, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALER DORNEANU

Bucureşti, 6 iulie 2001.



ANEXA NR. 1 CATEGORII DE DOCUMENTAŢII DE AMENAJARE A TERITORIULUI ŞI DE URBANISM.

COMPETENŢE DE AVIZARE ŞI DE APROBARE A ACESTORA Nr. crt

Categorii de documentaţii Avizează Aprobă

0 1 2 3 A. Amenajarea teritoriului

Plan de amenajare a teritoriului 1. Naţional Guvernul Parlamentul 2. Zonal

Regional sau interjudeţean Inter-orăşenesc sau intercomunal Frontalier, Metropolitan, Periurban al principalelor municipii şi oraşe

Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliile judeţene Consiliile locale

3 Judeţean Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Organismele centrale şi teritoriale interesate

Consiliul judeţean Consiliul General al Municipiului Bucureşti

B. Urbanism Plan urbanistic general şi regulament local aferent acestuia

4 Municipiul Bucureşti Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliul General al Municipiului Bucureşti

5. Municipiu Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Consiliul judeţean Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliul local al municipiului

6. Oraş Consiliul judeţean Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliul local al oraşului

7. Comuna Consiliul judeţean Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliul local al comunei

8. Municipii, oraşe şi comune ce includ staţiuni balneare/turistice declarate

Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Consiliul judeţean Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliul local al municipiului/ oraşului /comunei, după caz

Plan urbanistic zonal şi regulament local aferent acestuia 9. Zona centrală a municipiului

Bucureşti precum şi alte zone funcţionale de interes

Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliul General al Municipiului Bucureşti

10. Zona centrală a municipiului şi alte zone funcţionale de interes


Consiliile locale municipale

11. Zona centrală a oraşului, satului, precum şi alte zone funcţionale de interes

Consiliul judeţean Organisme centrale şi teritoriale interesate

Consiliile locale orăşeneşti sau comunale

12. Zone protejate ori asupra cărora s-a instituit un tip de restricţie


Consiliile locale sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti

Plan urbanistic de detaliu 13. Investiţii din competenţa de

aprobare a Guvernului, a altor organe ale administraţiei publice centrale şi cele care se amplasează în zone protejate ori de interes deosebit


Consiliile locale sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti

14. Alte investiţii Organisme teritoriale interesate Consiliile locale sau Consiliul General al Municipiului Bucureşti

C. Regulament de urbanism 15. Regulament general de urbanism Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi

Locuinţei Organisme centrale şi teritoriale interesate

Guvernul

Notă: Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei a devenit Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.



ANEXA NR. 2

DEFINIREA TERMENILOR UTILIZAŢI ÎN LEGE (în ordine alfabetică)

Aprobare - opţiunea forului deliberativ al autorităţilor competente de încuviinţare a propunerilor cuprinse în documentaţiile prezentate şi susţinute de avizele tehnice favorabile, emise în prealabil. Prin actul de aprobare (lege, hotărâre a Guvernului, hotărâre a consiliilor judeţene sau locale, după caz) se conferă documentaţiilor putere de aplicare, constituindu-se astfel ca temei juridic în vederea realizării programelor de amenajare teritorială şi dezvoltare urbanistică, precum şi a autorizării lucrărilor de execuţie a obiectivelor de investiţii.

Avizare - procedura de analiză şi exprimare a punctului de vedere al unei comisii tehnice din structura ministerelor, administraţiei publice locale ori a altor organisme centrale sau teritoriale interesate, având ca obiect analiza soluţiilor funcţionale, a indicatorilor tehnico-economici şi sociali ori a altor elemente prezentate prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) cu caracter tehnic şi obligatoriu.

Caracter director - însuşirea unei documentaţii aprobate de a stabili cadrul general de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor, prin coordonarea acţiunilor specifice. Caracterul director este specific documentaţiilor de amenajare a teritoriului.

Caracter de reglementare - însuşirea unei documentaţii aprobate de a impune anumiţi parametri soluţiilor promovate. Caracterul de reglementare este specific documentaţiilor de urbanism.

Circulaţia terenurilor - schimbarea titularilor dreptului de proprietate sau de exploatare asupra terenurilor prin acte de vânzare-cumpărare, donaţie, concesiune, arendare etc.

Competenţa de avizare/aprobare - abilitarea legală a unei instituţii publice şi capacitatea tehnică de a emite avize/aprobări.

Dezvoltare durabilă - satisfacerea necesităţilor prezentului, fără a se compromite dreptul generaţiilor viitoare la existenţă şi dezvoltare.

Dezvoltare regională - ansamblul politicilor autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, elaborate în scopul armonizării strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare sectorială pe arii geografice, constituite în "regiuni de dezvoltare", şi care beneficiază de sprijinul Guvernului, al Uniunii Europene şi al altor instituţii şi autorităţi naţionale şi internaţionale interesate.

Documentaţie de amenajare a teritoriului şi de urbanism - ansamblu de piese scrise şi desenate, referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile şi măsurile de amenajare a teritoriului şi de dezvoltare urbanistică a localităţilor pe o perioadă determinată.

Parcelare - acţiunea urbană prin care o suprafaţă de teren este divizată în loturi mai mici, destinate construirii sau altor tipuri de utilizare. De regulă este legată de realizarea unor locuinţe individuale, de mică înălţime.

Politici de dezvoltare - mijloacele politico-administrative, organizatorice şi financiare, utilizate în scopul realizării unei strategii.

Programe de dezvoltare - ansamblu de obiective concrete propuse pentru realizarea politicilor de dezvoltare.

Protecţia mediului - ansamblu de acţiuni şi măsuri privind protejarea fondului natural şi construit în localităţi şi în teritoriul înconjurător.

Regimul juridic al terenurilor - totalitatea prevederilor legale prin care se definesc drepturile şi obligaţiile legate de deţinerea sau exploatarea terenurilor.

Regiune frontalieră - regiune care include arii situate la frontieră, delimitată în scopul aplicării unei strategii comune de dezvoltare de o parte şi de alta a frontierelor şi al realizării unor programe, proiecte şi acţiuni de cooperare.

Reţea de localităţi - totalitatea localităţilor de pe un teritoriu (naţional, judeţean, zonă funcţională) ale căror existenţă şi dezvoltare sunt caracterizate printr-un ansamblu de relaţii desfăşurate pe multiple planuri (economice, demografice, de servicii, politico-administrative etc.). Reţeaua de localităţi este constituită din localităţi urbane şi rurale.



Servitute de utilitate publică - sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar. Măsura de protecţie a bunurilor imobile publice nu poate fi opusă cererilor de autorizare decât dacă este continuă în documentaţiile de urbanism aprobate (având drept consecinţă o limitare administrativă a dreptului de proprietate).

Sistem urban - sistem de localităţi învecinate între care se stabilesc relaţii de cooperare economică, socială şi culturală, de amenajare a teritoriului şi protecţie a mediului, echipare tehnico-edilitară, fiecare păstrându-şi autonomia administrativă.

Strategie de dezvoltare - direcţionarea globală sau pe domenii de activitate, pe termen scurt, mediu şi lung, a acţiunilor menite să determine dezvoltarea urbană.

Structură urbană - totalitatea relaţiilor în plan funcţional şi fizic, pe baza cărora se constituie organizarea unei localităţi sau a unei zone din aceasta şi din care rezultă configuraţia lor spaţială.

Teritoriu administrativ - suprafaţa delimitată de lege, pe trepte de organizare administrativă a teritoriului: naţional, judeţean şi al unităţilor administrativ-teritoriale (municipiu, oraş, comună).

Teritoriu intravilan - totalitatea suprafeţelor construite şi amenajate ale localităţilor ce compun unitatea administrativ-teritorială de bază, delimitate prin planul urbanistic general aprobat şi în cadrul cărora se poate autoriza execuţia de construcţii şi amenajări. De regulă intravilanul se compune din mai multe trupuri (sate sau localităţi suburbane componente).

Teritoriu extravilan - suprafaţa cuprinsă între limita administrativ-teritorială a unităţii de bază (municipiu, oraş, comună) şi limita teritoriului intravilan.

Teritoriu metropolitan - suprafaţa situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii reciproce de influenţă în domeniul căilor de comunicaţie, economic, social, cultural şi al infrastructurii edilitare. De regulă limita teritoriului metropolitan depăşeşte limita administrativă a localităţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte.

Teritoriu periurban - suprafaţa din jurul municipiilor şi oraşelor, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii de interdependenţă în domeniul economic, al infrastructurii, deplasărilor pentru muncă, asigurărilor cu spaţii verzi şi de agrement, asigurărilor cu produse agroalimentare etc.

Zonă defavorizată - arii geografice strict delimitate teritorial, care îndeplinesc cel puţin una dintre următoarele condiţii:

au structuri productive mono-industriale care în activitatea zonei mobilizează mai mult de 50% din populaţia salariată;

•

•

•

•

•

sunt zone miniere în care personalul a fost disponibilizat prin concedieri colective în urma aplicării programelor de restructurare;

în urma lichidării, restructurării sau privatizării unor agenţi economici apar concedieri colective care afectează mai mult de 25% din numărul angajaţilor care au domiciliul stabil în zona respectivă;

rata şomajului depăşeşte cu 25% rata şomajului la nivel naţional;

sunt lipsite de mijloace de comunicaţie şi infrastructura este slab dezvoltată.

Zonă funcţională - parte din teritoriul unei localităţi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se determină funcţiunea dominantă existentă şi viitoare. Zona funcţională poate rezulta din mai multe părţi cu aceeaşi funcţiune dominantă (zona de locuit, zona activităţilor industriale, zona spaţiilor verzi etc.). Zonificarea funcţională este acţiunea împărţirii teritoriului în zone funcţionale.

Zonă de protecţie - suprafeţe în jurul sau în preajma unor surse de nocivitate, care impun protecţia zonelor învecinate (staţii de epurare, platforme pentru depozitarea controlată a deşeurilor, puţuri seci, cimitire, noxe industriale, circulaţie intensă etc.).

Zonă protejată - suprafaţa delimitată în jurul unor bunuri de patrimoniu, construit sau natural, a unor resurse ale subsolului, în jurul sau în lungul unor oglinzi de apă etc. şi în care, prin documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism, se impun măsuri restrictive de protecţie a acestora prin distanţă, funcţionalitate, înălţime şi volumetrie.



Lege nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România Publicată în MONITORUL OFICIAL NR. 577 din 29/06/2004

Capitolul I

Dispoziţii generale

Articolul 1.

Prin prezenta lege se stabilesc cadrul instituţional, obiectivele, competentele şi instrumentele specifice politicii de dezvoltare regională în România.

Articolul 2.

(1) Politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul politicilor elaborate de Guvern, prin organele administraţiei publice centrale, de autorităţile administraţiei publice locale şi organismele regionale specializate, cu consultarea partenerilor socioeconomici implicaţi, în scopul asigurării creşterii economice şi dezvoltării sociale echilibrate şi durabile ale unor arii geografice constituite în regiuni de dezvoltare, al îmbunătăţirii competitivităţii internaţionale a României şi al reducerii decalajelor economice şi sociale existente între România şi statele membre ale Uniunii Europene.

(2) Aplicarea politicilor de dezvoltare regională se realizează în concordanţă cu obiectivele şi priorităţile generale de dezvoltare a României, precum şi cu obiectivele Uniunii Europene în domeniul coeziunii economice şi sociale.

(3) Principiile care stau la baza realizării politicii de dezvoltare regională sunt:

- subsidiaritatea;

- descentralizarea;

- parteneriatul.

Articolul 3.

Obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România sunt următoarele:

a) diminuarea dezechilibrelor regionale existente prin stimularea dezvoltării echilibrate, recuperarea accelerată a întârzierilor în domeniul economic şi social a zonelor mai puţin dezvoltate, ca urmare a unor condiţii istorice, geografice, economice, sociale, politice, precum şi preîntâmpinarea producerii de noi dezechilibre;

b) corelarea politicilor sectoriale guvernamentale la nivelul regiunilor prin stimularea iniţiativelor şi prin valorificarea resurselor locale şi regionale, în scopul dezvoltării economico- sociale durabile şi al dezvoltării culturale a acestora;

c) stimularea cooperării interregionale, interne şi internaţionale, transfrontaliere, inclusiv în cadrul euroregiunilor, precum şi participarea regiunilor de dezvoltare la structurile şi organizaţiile europene care promovează dezvoltarea economico- socială şi instituţională a acestora, în scopul realizării unor proiecte de interes comun, în conformitate cu acordurile internaţionale la care România este parte.

Articolul 4.

Obiectivele prevăzute la art. 3 se realizează prin programe care se finanţează din Fondul naţional pentru dezvoltare regională şi din Fondul pentru dezvoltare regională, care se constituie potrivit prevederilor prezentei legi.

Capitolul II

Regiunile de dezvoltare

Articolul 5.

(1) În aplicarea prezentei legi, în concordanţă cu obiectivele de coeziune economică şi socială ale României, precum şi ale Uniunii Europene în domeniul politicilor de dezvoltare regională, pe teritoriul României sunt constituite opt regiuni de dezvoltare.

(2) Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrativ- teritoriale şi nu au personalitate juridică.

(3) Denumirile şi componenţa regiunilor de dezvoltare sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.



Articolul 6.

(1) Regiunile de dezvoltare sunt zone care cuprind teritoriile judeţelor în cauză, respectiv ale municipiului Bucureşti, constituite în baza unor convenţii încheiate între reprezentanţii consiliilor judeţene şi, după caz, ai Consiliului General al Municipiului Bucureşti, şi funcţionează în baza prevederilor prezentei legi.

(2) Regiunile de dezvoltare constituie cadrul de elaborare, implementare şi evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum şi de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de EUROSTAT pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială NUTS 2, existent în Uniunea Europeană.

(3) Regiunile, judeţele şi/sau localităţile din judeţe care fac parte din regiuni diferite se pot asocia în scopul realizării unor obiective de interes comun, interregionale şi/sau interjudeţene.

Capitolul III

Structuri teritoriale pentru dezvoltarea regională

Articolul 7.

(1) Consiliul pentru dezvoltare regională este organismul regional deliberativ, fără personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare ce decurg din politicile de dezvoltare regională.

(2) În concordanţă cu obiectivele politicii regionale, consiliul pentru dezvoltare regională are următoarele atribuţii principale:

a) analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională;

b) sprijină elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;

c) aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional, în concordanţă cu criteriile, priorităţile şi metodologia elaborate de instituţia naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, împreună cu organismele regionale specializate;

d) transmite Consiliului naţional pentru dezvoltare regională, spre aprobarea finanţării, portofoliul propus de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecţie la nivel naţional;

e) aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru dezvoltare regională;

f) prezintă Consiliului naţional pentru dezvoltare regională propuneri privind alocarea de resurse la Fondul pentru dezvoltare regională;

g) urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional pentru dezvoltare regională;

h) propune Consiliului naţional pentru dezvoltare regională cuantumul contribuţiilor anuale, în limita sumelor aprobate prin bugetele judeţelor, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, alocate pentru Fondul pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea obiectivelor politicilor regionale, precum şi destinaţia şi eşalonările de plată ale acestora;

i) atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea realizării obiectivelor regionale; sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul pentru dezvoltare regională;

j) aprobă rapoartele de activitate semestriale întocmite de agenţiile pentru dezvoltare regională;

k) coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;

l) elaborează şi aprobă regulamentul propriu de funcţionare, în conformitate cu regulamentul- cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională;

m) avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi alte documente similare, încheiate; de către agenţia pentru dezvoltare regională cu terţii în domeniul specific de activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii Europene, şi informează corespunzător Consiliul naţional pentru dezvoltare regională;

n) aprobă statutul de organizare şi funcţionare a agenţiei pentru dezvoltare regională, precum şi organigrama acesteia;

o) coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi obiectivelor de dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de Uniunea Europeană, precum şi pe cele privind utilizarea, la nivelul regiunii, a fondurilor, asigurând transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp util a cetăţenilor, în special a întreprinzătorilor.

(3) Sumele reprezentând contribuţiile financiare ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, stabilite în condiţiile prezentei legi, se prevăd în bugetele anuale proprii ale acestora, în cadrul unei poziţii distincte, denumită Dezvoltare şi promovare regională.



(4) Consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz, adoptă hotărâri în aplicarea hotărârilor consiliilor pentru dezvoltare regională, în termen de maximum 60 de zile de la primirea comunicării privind cuantumul contribuţiilor anuale, stabilite conform prevederilor art. 7 alin. (2) lit. h).

(5) Contribuţiile anuale, astfel stabilite, sunt vărsate trimestrial în Fondul pentru dezvoltare regională, administrat de agenţiile pentru dezvoltare regională.

(6) Consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit din preşedinţii consiliilor judeţene şi din câte un reprezentant al fiecărei categorii de consilii locale municipale, orăşeneşti şi comunale din fiecare judeţ al regiunii; în cazul regiunii de dezvoltare Bucureşti - Ilfov, consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit din preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov, primarul general al municipiului Bucureşti, din câte un reprezentant al fiecărui consiliu local de sector şi din reprezentanţi ai consiliilor locale din judeţul Ilfov, la paritate cu reprezentanţii sectoarelor municipiului Bucureşti.

(7) Consiliul pentru dezvoltare regională alege un preşedinte şi un vicepreşedinte, care nu pot fi reprezentanţi ai aceluiaşi judeţ; aceste funcţii sunt îndeplinite, prin rotaţie, pentru câte un mandat de un an, de către preşedinţii consiliilor judeţene.

(8) În funcţie de problematica supusă dezbaterii, la lucrările consiliului pentru dezvoltare regională pot participa, fără drept de vot, prefecţii judeţelor, reprezentanţi ai consiliilor locale, municipale, orăşeneşti şi comunale, ai instituţiilor şi organizaţiilor cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, reprezentanţi ai societăţii civile şi parteneri socioeconomici relevanţi.

Articolul 8.

(1) În fiecare regiune de dezvoltare funcţionează câte o agenţie pentru dezvoltare regională, organism neguvernamental, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care funcţionează în domeniul dezvoltării regionale. Acestea se organizează şi funcţionează în condiţiile prezentei legi şi ale statutului de organizare şi funcţionare, aprobat de consiliul pentru dezvoltare regională.

(2) Schimbarea sediului agenţiei pentru dezvoltare regională în cadrul aceleiaşi localităţi în care funcţionează se aprobă de consiliul pentru dezvoltare regională, la propunerea directorului agenţiei pentru dezvoltare regională; schimbarea sediului agenţiei pentru dezvoltare regională în altă localitate, precum şi schimbarea denumirii regiunilor şi/sau a denumirii agenţiei se pot face numai cu aprobarea Consiliului naţional pentru dezvoltare regională.

(3) În fiecare judeţ component al regiunii de dezvoltare, cu excepţia judeţului de reşedinţă a agenţiei, funcţionează un birou al agenţiei pentru dezvoltare regională.

(4) Consiliile judeţene asigură spaţii adecvate pentru sediile şi spaţiile agenţiilor pentru dezvoltare regională şi ale birourilor acestora, în judeţele în care acestea îşi au reşedinţa sau funcţionează.

(5) Coordonarea activităţilor agenţiilor pentru dezvoltare regională în domeniul implementării politicilor de dezvoltare regională, precum şi ale obiectivelor acestora se face de către instituţia naţională cu atribuţii şi responsabilităţi în acest domeniu.

(6) Directorul agenţiei pentru dezvoltare regională este numit prin concurs şi este eliberat din funcţie de către consiliul pentru dezvoltare regională.

(7) În elaborarea structurii organizatorice a agenţiei pentru dezvoltare regională, directorul acesteia aplică principiile definirii clare a funcţiilor şi competenţelor, precum şi al separării de atribuţii.

(8) În cadrul fiecărei agenţii pentru dezvoltare regională se constituie o unitate de audit intern, subordonată directorului agenţiei şi care are ca scop:

a) asigurarea obiectivă şi consilierea, destinate să îmbunătăţească sistemele şi activităţile agenţiei;

b) sprijinirea îndeplinirii obiectivelor agenţiei printr- o abordare sistematică şi metodică, prin care se evaluează şi se îmbunătăţeşte eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.

(9) Capacitatea instituţională şi administrativă a agenţiilor pentru dezvoltare regională de a îndeplini aceste activităţi, precum şi atribuţiile delegate de instituţia/instituţiile naţionale sunt verificate prin unităţile de audit intern din cadrul fiecărei autorităţi naţionale de management şi gestionare a programului respectiv.

(10) În scopul implementării programelor de dezvoltare regională, instituţia naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale şi, după caz, instituţiile naţionale care implementează, la nivel regional, prin agenţiile pentru dezvoltare regională, programe naţionale, precum şi oricare alte instituţii naţionale care deleagă prin contract atribuţii acestora prevăd, cu prioritate, sume în bugetele lor, într- o poziţie distinctă denumită Asistenţă tehnică pentru implementarea programelor de dezvoltare regională.

(11) Cuantumul sumelor cu care sunt finanţate activităţile contractate cu agenţiile pentru dezvoltare regională se stabileşte de comun acord între părţi, în limita sumelor de la bugetul de stat cu această destinaţie sau, după caz, a programelor negociate cu Uniunea Europeană.



(12) Transferul acestor sume în contul agenţiilor pentru dezvoltare regională se realizează conform clauzelor contractuale convenite între părţi.

(13) Sumele astfel transferate sunt utilizate de agenţiile pentru dezvoltare regională exclusiv pentru realizarea activităţilor prevăzute prin contract.

Articolul 9.

Agenţia pentru dezvoltare regională are următoarele atribuţii principale:

a) elaborează şi propune consiliului pentru dezvoltare regională, spre aprobare, strategia, planul şi programele de dezvoltare regională, precum şi planurile de gestionare a fondurilor;

b) asigură realizarea programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de gestionare a fondurilor, în conformitate cu hotărârile adoptate de consiliul pentru dezvoltare regională, cu respectarea legislaţiei în vigoare, şi răspunde faţă de acesta pentru realizarea lor;

c) solicită instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale sume din Fondul naţional pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare aprobate;

d) acţionează, împreună cu consiliul pentru dezvoltare regională, pentru atragerea de resurse, în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale;

e) asigură managementul tehnic şi financiar al Fondului pentru dezvoltare regională, în scopul realizării obiectivelor prevăzute în programele de dezvoltare regională;

f) răspunde faţă de consiliul pentru dezvoltare regională, fată de instituţia/instituţiile naţionale cu care are încheiate contracte, precum şi faţă de organele abilitate prin lege pentru corecta gestionare a fondurilor încredinţate;

g) transmite, spre aprobare, consiliului pentru dezvoltare regională proiectele selectate în cadrul programelor de dezvoltare regională în baza priorităţilor, criteriilor şi a metodologiei elaborate de instituţia naţională responsabilă pentru dezvoltarea regională, împreună cu organismele regionale specializate; în cazul licitaţiilor organizate la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, proiectele aprobate de consiliul pentru dezvoltare regională vor fi trimise spre avizare Consiliului naţional pentru dezvoltare regională; în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel naţional, proiectele selectate vor fi avizate de consiliul pentru dezvoltare regională şi aprobate de Consiliul naţional pentru dezvoltare regională;

h) asigură şi răspunde, pe baza contractelor încheiate cu instituţiile naţionale, de implementarea, monitorizarea tehnică şi financiară şi controlul execuţiei proiectelor finanţate de Uniunea Europeană în cadrul programelor de dezvoltare regională şi/sau, după caz, a proiectelor din cadrul programelor naţionale, care se implementează la nivel regional prin agenţia pentru dezvoltare regională; pentru atribuţiile delegate agenţiilor pentru dezvoltare regională de către instituţiile aparţinând administraţiei publice centrale sau locale, monitorizarea şi controlul unor astfel de activităţi se fac de către instituţia care a delegat aceste atribuţii;

i) întocmeşte rapoarte semestriale, precum şi raportul anual de implementare referitor la activităţile derulate conform contractelor cu instituţia naţională cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale;

j)evidenţiază stadiul, dificultăţile de implementare, precum şi impactul programelor/proiectelor de dezvoltare regională şi propune măsuri de îmbunătăţire; rapoartele se aprobă în prealabil de către consiliul pentru dezvoltare regională şi sunt transmise instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale;

k) realizează şi asigură, în baza contractelor, mediatizarea/publicitatea la nivel regional a programelor şi proiectelor de dezvoltare regională;

l) organizează şi dezvoltă, cu sprijinul şi sub coordonarea consiliului pentru dezvoltare regională, parteneriatele regionale şi promovează la nivel regional cunoaşterea politicilor şi practicilor Uniunii Europene, precum şi a principiilor care stau la baza politicilor de dezvoltare regională;

m) identifică şi promovează, în parteneriat, proiecte de interes regional şi local, precum şi proiecte de cooperare intraregională; promovează, cu sprijinul consiliului pentru dezvoltare regională, regiunea şi atragerea de investiţii străine; dezvoltă colaborări cu organisme şi instituţii similare din Uniunea Europeană şi participă la implementarea proiectelor internaţionale de interes, regional şi local;

n) elaborează propunerile anuale ale bugetelor proprii de venituri şi cheltuieli destinate desfăşurării activităţilor prevăzute prin prezenta lege şi le supune aprobării consiliului pentru dezvoltare regională;

o) asigură, printr- o structură de audit intern proprie, subordonată directorului agenţiei, desfăşurarea unei activităţi independente şi obiective, care dă asigurare şi consiliere conducerii agenţiei, pentru buna administrare a veniturilor şi cheltuielilor, perfecţionând activităţile agenţiei, ajutând- o să- şi îndeplinească obiectivele printr- o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe analiza riscului, a controlului şi a proceselor de administrare;



p) încheie şi supune spre avizare consiliului pentru dezvoltare regională contracte, convenţii, acorduri şi protocoale, precum şi alte documente similare încheiate cu terţii în domeniul specific de activitate, inclusiv cu instituţii similare din cadrul Uniunii Europene;

q) îndeplineşte obligaţiile contractuale şi răspunde pentru realizarea acestora, în conformitate cu criteriile şi indicatorii de performanţă stabiliţi prin contractele încheiate în acest scop;

r) asigură, prin personal specializat, secretariatul consiliului pentru dezvoltare regională;

s) participă în structurile parteneriale stabilite la nivel naţional, în comitetele şi subcomitetele naţionale, precum şi în grupurile de lucru organizate de instituţiile naţionale responsabile pentru managementul şi gestionarea programelor finanţate de Uniunea Europeană;

t) elaborează propriul statut de organizare şi funcţionare şi îl supune spre aprobare consiliului pentru dezvoltare regională;

u) îndeplineşte atribuţiile privind elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;

v) asigură, împreună cu organismele regionale specializate, colectarea şi centralizarea datelor la nivel regional, cu privire la utilizarea fondurilor nerambursabile alocate regiunii, în scopul implementării programelor de dezvoltare regională.

Articolul 10.

(1) Programele de dezvoltare regională şi cheltuielile de funcţionare a agenţiilor pentru dezvoltare regională se finanţează din Fondul pentru dezvoltare regională, care se constituie din:

a) alocări de la Fondul naţional pentru dezvoltare regională;

b) contribuţii din bugetele proprii ale judeţelor sau al municipiului Bucureşti, după caz, în limita sumelor aprobate cu această destinaţie prin bugetele respective;

c) surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori străini, Uniunea Europeană şi de la alte organizaţii internaţionale.

(2) Pentru managementul şi implementarea programelor de dezvoltare regională, precum şi pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor delegate de instituţia naţională cu atribuţii în acest domeniu, finanţarea se realizează în baza unor contracte negociate şi încheiate pentru managementul tehnic şi financiar al programelor de dezvoltare regională.

(3) Pentru implementarea programelor naţionale prin agenţiile pentru dezvoltare regională şi/sau pentru îndeplinirea unor atribuţii delegate acestora de instituţiile naţionale, finanţarea se realizează în baza unor contracte negociate şi încheiate cu instituţiile respective pentru implementarea programelor naţionale.

(4) Operaţiunile financiare privind executarea programelor şi/sau proiectelor finanţate din fonduri publice se derulează de către agenţiile pentru dezvoltare regională, prin unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului.

(5) Fondul pentru dezvoltare regională nu poate avea altă destinaţie decât cea prevăzută de prezenta lege.

(6) Disponibilităţile înregistrate la finele exerciţiului financiar la Fondul pentru dezvoltare regională se reportează în anul următor, cu aceeaşi destinaţie.

Capitolul IV

Structuri naţionale pentru dezvoltare regională

Articolul 11.

(1) Consiliul naţional pentru dezvoltare regională este structura naţională de tip partenerial, cu rol decizional privind elaborarea şi implementarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională.

(2) Preşedintele Consiliului naţional pentru dezvoltare regională este conducătorul instituţiei naţionale cu atribuţii în domeniul dezvoltării regionale şi poate delega această funcţie.

(3) Consiliul naţional pentru dezvoltare regională are în componenţa sa preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor pentru dezvoltare regională şi, la paritate cu numărul acestora, reprezentanţi ai Guvernului, desemnaţi prin hotărâre a Guvernului, inclusiv preşedintele.

(4) Înlocuirea unui membru al Consiliului naţional pentru dezvoltare regională se comunică, în timp util, instituţiei care asigură preşedinţia Consiliului naţional pentru dezvoltare regională.

Articolul 12.

Consiliul naţional pentru dezvoltare regională are următoarele atribuţii:

a) avizează politicile şi strategia naţională pentru dezvoltare regională, precum şi Planul naţional de dezvoltare, care conţine priorităţile şi măsurile multianuale de finanţare a obiectivelor naţionale ale coeziunii economice şi sociale;

b) aprobă criteriile şi priorităţile privind utilizarea Fondului naţional pentru dezvoltare regională;



c) prezintă Guvernului, spre aprobare, programele prioritare finanţate din Fondul naţional pentru dezvoltare regională;

d) analizează utilizarea fondurilor alocate agenţiilor pentru dezvoltare regională din Fondul naţional pentru dezvoltare regională, pe baza rapoartelor de monitorizare elaborate şi transmise de către consiliile pentru dezvoltare regională;

e) propune modul de utilizare a fondurilor de preaderare pentru dezvoltarea regională alocate României de către Uniunea Europeană în perioada de preaderare;

f) urmăreşte realizarea obiectivelor dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităţilor de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip transfrontalier, interregional, la nivelul euroregiunilor;

g) avizează proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare regională şi aprobate de consiliul pentru dezvoltare regională pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare regională, în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel regional;

h) aprobă proiectele propuse de agenţiile pentru dezvoltare regională şi aprobate de consiliul pentru dezvoltare regională, pentru finanţarea acestora din programele de dezvoltare regională, în cazul licitaţiilor de proiecte organizate la nivel naţional;

i) analizează şi aprobă rapoartele de activitate prezentate de către Comitetul Naţional de Coordonare a Programelor PHARE - componenta de coeziune economică şi socială, constituit în baza prevederilor Memorandumului de finanţare PHARE, precum şi propunerile înaintate de acest comitet.

Articolul 13.

(1) Ministerul Integrării Europene, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Guvernului, este instituţia care exercită, la nivel naţional, atribuţiile şi responsabilitatea elaborării, promovării, coordonării, gestionării, implementării şi monitorizării politicilor şi strategiilor de dezvoltare regională din România, precum şi a programelor de coeziune economică şi socială.

(2) Ministerul Integrării Europene asigură secretariatul Consiliului naţional pentru dezvoltare regională.

Articolul 14.

(1) Programele multianuale de dezvoltare regională se finanţează din Fondul naţional pentru dezvoltare regională, constituit din sumele care se alocă, anual, prin bugetul de stat, ca poziţie distinctă pentru politica de dezvoltare regională.

(2) Fondul naţional pentru dezvoltare regională, administrat de Ministerul Integrării Europene, este gestionat prin conturi distincte, deschise la Trezoreria Statului.

(3) Fondul naţional pentru dezvoltare regională se constituie din:

a) sumele de la bugetul de stat, care sunt prevăzute într- o poziţie distinctă şi care se alocă, prin hotărâre a Guvernului, pentru programele de dezvoltare regională finanţate numai de la bugetul de stat;

b) asistenţă financiară nerambursabilă din partea unor guverne, organizaţii internaţionale, bănci.

(4) Disponibilităţile înregistrate la finele exerciţiului financiar la Fondul naţional pentru dezvoltare regională se reportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.

(5) Pentru finanţarea cheltuielilor de asistenţă tehnică necesare în vederea selecţiei şi monitorizării programelor şi proiectelor de dezvoltare regională finanţate exclusiv de la bugetul de stat, instituţia naţională cu atribuţii în domeniul managementului tehnic şi financiar al acestor programe alocă un anumit procent din bugetele programelor şi proiectelor respective.

Articolul 15.

(1) Institutul Naţional de Statistică colectează din regiunile de dezvoltare datele statistice specifice, necesare fundamentării şi monitorizării politicilor de dezvoltare regională.

(2) Agenţiile pentru dezvoltare regională colaborează cu direcţiile regionale de statistică, care le transmit lunar, cu titlu gratuit, datele statistice specifice necesare fundamentării şi monitorizării politicilor de dezvoltare regională.

Articolul 16.

Utilizarea pentru alte destinaţii decât cea pentru care au fost acordate a fondurilor alocate din Fondul naţional pentru dezvoltare regională, pentru proiectele de dezvoltare regională şi, după caz; a celor din Fondul pentru dezvoltare regională, inclusiv a sumelor de la bugetele instituţiilor naţionale şi locale, care finanţează activităţile agenţiilor conform prevederilor din prezenta lege, se constată şi se sancţionează de către organele de control abilitate, potrivit legii.



Articolul 17.

(1) În termen de 30 de zile de la publicarea prezentei legi, Guvernul aprobă, prin hotărâre, regulamentul- cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare regională.

(2) În termen de 60 de zile de la publicarea regulamentului- cadru prevăzut la alin. (1), consiliile pentru dezvoltare regională îşi elaborează şi aprobă propriul regulament de organizare şi funcţionare.

Articolul 18.

Regulamentele de organizare şi funcţionare ale consiliilor pentru dezvoltare regională se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Articolul 19.

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului naţional pentru dezvoltare regională se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Articolul 20.

În termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, agenţiile pentru dezvoltare regională îşi modifică corespunzător statutele proprii de organizare şi funcţionare şi le transmit spre aprobare consiliilor pentru dezvoltare regională.

Articolul 21.

(1) Directorul agenţiei pentru dezvoltare regională dispune măsurile necesare pentru respectarea reglementărilor legale în vigoare, referitoare la independenţa auditorilor interni, care îşi desfăşoară activitatea în structurile agenţiei; acesta nu poate delega această funcţie altor salariaţi; auditorii interni din cadrul agenţiilor îşi exercită activităţile în conformitate cu legislaţia naţională, armonizată cu standardele internaţionale în domeniul auditului intern.

(2) Structura de audit intern, precum şi auditorii nu pot fi implicaţi în nici una dintre activităţile manageriale, de control sau de execuţie, din cadrul agenţiei pentru dezvoltare regională.

Articolul 22.

(1) Personalul de decizie din cadrul agenţiilor pentru dezvoltare regională nu poate fi implicat şi nu poate desfăşura activităţi care constituie conflict de interese cu atribuţiile de serviciu şi nu poate fi asociat şi deţine acţiuni sau părţi sociale într- o societate comercială care beneficiază, sub orice formă, de sprijin financiar sau de alte servicii furnizate de agenţii; în toate situaţiile, personalul agenţiei este obligat să respecte, indiferent de funcţia pe care o ocupă, actele normative în vigoare privind conflictul de interese.

(2) Personalul agenţiei, inclusiv personalul din birourile judeţene, indiferent de funcţia pe care o ocupă, nu poate exercita activităţi în cadrul agenţiei şi nu poate fi numit sau reconfirmat în funcţii de decizie în cadrul acesteia, dacă a suferit condamnări penale definitive.

Articolul 23.

Prezenta lege intră în vigoare la 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Articolul 24.

Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 16 iulie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicată.

PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR

VALER DORNEANU

PREŞEDINTELE SENATULUI

NICOLAE VĂCĂROIU




Cartograme

Date post:	27-Nov-2015
Category:	Documents
Upload:	marina-bostan
View:	60 times
Download:	7 times

56915305 Gabriel Pascariu Curs Planificare Si Dezv Spatiala

Documents