PREFAŢĂ Totdeauna m-am întrebat dacă nu s-a scris prea mult, nu s-a exagerat chiar, înfăţişându-se ororile din lagărele si închisorile comuniste din România anilor -50. Uneori reveneau prea des, prea insistent, unele cuvinte şi expresii care foarte probabil, cel puţin Occidentalilor, le pot părea ca fiind prea stridente. Printre acestea cuvântul „moarte" : „Din împărăţia Morţii”, „Canalul Morţii”, „Les Chiens de Mort”, „Testamentul din Morgă”, etc. Mi se părea că, prin această exagerare se diminuează însemnătatea acestor mărturii căci, după cum este cunoscut, ceea ce este exagerat nu are valoare. Şi pe urmă, ştiam că noi, Românii, nu am avut noroc în istorie, cum spunea Mircea Eliade, că de secole purtăm pe umăr mantia nefericirii. Şi socoteam că ar trebui să dăm uitării anumite tânguieli şi altfel oţeliţi să privim spre viitorul ţării, care are nevoie de „suflete tari". Mă gândeam de asemenea că poate este mai bine să ne mulţumim cu cărţile de valoare ale diasprei noastre, ca „Dumnezeu s-a născut în exil", „Noaptea de Sânziene "sau „Au Dieu inconu". Ultimele cărţi din seria „literaturii carcerare" româneşti mi-au arătat cât de nesăbuită era întrebarea mea, cât de nedrepte aprehensiunile şi rezervele mele, ale unui om pe care soarta l-a ferit să treacă prin infernul comunist şi să împărtăşească suferinţele şi jertfele atâtora din compatrioţii lui. Şi pe urmă, prietenii noştri occidentali au uitat şi uită şi acum poate prea uşor Gulagul românesc orbiţi sau dezorientaţi cum au fost câtva timp de o anumită linie politică a regimului comunist de la Bucureşti. Ca întotdeauna, de la Washington până la Paris s-a privit deosebit de superficial la realităţile româneşti din ultimii 40 de ani, nu s-a acordat ţării noastre atenţia cuvenită, am fost uneori, de ce nu am recunoaşte-o, chiar desconsideraţi. Atunci, de ce să nu vorbim noi sus şi tare şi să strigăm în faţa acestui Occident indiferent, şi de multe ori ostil, adevărurile româneşti de sub comunismul de ieri şi de azi. Aceste gânduri mi se impuneau după ce am citit „Morminte fără Cruce", volumul I, al lui Cicerone Ioniţoiu, cu sub-titlul „Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii comuniste". Această carte, apărută în editura Ion Dumitru din Munchen, cuprinde amintirile lui pe care, aşa cum spune atât de emoţionant de la început, „răscolindu-le, a plâns şi a scris, a scris şi a plâns". Ioniţoiu era poate cel mai îndreptăţit, poate mai mult decât alţii să ne ofere această mărturie a unor ani negri, deoarece împotriva lui au fost pronunţate între 1946 şi 1963 nu mai puţin de şase condamnări. A trecut prin toate închisorile, a cunoscut toate interogatoriile şi anchetele de tot felul ale zbirilor comunişti, a asistat la schingiuirea până la moarte a victimelor, la indescriptibile scene de oroare, a fost urmărit, încolţit, şicanat fără încetare de securitate timp de mai bine de 20 de ani, când nu a mai avut linişte şi pace. Cicerone Ioniţoiu este martorul acestor vremuri de restrişte, un martor în adevăratul sens al cuvântului, şi de aceia depoziţia lui de astăzi în faţa Tribunalului Istoriei şi a conştiinţei universale este deosebit de bine primită şi preţioasă. Autorul nu vrea, mai ales, să fie date uitării numele rezistenţilor torturaţi în închisorile comuniste, şi nici numele torţionarilor. De aceea la începutul cărţii publică o listă de nume pe care el o consideră „o infimă parte dintre cei care şi-au sacrificat viaţa împotriva dictaturii comuniste". Şi aproape mai la fiecare pagină a cărţii sunt amintite sau dezvăluite numele arestaţilor pe pare i-a întâlnit în diversele închisori precum şi numele acelora care i-au torturat, ale „turnătorilor" şi ale cozilor de topor. Procedeul acesta este folosit şi de Gabriel Bălănescu în cartea sa „Din împărăţia Morţii", care publică în anexă numele deţinuţilor din lagărele de muncă de la mina de plumb Baia Sprie. De la o carte la alta se stabileşte astfel o listă a celor ce au suferit şi s -au jertfit pentru adevăr şi libertate, o listă a martirilor care va rămâne în istoria neantului ca una din paginile cele mai sumbre ale istoriei noastre. Tânăr student în anii 1944—45, Cicerone Ioniţoiu a fost prins sub tăvălugul represiunii comuniste care se întindea asupra unei părţi a continentului nostru, de la Baltică până în Balcani. Admirator al lui Iuliu Maniu, militant în rândurile tineretului naţional ţărănist, el a trebuit să plătească pentru credinţa sa în idealurile democratice. A îndurat totul cu o creştinească speranţă în izbăvirea lumii care îl înconjura. Căci Cicerone Ioniţoiu a fost martorul şi victima unei lumi şi a unei epoci din secolul nostru al XX-lea, în care singurul „progres" realizat a fost că s-a trecut de la Auschwitz şi Buchenwald la Vorkuta şi Piteşti. Şi aceasta după 2000 de ani de creştinism, după 2000 de ani de când a fost pronunţat cel mai frumos îndemn : „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi", după cel puţin două secole de descoperiri ştiinţifice care trebuiau să schimbe faţa globului, şi în mijlocul unei civilizaţii fără suflet şi fără ieşire. Ioniţoiu a fost prins în angrenajul unei societăţi în care ipocrizia şi minciuna au devenit valori supreme, iar ajutorarea semenului în nevoie, o negustorie. Un alt merit al autorului este că povesteşte simplu întâmplările prin care a trecut, fără emfază, fără retorism, fără stil. El vrea să aducă mărturie, vrea ca fraţii lui de suferinţă să nu fie daţi uitării de o posteritate prea distrată sau

prea furată de iureşul actualităţii. El pomeneşte pe cât poate numele celor care şi-au pierdut viaţa în închisori, de la Jilava până la Sighet şi de la Piteşti la Gherla, victime ale neomeniei comuniste. Un creştinesc pomelnic. Cartea are deci în primul rând o valoare documentară, dar cred că „Morminte fără Cruce" este şi un adevărat „Redeşteaptă-te Române”, cu o valoare stenică, în mijlocul letargiei şi morozităţii în care pare că se află astăzi Românismul. Da, cărţi ca „Morminte fără Cruce" trebuie să fie scrise, trebuie să vadă lumina tiparului, în ciuda unor exagerări, unor exaltări şi a unor porniri părtinitoare, care riscă să micşoreze însemnătatea lor. Gulagul românesc, ca şi Gulagul din alte ţări comuniste, nu este un accident de parcurs, o denaturare, o deviere a comunismului, cum s-a pretins uneori. El este parte integrantă dintr-o doctrină care nu admite o altă opinie politică şi pe care o reprimă fără cruţare. Comunismul nu este posibil decât cu acest preţ. Aceasta este adevărata lui faţă. Şi chiar dacă există mai multe varietăţi de comunism, cum susţin mulţi politologi, ele se reduc la un numitor comun : intoleranţă şi represiune. De aceea, mărturisirile publicate în exil despre ororile din anii -50 şi numele torţionarilor de atunci trebuiesc amintite mereu. Este o înaltă datorie de conştiinţă a acelora care le-au trăit şi au ajuns mai târziu în lumea liberă, să aducă astfel de mărturii, folositoare Occidentului şi nouă Românilor oriunde ne-am afla astăzi în lume. Aceasta este şi o formă de generozitate intelectuală, de dăruire sufletească. Aiud, Gerla, Piteşti, Canalul, sunt etapele unui calvar al neamului românesc, care, aşa cum scrie Ioniţoiu, de milenii luptă pentru libertate şi care mereu a fost sacrificat intereselor meschine ale marilor puteri. Un calvar care continuă şi astăzi: Calvar de care noi Românii trebuie să fim mereu conştienţi, pe care să-l resimţim în toată fiinţa noastră şi să-l trăim în toată profunzimea lui pe deasupra micilor noastre egoisme şi resentimente trecătoare. Lista martirilor de sub comunism trebuie s-o cunoaştem şi să n-o uităm. Cărţile despre închisorile comuniste şi despre nenumăratele victime ale comunismului trebuie să fie pentru noi o permanentă amintire, dar şi un îndemn pentru cei care într-o zi vor avea greaua misiune de a reclădi o Românie liberă şi independentă. Căci peste învolburările şi vicisitudinile istoriei există mai presus de orice dăinuirea unei naţiuni, a unui popor.

Mihai Cismărescu (Recenzie făcută la postul de radio Europa Liberă)

������� ������� �� ����� � ��� �� ���

Andreica lui Gheorghe al lui Bornei împlinise 10 ani în 1950. Era cel mai mare între cei opt copii, dintre care 4 băieţi şi 4 fete, pe care cei doi părinţi, Floarea şi Ion, se străduiau să-i crească, dar mai ales să-i hrănească. Zece guri, la masa cu trei picioare, pe care se găseau trei blide, nu reuşeau totdeauna să se sature, şi din ele cei doi părinţi, cu regularitate îmbucau cele mai puţine linguri. Ei care nu ştiau să iscălească decât punând degetul pe cruce şi nu apucaseră să facă nici două ceasuri de şcoală, încercau să nu-i lipsească pe copii de cele trebuincioase. Ion, tatăl celor 8 guri, încărca vagoneţi cu buşteni din zi în noapte, de Luni până Sâmbătă, la fabrica de cherestea din Vişeu. La sfârşit de săptămână, venea cu desaga cu mălai sau slană de la magazia I.F.E.T.-ului. De acolo, ţapinarii locului mai căpătau câte ceva. Pe valea Bobului, în căsuţa cu două odăi şi tindă, acoperită cu draniţă, aşezată între Hapca şi Văgnăroaie, timp de 6 zile era stăpână Floare, care încerca să ducă mersul gospodăriei cu ajutorul copiilor. Aşa era obiceiul în ţara lui Dragoş Vodă, ca fiecare copil să facă ceva, după vârstă, să ajute la treburile casei, mai ales când ţapinarul era în tăietură, la exploatare. Şcoala nu trebuia neglijată, iar copiii împărţeau timpul între ea şi gospodărie, unde erau destule de făcut, ba de rânit la vite sau de hrănit, ba apă pentru vieţuitoare şi casă, şi câte toate cele nevoi. Familia era o unitate de sine stătătoare, care prin puterile unite, de la mic la mare, trebuia să supravieţuiască, mai ales acum în mijlocul secolului XX când statul comunist se făcea că voia „să fericească pe ţărani", pe unii obligându-i să intre în colectivă cu pământul şi inventarul agricol, pe alţii să ia calea întovărăşirilor, în aceleaşi condiţii şi cu acelaşi scop. Mai mult, acelaşi stat îşi asumase rolul de a educa în spirit marxist tinerele vlăstare de prin toate coclaurile din ţara românească, spre a trezi în ele spiritul de combativitate şi elanul revoluţionar. Când preoteasa, care era învăţătoarea tuturor speranţelor de mâine presărate pe costişele Văii Bobului, nu a reuşit să înjghebeze o organizaţie în care să le „politizeze", atunci statul grijuliu a trimis o profesoară de limba rusă ca să pervertească sufletele tinere. De-abia în 1950 a reuşit să-i aducă la Vişeu pe aceşti copii şi să le pună cravata roşie de pioneri. Această organizaţie „revoluţionară" a căutat să strecoare în sufletele tinere : patriotismul „socialist , internaţionalismul „proletar", spiritul de iniţiativă şi combativitate grefate pe o ură de moarte împotriva tuturor adversarilor. Jurământul pe care-1 prestau aceşti copii este o mostră de pervertire. ,,eu, tânăr cetăţean al Republicii Populare Române, mă angajez să fiu demn pentru statul socialist. Să aduc la cunoştinţa autorităţilor tot ce se păcătuieşte cu fapta şi cu gândul împotriva Ţării, de oricine”. Intr-una din zile, când Floare nu-şi mai vedea capul de treburi, a grăit către Gheorghe : — Ia, tu Ghec.Te du şi adă la vacă ceva mâncare. — Ba eu nu mă duc. Floarea 1-a mai îmbiat odată. Şi răspunsul a fost şi mai dur : —Fă tu, că de-aia eşti femeie şi stai toată ziua acasă. Mama s-a dus la Gheorghe şi i-a dat două palme. El a început să urle şi să răcnească în ocol, îndreptân-du-se apoi spre vale : — Mă duc eu la miliţie să te dau la „canal". Floare a început să plângă şi să spună : „Doamne, pe cine am crescut ! Să fi alăptat oare un pui de şarpe"? In acest fel, lumea de pe Valea Boului făcea cunoştinţă cu realizările socialismului: drama neamului românesc începuse. Copiii la şcoală l-au numit pe fiul lui Ion şi al Floarei: Gheorghe Canal �� �������� � � ������ �� �� ���������

S-a întâmplat la Piteşti, înaintea plecării la Canal. Piteştiul a cunoscut căderi în lanţ, între care unele

neaşteptate. Caractere, fiinţe ce se identificaseră cu Ţara şi morala creştină, trăind numai pentru a contribui la o primenire a vieţii lumeşti au fost îngenunchiate, strivite, fără pic de remuşcare. Tinerii, speranţa unui neam, smulşi din cuştile de lemn de unde aşteptau chinul, erau azvârliţi în arena de beton din mijlocul celulei, unde fiarele se dezlănţuiau demenţial. Legături de nezdruncinat, prietenii pe vecie, se rupeau la auzul poruncii diavoleşti: demască-te ! In această atmosferă s-au petrecut şi lucruri incredibile. Despre unul din acestea extrag câteva fragmente dintr-un document ce mi-a fost încredinţat. „Trecuse de mijlocul lunii Mai, 1950. O nouă mişcare în faza a doua de „reeducare" de la Piteşti. Sunt dus cu o bocceluţă tot la parter, pe o aripă a „T”-ului. De cinci luni îndur demascările. Mă simt epuizat de toate forţele fizice şi morale. De fapt nu mai sunt om. Pe trup răni cicatrizate, pe cap ghemotoace de păr închegat, în mine, abis. Din străfunduri, un gând începe să mă frământe: Doamne, cât oare va mai dura ? Şi ce le va mai trece prin minte? Am impresia că nu mai sunt stăpân pe mine...mă găsesc în pragul pierderii conştiinţei. Parcă de patru zile mă găsesc în noul „laborator". Aici, spre deosebire de precedentul, avem un comitet de reeducare, un trio: Măruţă, Măţăoanu şi Lupaşcu. Şi totuşi, domneşte liniştea şi o oarecare destindere. Putem să ne întoarcem de pe o parte pe alta, putem privi în tavan, sau să ne fixăm ochii pe fereastra ce lasă să pătrundă o ştearsă pată de lumină zdrenţuită brutal de zidul din faţă. Simt...lucru de necrezut! Simt, Aveam impresia că sunt inert. Incep să simt o uşurare. Dar şi o îngrijorare. Nu-i cunosc pe cei din „comitet", ceea ce îmi măreşte şi mai mult nedumerirea. Comitetul de reeducare nu are activitate. Să fie oare numai o metodă, ca prin lipsa ei să se găsească noi puncte de sprijin în viitoarele demascări ? Mintea mi se întunecă la acest gând ! Incă o zi de speranţe şi întrebări. Nu pot să socotesc. Mintea-mi e tulbure, răvăşită. Ceva încearcă să lege , să cârpească frânturi de gânduri..., dar când am impresia că ceva se conturează, deodată totul se năruie. Oboseala mă copleşeşte. Doar n-am făcut nimic. Am stat cu privirea aţintită spre tavan. Poate asta m-a obosit ! Zgomotul uşii şi adulmecarea aburului din hârdău ne-au aliniat la marginea cuştilor. Fiecare, în felul lui, a devorat arpacaşul. Timpul, dacă stă pe loc, sau se scurge, pentru noi nu mai are importanţă. Reflexele răspund la toacă şi la bătaia din palme. După nu ştiu cât timp, am auzit bătându-se din palme. Instinctiv, aceasta ne face să tresărim. Privim în direcţia de unde a venit. Unul din comitet ne-a trezit din lâncezeală. Măruţă şi-a asumat rolul de şef al şefilor. După o scurtă pauză, timp în care s-a convins că toţi suntem numai ochi şi urechi, a început să vorbească : „Au trecut şase zile de când nu facem nimic. Este poate o slăbiciune din partea noastră, a comitetului, dar şi din partea voastră. Trebuie să trecem la curăţirea noastră interioară. Mâine dimineaţă vom relua activitatea". La limbajul specific demascărilor „vom relua activitatea", îmi îngheaţă inima, rămân stană de piatră. Gândul unei noi reprize mă cutremură. Am simţit gravitatea pericolului care va începe după trecerea nopţii. Dar nu ştiu nici acum ce s-a petrecut cu mine în acele momente de tăcere mormântală. Fără cea mai mică licărire de judecată, fără cel mai infim simţ al realităţii, mă trezesc cu mâna ridicată. De ce am ridicat-o? Trebuie să spun ceva ?! Sunt cu privirea pierdută. Nu ştiu dacă cineva a văzut...Şi dacă a văzut, ce să spun ? Cum să încep ? Măţăoanu mă trezeşte, întrebându-mă: „ce vrei ? „Am ceva de adus la cunoştinţa comitetului", răspund automat. Mi se face semn să vin lângă ei, pe priciul lor. Ne desparte o distanţă de doi metri. Sunt alături de ei, căutând să mă stăpânesc, să-mi ascund tremuratul întregului corp. Cei trei, aşezaţi turceşte pe bucata lor de prici, mă privesc cu curiozitate şi nerăbdare. Simt că privirile celor vreo două zeci din cameră sunt îndreptate spre noi, sau poate numai asupra mea. Le spun mai mult în şoaptă, cu vocea tremurândă, căutându-mi cuvintele : „Nu sunt de acord cu acţiunea care se duce aici, în închisoare". Cei trei din comitet pălesc. Imi las privirea în jos. Nu-mi pot stăpâni tremuratul. După un timp intervine Măruţă : „Ce vrei să spui cu asta" ? vIn şoaptă, fără să ridic ochii, dar parcă mai sigur pe mine, răspund : „Nu vreau să mai iau parte la demascări! Pentru câteva clipe rămânem toţi patru muţi, eu de spaimă, ei de uluire. Dar tot Măruţă rupe tăcerea : „Ar fi bine să-ţi dăm un răgaz de gândire. Du-te la loc şi peste vreo oră vii să ne spui că te-ai răzgândit, îţi dăm această şansă. Ceea ce ai afirmat aici nu poate fi tolerat de clasa muncitoare. Răzgândeşte-te şi ţi se va da desigur posibilitatea unei reeducări". După un ceas sunt chemat lângă comitet. Inconştient, fără să aştept din partea lor vreo întrebare, le răspund : „rămân la ceea ce am spus acum o oră"!

Dimineaţa, zorii îmi apar şterşi la fereastră...aştept înfrigurat deşteptarea, apoi...apoi...revenirea, sau nu, declaraţia de refuz. Gândul mi se întunecă. Il aud pe Măruţă : „Fiţi atenţi, aveţi de ascultat o declaraţie "! Imi face semn să trec la marginea priciului pe care stau turceşte. Mă şterg uşor de el. Am impresia că sunt calm. Imi pierd privirea, nu pot să privesc pe nimeni în faţă şi încep să vorbesc cuprins brusc de un violent tremur al corpului: „Ceea ce se întâmplă în această închisoare este o batjocură la adresa omului. Suntem schingiuiţi, suntem obligaţi s-o facem noi înşine, cu părerea de rău pe care o citesc în ochii tuturor. Iniţiatorul acestei batjocuri e guvernul comunist instalat de Uniunea sovietică, cu forţa, în ţara noastră. Acestui guvern format din borfaşi şi trădători ca Gheorghiu Dej, din spioni ca Ana Pauker, cu indivizi care nu au nimic comun cu noi, ca Moghioroş, Luca, nu-i este de ajuns că trimite peste Nistru tot ce le cade în mană. Dar trece la acţiuni similare celor ce se întâmplă cu noi, aici, să ne omorîm unul pe altul...V-aţi gândit care este scopul acestor crime" ? Comitetul, toată camera, erau încremeniţi, ceea ce mă înspăimânta şi mai mult. în faţă vedeam prăpastia. Pe cerul gurii mi-am făcut o cruce cu limba. Tăcerea se prelungea, se adâncea şi din adâncuri veneau zgomote. Din ce în ce se apropiau. Pe culoar se auzeau uşi deschizându-se... Tăcerea continua... Eram pierdut... Uşa camerei se deschide cu putere. In prag, un gardian mă priveşte. Mă priveşte numai pe mine, numai pe mine: „Care îţi auzi numele, îţi iei bagajul şi ieşi afară”. Nu mai aud nimic... Măruţă se apropie de mine, îmi pune mâna pe umeri şi mă scutură : „N-auzi că te strigă domnul gardian ? Ia-ţi bagajul şi pleacă !” Am luat în braţe ce-am avut la căpătâi şi am ieşit pe culoar buimac. Sunt împins într-un rând format din deţinuţi, din mai multe camere, de pe acelaşi culoar. Cu vocea încă tremurândă, întreb uşor pe cel de lângă mine :„Suntem mutaţi în altă secţie ?” „Ce mutat ?, mergem la Canal !”, îmi răspunde cel întrebat, cu faţa radiind a bucurie. Pe 25 Mai 1950 am ajuns la Cerna-Vodă. După o lună am fost transferaţi la Peninsula. Acolo am găsit o parte dintre cei din camera în care-mi făcusem declaraţia de ...„moarte". Cine m-a ajutat acolo ? La câteva zile m-am întâlnit faţă-n faţă cu Măruţă. Şi-a lăsat capu-n jos, dar pe buze, în ochi, avea întipărită fericirea. Am trecut unul pe lângă altul şi ne-am continuat drumul ca doi necunoscuţi. Măţăoanu şi Lupaşcu, nu mă mai cunoşteau nici ei... Ce s-o fi petrecut în capul comitetului la 24 Mai 1950? �� ��� �����

După eşecul cu Grecia şi plecarea Iugoslaviei de sub comanda Moscovei, Stalin nu abandonează gândul-ieşirii la Mediterană şi Golful Persic. Pentru aceasta începe preparative pe plan extern în vederea trecerii peste Turcia şi Iran, încurajând agitaţiile din lumea arabă. Astfel urmează crearea condiţiilor favorabile penetraţiei ruseşti prin înlocuirea regimurilor politice din zonele vizate. Lansând ideia apărării comunismului împotriva capitalismului, Stalin pe plan intern incită naţionalismul rusesc declanşând o campanie antisemită, paralelă cu o alta de rusificare a teritoriilor subjugate. Bucovina de Nord şi Basarabia cunosc o depopulare prin deportarea elementului autohton român. Tot acum se accentuiază construirea canalului Volga-Don care avea să facă legătura între Marea Baltică şi cea Neagră. Aici trebuiau să aducă pentru lucru deportaţii şi răzvrătiţii, în acelaşi timp se urmărea îndepărtarea României de la Gurile Dunării prin construirea canalului Dunăre-Marea Neagră. Astfel se distrăgea atenţia asupra celor ce se petreceau în Basarabia şi se lichida opoziţia, aşa cum se ordonase conducătorilor comunişti români la 7 Noiembrie 1947. Alexandru Moghioroş, unul dintre comuniştii servili vânduţi Moscovei, declara în 1964 în faţa activului de partid de la Gostat referitor la ce le spusese Stalin cu acea ocazie:„După ce aţi terminat cu partidele istorice,(făcea aluzie la arestarea lui Maniu şi a naţional ţărăniştilor), acum trebuie să construiţi canalul care să fie mormântul reacţiunii. După aceea distrugeţi pe intelectuali". Noi, mai pe şoptite, am adăugat că nouă,

Românilor (dar câţi or fi fost între ei care să simtă româneşte?), ne trebuie 25 de ani ca să formăm alţi ingineri şi specialişti, la care Stalin a ripostat: „luaţi exemplul Rusiei"! Românii, la construirea canalului prin mijlocul Dobrogei trebuiau să folosească materiale şi utilaje ruseşti la preţuri foarte mari, de care Uniunea Sovietică dorea să se debaraseze. Condiţiile premergătoare deschiderii Canalului fuseseră realizate la începutul anului 1950, prin asigurarea mâinii de lucru, ieftină şi suficientă. In acest scop, teroarea dezlănţuită pe întreg teritoriul României dusese la închisoare zeci de mii de oameni, începând cu anul 1947. Acest sistem de recrutare a forţei de muncă nu costa nimic şi mai presus de toate, constituia o sursă inepuizabilă. Problema „organizării de şantier", în vederea cazării celor ce trebuiau să muncească, a fost rezolvată cu deţinuţii de drept comun (criminalii şi hoţii), care începând din 1949 au trecut la construirea de barăci din lemn. Din această ultimă categorie s-au recrutat şi brigadierii ce urmau să forţeze la muncă pe deţinuţii politici. Paralel, la închisoarea de la Piteşti s-a trecut la formarea de „roboţi" prin metodele cele mai inumane impuse de conducerea superioară a partidului comunist din România, cu ajutorul cadrelor din Ministerul de Interne. La începutul lunii mai 1950 au început să sosească la colonia Cernavodă primii deţinuţi politici. Imediat ce ajungeau acolo, nedormiţi şi nemâncaţi, erau duşi la muncă. Comandant al acestei colonii era ofiţerul Gherasim, care nu peste mult timp se va împuşca. Instructor politic a fost Ghinea, originar din comuna Ţepeş-Vodă, care s-a purtat ca o brută. După un an a fost îndepărtat din cadrele de conducere, fiind demascat de finul lui, ca fost legionar septembrist. Pe data de 25 Mai a sosit o dubă cu studenţi reeducaţi de la Piteşti căutându-se cu ajutorul lor imprimarea unui „ritm drăcesc" de muncă, unor oameni care abia se ţineau pe picioare. Munca forţată a început în luna mai 1950, chiar de la acest punct de lucru, unde securitatea a folosit ca brigadieri pe criminalii de drept comun, care ştiau să schingiuiască fără remuşcări. Unul dintre ei, un anume Gălăţeanu, criminal odios condamnat la 25 de ani, a călcat în picioare pe colonelul de jandarmi Dumitru Iliescu, cu o deosebită ură şi satisfacţie. Sistemul de opresiune era atât de odios, încât un evreu, Peter, fost deţinut şi la Auschwitz, spunea că aici era mai greu decât în lagărele de exterminare naziste. Pentru a arăta cât de istovitoare era munca, voi ilustra cazul doctorului chimist Lupu, care nemaiputând-o suporta, a fost nevoit să-şi taie palma mâinii stângi. Intr-una din zile, când spărgea lemne la bucătărie, doctorul Lupu a folosit toporul pentru a se automutila, rămânând infirm pe restul vieţii. Această disperare la care a fost adus este grăitoare asupra condiţiilor de muncă insuportabile din lagărele de exterminare. Dar şi în aceste condiţii deţinuţii găseau metode să se ajute, să se sprijine sau să se informeze cu evoluţia situaţiei politice. Deoarece munca se desfăşura în condiţii de izolare completă, lipsiţi de orice legătură cu exteriorul, unii urmăreau pe miliţieni când aceştia aruncau bucăţile de ziar şi reuşeau să le recupereze pentru a reţine informaţiile politice, ce făceau apoi înconjurul lagărului. Aceasta dovedeşte că oamenii nu se lăsau doborâţi în starea de animalizare, ci luptau pe toate căile pentru a fi la curent cu mersul evenimentelor, sperând în acest fel să se sustragă atmosferei pesimiste ce-i învăluia. Cinste avocatului craiovean care a organizat acest sistem de redactare a ultimelor ştiri, făcând astfel să pâlpâie o flacără a speranţei. Pe aici au făcut primii paşi toţi cei veniţi din închisori, în lunile mai-iunie 1950, inclusiv brigăzile de „studenţi reeducaţi" Se lucra de dimineaţa până seara. Încărcarea şi descărcarea şlepurilor cu roaba, în care se transportau bolovani de piatră, din care unii foarte grei, se făcea pe schele şubrede, care de multe ori au cedat sub greutate, mulţi deţinuţi politici găsindu-şi sfârşitul în Dunăre. In cursul lunii iunie 1950, după sosirea brigăzii de „reeducaţi" de la Piteşti, unul dintre aceşti studenţi l-a aruncat de pe schelă pe Atta Constantinescu, care a suferit o fractură gravă la şira spinării. In luna septembrie a aceluiaşi an se găsea la spitalul din Aiud. Printre cei care au trecut pe la Cernavoda se numărau: dr. Barbu Ion; Rene Cancicov; Grigore Dumitrescu din comuna Cepari judeţul Argeş; Constantin Ionaşcu; Dinei Iliescu din Craiova; Mitucă, ofiţer din Craiova; Petre Nemoianu din Târgu Mureş; Remus Radina; Eugen Suroiu, doctor; Subţirică, brigadier; General Nicolae Ţapu, din Vânătorii de Munte; etc. �������� �� �� ��

Nu peste mult timp, la 18 noiembrie, am fost îmbarcaţi în dubă, de la Jilava, peste 100 de deţinuţi, unul peste

altul şi trimişi la Poarta Albă. Acolo am fost triaţi. Cei cu pedeapsa sub 5 ani au rămas pe loc, pe ceilalţi ne-au pornit la Peninsula, unde am ajuns spre seară. Imediat am fost duşi într-un dormitor mare, socotit izolare. Şi tot imediat s-a aflat de sosirea noastră. Aveam prieteni cu cei care erau aici de peste 6 luni şi se interesau de noi la fiecare transport nou venit. Era ziua de 19 noiembrie 1950, aniversarea a 4 ani de la falsificarea voinţei naţionale, de la mistificarea rezultatului alegerilor. Pe la 9 seara s-a deschis o fereastră, am fost strigat de un prieten şi mi s-au întins cinci gamele cu fasole groasă, cu carne şi cinci pâini mari. Ne-au spus să fim liniştiţi că o să se aranjeze totul. Peste vreo două zile am fost scoşi şi mutaţi într-o baracă nouă, proaspăt tencuită. Brigadier ne-au dat pe Sava Ion, originar din Mangalia, iar ca pontator pe un avocat Băncescu de la Sibiu. Amândoi s-au purtat omeneşte, neforţând nota, lăsându-ne o oarecare libertate. Această brigadă formată din foarte mulţi ţărănişti avea şi un grup de elevi de la liceul Gheorghe Şincai, veniţi cu patru profesori, constituiţi sub numele de „Coloana a 6-a". Printre noii colegi de muncă forţată se numărau: - Profesorul Grigore Zamfiroiu, condamnat 5 ani, un om aşezat, stimat de elevii lui, care-l înconjurau cu mare simpatie. După eliberare a trebuit să lucreze ca cioplitor în piatră, nemaifiind primit la catedră. - Profesorul de istorie, Nicolae Zamfirescu, care de asemenea se bucura de simpatie, după eliberare a lucrat ca sobar. - Profesorul de matematică Leonida Nicolaide, invalid de război, om foarte lucid şi de mare caracter. Inainte de arestare lucrase la o „Filosofie a matematicii". - Preotul Teodorescu Nicolae, un om blând şi liniştit, pe care aproape nici nu simţeai că-l ai lângă tine. Nu voia să deranjeze pe nimeni. - Avram Iancu, nume de luptător, elev la Gheorghe Şincai, originar de lângă Turnu Severin. Plin de energie şi curaj, nu se lăsa îngenunchiat. Avea o personalitate care impunea de la distanţă şi o memorie de te înspăimânta. Era gata să vină oricând în ajutorul celor în suferinţă. Bun meseriaş în brigăzile de construcţii, a fost un om de nădejde şi la bine şi la rău. Prieten până la sacrificiu, aşa a rămas toată viaţa. - Nae Ştirosu, tot elev, la acelaş liceu, foarte bun meseriaş, s-a impus prin putere de muncă şi caracter. - Nicolae Dascălu din acelaşi grup, tot meseriaş de elită. Liniştit, tăcut şi cu multă putere de muncă. - Nelu Ioniţă, cuminte ca o fată mare. Coleg cu ceilalţi, dar parcă cu o putere de muncă mai mare. Nu ştiai ce să admiri la el mai întâi: devotamentul, sau dragostea ce o arăta tuturor. Nu cred să-l fi duşmănit cineva şi a ajutat cât a putut. Işi dădea bucătura de la gură, mulţumit că a putut face un bine. Şi la rândul lui s-a bucurat nu numai de dragostea prietenilor ci şi a tuturor celor ce l-au cunoscut. Era bucureştean, locuia pe strada din apropierea şoselei Giurgiului, vis-a-vis de staţia George Bacovia. - Constantin Ion, cunoscut sub numele de Nelu Ilfov, tot dintre elevii liceului Gheorghe Şincai, muncitor şi priceput ca toţi ceilalţi, bun coleg de muncă. - Pârvu Eugen, din acelaşi grup, era tipul şmecherului care căuta să se strecoare chiar făcând neplăceri altora. A devenit informatorul administraţiei, iar după eliberare, al securităţii. A circulat şi prin Occident (şi nu cred numai de dragul de a cunoaşte), în timp ce alţii nu aveau posibilitatea să o facă, înscrişi fiind la un paşaport de ani de zile. - Anghelache, un tânăr fără căpătâi, devenit informator al administraţiei, lucra mână în mână cu Pârvu şi a fost şi şef de echipă la brigăzile de preoţi. - Inginerul Nicolae (numele de familie), originar din Buzău, lucra la C.F.R., a fost într-un lot naţional-ţărănist cu încă doi colegi de întreprindere : - Cujbă, funcţionar C. F. R., un om foarte liniştit, plin de înţelegere faţă de suferinţele Celorlalţi şi de mare caracter. - Pârvulescu, tot funcţionar C. F. R., aşezat, muncitor. Am fost vreo 30 de persoane şi încet ne-am completat până la 60. Munca am făcut-o ca ajutoare la construcţii, la săpături sau la spart piatră. Ne-am dat seama că era o brigadă de umplutură, aranjată pentru a menaja puţin pe cei noi veniţi, făcută special pentru brigadierul Sava, care era dobrogean. Probabil avea unele relaţii sau cunoştinţe cu administraţia şi o parte din brigadierii ce erau din partea locului. In această perioadă, sublocotenentul de cavalerie Mircea Magearu a fost împuşcat în interiorul cordonului, la muncă. Teroarea era instaurată. Voi căuta să prezint conducerea administrativă, cea politică şi a cozilor de topor cu ajutorul cărora se storcea vlaga deţinuţilor politici. Poate printre ei au fost unii ce au manifestat sentimente de simpatie faţă de suferinţele

colegilor de detenţie. Voi căuta să subliniez acest lucru. Aş vrea să fiu cât mai obiectiv, fiindcă în joc a fost viaţa atâtor zeci de mii de oameni ce au trecut pe aici şi din care unii au rămas pentru vecie în pământul Dobrogei, ca mărturie a teroarei omului-fiară asupra omului care nu avea decât apărarea Celui de Sus. �� � ����� ������ ��� �� ������ ���

Colonia Peninsula era aşezată în apropierea satului Valea Neagră şi a termocentralei Ovidiu. Mamaia nu era departe. Se afla în câmpie, în bătaia crivăţului sălbatic, pe un pământ arid din care săreau aşchii de argilă când era uscat, sau te înfundai până la genunchi când ploua. Inconjurată cu trei rânduri de sârmă ghimpată, avea o capacitate de peste zece mii de deţinuţi. Vis-a-vis de colonie se afla un grup social, în care locuia administraţia cu familiile şi corpul de pază. Infiinţată în primăvara lui 1950, comandant a fost numit plutonierul Dobrescu, hamal în portul Constata, care în unele situaţii a dat dovadă de înţelegere şi milă. A avut ca ajutor pe Ghinea, ce era un fel de instructor politic la început, apoi s-a politizat bine. Originar din Ţepeş Vodă, comună din apropierea aeroportului Kogălniceanu, a fost un călău, a bătut şi a schingiuit. A căutat să înfiinţeze prima reţea de informatori în colonie. După venirea brigăzilor studenţeşti reeducate la Piteşti, a încercat cu ajutorul lor să introducă teroarea în lagăr. Dar şi-a pierdut pâinea, fiindcă în aceste brigăzi era şi finul lui, Mircea Cojocaru, student, care 1-a turnat pe naşul pentru că în 1940 fusese legionar „septembrist" şi purtase cămaşa verde. Deci lupta aici se dădea nu numai de administraţie contra deţinuţilor, ci invers, dacă aceştia erau reeducaţi. Şi Ghinea a fost dat afară, iar azi e pensionar şi locuieşte într-o margine a Constanţei. Locotenentul Cojan, devenit ajutor de comandant, era o brută ce bătea fără milă. Stan a fost un alt instructor politic, venit de la colonia Cernavodă, unde-şi făcuse de cap. In martie 1951, comandant ajunge Zamfirescu, tot hamal din portul Constanta, figură solidă de halterofil. Bătea rar, căuta să accelereze ritmul muncii forţate şi aplica sancţiuni cu carcera. Bănuiesc că îi era frică să nu-şi piardă pâinea din cauza ofiţerului politic Chirion. In timpul lui a fost împuşcat în colonie deţinutul Dumitrache şi s-a dat mână liberă brigăzilor studenţeşti să terorizeze lagărul. Este autorul moral al acestei perioade de schingiuiri, ce a culminat cu moartea doctorului I. Simionescu, în vara lui 1951. Chirion, locotenent, ofiţer politic, originar din Podeni-Prahova, poate cea mai mare bestie a neamului românesc. Mic de stat, figură quasimodiană, cu rânjetul mereu pe buze, cretinizat, neştiind decât cuvântul „bandit", pe care-l rostea în fiecare frază. Mergea cu pumnii strânşi, pregătiţi să lovească în orice moment. Reuşise, cu ajutorul deţinuţilor-studenţi deveniţi fiare prin reeducarea de la Piteşti, să îngrozească 10 mii de oameni ce mai sperau să-şi vadă familiile. Acest Chirion avea o putere diabolică în a născoci chinurile ce se practicau în brigăzile 13-14. A fost cel care a dat pistolul deţinutului Madan să-1 împuşte pe Dumitrache. A fost şi cel care a condus zi de zi chinuirea doctorului Simionescu, până a fost împuşcat. A dispărut de a Peninsula, dar n-a fost pedepsit pentru ceea ce a făcut. Azi este funcţionar la cadre în Ministerul Petrolului, sfidând legile morale, umanitariste. Locotenentul major Georgescu ajunge comandant, înlocuindu-l pe Zamfirescu, după moartea lui Dumitrache şi a doctorului Simionescu. Brunet, ţigănos, a căutat să oprească valul de teroare dezlănţuit de studenţi, dar tacit a acceptat linia dură, neluând măsuri hotărîte contra asupritorilor. Locotenentul Sălajan, ofiţer politic, dublură a lui Chirion, a participat alături de el şi după aceea singur la regimul de teroare, dar pe o treaptă puţin mai joasă. în 1952, în jurul Paştelui, a fost numit comandant Lazăr Tiberiu, originar din Dej, fost şofer. Evreu de origine, afirma că părinţii i-au fost ridicaţi de Unguri, trimişi la Auschwitz şi exterminaţi. La Peninsula a venit de la închisoarea Făgăraş. Avea accese de furie, lovea cu tot ce găsea la îndemână în faţa tuturor, până vedea sângele curgând. Un om foarte impulsiv, primise mână liberă în colonie, desfiinţase brigăzile de studenţi, dar avea şi apucături bestiale. Căuta să chinuiască şi să umilească deţinuţii prin culcări, prin executarea „broaştei", sau prin carceră. Tolera brigăzile de pedepsiţi de la „0", dar se preocupa şi de îmbunătăţirea alimentaţiei, întotdeauna se vedea o pendulare între cele două extreme, nefiind în stare să se fixeze. Ca ofiţer politic a trecut în această perioadă un locotenet Silişteanu, preocupat să menţină teama şi deznădejdea prin reţeaua de informatori pe care o încuraja. Ca să dea curs informaţiilor care erau tendenţioase şi pornite din ură, acest ofiţer pedepsea cu carcera şi tăierea pachetelor. De înjurat, o făcea cu o ură de fiară, de insultat şi ameninţat de asemenea, dar nu l-am văzut lovind. Sunt sigur că a făcut-o fiindcă îi stătea în caracter şi altfel n-ar fi putut rezista acolo. In timpul lui au luat fiinţă brigăzile de pedepsiţi ,,01" şi ,, 02", cu scopul de distrugere rapidă a omului. Cornăţeanu, venit

comandant prin Mai-Iunie 1953, o fire închisă, cu o privire duşmănoasă, nu mai putea să facă ce ar fi voit, aşa cum chinuise în alte colonii. Era perioada nesiguranţei după moartea călăului omenirii. In octombrie 1952, şi-a făcut apariţia locotenentul Vornicu, ofiţer politic, care a făcut pereche bună cu Chirion participând la terorizarea şi bătaia deţinuţilor. Ajutor de comandant a fost câtva timp şi Dincă, dar s-a dus la Galeş pe post de comandant. îl vom întâlni acolo. Tot în fugă a trecut şi ofiţerul politic Moraru, dar şi acesta se va realiza la colonia Poarta Albă, unde nu a voit să se lase mai prejos decât Chirion, din a cărui experienţă se inspira. Desigur, la o colonie atât de mare au fost ofiţeri cu zecile, căci doar era o pâine bună de mâncat, încadraţi ca lucrând „muncă grea", cu toate avantajele acestei categorii, dar nu-i mai pot ţine minte, întrucât nu s-au reliefat, fiind estompaţi de ceilalţi. Toţi însă, mână în mână, au schingiuit, omorât şi distrus sănătatea celor destinaţi exterminării, făcându-se vinovaţi de genocid. Mai erau şi subofiţeri care căutau să se evidenţieze prin munca pe care o desfăşurau. Printre aceştia, cel care i-a depăşit pe toţi din categoria lui a fost plutonierul Şerban, reuşind să-1 ajungă din urmă pe Chirion. Umbla elegant, cu cizmele lustruite de-ţi făceai mustaţa-n ele, şi cu o nuia nelipsită din mână, probabil gândindu-se la bastonul de mareşal. Tot timpul încruntat, rânjea strângând din dinţi, şi când nu te aşteptai sărea asupra ta cu cişmele, cu pumnii şi cu nuiaua. Nu putea să sufere să-ţi tragi sufletul în timpul lucrului. Era omul care se ascundea şi pândea ca spionii, ca să se poată repezi asupra vreunuia. Colabora indeaproape cu brigăzile de studenţi, mai ales cu conducătorii acestora care-i „turnau" pe cei ce nu lucrau din alte brigăzi, la care el se ducea puşcă să-i pedepsească. Lucra şi pe bază de reciprocitate.. Aducea noaptea pe câte unul în acele brigăzi de torţionari, ca să dea de lucru băieţilor. In setea-i demenţială de schingiuire, a urmărit pe un tânăr de prin Dâmboviţa, Cioată pe nume, până 1-a prins singur în colonie, după ce se întunecase, în afara barăcilor, 1-a bătut crunt cu un fier şi 1-a jucat în picioare. Socotindu-1 mort, 1-a aruncat în groapa cu var a lagărului. Noroc că nu era var prea mult, iar băiatul a căzut cu faţa în sus. A doua zi a fost găsit de colegi şi scos, dar a rămas infirm pe toată viaţa, avea picioarele paralizate. Purtat prin spitale, nu şi-a mai revenit. Vrăjitorescu, un ostaş din garda care ne păzea (care făcea cordonul în jurul nostru la locurile de muncă), bătea şi el deţinuţii cu setea omului dement. Era originar din părţile Buzăului şi poate evidenţiat în serviciul în termen. O fi fost angajat în securitate! �����������

Administraţia însă nu putea să-şi realizeze cu succes scopul de schingiuire, torturare şi dezumanizare a omului prin toate mijloacele, inclusiv crima, până la exterminarea intelectualităţii şi fruntaşilor satelor sau întreprinderilor aduşi la Canal, dacă nu avea cozi de topor din mijlocul nostru. Aceşti prim-brigadieri, normatori sau brigadieri, supravegheau pe fiecare deţinut prin informatorii lor şi căutau să aducă imediat la cunoştinţă conducerii lagărului orice abatere sau încercare de a se eschiva de la muncă. Aleşi din dreptul comun, din „criminalii de război, mai ales foşti plutonieri de jandarmi, oameni cu „experienţă", aceşti oameni nemernici din rândul nostru au contribuit la terorizarea şi menţinerea unei atmosfere de teamă în rândurile deţinuţilor. Desigur principiul leninist, de a se folosi de oricine, cât este nevoie a fost aplicat literă cu literă. Lista acestora, e lungă, poate unii au încercat să facă şi bine, alţii au reuşit, o voi înşirui căutând să fiu cât mai obiectiv, folosindu-mă şi de părerile multora cu care, în cei 35 de ani, m-am consultat. - Buiuga Vasile, prim-brigadier, fost marinar, originar din Dobrogea, a fost pus şi menţinut în funcţii de hamalii Dobrescu şi Zamfirescu, ajunşi comandanţi. Nu prea îl ducea capul şi lucra mai mult cu mâna. Bătea fără instrumente ajutătoare, cu pumnii săi de fier. Injura şi alerga ca un spiriduş dintr-un colţ în altul al coloniei. Işi crease un servici de informatori şi căuta să ridice de la munca de jos pe mulţi cunoscuţi sau să le uşureze viaţa, folosindu-i spre a se menţine şi a fi util stăpânilor. - Cojocaru Constantin, prim-brigadier, tip scund şi brunet, fire închisă, preocupat de funcţia ce o avea, lucra mână în mână cu brigăzile de studenţi. Injura printre dinţi şi căuta să bată şi el, ferindu-se de martori. - Madan Constantin, originar din Basarabia, profesor pe la Turnu Severin, urmase teologia. Cea mai sinistră figură, de o perfidie specific rusească, altoită pe dorinţa de parvenire comunistă. îşi avea şi el reţeaua de informatori, lucra mână în mână cu brigăzile de studenţi, sub îndrumarea lui Chirion. Nu bătea cu parul, trăgea cu pistolul. Da, el deţinut fiind. Atâta încredere avea în el ofiţerul politic, încât i-a dat pistolul să-1 împuşte pe Dumitrache. Comandantul şi ceilalţi ofiţeri se temeau de el, căutând să-i cânte în strună. Zi şi noapte, mergând

aproape în vârful picioarelor, colinda lagărul ca să culeagă informaţii pentru a duce material uman de lucru brigăzilor studenţeşti reeducate şi a preveni vreo surpriză neplăcută. La sugestia lui, Chirion căuta să lanseze zvonuri, pentru dezinformare şi pentru a produce panică, urmărind reacţia. Periculos cum n-a mai fost altul, a colaborat şi la metodele de schingiuire a doctorului Simionescu. Drept răsplată a plecat în lanţuri împreună cu călăii brigăzilor de studenţi, dar numai până la Aiud. Acolo i s-au scos, şi a fost folositor administraţiei închisorii. - Barnovski, prim brigadier, lucra acoperit, căuta să dea material administraţiei, ca să se acţioneze. Perfid şi rău. - Cojocaru Constantin, prim-brigadier, tip scund şi brunet, fire închisă, preocupat de funcţia ce o avea, lucra mână în mână cu brigăzile de studenţi. Injura printre dinţi şi căuta să bată şi el, ferindu-se de martori. - Grama, unul din cei trei fraţi torţionari, a fost prim-brigadier. Bătăuş şi schingiuitor, periculos. Nu se ferea de nimeni. Lucra pe faţă, având acoperirea călăilor de la studenţi. N-a domnit prea mult, căci a şi căutat să spună administraţiei tot ce auzea şi vedea. Toată ziua era la ofiţerul politic Chirion. A participat la omorârea lui Dumitrache şi regreta că n-a făcut-o el. în schimb, 1-a chinuit personal pe doctorul Simionescu şi 1-a urmărit pas cu pas, premeditându-i omorârea prin împuşcarea pe şantier, în plină zi. Asupra studenţilor exercita cele mai diabolice metode, forţându-i la muncă până la epuizare. De frică, bieţii nenorociţi ajunseseră nişte roboţi, executanţi, fără să murmure. A plecat în lanţuri de la Peninsula şi a făcut în plus peste cei 5 ani condamnare, dar n-a fost implicat în procesul lui Ţurcanu, ale cărui metode le-a aplicat în întregime, chiar depăşindu-l. Ieşit din puşcărie, s-a pus în slujba securităţii din Ploieşti, unde a lucrat câtva timp. Aici, în 1956, prin perfidie, plângându-se că a avut de suferit în puşcărie, a câştigat încrederea câtorva, pe care i-a adunat într-o organizaţie ce-a predat-o securităţii. Este periculos pe oriunde se află şi nu are satisfacţie decât atunci când face rău. - Sică Enăchescu, brigadier, era student la medicină, reeducat la Piteşti. A fost arestat în lotul „Stema Tării" cu foarte mulţi studenţi. Inalt, solid, bătea şi chinuia fără milă. Ca să-şi dovedească ataşamentul faţă de administraţie, a cerut să-i dea în brigadă pe unchiul său, Piţigoi Marin,de lângă Piteşti, pe care 1-a chinuit personal luni de zile. A participat la toate bătăile ce aveau loc în brigăzile 13-14 şi forţa până la epuizare pe cei pe care îi avea în brigadă. A plecat în lanţuri de la Peninsula. După eliberare, i s-a dat voie să termine facultatea şi a ajuns medic, stabilindu-se la Mizil. - Lie Pompiliu, brigadier, student la medicină, produs al Piteştului, a căutat să nu rămână mai prejos decât ceilalţi. Originar de prin Făgăraş, înalt şi subţire, avea o privire turbure şi evita să privească în ochi. Dădea numai ordine şi bătea fără scrupul. Nu zâmbea niciodată, tot timpul era gânditor şi preocupat să găsească noi metode în forţarea oamenilor la muncă. Era şi laş. L-am văzut fugind prin cordon când cineva a sărit la el. E vinovat de participarea la chinuirea multor deţinuţi aduşi din lagăr pentru a fi timoraţi, după cum e solidar cu Bogdănescu de moartea doctorului Simionescu. Ieşit afară, a continuat să fie informatorul fidel al securităţii. Şi el a plecat în lanţuri de la Peninsula. - Sebeşan, originar din Timişoara, normator, produs al Piteştiului, lucra în umbra lui Lie Pompiliu. A făcut parte din tineretul naţional-ţărănist din Banat. A participat la schingiuirea celor din brigadă şi la forţarea în muncă până la epuizare. Informator fidel al administraţiei. - Meteşan, brigadier, fost student, ieşit din pepiniera Piteştiului, a căutat să fie la înălţimea misiunii încredinţate. A schingiuit şi bătut fără remuşcări. Informator fidel al administraţiei, a forţat la muncă oamenii peste puterile lor fizice. După eliberare a lucrat la întreprinderea de cupru de la Moldova Nouă (Banat), unde a căutat să rămână credincios securităţii. - Ghiţa, brigadier, fost student, a fost reeducat la Piteşti. A condus şi schingiuit brigada de preoţi. S-a arătat fără scrupule, aplicând metodele cele mai crude. A forţat nişte oameni care cu raţia alimentară înjumătăţită erau obligaţi să lucreze peste program. Toată ziua era la ofiţerul politic de la care primea indicaţii şi îi dădea informaţii asupra oamenilor. în brigăzile de studenţi a participat la schingiuirea colegilor. - Burculeţ, normator şi brigadier, fost student, format în şcoala Piteştilor, a schingiuit în brigăzile 13-14, bătând cu hărnicie. A ajuns să conducă, şi brigada de preoţi, pe care a terorizat-o într-un mod barbar. - Laitin, brigadier, format la Piteşti, unde a schingiuit şi bătut alături de Ţurcanu; la Peninsula şi-a continuat activitatea, de data aceasta înfrăţit cu Bogdănescu, Enăchescu şi Lie Pompiliu. Fidel informator şi executant al dispoziţiilor de a participa la exterminarea prin muncă forţată, a sfârşit trimis în lanţuri din colonie. Se pare că a apărut şi-n lot cu Ţurcanu. Dacă n-a fost aşa, a fost o greşeală. - Stancu Ion, normator şi brigadier, produs al Piteştiului, originar din Romanaţi, a început liceul la Craiova şi

a terminat pe cel militar din Târgu Mureş. Unul dintre cei mai înverşunaţi în aplicarea sistemului de exterminare practicat la Piteşti şi la Peninsula. A bătut şi a schingiuit fără remuşcare. Informator rafinat, căuta să scoată totul de la cunoscuţi şi prieteni. Nu avea nici un fel de scrupul. Voia să se ridice peste cadavre. Eliberat, a continuat şi la Craiova, unde s-a instalat, să fie informatorul securităţii. La început a lucrat la spitalul judeţean din apropierea parcului, de unde, fiind depistat ca informator, s-a mutat la alt spital. Continuă să fie un „turnător" periculos, irecuperabil. - Gherman Coriolan, pontator şi brigadier, produs al Piteştiului, fiu de preot din regiunea Bistriţa Năsăud, a participat la bătăi şi schingiuiri nu numai la Piteşti, dar şi la Peninsula, unde a căutat să extindă experienţa. A căutat şi reuşit să găsească noi metode de a forţa la muncă până peste limitele posibilităţilor omeneşti. Una din aceste metode au descoperit-o ostaşii din gardă : într-o zi călduroasă de Iunie, lucram la Mamaia. Pământ argilos, amestecat cu pietriş, şi uscat. Dădeam cu târnăcopul de ieşeau scântei şi se rupeau numai aşchii căldura ne toropise şi lipsa apei ne chinuia. Deşi intraserăm mult în noapte(aveam mersul constelaţiilor), ziua de lucru nu se mai termina. În sfârşit, 6 brigăzi, abia târându-ne am plecat spre colonie, cu gândul numai la patul pe care să ne întindem, aşa cum eram. Intrigat că întârziasem, comandantul gărzii întreabă pe plutonierul de la intrare, cât e ceasul. Când a aflat, s-a întors la brigadierul Gherman Coriolan, pe care a început să-1 înjure făcându-1 tot „bandit", pentru că dăduse ceasul cu o oră înapoi ca să aducă o producţie mai mare, sporind norma. Mai există, oare, cuvinte care să califice această fiinţă animalizată? - Petre Paul, brigadier, student la facultatea de medicină din Cluj, acelaşi produs al Piteştiului, acelaşi torţionar şi conducător al muncii forţate, la acelaşi nivel cu Bogdănescu, Enăchescu şi cei enumeraţi până aici. El da avizul dacă deţinutul leşinat în bătaie mai poate suporta o nouă repriză. - Lupaşcu, brigadier şi pontator, student, era umbra lui Bogdănescu şi cel mai fidel colaborator. Mic de statură, te întrebai unde a putut să intre atâta răutate şi perversiune. Aşa cum era, lovea cu sete ridicându-se pe vârful picioarelor şi înjura tare, ca să audă ceilalţi că este şi el lângă ei. Pentru zelul de care dădea dovadă, era apreciat de administraţie. în diabolismul lui, îi sugera lui Bogdănescu noi metode de schingiuire a celor aduşi din lagăr pentru a fi torturaţi. A participat la toată activitatea dusă pentru exterminarea doctorului Simionescu. - Măruţă, student, pontator, nepotul profesorului Măruţă de la Craiova, a participat alături de ceilalţi la bătăi şi schingiuiri. Dar parcă o făcea mai mult din obligaţie. S-a corectat şi a demascat cu hotărâre pe toţi torţionarii din colonie. - Mărăcine, normator şi pontator, student, venit din aceeaşi pepinieră, a participat alături de ceilalţi la bătăi şi schingiuiri. Era bun informator şi căuta să forţeze la muncă pe cât îi era posibil. Pe cei ce refuzau îi reclama administraţiei. Ieşit din închisoare, s-a preoţit şi este călugăr la biserica Antim. Continuă să dea informaţii securităţii. Ar fi păcat dacă ar face la fel şi cu tainele pe care enoriaşii i le încredinţează de sub patrafir. Se spune că şi torţionarul Marinovici s-a călugărit. - Morărescu, pontator şi brigadier, reeducat la Piteşti, participant la torturarea oamenilor, a căutat să fie activ în procesul de distrugere prin munca forţată. - Levinski, student, bine reeducat la Piteşti, se pare că a fost între iniţiatorii reeducării, alături de Ţurcanu. A bătut şi schingiuit mai mult decât ceilalţi. Potrivit de statură, slab, era foarte energic. Se zbătea pentru extinderea experienţei piteştene asupra coloniei. Intrat în graţiile lui Chirion, era cam prost văzut de ceilalţi, fiindcă devenise un fel de politruc în rândul studenţilor. Şi la forţarea în muncă îi depăşea pe ceilalţi. A participat la schingiuirea doctorului Simionescu până în momentul când acesta a fost împuşcat. Pentru zelul depus, a fost pus în lanţuri şi trimis în 1952 la Aiud. Dar, în continuare, se va găsi în boxă alături de Ţurcanu şi va fi executat de cei pe care-i servise. - Idriceanu, student la Iaşi, a căutat să facă o notă mai aparte. Ca brigadier nu a bătut, nu a înjurat. L-am urmărit îndeaproape şi l-am influenţat şi direct şi prin prietenii pe care îi aveam la el în brigadă. Nici n-a exercitat presiuni asupra oamenilor pentru a-i forţa la muncă. N-am auzit pe cineva să fi avut de suferit din cauza lui. Dădea informaţii ofiţerului politic, dar nu se ştie cât erau de periculoase. A avut un pontator, pe Ştefan Croitoru, care dorea să se menţină, dar căuta să scoată norma brigăzii mai mult cu ajutorul creionului. - Golimas Aurel, fost profesor de istorie, aviator politic fără scrupule, căuta să-şi rezolve situaţia personală trecând peste cadavrele celorlalţi. După ce în colonie se instalase un climat de destindere, el, profesorul universitar, titulatură căpătată datorită politicii tătărăsciene pe care a făcut-o în acest scop, a cerut administraţiei introducerea bătăii „pentru a-i face pe bandiţi să lucreze". Injura şi bătea. Macedonean de origine, era desconsiderat pentru nota lui discordantă chiar de către ceilalţi macedoneni. In colonie umbla după informaţii

demascatoare, pe care le servea administraţiei şi plutonierului prim-brigadier Gujbă, în ale cărui graţii intrase prin intermediul lui Iosif Florescu. In detenţie a fost o ruşine pentru intelectuali şi în libertate a continuat să servească securitatea, atât la Craiova, unde a funcţionat ca profesor universitar, precum şi la Bucureşti. Un om lipsit de bun simţ şi de un tupeu insuportabil. A rămas un afacerist murdar, cum a fost toată viaţa, ca atunci când primea coşurile cu plocoane ca să promoveze vreun elev mai sărac la minte, la locuinţa lui de lângă gara Filaret, din perioada 1944-45. - Aurel Ludoşanu, expert contabil, fost naţional-ţărănist, i-a fost în detenţie pontator brigadierului Golimas. Pentru un biet polonic de mâncare în plus îşi călca demnitatea în picioare. Observând purtarea lui prin colonie, i-am atras atenţia, dar nu m-a luat în seamă. Peste toate, mai dădea şi informaţii despre deţinuţi. Merită cu prisosinţă dispreţul celor ce l-au cunoscut în această postură infamă. Păcat de ţinuta demnă cu care a defilat prin viaţă înainte de detenţie. - Iosif Florescu, funcţionar la Banca Naţională din Bucureşti, bănuind o radicală schimbare în ţară, în anii 1948 - 1949, se manifesta ca un individ care, sfidează regimul instalat cu forţa. Astfel a ajuns condamnat la Canal. Tip lipsit de caracter, i-a făcut şi el temenele lui Gujbă şi a fost promovat brigadier. Ca să se menţină în funcţie juca după cum îi cântau torţionarii. Perfidia şi minciuna, trăsături ascunse ale caracterului său, au ieşit la iveală, manifestându-se prin acţiunile de demascare, de învrăjbire a oamenilor. Când vorbea, se învârtea pe călcâie într-un mod caraghios. Lăsa impresia că îl frământau multe probleme. încerca, într-adevăr să scoată uneori norma şi din condei, dar când vedea că poziţia i se clatină, făcea orice ca să se salveze. Slab, micuţ, cu mustaţă şi ochelari, elegant după posibilităţile admise, avea impresia că el este eminenţa cenuşie a lagărului. Uneori ne aducea informaţii de prin ziarele ce-i picau sub privire, dar la câteva minute după aceea striga -n gura mare că prin activitatea noastră îi distrugem brigada. Om perfid şi murdar în tot ce făcea sau plănuia. în acest mod s-a salvat, dacă aşa ceva se poate numi salvare... - Drescanu Ion, avocat, fost liberal, era brigadier şi ţinea şi el la viaţa, pe care şi-o dorea mai uşoară ca a altora. Ca să se menţină, forţa nota la muncă, dădea informaţii, dar filtrate prin mintea lui, acestea nu afectau grav pe împricinaţi. In brigada lui s-a trăit mai bine ca în altele. - Dorneanu, pontator şi brigadier, avea experienţa tristă a Piteştiului, unde a fost unul din iniţiatorii reeducării. Fusese ofiţer şi era din Bacău. Pentru a forţa oamenii la muncă, a menţinut teroarea. Restul se deduce. - Pavel Zubriski, plutonier călău. A bătut, a schingiuit, a făcut totul pentru a distruge oamenii. Pentru zelul lui, Chirion i-a încredinţat brigada de preoţi, de care şi-a bătut joc cum nu reuşise nici chiar Ghita, care trecuse prin rigorile de „reeducare" ale Piteştiului. Terorizând această brigadă, Pavel Zubrinski căuta să se depăşească pe sine. Tip solid, coleric, mutră de rusnac, era pus numai pe rău şi distrugere. Nu a fost cu nimic mai prejos de Bogdănescu, Grama, Enăchescu, Madan. Cu un pistol în mână ar fi mulţumit administraţia, care prin astfel de călăi căuta să ţină lagărul îngenunchiat. - Matei Vasile era un criminal. Originar din comuna Râmnicelu jud. Brăila, a ajuns brigadier datorită zelului manifestat faţă de administraţie. Uneltele lui de parvenire erau bătaia şi demascarea. Schingiuia cu plăcere şi forţa la muncă până la epuizare totală. Nu cred ca există un deţinut ce a trecut pe la Peninsula şi care să nu se fi congestionat la faţă auzind de numele călăilor Matei Vasile, Zubrinski şi Mureşanu. - Mureşan Ion era „criminal de război" In detenţie l-au caracterizat perfidia şi răutatea. Pentru a fi agreat de administraţie, căuta să-i depăşească pe ceilalţi brigadieri, prin metodele lui. A condus o brigadă de pedepsiţi, pe care a căutat să o distrugă. Din cauza vieţii insuportabile în brigada lui, au avut loc două revolte într-o singură lună. Cei ce s-au ridicat au fost expediaţi în lanţuri. Primul lot, în frunte cu doctorul Sari, a pornit la începutul lui Noiembrie. Cincisprezece erau la număr. Al doilea lot de şapte revoltaţi, în frunte cu Remus Radina, pornea după zece zile. - Segal, normatorul lui Mureşan (a nu se confunda cu Leiba Segal de la grădini), era un fost criminal de război. In detenţie s-a manifestat ca un laş, intrigant, turnător. - Marinovici, fost plutonier de jandarmi, criminal de război, a ajuns brigadier prin teroarea ce o dezlănţuia asupra deţinuţilor. Forţa la muncă, bătea, înjura, dădea informaţii administraţiei. O bestie umană pentru care nu merită să risipim cuvintele. Aşa cum am amintit, se pare că s-a călugărit. Au existat o serie de brigadieri care au adoptat o linie de mijloc. Dintre aceştia îi amintesc pe Slăvoagă Ion, Homorogu Petre, Văcaru, Iancu Matei, Pop Grigore, Rădulescu. Nici ei n-au fost chiar de pus pe rană. - Segal Leiba, normatorul lui Pop Grigore, a fost un om aparte, cu suflet.

- Pop Grigore de la brigada de pietrari, fost plutonier major „criminal de război",se purta bine cu oamenii, îi ajuta pe cei suferinzi, îi proteja pe intelectuali şi se zbătea să creeze condiţii de viaţă mai bune. - Pop Dumitru, ţăran analfabet din Maramureş, era brigadier peste circa 80 de intelectuali, „pentru a ascuţi lupta de clasă". Mai înjura şi el, mai înghiontea, dar în general avea un suflet bun şi nu putea face mai mult, nu-1 ajuta capul. - Pop Ion, frate cu cel de mai înainte, era un ţăran mai aşezat, s-a menţinut mereu pe linia de mijloc. - Petrini Marius, brigadier la construcţii, a adunat în brigada lui meseriaşi buni şi intelectuali pe care i-a învăţat meserie. îi trata bine pe oameni, îi respecta şi căuta să le uşureze situaţia. Brigada lui oscila în jurul a circa 50 de oameni. A avut normator pe Sergiu Macarie, jurist, om cu mult tact, care îl dirija pe Petrini în acţiuni de salvare a deţinuţilor. Pentru amândoi avem numai cuvinte de recunoştinţă. - Malita, un ţăran din Arad, s-a comportat bine pe postul de brigadier. - Şişu, brigadier la mecanici, s-a păstrat pe linia de mijloc. - Blănaru, brigadier cu formaţie intelectuală, mare turnător, rău la suflet, a bătut pe deţinuţi. - Cuşmireanu, brigadier, om viclean şi periculos. - Dima, brigadier, comportare stranie, era criticat de macedonenii din mijlocul cărora făcea parte. - Cerchedan, brigadier, care deşi la început a avut o comportare dură în procesul de muncă forţată, spre sfârşit a căutat să devină mai înţelegător. - Farca, pontator, fost comandor de marină, a avut o atitudine prudentă, reuşind să nu facă rău. - Mireanu Ion, brigadier, s-a menţinut pe linia de mijloc. - Neagu, prim-brigadier, fost plutonier de jandarmi, era tot timpul de partea administraţiei, l-am văzut bătând şi înjurând, a condus prima brigadă de pedepsiţi, a fost o canalie. - Niculescu, brigadier, a reuşit să se menţină pe o linie de mijloc. - Tudor, fost jandarm, ca brigadier nu a excelat în metode dure, dar a făcut jocul administraţiei pentru a se menţine. - Soroiu Gheorghe, student la medicină, normator, devotat până la sacrificiu administraţiei, informator şi schingiuitor, după eliberare a lucrat pentru securitate, a demascat, după termenul piteştean, pe doctorul Emil Căpraru, asistent universitar, cel care 1-a ajutat să-şi continue facultatea. Până la urmă a intrat şi el, din nou, în închisoare, alături de colegul ce-i făcuse bine. - Bală, un alt brigadier, o altă unealtă mârşavă în mâna administraţiei. - But, din Timişoara, tot o unealtă ticăloasă. - Rădulescu, s-a menţinut pe o linie de mijloc. - Ilie, alt brigadier cu apucături de fiară. Pentru că în brigadă avea un tânăr credincios, care nu voia să lucreze sâmbăta, l-a apucat de mână şi i-a răsucit-o până i-a scos-o din umăr. Altă dată a scos cu forţa la lucru pe un ofiţer care era bolnav. Acesta, neputându-se ţine pe picioare, s-a aşezat. Brigadierul Ilie a luat o găleată cu apă şi a aruncat-o pe bolnav. Era luna ianuarie. Hainele de pe el au îngheţat. Omul a contractat o pneumonie galopantă şi a murit. - Toropu, fost sergent de stradă în Timişoara, a ajuns să schingiuiască oamenii, în funcţia de brigadier. - Dobrescu Dumitru, brigadier la alte două brigăzi de construcţii, bun meseriaş, a reuşit să fie un bun organizator al oamenilor. îi ajuta pe cei în suferinţă, adunând în juru-i pe mulţi dintre cei rău văzuţi de ceilalţi brigadieri. El şi Petrini erau apreciaţi de administraţie fiindcă doar ei erau capabili să realizeze anumite obiective industriale. Se bucurau de acordul tacit al celor de la biroul tehnic. L-a caracterizat tactul şi omenia. - Mircea Calistru, pontator, a căutat şi el să fie la înălţimea lui Macarie şi a brigadierilor pentru care am aşternut cuvinte de laudă. - Istrate Traian, notar din Ciugud, şi Bulzan Alexandru, economist din Banat, au fost puţină vreme brigadieri. In acest scurt timp s-au dovedit a fi de omenie, ajutându-i pe deţinuţi în limita posibilităţilor. - Marian Vasile, fost elev, ajuns brigadier, s-a menţinut pe o linie care i-a aduis aprecieri din partea multora. - Subţirică Ion, deşi încerca să se menţină pe o linie de mijloc, pentru a nu-şi rata situaţia ajuta uneori administraţia. - Agarici, fost plutonier, fost criminal de război, moldovean de origine, prin atitudinea lui torţionară se apropia de Zubrinski, Marinovici, Matei şi Mureşan. Ii avea ca ajutoare pe Marian Gheorghe şi Juverdeanu Ovidiu, studenţi „reeducaţi" la Piteşti. Băteau şi îndemnau la muncă pe deţinuţi. Juverdeanu, cumnat cu brigadierul Agarici, plus Mariam Gheorghe, au lăsat triste amintiri celor care i-au cunoscut.

- Mihai Păiş, fost ofiţer de cavalerie, brigadier la biroul tehnic, avea în subordine ingineri şi specialişti. I-a respectat întotdeauna şi-i aduc cuvinte de laudă. A fost un om. A murit curând după eliberare, în floarea vârstei. Pe la biroul tehnic s-au perindat foarte mulţi oameni, cu tot atâtea caractere. Oamenii de aici erau cei care îndrumau lucrările spre scopul propus de administraţie. Pe linie tehnică aveau la dispoziţie brigăzile ce executau planurile iniţiate de ei. Având la îndemână cifrele şi normativele, cei de aici îi ajutau necontenit pe deţinuţi, încadrându-le lucrările în categorii cât mai grele, sau făcând norme locale. Urmărind pe teren mersul lucrărilor, ei vedeau la fiecare pas suferinţele oamenilor şi din spirit de solidaritate căutau să-i ajute. Printre cei pe care i-am cunoscut în aceste condiţii se numără inginerii: Puşchilă, N. Ţăranu, C. Bone, Vasilescu, Ion Vasile, Disler, Drăgoi, Iuliu Aurel Şeitan,(care nu voia să locuiască decât între deţinuţii de rând ), Mărăşescu, Vernescu, Ion Bădescu, Mucichescu şi arhitectul Virgil Antonescu. îl mai amintesc şi pe inginerul Bossie, dar asupra lui avem anumite rezerve, fiindcă el căuta vădit graţiile administraţiei şi e posibil să fi făcut mai multe compromisuri. Arhitectul Atanasiu forţa oamenii la muncă şi-i batjocorea. Asistenţa medicală constituie un capitol de neuitat. Aici erau aduşi după ani de zile de torturi şi anchete, deţinuţii ce se perindaseră prin temniţele presărate pe tot cuprinsul României. Aceste schelete ambulante nu se mai puteau ţine pe picioare. Urniţi din loc cu bâta şi înjurătura din primele zile de la sosire la „Canalul morţii", erau puşi la munca forţată. Oameni bolnavi şi bătrâni erau supuşi la eforturi supraomeneşti. Cu ce să redresezi aceste epave omeneşti, când medicamentele lipseau, iar hrana era insuportabilă? Bolnavilor de inimă şi de plămâni li se adăugau cei cu alte complicaţii. Soarele torid provoca arsuri foarte grave. Ţânţarii acestor regiuni infectate au adus frigurile. Împotriva frigurilor, deţinuţilor li se administra Atebrină (nişte pastile galbene, care, luate în cantităţi exagerate, duceau la modificarea formulei sanguine). Hrana proastă şi apa infectă au contribuit la propagarea dizenteriei. Mizeria generală a făcut să apară furunculoza. In aceste condiţii grele, medicii erau neputincioşi. Cui să ceară medicamente, instrumental medical, alimentaţie adecvată condiţiilor de muncă şi de viaţă?! Vinovaţii acestor fărădelegi patronau la Ministerul de Interne sub numele de: Teohari Georgescu, Nicolski, Dulgheru, Bunaciu, Zeller, Albon, Cosmici. Cu încuviinţarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ei refuzau să dea medicamente celor aflaţi acum în lagărele morţii. După dispoziţile Moscovei, scopul era deci clar: exterminarea totală, sub orice formă, a opoziţiei şi opozanţilor! Aşadar, medicilor le revenea nobila sarcină de a realiza imposibilul, de a salva oamenii. S-au efectuat operaţii chirurgicale cu cuţite de bucătărie sterilizate la flăcări improvizate. Deţinuţii ce lucrau în atelierele mecanice executau instrumente chirurgicale. Prin civili se înlesnea primirea unor medicamente de la cei din libertate. Circula gluma sinistră: Cine moare mâine, iese la lucru! Cine moare azi rămâne în baracă! Mitocanii de plutonieri şi ofiţeri de paie se substituiau medicilor şi hotărau cine şi când putea fi scutit de muncă. Şi normal, medicii se revoltau şi refuzau să lucreze în aceste condiţii, dar cine să vegheze la licărirea de viaţă ce mai pâlpâia în crunta pustă dobrogeană?! Mânaţi de marea lor misiune, discipolii lui Hipocrate vegheau necontenit lângă suferinţele deţinuţilor. Doctorul Trăian Mihăilescu, directorul spitalului militar ,,Regina Elisabeta" din Bucureşti, a fost un exemplu de dăruire. Prin deosebite insistenţe, el a procurat ceva medicamente. Doctorul Fănică Brânduşoiu, chiar el fiind bolnav, a lucrat în permanenţă la infirmerie, dăruindu-se operei de salvare şi ameliorare a suferinţelor. Doctorul Achile Sari s-a devotat cu trup şi suflet asistenţei medicale a deţinuţilor bolnavi. Alături de ceilalţi, aceşti doi medici amintiţi nu au cunoscut odihna, fapt pentru care nu vor fi daţi niciodată uitării. Cinste acestor medici care, în lanţuri fiind, şi-au păstrat demnitatea şi s-au pus în slujba alinării suferinţelor umane. Şi ruşine acelor medici care s-au făcut cozi de topor ale administraţiei puşcăriei, pentru a-şi salva propria piele! In acest capitol de ruşine se aliniază doctorul Şerbănescu, fost prefect de Buzău, care a contribuit la înrăutăţirea asistenţei medicale în lagăre. Tot aici este loc şi pentru tânărul medic Suroiu Eugen, care s-a aruncat în braţele asupritorilor pentru a-şi menţine postul la o infirmerie. El îi desconsidera pe bolnavi şi ar fi fost în stare să-i „trateze" chiar cu bâta, pentru a fi pe placul administraţiei. A scăpat din puşcărie, dar nu din mila stăpânilor lui josnici, ci odată cu cei pe care-i desconsiderase. Doctorul Nour putea să facă mai mult, nu numai să fie preocupat de a se menţine şi salva. In schimb doctorul Haşieganu şi Nichita (doctor din Bârlad), s-au comportat omeneşte cu bolnavii. O altă categorie de medici o constuie cei care lucrau la cot cu deţinuţii. Chiar în aceste condiţii, medicii Emil Oros din Cluj, Pavel Mârza, Mircea Puşcaru, fost director la sanatoriul Moroieni ( care mai făcea concesii administraţiei ), Horaţiu Tănăsescu, Doru Vin-tilescu, Petru Brătilă şi Metz, acolo, pe şantierele de tortură, au putut, prin voinţa lor, să aline suferinţele deţinuţilor. O notă excepţională o merită doctorul Şerban—BICĂ— Georgescu.

Farmaciştii Ţeţu şi Mitroi au lucrat în sprijinul deţinuţilor. Cinstire adâncă se cuvine acestor oameni cu mantii îngereşti! Epilogul acestui capitol este însă trist şi ruşinos. Ruşinos pentru că plutonierul Şerban, locotenentul Chirion, politicul Ghinea, comandantul Zamfirescu şi alţii, scoteau cu parul bolnavii de prin infirmerii, forţându-i la muncă. Seara convoiul obosit al deţinuţilor aducea pe umeri pe unii ce-şi dăduseră duhul. în asemenea ocazii, lăzile de ambalaj se transformau în cosciuge improvizate. Şi e trist acest capitol fiindcă oamenii, în existenţa lor de o clipă, au avut timpul să ajungă atât de meschini, să devină vânduţi ai vânduţilor ruşilor. ��

... Primul contact cu munca, primii OAMENI, primele speranţe. Scoşi ca oile, mânaţi de brigadieri, eram dirijaţi spre poarta de ieşire unde comanda răcnită „ ia pe cinci " ne cutremură. îl îngrozeşte până pe pontatorul care ne aşeza cu mâna, în fugă, pentru ca „dom plutonier" să ne poată număra prin avalanşa de înjurături. Şi-n acest vacarm, se auzea o voce: „ Nu vreau să muncesc ! Sunteţi nişte călăi!" Un om scund, cu ochelari, era dus în pumni la carcera de lângă administraţie. Cel ce căuta să menţină demnitatea omului, protestând împotriva muncii forţate, era profesorul de istorie Bucur Brănescu, din Bucureşti. Omul de mare caracter pe care l-am cunoscut foarte bine, spunea: ,,Am fost condamnat după un proces înscenat, bătut şi schingiuit, am primit o pedeapsă nedreaptă. Această muncă forţată e o nouă pedeapsă pe care ne obligaţi să o acceptăm, să ne săpăm singuri groapa. Eu nu voi face niciodată acest fel de muncă !" Şi nu a acceptat-o. A fost „ omul carcerii". Era încarcerat ori înainte de ieşirea la muncă, ori după întoarcere, când reuşeau să-1 scoată cu forţa din colonie. Un alt adversar al muncii forţate era Teodor Mihadaş. Soseau acolo oameni cu sutele . Dubele gemeau. Toţi erau bătuţi, slăbiţi, numai piele şi os. Sperau să găsească aici aer şi pâine, să se ţină pe picioare. Dacă ar fi putut, toţi ar fi mâncat aerul ca să se răzbune pe lipsa lui de ani de zile. Dacă mai adaug faptul că marea majoritate erau distrofici, bolnavi de TBC sau inimă, se poate contura tabloul unor schelete însufleţite de dorinţa de a mai trăi. Administraţia era aceea care trebuia să scoată norma dublă, faţă de a oamenilor din libertate, de la nişte arătări denumite cândva oameni. Administraţia, pentru a stoarce ultima vlagă de la deţinuţii politici, şi-a recrutat din rândurile noastre cozi de topor numiţi brigadieri şi care aveau misiunea să forţeze pe cei 60—100 de oameni pe care îi aveau sub ordine, prin orice mijloace, până la distrugerea lor. Aceşti brigadieri, condamnaţi şi ei în cea mai mare parte pentru fapte de drept comun sau crime de război, au acceptat, în schimbul unui supliment de mâncare şi a avantajului de a nu munci, să participe la omorârea a sute de mii de oameni lipsiţi de apărare. Printre cei care au excelat în găsirea metodelor diabolice de torturare şi forţare la muncă s-au numărat: Madan, Neagu, Vasile Matei, Bogdănescu Ion, Lie Pompiliu, Sică Enăchescu, Aurel Golimas, Gra-ma, Zubrinski Pavel... Numărul lor e mare, enorm de mare şi au fost enumeraţi mai înainte. Nu poţi să ştii sau să stabileşti care dintre ei 1-a depăşit pe celălalt, dar se poate preciza că unul cu o figură de brută încerca să facă totul pentru a se evidenţia în faţa administraţiei. Şi acesta era Pavel Zubrinski. Solid, spătos, cap mare, figură blondă de rusnac, roşu tot timpul la faţă, cu o voce care căuta să te-nfioare de la început, Pavel Zubrinski conducea cei 60—100 deţinuţi politici într-un ritm de muncă drăcesc,timp de 10—12 ore pe zi. Specializându-se în munca forţată prin bătaie şi înfometare, ajunsese între puţinele brute care au stat cel mai mult la conducerea brigăzilor de pedepsiţi. Regimul dictatorial din România, impus de Rusia, nu se mulţumise numai să-i pedepsească pe oameni cu închisoarea. Scopul urmărit era de a-i omorî, dar nu înainte de a le stoarce ultima vlagă. După condamnare, urma a doua pedeapsă prin trimiterea la munca forţată. Şi aici nu ajungeai la capătul pedepselor. Acei care lăsau impresia că nu muncesc suficient, că au fost cineva în libertate, sau că ar manifesta unele nemulţumiri cu privire la tratament, erau pedepsiţi şi daţi pe mâna lui Pavel Zubrinski să-i înveţe minte, adică să-i lichideze. în această brigadă de pedepsiţi Zubrinski era mai tare decât ministrul de interne. Programul, el îl făcea. Cel dat de administraţie între 5 dimineaţa şi 22 seara, era numai pe hârtie. Zubrinski, şi numai el în toată colonia, scula pe oameni cu o oră mai înainte, adică la patru dimineaţa şi până suna goarna, făcea instrucţie cu deţinuţii, alergări, culcări, fie iarna, fie vara, dar mai ales când pe jos era noroi. Istoviţi, îi ducea pe deţinuţi să-şi ia fiertura neagră de dimineaţă, care de cele mai multe ori era rece. După aceea îi scotea pe platou şi-i ţinea încolonaţi, indiferent de timp, iar el, la corpul de gardă, cerea escorta să-şi ducă „bandiţii la

muncă". Munca, el o alegea. Numai la târnăcop, unde cei sortiţi exterminării dădeau de „săreau scântei" din pământul argilos amestecat cu cuarţ fin. Stând pe un loc mai ridicat ca să-i poate ţine sub observaţie pe toţi, să nu-i scape nici o mişcare sau încetinire a ritmului de muncă infernală, Zubrinski le striga: „Dăi până mori, dăi până mori !" Când observa pe vreunul că nu mai poate, se repezea nu ca să-1 ajute, ci să-i dea câţiva pumni. Deţinutul căzut sub greutatea loviturilor brigadierului era ridicat cu lovituri de bocanc în spate, în cap, sau oriunde nimerea. Unii nu se mai puteau scula. Seara erau aduşi în colonie de braţe şi, de multe ori, pe braţe. Principalul era ca în lagăr Zubrinski să vină cu acelaşi număr de „bandiţi". Bolnavii de TBC, inimă, sau distrofici, la el în brigadă nu aveau nici o îngrijire. „Toţi trebuie să muncească până intră în mormânt, pentru a plăti cheltuielile pe care le face statul cu întreţinerea noastră", era sfatul pe care Zubrinski îl da în fiecare zi. Ajunşi la colonie, pe oameni îi aştepta o nouă pedeapsă din partea brigadierului: jumătatea din raţia de mâncare şi o noapte de carceră. Acei care reuşeau să rămână cu raţia netăiată, plecau imediat după aşa zisa masă la corvezi, în special la bucătărie, unde îi apuca stingerea. Când veneau la baracă, în loc să se culce, Zubrinski punea pe oameni să facă curăţenie în dormitor sub supravegherea unui şef de echipă, iar el se ducea să se culce pentru că a doua zi trebuia să scoale deţinuţii la instrucţie. Locuiam la brigada 31 de la lagărul Peninsula şi nici noi nu mai puteam dormi dimineaţa când Zubrinski începea instrucţia cu înjurături şi culcări. In toamna lui 1950 avea o brigadă formată din preoţi, de care şi-a bătut joc în toate felurile: mizerie, bătăi, înjurături şi muncă istovitoare până la moarte, însă cea mai crudă teroare a exercitat-o în brigăzile de pedepsiţi „O" (literă),înfiinţată la data de 12 Septembrie 1952. O jumătate de an a schingiuit aici pe oameni, împreună cu cel de al doilea brigadier, Mureşanu. Vom vedea că în luna Noiembrie 1952, din aceste brigăzi vor pleca în lanţuri, ca pedepsiţi, un număr de 22 de persoane. Aceştia au refuzat să mai accepte munca forţată şi chinurile lui Zubrinski şi Mureşeanu. Sunt sigur că Zubrinski nu a uitat şi nici nu poate să uite. îşi reaminteşte poate de Cristache Stratulat, farmacist din Tecuci, bolnav grav de inimă, care i-a strigat: „Belzebut, dacă eu nu voi mai ieşi, au să te omoare copiii mei, pentru că nu se pot trece cu vederea crimele tale." Zubrinski nu 1-a putut uita nici pe colonelul Badea Constantinescu din Craiova, decorat cu ordinul Mihai Viteazu, pe care 1-a bătut şi jucat în picioare. Şi nici eu nu-1 pot uita când, tot în brigada de pedepsiţi, mi-a spus scrâşnind printre dinţi că mă ia mama dracului în timp ce un pumn mi-a cutremurat capul. Şi nu eram în brigada lui, dar nu mai voiam să ies la munca forţată cu colegul lui de cameră, brigadierul călău I. Mureşanu. Deci făcea şi pe avocatul. Termenii folosiţi împotriva lui Zubrinski şi a celor de seama lor nu sunt duri, dar nu se găsesc alţii în vocabular mai expresivi. Cum ai putea numi pe Zubrinski care după o zi de muncă, în condiţiile amintite, la întoarcerea de pe şantier te mai obliga să porţi în spate şi un lemn de 20—30 de kg pe distanţa de 1 km. Sau ce cuvânt i se poate atribui acestui animal cu înfăţişare de om când Dumineca, în loc să ne lase să ne odihnim sau să cârpim zdrenţele de pe noi, el se ducea la administraţie şi cerea să fim scoşi la muncă voluntară. Zubrinski se face vinovat de omorârea multor deţinuţi prin munca forţată şi de cauzarea de boli grave datorită aceluiaşi sistem la care a supus pe cei arestaţi şi condamnaţi fără vină. In acest infern s-au mai găsit şi oameni care au ripostat, şi alţii care i-au urmat tacit. Prin puterea sa de dăruire s-a afirmat profesorul Valeriu Basarabeanu. Era originar din Basarabia şi toată viaţa lui a luptat pentru dovedirea drepturilor strămoşeşti ale acestei regiuni româneşti. Ca elev era socotit „o speranţă basarabeană" şi tot ca elev era nevoit să-şi părăsească plaiurile natale. Ca student a luptat pentru afirmările consfinţite ale românilor, iar între 9—11 Martie 1944, când s-a pus problema eliberării Ardealului de nord, a participat la marea manifestaţie românească de protest împotriva dictatului de la Viena. Pentru atitudinea lui curajoasă, Ruşii au vrut să-1 ridice în 1947—1948, când o serie de anticomunişti basarabeni luau drumul exilului rusesc. Era profesor stimat şi iubit la liceul „Carol" de lângă podul Şerban Vodă, unde N.K.V D-ul a venit după el ca să-1 ridice. Solidaritatea românească 1-a salvat şi în loc să ajungă în răsăritul rusesc şi-a căutat salvarea fugind spre apus. Dar a nimerit în îngrozitoarele lagăre iugoslave. Datorită faptului că ştia ceva limbă rusă, a reuşit să fie folositor în coloniile de fugari, obţinând alimente şi mici favoruri pentru cei ce erau supuşi şi aici la munci istovitoare. Pe mulţi i-a ajutat cu provizii ca să poată pleca mai departe. Denunţat, a fost schingiuit şi dus la graniţa cu Bulgaria. Sub ameninţarea pistolului, a fost obligat să treacă în Bulgaria. în urma lui s-au tras câteva rafale. Autorităţile bulgare l-au predat românilor şi astfel a ajuns la Canal. Bolnav, de-abia mai mergea, a fost repartizat la distribuirea pâinii. Ajutorul lui s-a făcut şi aici simţit. Noaptea, în carceră, mulţi

primeau hrană fără să ştie de unde. Câţi dintre distrofici nu primeau discret o coajă de pâine în plus ! „Binvoitorii" l-au ajutat să fie mutat de acolo. După cum am aflat, şi-a păstrat tot timpul demnitatea şi curajul. Omul rămăsese OM ! O altă figură ce s-a impus de la început a fost Ionel Nacu, fost legionar. Prin atitudinea lui demnă şi cumpătată alunga disperarea, chema la solidaritate împotriva terorii şi a muncii distrugătoare. Un mare dăruit întru alinarea suferinţelor oamenilor şi apărarea demnităţii lor, a fost şi a rămas Re-mus Radina. S-a născut la 9 Aprilie 1924, în Craiova. însetat de cunoaştere, a pornit spre viaţă cu o pregătire temeinică, acumulată la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. A terminat liceul militar D.A.Sturza din acelaşi oraş şi spre surprinderea tuturor a îmbrăcat haina militară. Fire visătoare el înclina spre poezie şi filozofie. Ulterior a frecventat o şcoală militară de cavalerie din Germania. Concepţia lui filozofică şi trăsăturile de caracter l-au situat pe o poziţie potrivnică absurdului şovinism rasist practicat de Germani. A protestat şi s-a înapoiat în ţară. Terminând şcoala de cavalerie, tânărul sublocotenent a fost repartizat în Bucovina. Aici a cunoscut mizeria instaurată de uneltele Moscovei, precum şi trecerea puterii militare în mâna politrucilor veniţi cu divizia Tudor Vladimi-rescu, oameni sub-mediocri şi iresponsabili, în schimb tixiţi de doctrina moscovită. Falsificarea alegerilor din 19 Noiembrie 1946, când voinţa poporului a fost furată, 1-a făcut pe sublocotenentul Remus Radina să protesteze şi să-şi dea demisia. Partizan de netăgăduit al dreptăţii, s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti. Intrase în conflict cu noua „ordine comunistă". Muncea ca salahor şi dormea cu alţi studenţi prin barăci abandonate. Nesiguranţa zilei de mâine 1-a făcut să apuce calea exilului în anul 1948, dar în Iugoslavia a fost prins şi închis. Alături de alţi fugari, a cunoscut acolo situaţii îngrozitoare, fapte ce avea să le povestească după 30 de ani în zguduitoarea lucrare „Testamentul din Morgă". Sub ameninţarea pistolului a fost aruncat peste graniţa românească. Pentru trecerea frauduloasă a frontierei, Remus Radina a fost condamnat şi cu o cruce în spate a pornit prin închisorile româneşti, hotărât să-şi sacrifice viaţa pentru binele celor oropsiţi. Istovit, la Peninsula are puterea să protesteze împotriva muncii forţate şi a torturilor exercitate asupra oamenilor. Astfel a intrat în conflict cu brigadierul Marinovici, fost criminal de război, care 1-a pedepsit dându-1 pe mâna politrucului. Pe parcursul celor zece ani ce-i va executa prin închisori, Remus Radina se va dedica total luptei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă în închisori şi a recunoaşterii demnităţii omului. După eliberare a fost spitalizat peste patru ani din cauza bolilor contractate. Lista cavalerilor demnităţii continuă cu Coşereanu Alexandru, elev din Bacău. Era condamnat la o pedeapsă foarte mare. A fost printre abonaţii carcerei şi a făcut parte din prima brigadă de pedepsiţi condusă de plutonierul torţionar, Neagu. A declarat greva foamei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Trimis ca pedepsit la Gherla, a stat şi aici fără întrerupere 46 de zile în carceră. Am amintit că „a treia armată de reeducare" a sosit la Cernavodă şi după un scurt popas a ajuns la Peninsula. Aici s-a constituit în brigăzile cunoscute sub numerele 13 şi 14, conduse de I. Bogdănescu, brigăzi ce-au îngrozit timp de doi ani pe deţinuţii din acest lagăr. Luna Iulie 1950, toridă până la insuportabil, nu i-a împiedicat pe roboţii acestor brigăzi să se arate de o hărnicie inimaginabilă, fireşte, nimeni ne-ştiind secretul acestui zel. Dar, încet, în colonie s-au dezvăluit misterele ce învăluiau destoinicia acestor brigăzi. Iată pe cel mai monstruos dintre ele: seara, când acolo răsunau melodiile acordeoanelor, bâtele şi pumnii aplicaţi deţinuţilor nu conteneau, ducând incredibilul spectacol la dimensiunile unor drame de nedescris. Durerile celor torturaţi răbufneau uneori sub adevăratele lor valenţe... şi coarda infernului se întindea încă. Alături de precedentele brigăzi a luat fiinţă şi brigada 15, înfiinţată şi condusă de studentul medicinist Sică Enăchescu, piteştean, se pare, din Broşteni. Baraca în formă de „ H ", iadul-gazdă al brigăzilor 13—14—15, era ocolită instinctiv de miile de deţinuţi. Vestea monstruozităţilor petrecute acolo, în ciuda secretului strict, circula prin cele mai îndepărtate colţuri ale lagărului. într-una din zile m-am întâlnit cu un bun prieten, care venise să ia hârdaiele de la bucătărie. ,, Feriţi-vă de noi, mi-a şoptit îngrozit. Spune-le şi celorlalţi să ne ocolească!... Nimeni să nu discute cu noi...!" Ce zile trăiam ! De toţi trebuia să ne ferim. Afară de oamenii securităţii, aici, de ai noştri. Pe şantier Zubrinski, un brigadier cu figură de rusnac, tot timpul congestionat la faţă alerga dintr-un capăt la altul, lovind şi strigând ca ieşit din minţi: „ Dăi până mori ! Dăi până mori ! " Şi acest îndemn diavolesc a fost luat ca lozincă de ceilalţi zbiri ce ne mânau de la spate, să depăşim norma. Nimeni nu era mulţumit de munca noastră. Comandanţii şi toţi gradaţii nu făceau decât să înjure şi să zbiere. „ Bandiţilor, aici o să vă rămână oasele, dacă nu faceţi canalul !" In această atmosferă se muncea pe şantier, în această atmosferă se trăia în lagăr. Prin tot ceea ce se făcea, se căuta să se creeze o stare de nesiguranţă. Desele reorganizări din colonie, care aveau scopul de a răsfira oamenii pentru a nu se crea o solidaritate, m-au purtat prin mai multe brigăzi.

Astfel am reuşit să cunosc foarte mulţi oameni, pe unii în fugă, pe alţii cu temeinicie. Cu aceştia din urmă am încercat să schimbăm atmosfera de teroare, să luptăm împotriva muncii forţate, să le insuflam oamenilor încredere spre a-şi păstra caracterele nealterate, dar mai ales să creăm o reţea de legături cu cei din libertate, pentru obţinerea de informaţii şi de medicamente. Printre noi se mai aflau , aşadar, oameni care puteau încă să-şi ajute semenii. Sfârşitul lunii Decembrie 1950 a făcut ca printr-o nouă reorganizare, după pedepse, să ajung la brigada lui Agarici, amintit pe lista brigadierilor. Acesta, ajutat de timişoreanul Gheorghe Marian şi de Ovidiu Juverdeanu, cumnatul său, a forţat oamenii la munci incredibile. Se executau săpături într-un pământ argilos, tare vara, ca şi la îngheţ, şi cleios în anotimpurile ploioase. Normele, exagerate, nu puteau fi realizate de toţi deţinuţi. Aceasta atrăgea reducerea raţiei alimentare, anularea pachetului de 5 kg aşteptat de acasă, precum şi pedeapsa cu carcera. în disperare, oamenii munceau ademeniţi de „ fata morgana a eliberării condiţionate." Această promisiune deşartă i-a distrus pe unii definitiv. Personal în 4 ani de detenţiune la Canal n-am reuşit să aud de nici un om eliberat în baza mincinosului „ condiţional ". în schimb, am văzut sute de deţinuţi prăbuşiţi lângă roabele de tortură, cu braţele sângerânde de martiri, fără vreo îngrijire. Pe aceştia îi mai salva uneori solidaritatea deţinuţilor sau intervenţia bieţilor medici, care nu aveau nici ei de nici unele. După o zi de muncă, în asfinţit, biciuită de vântul neîntrerupt de Februarie, mai rece ca oricând, coloana de umbre, păşind dezordonat de-a lungul şinelor, mergea încovoiată sub povara unor lemne. Venea de dincolo de linia ferată, din iadul în care, în loc de smoală, clocoteau vagoane de spărturi de piatră, răsturnate spre a umple întinsurile nesfârşite de la Valea Neagră, cuibărite de ţânţari. Trudit-au oamenii din noapte în noapte, căci nu se crăpase de ziuă când, mânaţi de arme ucigătoare, coborâseră să scoată cu mâinile orice fărâmă de piatră, să o sorteze ca pe briliante şi apoi s-o care pieptiş, în coate şi în genunchi, spre a fi vândută. Da, vândută, căci era apreciată după dimensiuni şi încărcată în alte vagoane, iar seara o ciorbă lungă şi călduţă îţi răsplătea truda diavolească de o zi. La întoarcere te aştepta bucata de lemn, ca istovirea să poată fi totală în acest mod. Într-o tăcere de mormânt robii făceau calea întoarsă, împleticindu-se sub greutate. „Nu te codi, cară până mori"!, se auzea vocea călăului Zubrinski, urlând ca un nebun. După câteva sute de metri tăcerea se sparse de un geamăt, urmat de „stai mă, nu vezi că-1 calci ? oco-leşte-1"! „Nu mai pot", răspunse împovăratul , sfârşit. Ajuns lângă el, suflarea grea şi şoptirea printre buze „nu mai pot să duc" te făceau să crezi, într-adevăr, că ai de a face cu un om. Două schelete am dus pe rând, pe al treilea până la uşa infirmeriei. Când doctorul Traian Mihăilescu 1-a luat în primire am aflat că este Alexandru Herlea. Profesorul universitar Herlea era grav bolnav, urmare a infectării rănii contractate la închisoarea din Braşov unde fusese torturat de către ofiţerul de securitate Mayer, fost măcelar, care cu o lovitură de cizmă i-a rupt rectul, intestinul gros fiind a-tins. A fost operat peste câteva zile la Peninsula de către doctorul deţinut Sari Achile, asistat de doctorul Brânduşoiu, în situaţie disperată, cu un bisturiu confecţionat la atelierul coloniei dintr-un cuţit de bucătărie, şi fără anestezie După însănătoşirea lui ne-am cunoscut mai bine şi timp de aproape peste trei ani paşii ne vor fi purtaţi împreună prin brigăzi şi locuri de muncă. Cine poate uita, cu câtă căldură răspundea la orice solicitare şi cât de mulţumit era când putea face un bine. Era adesea în mijlocul celor tineri. O nouă familie se crease a-ici şi în rândul ei profesorul Herlea se bucura de mare prestigiu. De câte ori nu-1 auzeai: „Măi băieţi, parcă-mi daţi ceva din tinereţea voastră şi din dorinţa voastră de a trăi, şi să ştiţi că o să reuşiţi fiindcă dreptatea este de partea voastră, şi oricât ar fi suferinţele de mari, voi sunteţi cei ce vă păstraţi capul, când cei din jur şi-1 pierd, şi asta înseamnă că veţi învinge". Om de cultură vastă şi vie inteligenţă ne vorbea adesea de probleme de drept, de istorie, sau de cele cu caracter social şi naţional. Am rămas prieteni pe viaţa şi pentru că drumul nostru era hotărât să urce pe Golgota neamului românesc, ne-a fost dat să trecem împreună prin mai multe închisori până în 1964. La Peninsula munca era ucigătoare. Mâinile oamenilor deveniseră neputincioase. în disperarea lor deţinuţii îşi făceau juguri din frânghii şi lemne bandajate cu cârpe şi astfel munceau, munceau !. Desculţi, în zdrenţe, oamenii din iadul canalului mai aveau putere să spere. îmi amintesc de generalul de aviaţie, Gârleanu. îşi înfăşură picioarele în obiele, îndesându-le în opincile dăruite de un ţăran care i-a spus: „Cum o să mergeţi dumneavoastră desculţ, domnule general ?. Luaţi aceste opinci, că sunt fără număr şi se potrivesc la toţi". în aceste condiţii istovitoare, oamenii se uneau câte doi, după puterile fiecăruia, unul săpând, şi celălalt cărând cu roaba.. Un astfel de cuplu a reuşit să devină celebru în brigada lui Agarici. Este vorba despre lipoveanul Ion Drăgulschi, supranumit „Papaşa" şi un fost comisar, numai piele şi os, chinuit de o hernie mpresionantă. Ca toţi

ceilalţi, şi aceşti doi deţinuţi erau obligaţi să-şi facă norma. Fiindcă Papaşa nu putea merge, încărca roaba. Chinuit de hernie, celălalt, „ Albinuţa ", împingea agale la povara roabei. Practic,nu îndeplineau nici a zecea parte din normă, dar trebuiau să fie şi ei chinuiţi. Şi erau ! Dar supraveghind munca acestor robi şi a roabelor lor, brigadierul Agarici nu se putea evidenţia în faţa administraţiei. Ne deplasam cu trenul la peste 20 km de colonie. Torţionarul a insistat să fim transferaţi la Mamaia, mai aproape de colonie, unde pământul era dus cu vagoane trase de locomotive Diesel. La aflarea acestei schimbări, câţiva studenţi s-au bucurat, încercând să-i intre în voie brigadierului. De la început „ Papaşa " i-a prevenit cu dojana : — Vă bucuraţi că n-o să mai împingeţi la roabă...dar dacă aveaţi roaba în mână şi mintea în cap, aţi fi putut s-o duceţi mai bine. La Mamaia o sa aveţi Dieselul în cap, care fluieră într-una şi o să vedeţi ce-o să păţim . Venisem de la Jilava slăbit de regimul sever. Din cauza eforturilor istovitoare de la Canal, m-am îmbol-năvit mai întâi de inimă, apoi am dat în icter. Doctorii mi-au recomandat linişte şi mai ales prudenţă. Fiindcă nu mă puteau ajuta cu medicamente de nici un fel, s-au îngrijit să-mi spună : — Medicamente nu avem. Doar dumneata poţi opri evoluţia bolii. Pe paturile infirmeriei aşteaptă mulţi medicamentele salvatoare. Nu le avem. Salvează-te cum poţi! Şi atunci am hotărât ca norma de lucru să mi-o fixez singur, cunoscându-mi limitele. Atitudinea mea m-a pus în conflict cu brigadierul Agarici, drumul carcerei mi s-a deschis odată cu diminuarea raţiei alimentare. Mâncarea era drămuită de brigadier şi ceea ce prisosea de la mine şi alţi răzvrătiţi se împărţea spărgătorilor de normă. în aceste condiţii s-a petrecut transferul la Mamaia. Acest nume de staţiune cu rezonanţă peste hotare, nume sinonim cu destindere, plăcere, revitalizare, pentru noi însemna infernul pământean. Pentru deţinutul politic, Canalul a însemnat cel mai de temut şantier, care pe unii i-a făcut să-şi dea duhul, iar pe alţii i-a distrus pentru totdeauna. Prin această zonă trebuia să se sape viitoarea albie a celei de a patra guri a Dunării spre Marea Neagră. Terenul, neînchipuit de dur, tocea târnăcoapele şi zvârlea cu aşchii în oamenii sortiţi pieirii. Brigadierii zbierau, înjurau, iar argila pietrificată scânteia sub târnăcoape şi vagoneţii plecau doldora de povară. în acest ritm infernal se lucra 8—12 ore pe zi, după bunul plac al administraţiei, dar mai ales al ofiţerilor politici. într-una din zile, întorşi la barăci, am auzit că evadase Dumitrache, un deţinut ce lucra pe la mecanici, cunoscut ca om de nădejde. Cu toate riscurile, pornise pe drumul spre libertate. Datorită sistemului de securitate, bine pus la punct în Dobrogea, la scurt timp a fost prins, adus în colonie şi legat de un stâlp, la vedere. In dimineaţa aceea mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus lângă el. I-am dat să bea apă şi l-am încurajat. Şi alţi fără frică au făcut acelaşi lucru, printre ei şi Valeriu Basarabeanu. Toţi deţinuţii care plecau spre şantiere sau se întorceau la barăci erau nevoiţi să asiste la acest trist spectacol. în săptămâna aceea lucram după amiază. Mă simţeam tare istovit şi refuzam munca. Brigadierul m-a pus să aduc apă pentru oameni. Seara, întorcându-ne în colonie, nu l-am mai văzut pe Dumitrache. Ne-am interesat şi am aflat că era la carceră. Dimineaţa m-a trezit Victor Coroneţi, şi m-a dus spre un colţ al coloniei. Lângă gardul de sârmă ghimpată, la câţiva metri, trupul lui Dumitrache zăcea ciuruit de gloanţe. Asasinii uitaseră să-i taie lanţurile de la picioare. Se înscenase o nouă evadare, dar în colonie se aflase deja că fusese împuşcat noaptea, în beciul cu cartofi, de către deţinutul Madan. Locotenentul politic îi „împrumutase" pistolul acestui torţionar irecuperabil, pentru a comite odioasa faptă. După crimă, Chirion, ajutat de brigadierul Bogdănescu şi de asasin, au scos trupul neînsufleţit şi l-au zvârlit lângă sârma ghimpată. Crima fusese însă urmărită de către un deţinut din serviciul de noapte şi în câteva zile deţinuţii aflaseră adevărul. Am hotărât să nu mai accept munca forţată şi să sfidez condiţiile josnice. M-am sfătuit cu prietenii din alte brigăzi, apoi i-am comunicat brigadierului că nu mai ies la lucru. Imediat s-a dus la administraţie şi în scurt timp am fost chemat la comandantul Zamfirescu. Ofiţerul politic Chirion nu era de faţă, se „odihnea" după săvârşirea monstruozităţii. Cum m-a văzut, comandantul a început să strige la mine să ies la lucru. I-am ripostat că nu se mai poate lucra în condiţiile prin care nu se urmărea decât distrugerea oamenilor. — Măi băiete, îşi ungea glasul cu miere, ascultă-mă şi ieşi la lucru... — Nu pot să mai lucrez ! — Dar tu nu vezi ce te poate aştepta ?! Priveşte la Dumitrache, lângă sârmă... eşti tânăr şi ar fi păcat să ai aceeaşi soartă ! — Dacă e vorba să am aceeaşi soartă, o accept acum decât mai târziu. Din succintul dialog reiese clar că mi se comunica indirect omorârea lui Dumitrache de către administraţie. După aceea m-a scos afară şi a rămas în birou cu Agarici, căruia i-a spus pe un ton special amplificat ca să aud şi eu : Nu vă mai bateţi joc de oameni. Când vedeţi că nu mai pot, ajutaţi-i. înţelegeţi-i dacă sunt bolnavi. Nu-mi

mai creaţi şi voi probleme. Iar pe căposul ăsta pune-1 să facă şi el ce poate. Să adune pământul ce cade pe lângă vagonet, găseşte-i ceva... Ai înţeles?! Ajuns la baracă, n-am stat mult şi am fost dus la doctor. Fireşte, acesta a constatat din nou că stau prost cu inima. Am reafirmat că refuz să mai merg pe şantier. Brigadierul a dat fuga după indicaţii la administraţie. S-a întors şi m-a dus la carceră înainte ca brigada noastră să fi ieşit la lucru. In aceeaşi carceră, în care fusese cu o noapte înainte Dumitrache. De sigur, frica mă tortura, dar mă gândeam că ei nu pot săvârşi o nouă ticăloşie la un interval aşa de scurt. Eu nu puteam dormi în această teroare, iar prietenii mei cei mai de nădejde nu dormeau fiindcă vegheau la securitatea mea. După trei zile mi s-a dat drumul la baracă şi timp de o săptămână am fost pus la curăţenie. După o nouă schimbare „ organizatorică - am ajuns, în Aprilie 1951, la brigada a 6-a a lui Iosif Florescu. îl cunoşteam din Jilava, stătusem în aceeaşi celulă. Devenise un alt om. Acum era şef şi căuta să-şi dea importanţă. Lăsa impresia că e foarte bine văzut de administraţie, că are relaţii şi că este informat. în brigada lui lucram la descărcarea vagoanelor cu piatră de carieră. Era oarecum o muncă acceptabilă, mai mult de noapte. Aici am cunoscut o serie de intelectuali, fiindcă brigadierului îi plăcea să aibă în brigadă oameni mai instruiţi. Printre ei se găseau: Profesorul de matematici clujean Radu Ştefan, un om de caracter, cunoscător al astronomiei, lucru care ne-a fost de mare folos în nopţile înstelate de vară, şi mai ales de toamnă. învăţasem să studiem ce-l şi mersul constelaţiilor, dibăcie prin care compensam lipsa ceasornicelor. împreună cu el am urmărit timp de vreo 10 zile apropierea Luceafărului de colţul Lunii, până la contopire, un fenomen astronomic destul de rar. Cu privirea furată de cerul înstelat ascultam pe inginerul Codruţ Ienciu care-şi destăinuia durerea. Am aflat astfel drama acestei fiinţe firave frământată mai mult decât noi. Fusese ridicat deodată cu mama, cu tata, cu tot ce-a fost acasă. Toţi trei au trecut prin vămile Ministerului de Interne şi au îndurat dezlănţuirea oamenilor-fiară conduşi de Teohari Georgescu. După luni de hărţuire au fost aruncaţi în Jilava. După alte luni Codruţ Ienciu poposea la ,, Valea Neagră" să frământăm glia de lacrimi udată. I-a fost dat în continuare să scormonească şi măruntaiele pământului la minele de plumb de la Baia Sprie. îl vom găsi poposind în sanatoriul TBC de la Târgul Ocna, înainte de a pleca în veşnicie, de data asta liber, în paza Domnului. Noapte de noapte lucram la nivelarea platformei de bolovani sau material mărunt venit de la cariera Ovidiu. Avocatul D. Mitran s-a înscris în memorie ca un om plin de bunăvoinţă şi putere de dăruire, atribute care îl onorează şi pe avocatul Izvoreanu din Turnu Severin. Cârje Ion terminase dreptul. De abia îşi dăduse doctoratul şi, implicat într-o organizaţie de ajutor a celor de la Muntele Mare, ajunsese la Canal. Tânăr şi mare la trup, era chinuit de foame. încerca să fie bine văzut de brigadieri, muncea pe rupte pentru a nu-şi pierde dreptul la pachetul de acasă. Era un bun coleg, dar nu se amesteca în acţiunile protestatare. Prin relaţii am reuşit să-1 scoatem la brigada de cioplitori, unde regimul era mai blând. Ciontea şi Ludu Grigore abia terminaseră liceul. Se mai afla aici şi economistul severinean, Alexandru Bulzan. Nu-i pot lăsa uitării cu acest prilej pe avocatul ploieştean Constantin Opriş, om energic, fost aviator; doctorul Ludu Sorin, tânărul cu mintea ascuţită; Victor Gherman din Alba, studentul Dan Cruceanu, fostul funcţionar bănăţean Ion Sferdianu şi profesorul universitar Dumitru Gerota.

������� ��� �� �� ��

Tânăr, tânăr dar încercat. Bietul de el trecuse prin ancheta securităţii, prin pumnii lui Goiciu de la închisoarea Galaţi, poposise în catacombele lui Maromet de la Jilava până la formarea cursei, şi acum ajungea la Canal piele şi os. Numai munca îi lipsea acestui schelet. Şi a avut parte de ea. A trecut prin mâna unor brigadieri ca Bală, Toropu, şi a ajuns la Neagu, specializat în brigăzile de pedepsiţi. Pe şantier era dus cu picioare-n fund de către ostaşii de gardă... Nu putea nici să meargă. Munca... la Mamaia. Pământul era transportat în vagoneţi traşi de Diesel. Atât mai trebuia... să-1 cari cu roaba... şi ce pământ... la cea mai mică ploaie devenea cleios de nu se dezlipea de pe cazma sau târnăcop. După fiecare aruncătură de lut , lopata trebuia curăţită. Deţinuţii se ajutau unul pe altul trăgând cu târnăcopul pe unealta celuilalt, în timp ce Dieselul şuiera iar brigadierul Neagu urla : Dăi până mori, grăbeşte banditule, grăbeşte... Costică Alexe şi-a făcut socoteala şi a zis . „ în aceste condiţii, mor. Şi de ce să mor singur... când pot, cât mai am încă putere... să omor unul...doi... dintre călăii care ne schingiuiesc." A gândit şi a zis: „ Gata ...mâine acţionez..." A doua zi lasă pe poimâine... dar puterile îl lăsau şi ele pe el. De când venise, muncea cu jumătate de raţie... fiindcă norma nu şi-o putea face. De vorbit, nu vorbea cu nimeni... Nu că îi era frică... Dar la ce folosea vorba când aici era nevoie de acţiune. De fapt, vorbise cu brigadierii. Cu toţi pe la care trecuse, fiindcă toţi erau făcuţi după acelaşi calapod. Ajuns în brigada unuia, îl pândea pe brigadier şi, când îl surprindea singur, Alexe intra peste el în cameră şi, cu spatele la uşă, ca să nu fie deschisă din afară, îi spunea : ,Domnule, am venit să-ţi spun un singur lucru : Mă vezi cum sunt şi ştii din ce cauză am ajuns în halul ăsta. Nu ştiu dacă dumneata ai avut mamă... sau poate n-ai cunoscut-o." Luat prin surprindere şi, probabil, ca să-i fie pe plac... că nu ştia la ce se poate aştepta, brigadierul îi răspundea . „ Sigur că am avut." — „ Dacă te aud înjurându-mă de mamă ...nu mai sunt responsabil... mor cu dumneata de gât..." Deschidea uşa şi pleca fără să mai aştepte confirmare sau negare. Şi într-adevăr nu l-au înjurat. Dar îl obseda concluzia la care ajunsese, că trebuie să facă ceva... să nu moară... exterminat prin... munca forţată. Şi ochii îi pusese pe brigadierul Neagu. Costică era epuizat... iar mâinile îi erau crăpate până la os. Unealta, n-o mai putea strânge... — „ Dacă nu mă hotărăsc astăzi... mâine e târziu." Sta pe taluz la Mamaia rezemat în rangă... Vedea cum oamenii cădeau în fund cu lopata plina... Nu mai aveau putere s-o azvârle. In el toată fiinţa a început să clocotească... Brigadierul s-a îndreptat spre acest schelet proptit. Când a fost la doi paşi de Alexe a văzut că Dieselul pleacă şuierând, şi-n vagoneţi ar mai fi încăput câteva lopeţi... aruncate în fugă... Atunci Neagu a întors capul şi a urlat: „ Dăi până mori... dăi până mori." Alexe n-a mai văzut nimic în aţa ochilor. A ridicat ranga adunându-şi toată puterea şi a coborît-o cu sete deasupra capului... O fracţiune şi brigadierul Neagu s-a întors ... spre norocul lui. Ranga i-a şters urechea, a căzut pe omoplat şi l-a grămădit. Sus pe taluz garda înlemnise şi nu le venea sa. creadă ochilor. Un şef de echipă din brigada lui Neagu s-a repezit la Alexe strigându-i : „Te omor" !-" In acel moment rafalele puştilor mitralieră au început să latre. Şantierul s-a blocat. Toţi au amuţit cu burţile la pământ, Numai Alexe a coborît liniştit şi s-a îndreptat spre baraca de lemn în care se reparau uneltele. Dulgherul, un macedonean, îl aştepta în uşă. îi spune: „Bravo, dar acum să vedem ce te aşteaptă." Intrat în baracă, Alexe a pus mâna pe bardă şi s-a retras într-un colţ. Şeful gărzii cu câţiva ostaşi au fost cât ai clipi la uşa barăcii şi au început să strige: „Banditule, dă barda... faci instigare pe şantier "? - „Nu stau de vorbă decât cu procurorul", a răspuns scurt Costică Alexe. Nimeni nu avea curajul să intre. Şeful gărzii chiamă pe brigadieri şi ordonă începerea lucrului. Se apropie între timp un locotenet major... Alexe dă barda şi în acel moment este apucat de cap, de zdreanţă de haină ce-i acoperea scheletul şi târât afară cu picioare-n fund. Capul şi corpul încep să-i fie bombardate cu.... orice. închide ochii şi îşi lasă capul în jos. E trântit la pământ şi jucat în picioare... frământat. Şeful gărzii e cel mai feroce. Înjură, loveşte şi strigă: instigatorul, banditul, nu vrea să muncească.

Soseşte un camion cu ostaşi pentru întărirea pazei şi din el coboară un zis locotenent - major. A sunat adunarea şantierului şi pe Alexe 1-a aşezat în picioare pe un muşuroi de pămân de vreun metru. - Uitaţi-vă la el. La toţi vi se vor tăia pachetele, fiindcă nu l-aţi demascat ! Şi adresându-se lui AlexeUite, măi băiete, eu te execut. Şi a scos pistolul. Costică Alexe şi-a scos căciula şi, privindu-l fix în ochi pe călău, i-a zis: - Trage bine! Ofiţerul schimbând glasul i s-a adresat: -„Măi băiete, vrei să mori aici ? " -„Da ! Nu mai pot suporta. Nu vreau şi nu pot să muncesc. Eu trebuie să mor azi, decât să mă omorîţi voi mâine. Aţi pus la cale un infern ... nu se mai poate trăi "... Înfăşurat cu sârmă ghimpată ca un buştean şi apucat de cap şi de picioare a fost aruncat în camionul care peste hârtoape a fugit cu el în lagărul de exterminare, unde îl aşteptau comandantul Lazăr şi politicul Chirion. A fost desfăşurat din sârmă şi împins în biroul politicului. Dezbrăcat, rămas numai în pantaloni, aştepta să înceapă biciuirea oaselor. Pielea îi sângera, îi era deja plesnită din cauza sârmei ghimpate. Chirion iese afară chemat de comandant. Doctorul deţinut, Traian Mihăilescu}deschide uşa şi mai mult în şoaptă i se adresează: - Ce trebuie să fac pentru dumneata ? - Nu vedeţi că am 40 kg şi nu mai pot munci ? Brusc revine Chirion şi-i face semn doctorului: - Ce are ? . . (aşteptând ca acesta să spună că e sănătos). Dar Traian Mihăilescu,îngrozit, încearcă totuşi imposibilul şi îi răspunde politicului : - E un cadavru. . . trebuie să-1 iau la infirmerie să-1 consult, să pot într-adevăr să pun diagnosticul. - Ia-l ! a răspuns „Quasimodo", cum era poreclit ofiţerul politic. Alexe a stat o zi pe pat fără să facă nimic. Era prima zi de când sosise în lagăr de când nu ieşea nici la corvoadă, nici la numărătoare. Dar asta a fost şi ultima. A doua zi, scos din infirmerie, a intrat la carceră. Pentru trei săptămâni. O gheretă de lemn de 70 x70 aşezată lângă administraţie sub cerul liber. în ea nu puteai să stai, decât ţeapăn. Dacă te întorceai în diagonală aveai posibilitatea să-ţi îndoi puţin genunchii. Mâncare, o jumătate de raţie. Într-o zi, uşa se deschide şi Chirion se adresează unui deţinut care era lângă el: -,,Şişule, îl iei la tine, la mecanici!" A doua zi a fost scos la cariera de la Ovidiu. După ce au ajuns acolo, un ofiţer s-a îndreptat spre brigada de mecanici şi le-a atras atenţia: - „Să fiţi vigilenţi, să nu fugă, să nu facă ceva, cu ochii pe el! Cine-1 ia să lucreze cu el ?" După o tăcere se aude o voce. - „Iau eu băiatul cu mine". Alexe a fost dus lângă un strung, şi cel care îşi asumase răspunderea i-a zis. - „Mă chiamă Petrică Herghelegiu, fac puşcărie de 4 ani, sunt legionar, am 6 copii şi sunt muncitor de la Iaşi, de la Griviţa - Vagoane". - „Şi pentru ce sunteţi aici ? - „Motive n-aş avea, cum de altfel n-are nimeni de aici. Am spus „nu" când toţi spuneau da. Să stai aici şi să faci ce zic eu. Ai să vezi că nu e greu. - „Nu mă interesează munca ! a spus Costică. - „Ştiu, dar ce vrei să faci ? că ne omoară ăştia. Din când în când veneau ofiţerii să-1 întrebe în şoaptă pe nea Petrică, ce face. El, cu voce tare ca să audă toţi, le spunea: „Tace cum tace lemnul, şi face destul pentru puterile lui". Şi aceasta până într-o zi, când . . . suit într-o maşină neagră a fost dus şi îmbarcat în vagonul dubă. Zi de vară, pe o căldură toridă şi în mijlocul celor de drept comun, Alexe a făcut drumul până la Bucureşti, la Ministerul de Interne, pentru a se încerca înscenarea unui proces de rebeliune, instigare la rebeliune şi tentativă de crimă. Anul 1951 a însemnat în colonia Peninsula dezlănţuirea demenţială a brigăzilor studenţeşti, care căutau să terorizeze pe ceilalţi deţinuţi şi să reducă la tăcere pe acei ce căutau să întreţină moralul ridicat. Prin informatorii administraţiei erau depistaţi aşa zişii „bandiţi", adică deţinuţii refractari metodelor de

exterminare. Aceştia erau ridicaţi noaptea şi duşi în brigăzile 13 - 14, unde erau bătuţi îngrozitor. O astfel de acţiune a rămas înscrisă în amintirea noastră sub numele de „Noaptea Sfântului Bartolomeu", care s-a petrecut în noaptea de 21 - 22 Iunie 1951, exact la zece ani de când trupele române treceau Prutul să elibereze pământul strămoşesc al Basarabiei şi al Bucovinei de nord, răpit de ruşi în 1940. De ici, de colo, din barăci au fost culeşi o serie de deţinuţi care în acea noapte de groază au trăit clipe infernale. Printre ei s-au numărat ; Toriceanu din Bucureşti, căruia i-au fost fracturate coastele, inginerul Ion Bătrân, scăpat cu clavicula spartă; pictorul Do-bre, cu coloana vertebrală fracturată; Vasile Gurău care, ajuns în lumea liberă, va trebui să descrie această scenă, deoarece a doua zi nu se mai putea mişca pe şantier, ca şi mulţi alţii. Toată noaptea în sunetele stridente ale acordeonului, aceşti deţinuţi au fost frământaţi şi loviţi cu zeci de picioare şi pumni în toate părţile corpului, de către studenţii reeducaţi ce se roteau, pentru a se odihni. A doua zi aceste victime au fost scoase pe şantier. Trăiam zile de groază. Tot în vara lui 1951 a murit împuşcat doctorul I. Simionescu, unul din şefii generaţiei de la 1922, care de peste două luni era schingiuit în brigada lui Bogdănescu. Ziua muncea pe şantier, iar seara torturat la baracă. Într-una din zile, nemaiputând îndura chinurile şi umilinţele de la fabrica de cărămidă, doctorul Simionescu a plecat calm prin cordon şi gloanţele l-au răpus. Dar moartea lui a pustia scurt timp, capăt acestui sistem de „reeducare". Prin sistemul nostru de comunicare cu străinătatea am informat opinia publică de omorârea acestui om. Comentarea cazului a obligat securitatea să ia măsuri de ameliorare. La scurt timp am reuşit să comunicăm în străinătate şi numele brigadierilor ce terorizau, lucru care a fost comentat de radio Ankara. Cert este că în toamna lui 1951 Ministerul de Interne a început să se intereseze de moartea lui Simionescu şi Dumitrache. Prin Octombrie 1951, Bogdănescu era foarte agitat şi se observa la el, că ceva nu este în regulă. Lucram câţiva detaşaţi la construcţii, unde viaţa era mai blândă, fapt care nemulţumea pe Florescu, drept care ne făcea mizerie. Când pierdea şirul evenimentelor politice, venea şi se informa de la noi. Adevărul este că deţinuţii politici erau bine informaţi şi, de multe ori, chiar administraţia afla mersul evenimentelor de la noi. Luna Septembrie 1951 a constituit marea surpriză pentru colonie. Câţiva ofiţeri superiori din Ministerul de Interne au venit şi au ridicat, cu lanţuri la picioare, pe următorii conducători ai „reeducării" de la colonia Peninsula ; I. Bogdănescu, Madan, trei fraţi Grama, Sică Enăchescu, Lupaşcu, Laitin, Levinschi, Petre Paul, Ardeleanu, Cojocaru. Nu am aflat destinaţia spre care au pornit cei zece zbiri. După câteva luni ne-a parvenit ştirea că au fost duşi la Aiud şi că ar lucra în fabrică. Tot în lanţuri de la Gherla.în Decembrie 1951, alţi 10 torţionari, în frunte cu Ţurcanu, plecaseră spre o direcţie necunoscută. Atmosfera din colonie se îmblânzise, spaima din suflete se risipise, iar la puţină vreme comandantul Georgescu a fost înlocuit. Pastele lui 1952 s-a sărbătorit în condiţii mai bune. Brigăzile 13—14 au fost desfiinţate şi studenţii deţinuţi au fost împrăştiaţi prin restul coloniei. Lucram pe şantiere de construcţie şi am reuşit să introducem în colonie Paşte sfinţit. Noul comandant , Tiberiu Lazăr, fost şofer, originar din Dej, venea de la conducerea penitenciarului Făgăraş, cu noi dispoziţii de comportament. După desfiinţarea brigăzilor studenţeşti s-a preocupat de îmbunătăţirea mâncării, în care scop a adus o morişcă de măcinat porumb şi a introdus terciul în locul aşa zisei cafele de dimineaţa. Fire instabilă, irascibil, a devenit repede de o cruzime fără margini, îi plăcea să vadă omul chinuindu-se, târîndu-se în faţa lui. Fără motive a scos de două ori brigada de construcţii în mijlocul coloniei, i-a pus pe deţinuţi să se călărească reciproc, să facă „broasca" şi culcări. A încercat acelaşi lucru şi cu brigada de la grădină, dar acolo a întâlnit riposta lui Remus Radina, care a refuzat să execute ordinele jignitoare. L-a lovit, 1-a îngenunchiat cu forţa, dar nu şi-a realizat scopul umilitor. Cu un pietroi i-a scos dinţii deţinutului Maxim din brigada de construcţii. Altă dată l-a desfigurat cu un vătrai pe Minică, un tânăr elev bolnav. Prin Mai—Iunie 1952, un lot de deţinuţi a luat drumul minelor de plumb. Printre ei se aflau şi căpitanii Savel Gheorghiţă, Mitucă ..., precum şi Dan Cernovodeanu, Radu Isvoreanu, Şerban Negreţui. De fapt în 1950, cu legionarii, se deschisese o nouă pagină tristă la minele Cavnic, Nistru şi Baia Sprie. Se vor produce şi acolo scene îngrozitoare ... Un pas spre bine l-a constituit faptul că la Peninsula s-au înfiinţat brigăzile de grădină de la „ K ", în care au fost adunaţi toţi bolnavii din colonie. Munca era aici uşoară, şi fără norme fixe. O nouă destindere se instala în colonie. Personal, de aproape 6 luni umblam cu un ferăstrău în mână, sau cu o teslă, efectuând mici reparaţii. Eram chemat să intervin pe de-a rândul. Aceasta pentru că legăturile vechi trebuiau întreţinute şi încurajate. în această perioadă au început lucrările şi la stadionul din Constanţa, fapt care a necesitat o sporire a braţelor de muncă la pietrari, unde s-au constituit două brigăzi sub conducerea lui Pop Grigore. Cu

acest prilej, încă vreo sută de deţinuţi au mers la munci mai uşoare. Prin mâinile lor au trecut zecile de vagoane cu piatră cubică sau dale, şi tot ei au cioplit renumita fântână şi toate motivele ornamentale ce împodobesc cunoscutul stadion. Un alt prilej pentru a scoate deţinuţii din mâna zbirilor de brigadieri a fost înfiinţarea a două brigăzi ,, L " de mecanici, care deserveau şantierele. Principala bază de salvare au constituit-o cele 4 brigăzi de construcţii, conduse de Dobrescu Dumitru ( Miki) şi Marius Petrini. Se făceau eforturi foarte mari pentru a scoate câte un om ce trebuia salvat din pericolul cauzat de boală sau din situaţiile de netolerat din alte brigăzi. Toamna lui 1952 a adus iarăşi o strângere de şurub. Pe 12 Septembrie s-au înfiinţat două brigăzi de pedepsiţi, cunoscute sub numele de 01 şi 02, conduse de Zubrinski şi Mureşeanu, ajutaţi de pontatorii Segal şi Mărăcine. Aici au fost aduşi toţi cei ce ajunseseră pe listele ofiţerului politic, semnalaţi de informatori şi consideraţi oameni periculoşi. Aici se muncea câte 12 ore pe zi, cu un regim alimentar redus la jumătate. S-a observat o solidaritate rar întâlnită pentru ajutorarea celor pedepsiţi. După două zile, deţinuţii au şi trecut la acţiune. Pedepsiţilor li se trimeteau frecvent alimente şi ţigări, cum şi un fel de buletine informative privind situaţia din colonie şi din afară. Misiunea de poştaşi le revenea, în cele mai dese cazuri, lui Victor Coconeţi şi Marian, care, pe burtă ca pe front, se târau spre barăcile pedepsiţilor. Ceilalţi le asiguram acoperirea, gata să intervenim la nevoie. Am asistat la situaţii când soldaţii din gardă observau manevrele noastre, dar nu dădeau alarma. Totul se petrecea la zece metri de zona interzisă. Veneau la noi oameni necunoscuţi, care ne ofereau pâine şi ţigări. De la început cei din aceste brigăzi au opus rezistenţă muncii forţate, nelăsându-se intimidaţi de brigadierii şi ofiţerii politici. Acest fapt a determinat administraţia ca pe data de 1 Noembrie 1952 să pună în lanţuri 15 deţinuţi şi să-i trimită la Poarta Albă : Arsenescu, fost comisar din Bucureşti, Iuliu Căpăţână, căpitan de geniu din Târgu Jiu, Curpănaru, elev din Bacău, Frunză, funcţionar moldovean, Furduiescu, funcţionar din Roman, Milan Haimovici, pastor protestant din Bucureşti, Dan Iliescu, fost ofiţer din Bucureşti, Ior-dănescu, elev din Buzău, Grig Popoiu, elev din Panciu, Octavian Rădulescu, student bucureştean, Nilă Roman, student din Beiuş, Radu Simina, student ploieştean, Achile Sari, medic din Constanţa, David Tărcuţă, moldovean, şi inginer Vernescu, din Bucureşti. Trimiterea acestui lot nu i-a timorat pe cei rămaşi, ci din contră, le-a dat curaj. Pe 11 Noembrie un alt grup a declarat greva lucrului exterminant. Şapte deţinuţi au fost puşi în lanţuri şi expediaţi. Dintre ei făceau parte Bănică, subofiţer din Balaci-Ilfov, Hang, comerciant din Ardeal, Nistor Man din Maramureş, Radina Remus, ofiţer din Segarcea-Dolj, Ştefan Pintilescu, comandor de aviaţie din Bucureşti, Petre Gheorghe, fost comunist ce participase în 1933 la grevele de la Griviţa, şi Ion Tofoleanu, student medicinist din Carei. Brigăzile de pedepsiţi s-au menţinut până la 1 Aprilie 1953, şi tot până atunci s-a continuat susţinerea celor de acolo. Cele necesare le erau transmise prin profesorul Valeriu Basarabeanu, care devenise zidar şi bun sobar. Meseria lui îi permitea accesul în barăcile pedepsiţilor şi astfel el îndeplinea o mare misiune umană. Pe data de 15 August 1952 s-a declanşat în ţară un nou val de arestări. Au fost ridicaţi toţi cei care după 1920 deţinuseră funcţii administrative în stat, indiferent de vârstă. Zeci de mii au pornit pe drumul închisorilor, căci regimul comunist începea o nouă campanie de forţarea colectivizării şi voia să intimideze populaţia. La 13 Noiembrie, pe poarta lagărului Peninsula şi-au făcut apariţia peste o mie de deţinuţi. Pâlcuri, pâlcuri de umbre umane, dezbrăcaţi sau în zdrenţe, ţinându-se unul de altul, sau proptiţi în bastoane, unii pierduţi sub căciuli mai mari ca ei, lăsau impresia unui jalnic convoi. Parcă veneau de la capătul lumii. Uite „ magii ", a zis unul care mai avea puterea să glumească. Denumirea li se potrivea şi după felul cum veneau şi după direcţia de unde veneau. Şi „ magii " le-a rămas numele. Unii, încălţaţi în tenişi, înotau prin noroiul destul de gros şi clisos... la alţii noroiul intra prin vârful pantofului legat cu sârmă şi ieşea în sus la apăsarea celor 50—60 kg cât aveau bieţii oameni... după trei luni de muncă forţată... veniţi aici... tot la muncă forţată. La plecarea de la Galeş unii erau optimişti, sperau în plecarea acasă ca rezultat al alegerii lui Eisenhower la preşedinţia Statelor Unite. Dar speranţa li s-a spulberat după câteva ore la auzul strigătelor de fiare ale brigadierilor Vasile Matei şi Pavel Zubrinski: „ Ce vă mişcaţi aşa? Credeţi că la Peninsula aţi venit la pension ...? La muncă, bandiţilor. Să câştigaţi încrederea clasei muncitoare. Să vă plătiţi mâncarea ce o cheltuieşte statul cu nişte trântori ca voi." In luna Decembrie, spre sfârşit, circa 200 deţinuţi au fost mutaţi la cariera de la Ovidiu, unde munceau în condiţii grele, fără asistenţă medicală. O încăpere într-o baracă de lemn purta numele de infirmerie. Doctorul deţinut Vasiliu da sfaturi ... în lipsă de medicamente. Planton aci se găsea Popescu —Terente din Chitila,

fost preot, pentru că socotesc că şi-a pierdut harul prin comportarea servilă faţă de administraţie, şi de zbir faţă de codeţinuţi. După ce fusese şef de echipă în brigada de preoţi schingiuită de Pavel Zubrinski, Popescu, supranumit Terente, se ridicase în ochii administraţiei. Intr-una din zile deţinutul Paul Zotta este adus... mai mult pe sus la infirmerie de llie Păunescu. Era intr-o stare gravă. După ce a cerut permisiunea celor care aşteptau la coadă, bolnavul a ajuns la intrare. Aici plantonul Popescu Terente 1-a oprit : — La coadă, la rând cu toată lumea, toţi sunt egali. — Dar am cerut voie şi mi s-a permis. — Au permis ei dar eu sunt aici ca să păstrez ordinea. In faţa insistenţelor şi a refuzului categoric, a intervenit llie Păunescu, care, văzând că nu are cu cine discuta, a spus : „ Hai, domnule Zotta, să stăm la coadă ." Deodată s-a trezit liberalul din popa Terente . — Dumneavoastră sunteţi domnul Paulică Zotta ? — Da, el este ! a răspuns însoţitorul. — Vă rog poftiţi, dacă ceilalţi au fost de acord să vă cedeze locul, fiindcă se vede că sunteţi într-o stare mai gravă... Doctorul Vasiliu nu avea medicamente, dar 1-a sfătuit dacă poate găsi pe la cineva ... ceva penicilină. După câteva zile s-a procurat cu destulă greutate un flacon de penicilină. Părea că i se va ameliora problema sănătăţii. Dar după două injecţii, tot popa s-a opus să se mai continue tratamentul : — Eu de aia sunt pus aici, să supraveghez să nu se facă abuzuri, fiindcă mai au şi alţii nevoie de penicilină. Nu după mult timp, în Ianuarie 1953, Paul Zotta a murit. Popa Terente îl are pe conştiinţă. Luna Noiembrie 1952 vine cu o nouă reorganizare. După desfiinţarea brigăzilor studenţeşti şi împrăştierea lor prin toată colonia, studentul medicinist Lie Pompiliu, originar din Făgăraş, formează o nouă brigadă. Pompiliu era unul din colaboratorii intimi ai lui Bogdănescu. El a primit în brigadă o serie de ţărani şi vreo 30 de tineri intelectuali. Lucra direct cu ofiţerul politic Chirion. Lie Pompiliu era o fire irascibilă, nu privea omul în ochi şi dădea dispoziţii fără a admite comentarii. Ca pontator îl avea pe studentul timişorean Sebeşan, pe care-l cunoscusem destul de bine în primăvara lui 1947. Făcuse parte din conducerea tineretului universitar PNŢ din capitala Banatului şi refuza metodic să stea faţă în faţă cu mine. Se schimbase în rău. Prietenii din colonie au rămas înmărmuriţi când au aflat că ajunsesem în această brigadă şi aşteptau un deznodământ pe care-1 vedeam sumbru. De la bun început ne-a repartizat locurile de dormit, ne-a organizat pe echipe de lucru. Nu admitea să nu ne facem norma şi ni se adresa tiranic cu „mă"! Ne făcuse fişe de producţie zilnică, după puterea fiecăruia. De la bun început le-am spus colegilor că eu voi realiza cât voi putea. M-am fixat cam la 30% din normă, pe motivul că sunt bolnav şi le-am mai spus că voi răspunde pentru atitudinea mea. Demonstram logic că prin munca mea îmi acopăr cheltuielile de întreţinere: masă, casă, pază şi că nu sunt dispus să produc în plus pentru beneficiul statului. Lie Pompiliu mi s-a pironit în faţă, spunându-mi să mă răzgândesc: - Mă, tu crezi că-ţi baţi joc de munca oamenilor şi a statului care te-a trimis aici să te reeduci ? -Cu „mă" să vorbeşti lui mă-ta şi ta-tu !, i-am răspuns pe acelaşi ton, ridicându-mă şi făcând un pas spre el. Cei prezenţi îngălbeniseră. Era după trei zile de la reinstaurarea terorii în baracă. Prin nu ştiu ce minune, brigadierul a făcut stânga-mprejur şi a plecat. Din ziua aceea n-am mai participat la împărţirea producţiei. Vreo zece zile oamenilor le-a fost frică să mai discute cu mine. Cu unii eram vechi prieten, dar le înţelegeam teama. Unul singur, Grigore, care dormea pe prici cu mine, după stingere îşi punea pătura în cap şi mă ruga să nu fiu supărat pe oamenii care mă ocolesc. Pentru a nu le crea dificultăţi, îi ocoleam şi eu. Starea de tensiune se menţinea. Ca pedeapsă mi s-a redus raţia de pâine. După vreo zece zile, într-o seară, lucram la nivelări. Au venit 4 garnituri de tren cu material din carieră şi platforma se lăţise. Eram foarte slăbit. Am simţit o moleşeală, ochii mi s-au împăienjenit şi am căzut pe şina de cale ferată. M-am trezit târît de un picior de către Lie Pompiliu. Cu ultimele puteri am sărit în picioare şi m-am repezit spre el. A rupt-o la fugă pe pantă şi nu s-a oprit până la

cordonul de pază. „Când nu mai poate omul, îl tratezi ca pe un animal ?, am apucat să-i mai strig , vino încoace sa discutăm"! M-am aşezat pe un bolovan. Eu n-am mai lucrat, iar el n-a venit la discuţie. A doua zi dimineaţa am declarat greva foamei şi a lucrului. Am fost dus la carceră. Era sfârşit de Noiembrie şi vântul sufla de te-ngheţa. Am ieşit îmbrăcat cu trei perechi de izmene, trei pulovere şi o căciulă. Colegii se îngrijiseră de sănătatea mea. Noaptea eram încurajat şi mi se transmiteau ştirile din colonie şi de afară. După o săptămână am fost scos şi dus la baracă. Brigada era pe şantier, în schimbul de dimineaţă, când a venit un deţinut şi m-a rugat să merg până la camera primului brigadier Cujbă. Aici acesta mi-a înmânat un pachet de vreo 3 kilograme spunându-mi: „Duminică a venit mama dumitale de la Craiova şi n-a fost posibil să te scot de la carceră. Singurul lucru ce-am putut face a fost să-i iau acest pachet şi te rog să nu spui nimănui"! Amintiri dureroase ! Nu-mi văzusem mama din 15 August 1948, de când mă întorceam din Banat. De data aceasta făcuse ea 500 km., ca să-şi poată vedea băiatul. Mi-a adus o găină friptă şi un cozonac, fiind singurul pachet ce l-am primit la Canal. A fost destul de dureros că nu ne-am putut vedea. Pe la prânz a venit brigadierul Pop Dumitru, un ţăran maramureşean analfabet, şi m-a luat cu tot bagajul. Seara, după ce s-a servit masa, toţi intelectualii din brigada lui Lie Pompiliu au fost aduşi aici. Reuşisem, fără să vreau, să scap vreo 25 de oameni de teroare. în această nouă brigada domnea altă atmosferă. Deşi îmi făcusem planul să nu mai lucrez, colegii m-au convins să merg cu ei pe şantier. A doua zi am pornit cu lădiţa de unul singur la adunat pietricele, cu scopul să văd ce cunoştinţe erau pe întinsul şantier de la Mustaţa. La un moment dat s-a apropiat o figură distinsă, un om de aproape 50 de ani, a cărui inteligenţă se observa din privire, zicându-mi: — Domnule Ioniţoiu, nu vrei să lucrezi cu mine ? — E greu acest lucru, pentru că nu am venit aici să-mi fac norma, nu vreau să fiu asasinul năzuinţelor mele, iar mai presus să fac să sufere şi alţii din cauza mea. — Fii liniştit, că aici ai să te simţi ca între fraţi şi nimeni nu-ţi va reproşa niciodată nimic ! Cel care îmi vorbise era profesorul universitar Victor Jinga. Om de prestigiu, cu lucrări economice publicate şi mai presus un demn fruntaş din Transilvania. De atunci, găsindu-ne şi cunoştinţe comune de afară, ne-am împrietenit, cred pe vecie, deoarece drumurile ne-au fost comune prin puşcărie mulţi ani, până în 1964, iar năzuinţele de servire a intereselor poporului român de asemenea identice. In pauza de prânz, văzându-ne împreună, 1-a chemat brigadierul Pop şi 1-a rugat să-mi spună că nu are nimic cu mine, că la el n-am fost dat să mă supravegheze şi că nu va ţine cont de normă ştiind că sunt bolnav. Promitea că-mi va da suplimente, îl ruga pe profesorul Jinga să mă convingă ,,să nu mă iau cu el în gură " ca să-1 fac de râs în faţa oamenilor, că nu ştie ce să-mi răspundă. Dacă voi avea vreo nevoie, să i-o comunic şi el va încerca să rezolve. N-am căutat să profit de înţelegerea brigadierului şi a prietenilor de acolo. Deşi lucrul se desfăşura într-o atmosferă intelectuală, cu discuţii pe diverse teme, în care profesorul Jinga era un adevărat „magister", am reuşit, la sfârşitul lunii Decembrie, să aranjez să fiu mutat în brigada lui Lesnic, un fost plutonier, om cu bun simţ. La el era o trambulină spre brigăzile de construcţii. Oamenii lui mergeau ca săpători şi salahori pe diferite şantiere, de unde cei pricepuţi erau luaţi şi puşi la munci calificate. In acest fel am ajuns imediat să lucrez la blocurile de la Ovidiu. Transbordarea se făcea cu bacul, în plină iarnă. Zi de zi eram aşteptaţi pe malul celălalt de copii şi copile care ne duceau şi aduceau de la şantier. Şi totuşi, în situaţia nenorocită în care ne găseam s-au înfiripat şi idile, ce s-au transformat în căsnicii solide. Pe mulţi ne leagă amintiri mai mult decât frumoase de Ovidiu. Aici multe s-au făcut spre binele multora şi merită să se impletească cu ale exilatului român într-o nouă Tristia ce va depăna urmaşilor, după 2000 de ani, durerile autohtone provocate de unii din fraţii lor ajunşi în slujba veneticilor. La Ovidiu, cineva a trebuit să rişte după plecarea lui Sergiu Macarie şi sorţii au căzut pe mine. Cred că am văzut şi învăţat mai mult decât mă aşteptam în acest şantier. In brigada de construcţii, liantul blocurilor ridicate pe malul celei de a patra guri a Dunării era plămădit cu durerea a trei intelectuali, de o sensibilitate deosebită, ce foloseau în locul condeiului sapa răscolitoare a pietrei arse : varul. Oltean de origine, profesor universitar de sociologie şi filozofie la Facultatea din Iaşi, Alexandru Claudian a fost unul dintre primii intelectuali marxişti din România, militând o viaţă întreagă1 ca social-democrat. Călăuzit de dragostea pentru semeni pe drumul căutării adevărului şi dreptăţii pentru cei oropsiţi, a avut deziluzia suferinţei din partea celor cărora încercase să le lumineze drumul. Fire de poet, de o deosebită sensibilitate, îşi înăbuşea durerea privind la asuprirea omului de către om, sub biciul marxismului neiertător, la distrugerea valorilor umane. Coleg de generaţie cu Tudor Vianu, cu George Călinescu şi Mihai

Ralea, rămăsese decepţionat de aceşti intelectuali şi de alţii ca ei ce slujeau mistificarea ideologiei în slujba străinului asupritor. Alăturat intelectualităţii înainte de 1944 în atitudinea protestatară contra regimului dictatorial, trăia ca mulţi alţii drama impusă de noua dictatură, dealungul Canalului devenit mormântul românismului. Incercase în primăvara lui 1946 să rămână credincios ideilor social-democraţiei alături de C. Titel-Petrescu, Adrian Dimitriu, Eftimie Gherman, Fluieraş. Dar cu toţii luaseră drumul puşcăriilor. Şi ca prietenii întru ale politicii să-i facă şi mai mare chinul, au căutat să-i distrugă şi familia. Soţiei, Zoe Solomonescu Claudian, i-a fost dat să petreacă trei ani prin temniţele româneşti. Iată idealul marxist pentru care a luptat : soţ şi soţie împreună la puşcărie. Sau merită să citez spusele lui Titel Petrescu în 1946 : „ Porcii de comunişti au distrus marxismul pe vecie. De aceea noi, social-democraţii independenţi, am hotărât să nu mai salutăm cu pumnul şi să nu mai cântăm internaţionala." Şi poetul, sociolog şi marxist, Alexandru Claudian, amesteca în varul stins în care profesorul avocat Mihail Paulian, tot oltean, arunca agale, lopată cu lopată, nisipul Mării Negre. Tot literat, cu un ascuţit simţ critic, fost director al Colegiului National ,, Carol I ", fost candidat de deputat PNŢ la Dolj, el căuta să creeze o atmosferă de destindere între cei ce-şi săpau drumul spre groapa comună. Profesorul Paulian întreţinea discuţii literare pe orice temă, făcându-i pe mulţi să uite necazul zilei. Bolnav de inimă, condamnat la 5 ani, i-a executat până-n ultima zi, lăsând în mijlocul celor pe unde a trecut dâra luminoasă a omului de caracter. Şi-n varniţa alăturată, din groapă era scos şi aruncat varul de scriitorul Arşavir Acterian. Soarta împreunase pe trei condeieri sa stea laolaltă sub soarele dogorâtor al Dobrogei, să scruteze zările şi să trimită mărturia dragostei lor umane generaţiilor viitoare. Mulţumită anumitor oameni, aceşti scribi fuseseră salvaţi de teroarea unor brigadieri sălbatici şi aşezaţi la locuri de unde puteau să mai spere în ziua de mâine. Activitatea acestor brigăzi de construcţie se desfăşura în multe locuri de-a lungul Canalului. Obiectivul principal la acea dată îl constituia şantierul-concasoare, unde blocurile de piatră masivă din stânca de la Ovidiu urmau să fie măcinate. Construcţia lor a necesitat multe braţe de lucru. Inginerul Vernescu a fost cel care a condus şi urmărit execuţia temeinică, ajutat de o serie de ingineri deţinuţi, oameni de nădejde şi curaj, hotărâţi să îmbunătăţească condiţiile de viaţă. Printre ei se număra inginerul Marius Rusu, ing. Diesler, C. Bonea, Iulian ( Aurică ) Şeitan şi alţii. Acesta din urmă, originar din Comuna Săcele, Jud. Braşov, picase cu o organizaţie de rezistenţă din munţii Făgăraşului, ataşată colonelului Arsenescu. La Peninsula, Iulian Şeitan se zbătea prin tot felul de relaţii să ajute pe cei ce doreau să vină la construcţii. A fost depistat de ofiţerul politic şi a stat multe zile la carceră. Fiind cadru tehnic, avea şansa să nu fie controlat aşa de sever la intrarea în colonie. Datorită acestui fapt i-a venit idea doctorului Bică Georgescu să-i dea o trăistuţă legată sub testicule, în care să aducă medicamente şi părţi din ziar care erau interesante. Numărul mare de deţinuţi, munca de exterminare la mulţi la o vârstă înaintată, îngroşa numărul bolnavilor, în timp ce lipsa de medicamente se făcea simţită. Ajutorul trebuia să vină din partea celor ce aveau poarta deschisă spre exterior, în primul rând a celor de la construcţii. Inginerul Şeitan a fost o verigă importantă în acest sistem de ajutorare a bolnavilor, lucru ce a făcut, peste ani, pe avocatul Fruma să exclame : „acestui om ar trebui să i se ridice o statuie pentru tot ce a făcut". Bică Georgescu, doctorul de şantier, de o energie şi dăruire rar întâlnite, se ocupa de rezolvarea problemelor nu numai la locul de muncă, dar mai ales să contribuie la salvarea celor ţintuiţi la pat. Blocurile de la Ovidiu, coordonate de arhitectul Antonescu şi construite de inginerul Bone, au fost timp de doi ani de zile locul unde mulţi au putut să trăiască în linişte. Corelarea volumului de lucrări cu producţia oamenilor, pentru a se asigura norma, a fost urmărită şi rezolvată de normatorul Sergiu Macarie. Condamnat la 5 ani, avocatul Sergiu Macarie a executat şi peste pedeapsă. In Ianuarie 1953 s-a eliberat. Şantierul era pe terminate. Totuşi plecarea lui a creat probleme. Pentru ca administraţia să nu trimită un om nou în locul normatorului, s-a hotărât ca rapoartele de lucru zilnice, cu producţia oamenilor, vizitate de responsabili civili, să le întocmesc eu, urmând ca şeful de şantier să le predea. Lunile de iarnă Ianuarie şi Februarie, cu ger cumplit, făceau ca lucrările să meargă foarte greu. Şi totuşi, zi de zi, şantierul îşi făcea norma. Au fost aduşi şi trei preoţi, printre care părintele Galeriu din Ploieşti, care trebuiau salvaţi. Inceputul primăverii ne-a adus vestea cea mare : Călăul omenirii, Stalin, a murit în seara de 5 Martie 1953, scăpând de judecata oamenilor. La câteva zile după acest eveniment am fost chemat de comandantul Lazăr, în biroul căruia se mai afla un civil. M-a întrebat cum am ajuns să mă ocup cu producţia şi mai ales cum s-a realizat norma oamenilor. Am răspuns că oamenii mi-au cerut să întocmesc rapoartele de activitate,

iar responsabilii civili le-au verificat şi semnat. — ,,Cum a fost posibil ca patru zile la rând, pe o temperatură de minus 17 grade, brigada de construcţii de la Ovidiu să fie singura care şi-a îndeplinit norma ", m-a întrebat comandantul. Am replicat că oamenii au muncit în interior, la adăpost, la rectificări în vederea predării, iar semnătura dirigintelui de şantier certifică cele consemnate în raport. - ,, Bine, du-te, o să-ţi arăt eu cum se face norma pe această vreme !", a încheiat morocănos comandantul. Noaptea, pe la ora 11, am fost sculat de primul brigadier însoţit de Mureşeanu de la brigada de pedepsiţi. Neştiind ce au de gând, am făcut scandal şi s-au alertat cele patru brigăzi din baracă. Am fost dus mai mult pe sus în secţia ,, O " de pedepsiţi. Mi s-a făcut o percheziţie mai rău ca la securitate. Aici se găseau vreo 12 persoane de aproape o jumătate de an. Lucrul se desfăşura numai în schimbul doi, cu program prelungit la 10 ore. De la început am spus „ nu "muncii. Am ieşit câteva zile, dar nu făceam nimic. Acolo mai era un adversar al muncii forţate, Marcu Goldenberg. împreună cu el alcătuisem o echipă, care nu făcea nimic. Gerul era destul de puternic, în jur de minus 10 grade, şi vântul rusesc sufla fără milă. Te pătrundea. Ne aşezam după vreun bolovan mare şi stăteam la adăpost. Brigadierul Mureşan şi normatorul Segal veneau la noi şi ne spărgeau piatra ca să ne antreneze în muncă, să ne facem norma. Ce spărgeau ei era totul. Marcu Goldenberg îi striga lui Segal : — Măi, eşti de-al meu, eşti criminal de război azi şi vei fi şi mâine. O să-ţi răsucesc gâtul! Marcu prinsese curaj că mai avea acum un sprijinitor, iar ceilalţi se mai destindeau fiindcă zbirii erau preocupaţi de noi. După 5 zile, n-am mai ieşit pe şantier. Mureşanu m-a dus la doctor şi acesta i-a spus că nu stau bine cu inima şi odihna este necesară. Faptul că a făcut-o în faţa mea a fost un curaj din partea doctorului Tănăsescu. Odată cu venirea mea, au început să apară ţigări şi ceva mâncare în plus, transmise din colonie. Rămas după amiaza singur la baracă, puteam în voie să primesc buletine cu informaţii şi de-ale mâncării. Când veneau de pe şantier, toţi căutau pe sub pernă ca să vadă ce surpriză mai au. Marcu Goldenberg n-a mai vrut nici el să iasă la lucru. Eram doi şi se putea păstra mai bine legătura cu ceilalţi. într-o zi a rămas şi normatorul Segal, ca să ne urmărească, dar el locuia în cameră separată. Pe la vreo 6 după amiază, când se îngâna ziua cu noaptea, am fost anunţaţi că trebuiau să sosească alimentele. N-am putut contramanda nimic. Atunci am deschis fereastra ca să nu ne audă Segal şi eu am ieşit în curte, Marcu rămânând să primească alimentele în dormitor. Nici n-am coborât bine şi un grup, în frunte cu Victor Coconet, şi-a făcut apariţia, lăsând impresia că se fugăresc. Şi în momentul în care au ajuns în dreptul meu, au început să arunce pachetele în mine ca o ploaie. Nici nu ştiu când le-am dat înăuntru şi am intrat. La vreo 3—4 minute, Segal a deschis uşa dormitorului şi ne-a văzut dormind. A ieşit în curte, a dat ocol barăcii şi a revenit. Iar a deschis uşa, convingându-se că dormim. Probabil auzise zgomote de afară. într-un târziu, când totul a intrat în normal, am împărţit darurile, punând fiecăruia sub pernă câte ceva. Pe la 25 Martie au fost eliberaţi toţi, afară de mine şi inginerul Mircea Rizescu, cel cu Ţesătoria Dâmboviţa. Printre cei ce mai erau încă în Martie la pedepsiţi se numărau ofiţerul Folea şi Damian, de la spitalul militar din Bucureşti. Brigadierul Mureşan stătea acolo să păzească doi oameni. Cu două zile înainte de 1 Aprilie, într-o după amiază, plutonierul de la grefă m-a chemat şi mi-a dat bilet să mă duc la brigada de la grădină. Am refuzat. Am spus că nu merg decât de acolo de unde am fost dus la pedepsiţi. Mi-a spus că nu mai e posibil acest lucru şi pedeapsa a fost tocmai să mă înlăture de la construcţii. Până la urmă mi-a dat bilet de detaşare la construcţii, cu condiţia să dorm în altă parte, unde voi putea să mă aranjez. Nu puteam să înţeleg atitudinea mai mult decât binevoitoare a plutonierului. Cu detaşarea în buzunar, m-am dus la brigadierul Michi Dobrescu, prieten şi om de treabă. L-am rugat să meargă la administraţie şi să ceară să fiu repartizat la el, ca unul ce lucrasem la construcţii. Când a auzit, a pălit. Mai erau la el vreo 4 persoane care mă cunoşteau şi erau de părere să facă ceva pentru mine. Mi-a spus că e o situaţie delicată cu mine, că sunt cunoscut de ofiţerul politic şi de comandant ca element periculos şi o intervenţie din partea lui i-ar îngreuna situaţia : — Dragă Cici, mi-a spus Michi Dobrescu, dacă te aduc pe tine aici, periclitez situaţia celorlalţi, care au nevoie de ajutorul meu, în postul în care sunt. — Da, ai perfectă dreptate, dar dacă nu te consideram prieten n-aş fi venit să te rog. în această si tuaţie mă văd obligat să lucrez la tine fără să dorm, deşi sunt repartizat aici. Am scos trimiterea şi a rămas înmărmurit, nu-i venea să creadă. Nu ştia ce să mai zică ... Am spart eu tăcerea jenantă : — Pentru a nu avea neplăceri nici tu, nici oamenii care în majoritate îmi sunt prieteni, te rog să nu mă

fixezi la un punct de lucru. Eu voi ieşi în fiecare zi unde voi crede de cuviinţă, fiindcă sper să nu te aştepţi la spargerea normelor din partea mea. — Dragă Cici, nici nu te gândi la aceasta, aranjează cum crezi că-ţi este mai bine, din partea mea ai tot concursul. — Nu voi dormi aici şi nici nu voi mânca, aşa că nu mă vei ţine în evidenţă decât cu munca. Un singur lucru îţi mai cer, să spui dacă vei fi întrebat, că a fost necesară în acea zi prezenţa mea, pe şantierul unde mă găseam. Rămas singur în brigada de pedepsiţi, inginerul Mircea Rizescu era izolat complet de restul lumii şi foarte bine supravegheat de brigadierul Mureşeanu. Trebuia să facem ceva pentru a nu se simţi părăsit. Trebuia informat de mersul evenimentelor. Am hotărît impreună cu Marcu Goldenberg să-i ducem cele necesare. La începutul lui Aprilie, într-o seară, după ce l-am anunţat, ne-am apropiat prin spatele barăcii, pe la W.C. şi am reuşit să-i dăm pachetul fără să fim văzuţi, La câteva secunde am auzit paşi în jurul nostru şi eu am ţâşnit ca la concursul de ,,o sută de metri viteză". „Stai" au strigat voci după mine, urmate de paşi alergători. Cine a stat a fost Marcu, înhăţat însă de un normator. Eu mi-am văzut de drum, urmăritorul după mine. Am ocolit câteva barăci ca să-1 pierd şi am intrat în „ H "-ul construcţiilor. La una din brigăzi, uşa era deschisă şi linişte ca de mormânt. Din doi paşi am fost în patul din faţă, gata lungit. Nici nu ştiu când mi s-au tras pantofii din picioare. Nimerisem între Nelu şi Costică. In dormitor, lângă sobă, era comandantul Lazăr, cu spatele la uşă, discuta cu nişte zidari. Aşa se explica liniştea. La puţin timp a apărut în pragul dormitorului şi urmăritorul, în persoana lui Soroiu Gheorghe. A făcut câţiva paşi, a văzut pe comandant şi a plecat dezamăgit. Marcu a fost dus la ofiţerul politic. Cele două cozi de topor i-au reportat lui Chirion că a fost găsit lângă baraca de pedepsiţi, cu încă un bandit care a fugit. - Aduceţi-l imediat şi pe celălalt şi-i învăţ eu minte ! a strigat Chirion. - I-am pierdut urma, l-am fugărit, era întuneric şi a dispărut. — Pe voi am să vă pedepsesc, că nu sunteţi în stare să îndepliniţi o misiune ! Ascultă banditule, i-a zis Chirion lui Marcu, ce ai căutat la baraca de pedepsiţi ? — Eu nu ştiu, am fost dus, am stat, am fost chinuit 6 luni, aşa bolnav cum sunt, şi nici azi nu ştiu de ce ! - Lasă aia, că ai meritat-o, dar acum, în seara asta, ce ai căutat ? - Eu căutam surcele să-mi fac un ceai, ca sunt bolnav şi m-aţi nenorocit cu munca şi nu mai pot mânca. - Dar surcelele erau lângă baraca de pedepsiţi ? - Dar eu n-am fost lângă baracă, n-aveam ce căuta că aţi desfiinţat-o. - Auziţi mă, că n-a fost lângă baracă, s-a adresat Chirion celor doi hingheri. - Să trăiţi domnule locotenent major, lângă sârma barăcii l-am găsit ! . Ce mă, tâlharilor, W.C.-ul este baracă pentru voi ? S-a repezit Marcu spre cei doi. - Mai era cu unul alături. - Eu, cu unu ? mă orbilor, voi băgaţi oamenii nevinovaţi în puşcărie ! A început Marcu să ridice tonul. - A mai fost cu unul care a fugit. - Eu n-am fugit, m-am speriat. Strângeam surcele şi am auzit: Staiii ! Şi am stat. Uitaţi surcelele ! (avea ceva surcele în braţe şi gunoaie în mână). - Mă, banditule, cine a fugit ? S-a adresat Chirion lui Marcu. - Uite, ăsta a fugit ! Şi a arătat spre Soroiu. Am auzit voci care au strigat „ stai" şi eu m-am oprit din strâns surcele şi am stat. Ăsta, (arătând spre Soroiu) a luat-o la fugă ca nebunul, iar celălalt m-a apucat de guler şi m-a adus aici. - Şi cum mă, n-ai văzut pe nimeni ? L-a întrebat din nou Chirion. - Eram aplecat. Pe ăştia doi i-am văzut când au strigat :. ,,stai". Ăsta a fugit ca de nebun şi ăstălalt m-a adus aici, în loc să mă lase să-mi fac ceaiul, că eu numai cu ierburi trăiesc, aşa m-aţi distrus la canal. - Duceţi-1 la carceră, să-şi aducă aminte că n-are voie lângă baraca de pedepsiţi ! - Şi dumneavoastră trimiteţi-mi un ceai, că-s nemâncat de azi dimineaţă, că m-aţi distrus la canal ! Târziu în noapte, celui ce-i strecura ceva mâncare la carceră, Marcu îi spunea: ,,Ăla" să fie liniştit, că n-am fost decât eu singur şi mă descurc ! A doua zi i-au dat drumul. Reluându-mi activitatea, am ajuns să circul în cele 5 - 6 puncte de construcţii pentru a vedea atmosfera şi a încerca să intru în legătură cu exteriorul, mai necesară ca oricând, după moartea lui Stalin. La această

acţiune au contribuit circa zece oameni de nădejde. � ���� �������� �� ����

In acest fel am reuşit, la Năvodari, să obţinem cu ocazia Paştelui cantităţi mai mari de pâine şi vin, sfinţite. In multe locuri, ziarele veneau zilnic, în timp ce scrisorile plecau pentru exterior. Civilii se arătau din ce în ce mai binevoitori. Zvonurile despre încetarea lucrărilor la canal începeau să se adeverească. Brigăzilor de săpători nu li se mai cerea norma şi lucrau la lichidări sau demontări de linii de vagoneţi. Concentrarea se făcea mai mult pe şantierele de construcţii. La Năvodari, apropiindu-se Fastivalul Tineretului, se căuta să fim cât mai izolaţi, pentru a nu fi văzuţi de streinii care veneau să viziteze litoralul. Primăvara lui 1953 venise pentru omenire cu noi speranţe. Moartea lui Stalin părea că a lăsat să cadă cortina peste o sângeroasă tiranie. Lupta pentru putere a început în culisele Kremlinului. Cu toate că în ziua înmormântării sunau sirenele şi lumea încremenise pe străzi, pe şantierele de muncă forţată unii râdeau, alţii înjurau. Aceeaşi luptă de culise de la Moscova 1-a adus pe Malenkov pentru 4 luni la conducere, în Rusia se dădea pentru prima oară un decret de amnistie, la 27 Martie, urmat de o îmbunătăţire a codului penal. In urma acestui decret au ieşit numai politicii cu pedepse până la 5 ani, bătrânii peste 55 de ani, femeile peste 50 de ani şi incurabilii, iar restul, de drept comun. Cu această ocazie au fost eliberaţi 4 milioane de deţinuţi politici. La o săptămână, pe 4 Aprilie, se anunţă la Moscova reabilitarea doctorilor condamnaţi pe baza depoziţiilor mincinoase ale unor arestaţi, sub presiunea mijloacelor interzise de lege, aplicate de securitatea sovietică. Tot la această dată, Eisenhower ţinea un discurs care a trezit noi speranţe spre o lume liberă şi mai dreaptă. La 10 Iulie Beria era înlăturat, fiind învinuit de uneltire criminală împotriva partidului şi a statului, iar în Decembrie a fost executat împreună cu o serie de colaboratori. In cadrul unei şedinţe secrete a Cominformului s-a explicat celorlalte partide comuniste că Beria vroia să dirijeze politica Germaniei Democrate spre transformarea ei într-un stat burghez şi în acelaş timp să stabilească contacte cu Tito şi Rancovici. Noua conducere sovietică : Molotov - Hrusciov -Kaganovici, anunţă în faţa confraţilor că Stalin : - N-a convocat de 13 ani congresul partidului, - n-a convocat comitetul central de foarte mult timp. - a nesocotit directivele de conducere ale partidului stabilite de Lenin. - singur a dat dispoziţii asupra organizării administrative şi economice, - a dezvoltat cultul personalităţii, - a deviat de la concepţia marxist - leninistă, şi promitea că va face procesul politicii staliniste cu uşile închise. Asupra numărului oamenilor arestaţi şi exterminaţi în Uniunea Sovietică de-a lungul marii terori dezlănţuite în 1937 şi care a durat 15 ani, sunt (încă) discuţii. între 18 şi 30 de milioane se cifrează numărul arestaţilor şi deportaţilor, dintre care trei până la şase milioane dispăruţi fără urmă. O adevărată industrie de distrugere a fiinţei umane, o crimă organizată împotriva propriului popor, acesta a fost comunismul ce pretindea că va aduce egalitate pentru toţi. Adică o egalitate cu cei treizeci de milioane de arestaţi. Iată ce spunea Claude Roy sub titlul „Du culte de Stalin a l'idolatrie de Mao", în „Le Nouvel Observateur" din 16 Noembrie 1966 : „De la Moscova la Erevan, practic n-am întâlnit un singur sovietic la care familia să nu fi pierdut unul sau doi membri în timpul războiului germano - rus şi unul sau alţi doi membri să nu fi fost închişi, deportaţi, împuşcaţi sau dispăruţi în cursul marilor epurări dintre 1938 - 1948". Intr-o zi de vară, pe 2 Iulie, goarna n-a mai sunat deşteptarea. Soarele ridicat de câteva suliţe ne prevestea ceva nou. Brigadierii chemaţi la raport au venit şi ne-au anunţat să ne facem bagajele, iar cei ce au ceva la magazia coloniei să fie pregătiţi pentru că vor fi chemaţi. Pe la orele 8 a început marea mişcare. Mii de oameni cu bagajele în spate cutreierau platoul în căutarea noilor loturi constituite după pedepse de executat şi pe culori politice. In acest timp am, asistat la o scenă ieşită din comun. Câţiva ofiţeri străini de colonie şi-au făcut apariţia.

Unul dintre ei, recunoscut ca fiind colonelul Constantinescu, directorul închisorii Văcăreşti, cu un ciomag în mână s-a îndreptat spre infirmerie, unde se găseau vreo 10 - 12 persoane. Ajuns acolo a început să lovească în dreapta şi-n stânga, fără să întrebe sau să ţină seama de boala omului. Disperaţi, unii au sărit pe fereastră, alţii operaţi, sau în cârje, în cămăşi sau izmene, îşi făceau apariţia târându-se spre barăci să-şi ia bagajele. Odată formate loturile, acestea luau drumul barăcilor, izolându-le de celelalte cu pedepse mici. In acest haos, lumea se întreba ce o să se întâmple, la care un mucalit a răspuns . „ Aici e ca la Bălăceanca, la spitalul de nebuni ; o să ne pună să astupăm canalul" ! Aproape două mii de deţinuţi au primit hrană rece pentru două zile şi au pornit spre garniturile cu vagoane de vite în care au fost îmbarcaţi. Acum erau toţi egali, foştii asupritori şi asupriţii, împreună spre necunoscut. In vagoane s-au petrecut scene prin care au fost puşi la punct torţionarii. Unii au fost loviţi, (printre aceştia marele criminal Zubrinski), alţii obligaţi să doarmă lângă hârdăul cu murdării, alţii îşi cereau iertare. După o săptămână, am aflat de la unii din garda care însoţise vagoanele, că jumătate au fost duşi la Gherla, iar restul la Aiud. După trei ani de muncă forţată, de chinuri şi teroare, prima etapă pe calea exterminării rezistenţei româneşti s-a încheiat imediat după moartea călăului omenirii. Din numărul extraordinar de mare al oamenilor ce au trecut prin colonia de muncă forţată Peninsula, menţionez în limita aducerii aminte : Acterian Arşavir, scriitor, mare caracter , Alexandru, maior din infanterie, de la Sibiu , Antoniu, ofiţer, din Ploieşti ; Apostol Vasile, din Constanţa, om serios preocupat în permanenţă de a face bine şi de a fi de folos celorlalţi ; Arjoceanu, avocat din Târgu Jiu, fruntaş naţional-ţărănist; Arpad, muncitor din Transilvania; Aznavorian, avocat din Bucureşti, fruntaş naţional- liberal; Atanasiu Dumitru, ziarist din Bucureşti, autorul romanului „ Nyusu *-, după eliberarea din închisoare a devenit agentul securităţii; Antonaru Ion; Ivăncescu, judecător din Sibiu ; Badea Gheorghe, a lucrat la atelierul de tâmplărie al coloniei , Barbu, doctor, om dubios ; Badiu Virgil, profesor de istorie şi teolog, om de caracter , Bălan, general, a fost dat înapoi de Iugoslavi după ce a trecut frontiera ; Bănică Matei, subofiţer, mare caracter ; Bârna, învăţător din Roman, informator , Bărbulescu Marian, student la politehnică ; Batin Vasile, învăţător, om de caracter , Bratu Alexandru, avocat, secretarul organizaţiei PNŢ din Fălciu, condamnat în procesul pentru reorganizarea tineretului, a fost un om de atitudine, luptând în permanenţă împotriva muncii forţate ; Brătianu Dan, văcsuitorul ghetelor miliţienilor care ne terorizau, a făcut de ruşine neamul; Beju Ion, preot ; Berbec Constantin, din Tulcea ; Bârsan Ion, tipul ţăranului cinstit, din Sălaj ; Bogdan, elev din Şieu, Maramureş ; Boian Ion, din Braşov, economist, fost legionar, un om de caracter, gata oricând să facă bine; Boilă Puiu, student, băiat de caracter, Bolboroiu Mitică, din Bucureşti ; Boldoi Ion, student, din Jud. Olt, un tânăr serios ; Boală Dumitru, aviator din Medgidia , Bone Constantin, inginer ; Botez Sorin, student ; Braicu Vili, doctor din Turda , Bucă Ion , economist , Brumă Aurel , Bucea Nicolae, Preot Burtea Dumitru, din Dragoslavele, deşi a făcut liceul militar şi a urmat dreptul, s-a încovoiat şi a servit umil pe asupritori, lovindu-şi chiar şi fraţii de suferinţă , Buta Nicolae, avocat, a trecut prin carceră ; Căliman Ion, doctor din Braşov ; Calistratu Mircea, avocat ; Căpăţână Iuliu, din Tg. Jiu ; Căpitanu George, muncitor, a fost unealta comuniştilor după 1946, şi în puşcărie informator, Cară Ion, comandor de marină ; Caravan Iulică, dobrogean, intrat în puşcărie din cauza răzbunării lui Dusa şi Vâlcu, conducătorii comuniştilor din Jud. Constanţa ; Caraion Ion, scriitor, redactor la ziarul comunist Scânteia care a otrăvit sufletul neamului cu minciuni şi propagandă pro-sovietică, om şters y, Cantacuzino Matei George, arhitect ; Cantea ; Călin Aurel ; Cazacu, avocat din Calafat , Cazacu Marcel, elev din Rădăuţi, mare caracter ; Ceauşu Titus, comandor, a fost crunt torturat în brigada lui Bogdănescu, Cernovodeanu Dan, coleg de liceu cu regele Mihai, frontierist ; Chindriş Ion, preot ardelean, Chişiu Emil, student din Turda, condamnat 5 ani într-un proces înscenat de Securitate. Un băiat de mare caracter, în 1953 a căzut victima unui accident la Ovidiu din cauza lipsei măsurilor de siguranţă în care trebuiau să lucreze oamenii ; Chintescu Jean, proprietar la Coţofeni şi Găieşti, a fost arestat la vârsta de 80 de ani, orb fiind ; Ghiţă, avocat din Cluj , Chiper Gheorghe, avocat din Iaşi, fost preşedinte al tineretului PNŢ din Moldova ; Christescu Valeriu, avocat, legionar ; Câmpeanu Toma, jurist şi ziarist, naţional liberal, canditat al treilea pe listele de deputaţi din Jud. Dâmboviţa ; Chiriţă, farmacist din Muscel, Chindia Ion, preot ardelean , Câmpeanu Alexandru, doctor, deşi tânăr, cu o pregătire ştiinţifică excepţională ; Câmpeanu Ion, contabil din Someş ; Ciontea, elev ; Constantinescu Narcis, ofiţer de cavaliere, din Sibiu ; Constantinescu Atta, fost ministru, Constantinescu, doctor ; Comes Silviu, învăţător din Tg. Mureş ; Comşa Stelian, student din Bucureşti; Costea, macedonean, mort, între tampoane la Mustaţă; Costescu Cornel, avocat din Teregova ;

Coşbuc Anton, nepotul lui George Coşbuc ; Coşereanu Ion, comandor ; Coşe-reanu Alexandru, elev din Bacău ; Constantinescu Nicolae, contabil din Timişoara ; Cioată, tânăr din Dâmboviţa ; Cristoforatu Dionisos; Cristescu Mihai, student din jud. Olt, băiat serios ; Curpănaru, elev din Bacău ; Damian I. de la spitalul Militar din Bucureşti ; Dărăban, ţăran; David, ţăran cu mult bun simţ, a lucrat în brigăzile de construcţii ; Dimitriu Lucian, maior de cavalierie, din Craiova, om de mare caracter ; Dobrescu Adrian, avocat ; Dondoe Marin, student, din Craiova, a îndurat multe, rămânând un om. La Colegiul „ Carol I ", unde a învăţat, a fost un elev excepţional . Drăgulete Petre ; Dragomir, ţăran din comuna Ciocârlia ; Drăgulschi, doi fraţi lipoveni din Deltă ; Drincu Ion, avocat, secretarul organizaţiei PNT din Arad; Dumitraşcu Cornel, din Dolj, a lucrat în brigăzile de construcţii, om de caracter; Dumitrăchescu, preot din Muscel, n-a strălucit nici în libertate, nici în puşcărie ; Dumitrescu Luca, avocat ; Dumitrescu Constantin, din Prahova ; Dumitrescu-Colteşti, preşedintele PNŢ din jud. Vâlcea; Disler, inginer ; Dunca, elev din Maramureş; Duţă Iulică, student din Cobia, Dâmboviţa ; Drăgoi, inginer ; Eisenbraun Robert, poet şi scriitor originar din Basarabia, stabilit după 1944 la Brăila, unde şi-a desfăşurat activitatea publicistică până când scriitorul Mihu Dragomir, agent al securităţii, 1-a băgat în puşcărie. A fost un mare talent plin de sensibilitate şi a făcut multe poezii la Canal, prin care reliefa suferinţa neamului românesc . Evolceanu Alexandru, colonel din vânătorii de munte, condamnat în „ Sumanele Negre "; Faina Liciniu, avocat, de pe Târnave, am putea spune, un om între oameni, caracterizat printr-o mare putere de dăruire pentru binele semenilor şi al neamului ; Filipaşcu Alexandru, profesor, mort în Noembrie 1952, la trei zile după venirea cu lotul administrativilor în colonia Peninsula. Istoric fiind a publicat multe lucrări de specialitate , Foareş, moldovean ; Folea Ion, ofiţer, pentru atitudinea sa demnă, curajoasă, a stat 6 luni în brigada de pedepsiţi, dar peste 10 ani, fiind în Aiud, a cedat în faţa reeducării ; Folender, cunoscut sub apelativul „Papa", om de suflet, foarte bolnav de inimă ; Fonea Florian, ofiţer din comuna Gogoşu, jud. Dolj, om de caracter ; Farca, brigadier ; Fruma, avocat, liberal, om de caracter, având necazuri în colonie, a fost ajutat de inginerul Aurică Şeitan să meargă la construcţii. Pentru ceea ce a făcut pentru el şi pentru mulţi alţii, Bubu Fruma spunea ca lui Şeitan să i se ridice o statuie; Frunză, funcţionar, moldovean ; Furduiescu, funcţionar din Roman; Gafencu, student, om de caracter ; Galeriu Constantin, preot de la biserica Sf. Vasile din Ploieşti. A fost un propăvăduitor al cuvântului evangheliei şi al dragostei între oameni, acolo unde teroarea era mai mare; Garibaldi, macedonean, om de mare caracter; Gerota Dumitru, profesor universitar de drept, la a cărui arestare a contribuit şi finul lui, Alexandru Dragulănescu, despre care am amintit că era agent. A fost membru PNŢ şi directorul cercului de studii. A căutat să susţină moralul oamenilor, fapt pentru care a avut de suferit în colonie , Georgescu-Topârzan, inginer din Braşov ; Georgescu-Tulcea, avocat; Georgescu Bică, un om cu suflet mare ; Ghera Costea, macedonean ; Gherase Dumitru, ziarist, Ghiţă Nicolae, un macedonean de mare caracter, curajos, contribuind la susţinerea moralului oamenilor ; Gligor V., preot ; Gârneţiu Vasile, cel care, având o tipografie în Braşov, a acceptat să tipărească în primăvara anului 1944 programul de reforme politice al grupului de intelectuali din localitate; Gima, macedonean; Gospodin Apostol, macedonean; Gogonea Axente, doctor din Zărneşti, jud. Braşov ; Goia, ţăran moţ, ducea lupta de clasă în brigada lui Marinovici ; Gorun, ţăran ardelean, un om de mare caracter ; Grozăvescu, ţăran din Banat ; Goldenberg Marcu, un evreu curajos, poate cel mai curajos de la Peninsula, care pentru atitudinea lui a stat 6 luni în brigada de pedepsiţi ; Guciuşna Petre , fiul marelui patriot basarabean ; Gurău Vasile, un tânăr de caracter ; Hălălău Ştefan, colonel, comandantul şcolii de ofiţeri de artilerie din Craiova; Haimovici Milan, pastor protestant ; Hăngănuţ, ţăran ardelean; Hantz, zidar din Ciuc ; Hang Matei, comerciant ardelean, mare caracter ; Haşieganu, doctor ; Haţeganu Eugen, avocat, fost director la O.R.A.C.A., a fost bătut îngrozitor de Brânzaru şi apoi, cu o deosebită predilecţie, de sadica Vida Nedici. Pentru a nu mai costitui o dovadă în plus despre barbariile ce s-au comis în închisori- fiind mutilat, el a fost arestat din nou în 1958 şi aruncat sub tren, lângă gara de Est, simulându-se o sinucidere . Herlea Alexandru, fruntaş naţional-ţărănist din Orăştie, avocat, profesor universitar de drept civil la Academia Comercială din Cluj-Braşov, mare caracter şi foarte omenos, bucurându-se de prestigiu şi fiind în acelaş timp apropiat şi prieten. Avea darul de a polariza oamenii în jurul lui ; Heul Emanuil, avocat, originar din Iaşi ; Holban Mircea, ofiţer; Humulescu Leon ; Ienciu Codru, inginer textil şi licenţiat în Drept , Uiescu Ion, profesor, originar din comuna Cuptoare, jud. Severin; Iliescu Dan, ofiţer de artileriei, om de caracter ; Iogu Petre, student, macedonean, om de caracter; Ionescu, avocat din jud. Olt, mort în colonie; Ionescu Stelian; Ionescu Lulu, fost director al Radiodifuziunii, om hotărît şi combativ, aşa a rămas şi după eliberare; Ionaşcu Constantin, student în drept, foarte muncitor şi

priceput, a practicat toate meseriile posibile în colonie, fiind necesar peste tot, dar nu s-a eliberat decât cu „adiţionalul", la un an de la expirarea pedepsei; Ionescu Georgică, prahovean; Iordăchescu, elev din Buzău, mare caracter ; Ion Vasile, inginer; Isvoreanu, avocat din Turnu Severin; Iusco Gavrilă, elev din Maramureş; Iosifaru, profesor din Argeş, caracter slab; Laitin, student, brigadier, bătăuş; Lăzărescu Paul, student, de care am mai vorbit; Lăzeanu, profesor la Academia Comercială; Lazăr Cornel, din jud. Timiş; Lazăr, ţăran din comuna Cogălniceanu, Dobrogea; Lazăr Eugen, din Braşov; Lăzărescu Codin, scriitor, om oscilant; Licea, avocat din Turnu Severin; Jianu Mircea, student la medicina militară, legionar, originar din Craiova, a trecut prin Piteşti şi pe la brigăzile 13 şi 14 de la Peninsula, după care s-a redresat şi a fost martor în procesul călăilor care-l schingiuiseră; Jilavu Petre, ofiţer de marină, din Craiova, a rămas un român demn şi de caracter; Jinga Victor, rectorul Acadamiei din Braşov, fost subsecretar de stat, om demn de curaj, bucurându-se de prestigiu, va trece prin mai multe închisori până în 1964, Jipa ; Jeleriu Ion, avocat din Ocna Sibiu, mort în închisoare, la Poarta Albă, pe 19 Noiembrie 1953; Jumanca, un ţăran bănăţean, a lucrat la cioplitorii de piatră; Juverdeanu Ovidiu, student din Moldova, informator şi unealtă a administraţiei; Kalman, un ţăran ardelean, Kekais, comandor de marină; Kendeffy Nicolae, conte de Sîntmaria, Haţeg, condamnat pentru trecere de frontieră; Lisnic, brigadier; Livezeanu Radu, secretarul organizaţiei PNŢ din jud. Vâlcea, un om de caracter, demn, care a mai fost arestat, ieşind bolnav, dar cu fruntea sus, a detestat linia de colaboraţionism a fratelui său, Octav Livezeanu; Lungu, preot, om de mare caracter; Luscov P. ţăran din Galda jud. Alba, om de mare caracter; Luscan, colonel, om de mare caracter; Maior Petru, avocat din Lugoj; Malciu Emil, scriitor, om de caracter; Malciu Grigore, ziarist, mort în colonie, Man Nistor, elev din Şieu, jud. Maramureş; Marcovici, evreu, se spunea că a fost şi la Auschwitz; Mărdărescu Relu, avocat, naţional-ţărănist, din Bucureşti; Marţian, din Bucureşti; Marta Ionel, din Braşov; Marinescu Constantin, funcţionar CFR, Bucureşti; Marinescu Eugen, maior; Marinescu Ion, preot de la biserica Sf. Treime din cartierul „Lacul Tei" Bucureşti, Marinescu Ştefan, profesor din Comuna Velea, jud. Dolj; Mărăşescu, inginer; Mărgineanu Aurel, din Someş, liberal, profesor; Madgearu Mircea, ofiţer, împuşcat pe şantier; Mastican Cornel, comisar din Orăstie; Mateescu Mardare, ziarist din Braşov, Mavrodin, pictor scenograf; Maxim, ţăran din jud. Alba; Megheşan, ardelean, om de caracter; Miclea, preot; Micu Emil, istoric din Braşov, om de caracter; Micu, comandor de aviaţie; Mija, un tânăr; Micu, ţăran din Alba; Mihuţ Ion, ţăran din comuna Galda, jud. Alba; Mitan Gheorghe, economist din Braşov, om lipsit de caracter, care după eliberare va deveni unealta securităţii; Mitrea Dumitru, din tineretul universitar naţional-ţărănesc, a devenit informatorul ofiţerului politic Chirion. A fost găsit şi cu note informative asupra lui, când era la brigada de mecanici, Mocanu Gogu, comandor de marină, gata oricând să vină în ajutorul celorlalţi; Moldoveanu Ion, om de caracter, Moldoveanu Dumitru, din Constanţa; Moldoveanu Aurel, funcţionar CFR la Medgidia, un om gata să facă un bine oricând; Molnar Teodor, a muncit la bucătăria coloniei; Munteanu Frasin - Râmnic, profesor; Munteanu Ion, student la Academia Comercială; Muscanu Viorel, preşedintele tineretului PNŢ din jud. Arad, avocat, un bun coleg; Mitucă, căpitan, originar din Oltenia, după ce a fost brigadier la CernaVodă, căuta să dovedească buna credinţă şi sper că a reuşit; Nacu Ionel, licenţiat al Academiei Comerciale, legionar, de mare caracter, a fost un om demn şi a militat tot timpul pentru o înţelegere a Românilor; Nariţa, preot; Năsui Vasile, ţăran din Maramureş; Năstase Cornel, din Braşov, fost prefect în jud. Trei Scaune; Năstase Mitică, avocat liberal, din Orăştie; Năstase, student din Bârlad; Neamţu Tudorică, avocat din Craiova, un om demn; Neicu Constantin, din jud. Constanţa; Nestorescu, ţăran din Banat; Nicoară Adrian, din Braşov, în conducerea tineretului naţional-ţărănesc, om demn; Nisipeanu Toni, student torţionar; Niţulescu Horia; Nour, doctor; Olteanu, notar din jud. Mehedinţi. În ziua de Crăciun 1952, trenul i-a tăiat picioarele pe şantierul de la „Mustaţă" şi nu a putut fi salvat din cauza administraţiei, care nu l-a dus la spital; Oniga, maior din Alba Iulia, turnător în lotul lui Dabija, de la Muntele Mare; Onofrei Pompei, preot din Sibiu, cel care, rămas în Transilvania de Nord, sub ocupaţie ungurească (1940 - 1944), a fost spânzurat de Unguri şi printr-o minune a scăpat, rupându-i se frânghia. Regimul comunist l-a închis, cu intenţia de a se desăvârşi ceea ce nu reuşiseră să facă Ungurii. Oroş Emil, doctor din Cluj; Oroş, avocat, notar public în Tăşnad; Orghidan, comerciant din Braşov; Oţoiu, preot din Sibiu, Otparlic George - Mihai, student din Iaşi, un om de mare caracter; Păcuraru Ion, din Arad; Păcuraru Remus, preot; Palade Coriolan, preot; Paleu, din Piatra Neamţ, un tânăr de caracter; Pascu Emil, avocat din Blaj; Pascu Gheorghe, avocat din Bucureşti; C. Pârvulescu, funcţionar la CFR; Petre Gheorghe, participant la greva de la „Griviţa" în 1933, un om de mare caracter; Petreanu Nicolae, student, bolnav din cauza bătăilor de la Piteşti, om de caracter; Petrasievici, fost

preşedinte Y.MC.A.; Pârvu Leontin din Braşov; Pârleţeanu, venit din Siberia; Pintilescu Ştefan, comandor de aviaţie, om de caracter; Piso, preot din Zărneşti, jud. Braşov, lipsit de caracter, Piţigoi Marin, avocat, originar din Broşteni, jud. Argeş, vicepreşedintele organizaţiei judeţene PNŢ, a fost schingiuit de nepotul său, Sică Enăchescu, brigadier „reeducat", pentru ca acesta să-şi dovedească ataşamentul la acţiunea criminală de exterminare a deţinuţilor. L-a chinuit zi şi noapte, luni de zile, l-a pedepsit în nenumărate rânduri, l-a lovit şi l-a pus la muncile cele mai grele. Pop, protopop din Aiud; Pop Ion Aderi, ţăran din Sălaj, om de caracter; Pop Ion Boabă, ţăran din Sălaj, om de caracter; Popoiu Grigore, elev din Panciu, un tânăr plin de curaj; Popa Gheorghe, din Turda; Popa Teodor, vicepreşedintele organizaţiei PNŢ din judeţul Bihor; Popescu Simion, din Mehadia, funcţionar PTT , la Băile Herculane; Popescu-Constantin - Lumină, inginer legionar, după eliberare a devenit agentul securităţii din Ploieşti; Popescu Ion, parohul bisericii din comuna Valea Dragului, jud. Argeş; Popescu, inginer, originar din Romanaţi, fratele lui Lumină, tot legionar, în schimb un băiat serios. Popescu Ieronim, un om mult încercat. Din cauza muncii forţate s-a îmbolnăvit grav de inimă. Sufletul nu i-a fost atins şi cu toată situaţia grea în care se afla s-a alăturat salvării celor în suferinţă, protestând ori de câte ori a fost nevoie, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Nu a făcut nici un fel de politică, dar conştiinţa de român l-a făcut să fie adeptul unirii forţelor împotriva tendinţei de exterminare. Era pentru democraţia pluralistă. Popovici Victor, avocat; Precup Nicolae din Braşov, secretarul organizaţiei PNŢ; Presecan, ţăran din Orăştie. Prună Constantin, tânăr din jud. Neamţ. După eliberare a cedat în faţa securităţii. Purdea Gheorghe, preot; Purdea, notar; Radina Remus, ofiţer de cavalerie din Segarcea, jud. Dolj; Radu Ion, protopop; Radulian, marinar, om dubios; Rădulescu Octavian, student din Bucureşti, om de atitudine; Răchiţeanu Valeriu; Raţiu, student ardelean; Raţiu, preot greco - catolic, ardelean; Rizescu Mircea, inginer; Roland, avocat din Bucureşti; Roman Dănilă, student din Beiuş; Rusu Marius, inginer din Iaşi; Roman, ţăran din Dolj; Răutu Constantin, ziarist; Rusu Vaier, din Turda; Saghin Ion, avocat din CâmpuLung Moldovenesc, socrul lui Ţurcanu; Seviciu Tiberiu, notar public din Lugoj; Şerbănescu Pândele, profesor, directorul liceului ,,Sf. Petru şi Pavel" din Ploieşti; Şerbănescu, elev din Buzău, torturat, mare caracter; Sergiu Dan, scriitor, a lăsat de dorit; Scrob Gheorghe, preot; Scriban; Secui Manoilă, din Turda, Sima Gheorghe, un muncitor care a rupt portretul Anei Pauker. A fost condamnat 5 ani şi a rămas şi după înlăturarea ei din guvern. Sima, avocat din Bucureşti, colaboraţionist, fost naţional - ţărănist; Simu Silviu, preot, Simescu Petre, funcţionar, originar din Craiova, a lăsat de dorit. Simina Radu, student din Ploieşti; Slăvescu, colonel; Someşan Laurian. Spuză Mihai, student la medicina umană la Cluj, originar din Mehadia. Cu toate că a trecut prin reeducarea de la Piteşti, a rămas de caracter. Şeitan Iuliu Aurică, inginer, om de mare curaj şi caracter, care a ajutat pe mulţi la canal. Ştefănescu, colonel, preşedintele tribunalului militar din Timişoara sub comunişti. A condamnat foarte mulţi români, pe care i-a întâlnit, apoi la canal. Pentru a se salva, a cerut administraţiei să-l trimită la închisoare;Ştefănescu Ghiţă, avocat din Galaţi; Ştefănescu Constantin, din comitetul sindical al presei din Ardeal şi Banat; Stănilă, din Deva; Stanciu, locotenent din Oradea; Stoenescu, colonel, aghiotantul generalului Avramescu; Stoica Sever, ziarist; Stolojan Vlad din Bucureşti; Subţire Gheorghe, avocat din Timişoara; Suciu D. Ion profesor de istorie, din Banat; Tărcuţă David, moldovean, om de caracter; Tălpăşeanu Virgil, învăţător din jud. Dolj; Ţăranu, inginer; Tătaru Augustin, preot; Tătulea Octavian, avocat din Braşov, Târnoveanu Mircea, tânăr din Moldova; Teodorescu Dumitru, avocat, naţional - ţărănist; Teodorescu, profesor din Craiova, arestat la vârsta de 80 de ani; Teodorescu Nic, preot din Bucureşti Ţiţei, fost aviator, la Buzău. Ţigănescu, maior, vicepreşedintele organizaţiei PNŢ la Prahova, lipsit de caracter. După eliberare dă o mână de ajutor securităţii. Ţepelea Gabriel, profesor din Bucureşti, fost naţional - ţărănist; Tofoleanu Ion, student la medicină; Ţolescu Tiberiu, ofiţer, originar din Circea, jud. Dolj; Tomaziu Nicolae, inginer textilist; Trifu V. V., doctor, teleormănean; Tsaldaris Gogu, din Constanţa; Udroiu Ion, elev din Bucureşti, curajos şi de caracter; Ungheanu, student; Ungureanu Vasile, învăţător din Roman; Utan, ziarist; Vasiliu Nacu, avocat din Râmnicu Vâlcea, om de caracter; Vătăşescu, fruntaş liberal; Velea Ion, ţăran din Banat; Vintilescu Doru, doctor din Ploieşti; Vintilescu Mihai, student din Ploieşti; Vodă, avocat din Târgu Mureş; Zotta, din Bucureşti; Zuca Teodor, poet de origine macedoneană. Pentru a înjosi pe oameni, pentru a-i batjocori, ofiţerul politic crease câteva echipe pe care le folosea după programul de muncă la curăţirea hasnalelor. Dintre ei menţionez: Consulul Bâleanu şi Cernavodeanu Dan, amândoi condamnaţi pentru trecere de frontieră; Profesor universitar Herlea Alexandru şi avocatul Eugen Haţeganu.

��� ���� ������������� � �������

Privind evoluţia vieţii de toate zilele după impunerea guvernului de către Ruşi, se constată o tendinţă generală spre anarhie. În Moldova nu se putea face nimic. Autoritatea centrală nu era ascultată. Conducerile locale şi siguranţa erau puse la dispoziţia Ruşilor. Omul nu mai avea nici o siguranţă, nici în casă, nici pe stradă. Drojdia societăţii se mişca, devenea îndrăzneaţă, chiar agresivă, observând că autoritatea se clatină din cauza trupelor eliberatoare ce se comportau ca ocupante. „Davai ceas davai palton, de la Nistru pân' la Don" din cupletul lui Constantin Tănase, spunea totul. Când acesta a apărut cu ceasuri pe ambele mâini şi altele atârnate după gât, lumea l-a aplaudat frenetic, pentru că, fără să spună nici un cuvânt, arăta adevărata atmosferă ce domnea în ţară. Dar aceasta l-a costat viaţa. Inflaţia creştea în timp ce alimentele dispăreau, foametea îşi arăta colţii şi goana după provizii era la ordinea zilei. Ruşii cărau tot ce puteau şi lipsa era generată de ei. Se căutau vinovaţi pentru a se motiva cauza lipsurilor şi presa comunista găsise ţapi ispăşitori în negustorii care doseau mărfurile ca să le speculeze, industriaşii care nu voiau să îmbunătăţească viaţa muncitorilor şi moşierii care exploatau pe ţărani. Muncitorii au fost luaţi în timpul liber şi trimişi la ţară să repare uneltele fraţilor lor ţărani şi să-i lămurească despre lupta comună spre folosul regimului comunist. Timpul liber începea să nu mai existe. Omul nu trebuia să aibă timp să mai gândească. Să fie tot timpul ocupat. Omul începea să fie dresat ca un animal, să înveţe respectarea programului cu sfinţenie pentru a-şi mulţumi noul stăpân. Trebuia să se linguşească şi să se gudure când apare stăpânul. Să nu spună nici o dată nu, chiar dacă nu va face. Laşitatea începea să apară ca trăsătură principală în noua moralitate. Sufletul omului era murdărit, era rătăcit de la calea cea dreaptă, trebuia să se zbată în nesiguranţă. Totala anihilare a personalităţii era scopul dorit de comunişti, într-o lume în care omul urma să trăiască într-o viaţă amorală. Ţăranii care primiseră pământ prin aşa zisa reformă agrară, nici nu apucaseră să se obişnuiască cu gândul că vor fi proprietari, şi au fost obligaţi să intre în întovărăşiri agricole, primul pas spre colectivizare. Şi pe lângă cei împroprietăriţi au fost obligaţi şi ceilalţi să se întovărăşească cu tot inventarul agricol (car, boi, plug). Cei care se împotriveau creau necazuri copiilor la şcoală şi celor din serviciu. Copiii lor erau chemaţi la organizaţiile de bază şi trimişi să-şi lămurească părinţii, dacă vor să mai rămână în posturi. Asupra celor ce nu se înscriau, a început să se aplice sistemul „cotelor" prin care unii trebuiau să mai cumpere produse ca să poată achita cantităţile ce li se fixaseră. Ba trebuiau să dea cote şi pentru cerealele şi legumele pe care nu le produceau. Nici grâu pentru sămânţă nu reuşeau să ia. Dacă nu-şi acopereau cotele, li se lua din casă totul. Perceptorul ajunsese asupritorul principal în executarea financiară a ţăranului. La sfârşitul lui iunie 1947, lumea adusese grâul la maşinile de treierat şi-l aşezase în stoguri. În comuna Rast din judeţul Dolj, ţăranii n-au mai vrut să-l treiere. Imediat a fost anunţat prefectul judeţului, Campănaşu, fost preot, răspopit. Mai târziu va ajunge general de securitate. Venit la faţa locului a început să discute cu ţăranii şi să-i convingă să treiere. Deoarece cotele prea mari reprezentau motivul, mai mari chiar decât producea pământul, prefectul le-a explicat că este o datorie către stat, ca toţi să şi le achite. - Bine, bine, au zis oamenii. Să le achităm. Dar când nu avem să luăm nici pentru sămânţă? Atunci moş Ion a ieşit din rândul mulţimii şi a grăit. - Domnule prefect, oamenii nu că nu vor să treiere, fiindcă toţi or s-o facă dar le este teamă că li se iau şi paiele. - Nu oameni buni, nu vă ia nimeni paiele, a răspuns prompt prefectul Cumpănaşu. - Vedeţi, fraţilor, a intervenit moş Ion, c-o să vă duceţi cu paiele acasă, după un an de muncă. A înghiţit-o prefectul, oamenii i-au râs în nas, dar aceasta a fost realitatea. Şi acolo şi pe tot cuprinsul ţării oamenii au plecat cu paiele, şi sacii goli pe mână. După seceta din 1946, în anul următor recolta nu era prea bună, iar în Moldova foametea îşi arăta colţii. Cotele de cereale s-au accentuat. În faţa acestei situaţii oamenii duceau o parte din snopii de grâu acasă, unde îi băteau cu ciomegele. La aria satului, făcută pentru treierat, ajungea foarte puţin grâu. Atunci jandarmii şi autorităţile comunale au început percheziţii la casele oamenilor pentru a descoperi şi a le ridica snopii de grâu. Asupra acestui procedeu s-a pus accentul mai mult în Moldova.

�������� �� �����

Anul 1947 a fost anul răbufnirii primelor nemulţumiri ţărăneşti din cauza cotelor exagerate prin care li se lua totul. După seceta din 1946, prin noile cote nu le rămânea oamenilor nici de sămânţă. În foarte multe sate oamenii au refuzat să treiere grâul. Autorităţile locale neputând face faţă îndârjirii ţăranilor, au cerut ajutorul prefecţilor. Judeţul Bihor a fost confruntat în Iulie 1947 cu o răzvrătire a ţăranilor din comunele Căpâlna, Ginta şi Rohan. Secretarul unei comune, care i-a ameninţat şi a încercat să-i forţeze pe ţărani să înceapă treieratul, a fost băgat în toba batozei. Prefectul judeţului, venit să intervină, a scăpat fugind pe fereastra din spatele primăriei, în timp ce maşina i-a fost răsturnată şi incendiată. În faţa acestei situaţii autorităţile locale au pactizat cu răsculaţii. Paul Andrei (alias Polak), primul procuror de la Oradea, a trimis imediat la faţa locului pe unul din procurori, care nu era membru de partid (cu intenţia de a scăpa de el), însoţit de o companie de jandarmi, în majoritate subofiţeri şi gradaţi, cu echipament de luptă (carabine, mitraliere), sub conducerea şefului legiunii de jandarmi din jud. Bihor. În una din comune, ţăranii (bărbaţi, femei, copii), înarmaţi cu bâte, coase şi furci erau pregătiţi pentru înfruntare. Procurorul delegat şi comandantul legiunii, înconjuraţi de cercul de protecţie alcătuit din toţi jandarmii, erau în faţa primăriei, încercând să discute. Cercul din ce în ce se strângea în jurul lor, sub presiunea mulţimii care vocifera împotriva cotelor şi striga că nu dă grâul ca să meargă în Rusia, sau în altă parte. Aduceau insulte procurorului Polak, un zbir, lipsit de caracter, care după ce fusese acuzator public la Cluj se pretase la falsificarea alegerilor din 19 Nov. 1946. Lumea nu uitase ... Comandantul legiunii de jandarmi, înspăimântat de proporţiile revoltei şi în imposibilitatea de a începe o cercetare poliţienească pentru a descoperi pe „instigatori", a cerut procurorului ,, autorizaţia să deschidă focul ". Procurorul, magistrat de carieră, dându-şi seama că nemulţumirea ţăranilor avea o bază logică, a refuzat solicitarea căpitanului, a înlăturat cercul de jandarmi şi a ieşit în faţă, adresându-se mulţimii. - Oameni buni, eu nu sunt procurorul Paul Andrei. Sunt un român care am venit să discut cu nişte români şi să vă ascult durerile. - Auziţi mă că nu e Polak, strigau oamenii, şi încercau să potolească femeile, care erau mai arţăgoase. După ce procurorul le-a explicat că nu a venit să facă arestări ci să lămurească lumea că obligativitatea cotelor este o consecinţă a despăgubirilor de război, s-au auzit voci din mulţime : - Dar Basarabia şi Bucovina nu sunt cotă destulă pentru nesăţioasa Rusie ? - Dar mie cine-mi dă cota pentru bărbatul care a murit şi m-a lăsat cu o casă de copii ? - Procurorul le-a spus că nu e normal ca să fie aşa cotele şi probabil s-au făcut greşeli la aplicarea lor. Le-a promis că o să aducă la cunoştinţă această situaţie spre a fi rezolvată. Mulţimea s-a liniştit şi a început să se retragă, dar nu prea mult, observând cu atenţie intenţiile domnilor de la oraş în care nu mai aveau încredere. Cele zece camioane cu jandarmi au părăsit comunele nemulţumite, fără nici un incident. Procurorul a fost învinuit că a compromis acţiunea guvernului deoarece nu a operat arestări. În Februarie 1948 a fost scos din magistratură. Procurorul şef Paul Andrei (Polak) afirma atunci că justiţia va trebui să treacă în totalitate în mâinile poporului şi că Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei în funcţie, era deja condamnat la moarte la acea oră aşteptându-se numai momentul pentru arestarea lui şi executarea hotărârii. Poziţia procurorului şef era solidă şi avea acces la unele informaţii din cercurile conducătoare. Serviciul şi viaţa omului ajunseseră la cheremul unor iniţiaţi... Dar Paul Andrei era căsătorit. Soţia lui, medic stomatolog, fusese internată în lagărele naziste. Şi cât a stat acolo n-a stat degeaba. A colaborat puţin cu administraţia şi a bătut corelegionarele cu BICIUL. Scăpată din lagărele de exterminare a fost condamnată la 3 ani pentru crime contra umanităţii ... dar ceva mai târziu. Până la urmă nici procurorul şef n-a mai fost şef... a înaintat pe linia moartă.

Mare era furia poporului faţă de bandele de terorişti care cutreierau oraşele şi satele. În regiunea Arad – Timişoara - Oradea activa un alt Dorobanţu. Se numea Nedici şi era tot un criminal. În 1945 a omorît pe protopopul Mager pe străzile Aradului, iar pe inginerul Tomşa l-a împuşcat la fabrica de zahăr. Acest criminal odios s-a dus să terorizeze şi muncitorii de la fabrica de spirt din Pecica. Femeile au pus mâna pe el şi l-au omorît. Una revoltată i-a tăiat sexul. Să fi fost acest Nedici bărbatul lui Vida Nedici de la securitatea din Timişoara, care chinuia pe bărbaţi, aşa cum îi chinuia ? O altă pacoste asupra satelor a fost aceea a conducătorilor locali. Au fost făcuţi primari şi preşedinţi de colectivă oamenii cei mai decăzuţi, din care foarte mulţi nu ştiau să se iscălească decât cu degetul iar alţii băuseră tot ceea ce câştigaseră. De aceşti nenorociţi ca şi de alţii mai cu cap s-au folosit cât au avut nevoie şi după aceea i-au dat afară ca incapabili iar pe unii i-au băgat la puşcărie. Pentru a ilustra lucrurile voi relata cele întâmplate în comuna Vânători, jud. Ilfov. În acea perioadă de instalare a puterii populare. Primar a fost făcut Filip Niţă, om sărac, căruia îi plăcuse viaţa, ştia să semneze dar nu reuşise să-şi cumpere nici pantofi, nici ghete. Când sorţii au căzut asupra lui s-a dus la primărie să se instaleze, dar în picioarele goale. Domnul primar Filip Niţă avea şareta la dispoziţie şi se plimba în noua funcţie prin sat, ca Vodă prin lobodă, căci îi plăcea să fie mândru. Când a venit vremea să meargă la raion la „instructaj", adică să primească dispoziţii, l-a luat secretarul Vasile Coman şi l-a dus într-o prăvălie cumpărând nişte papuci de cauciuc, căci „ nu se face să mergi desculţ, nea Niţă !" Şi într-un an de zile cei doi au lichidat averea colectivă ..., dar au trăit. Venea Vasile Coman, îi dădea lui Niţă să iscălească câte un bilet, ba pentru un miel, ba o oaie, ba nişte brânză, că cer cei de la raion. De fapt, ei îl puseseră şi cum să nu le dea şi lor, să-i omenească. Dar dacă şefilor le da, ei de ce să nu mănânce o bucată de miel, că n-o fi foc. Fată oaia altu-n loc la primăvară. Şi se încingea o masă tovărăşească, udată din belşug, fie cu ţuică, fie cu vin. Aşa au dus-o până în primăvară, când au constatat că nu mai avea cine să fete. Lichidaseră averea colectivă. Au fost aduşi alţii mai cu experienţă s-o refacă. Inflaţia generată de politica economică a guvernului atinsese în 1947 cifre incredibile în raport cu veniturile. Iată câteva exemple grăitoare. Un învăţător în primul an avea un salariu de 200.000 lei, iar un student primea o bursă de 80.000 lei pe lună. Pe piaţă kg. de brânză se vindea cu 250.000-300.000 lei, mălaiul 50.000 lei Kg., cartofii 55.000 lei Kg., strugurii 50.000 lei Kg., iar usturoiul peste 100.000 lei Kg. În 1948, cotele de grâu au fost din nou mărite. Pentru veridicitate dau relatările învăţătorului Gheorghe Popa din Corn. Băseşti din Bacău : „Cotele au fost în aşa fel mărite încât nu producea pământul cât trebuia să predau. Obligativitatea de predare a laptelui întrecea cu mult cantitatea ce se putea mulge de la vacile respective. De asemenea trebuia să predăm bovine şi ovine pentru a acoperi cota de carne la care eram impuşi. Pentru a face faţă cumpăram de pe piaţă animale la preţuri foarte mari. Sumele primite pentru produsele predate erau foarte mici, bani daţi în bătaie de joc. De teama închisorii trebuia să acopăr cotele impuse. Anii următori au adus noi măriri de cote, paralel cu măsuri şi mai drastice de îndeplinirea lor. În doi ani consecutivi, 1947 şi 1948, mi s-a luat tot grâul de la arie, fără să mi se lase vreun bob. Şi anul următor trebuia să fac însămânţările sub ameninţarea închisorii. Aveam obligaţia să predau 700 Kg de ceapă iar eu pusesem numai un răzor. A trebuit să trimit la Bătineşti în jud. Putna ca să cumpăr cantitatea cerută, iar costul a fost cât a unei vaci bune de rasă Simental. Eram obligat să dau 20-30 litri de lapte pe zi de la 2 vaci pe care le aveam. Am fost nevoit să trimit la Moldova-Suliţa în Bucovina pentru a cumpăra unt ca să predau în loc de lapte. Pentru a face faţă obligaţiilor mi se lichidase totul. Dar nu aceasta mă îngrijora şi nici arestarea nu mă înspăimânta, ci faptul că prin lipsa mea vor fi obligaţi copiii mei să predea cotele. Ei erau studenţi la Iaşi, expuşi exmatriculării şi arestării pentru nepredare. Deci pierdeau anii de studii. Pământul nu vroiau să-l ia. Diabolic sistem ". În iarna 1947-48 a reizbucnit epidemia de tifos exantematic în regiunea din jurul schitului Frumoasa din jud. Bacău. Obligaţia predării cotelor a durat câţiva ani. În 1949 nea Pândele, care lucrase conştiincios cele 9 pogoane timp de 4 ani de zile, se întorcea din nou cu sacii goi pe mână, de la treierat : „ Uite Floareo, al patrulea an de când n-am adus nimic de la maşină. Ce mai mâncăm? Anul trecut perceptorul ne-a măturat pătulul ca să nu mai rămână nici un bob pentru păsări. Anul ăsta nu le rămâne decât să ne ridice ţoalele ". Mulţi săteni, pentru că li se luase totul din casă, îşi bătuseră în cameră 4 pari, pe care aşezaseră câteva

scânduri şi o rogojină făcând pat. Dar nici după aceea nu au fost lăsaţi în pace. Au fost arestaţi şi duşi la închisoare pentru sabotarea colectivizării. Ţărănimea însemna un obstacol în calea regimului comunist, care căuta să rezolve colectivizarea. împroprietărirea fusese o etapă de momeală. Întovărăşirile, o altă minciună, prin care au început să-i învrăjbească pe ţărani. Adevărata fericire a ţăranilor consta în colectivizare. Iată punctul de vedere al regimului instaurat de Moscova. „În plenara din 3-5 Martie 1949, P.C.R. aplicând creator la condiţiile ţării noastre planul cooperatist al lui Lenin şi învăţând din bogata experienţă a P.C. al Uniunii Sovietice în construcţia socialistă la sate, a trasat linia politică generală privind transformarea socialistă a agriculturii. Procesul de colectivizare s-a desfăşurat în ţara noastră treptat... cu o muncă răbdătoare de convingere a ţărănimii muncitoare pentru a se uni în colective, pe măsura creării condiţiilor necesare, începând cu anul 1949, când au luat fiinţă primele gospodării colective, şi până în primăvara anului 1962, când a fost terminată colectivizarea agriculturii, cu patru ani înainte de termen". Care a fost realitatea ?: MINCIUNA şi TEROARE. � �������� �� ������������� �� �� ��� ����

Sat minunat aşezat la gura Cibinului, renumit în „Mărginime" prin portul nealterat, bogăţia folclorului şi hărnicia oamenilor. Localnicii, care îşi au obârşia în aşezările dacice, povestesc cu mândrie că numai aici a găsit George Coşbuc ambianţa în care a scris „Nunta Zamfirei ". Aceşti oameni înstăriţi din sudoarea muncii lor şi-au creat gospodării de invidiat. Sunt fruntaşi în „mărginime". Şi tot aici au găsit de cuviinţă străinii de locuri şi de neam să creeze prima gospodărie colectivă, pentru a se putea încet, încet infiltra în ,,mocănime." Intr-o Duminică de Iulie, doi activişti de la judeţ şi-au făcut apariţia în sat şi i-au cerut preotului Ilie Brad să facă o mică lămurire oamenilor în legătură cu colectivizarea şi să-i invite după slujbă în curtea şcolii pentru a li se da mai multe sfaturi. Preotul şi-a văzut de misiunea lui. Din moşi strămoşi este obiceiul ca după serviciul divin ţăranii să se adune în curtea şcolii, unde primarul comunei le face comunicări în legătură cu cele petrecute în ultima săptămână şi ceea ce este de făcut în viitoarea săptămână. După ce a terminat primarul, un activist a luat cuvântul şi a început să lămurească lumea. Când ţăranii au văzut de ce este vorba au început să-i huiduiască şi femeile s-au repezit la ei luându-i la bătaie şi strigându-le că au venit să pângărească satul. Cu mare greutate au scăpat din mâna femeilor şi nu s-au oprit până la securitatea din Sibiu. La vecernia de la ora 14, sătenii au venit cu mic cu mare în minunatul lor port naţional. După slujbă, când au ieşit în faţa Bisericii —la discuţii—, au apărut de pe uliţele laterale o mulţime de securişti, care s-au repezit asupra lor, conduşi de colonelul Crăciun— un adevărat călău —. Preotul Ilie Brad, care tocmai ieşise din altar ca să vadă ce se petrece, a fost smuls şi aruncat în primul camion. S-a încins o încăierare care a durat vreo două ore. În acest timp s-au folosit şi armele de foc, iar o parte din ţărani au fost răniţi şi urmăriţi până în pădurea alăturată satului. În această Duminecă au arestat 64 femei şi bărbaţi, pe care i-au dus cu maşinile la Sibiu. Acolo femeile au fost închise într-un grajd, iar bărbaţii în altul. Timp de o săptămână nu au primit nici apă, nici mâncare. O dată pe zi se deschidea uşa şi erau întrebaţi dacă se înscriu în colectiv. Toţi au refuzat. După o săptămână, când au început să apară primele tulburări din cauza lipsei de apă şi mâncare, au fost eliberaţi. Până în anul 1975 nu se reuşise să se facă colectiv. Poate nici astăzi. **** Până mai ieri, Ion slujise ca argat, cu credinţă, pe boier. La boier avea uşa deschisă ori de câte ori avea nevoie şi niciodată nu pleca cu mâna goală. Acum ajunsese la sfat ... da poveţe ... sau repeta cele auzite de la raion ...trebuie semănat tot petecul de pământ lăsat paraginei... o să vină vremea să desfiinţăm până şi haturile dintre noi ... dar până atunci să adunăm toate cotele ce le datorăm statului... nimeni să nu se sustragă. În sufletul lui crezuse că toate ce se spun şi pe care el le spune ... sunt aşa ... vorbe de clacă ... să treacă timpul ... că n-o fi chiar aşa cum se aude. Nu se poate să-1 lase pe om dezbrăcat... să-1 dea afară din casă şi ... cu maşina neagră cum mai născocesc unii...

Trecuse timpul şi acum ajunsese în zilele babelor ... burniţă ... vreme păcătoasă ... Şi ei ... conducerea sfatului, ajutaţi de activişti... de învăţători şi alte cadre devotate clasei muncitoare ... ascultau dispoziţia plenarei din 3—5 Martie 1949 : „ Linia justă a partidului urmăreşte îngrădirea economică a chiaburimii în scopul eliminării ei treptate... Înlăturarea moşierilor care reprezintă o piedică în calea colectivizării agriculturii şi o muncă răbdătoare de convingere a ţărănimii muncitoare pentru a se uni în colective ... pentru sporirea producţiei... pentru bunăstarea ... şi fericirea ..." În capul lui Ion toate se răvăşiseră ... nu ştia ce să mai înţeleagă ... cu chiaburimea fusese ... ce fusese ... le luase totul ... le măturase patului şi ogorul... dar îi lăsase locului... „ Acum o nouă etapă ... moşierii vor fi lăsaţi să-şi ia lucrurile care încap într-o valiză ... cât se poate de repede ... după care vor fi conduşi în alte judeţe ... unde vor trebui să muncească ... şi să-şi câştige mâncarea ... Fiecare activist are plicul şi în el adrese unde se deplasează când va veni ora ... Ne vor sosi mijloace de transport... şi întăriri..." Până noaptea târziu era timp. Celor chemaţi să aducă la îndeplinire linia partidului li s-au adus de ale gurii ... toate cele trebuincioase ... De acum nu mai puteau părăsi „comandamentul". **** La boier în tindă îşi făcu apariţia Ion, ieşit ca din pământ. Nici un lătrat de câine ... nici un zgomot nu se auzise...: Săru- mâna, Coniţă, şi pe nerăsuflate începu: Vă rog să plecaţi de acasă unde credeţi şi chiar azi ... că Vă arestează pe toţi ... Săru- mâna şi a dispărut aşa cum venise. Coniţa de abia a putut să spună un „mulţumesc Ioane"... cine ştie dacă a auzit-o. Soţia lui conu Marin, rămasă singură, s-a dus imediat la boierul mare şi i-a spus : — Tată, pleacă imediat, fiindcă ne arestează în noaptea asta. — Cine crezi că îndrăzneşte ? Cotele le-am dat, însămânţările sunt în curs şi vor fi gata la termen, ba i-am cinstit pe toţi ... N-a fost unul să vină de la sfat...de la partid... de la jandarmi, şi să plece cu mâna goală. — Tată, eu iau fetiţa şi plec. — Treaba ta, eu rămân pe loc în casa mea. Cum a amurgit, Coniţa a îmbrăcat şuba... pe Doiniţa a învelit-o bine ... a luat-o în braţe şi cu câteva schimburi s-a urcat în birje şi i-a spus lui moş Vasile: la Bucureşti ! Viscolul îi biciuia o parte din faţă. Doina adormise încălzită de căptuşeala din blana de miel. Calul alerga şi el îndemnat mai mult de vânt decât de gura lui moş Vasile. Pe o astfel de vreme, şoseaua naţională era pustie. Nici n-au ştiut când au trecut prin Ciocăneşti ... Frică le-a fost prin pădurea Săbăreni... dar au trecut fără să-şi dea seama... şi moş Vasile deodată a rupt tăcerea: Coniţa, gata ... Chitila ... Încotro ? După ce s-a încălzit puţin şi a tras o duşcă, moş Vasile a făcut calea întoarsă. — Să ai grijă să ajungi cu bine şi să nu afle nimeni. Fără grijă, coniţă... numai Dumnezeu ştie ... Vă las cu bine şi cu nădejdea în Cel de Sus. La miezul nopţii uşile conacului erau deschise cu forţa şi un foc de armă a amuţit lătratul lui Grivei. Conu- Mihai s-a pomenit cu liota peste el: Repede ia-ţi valiza cu 20 Kg din ce vrei şi mergi cu noi, a zis şeful, un militar străin de locuri, în timp ce 3—4 s-au răspândit peste tot ca la ei acasă. Doi au pornit cu bătrânul ... De la sfat, că nu era departe, l-au dus la tren şi... s-a pomenit a doua zi seara la Borzeşti. În acel timp în toată ţara, la Afumaţi, Urzica, Purani, Mateieşti, Răcari, Tâmna, Răcăciuni ... În toate comunele, echipele îşi făceau datoria împlinirii liniei partidului. Erau exact 4 ani de când tancurile ruseşti patrulau noaptea pe străzile Bucureştului, impunând prin forţă partidul ... care atunci nu avea linie... Cei rămaşi în casele fără stăpâni şi-au umplut buzunarele cu ce au apucat, s-au ospătat cu ce au găsit şi apoi au trecut la inventarierea unor bunuri ce treceau în administraţia Sfaturilor populare. **** Din acest an 1949 s-a trecut la colectivizare. Romulus Zăroni, ministrul agriculturii, a fost primul care a avut necazuri în familie cu ocazia colectivizării. Nevasta s-a opus să se înscrie cu pământul în colectivă. Dar linia partidului trebuia urmată. Atunci Zăroni a divorţat şi a luat o „răsăriteancă", care nu avea pământ şi era obişnuită cu „viaţa şi munca în colectiv". „Şi a început munca, munca răbdătoare de convingere a ţărănimii

muncitoare": arestările, bătăile... �� � ������ � ����

În noaptea de 5 spre 6 Iulie izbucneşte revolta ţărănească în judeţ, spre Salonta. Colonelul Cseller, comandantul securităţii, care avea sub ordine Maramureşul, Aradul, Bihorul, n-a dormit toată noaptea. Dimineaţa trebuia să plece la Sighet, unde îl aşteptau probleme importante de stat: urma să asiste personal la torturarea unor oameni care nu voiau să recunoască intenţia criminală de a submina clasa muncitoare. Reuşise domnul colonel să-şi formeze un colectiv de 126 lucrători de securitate, printre care şi 19 români. Dar ţăranii îi făceau probleme tocmai acum. Trebuia să-i lămurească, să pună lucrurile la punct, fiindcă plenara din 3—5 Martie ... era clară ... nu mai încăpeau discuţii ... A dat dispoziţii urgente ca armata ... cât mai multă ... să fie la faţa locului până la venirea lui şi să înceapă instaurarea ordinei. Pe 6 Iulie, la 7 dimineaţa, Cseller chemă pe căpitanul Elekeş, şeful de serviciu, şi îi comunică să anuleze avionul ce trebuia să-1 ducă la Sighet, deoarece se impune prezenţa lui la locul revoltei. Căpitanul se duce şi comunică sublocotenentului Ilie Rada să execute ordinul. Acesta ripostează şi spune: „Este o prostie să facem asta când avionul alimentat aşteaptă să plece în misiune. Trebuie să profităm". Au strâns în grabă actele şi s-au îndreptat spre aeroport. Răscoala se răspândea în judeţul Bihor şi trecuse în Arad. Comunele Apatea, Somoscheş, Bereghiu, Ceremeiu, Seleuş, Făgădău, Ineu, erau în fierbere. Seara colonelul Cseller era frânt de oboseală, când de la Oradea i se transmite că avionul cu Elekeş a aterizat în Iugoslavia. Asta îi mai trebuia. A avut de lucru, deoarece o parte din dosarele cu anchetele celor arestaţi erau în Occident. Dar cum securitatea nu are odihnă, s-au pus oamenii pe lucru şi dă-i şi dă-i, şi trage, şi trage... Cu o întârziere de 6—7 luni a reuşit să-i trimită în judecată pe acei cu ale căror dosare plecase Elekeş. Răscoala în regiune a durat şi în luna August. S-au făcut numeroase arestări. Printre cei ridicaţi se găsea şi Gh. Belea din comuna Somoşcheiu, văr cu Miron Belea din Frontul Plugarilor. Foarte mulţi dintre ţărani au fost dislocaţi în Bărăgan. Colonelul Cseller a răsuflat. În 1950, avansat în Ministerul de Interne, a primit însărcinarea să se ocupe de problema reeducării din închisori. Şi a pornit hotărît la treabă alături de Nicolesky, Dulgheru, Teohari... până în 1953, când şi-a tras un glonte în cap pentru a uita ce făcuse. **** Pentru reuşita colectivizării s-a accentuat ritmul arestărilor, în primăvara lui 1950 existau 184 gospodării colective în România. Un nou asalt asupra ţăranilor, noi arestări, noi deportări, şi numărul colectivelor ajunge la sfârşitul anului la cifra de o mie. Anul următor s-a utilizat în continuare forţa. Ţăranul Ion Grindeanu din Silvaşul de Câmpie a fost împuşcat pentru că s-a opus colectivizării. **** ,,Munca răbdătoare de convingere" a continuat. Numai Nicolae Ceauşescu s-a enervat şi a pus tunurile în Comuna Nicoliţel şi Suraia... Nu mai putea suporta obrăznicia ţăranilor care nu înţelegeau linia partidului... Şi apoi el era pe linie... În 1907 se mai trăsese tot cu tunul în ţărani... A rămas consecvent tradiţiei toată viaţa. Forţa în faţa celor neînarmaţi a fost folosită peste tot. La Cudalbi au fost omorîţi circa 130 de ţărani. Peste 100 au fost întâlniţi prin închisori, iar alţii vreo 20 au luat calea codrului, respirând pentru câtva timp atmosfera haiduciei. Ţăranii din Siria s-au revoltat. Năpasta a căzut şi peste ei. Tribunalul din Timişoara nu mai prididea pronunţând sentinţe nedrepte.Colonelul magistrat Ştefănescu, după ce a pronunţat mii de condamnări, a ajuns şi el tot condamnat în închisorile unde îi trimisese pe ţărani. În 1952 s-a dat un nou asalt asupra ţăranilor, cu toate forţele: intelectualii satelor şi tinerii U.T.C-işti sunt duşi în alte sate decât cele de origine. O nouă metodă se foloseşte: maşina neagră sau jepul şi... pătura pe cap.

Elementele comuniste de bază din comună au fost convocate de cu seara la Raion. Iată o scenă autentică, petrecută în comuna Joiţa. Spre seară o maşină mică se opreşte la poarta Coanei moaşe. Cineva intră în casă şi după un sfert de oră iese cu ginerele ei. Lumea satului nu dormea. Avea un simţ aparte. Era numai ochi şi urechi... Leana lui Poroţap îşi face de lucru cu nişte sămânţă de cânepă pe la coana moaşă. Era în timpul Babelor şi vroia să fie pregătită cu de toate, din timp. —Ţaţă Ioană, da greu mai găsesc timp să te mai văd. Numai nevoia te mai împinge. Iacă nu ţi se află nişte sămânţă de cânepă în plus, că nu-mi ajunge la fâşia de la stăvilar. — N-am Leano, că ţi-aşi da cu plăcere, că eu nu mai pun. Nu mai vrea ginerele meu să mă ostenesc cu toate nimicurile. — Eh, aşa este când ai stâlp la poartă. Băiat descurcăreţ şi iute ca argintul viu... — Aşa e Leano, dar nu are timp de ale casei. De-abia veni de la lucru, şi maşina de la raion... după el. Îl luară ... c-au nevoie de el. — Cum să n-aibă nevoie, că doar e secretar de tineret aici în sat. Şi dădu să plece... făcu vreo doi paşi... se opri şi cuteză, de parcă acum şi-ar fi adus aminte: — Da ce mai zici matale ... ne-or mai lăsa să băgăm şi anul ăsta boabele în pământ ? — Depinde de necesităţi, de ce-o hotărît plenara, răspunse coana moaşă umflându-se oleacă. De... avea 4 clase primare, dar acum de când cu ginere cu 7 clase, învăţase cuvinte noi, şi ştia unde să le folosească. Leana plecă nemulţumită... nu aflase nimic. **** La Raion... la Răcari, toate încăperile pline. Erau adunaţi de peste tot, aşteptând miezul nopţii să primească plicurile cu misiunea. Înainte de a le înmâna sarcina, secretarul de partid le-a spus că în ei s-a pus toată încrederea. Victoria socialismului depinde de concursul lor. Trebuie să meargă în noaptea asta să lămurească încăpăţînaţii care nu intră în colectiv. ,,Pe toată lumea trebuie s-o faceţi să iscălească. Aşa suntem noi comuniştii, ne străduim să le aducem fericirea cu forţa. Vreau să felicit pe tov. Ion D. Aleu care şi-a convins soacra, pe coana moaşă să se înscrie prima în colectiv. (Moaşa nici nu visa că ginerele îi iscălise cererea de înscriere în colectiv). Este un exemplu. O să fie prima pe panoul de onoare. Şi acum vă dau plicurile în care fiecare veţi găsi indicată comuna unde mergeţi, maşina care vă duce şi numele acelor care trebuie să iscălească înscrierea în colectiv". Mişcaţi de încrederea acordată, aceste cadre tinere au plecat în miez de noapte să fericească pe ţărani. I-au ridicat aşa cum veniseră la poartă sa vadă ... ce s-a întâmplat. Suiţi în maşina neagră, sau cu păturile pe cap în jep—urile americane, oamenii erau purtaţi pe drumuri de ţară sau pe mirişte, timp nemăsurat, după caz. — Bade Ioane... de ce nu te înscrii în colectivă ? Nu vezi că ai rămas printre ultimii ? Te opui dumneata bunăstării pe care regimul urmăreşte s-o aducă la sate ? Crezi că o să ţină cineva cont de dumneata ? O să-ţi vezi copiii plângând pe bătătură, daţi afară din servicii, neputând învăţa, că de ... duşmanii poporului nu pot beneficia de avantagii ...! O să sară pe dumneata şi o să ajungi la proces că te-au bătut copiii... ba că au cedat partea lor colectivei... că ei înţeleg realităţile ... nu se opun ...O să cheltuieşti şi tot n- ai să câştigi ... că justiţia acum e a poporului ... a noastră, care vă dorim binele... După această introducere, omul prima dată spunea „nu" şi motiva: „Pământul nu este al meu, l-am moştenit şi tata a vărsat sânge în război, şi apoi la pământul moştenit s-a adăugat şi al nevestei şi ştii dumneata că nevasta nu-şi dă partea. Şi dacă ceilalţi o să fie fericiţi că au intrat în colective ... să mă lase pe mine sărac pe bucata mea de pământ, s-o muncesc din zori până-n noapte... să-mi hrănesc vitişoarele şi orătăniile, că şi ele au suflet... Că dacă eu o să merg cu strachina la cazan, pentru ele nu o să-mi dea nimic..." La refuzul gospodarului, discuţia schimba tonul şi intervenea un altul: — Lasă-1 mă! nu vezi că ăsta nu ştie de vorbă bună. Vrea să zică el că nu se bagă în cârd cu ţiganii, cu golanii ... tu vezi că asta este ... Şi-n acest timp îi trăsnea una în cap de-l ameţea. Omul ţipa şi loviturile nu mai conteneau. Un altul încerca să calmeze spiritele — Lasă-1 mă... că semnează omul ... are copilaşi... — Ce, ăsta e om să-şi mai vadă copilaşii! Ia opreşte maşina să-i trag un glonte, s-o terminăm cu acest bandit, duşman al poporului. Maşina oprea... Din nou o lovitură cădea nu se ştie unde, peste bietul om acoperit de pătură, în timp ce o

voce se ruga: — Lasă-1 mă că iscăleşte ... Nu-1 împuşca ... Dă-i omului timp de gândit ... să-şi facă socoteala ... Maşina iar pornea, hurducăindu-se mai tare. Trecea peste arătură în timp ce pumnii cădeau cu nemiluita peste nenorocitul acoperit şi înghesuit. După o altă bucată de timp iar începeau întrebările, jocul cu un apărător şi un călău continua, până ce se oprea maşina. — Ei, ce faci? Iscăleşti sau ... iar cocoşul unui pistol clănţănea de zor ... În gol... Câte unul speriat căuta să câştige timp ... — Pentru partea mea ... aş iscăli ... dar nu ştiu carte ... — Bine mă ... Dă încoace hârtia şi pune deştu ... şi îi scotea mâna de sub pătură ... — Nu asta, dă dreapta ... ori faci pe prostul. După ce-i da cu un tampon pe degetul mare, îl apăsa pe o hârtie şi-i spunea altuia: — Trece-1 pe listă să meargă la şcoala de alfabetizare ... şi trece-l bursier că a fost om înţelegător. Pătura era smulsă de pe cap şi bietul om era îmbrâncit din maşina care pleca grăbită să mai facă o normă. Nenorocitul aruncat în drum, desmetecindu-se îşi da seama că se găsea după atâta cale ... tot la marginea satului. Nici nu-i venea să se ducă acasă să-i spună nevestei ce o aşteaptă ... pentru partea ei. De multe ori se lua de bun deştul pus ... că era al capului de familie. Nu însemna fals în acte publice... ci doar ceartă şi nelinişte în casă. Acei care nu cedau şi nu puneau nici semnătura, nici degetul... continuau să se plimbe cu maşina... să primească lovituri, la care se adăugau, de data aceasta, şi înjurăturile. Iar opriri, iar ameninţări cu lătrat de pistol, iar hurducături până când se crăpa de ziuă. Atunci erau azvârliţi din maşină, în apropierea satului ... amânându-le înscrierea pentru altă campanie. Maşina grăbită pleca spre raion. A doua zi lucra în producţie, la întreprinderea de unde fusese rechiziţionată de partid. Raionul transmitea imediat, mai sus, că sarcina a fost îndeplinită în parte şi atâtea familii ... au acceptat să se înscrie în gospodăriile colective, îngroşând, zi de zi, numărul ţăranilor care merg pe drumul luminos al socialismului la sate ... cu toate că nimeni nu credea. Nenorocirea venise pe capul bietului ţăran român. **** Situaţia în care se găseau ţăranii socotiţi chiaburi este relatată de învăţătorul Gheorghe Popa, dat afară şi de la catedră fiindcă avea 10 ha de pământ: — Pe la începutul lunii August 1952 am primit de la comitetul provizoriu al comunei Băseşti şi postul de miliţie nu mai puţin de trei hârtii în decurs de câteva zile, prin care mă obligau să transport, fiecare cu menţiunea „imediat", următoarele: — 100 m.c. lemn stejar din pădurea Cornul, la Moineşti; — 100 m.c. pietriş pe drumul în construcţie la Zemeş; — Cotele de fân de la mine şi de la alţi predători fără căruţe, la baza Teţcani. Prezentându-mă la postul de miliţie am găsit pe plutonierul Munteanu, căruia i-am spus că este imposibil ca în acelaşi timp să transport cantităţile de materiale cu care m-a obligat, căci pentru terminarea acestor corvezi sunt necesare 100 de zile. Mi s-a răspuns cu tonul cel mai poruncitor: Ba poţi, că eşti chiabur şi ai cu ce ! I-am răspuns: Atunci luaţi tot ce am şi eu plec la închisoare numai cu ce am pe mine. Nici n-am executat acele ordine, nici cei de la comună nu ştiu ce-or fi făcut, deoarece pe data de 15 August 1952, când toată lumea serba ziua „Adormirii Maicii Domnului", eu eram legat cu mâinile la spate de plutonierul Munteanu şi aruncat într-o maşină, iar peste ochi legat cu un prosop din dispoziţia unui ofiţer de securitate, Stanciu, care conducea această operaţiune. Într-adevăr omul răsufla uşurat de această obligaţie fanariotică a cotelor, care a lăsat flămânzi şi dezbrăcaţi pe oamenii de la sate, dar sărmanul nu ştia ce urma să îndure la „Canalul Morţii". Ar fi greşit să se creadă că s-au folosit numai astfel de metode brutale pentru convingere. . . Desigur învăţătura marxist-leninistă a creat un arsenal cu tot felul de mijloace aplicabile, după etape. La începutul lui 1957, imediat după Anul Nou, echipa de la sfaturile populare, însoţită de intelectualii satelor şi conducerea colectivelor, a început să cutreiere casele pentru a convinge pe cei care refuzaseră până la acea dată să intre în colective. Oamenii speriaţi plecau de acasă sau se ascundeau. În faţa acestei situaţii şi-au schimbat tactica. Dacă gospodarul nu era găsit acasă, dintre cei veniţi, rămâneau 2—3 persoane să aştepte. Şi

ca să nu stea degeaba, începeau să intre în beciuri, să scoată oale cu vin ca la ei acasă. Căutau apoi prin şoproane şi poduri, de unde luau ouă şi carne de porc, încingeau tigaia şi se aşezau pe ospătat. Din când în când, câte unul mai îmbia pe copilaşii gazdei, care stăteau speriaţi prin unghere: „Ia cu neică o bucată de cârnat şi o gură de vin, ca să-i spui lui taică-tău că aşa o să trăim sub comunism. Noi suntem oameni înţelegători şi cu inima deschisă pentru toţi". Aşa s-au perindat pe la unii 2—3 zile toate „notabilităţile", până când gospodarul era nevoit să se întoarcă pentru a mai salva ceva din proviziile de iarnă. Apoi începeau discuţiile şi tocmeala pentru înscrierea în colectivă. � ����� ����� ���� ���

La începutul lunii Iunie 1958, călătoream cu trenul la Măgura Miresei, o comună din apropierea Brăilei. Acolo se monta o sondă de foraj de mare adâncime, iar eu mergeam în delegaţie. Se crăpa de ziuă, când pe peronul unei gări am auzit zarvă mare. Câteva zeci de ţărănci s-au urcat în vagon. M-am uitat pe fereastră şi am văzut că ajunsesem la Ianca, localitate din Bărăgan, reşedinţă de raion. Bănuiam că lumea se îndrepta spre Brăila, la oraş. . . Gălăgia, amplificată de blesteme şi înjurături nu mai contenea. Uşa de la compartiment s-a deschis şi vreo 4—5 femei au intrat, care mai de care cu gura mai mare. — Uite, fă ! A ridicat una glasul, săltându-şi fusta. Au bătut la mine ca la fasole, să iscălesc, că Sandu a spus că nu e pământul lui! Într-adevăr, cei din compartiment ne-am îngrozit. Biata femeie era vânătă-neagră. Am reuşit să aflăm că peste 50 de femei fuseseră aduse din raion pentru a le forţa să semneze cererea de înscriere în colectiv, deoarece bărbaţii ori dispăruseră de acasă, ori spuseseră că pământul e zestrea muierilor. M-a impresionat curajul acestor femei în faţa noului val de teroare dezlănţuit pentru a forţa colectivizarea. Ţăranul, acest român legat de glia strămoşească, s-a luptat din greu pentru a-şi apăra bucăţica de pământ, proprietatea, garanţia libertăţii. Teroarea 1-a doborât. A fost închis, exterminat fără pic de remuşcare. Lunile care au urmat au confirmat campania generală de represiune. După anul 1945, satele Volintiru şi Dorobanţu, între Jijia şi Prut, pârjolite de război s-au refăcut din mizerie şi chirpici, după ce locuitorii lor au îndurat tifosul şi foametea. Ţăranii de pe aceste meleaguri au fost ridicaţi în nenumărate rânduri de miliţie şi au cunoscut chinurile pentru cedarea pământului. În 1964, la doi ani după terminarea colectivizării, aceşti oameni ajunseseră la sapă de lemn. Nu mai aveau cu ce să îmbrace copiii pentru a merge la şcoală. Cei care învăţau dimineaţa veneau în fugă, se dezbrăcau şi împrumutau hainele altora ca să se ducă după amiaza. Copiii care nu împliniseră vârsta de şcoală rămâneau toată ziua dezbrăcaţi prin curţi. Casele se dărăpănau. Oamenii nu mai aveau posibilitatea să le repare. În comuna Săbăoani au fost întâlnite familii cu 8—10 copii care locuiau în grajduri. Satele au ajuns de paragină. Oamenii le părăseau. Nemaiavând cu ce trăi ei luau drumul oraşului îngroşând rândul muncitorilor. **** Iată cum se scrie istoria sub comunişti. Revista de istorie în sprijinul participanţilor la învăţământul politico-ideologic de partid din 1976, la pag. 98, publică un articol în care, referitor la programul P.C.R. de transformare socialistă a agriculturii, adoptat de plenara din 3-5 Martie 1949, arată liniile directoare care prevedeau: „Unirea de bună voie a ţăranilor în cooperative agricole de producţie pe baza respectării liberului consimţământ". Şi dacă ar fi trăit Caragiale ar fi subliniat: „Curat de bună voie... dar cum rămâne cu liberul consimţământ ... al săracului „Bobor" ? ���� ��� ������� ��� �� �������

Odată instaurat în fruntea Sovrom—Patriarhiei, Justinian Marina a început să execute ordinele nu numai

pentru desfiinţarea Bisericii catolice de ambele rituri, dar şi pentru închiderea Facultăţilor de Teologie. În anul 1948, când se împlineau o sută de ani de când pe Câmpia Libertăţii răsuna „Deşteaptă-te Române", studenţii teologi de la Arad au fost sculaţi în miez de noapte şi întorşi cu faţa la perete sub ameninţarea pistoalelor. Venise securitatea care veghea asupra poporului. Şi ca să nu plece cu mâna goală au ridicat câţiva studenţi. Totuşi au plecat amăriţi deoarece nu-1 găsiseră pe teologul Gheorghiţă pe care-1 căutau cu asiduitate. Era un student bine format din punct de vedere filozofic, pe linia lui Nae Ionescu. Cu acea ocazie a mai fost ridicat şi Rectorul Felea. Nu după mult timp au prins şi pe teologul Gheorghiţă. A fost condamnat la 17 ani de închisoare. Teologia din Cluj a avut aceiaşi soartă. Studenţii arestaţi şi condamnaţi, iar facultatea, de asemenea, desfiinţată. Cel care avea facultatea sub control, era un anume zis „popa" Ţifu, care de fapt era omul securităţii, nelipsit de la nici o întrunire studenţească. �� ����������������� ��� �� �

Comunismul a căutat de la început să provoace haos, să distrugă toate instituţiile de bază, să compromită oamenii şi să-i aţâţe pe unii împotriva altora. Justiţia, intrată pe mâna unui avocat ca Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost împinsă spre a deveni docilă regimului comunist şi a legaliza fărădelegile ce se săvârşeau. Peste tot şi în toate categoriile sociale s-au găsit oameni lipsiţi de conştiinţă, preocupaţi să-şi facă numai carieră. Pentru a ilustra ceea ce a devenit justiţia şi o parte din oamenii ei, voi evoca doar câteva aspecte din jud. Dolj. În luna Noiembrie 1944, prefectura din Craiova a fost luată cu asalt de comunişti, având în frunte pe avocaţii Ionel Gârboviceanu şi pe Costel Dianu. Comportamentul moral al celor doi lăsase o pată neagră în bresla avocaţilor înainte de venirea Ruşilor. Ionel Gârboviceanu 1-a reclamat pe procurorul Giugiuc că în timpul concentrării a fost trimis în Transnistria. Acest magistrat, care ştia ce înseamnă comunismul, a spus prietenilor că pentru el viaţa s-a terminat, neputând suporta ideea unei arestări. Când a fost ridicat şi dus la Prefectura Poliţiei din Bucureşti, procurorul şi-a tăiat venele cu o jumătate de lamă, punându-şi capăt zilelor. Celălalt avocat, Costel Dianu, a ajuns ofiţer de miliţie la Prefectura de Poliţie a Capitalei şi poate amestecat şi-n această moarte. Urmărind desfiinţarea Baroului avocaţilor de la Craiova, comuniştii nu-şi puteau realiza planul, din lipsă de majoritate. Cu promisiuni l-au atras pe avocatul Cornel Magheţu, care înainte fusese membru în partidul Naţional-Ţărănesc, trecuse apoi la liberali, iar acum ateriza la comunişti. Numai datorită avocatului Gogu Socoteanu au obţinut votul hotărîtor. Prin manevrele necinstite ale acestuia, asociaţia a intrat pe mâna comuniştilor. Pe data de 1 iulie 1948, fiind întrebat de avocaţi cum de a putut să se preteze la acest joc murdar, Gogu Socoteanu a răspuns —,,Nu mă interesează decât ca eu, nevasta şi copilul să supravieţuim"! Exact la un an, pe 1 Iulie 1949 îşi înmormânta copilul care se înecase în Jiu. Apoi, a fost dat afară din barou şi arestat. După eliberare a picat în patima băuturii şi nu după mult timp a murit de tetanos, cauzat de o infecţie provocată de o lamă veche. Celălalt avocat, Cornel Magheţu, după ce a făcut jocul comuniştilor, a fost dat afară din barou şi arestat. După eliberare s-a apucat de băutură şi a murit de ciroză. Nenumăraţii magistraţi şi avocaţi, daţi afară de forţa brutală exercitată de comunişti, au continuat să rămână pe linia demnităţii, angajându-se la munci manuale. Lor li s-a adăogat, la Craiova şi o serie de intelectuali sau foşti ofiţeri, de asemenea scoşi din serviri. Dintrei ei, în perioada 1949—1951, foarte mulţi au practicat cărăuşia în pieţile publice, înscriindu-se la Primărie pentru a obţine permisul de exercitare a acestei meserii: Vasile Scarlat, preşedintele tribunalului Dolj; Costică Câpruciu, judecător, Stănescu Aurică, procuror; Cornel Udrea, judecător. Din cauza eforturilor a făcut infarct. Dinei Iliescu, avocat; Gângioveanu, avocat; colonelul Lişteveanu; colonelul Scurtulescu; colonelul Valter, din cavalerie, care a muncit ca dulgher. Numărul intelectualilor care nu s-au plecat în faţa asupritorului a fost foarte mare, pe tot cuprinsul ţării.

Nulităţile urmăreau cu orice preţ să distrugă pe toţi cei ce se împotriveau subjugării ţării intereselor ruseşti. Sistemul marxist de pervertire, bazat pe minciună, ură şi teroare, urmărea să instaureze o nouă morală, să distrugă sufletului omului. Mulţi dintre fiii satelor, ajutaţi de cei avuţi ca să se ridice spre a fi de folos locurilor natale, aveau posibilitatea acum când ,,lupta de clasă" se ascuţea, să-şi arate colţii. Un anume, Mitruţ, fiu de ţăran din comuna Gighera, jud. Dolj, a crescut în casa unui cunoscut intelectual craiovean, ctitor al bisericii din comuna respectivă. După ce a terminat liceul, a ajuns secretar al Sfatului popular din Craiova. Pentru a-şi uşura ascensiunea a intrat în partidul comunist, începând să ducă „lupta de clasă" împotriva binefăcătorului. În această acţiune a antrenat şi pe cei doi fraţi rămaşi în comună. Unul dintre ei a ajuns brigadier la tractoarele SMT-ului. Ura sădită de fratele mai mare de la oraş a făcut pe cei doi să ia o căldare cu var şi să şteargă portretele ctitorilor din biserică, în 1949. Întâmplarea a indignat pe săteni şi a avut urmări tragice. Înţelepciunea populară spune că „Cineva" veghează asupra tuturor oamenilor. La un an de la săvârşirea faptei, în miezul nopţii, cel care mânuise bidineaua în biserică a avut impresia că aude zgomote afară. A luat puşca din cui, a ieşit în curte cu degetul pe trăgaci şi a apăsat. Ţeava fiind îndreptată spre el, a murit pe loc. Anul următor, al doilea frate al brigadierului, urmărind lucrul pe ogoare, s-a culcat pe răzor. Un tractor a trecut peste el şi 1-a făcut una cu pământul. E inutil să mai amintesc comentariile sătenilor. Dar nu pot să nu precizez că cel de-al treilea frate, ajunsul de la oraş, a căzut în patima beţiei după moartea celor doi fraţi. ����� ��������

Represiunea de pe Valea Dâmboviţei a fost foarte mare. Pentru a intimida populaţia s-a trecut la arestarea a zeci de persoane din fiecare comună. Ilustrarea celor spuse nu poate fi înţeleasă decât prin exemplul „Intelectualilor satelor", socotiţi o stavilă în calea colectivizării şi care au fost închişi. Toţi cei de mai jos, sunt din jurul oraşului Titu: Ciucă, preot din comuna Costeşti (Valea Dâmboviţei); Marinescu, învăţător, din comuna Odobeşti jud. Dâmboviţa; Mircescu Constantin, învăţător din satul Ziduri, comuna Crovu, mort în închisoare; Mitroi, preşedintele organizaţiei PNŢ, din comuna Odobeşti; Şerban Dumitru, din satul Ziduri, com. Crovu. Atitudini demne, în Ministerul de Interne. Un grup de militari se găseau în anchetă, în legătură cu mişcarea de rezistenţă şi cu procesul lui luliu Maniu. Printre ei se găseau şi generalul Emil Gheorghiu din aviaţie, generalul Bârzotescu, generalul Negrei Gabriel, colonelul Chiriţă, care avea pe piept Ordinul „Mihai Viteazu", căpitan Zaharia Marin, sublocotenentul Carp Mircea, din cavalerie, arestat în zona munţilor unde se găseau partizanii colonelului Uţă, sublocotenentul Walter Paul şi mulţi alţii. Anchetatorii încercau să obţină din partea celor arestaţi unele indicii pentru a putea constitui un început de probe acuzatoare. În una din anchete, colonelul Chiriţă simţindu-se insultat şi ameninţat de un neisprăvit, şi-a smuls din piept Ordinul Mihai Viteazu şi 1-a zdrobit în pumn rănindu-se. Imediat a fost adus medicul care 1-a pansat. A doua zi la anchetă comisarul i-a adus un nou Ordin, pe care colonelul Chiriţă a refuzat să-1 primească. Drumul acestor militari a pornit prin închisori. Sublocotenentul Carp Mircea a fost eliberat din greşeală după 4 luni şi când au venit să-1 rearesteze, omul a plecat spre soare-apune, şi dus a fost. ������

Comuniştii au înfiinţat un centru puternic al securităţii în oraşul de la poalele Tâmpei, creînd totodată şi un depozit pentru cei arestaţi, care, după judecare, urmau să fie expediaţi spre lagărele şi închisorile de exterminare. Aici securitatea s-a purtat foarte brutal, bătând şi distrugând oamenii, pentru a-i face să-şi însuşească acuzaţiile inventate în procesele înscenate. O parte din conducere, care a colaborat la torturarea oamenilor, a fost alcătuită din: Kolosek, şef al securităţii; colonel Alexandrescu; căpitan Olteanu, din Sfântu Gheorghe; căpitan Urzică; Mayer, anchetator, fost măcelar, ce bătea crunt, a plecat după aceea în Israel; locotenent

Stoica; Dobay, ofiţer, bătăuş; căpitan Pop, din Secuime; Szilagy, ofiţer, bătăuş; Dolnoczi, ofiţer, bătăuş; Lăzăroiu, gardian,bun executant al ordinelor. Printre cei care au trecut prin maşina de tortură a securităţii de aici, au fost: Profesorul Alexandru Bernea; Ion Boian, economist, Nicolae Boeru, doctor, Căliman, împreună cu soţia; avocat Cocoş, din Făgăraş; George Ciontea; Donose, din Ploieşti; Ticu Dumitrescu, din Ploieşti; Aurel Căzănişteanu, din Ploieşti; avocat Cosgărea prof. Ghiţă Dragoş; prof. Alexandru Herlea; avocat Gionea; preot Constantin, din Bartolomeu; dr. Liviu Herlea, chestor din Oradea, mort la Făgăraş; Bratu Atanase, din Braşov; prof. Victor Jinga; Ludu Grigore, din Ploieşti; Iosif Marta, din Sf. Gheorghe; Măluşelu, din Zărneşti; Mardare Mateescu, ziarist din Braşov, cel care împreună cu Gavrilă Olteanu au lovit pe consulul maghiar din Braşov în Februarie 1944, când Ungurii au maltratat pe episcopul Hossu la Cluj; dentistul Meţianu; avocat Aurel Ţeţu; tipograful Haţieganu, în vârstă de 82 de ani; Ion Şofron; Datcu; Dorin Adăscăliţei funcţionar la I.A.R.; Cicero Constantinescu, ziarist; Vasilică Munteanu, ziarist din Braşov; Neguş din Dârste; Adrian Nicoară, fruntaş al PNŢ-ului; Ion Moldoveanu; Opriş Constantin, aviator din Ploieşti, colonel Elefterescu; dr. Silviu Popescu; Silviu Suciu; Io-sif Scorţea, din com. Ţânţari; Alexandru Suru, din Braşov; preot Ursu, din Vad; colonelul Demetriade; Vasilică Tarţia, directorul fabricii „Nivea"; Aron, procuror; Ghiţă Marin; Hamzea, din Braşov, tată şi fiu; Bodo şi Kenese, doi ţărani din Secuime condamnaţi la moarte şi executaţi pentrucă au pus dinamită la casa primarului care teroriza satul; Sasu, comerciant din Braşov; Tătaru, fost profesor la Academia Comercială; Bosnyak Zoltan, fost ministru ungur szalasist; Nicolae Juga şi tânărul Comăniţă, amândoi din comuna Baciu, jud. Sf. Gheorghe. De asemenea, au fost aduşi cei paraşutaţi în 1950 în Munţii Făgăraş, precum şi o parte din partizanii din această regiune. Acţiunea de arestare a celor din munţi a fost condusă din avion de colonelul Ambruş, comandantul securităţii Braşov. �������

Arestările politice au fost făcute în capitala Olteniei imediat după aşa zisa eliberare şi la început au fost coordonate direct de comandamentul sovietic, sub firma „Comisiei Aliate de Control". Scopul a fost de a interzice sau limita activitatea partidelor Naţional-Ţărănesc şi Liberal, care aveau o priză foarte puternică în jud. Dolj, constituind în acelaşi timp un factor de influenţă în celelalte judeţe din Oltenia. Prima coadă de topor a fost Dănescu, inspector al siguranţei din Oltenia, originar din Calafat, care a jucat aşa cum l-au dirijat Ruşii. Omul lui de încredere era Bădica, fost zugrav, numit şeful siguranţei din Craiova. Ca peste tot, la început s-au folosit de cei din vechea siguranţă, ca elemente de represiune, pe care după aceea i-au dat afară, i-au condamnat şi i-au trimis la închisoare. Unul dintre aceştia era Iatagan, fost comisar, om care ştia să scrie, să întocmească procese-verbale de anchetă, după cum doreau să-l pedepsească pe cel interogat. Bineînţeles, a ajuns tot în puşcărie. Mitricov, agent, era omul de legătură dintre siguranţă şi ruşi, fiind singurul care cunoştea limba eliberatorilor. Au mai fost semnalaţi între agenţi un tânăr, Rădulescu, şi un altul, Oanţă, fost geamgiu. Transformându-se siguranţa în securitate, unul dintre cei care s-au ocupat de problemele politice a fost Oancă. Acesta, ca să-şi salveze socrul, pe Haralambie Ciocâlteu, i-a solicitat să predea arhiva PNŢ-ului, pe care acesta o deţinuse până în 1944. Cercetările odată terminate, după cunoscutele metode de „convingere", cei semnalaţi ca vinovaţi au fost depuşi în penitenciarul de pe strada Vasile Alecsandri, lângă regimentul 26 „Rovine". Printre acei care au trecut prin acest depozit groaznic se numără: Lotul de naţional-ţărănişti arestat la 15 Martie 1947, format din elemente de toate vârstele, din toate judeţele. Din tineretul P.N.Ţ. amintesc pe Mihai Tartia. Condiţiile în care au trăit depăşesc imaginaţia omenească. Li se dădea să mănânce ciorbă de iarbă. S-a reuşit să se scoată de acolo câteva borcane cu astfel de „mâncate", pe care Nicolae Penescu, din însărcinarea lui Iuliu Maniu, le-a prezentat lui Teohari Georgescu, însoţite de un protest. După aceasta s-a constituit o masivă acţiune de ajutorare a celor închişi, dirijată de profesorul llie Ion, preşedintele organizaţiei din judeţul Dolj a partidului Naţional-Ţărănesc. Imediat după dizolvarea partidului, la sfârşitul lui Iulie 1947, au fost arestaţi şi aduşi aici, în depozit, de

unde, mai târziu, au luat drumul lumii închisorilor: —Ilie Ion, profesor; Nicu Iovipale, avocat; Jenică Potarcă, avocat; Mihail Ghenescu, profesor; Gogu Adam Popescu, avocat; Turcu, casier PNŢ. În Iulie-August 1947 peste 40 de persoane au fost arestate, schingiuite şi obligate să predea cocoşeii de aur pe care-i deţineau. Majoritatea erau evrei-zarafi. Tot pe aici a trecut şi lotul din mişcarea de rezistenţă a generalului Carlaonţ din care au făcut parte, printre alţii: Colonelul Ştefan Hălălău, comandantul Şcolii de Ofiţeri de rezervă de artilerie, Craiova; maiorul de cavalerie Dumitriu Lucian, din Bucureşti, stabilit în Craiova, sublocotenent de cavalerie Tiberiu Ţolescu, din corn. Cârcea Jud. Dolj, Marin Dondoe, student din Craiova, Drăgoescu Vlad, student din Craiova; Fanu Duţulescu, prof. din Craiova; Mihail Paulian, prof.; Sergiu Mandinescu, student din Craiova; Gherasim Iscu, stareţul mănăstirii Tismana; Nedea, Voinicu, Chifu... Un lot de spiritişti a trecut, de asemenea, prin mâinile securităţii, din care am reţinut pe eminentul profesor CD. Fortunescu, om de deosebită cultură şi pe Jeni Constantinescu, fata proprietarului magazinului de fierărie - Andreescu. Un caz ce a cutremurat pe mulţi, relevând felul în care se proceda în anchetele de la Craiova, îl redau cu durere astăzi, fără a pomeni numele, deşi cei ce au trecut prin puşcărie îl cunosc. Nu-mi rămâne decât să-mi plec capul şi să cer iertare mamei mele mult încercate, dar nu puteam să scriu despre durerile neamului românesc, fără să pomenesc acest episod: � ���� �����������

Cu noaptea-n cap,o mamă a trei copii, disperată, bătea la uşa unui avocat. — Sunt cea mai nenorocită mamă din lume, nu mai merit nici o consideraţie ! — Staţi doamnă, calmaţi-vă, cum puteţi spune una ca asta, când vă cunosc şi ştiu că vă stimează o lume întreagă. . . — Domnule avocat, înţelegeţi-mă ! Sunt cea mai nenorocită mamă din lume. Mi-am trădat băiatul, l-am băgat în puşcărie ! — Dar liniştiţi-vă doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, poate că lucrurile nu stau chiar aşa. Şi poate aţi făcut-o fără voia dumneavoastră. — NU, nu, eu am spus unde stătea ascuns, s-au dus în casa respectivă şi l-au luat. După tristul prolog mama îndurerată s-a mai liniştit şi a depănat povestea. Unul dintre băieţii ei era urmărit de securitate, bănuit că făcea parte din organizaţia generalului. Hăituit ca atâţia în vremea aceea, feciorul se ascunsese în casa unor prieteni şi spera, ca tot omul, să întârzie arestarea, sau în eventuale schimbări salvatoare. Dar mama, ca orice mamă, nu putea să nu-şi vadă copilul în această tristă împrejurare. In taină îl vizita, îi ducea câte ceva şi încerca să-i aline singurătatea. Securitatea din Craiova, căci în acest oraş s-a petrecut întâmplarea a mirosit că mama îndurerată ştie unde se ascunde hăituitul, şi a început s-o urmărească la rându-i. Ceilalţi fraţi nu ştiau nimic despre acţiunile mamei. Şi iată că intr-o bună zi nefericita mamă a fost arestată şi dusă la securitate. Nici vorbele ticluite şi nici ameninţările n-au reuşit să-i smulgă secretul. Atunci comandantul Oancă a dat dispoziţie gealaţilor subalterni : —Puneţi-o pe rangă ! Şi au legat-o de mâini şi de picioare, au pus-o pe rangă şi au ridicat-o în sus. Au început s-o bată la tălpi şi pe fund. Şi au bătut-o până a leşinat. Când şi-a revenit au întrebat-o : —Ei, acum spui, ori ba? —Nu vă spun nimic ! —Bine, i-a repetat comandantul Oancă. . . Ia aduce-ţi-l mă ! şi slugile l-au târât în încăpere pe Titi, băiatul mijlociu al mamei. Şi l-au întins pe bietul Titi pe o masă destinată torturilor. —Acum spui sau nu spui ? —Nu am ce să vă spun, nu ştiu nimic ! —Bine... începeţi ! Şi au început să-1 lovească pe Titi sub privirile neputincioase ale mamei. Băiatul zbiera ca în gură de şarpe. —Opriţi ! Acum spui, ori nu ? —Nu ştiu nimic, a răspuns mama îndurerată. —Continuaţi ! şi bastoanele de cauciuc şi-au reînceput activitatea.

N-am mai putut să suport, se explică mama îndurerată, era peste puterile mele să asist la un asemenea spectacol şi am strigat la ei : —Opriiiţi !. . .Lăsaţi-1 că spun ! Loviturile au încetat. Şi le-am spus, domnule avocat, unde se ascundea băiatul meu. Sunt cea mai nenorocită mamă din lume. După ce mi-au smuls taina, mi-au zis să aştept. După puţină vreme au venit cu el. Nu vă pot spune în ce hal arăta. . . Pe mine şi pe Titi ne-au împins afară şi ne-au zis să ne ducem acasă. Şi ne-am dus, dar băiatul meu a rămas acolo în mâinile lor ticăloase. Eu mi-am trădat copilul, sunt o nenorocită ! Acum el este la puşcărie iar eu nu ştiu încotro să apuc. Mă înţelegeţi, domnule avocat ? Eu l-am trădat, eu l-am băgat la închisoare. . . După o pauză, înghiţindu-şi suspinele a îngânat îndurerată : — Ce să fac acum ca să-1 scot ? **** Alţii care au mai trecut prin această închisoare: Colonelul Badea Constantinescu, din Craiova: studentul Radu Ciuceanu, din Craiova ; doctor Paul Ivănescu, din Poiana Mare ; Constantin Paveliu (Bebe), economist din Craiova; Dan Damian, fiul lui Mircea Damian. După judecarea lotului Maniu, o parte au fost dirijaţi la 15 Noembrie 1947 pe aici : Nicolae Penescu, secretar general al PNŢ ; Ion Mocioni-Stârcea, mareşal al palatului ; Camil Demetrescu ; Lăzărescu Emil ; Cornel Coposu; Ion Hudiţă, profesor universitar şi fost ministru al agriculturii, Liberalii de asemenea au fost prezenţi prin : Avocatul Ionel Pleşea, preşedintele organizaţiei jud. Dolj; avocat Iancu Olănescu; Cornel Mihăilescu; Neamţu Tudor; avocat Dinei Iliescu; avocat Ştefan Boţoi, fost director al teatrului naţional (a murit în puşcăria Gherla); avocat N. Licea, preşedintele partidului naţional liberal Mehedinţi, frontierist. Alţii pe care nu-i pot încadra ca organizaţie şi coloratură : Preot Dobrişani, din comuna Locusteni.Vâlcea ; Petrovici Berindei , Iepure; Mişu Policrat; Naiculescu, fost proprietar la Afumaţi şi Rast-, Dumitrescu Negrea; Morega, proprietarul magazinului de fierărie de pe Lipscani; Hotăranu, comerciant din Baileşti; Costică Păunescu, tatăl unui scriitor lipsit de obraz şi caracter, din Barca; Trocan din Mehedinţi, condamnat la moarte pentru că a luptat cu arma contra comuniştilor; Virvescu, din Barca; Paul Brătăşanu ing.,când a fost arestat avea o fetiţă de 5 anişori, care s-a speriat şi s-a îmbolnăvit; Iuliu Petruşca, avocatul Nicolau, preşedintele organizaţiei PNŢ din jud. Bacău; avocatul Romulus Georoceanu, ziarist; Munteanu Vasile, Mihai Romniceanu; Aurelian Bentoiu; George Fotino; Nicolae Creţu, protopop din Aiud, Dr. Constantinescu din Reşiţa; Indrieş Petre din Reşiţa, colonel Chiriacescu din Craiova, etc. Inchisoarea Craiova împreună cu Aiudul şi Gherla au constituit primele centre de tortură pe care s-a instalat regimul represiv comunist din România. Aici în capitala Olteniei şi morţii erau chinuiţi. Niciodată nu vor putea fi uitate scenele pline de sadism la care au asistat cei ce-şi aşteptau rândul la groapa comună. După ce mureau, deţinuţii erau în continuare batjocoriţi. Cadavrele aruncate pe sub streaşină celularului se învineţeau şi se umflau după 7—8 zile. Incepătorii în ale medicinei erau aduşi cu mare întârziere pentru a începe ciopârţirea celor morţi. Mirosul dezagreabil al cadavrelor intrate în putrefacţie persista în celulele unde cei încă în viaţă zăceau înfometaţi, întinşi pe paie, înghesuiţi câte 70 intr-o cameră. Capela închisorii căreia i se dăduse foc, era transformată într-o zisă magazie. Aici, intr-o ladă paralelipipedică de lemn erau aşezaţi câte 7—8 morţi, unul peste altul până la aruncarea în groapa comună. Alţii le luau locul sub cerul descoperit încât mirosul persista în toată închisoarea. Oare acei care au instaurat acest sistem barbar pot să fie uitaţi ? Crimele sunt dovedite. Criminalii au continuat nestingheriţi politica de genocid împotriva neamului românesc.

����� ���� � �� �� ��� ���

Cu cât valul de teroare apăsa mai mult poporul român, cu atât mai mult creştea numărul oamenilor de toate vârstele şi categoriilor, ce se îndreptau spre soare apune. Graniţa de vest a României era păzită, pe lângă jandarmerie, de o siguranţă ce chinuia pe toţi cei care căutau să-şi câştige libertatea. Frontiera ajunsese un gard de sârmă ghimpată prin care circula curentul electric. In foarte multe locuri, minele completau măsurile de siguranţă împotriva celor care, în disperare, îşi riscau viaţa. Şi câţi n-au rămas acolo, fie ciuruiţi de gloanţe, fie sfârtecaţi de mine, în drumul spre libertate! Dar şi foarte mulţi au reuşit să străpungă această blocadă. Dintre ei unii, prinşi pe teritoriul Ungariei sau Iugoslaviei, au fost daţi înapoi, nu numai ca urmare a înţelegerilor dintre state, dar şi pentru a acoperi activitatea unor spioni ce lucrau pentru Serbia şi se găseau în siguranţa românească de la Timişoara. Este foarte cunoscut cazul lui Bugarski şi Vida Nedici, care pentru a nu fi suspectaţi de securitate unde lucrau, s-au purtat cu o brutalitate ce a depăşit metodele de tortură cunoscute până atunci. La Oradea Mare, căpitanul Elekeş Toma, Kupfer, Retezan, Ludovic Czeller, Roth, Ştefan Litvin, Tiberiu Grad şi alţii, nu s-au lăsat mai pre jos, schingiuind nu numai pe cei ce vroiau să fugă, dar şi pe cei ce-şi manifestau numulţumirea faţă de regimul de opresiune. Revolta ţăranilor din Jud. Bihor, care a izbucnit în Iunie 1948, a fost reprimată cu cruzime şi sute de ţărani au luat drumul închisorilor. Tot în această perioadă, doi dintre conducătorii securităţii, care conduceau ancheta, Toma Elekeş şi Ilie Rada, au fugit cu un avion în Iugoslavia. Printre acei arestaţi şi torturaţi la siguranţa din Oradea se numără : Ilie Bogdan, inginer; av. Boroş, Beldeanu Puiu, din Târgul Lăpuş; Dancu Iuliu judecător; Dumitraş, preot catolic; Baumgartner, preot catolic din comuna Secueni; Galea, preot; Horga Leon, ofiţer de aviaţie; Iliu, inginer;Mureşanu, avocat din Sălaj, Niculescu Teodor, locotenent; Ionescu Silviu; Pop Vasile, ţăran din comuna Acris; Podoabă Tiberiu; Sonea, student; Tecuceanu avocat, etc. ���

După ce o parte din trupul ţării a fost vândut în 1940, peste tot se auzea cântecul ce ne umezea ochii cu lacrimi. „Geme Clujul, geme Satul Mare, Geme azi Ardealul românesc". . . Şi după eliberarea lui, a continuat să geamă toată ţara românească iar Clujul a devenit o temniţă în plus pe lângă celelalte centre de tortură. Prin închisoarea acestui oraş au trecut cu mult peste zece mii. Voi semnala o foarte mică parte, lista urmând să fie completată de acei ce vor bine voi să facă cunoscute ororile comise: Burcus Traian, medic; Covalciuc, aviator; Dersidan Ion, doctor jurist; Hauser, sublocotenent; Hriscu, căpitan de graniceri la Baia Mare; Mavrodoglu, aviator; Magureanu, sublocotenetnt de graniceri care a fost împuşcat fără judecată din ordinul colonelului Birtaş Gavril din securitate; Micle Alexandru, doctor jurist din Satu Mare; Mureşanu Ionel, ziarist; Beldeanu Puiu, tânăr din Târgul Lăpuş, împuşcat mai târziu; Rednic, locotenent de infanterie; Sălăjan, căpitan de aviaţie; Şinca Teofil, avocat; Ştefan, sublocotenent, etc. ����

Alt centru al represiunii ,contra românilor care se împotriveau dictaturii comuniste instaurate de Uniunea Sovietică, a fost înfiinţat la Turda. În acest oraş au fost anchetaţi şi schingiuiţi peste 8.000 de Români, numai în perioada 1948—1953, deoarece Munţii Apuseni deveniseră un centru al rezistenţei româneşti. Pădurile Băişoarei ascundeau pe acei care îşi apărau libertatea, iar satele erau împânzite de agenţii securităţii pentru a pedepsi pe toţi aceia care aveau legături cu cei din munţi. Nesiguranţa domnea la tot pasul. Răzbunările se ţineau lanţ. Anonimele constituiau singura probă în arestarea cuiva. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că oamenii cinstiţi şi nevinovaţi erau ridicaţi din mijlocul familiilor, duşi în necunoscut, unii pentru totdeauna. Şi mai trebuie reţinut faptul că în lupta cu asupritorul nemului şi a uneltelor lui, nimeni nu poate fi socotit vinovat. În anul 1949 s-a judecat la Turda un astfel de lot, confecţionat de securitate, în care au fost incluse 40 de

persoane învinuite că au împrumutat prieteni sau chiar rude, cu 20, 40 sau 100 de lei. Alţii, ridicaţi şi implicaţi în omisiune de denunţ, au primit pedepse că au văzut sau ştiut,când s-au dat aceşti bani. Printre cei acuzaţi s-au găsit: Braicu Wili, doctor medic; Brumă Aurel; Chişiu Emil, student; Guţiu; Popa Gheorghe; Rusu Vaier; Secui Manoilă etc. . .Intre autorii denunţului, sau poate ai instigării, se găseşte un anume Dan (nume de familie) , care se afla în Turda în anul 1948 şi care nu a apărut în închisori, deşi el a primit banii. Pentru timorarea populaţiei s-a recurs şi la arestarea membrilor din familie. De ex., Silvia Chişiu a fost ridicată de la Cluj şi anchetată luni de zile în legătură cu activitatea soţului şi a altor persoane de care nu auzise niciodată, înscenări ce nu au existat decât în mintea bolnăvicioasă a conducerii de stat. Pedepsele care s-au pronunţat au fost între 5 şi 10 ani de închisoare. . . De fapt condamnările erau un pretext, deoarece arestările se făceau în legătură cu strângerea de braţe de muncă fără plată la construirea Canalului Morţii, Dunăre—Marea Neagră. Condiţiile în care erau ţinuţi în timpul anchetei şi după proces au fost îngrozitoare. înghesuiţi ca sardelele dormeau pe ciment, fără posibilitatea de a face baie. ����� �� ��� � � ����� � ���� �������� �� ������

Generaţiile tinere de după 1944 au fost martorele celui mai abominabil regim instaurat de trupele Uniunii Sovietice în România. Urmărind distrugerea a tot ce a însemnat trecutul neamului şi lichidarea tuturor celor ce încercau să-i salveze fiinţa, acest terorism comunist a inventat de la zi la zi metode din ce în ce mai perfecţionate fără să se dea în lături de la practicarea genocidului. Uneltele stăpânilor moscoviţi s-au năpustit asupra tineretului, a copiilor de şcoală pe care, după chinuri inimaginabile, i-au aruncat în cazanul satanic de la Piteşti. In nenumărate rânduri am fost martorul abnegaţiei şi dragostei acestui tineret faţă de glia strămoşească şi am relatat arestările a sute şi sute de elevi de pe băncile şcolii. Pe acest drum al durerii au trecut şi elevele, deoarece comunismul nu a făcut discriminare în aplicarea genocidului. În Mai 1948, la aniversarea a 100 ani de la revoluţia din 1848, când populaţia autohtonă asuprită, în ţara natală, îşi cerea dreptul la viaţă egală cu minorităţile asupritoare streine, România a sărbătorit acest eveniment prin declanşarea unor masive arestări. Judeţul Neamţ, judeţul vestiţilor Plăieşi, a fost cutreierat în lung şi în lat din Humuleştii şi Ozana lui Creangă până în cele mai retrase chilii de la Durau şi Mănăstirea Neamţ, iar copiii au fost smulşi de la sânul mamelor. Nu pot fi uitate chinurile la care au fost supuse: Geană Georgeta, 14 ani şi jumătate, din comuna Galu; Avasiloaie, din Piatra Neamţ, aceeaşi vârstă; Prună Elena, 16 ani, din comuna Buhalniţa; Celmare Lucica, 17 ani; Olaru tot de 17 ani; Semionescu Măria 18 ani, din Piatra Neamţ. Sentinţa tribunalului, dată cu unanimitate de voturi, prin care aceste eleve au fost condamnate între 3—5 ani închisoare corecţională pentru „delictul de uneltire împotriva ordinei sociale", s-a motivat pe baza art. 157 şi 159 al codului penal, combinat cu art. 109 din codul de procedură penală. Şi cum ai putea să nu unelteşti împotriva unui regim care dă astfel de sentinţe ? Persoanele care le-au cunoscut au rămas cu o impresie deosebită datorită atitudinii demne din timpul anchetei şi comportamentului ireproşabil de-a lungul detentei. Trebuie să remarcăm acest „umanitarism comunist" care a distrus milioane de oameni şi care în cazul acestor copile de Plăieşi a acordat pedepse cu închisoare corecţională. Şi totuşi, ca cititorul să nu rămână cu un dubiu ,menţionez câ în închisoare, schingiuitorii au reuşit să aplice principiul „egalităţii" : atât condamnatul la muncă silnică, cât şi cel reţinut pentru cercetări, se bucurau de acelasi regim de închisoare. �� ������� ���������� �� ���� �� ��� �� ����

După instaurarea regimului comunist de către URSS în ţara noastră, un val de protest împotriva politicei de jefuire şi exterminare a neamului românesc a luat naştere, crescând zi de zi şi acoperind întreg teritoriul. Nu se exagerează când se spune că în România rezistenţa a fost generală, după cum nici metodele de represiune nu au cunoscut limite. Peste tot, cu mic cu mare, fără a se gândi la consecinţele formau grupuri de rezistenţă. în nici o ţară intrată sub stăpânirea Moscovei nu s-a întâlnit o opoziţie atât de mare din primul moment ca în România. De la ţărani şi muncitori, la miniştri, de la copii la bătrâni, femei sau bărbaţi, toţi s-au angajat în lupta pentru salvarea neamului românesc de la pieire. Un exemplu de dăruire în această luptă naţională îl constituie

organizarea unei mişcări pe locurile copilăriei lui Ion Creangă. Valea Ozanei şi a Bistriţei fierbeau de nemulţumire. Aici, oamenii simpli, având în mijlocul lor pe făclierii satelor învăţătorii, au făcut primii paşi, angajându-se în luptă pentru salvarea ţării de sub ocupaţia comunistă. În luna August şi Septembrie 1949, securitatea a arestat 35 de persoane trădate ca întotdeauna de un urmaş al lui Iuda întruchipat în Hruşcă, învăţătorul din comuna Pipirig, jud. Neamţ. Tribunalul militar din Iaşi, prin sentinţa din 16 Februarie 1950, a pronunţat 35 condamnări între 1 şi 10 ani pentru întruniri şi discuţii duşmănoase împotriva regimului, în vederea organizării şi antrenării populaţiei în acţiuni împotriva ordinii sociale, fapte încadrate în „crimă", pedepsite de art. 209 pct.. 2 lit. a. Ca iniţiatori şi organizatori au fost socotiţi doi tineri: Sălăjeanu Pamfil, funcţionar şi Caraza Grigore, învăţător. Datorită condiţiunilor de exterminare la care au fost supuşi, din acest lot au murit cinci Români. Iată componenţa lotului: Organizaţia anticomunistă de pe Valea Bistriţei şi a Ozanei, jud. Neamţ, 1949:Sălăjeanu Pamfil, iniţiator, 21 ani, funcţionar; Grigore Caraza, iniţiator şi organizator, 20 ani, învăţător,- Bistriceanu Nicolae, şef de district, funcţionar; Gutman Felix, şef de district, muncitor; Roşu Vasile, şef de district, comerciant; Gheorgheasa Vasile, preot; Blăgescu Valentin, student, Vasiliu Măria, învăţătoare; Sălăjeanu Ion, învăţător; Coroamă Lulu, funcţionar; Marin Lulu, funcţionar: Almăşanu Anton, muncitor; Buium Ion, muncitor, Cojocaru Aurel, muncitor; Cojocaru Ion, comerciant; Iosifescu Constantin, muncitor; Iosub Ion, muncitor; Chirilă Dumitru, ţăran; Grigoriu Nicolae, ţăran; Pântea Dumitru, ţăran", Gălbează Anton, muncitor; Crăciun Iosif, ţăram Crăciun Ion, ţăran; Ursu Vasile ţăran; Masar Ştefan, ţăran, Cerbu Constantin, funcţionar; Mântescu Constantin, muncitor, Prună Constantin,muncitor, Crăciun Vasile, ţăran; Hruşcă, învăţător. ���� ���

Începând din anul 1948 se crease în Moldova una din cele mai puternice organizaţii de rezistenţă, sub numele de „Gărzile lui Decebal" , care avea trei ramuri : 1. Vatra Dornei-Piatra Neamţ. 2. Vatra Dornei-Fălticeni. 3. Vatra Dornei-Bistriţa Năsăud. Prima ramură a fost condusă de Filaret Gămălău, stareţul mănăstirii Rarău, care a fost arestat pe data de 1 Septembrie 1950 în urma trădării pictorului Dumitru Irimescu, soţul doctoriţei din Poiana Teiului, jud. Neamţ. Cu această ocazie au mai fost ridicaţi preotul Vasilache, călugării Ioasaf Marcoci şi Varahil Moraru de la mănăstirea Durau. Securitatea a fost ajutată de Vasile Roşu, cumnatul stareţului. In timpul cercetărilor au fost ridicaţi mai mulţi călugări, iar anchetatorul Ruscioru Modest, fost învăţător din Bucovina, a torturat pe arestaţi ca un sadic. După arestarea a încă 11 călugări de la mănăstirea Durau, acei care au rămas liberi s-au sfătuit în taină să ţină post negru trei zile şi trei nopţi. Arestările s-au oprit şi peste câţiva ani anchetatorul şef care i-a schingiuit, a fost dat afară din securitate. A inebunit şi a ajuns cerşetor în oraşul Bacău. Ramura Vatra Dornei-Fălticeni îşi desfăşura activitatea până la graniţa cu U.R.S.S. Ea se pregătea pentru rezistenţă împotriva cotropitorilor şi acţiona în apărarea ţăranilor forţaţi să se înscrie în gospodăriile colective. Conducătorul grupului,creat în Obcinele Bucovinei, a fost sublocotenentul Jenică Arnăutu, născut în satul Mândreşti, comuna Ungureni, jud. Botoşani. în noaptea de 2 / 3 Martie 1949 a fost arestat împreună cu părinţii. în timp ce tatăl şi mama, învăţători străluciţi în regiune, erau trimişi în domiciliu obligatoriu, Jenică Arnăutu a evadat de la Jandarmerie şi a luat calea codrului. Printre acei care i s-au alăturat au fost semnalaţi prin închisori : Străchiescu, dr. Vasilescu, Radu Cacina, Petrescu, etc. In luna Noembrie-Decembrie 1949 au avut loc ciocniri armate între Jandarmerie şi această grupare din „Gărzile lui Decebal" . intr-una din lupte Jenică Arnăutu a fost grav rănit la cap. Ţăranii au fost aceia care l-au îngrijit. Trădarea celor care se aflau în această regiune a fost făcută de un student de la Iaşi şi care, drept răsplată,a primit o condamnare de 7 ani. Procesul a avut loc la tribunalul militar de la Iaşi, iar procurorul, Puişor, a cerut condamnarea la moarte la mai mulţi dintre ei. Pedepsele fiind comutate între 10 ani şi muncă silnică pe viaţă, aceşti urmaşi ai Dacilor au luat drumul închisorilor de exterminare. * * * Despre sadismul anchetatorilor am mai vorbit. Am amintit de chinuirea Adrianei Georgescu şi Tatianei Misir. Dar în perioada lui 1949 ne-a cutremurat cazul Ecaterinei Titi Gâţă, studentă, şefa Cetăţuilor pe ţară. După ce

maiorul V. Bulz, coleg nedespărţit al lui Mircea Sântimbreanu, a legat-o, i-a rupt sânii cu dinţii şi tot în timpul anchetei de la Ministerul de Interne , a omorât-o. Aceste drame nu le găsim prezente în literatura comunistă. Ele vor trebui dezvăluite pentru a se cunoaşte ceea ce scriitorii nu au învăţat în definirea Marxismului. Ei au scris la comandă, neavând curajul să prezinte teroarea la care a fost supus Neamul Românesc. � ��������� ������

Mănăstirea Galata, ctitorie a domnitorului Petru Şchiopu, zidită în 1583, cunoscută în arhitectura moldovenească prin apariţia unor elemente noi, printre care a doua turlă pe pronaos, a fost transformată, de către regimul comunist, ateu în închisoare. Situată în partea de Sud Est a Iaşiului, vis-a-vis de mănăstirea Cetăţuia, pe drumul Dealul Bârnova-Vaslui, mănăstirea Galata, înconjurată cu ziduri de cea 5 m înălţime, a devenit depozitul securităţii din Iaşi. Dintre cele 8 camere, în 5 erau înghesuiţi deţinuţii politici, intr-una cei cu infracţiuni asimilate cu cele ale politicilor, iar în ultimele două deţinuţii de drept comun. Cele 5 chilii serveau de izolări. Iată ce povesteşte Grigore Caraza, arestat la vârsta de 20 de ani, învinuit că şi-a iubit neamul şi ţara : „Izolările erau groaznice, socotite după modesta mea părere, poate cele mai crâncene prin care am trecut în cei 21 ani de temniţă. Dormeam în plină iarnă în haine de vară, numai pe o mână de paie care, fiind prea puţine, fugeau în lături şi mă trezeam cu spatele direct pe pardoseala de piatră. Nu aveam tinetă şi eram obligat să urinez pe jos. Uşa avea o vizetă prevăzută cu gratii, care dădea intr-un coridor ale cărei ferestre nu aveau geamuri. Vântul de afară mâna zăpada direct în celulă. în Ianuarie 1950 am fost scos de a-colo când nu m-am mai putut mişca sau articula vreun cuvânt". Spusele lui Grigore Caraza sunt asemănătoare descrierii lagărălui de exterminare, Poarta Albă din „Testamentul din morgă " al lui Remus Radina; Am fost închişi amândoi în aceeaşi celulă care avea un strat de ghiaţă de 2 milimetri pe pereţi. Dormeam pe nişte scânduri de lemn fără saltea. în această gheţărie Rădulescu trebuia să petreacă 5 zile, iar eu 10". La acea oră, la Galata, în celula 1 de la izolare, se găseau câţiva pedepsiţi în lanţuri, printre care Gheorghe Miron din comuna Cordun jud. Roman, condamnat la 25 de ani. Dintre acei care au cunoscut Galata, amintesc: Lauric Filon, avocat din Suceava,vârf legionar şi mare spadasin; Cozloschi Carol, partizan,al cărui tată a fost executat sub ochii lui în codrii seculari ai dulcii Bucovine" ; Nichifor Orest, legionar din comuna Dorna-Cândreni; Arapu, deputat şi fost prefect de Botoşani, care împreună cu Sion şi Pilat, toţi trei moşieri din jud. Botoşani, au mers în 1947 la Bucureşti. Aici, în holul hotelului „Ambasador” Pilat a pălmuit pe Petru Groza, primul ministru al regimului comunist. ���� ��� ���

Sub această denumire se identifică cea 5.000 români arestaţi din tot ţinutul Vrancei şi de dincolo de Carpaţi, până la Miercurea Ciuc. La 102 ani de la proclamaţia revoluţiei de la Izlaz, în noaptea de 11 Iunie 1950, locuitorii asupriţi din 32 de comune s-au răsculat împotriva abuzurilor stăpânirii, în acea noapte de pomină, comuniştii arestaţi şi aduşi la primării îşi mâncau carnetele de membri, ca să dovedească ataşamentul lor faţă de acei pe care îi terorizaseră. Dar cum ajutorul în arme şi alimente ce urma să fie paraşutat nu a sosit, iar alarma revoltei a fost prematură, regimul comunist a trecut la represalii. Colonelul Lupşa, şeful lotului,a fost condamnat la moarte şi executat. „Băieţi, nu e timpul venit", au fost cuvintele lui imediat ce a auzit de declanşarea mişcării. Securitatea locală, întărită de cea de la Bucureşti şi cu armata din regiune, au înconjurat ţinuturile în fierbere. După reinstalarea autorităţilor la sate, au început arestările. Execuţiile şi spânzurătorile de la marginea satelor constituiau metode de intimidare. Munţii au fost cutreieraţi luni de zile, iar pădurile răscolite. Mii de oameni au luat drumul închisorilor. Urmaşii lui Popa Şapcă au fost prezenţi şi de această dată în persoana preoţilor Ionescu şi Hulea. Acesta din urmă era învinuit că nu a divulgat autorităţilor tainele partizanilor încredinţate prin spovedanie. în închisoare părintele Hulea spunea cu conştiinţa curată: „Taică, ce intră sub patrafir numai

Dumnezeu ştie"! Primii arestaţi au fost prizonierii veniţi din Rusia. Femeile n-au fost scutite. Bătute peste sâni, torturate să-şi denunţe copiii şi soţii, au fost chinuite mai rău decât bărbaţii. Începând o succintă enumerare a celor incluşi în această ridicare în masă, las lista deschisă pentru ca supravieţuitorii s-o completeze: Militam Ionel,din satul Motnău, comuna Dumitreşti , Militam Gheorghe; Burlui Nicolae ; Stoica şi Dudu din Neruja; Cojocaru Ion; Rădulescu Stelian; Familia Cucu, din care tatăl şi fiul au fost omorîţi în timpul anchetei; Marcu Mihai; Cosma Marin; Cojocaru Gheorghe; Bercaru Constantin, tânăr de 18 ani; Sima Tănase, a devenit informator în temniţă; Ionescu, preot ; Toader Negru, ţăran; Timaru Mihai ofiţer moto-mecanic; Buşilă, învăţător, mort în închisoarea Galaţi; Sovejeanu, învăţător; Paragină (trei fraţi); Bunghez de lângă Neruja; Popa Floricică, ţăran... ������ ����

Acest lagăr de exterminare se găsea situat în apropierea gării Basarabi şi servea şi ca punct de triere al deţinuţilor şi de dirijarea lor spre celelalte centre de muncă. In perioada începerii lucrărilor la Canalul Morţii Dunăre—Marea Neagră, aici se găseau în mare majoritate deţinuţii de drept comun, condamnaţi pentru crime şi furturi. Tot aici mai erau reţinuţi deţinuţii politici cu pedepse sub 5 ani, sau acei veniţi ca „administrativi". Lucrările în general se executau la săpături în albia viitorului canal şi constau în încărcări şi descărcări de pământ, în şi din vagoane, zi şi noapte. Conducerea brigăzilor de lucru, cât şi a echipelor, era încredinţată deţinuţilor de drept comun. între brigadierii care au excelat în chinuirea deţinuţilor politici se numără : Dragu Ilie, de la brigada 92 de descărcări manuale de pământ; Ene, la o brigadă de încărcări de pământ; Goia Ion, student, şeful brigăzii disciplinare 14 care căuta să stoarcă ultima vlagă din fiinţa deţinutului. Pe lângă faptul că bătea, obişnuia să înjumătăţească raţia de mâncare, ca pedeapsă pentru neîndeplinirea normei, sau orice alt motiv pe care-1 socotea ca o abatere. In Iulie 1951 deţinutul politic Pizone Benedict a scăpat o lopată cu pământ în faţa unei inspecţii a unor ofiţeri superiori veniţi să verifice modul în care se desfăşoară munca sclavilor. Pentru un moment, e-leganţa satrapilor s-a făcut tot una cu pământul; Ce a urmat ? Bătaia pe şantier, bătaia în poarta lagărului la întoarcere şi jucărea în picioare a deţinutului la cor pul de gardă. După aceea a fost trimis şi la carceră. Stănciugel, un ţigan condamnat pentru numeroase crime, conducea lucrările la cuptoarele de ars cărămidă şi var. Ca mână de lucru se folosea de deţinuţii la „munca voluntară", după 12 ore de chin la încărcările şi descărcările de pământ. Deţinuţii erau obligaţi să scoată cărămida fierbinte din cuptor, fără nici un fel de protecţie a mâinilor. Nici nu puteai să pui mâna pe ea, dar s-o mai şi transporţi pentru a fi stivuită. Această operaţie se făcea în timp ce Stănciugel înjura şi lovea cu tot ce-i venea la îndemână. Mulţi bătrâni şi bolnavi s-au nenorocit la această "muncă voluntară" şi tot aici şi-a găsit moartea ofiţerul Rambela Dragoş, aruncat în cuptor, deoarece a protestat împotriva metodelor barbare de lucru. Nu poate fi uitat nici inginerul deţinut, Gabrielescu Dan, care devenise codoşul administraţiei şi forţa oamenii la muncă pentru a putea să profite de avantaje personale: o cameră în care să locuiască singur şi legături cu familia. Acest Gabrielescu Dan mergea însoţit de un securist pe şantier, categorisea natura terenului, întotdeauna având grije să mărească norma deţinuţilor, în acelaşi timp fixa date pentru terminarea unor lucrări, fără să aprecieze volumul în raport cu numărul oamenilor şi natura terenului. După aceasta urma chinuirea oamenilor, ore peste program şi sancţiuni, toate fiind măsuri pentru îndeplinirea obiectivelor administraţiei. Se cuvine să menţionăm atitudinea neumană a căpitanului Damşa Victor, şeful corpului de gardă de aici, care a dat dispoziţie ca în orice moment, la orice mişcare pe care o va face deţinutul în lagăr sau la muncă, să se tragă în plin. Aşa a fost împuşcat Ionel Muşeţeanu, într-o Duminică după amiază, în curtea lagărului plină de oameni. Tot în această colonie a mai funcţionat în 1950 şi brigada 32, o brigadă de pedepsiţi, în care norma de muncă era mai mare iar mâncarea redusă la jumătate. Aici se găseau amestecaţi deţinuţii de drept comun (criminali, hoţi şi excroci de talie internaţională) cu deţinuţii politici. Printre acei care au trecut pe aici s-au numărat : generalii Cernescu şi Negoiţescu, colonelul Badea Constantinescu de la Craiova, Cernavodeanu Dan şi Badiu Virgil, licenţiaţi în litere, fraţii Popescu şi alţii. Cifra celor ce-au trecut în perioada 950—1953 pe la acest lagăr este de peste 100.000 de deţinuţi. în a-ceastă perioadă de vârf a lucrărilor canalului, la Poarta Albă se lucra cu un efectiv de 12.000-15.000. Condamnaţii de

drept comun terorizau pe politici şi le furau îmbrăcămintea sau mâncarea. Când se întâmpla, şi aceasta era o raritate, ca cineva să primească pachet de acasă, pe traseul de la poarta lagărului până la baracă nenorocitul era atacat şi borfaşii îi smulgeau totul din braţe. O infimă parte dintre acei care au lucrat aici : Arzoiu Ion, ţăran din Dâmboviţa; Constantinescu, doctor j Corbu Maximilian, doctor; Dula, student; Mânzatu, inspector de muncă; Marcovici, evreu, fost la Auschwitz; Micu V., industriaş; Pizone Benedict, o-riginar din Transilvania, căpitan de Geniu şi licenţiat în drept; Popescu Victor, colonel;Şterfenitu, preot; Târnăcop P., colonel; Termegan P., negustor; Weiss Francisc, inginer; Cotruţ Tudor, din com. Bragadiru, etc. . . Cei rămaşi în Dobrogea după închiderea canalului au fost, o mică parte, folosiţi la grădină, la lucrări de lichidare, iar bolnavii au fost trimişi la Poarta Albă, devenită spital şi centru al inapţilor de pe canal. în momentul când o lucrare se termina, se trecea la raţia alimentară de puşcărie. La sfârşitul lui August 1953, slăbit şi bolnav, lucram la Peninsula pe un şantier de construcţii. Simţindu-mă rău, n-am ieşit la lucru, cerând să fiu trimis la închisoare. Am fost la izolare. Acolo am declarat greva foamei. După 8 zile a venit doctorul, m-a consultat şi le-a spus celor doi ofiţeri că trebuie să fiu dus. Nu ştiam unde, m-aşteptam să merg la infirmerie. Peste 2 ore, cu o maşină dubă, am ajuns la Poarta Albă. Lagărul îşi schimbase „destinaţia" în spital, în schimb, numărul foarte mare de bolnavi, peste o mie, ridica probleme deosebite din cauza lipsei de medicamente. Pachetele cu alimente şi medicamente de acasă au fost tăiate. Comandant aici era Fecioru, un om care în faţă lăsa impresia că te înţelege, însă urmările erau drastice. Nu ştia decât să pedepsească. Plin de ură, făcea o pereche minunată cu ofiţerul politic Moraru. Acesta era de o răutate rar întâlnită. După ce căuta să învrăjbească pe unul împotriva altuia, să semene neîncredere între oameni, trecea la pedepse dure, bătăi până la pierderea cunoştinţei şi izolarea bolnavilor în condiţii extraordinar de grele. Deoarece lagărul era socotit spital, voi aminti pe câţiva dintre doctorii deţinuţi care s-au perindat pe acolo: Doctorul Traian Mihăilescu, fost director al spitalului militar din Bucureşti, om de mare curaj şi pe care au încercat să-1 implice intr-un proces împreună cu mai mulţi medici învinuiţi de insuficienţa asistenţei medicale şi mortalitatea de pe Canal Acest om nu avea odihnă, era zi şi noapte gata să intervină pentru salvarea oamenilor, fără a avea nici măcar strictul necesar de medicamente din partea Ministerului de Interne. Rapoartele lui rămâneau la ofiţerul politic, pentru că deţinuţii nu aveau voie să ceară, numai să muncească şi să se mulţumească cu ce le dădea clasa muncitoare. Medicul deţinut Ion Jovin, profesor universitar, a stat 7 ani închis administrativ şi a depus eforturi foarte mari pentru a îmbunătăţi situaţia bolnavilor şi aprovizionarea cu medicamente a lagărului. Liniştit şi cumpătat, a căutat să facă totul pentru toţi. Pierdea timp îndelungat pentru a diagnostica boala deţinutului şi se ocupa personal pentru a găsi medicamente. Era somitatea numărul unu şi toţi medicii îi urmau sfatul în privinţa tratamentelor. S-a zbătut enorm pentru aprovizionarea spitalului cu cele necesare, dar doctorul Budu de la M.A.I ajuns în inspecţia sanitară a închisorilor, nu a făcut aproape nimic pentru ameliorarea situaţiei, cu toate că a venit în nenumărate rânduri şi ne-a împărţit pe „categorii" de boli. Poate nu avea altă putere, dar avea posibilitatea să demisioneze. Deţinutul, doctor Galetariu, din Timişoara, un foarte bun chirurg, şi-a făcut datoria permanent. Deţinutul, doctor Metz, om de caracter, care şi-a adus aportul pentru salvarea bolnavilor. Deţinutul, doctor Breţcaru, originar din Făgăraş, tânăr la data aceea, a fost tot timpul preocupat de ajutorarea bolnavilor şi a ştiut să intervină cu toată energia în primăvara lui 1954, când au fost câteva cazuri foarte grave, printre care şi cel al lui Remus Radina, făcând totul şi salvându-1. Deţinutul doctor Petre Brătilă, din Ploieşti, tânăr şi energic şi-a făcut datoria de medic şi de om. Deţinutul -doctor Holban a îngrijit cu competenţă bolnavii, fiind un om de mare caracter. Doctor Andronescu, originar din Muscel, era informatorul administraţiei, căutând să îngreuneze viaţa deţinuţilor. Blazian, student la medicină la data când şi-a omorât logodnica, era după mai mult de 12 ani de puşcarie, omul de încredere al administraţiei. Frământat de crima comisă căuta să fie bine şi cu unii şi cu alţii. Câteodată, făţiş, ajuta pe cineva ca să se vadă că a făcut şi bine. Putea să facă mai mult, dar nu voia să-şi pericliteze stuaţia de privilegiat. Viaţa în acest lagăr-spital a fost grea, împinsă de administraţie spre exterminare. Condiţiile de cazare şi alimentare erau de închisoare. Nu exista nici un fel de preocupare pentru îmbunătăţirea vieţii. Dimpotrivă, deţinuţilor politici li se aplica din plin metoda izolării în carceră, la sărbătorile importante şi ca pedeapsă pentru toate informaţiile turnătorilor.

În aceste condiţii de spitalizare, oamenii erau scoşi la muncă pentru a ajuta în Octombrie-Decembrie 1953 la strângerea recoltei rămase pe câmp. Mâncarea era îngrozitoare. Din Octombrie până-n Martie s-au dat numai morcovi şi ceapă deshidratată, varză şi murături. Se luau câte două din aceste alimente şi timp de o lună se alternau, un fel la prânz şi altul seara, după care se trecea la celelalte. Se spunea că morcovii deshidrataţi proveneu din ajutorul frăţesc bulgar. Mâncarea nu avea nici un gust : o fiertură amară, atât. Majoritatea celor de aici erau bătrâni, arestaţi administrativ, mulţi trecuţi de 70 de ani. Pe aceşti oameni să-i pui să muncească şi să le dai apoi apă fiartă ? ! Nu cred că a fost mai prejos decât lagărele de exterminare naziste. Mulţi dintre noi ne doream sfârşitul. In definitiv cele două regimuri politice totalitare aveau trăsături comune. La cel comunist românesc se adăoga sadismul cu care erai chinuit până în ultima clipă. Situaţia era asemănătoare în toate lagărele şi puşcăriile. Deşi Stalin crăpase, deşi Teohari Georgescu fusese înlăturat, Gheorghiu Dej voia cu orice preţ să extermine pe toţi cei ce i se împotriveau. în această atmosferă, primul care s-a ridicat vehe ment împotriva condiţiilor inumane, la Poarta Albă, a fost Cristache Stratulat, farmacist din Tecuci. Deşi grav bolnav de inimă, a găsit vigoarea nu numai să protesteze, dar să şi acuze pe cei din administraţie,inclusiv pe ofiţerul politic Moraru : „Sunteţi nişte criminali, nişte călăi cum n-a mai cunoscut omenirea. Tătucu vostru Stalin a crăpat. Voi ce aveţi de gând ? Sunteţi nişte mişei"! Sunt cuvintele pe care le-a adresat în nenumărate rânduri. A fost izolat, a fost bătut, cu toate că ştiau că era bolnav grav de inimă. Glasuri erau multe, nemulţumirea era din ce în ce mai mare. Pentru a nu se crea legături strânse între oameni, ne schimbau mereu, ne amestecau şi de fiecare dată se găseau alţi oameni nemulţumiţi ce îngroşau rândul celor hotărîţi să întreprindă ceva. Insă trebuia o foarte mare atenţie, deoarece toţi erau bolnavi, unii foarte grav, dar dornici să organizeze o acţiune. Dar până atunci să amintesc un caz aparte al unui bolnav. Se numea Lunguleac Ion, student din Rădăuţi. Nu mai avea părinţi, fiind crescut de un unchi. Ca tânăr, a trecut şi prin Piteşti, unde s-a „reeducat". Convins că şi-a găsit calea cea bună, a mers alături de călăii deţinuţilor şi a ajuns la canal în brigada lui Bogdănescu. Odată cu arestaţii din toamna lui 1952 a sosit la Peninsula şi unchiul lui Lunguleac. Cum a auzit, s-a dus să-1 vadă , deoarece era ca şi tatăl său. Au stat de şi-au depănat amintirile. Bătrânul, mai în vârstă şi cu cap, dându-şi seama că poate nu mai scapă de la Canal, i-a făcut unele destăinuiri: -„Măi Ioane, eu la vârsta mea. . . nu se ştie. . . dar tu o să ieşi afară. Să ai grijă de mătuşă-ta, că nu are pe nimeni. Tu eşti speranţa noastră. M-am îngrijit şi am îngropat în pământ nişte cocoşei de aur, ca să a-veţi cu ce trăi. Se găsesc la rădăcina celui de al treilea pom de la WC, în grădină. Să îngrijeşti de bătrână câte zile o mai avea"! -„Lasă unchiule, să nu ai nici o grijă, dar sper să ieşim împreună"! -„Bine ar fi, dar nu se ştie ce-o să se întâmple până mâine"! De reţinut , acestea se întâmplau după ce brigăzile de reeducaţi fuseseră desfiinţate. S-au despărţit. Ion a plecat, grâbindu-şi paşii, direct la ofiţerul politic Chirion, căruia i-a relatat discuţia, după care a aşternut-o pe hârtie. întors la baracă, era mulţumit că dovedise încrederea pe care regimul o pusese în cei ce trecuseră prin reeducarea Piteşti, că era un „om nou". Avusese dreptate unchiul când spusese că nu se ştie ce se întâmplă până mâine. A doua zi a fost ridicat şi dus la securitatea din Constanţa. De acolo mai departe la Rădăuţi, unde singur a săpat şi a dat cu mâna lui cutiuţa în care se găsea speranţa pentru ziua de mâine a doi bătrâni. După această faptă incalificabilă pentru un om, Lunguleac, care desigur, din cauza condiţiilor grele din închisoare, contractase o boală de plămâni, a primit aprobarea ofiţerului politic să fie internat la spitalul de la km 34, unde se găseau şi civili Aici putea beneficia de un tratament mai bun. Izolat în cameră, ca deţinut, nu putea să ia legătură cu ceilalţi. Medicaţia îi era adusă de sora M. . . De câte ori venea, el se plângea că se simte prost şi nu ştie dacă o să mai scape; că nu are părinţi ci numai o mătuşă care 1-a crescut. Azi aşa, mâine aşa, intr-o zi sora i-a spus că dacă vrea să-şi anunţe mătuşa că e în viaţă, să-i scrie câteva rânduri pe care le va trimite ea. "V-aş fi foarte recunoscător. O să se bucure biata bătrână că are veşti de la mine", s-a gudurat Lunguleac. Şi i-a fost recunoscător. A doua zi când a venit sora, i-a dat bileţelul. Aceasta 1-a băgat în sân şi a plecat. Pentru totdeauna. La uşă o aştepta un securist care a condus-o intr-o cameră, a percheziţionat-o şi i-a găsit scrisoarea. Ce a urmat, ce s-a întâmplat cu biata femeie, nu s-a aflat. Dar cele petrecute au ajuns să fie cunoscute de toţi bolnavii, deoarece cei din spital au avut grija să se afle ce fel de om au tratat. Am relatat despre Lunguleac pentru ca lumea să se gândească şi la acest aspect de spălare a creierului, produs nu al Piteştiului, ci al regimului comunist. în acest stadiu se urmăreşte să se aducă mâine omenirea. Revin la politicii care au trecut în această perioadă pe la Poarta Albă, la acei pe care mi-i mai amintesc:

Albu Vasile, preot; Albu Ion, doctor, Anastasia-de, ofiţer de cavalerie, din Brăila, un om hotărît şi de nădejde. Deşi bolnav, a sărit în sprijinul bătrânilor. Intrând pe 14 Martie 1954 în greva foamei pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, în a cincea zi de grevă a murit. Aznavorian, avocat din Bucureşti; Andrei, bijutier din Tecuci; Bălan Ştefan, preot Greco-Catolic; Bernea Ernest, profesor de filozofie, legionar, om de cultură, o adevărată bibliotecă ambulantă, animat de sentimente de solidaritate pentru cei ce sufereau,fiind împotriva violenţei. Preotul Brătescu Toma din Negreni-Teleorman, om foarte cum se cade,- nu putea să se lase de tutun, pentru care, ca mulţi alţii, îşi dădea pâinea. Am reuşit}cât am fost lângă el, să-1 fac să mănânce pâinea în faţa mea, făcându-i rost de ţigara zilnică. După ce am fost izolat, nu a mai rezistat şi rămânând fără bucata de pâine, a murit în ziua de Buna Vestire, 1954, aceeaşi zi în care eu încetam greva foamei; Bretan Lucian; Bonteanu Ilie, student; Căpăţână Iuliu, căpitan; Chirnoagă, colonel; Cozgărea Emil, avocat din Făgăraş; Bozdoc I., avocat din Târgu Mureş, preşedintele organizaţiei judeţene PNŢ; Corbii Maximilian, doctor; Crişu, croitor din Bucureşti; Celea Ferdinand, profesor, macedonean;Carataş Cornel, macedonean; Constantinescu Vladimir, colonel de cavalerie; Chita, preot din Năsăud; Cazacu Marcel, elev din Rădăuţi, bolnav grav de inimă din cauza muncii forţate. A fost unul dintre cei mai de caracter tineri pe care i-am întâlnit, cu o mare putere de dăruire în ajutorarea celor în suferinţă. Cinstit, deschis şi ataşat acţiunilor nobile, a fost stimat şi iubit de toţi pe unde a trecut, Cigu, macedonean. Cioată, rămas invalid pe viaţă la cea 26 de ani, cel pe care plutonierul Şerban încercase să-1 asasineze, aruncându-1 în groapa cu var, Demian Titus, avocat, preşedintele organizaţiei PNŢ de la Satu Mare, Dumitriu Lucian, "nea Lucică", maior de cavalerie din Bucureşti, stabilit la Craiova, aproape de Valea Roşie. A fost un om de acţiune şi afară şi în puşcărie. Preocupat în permanenţă de a găsi soluţiile cele mai bune pentru a ieşi din situaţia grea de la Poarta Albă, a gândit şi contribuit la marea grevă din 9—25 Martie 1954, care a schimbat în bine condiţiile de viaţă. Deşi bolnav de ficat, a intrat în grevă a doua zi după declanşare, Drincu, avocat din Arad, care în perioada 1945—1947 a acceptat să se suprime ziarul naţional ţărănist din Arad pentru a nu deranja pe comunişti. Acum a fost demn. Dumitru Ion (Nelu), bolnav fiind, s-a alăturat din prima zi greviştilor; Fruma Ion, avocat despre care am mai vorbit; generalul Filiti, supravieţuitorul şarjei de la Ro-băneşti din primul război mondial," Ghergheasa, preot, în 1951 era la brigada 13; Georgescu Puiu, un tă-năr de caracter; Haiduc losif, un tânăr fotograf din Oradea, a fost şi el în grevă" Hozan, doctor din Sibiu. Haimovici Milan, pastor protestant, plin de curaj, a luptat fără şovăire împotriva abuzurilor administraţiei, a fost în lanţuri şi pedepsit de nenumărate ori. A contribuit la acţiunea de ajutorare a celor asupriţi. Herlea Alexandru, profesor universitar , a ţinut conferinţe referitoare la istoria zbuciumată a Transilvaniei, ridicând moralul deţinuţilor. Cu ocazia sărbătorilor (23 August şi 30 Decembrie 1953, şi de Paşte în 1954), a fost între cei izolaţi. Am mai vorbit despre acest om şi-1 vom mai găsi prezent mult timp prin închisorile comuniste, Ionescu Stelian, avocat; Iusco Gavril, un tânăr maramureşan, om de caracter, hotă-rît în a face bine. A participat la grevă din prima zi, Dr. Georgescu Ion Serică, fost primar în oraşul Urlaţi, a fost lovit în şira spinării de un securitist pentrucă a ajutat pe un deţinut bolnav, cu medicamente, fără aprobare. A rămas paralizat pe viaţă. Istrate, venit din prizonieratul rusesc direct în puşcărie. A fost demn, făcând nenumărate proteste şi greva foamei. Jalbă, din Olt, fost ofiţer, servea şi administraţia şi pe deţinuţi; Lazăr Constantin; Lazăr Cornel, din Timişoara; Lăzeanu, profesor la Academia Comercială; Moreanu, maior din Turnu Severin, un om de curaj şi atitudine; Micu Emil, conferenţiar la Academia Comercială din Braşov; Moga, student; Mărgineanu Ion, student; Muşeţeanu, ofiţer din Câmpulung Muscel. Moldoveanu Dumitru (Mitru), un tânăr ţăran din Făgăraş, condamnat la 20 ani închisoare. Găseai la el bunul simţ al o-mului de la ţară, caracter şi demnitate, un autodidact. Marin Nicolae, fost comisar, Marcu Toma, preot din Buftea, un om ce ducea o viaţă de apostolat în slujba salvării sufletelor. Micle Iuliu; MihuD., fost prefect din Sibiu; Măciucă, plutonier din Vâlcea, încerca să servească şi pe deţinuţi şi administraţia. Cred că a reuşit să se strecoare bine; Mucichescu, fost ofiţer de cavalerie, om de caracter, Nicolaescu Marin, din Craiova, fost ofiţer de miliţie, foarte liniştit, retras. Deşi am fost coleg de liceu cu el, nu am reuşit să aflu motivul arestării. Se trăgea dintr-o familie nevoiaşă de cizmar. Năstase Cornel, din Braşov; Năstase Dumitru, originar din Drăgăşani, stabilit la Târgu Mureş;Necşulescu, preot, om de atitudine şi curaj Oroş, doctor din Tăşnad; Oanţă, avocat din Craiova; Popa, preot greco-catolic din Uioara; Popicu, student teolog din Tecuci, om de caracter; Popescu Ieronim, inginer, de care am mai vorbit; Popescu Florea-Bascov, preot din Argeş, om care a onorat tagma proţească. Popescu Sergiu, din Balş, şi-a pierdut vederea în timpul unei explozii la colonia Capul Midia. Un om de mare ţinută şi caracter, dornic de a face bine, chiar îm situaţia grea în care se găsea, Popescu Alexandru(Simi), din Băile Herculane, despre care am mai vorbit, Pâslaru Ion, din Romanaţi; Popovici Victor, avocat; Pop Comei, preşedintele organizaţiei PNŢ din Bistriţa Năsăud; Presecan Ion avocat; Radina Remus,

prezent ca peste tot. Răchiţeanu Valeriu, din Buziaş—Banat, un tânăr bolnav din cauza muncii forţate, dar cu un suflet deosebit, dornic să facă bine celorlalţi, să contribuie la alinarea suferinţelor, Rădulescu Octavian, student din Bucureşti—Lizeanu 20— pentru atitudinea curagioasă de a înfrunta administraţia, a trecut prin brigăzile de pedepsiţi şi în lanţuri a fost purtat la Poarta Albă şi Midia. A fost printre iniţiatorii grevei din Martie 1954. Sandu, profesor la Şcoala Normală din Sibiu; Şoldea Victor, doctor; Socol Bubi; Subţire, avocat din Timişoara ; Stănilă, din Deva; Ţeţu, avocat, preşedintele organizaţiei PNŢ din Miercurea Ciuc (Trei Scaune). Toma, era prim brigadier peste toţi deţinuţii. A căutat să se facă folositor, dar ca toţi cei care serveau administraţia, nu avea curajul necesar să-i apere pe bolnavi, Tega Vasile,macedonean; Tofoleanu Ion, student în medicină,la Cluj; Vlădescu George, maior, om de curaj şi atitudine, s-a alăturat celor ce voiau să obţină înbunătăţirea condiţiilor de viaţă; Vodă, avocat din Târgul Mureş, umoristul Alexandru Devechi, Peretz; un grup din Bistriţa Năsăud: Buşan Alexandru, Dr. Chiţu Emil, Cigu Dumitru, Petringhel Gheorghe, etc. în luna Decembrie 1953, în urma unei crize de a-pendicită,am fost internat şi mi s-au făcut două operaţii. Cu această ocazie l-am întâlnit şi pe Rădulescu Octavian, care a suportat trei operaţii deodată (apendicită, hernie şi hemoroizi). Sfârşitul lui Decembrie ne-a găsit în mijlocul prietenilor, la baracă, unde am petrecut sărbătorile intr-o atmosferă de adevărată frăţietate. Aici încerca să se înfiripe o viaţă culturală cu discuţii şi conferinţe pe diverse teme, căci, Slavă Domnului, aveam destui oameni bine pregătiţi. Mulţi încercau să înveţe limbi străine, alţii citeau o biblie, care circula în fascicole, sau se ocupau de discuţii politice, disecând trecutul pentru a prevedea viitorul. Aşa cum era normal ca peste tot să fie informatori, s-a aflat că în brigada noastră avem cărţi de citit, caiete cu maxime şi cuvinte străine. Prin Ianuarie, ne-am pomenit cu o percheziţie, care pe frigul acela ne-a ţinut dezbrăcaţi la piele peste o oră. Au răscolit totul, până şi locul cu scândura detaşabilă de lângă sobă, în care aveam ascunzătoarea noastră. Dar nu au găsit nimic. Materialul circula prin alte barăci, iar caietul care era la noi, l-am băgat în slipul cu care eram pe corp. Şi am scăpat şi din această încercare. Sfârşitul lui Ianuarie începuse să fie geros. Mizeria, din cauza lipsei de igiena, îşi arăta colţii. Baie nu mai făcusem de multe săptămâni. Eram nevoiţi, cu o batistă şi cu o gamelă de apă, să ne spălăm pe rând, lângă sobă, în timp ce alţii făceau paravan cu păturile. Pe deasupra ,ne-am trezit la 30 Ianuarie că nu mai puteam ieşi din baracă. Uşa era blocată de zăpadă. Dar ce zăpadă ! Se dezlănţuise iarna cea mai grea care, timp de peste o lună a paralizat circulaţia în toată ţara. Februarie 1954, lipsa de lemne era acută. Nămeţii acoperiseră barăcile. S-a format o echipă din Lucian Dimitriu şi George Vlădesu, care au plecat să aducă o bucată de lemn de un metru: aceasta era raţia pentru un dormitor de 15 x 7,50 m. Când s-au întors, cei doi erau de nerecunoscut: aveau mustăţi, barbă şi ţurţuri de gheaţă la sprâncene. Lemnul se spărgea în mijlocul barăcii. Seara, în loc de dezbrăcare, urma să ne îmbrăcăm. Puneam pe noi cele două schimburi pe care le aveam. Dar gerul tot ne răzbea. Atunci am ajuns la altă soluţie. Cei de sus coborau şi ne acopeream cu saltelele puse de-a latul pe două paturi alăturate. în felul acesta am rezistat peste o lună de zile. Afară, unde aveam closetele, mergeam printr-un tunel de zăpadă, şi trebuie adăugat că erau mulţi bolnavi şi operaţi. In luna Februarie, situaţia ajunsese la limita răbdării. Zile în şir ni se servea o masă pe zi, din cauza lipsei de alimente. Şi aceasta era o ciorbă de ceapă sau de morcovi deshidrataţi. Pâinea era adusa de ostaşi în rucsacuri, de la Constata. Circulaţia se făcea pe schiuri. Zăpada, într-un strat de 3 metri acoperise gardurile de sârmă ghimpată. Se vedea numai cerul. Intr-una din aceste zile grele, Stratulat Cristache a cerut să fie dus la infirmerie, fiindu-i foarte rău. Sergentul nu voia. Discuţiile dintre cei doi erau dure. Farmacistul Stratulat îl acuza pe el şi pe şefii lui de crimă împotriva oamenilor bolnavi, lipsiţi de alimente şi condiţii umane. Doi deţinuţi, de asemeni grav bolnavi, Remus Radina şi Rădulescu Octavian, au intervenit, luând apărarea lui Stratulat. Rezultatul a fost izolarea celor doi în celule cu ghiaţă de peste 2 mm. pe pereţi, fără pat, fără saltea. După 5 zile, Rădulescu a fost scos, iar Radina, rămas în continuare, a intrat în greva foamei pe 17 Februarie până la 4 Martie 1954, când a venit procurorul, căruia i-a prezentat in memoriu cu revendicări pentru salvarea bolnavilor ce începuseră să moară, pe capete, din cauza subnutriţiei şi a lipsei de medicamente. Remus Radina a prevenit administraţia, ca dacă nu se vor lua măsuri urgente, numărul morţilor va creşte. In barăci, am aflat destul de târziu despre greva lui Radina, în perioada alimentaţiei forţate. Eram foarte îngrijoraţi de sănătatea lui. Administraţia, pentru a calma spiritele, deoarece se făcea simţită o agitaţie printre noi, a promis că imediat ce se va relua circulaţia trenurilor, va distribui pachetele ce vor sosi, şi se vor împărţi cărţi poştale pentru ca să scriem acasă.

Pierderile în rândul oamenilor erau zilnice. Mulţi sperau în promisiunile administraţiei şi se rugau să înceteze viscolul. Unii, ca maiorul Lucian Dumitriu, nu vedeau rezolvarea decât forţând obţinerea drepturilor elementare, pentru a putea supravieţui. Numărul acestora creştea, precum şi hotărîrca de a nu ceda în faţa nici unei presiuni, decât atunci când practic vor fi rezolvate doleanţele. Nu căutam să decepţionăm nici pe ceilalţi care poate, îşi minţeau zilele în aşteptarea pachetelor. Zilele Babelor au sosit. A doua zi a fost veselă. Oamenii mai voioşi, mai optimişti. Timpul dădea semne de îmbunătăţire. In a treia zi, pâinea a fost adusă cu maşina. Semne bune. In a patra zi şi-a făcut apariţia procurorul, la Remus Radina. L-a vizitat în infirmerie, i-a luat memoriul în care nu cerea nimic pentru el. Solicita în schimb îmbunătăţirea condiţiilor alimentare şi medicale pentru cei în viaţă şi cruci pe mormintele celor dispăruţi. Zi de zi ochii erau îndreptaţi spre poartă în aşteptarea dubei cu pachete şi a comandantului, cu cărţile poştale promise. Atmosfera era încordată. Mucenicii. Soseşte o maşină dubă. Toată lumea în alarmă. Mii de ochi, prin sârme, priveau spre poartă. Deodată unul a strigat : „au sosit !" Şi acel „au sosit" s-a răspândit ca un fulger, ajungând prin barăcile de unde scepticii şi neputincioşii nu ieşiseră. Şi într-un efort, cu toţii au fost la sârma ţarcurilor. Priveam şi nu ne venea să credem. Erau aduse pachetele de la poartă, în colonie, la locul destinat distribuţiei. Peste vreo sută fuseseră transportate, când şi-a făcut apariţia comandantul Fecioru. „Vine cu cărţile poştale" , s-a auzit un strigăt. Oamenii năpăstuiţi de mizerie şi de boală, mai credeau în cuvântul comandantului. Dar o tăcere generală s-a aşternut...Oamenii amuţiseră... Nu mai puteau să articuleze, nu ştiau ce se întâmplă... Vedeau bine, sau orbiseră. Se uitau unii la alţii. Se uitau iar la poartă. Spectacol de dresură ca la circ. La un semn al lui Fecioru, căruia i se alăturase şi ofiţerul politic Moraru, pachetele au început să facă drumul invers, spre maşina poştei, care a plecat. Lumea nu se dezlipea de sârma ghimpată. Rămăsese încremenită... Cinci, împreună cu Lucian Dumitriu, ne-am retras. Soluţia de rezervă trebuia folosită imediat, fără nici o discuţie. Am hotărât intrarea în grevă. Am rugat pe „nea Lucică" să aranjeze solidarizarea celorlalţi cu greva, să i se dea un caracter cât mai general şi să aibă grijă ca bolnavii grav să fie sfătuiţi să se abţină, pentru a nu avea consecinţe. Patru, ne-am îndreptat spre poartă, cu pătura la subsuoară, cu prosopul şi un schimb de rufe. Eram împreună cu Octavian Rădulescu, student din Bucureşti, cu Iusco Gavrilă, un elev maramureşean şi Nelu Dumitru, tot elev, dar din Bucureşti. In drum spre poartă ne-am întâlnit cu cei ce veneau de la sârmă şi spuneau dezamăgiţi : „s-au dus" , ca şi când ultima speranţă dispăruse. Unii curioşi, văzându-ne cu bagajul, ne întrebau : —Unde vă duceţi ? —După ele ! —Cum, după pachete ? —Da !, ca să le aducem, fiindcă fără ele nu se mai poate trăi. Oamenii erau buimăciţi. Se întrebau dacă cumva nu făceam vreo glumă. Am intrat într-o baracă, unde erau bătrâni şi mai mulţi bolnavi grav. Voiam ca să-i încurajez pe neputincioşi, să-i fac să spere că situaţia se va îmbunătăţi şi în acelaşi timp să-mi iau rămas bun, de la unii...pe vecie. Profesorul Herlea a venit la mine rugându-mă să gust o cafea şi să nu mă pierd cu firea, oricare ar fi situaţia. Am luat în schimb un pahar cu apă, în care am turnat sare amară şi le-am spus că aceasta este ultima mâncare, până ce ultimul om va obţine medicamente şi pachete, sau eliberarea. De fapt, eliberarea deţinuţilor administrativi, o ceruse Remus Radina, procurorului, cu câteva zile înainte. Profesorul Herlea m-a asigurat de tot sprijinul lor în această acţiune. Ne-am îmbrăţişat şi am pornit spre poartă. Zvonul declanşării grevei se răspândise în toate barăcile şi oamenii ieşeau pentru a ne încuraja. Cristache Stratulat, farmacist din Tecuci, se agita cerându-le să nu fim lăsaţi singuri. „Ei sunt tineri. Nu au nimic de pierdut. Pentru noi o fac. Pe noi vor să ne salveze. Să-i urmăm până la victorie". Intre timp, brigadierul a adus pe plutonierul de serviciu, care ne-a întrebat ce vrem. „Vrem să fim izolaţi pentru că am intrat în greva foamei şi nu dorim să supravieţuim acestor muribunzi. Ne-a luat. In urma noastră se auzeau încurajările. Cuvintele lui Stratulat : „Maeştrilor, vă vom urma", erau un ecou ce l-am auzit o distanţă bună de drum. Am fost duşi la izolare, într-o cameră cu patru paturi. Rămaşi singuri, după ce lacătul a fost închis, am hotărât ca pe lângă greva foamei, s-o facem şi pe cea a tăcerii. Nu vom discuta decât cu procurorul de la Bucureşti. După vreo oră a venit ofiţerul de serviciu ca să ne întrebe ce vrem. Unul dintre noi a spus că suntem în greva foamei şi

a tăcerii şi că din acel moment nu vom discuta, decât cu procurorul de la Bucureşti însoţit de un reprezentant al Ministerului de Interne. Ofiţerul urmărind să afle mai multe a încercat să ne angajeze în discuţii, dar nimeni nu a scos un cuvânt. Gardianului de la uşă i-am cerut un hârdău cu apă şi unul pentru necesităţi. După alte două ore, ni s-au adus 4 gamele pline cu mâncare, pe deasupra plutind bucăţi mari de slănină. Am crezut că sunt de la cantina administraţiei. N-am pus mâna pe gamele. Gardianul le-a pus înăuntru, lângă uşă şi acolo au rămas până a doua zi, când le-a schimbat. Surpriza a fost când a intrat comandantul Fecioru, însoţit de politicul Moraru şi două persoane necunoscute. Au venit şi ne-au întins cărţi poştale, pe care le-am refuzat. Ne-am dat seama că aveau cărţi poştale pentru deţinuţi, dar se refuzase distribuirea lor, pentru a se savura chinurile celor bolnavi. Se folosea metoda comunistă de a nu ceda decât în faţa forţei şi a presiunilor. Aceasta era tactica de dominare prin intimidare. Şi e valabilă peste tot, chiar asupra omenirii. Ne-a întrebat apoi ce vrem şi nu am scos nici un cuvânt. Tot el, comandantul Fecioru, a adăogat că mâncarea pe care o avem în cameră a fost dată tuturor bolnavilor, împreună cu cărţile poştale, iar toate pachetele vor fi distribuite. Iar nici un răspuns. Au plecat toţi patru. Figura unuia dintre cei doi necunoscuţi, care a adăogat : „Cu aşa mâncare, mai fac şi nazuri, lasă-i să moară "!, mi-a rămas întipărită în minte. In astfel de momente devii receptiv. Peste 20 de ani, lucram pe şantier la I.C.A.B. (Intreprinderea Canal, Apă - Bucureşti) cu un sudor, Moldoveanu Ştefan, al cărui chip mă obseda. Intr-o zi l-am întrebat dacă a făcut armata. Mi-a răspuns că a fost ofiţer şi după aceea a lucrat prin conducerea sindicală de la Oradea. - Dar la Poarta Albă, nu ai fost ? pentru că eram prieten cu Damşa Victor şi am impresia că te-am văzut! - Da, am fost prin 1954 ! M-am lămurit că el era. A fost amestecat şi în schingiuirile din Bălţile Dunării, ca şi în nişte afaceri veroase, din care cauză tot. . . avansase în sens invers, până la sudor. Şi pentru că „lasă-i să moară" era verdictul lui, Dumnezeu l-a apărat şi în cutremurul din 1977 a fost scos de sub dărâmăturile blocului de pe strada Hristo Botev, dar fără mâna dreaptă, cu care lovea. De acolo, nici un membru de familie nu i-a mai putut fi salvat ! La Poarta Albă însă, lucrurile s-au desfăşurat după planul discutat cu „nea Lucică". Timp de 10 zile, zi de zi intrau în grevă câte 6 bolnavi, în afară de ultima când au intrat doi. In total, 54 de grevişti. Cei în grevă erau aduşi la izolare şi astfel eram informaţi de îmbunătăţirile substanţiale: mâncare, pachete, scrisori trimise şi chiar primite. Cristache Stratulat, după câteva zile de pregătire a loturilor, a intrat şi el în grevă. Pe ziua de 14 Martie a intrat şi tânărul ofiţer Anastasiade, din Brăila, care fiind bolnav de ficat a murit în cea de-a cincea zi, pe 18 Martie. Nea Lucică a intrat şi el a doua zi, pe 10 Martie, în grevă deşi la fel era bolnav de ficat. Moartea lui Anastasiade a pus pe gânduri administraţia, care a promis că va veni comisia de la Bucureşti. Am sfătuit pe toţi să înceteze, chiar pe cei doi care porniseră din prima zi şi am rămas în continuare cu Octavian Rădulescu, până la venirea comisiei. In seara de 18 Martie noi doi am fost duşi pe pături la infirmerie, după 10 zile. Aveam 48 kg la 1,76 înălţime. Imediat, ne-au ţinut gardienii şi ne-au alimentat cu furtunul. Un bolnav grav de ciroză a fost adus în camera noastră. Işi trăia ultimele zile. Se numea Garlati, era ungur din Oradea, de meserie gogoşar. Nu cunoştea nici un cuvânt românesc. Prin semne am înţeles că vrea preot. Am comunicat în ţarc şi preotul ortodox Necşulescu nu a ezitat să treacă prin trei garduri de sârmă ghimpată pentru a-l împărtăşi cu (n.n. - Sf. Impartasanie din) vin tonic şi pâine de puşcărie. Noi am luat toate măsurile ca să nu fie deranjat în timpul oficierii rugăciunilor de sfinţire a pâinii şi a vinului, precum şi a maslului. In aceste ultime clipe muribundului i s-a luminat faţa, a murmurat ceva pe limba lui, uşurându-şi sufletul, după care a primit împărtăşania şi a murit la scurt timp, „liniştit". Ce poate fi mai înălţător decât această înfrăţire dintre oameni care nu se cunoşteau şi între confesiuni ce-şi aveau aceeaşi obârşie. In ziua de Buna Vestire, 1954, a sosit o comisie de la Ministerul de Interne, căreia i-am expus situaţia disperată a bolnavilor, lipsa medicamentelor şi regimul inuman aplicat de administraţia coloniei. Am arătat că majoritatea celor bolnavi sunt cu pedepse expirate, iar alţii nejudecaţi, solicitând eliberarea lor pentru a crea condiţii mai bune celor rămaşi. De asemeni că cei judecaţi sunt nevinovaţi, condamnaţi pe baza unor înscenări ale Securităţii. Ni s-a răspuns că s-au luat măsuri de îmbunătăţire a situaţiei, că se vor primi pachete şi scrisori şi se va examina situaţia fiecărui deţinut. După amiază ni s-au adus listele prin care inapţii erau împărţiţi pe categorii de TBC-işti şi distrofici, cu regim alimentar îmbunătăţit simţitor. Lista celor distrofici începea cu mine. Octavian Rădulescu, având TBC pulmonar, a fost trecut la TBC-işti. Convingându-ne că cele spuse au început să fie şi aplicate, împreună cu Rădulescu am hotărât să încetăm greva foamei, după 17 zile. Am auzit că în faţa comisiei s-a prezentat Silberman, care şi-a desfăcut cămaşa, spunând:

„Aici e mai rău ca la Auschwitz, unde am fost internat". In ziua de 25 Martie, când noi ieşeam din grevă, preotul Toma Brătescu murea de inaniţie. Acum am auzit că Remus Radina, care era în izolare la infirmerie, a fost dus la izolarea penitenciarului, învinuit fiind de instigarea şi organizarea grevei noastre. Realitatea era că nu a ştiut nimic şi nici nu l-am anunţat, pentru a-l feri de o angrenare. Când am intrat noi, el de-abia ieşise dintr-o grevă de 16 zile, făcută în condiţii extraordinar de grele, pe un ger năprasnic, în timpul marelui viscol. Paştele acelui an a fost sărbătorit într-o atmosferă de bucurie. Comisia venise şi cercetase dosarele în faţa oamenilor. Toţi sperau; începutul lunii Mai a adus vestea cea mare. Administrativii plecau, unii după şapte ani de detenţie fără judecată, alţii fără să fi ştiut motivul. Dar pe 10 Mai am primit vestea că Radina a declarat din nou greva foamei, după ce a fost lovit de un ofiţer, la izolare. Ştiind cât era de slăbit, dar şi că este de o nestrămutată hotărâre, am alertat doctorii cerând să intervină pentru alimentarea forţată. Unora le-am spus că vor fi răspunzători, dacă se întâmplă ceva cu el. Ştiu că am discutat şi cu Blaziari, cerându-i să facă ceva, mai ales că el nu poate fi bănuit de pactizare cu politicii. S-a arătat receptiv şi amabil, fiind poate mişcat că am apelat la el. Bănuiesc că toţi au făcut câte ceva. Cert este că după 7 zile a fost adus într-o cameră la infirmerie, transformată în izolare. Un prim pas era câştigat. Am discutat apoi cu doctorul desemnat a-i face alimentarea, cerându-i să o facă numai în prezenţa mea, eu asumându-mi obligaţia de a prepara alimentele. Situaţia era gravă, pentru că declarase şi greva setei. Cei care îl ţineau de mâini erau patru miliţieni, şi tot ei îi deschideau gura cu cleştele. Eu îi turnam pe pâlnie lapte, vitamina C şi alte medicamente pe care medicii le socotiseră necesare pentru întreţinerea ficatului. După prima alimentare, Radina ne-a făcut figura. S-a dat jos din pat, şi-a băgat degetele pe gât şi a vomat tot ce-i introdusesem în stomac. S-a uitat la mine ca şi cum ar fi spus; „Şi tu mă chinuieşti ?!..." A doua zi am aranjat ca doctorul să spună gardienilor să-l mai ţină puţin după scoaterea furtunului, pentru ca organismul să mai poată asimila. Şi după această alimentare a urmat figura cu vomatul. In a 25-a zi a grevei mi-a comunicat că nu mai suportă nici o alimentare forţată. De la soba de cărămidă, care era încinsă cu sârmă, a scos un cui de la colţ şi l-a introdus în gaura cheii. în acelaşi timp a blocat şi uşa cu patul. După aceasta, fără ca el să ştie ce se petrece afară, m-am dus la gardianul de la uşa infirmeriei şi i-am spus că s-a sinucis cel din grevă, pe jos văzându-se sânge. Am alertat în acelaşi timp pe deţinuţii din ţarcuri să fie atenţi, pentru că situaţia lui Radina este foarte gravă. Unul dintre prietenii lui s-a dus în baracă şi i-a făcut următorul epitaf : Acest creştin, Radina Remus, Intransigent ca munţii Hemus, Rabdă cumplit, în altă groapă, De libertate şi de apă. Fiindcă iubi pe Dumnezeu, Fu pedepsit ca Prometeu. Fereşte, Doamne, crucea lui, De umbra trădătorului ! Nu după mult timp a apărut comandantul Fecioru însoţit de Moraru, ofiţer politic şi încă vreo trei militari. Au intrat în infirmerie, dar n-au putut deschide uşa în camera în care era baricadat Radina. Au ieşit în curte, au spart un ochi de geam, după care, unul câte unul au intrat pe fereastra deschisă, în văzul sutelor de deţinuţi care priveau spectacolul. După câteva zile, lui Remus Radina i s-a ridicat regimul de izolare la care era supus. Trăiam aici în lagărul Poarta Albă într-o atmosferă de destindere, datorită Uniunii Sovietice, dornică —după dispariţia lui Stalin—să ajungă la o înţelegere, pentru a câştiga timp. Instabilitatea regimului intern, în căutarea echipei de conducere, crea nesiguranţă la Kremlin. Ştirile primite de afară şi ziarele care mai ajungeau la unii dintre noi scoteau în evidenţă hotărârea statelor apusene de a se consolida în faţa pericolului rusesc. Astfel, înfiinţarea N.A.T.O. ca o garanţie a independenţei tuturor ţărilor în care populaţiile doreau acest lucru şi la care SUA, printr-o declaraţie specială, se angajează să intervină numai în caz de agresiune comunistă, face ca "Blocul" răsăritean să riposteze. Ca urmare, discuţiile dintre 11—14 Mai duc la semnarea Pactului de la Varşovia, un tratat de amiciţie, cooperare şi asistenţă mutuală între cele opt ţări dirijate de Moscova : Bulgaria, Cehoslovacia, Albania, Polonia, Republica Democrată Germană, Republica Populară Română, Ungaria şi URSS.

Şi în această conjunctură, la 15 Mai 1954 se semnează tratatul de pace cu Austria, ţară care se angaja la păstrarea neutralităţii. Se observa un spirit de destindere, dorit cu ardoare la acea dată de Rusia, care se angrenase în discuţiile de la Geneva, începute pe 26 Aprilie 1954, pentru tratatul de pace cu Coreea şi Indochina. Observam cu toţii o îmbunătăţire a climatului. Deţinuţii administrativi, printre care unii erau închişi de 7 ani fără vreo sentinţă, încep să plece acasă. Tot în acest an, celor condamnaţi la 5—7 ani le expirau pedepsele şi regimul de dictatură comunistă era în dilemă, în sânul conducerii de partid, Gheorghe Gheorghiu-Dej încerca să-şi consolideze poziţia prin aducerea lui N. Ceauşescu şi Alexandru Drăghici în biroul politic. Aici, la Poarta Albă, unde administraţia coloniei fusese înjosită în atâtea rânduri, ea nu putea suporta o eliberare a noastră, iar până în Septembrie la majoritatea ne expirau pedepsele. De fapt, răbufniri ale deţinuţilor împotriva regimului de exterminare au avut loc în toate închisorile, şi după ani de zile aveam să constatăm că ele existaseră şi în Rusia. Un nou suflu începea să adie, de la Vorcuta şi Cercul Polar până la „Cortina de Fier" ce despărţea Europa ocupată de cea liberă.

���������

Aşezat pe malul Mării Negre, acolo unde ar fi trebuit să-şi verse apele cel de-al patrulea braţ al Dunării, acest lagăr a fost parcă ultima sforţare a diavolului pentru distrugerea fiinţei omeneşti. Lacrimile şi sângele vărsat de sutele de mii se transformaseră în şuvoaie. Dacă colonelul Albon, din Turda, zbiera la şantierul „11 Stâncă" să săpăm canalul cu gamelele, finul lui, Borcea, ajutor de brutar, tot din Turda, în postura de comandant al lagărului de la Midia, striga: - „Bandiţilor, aruncaţi mâncarea în WC-uri ca să slăbiţi, să sabotaţi construirea acestei măreţe artere prin care partidul a înţeles să vă ofere reabilitarea"! La început, au fost mai mulţi deţinuţi administrativi, dar până la urmă tot ei au predominat, intercalându-li-se şi unii condamnaţi aduşi ca pedepsiţi din izolările celorlalte colonii. Şi aici era închisoare în închisoare. Şi aici momeala cu pachetul de 5 kg îi făcea pe unii să-şi verse plămânii sau să-şi oprească bătăile inimii. Munca era parcă mai dură, dacă nu prin natura ei, sigur prin programul de 12 ore istovitoare. De aici probabil că s-a inspirat Ceauşescu când a lansat lozinca ,,zi-lumină" în desfăşurarea muncii de pe ogoarele părăsite de lucrătorii autohtoni, trimişi la Capul Midia. Deoarece colectivizarea forţată a Dobrogei condusă de Vâlcu, ajutor de croitor, dusese la revolta în masă pe care nici bătaia tunului, ca la Niculiţel, nu a înăbuşit-o, au recurs la internarea ţăranilor în lagăre de exterminare. La un moment dat, colonia părea părăsită. Schimbul de zi era pe şantier, iar cel de noapte în drum pentru a-şi înlocui adevăraţii tovarăşi de suferinţă. Nu aveau posibilitatea să se vadă, deoarece aceste manevre se făceau ori înainte de răsăritul soarelui, ori după lăsarea întunericului. Grija ca „banditul" să nu aibă timp decât de muncă şi somn, o avea o stârpitură ce-şi zicea ofiţer politic, Lupu. Am spus numai muncă şi somn, fiindcă de mâncare nici nu putea fi vorba. Ciorbă lungă, apă fiartă cu bălării, din când în când câteva grăunţe de arpacaş sau sfeclă furajeră, constituia masa adevăraţilor „oropsiţi ai soartei". Intre asupritori se găseau şi căpitanul Vkiraşcu, Oancea, plutonierul Tufă şi alţii. O scenă incredibilă pentru oamenii cu judecată s-a petrecut atunci când în mijlocul scheletelor care făceau umbră pământului, hrănite cu jumătate de raţie şi izolate cu trei rânduri de sârmă, a venit comandantul Borcea. Toţi credeau că va urma scoaterea lor de acolo, sau că se va ridica pedeapsa alimentară. A întrebat de ce nu muncesc, de ce se îmbolnăvesc. - Nu mai avem putere, nu avem mâncare, i-au răspuns. - Nu vreţi să mai munciţi, sabotaţi aruncând mâncarea în WC-uri, a fost răspunsul lui prompt. Aici vă e mormântul !. . . după care a plecat. Alte ori aştepta la poartă şi spunea celor slăbiţi şi bolnavi, care de abia se mai târau :

- Şi tu ai să mori!... Şi tu ai să mori!. . . In aceste condiţii a început să dispară, din când în când, câte-un câine. Farmacistul Spiru Luzi, din Ploieşti, procurase borcane şi le umpluse cu carne fiartă de câine. La fiecare masă punea în mâncare o bucată de carne. Au auzit şi alţii. Până la urmă i-a dispărut un borcan. Lupta pentru supravieţuire începuse, lumea era disperată. Mâncarea, departe de a fi suficientă, era gătită în condiţii de igienă ce nu pot fi imaginate. Cartofii erau daţi printr-o maşină de curăţat, defectă. In afară de găurile care rămâneau cu pământ în ele, coaja era şi ea în mare parte necurăţată. Cartofii stricaţi nu erau daţi la o parte. Ciorba se gătea din zarzavat conservat, plin de insecte moarte. Pe deasupra hârdăului în care se aducea mâncarea se vedea o pojghiţă de aripi, picioare şi capete de gândaci. În ziua de 6 Decembrie 1952 s-a adus pe şantier peşte. Nu s-a putut consuma, deoarece nu fusese spălat de sarea în care era conservat. Cei ce nu şi-au putut stăpâni foamea au gustat din această mâncare. Pentru a-şi potoli setea chinuitoare, au băut apă din lacul Taşaul. Diareea a început să facă ravagii şi mulţi dintre ei au murit. Afară era ger, însoţit de acel crivăţ venit din partea „marii noastre surori de la răsărit.". Iată ce spune învăţătorul Gheorghe Popa, care la vârsta de 18 ani s-a dus voluntar în războiul de întregire a României, a luptat ca sublocotenent în triunghiul morţii şi a fost decorat cu „Virtutea Militară": „Ajunsesem numai piele şi os. Coastele se numărau şi la baie se vedeau de parcă erau tablă ondulată, linierii obrazului deveniseră proeminenţi ca la mongoli, faţa se lungise, buzele se subţiaseră şi cu greu acopereau dinţii care se clătinau ca mărgelele. La înălţimea mea de 1,80 m, aveam 59 kg. şi foamea mă chinuia. Până şi pietrele de la carieră, care aveau mărimea, forma şi culoarea pâinii îmi trezeau pofta de mâncare; într-o zi, Colea, din Medgidia, mi-a spus că a dat de o sursă de hrană care îi potoleşte foamea. Luându-mă cu el, m-a dus la cocina porcilor hrăniţi cu resturile de la mesele miliţienilor şi ale securiştilor. Aceste resturi conţineau oase cu carne, pâine, în mare parte albă, amestecată cu sos, bucăţi de zarzavat gătit. . . Incomparabil, era mult mai consistentă şi desigur mai gustoasă decât mâncarea primită de noi. Punând mâna pe o bucată de pâine, am ridicat-o, am întors-o şi am văzut-o năclăită cu un sos galben de grăsime. Cu ea în mână am privit alături la porcii închişi. A fost momentul când în mine a biruit demnitatea de om; am aruncat pâinea, lăsându-l pe Colea". De Sf. Măria Mare 1952, un nou val de arestări s-a abătut asupra ţării. Pe ziua de 15 Septembrie 1952, un nou lot de deţinuţi politici a sosit la colonia Capul Midia. Sunt în jur de o sută veniţi de la închisori, într-o dubă, încărcaţi unul peste altul. Afară era o căldură insuportabilă. Cu ocazia trierii de la Bucureşti, colonelul Albon spunea: — Cât mai mulţi să plece şi să fie bine umplută duba, pentru că avem nevoie de braţe de muncă la construirea Canalului, operă măreaţă a poporului muncitor! N-au să moară ei până acolo"! Avea dreptate d-l colonel. N-a murit nimeni până acolo, dar foarte mulţi au leşinat din lipsă de aer. Au murit însă acolo. După ce au intrat în colonia lui finu Borcea (Albon era naşul comandantului de la Midia), trei dintre noii sosiţi au fost strigaţi de un ofiţer ce flutura nişte dosare în mână: - Pălăngeanu Emil ! . . Ce-ai fost, mă ? - General. - Aha, general ! De ce nu zici mă, aghiotant regal, educator al regelui ?. . . Aici nu-ţi mai merge ! O să te educăm noi, generale ! La roabă. - Traian Grigorescu ! (Fiul generalului Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, cel care a oprit ofensiva germană). - Tu ce-ai fost mă ? - Tot general, şi tot aghiotant regal. - Aşa ! Ai învăţat lecţia, să răspunzi corect. La roabă şi cu tine ! - Jovin Ion ! Şi tu ce-ai fost ? - Doctor. - Şi de ce nu zici, doctorul lui Maniu ? Tot la roabă, a hotărât politicul Lupu. Adresându-se unui sergent, a continuat:

- Să meargă la baracă, să lase bagajul şi la muncă cu ei, că pentru muncă au venit ! Şi încă, ce muncă ! Neam de neamul lor să pomenească. Sclavi în era atomică ! In cazul celor trei strigaţi, venise şi un consemn : să nu li se dea nici o zi de scutire. Medicul deţinut Radu, unealtă servilă a administraţiei, va avea întocmai grijă. Nu le-a trebuit să muncească mult, pentru că erau deja căzuţi. Bătrâneţea şi boala răreau rândurile. Când se întâmpla să vină doctorul Budu de la Bucureşti în inspecţie medicală, i se da voie să consulte bolnavii doar noaptea, pentru a nu stingheri producţia. Vedea, asculta şi pleca cu încă un raport la Ministerul de Interne. Toamna, toamna dobrogeană, rece, cu ploaie şi vânt, a mai secerat dintre cei sortiţi pieirii. A mai venit odată doctorul Budu la începutul lunii Decembrie. Mortalitatea era exagerat de mare. Pe săptămână, 40-50 erau duşi cu furgonul la groapa comună. Vizita medicală a fost făcută tot noaptea. De data aceasta, printre cei ce solicitau îngrijire era şi generalul Emil Pălăngeanu. Inima cedase, distrofia se accentuase. S-a uitat la el, a dat din cap şi...altul la rând ! A intrat un farmacist, împleticindu-şi picioarele. L-a consultat, l-a ascultat, a dat din cap şi pacientul a plecat. După 10-l5 paşi a căzut şi căzut a fost pentru totdeauna. Cineva a deschis uşa şi a spus : - Domnule doctor, cel dinainte a murit ! Doctorul Budu s-a ridicat şi a plecat cu un alt dosar, tot la Ministerul de Interne. Poate nici el nu avea dreptul să ia vreo hotărâre. Dacă era consemn, „finul Liviu Borcea" îl executa ca la armată. * Tot luna Decembrie 1952, dar spre sfârşit. Seară geroasă. Trenul a sosit cu oamenii îngheţaţi, după o zi de muncă. De-abia au ajuns la baracă şi brigadierul a strigat : Pălăngeanu şi Jovin,veniţi după mine. Au fost duşi într-o baracă, un fel de atelier de tâmplărie. Ofiţerul politic, Lupu, umflându-şi pieptul, s-a adresat primului care se clătina pe picioare : - De ce nu vrei să munceşti, generale ?, aici o să-ţi putrezească oasele dacă nu-ţi faci norma. - Muncesc, cum să nu muncesc, cât mă ţin puterile, a reuşit să zică bietul om cu vocea pierdută. - E bolnav, a intervenit cel care-l însoţea. - Pe tine nu te-a întrebat nimeni, nimic, i-a scurtat-o ofiţerul celui ce vorbise. Astăzi nu ai făcut norma, nu mănânci ! A plecat muribundul clătinându-se. - Tu de ce nu munceşti ?, s-a adresat celuilalt. - Suntem istoviţi, suntem bolnavi, domnule locotenent. Nu avem putere. Aceasta nu e muncă ce faceţi dumneavoastră cu noi. - Ce ne reproşezi ? - Aceasta este o crimă şi cine ne forţează să muncim peste puterile noastre, fără medicamente şi fără mâncare, este vinovat. Ofiţerul politic s-a uitat lung, buimăcit şi a plecat din atelierul unde-i chemase pe cei doi. Ajunşi la baracă, au găsit oamenii mâncând. Generalul Emil Pălăngeanu s-a uitat lung, a întors capul spre doctorul Jovin şi a şoptit: - Tocmai astăzi, când aveam macaroane, mi-au luat mâncarea... Cei doi tovarăşi au mâncat împreună o porţie de macaroane...A doua zi, o cafea surogat şi...la lucru. Roabă după roabă, încarcă, descarcă, în timp ce vocea brigadierului „activa" pe oropsiţii soartei : „Dă-i până mori ! Dă-i până mori !" Ziua a trecut. S-au încolonat să plece, să se îmbarce în vagoane, dar trenul nu a venit. Si ce vreme ! Viscol cu ninsoare. Au plecat pe jos, ţinându-se unul de altul. Generalul Emil Pălăngeanu, de subţiori, mai mult pe sus, a fost dus în colonie de medicii Ţincu şi Jovin. Generalul Pălăngeanu, fost sportiv, cel care contribuise la înfiinţarea Academiei Naţionale de Educaţie Fizică, cel care militase pentru dezvoltarea mişcării sportive în ţara noastră, ajunsese să nu se mai poată mişca. Ajuns în colonie nu a mai putut să intre în baracă. Doctorul Jovin i-a

luat pulsul. Alarmat, a cerut să vină doctorul Ţincu să-l ducă la infirmerie. Cu mare greutate, doctorul Radu l-a oprit. Dar nu a avut pentru ce...încă înainte de stingere, cel care fusese generalul Pălăngeanu, îşi dădea sufletul. Ofiţerului politic, Lupu, îi mai rămânea o porţie de mâncare. De fapt, a doua consecutivă. Consemnul primit de la conducerea de partid, de a nu se da nici o zi de scutire celor trei veniţi pe 15 Septembrie, fusese îndeplinit cu stricteţe de „politicul" Lupu. Pe lista crimelor săvârşite de regimul comunist se mai adăoga şi aceea împotriva generalului Pălăngeanu, încadrată perfect în genocid, una din cele mai grave crime împotriva umanităţii, constând în exterminarea unor grupuri de oameni. Comuniştii români au perfecţionat metodele de exterminare împrumutate de la ruşi, le-au permanentizat şi generalizat. Pe data de 9 Decembrie 1948, sub egida ONU, s-a încheiat o convenţie pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Ceea ce se petrecea în România, era la patru ani după această hotărîre. * * * Şi totuşi, rapoartele doctorului Budu despre situaţia de la lagărul Midia n-au rămas fără rezultate. La mijlocul lunii Decembrie s-a înapoiat cu aprobarea de a selecţiona pe bolnavi şi a-i scuti de muncă. Comandantul Liviu Borcea nu a admis aşa ceva. - La mine nu mănâncă şi nu trăieşte decât cine munceşte. Toţi sunt egali la Midia. Cine nu mai poate să rămână în câmpul muncii, nu mai are ce căuta în lagăr pentru a mânca de pomană. Acestea au fost cuvintele comandantului. Noapte de noapte, răpind din timpul de odihnă al muribunzilor, doctorul Budu cu mare zgârcenie a făcut 120 de inapţi. Printre ei se găsea Doer, fost primar al oraşului Sibiu. Acesta nu mai avea nici o urmă de muşchi. Pielea îi era lipită de os. Auschwitzul era depăşit. Regimul comunist reuşise această sinistră performanţă. Cu mare greutate s-a acceptat ca aceste schelete să lucreze la „raşchetare", o muncă mai uşoară. La începutul lui Ianuarie 1953, colonia Midia s-a împărţit. O parte a rămas pe loc, iar alta a plecat la Năvodari împreună cu Radu, doctorul ce provoacă o tristă amintire. In această perioadă oamenii au murit pe capete. Un câine de miliţian, în bătaie de joc, a pus furtunul cu apă pe cadavre, spunând în derâdere că îi scaldă. Afară erau -l8 grade Celsius. Cadavrele udate au îngheţat imediat cu mâinile şi picioarele în poziţii arborescente, spre râsul sadic al „d-lui major". Doctorul Radu pleca poate şi din cauza mortalităţii din ce în ce mai ridicate, pentru a cărei stăvilire nu făcuse nimic. Cu o seară înainte de a părăsi Midia, s-a dus la d-rul Jovin şi i-a spus să preia, a doua zi, infirmeria, urmând ca sanitarul să-i predea inventarul. In acea noapte, d-rul Jovin a fost într-o mare dilemă: să preia o răspundere foarte grea cu avantajul unei munci uşoare, sau să lase o colonie de muncă forţată lipsită de o speranţă de îmbunătăţire ! Totuşi dorinţa de a scăpa de biciuirea viscolului de pe şantier a triumfat asupra infimului procent de a putea fi de folos prietenilor de suferinţă. A doua zi sanitarul i-a prezentat instrumentarul şi inventarul infirmeriei, după care l-a rugat să meargă în colonie, la magazie. S-au oprit în faţa unei şure. Sanitarul a descuiat lacătul şi a smucit uşa. Doctorul a făcut un pas şi a îngălbenit. De-abia a mai putut întreba: - Ce este asta ? In faţă avea o stivă de cadavre îmbrăcate sau dezbrăcate, aruncate unul peste altul. Gerul îşi pusese şi el amprenta pe acest tablou macabru. Să tot fi fost 50-60 sclavi, care nu se mai hrăneau cu mâncarea lui Borcea. Foarte calm, sanitarul a răspuns: - Nu putem să-i îngropăm, până ce nu vine doctorul de circumscripţie de la Năvodari ca să facă proces-verbal. Vine cam din două în două săptămâni. - Dar de ce nu-i puneţi în coşciuge ? a întrebat doctorul, neştiind ce să mai zică în faţa acestui spectacol. - Nu este nevoie. După ce se semnează procesul-verbal îi încărcăm în furgon şi-i ducem la groapa comună. Doctorul Jovin a plecat cu gândurile răvăşite de la această şură-mausoleum, urmat de sanitarul nepăsător, rece ca şi cadavrele pe care le încuiase. Totul trebuia ţinut sub ,,lacăt", să nu dispară. Verificarea se făcea zilnic, la apel. Plecarea spre groapa veşniciei era un alt „martiriu" pentru „cei ce nu mai sunt". Opriţi la poarta cu sârmă

ghimpată, ultima numărătoare era şi mai degradantă. Domnu' şef se apropia şi cu baioneta încerca să sfredelească, să se convingă de mai pâlpâie, ori ba, vreo fărâmă de viaţă. - Ce umblaţi ca zănatecii în loc să fiţi la muncă ? a strigat comandantul Borcea, însoţit de stârpitura politică, după cei doi care se îndreptau spre infirmerie. - Să trăiţi, merg cu domn' doctor la . . . şi aruncând privirea în direcţia ... , sanitarul n-a mai putut continua din cauza ofiţerului Lupu. - Ăsta, doctor ? Cine l-a pus ? La roabă cu el, îi dăm noi „doctorat", a completat comandantul. Parcă cerul s-a luminat, o povară i s-a luat de pe suflet, de pe inimă şi doctorul s-a îndreptat spre baracă fără să mai întoarcă privirea. La adunarea brigadierilor s-a dat o listă şi un ordin scurt: „Mâine pleacă la Castelu"! : erau cei 120 inapţi care acum, în luna Ianuarie a anului 1953, plecau pentru refacere, cu consemnul...cine mai poate, să nu mănânce de pomană. Brigadierul Drăcşăneanu a avut neplăcuta surpriză să constate că încă 7 numere s-au şters în câteva zile de pe tabel. . . fără să ridice un pai. Iată câteva aspecte din colonia de exterminare Capul Midia, povestite de învăţătorul Gheorghe Popa. „Am fost repartizat la punctul de lucru „Luminiţa", lângă lacul Taşaul, unde săpam într-un mal şi prin releu, aruncam pământul la marginea lacului. . . Ne-a dat în primire unui anume Chiţu Anghel, sârb din jud. Teleorman, care numai chipul îl avea de om, în schimb era cea mai crudă fiară pe care am cunoscut-o. Apucasem să venim aici la începutul lunii Decembrie 1952, pe o vreme ploioasă, cu lapoviţă şi frig, ce alternau de la o zi la alta. Imbrăcămintea de vară cu care fuseserăm arestaţi era distrusă, după 4 luni de tăvăleală pe ciment sau scândură, prin închisorile pe unde trecusem, iar pantofii erau sparţi. Aici, lucrul se făcea pe ploaie. Uzi până la piele şi frânţi de oboseala celor 12 ore de muncă, ne întorceam în colonie. Sergentul Tâmplaru, ca să-şi satisfacă plăcerea-i sadică, ne culca pe unde era noroiul cel mai mare. Cu hainele murdare intram în baracă, încercând să facem focul, dar praful de cărbune nu se aprindea. Nici de masă nu ne mai ardea. Fiecare se arunca pe prici, învelindu-se cu pătura peste care arunca hainele ude şi grele ca să-i fie mai cald. Te apuca tremuratul şi dârdâiai până ce adormeai". Din cauza eforturilor continui, peste puteri, din lipsa de îmbrăcăminte şi a hranei insuficiente, din cauza umezelii şi a frigului, oamenii, în majoritate bătrâni, au început să se îmbolnăvească, iar altora să li se agraveze bolile deja avute la o vârstă înaintată. In aşa zisa infirmerie nu erau primiţi decât în cazuri extrem de grave şi transportaţi de alţi deţinuţi. Desigur, era o mare minune ca cineva să mai revină la baracă. Cei care erau mai uşor bolnavi şi puteau merge singuri la infirmerie, pentru medicamente, trebuiau să treacă prin ciomegele miliţienilor Tufă şi Tanasov, sârbi originari din comuna Topalu-Hârşova. Când numărul celor ce nu se mai puteau ţine pe picioare era prea mare, cei doi miliţieni amintiţi, împreună cu alte fiare ca şi ei, intrau în infirmerie şi loveau cu piciorul pe cei în agonie, adresându-li-se: - N-ai mai murit, mă? Grăbeşte-te, că mai sunt şi alţi bolnavi care aşteaptă să-ţi ia locul ! La accentuarea bolilor şi a mortalităţii, a contribuit şi medicul deţinut Radu, (se pare din Braşov), care nu numai că nu solicita medicamente din partea administraţiei, dar nici nu îngrijea pe bolnavi. Stând pe un scaun, cu ţigara între degete, nici nu se apropia de pacient pentru a-l consulta şi nici nu punea vreo vorbă bună pe lângă miliţienii care-i aduceau mai mult în brânci. Pe lângă cei morţi în infirmerie, dimineaţa, după deşteptare, mulţi îşi continuau somnul de veci în baracă. Iată ce spune eminentul învăţător Gheorghe Popa, din comuna Băseşti, jud. Bacău: „Aşa a fost cazul lui Chiriţă, un avocat din Brăila, care dormea lângă mine. (Dat afară din barou, s-a aciuit în jud. Vrancea ca profesor şi în 15 August 1952 a fost arestat acolo). De data aceasta n-a mai auzit deşteptarea şi nici înjurăturile brigadierului Chiţu, care trăgea de el să meargă la muncă. Dimineaţa, nemaiputând merge la încolonare, mulţi erau sprijiniţi de alţii pentru a putea fi număraţi. Când se comanda „Drepţi !", cei ajutaţi cădeau în noroi, în zăpadă sau pe ghiaţă, după cum era locul unde se găseau. Cei căzuţi rămâneau pe jos, iar din mers completam rândurile pe 5, spre a fi mai uşor număraţi de securiştii ce-i luau

în primire. Pentru fiecare brigadă se luau câte două tărgi pentru a transporta seara, la înapoierea în lagăr, pe cei morţi sau pe muribunzi". La „Luminiţa" lucra şi generalul Mociulschi. Punea nadă la roabă ca să poată încărca mai mult. Avea putere, dar asta însemna că făcea rău celor care abia se târau şi aceştia erau peste 90%. Se ploconea la toţi pentru un supliment de mâncare. In închisoare şi-a pierdut galoanele. . . Transportul la lucru se făcea în vagoane de vite. Iarna aveau pereţii plini de promoroacă şi duşumeaua încărcată cu pământ îngheţat. Mulţi aveau nevoie de ajutor pentru a se urca, fiind bolnavi şi lipsiţi de putere. Prin înghesuirea a 70-100 deţinuţi, promoroacă şi pământul se dezgheţau. Jos, nimeni nu se putea aşeza din cauza noroiului. Munca, în cea mai mare parte se făcea la săpat pământ argilos, ce se lipea de scule, sau la spart piatră. Unii dintre deţinuţi îşi făcuseră o cutie din scândură, în care îşi ţineau pâinea şi castronul, iar în vagon o foloseau ca să stea pe ea. Tot învăţătorul Gheorghe Popa povesteşte: „Brigadierul Chiţu Anghel, pentru a-şi satisface sadismul chinuind pe oameni, strângea cutiile de lemn şi le dădea foc pe un loc mai înalt, unde se încălzea şi de unde striga la noi: — Dă-i din răsputeri, munceşte ca să-ţi plăteşti mâncarea !. . . Nu te codi !. . . Dă până nu mai poţi, că avem targa la noi !. . . Unii ajungeau la epuizare şi-şi doreau moartea. Este cazul generalului Alexandrescu, un schelet ambulant care spunea: „De s-ar termina odată !" Alţii cădeau din picioare în timpul muncii şi gemeau, în această situaţie au fost Beluie, profesor de franceză din Focşani, originar din Tecuci, şi Vasile Lazăr, avocat din Sighet, originar din comuna Giuleşti, pe Mara. Aceştia au fost trataţi pe loc cu înjurături şi cu lovituri de bocanc, pentru a se scula". Scopul urmărit nu era munca. Ofiţerul politic, Lupu, originar din jud. Buzău, o spunea fără înconjur, ameninţând cu tăierea raţiei de mâncare în cazul neîndeplinirii normei: - Să nu uitaţi că Midia este lagăr de exterminare ! Pe locul unde se descărcau vagoanele cu piatră de la cariera, pentru a lărgi platformele şi a consolida terenul de pe malul lacului Taşaul, se găseau echipe care sfărâmau bolovani de mărimea dovlecilor, în macadam de 6—9 cm. Administraţia socotea că aceasta este o muncă uşoară şi fixase norma la 2 metri cubi, adică circa 4 tone. Cu foarte mare greutate putea fi îndeplinită, deoarece trebuia să stai aplecat, să cari bolovanii şi apoi, cu furca, să întocmeşti grămada în formă de paralelipiped, pentru a putea fi măsurată. Invăţătorul Gheorghe Popa, vicepreşedintele organizaţiei PNŢ din jud. Bacău, care a lucrat la descărcarea şi nivelarea platformelor după bascularea vagoanelor cu piatră, povesteşte o scenă pe care a trăit-o: „Doctorul Jovin sfărâma piatra, stând pe un scăunel făcut din scândură. Era o zi de Decembrie, cu ger de crăpau pietrele. La un moment dat, miliţianul Tanasov s-a îndreptat spre el înjurându-l. I-a smuls scăunelul şi a început să-l lovească cu el până l-a rupt, continuând să-l înjure: - Ce, eşti boier ? Vrei să stai pe scaun ? Pe piatră nu poţi sta ? După aceea a pus pe unul să adune sfărâmăturile de lemn şi le-a aruncat pe foc, unde s-a încălzit. Probabil miliţianul îngheţase în timp ce deţinuţii nu se mai ţineau pe picioare din cauza eforturilor". Pentru a-i forţa la muncă şi a-i înspăimânta pe deţinuţi, călăii alegeau pe câte unul dintre ei şi-l chinuiau până intra în agonie. Iată un episod petrecut în Ianuarie 1953, la cariera de la dealul Piatra, deasupra lacului Taşaul, relatat de Gh. Popa: „Coborîsem din vagon la ora şapte şi ajunsesem la piciorul pantei de unde scoteam piatra. Brigadierul Chiţu Anghel şi miliţianul Tanasov au zărit o rangă uitată de seara, pe marginea de sus a pantei.Au aruncat o privire peste toţi şi l-au chemat pe Alexandrache, învăţător din Bârlad, fost senator de Tutova, un om trecut de 60 de ani. I-au dat ordin s-aducă ranga de sus. Cum panta era foarte abruptă în direcţia răngii, Alexandrache a vrut să se urce mai spre dreapta, pe unde terenul permitea accesul. A fost oprit şi i s-a poruncit să se urce direct la rangă, să ia povârnişul pieptiş. Arătând cu mâna că nu se poate urca pe acea pantă ca peretele, călăii au uitat de rangă, care desigur fusese un simplu pretext şi i-au ordonat nenorocitului să se urce pe un bloc de piatră înalt de 70—80 cm. Deasupra au presărat pietricele de mărimea

grăunţelor şi l-au obligat să stea în genunchi. între îndoitura coatelor şi spate i-au vârât o rangă şi i-au legat mâinile în faţă, imobilizându-l. Un spiţ care folosea la crăpatul pietrelor i-a fost pus sub bărbie, sprijinindu-i-l pe stern. Pe gerul nemilos, bietul om n-a rezistat prea mult şi s-a răsturnat de pe piatră. Seara a fost dus pe targa la infirmerie şi în aceeaşi noapte învăţătorul Alexandrache a murit. Spusele ofiţerului politic se adevereau: „Midia era lagăr de exterminare" . vIn altă zi, când s-a sunat adunarea pentru masă am văzut căzut pe Ivaşcu, din Tecuci, un om la peste 60 de ani, care încerca să se ridice sprijinindu-se de o cutie, dar nu reuşea. Brigadierul Chiţu Anghel era lângă el, înjurându-l şi spunându-i: - Aşa să mori, ca un câine, spurcatule ! In acest timp, Ivaşcu privea canalia senin, putându-i-se citi pe faţă iertarea faţă de cel ce-şi bătea joc de el. Intrat în agonie, şi-a dat sfârşitul fără să-şi îndeplinească norma în acea zi. Seara l-am dus pe una din tărgi. Pe cealaltă era purtat un altul care mai respira. In memoria lui, pot spune că Ivaşcu era un om cult, cu studii în străinătate, de o bunătate şi blândeţe ieşite din comun. Cei din judeţ aveau o părere foarte bună despre el. In colonie, primind un pachet, l-a împărţit celor mai slabi decât el. Astfel de oameni erau sortiţi exterminării. Seara, după terminarea lucrului, la ora 19, plecam cu trenul spre colonie şi ajungeam după o oră, câteodată două, după cum era linia de liberă. Intrarea pe poartă se făcea în pas de defilare, în timp ce eram număraţi. Nu apucam să facem 20-30 metri, că vocea miliţianului Tălmaciu, din jud.Tecuci, începea să tune: - La mine, fuga marş ! . . . Drepţi! . . . Culcat !. . . - Drepţi !. . . înapoi, fuga marş !. . . Şi tot aşa ne tăvălea prin noroi până îşi satisfăcea pofta. în fiecare seară acelaşi spectacol, cu câte o brigadă care i se părea că nu bătea pasul de defilare cum trebuia. Ajungeam frânţi de oboseală la baracă." ������ ��� � �� � ����� ���� �����

Construcţie care desparte apele cu nivele diferite. Volumul săpăturilor este extraordinar de mare, ca şi numărul oamenilor care lucrează la ea. La Midia s-a încercat construcţia unei astfel de ecluze, dar nu s-a terminat. In schimb, mulţi oameni au murit. Numai la pronunţarea cuvântului „ecluză" cei de acolo se îngrozeau. Plecau la muncă, forţaţi, cu inima strânsă, neştiind câţi dintre ei se vor întoarce. Douăsprezece ore de trudă, de sudoare şi de sânge, zi de zi în toate câte le are anul, la capătul Canalului Morţii. Plecau scheletele istovite, pe picioare nesigure, şi se întorceau târîndu-se unul pe altul. Munca, vremea şi bâta, toate parcă se înţeleseseră să-i distrugă. Ecluza-Midia, încă o groapă comună din mormântul României subjugate. Smulşi de pe băncile facultăţilor, din mijlocul familiilor, copiii şi părinţii erau azvârliţi laolaltă în ecluză. In Dobrogea străbună, vitregia vremurilor se înfrăţise cu vara toridă, cu iarna geroasă, cu crivăţul sălbatec şi cu ura comuniştilor pentru a distruge omul. Maşinăriile nu mai puteau face faţă, se uzau, se stricau. . . Dar omul ? El trebuia să reziste, să tragă la jug şi la târnăcop. Tot el, sub şfichiuirea biciului necruţător trebuia să mişte maşina, s-o facă să rupă. Şi astăzi, când auzim de Midia, gândul ne fuge la ecluză şi la Mârza. Da, la Mârza! Student dornic să facă ceva pentru ţara lui, pentru neamul său. Şi putea. Tânăr era. Pregătit, de asemenea. Luat cu brutalitate dintre colegi, din mijlocul familiei, a fost adus pe malul Pontului Euxin, obligat să lucreze. Pentru ce ? Nimeni, nici chiar el nu ştia. Lucra de frică şi cu frică, pe un escavator electric, uzat şi defect. Escavatorul nu răspundea la comenzi. Cu vreo lună înainte, un altul fusese electrocutat pe el. Mârza a simţit că ceva nu era în regulă şi s-a oprit. — Ce stai ? De ce ţii producţia în loc ? s-a auzit vocea aspră a miliţianului. — Nu merge, este defect ! De abia a apucat să-ngâne bietul Mârza, că zbirul a şi ajuns lângă el şi l-a împins: — Defect, defect. . .da.. să meargă, că d-aia-ţi dăm să mănânci ! O flamă, o flamă puternică i-a amuţit pe cei din jur, iar pe Mârza, pentru totdeauna. Domnu- plutonier l-a tras jos şi l-a târît la câţiva metri. Nu mai putea fi salvat. Aruncat a rămas până seara. La

întoarcerea în colonie, ca să iasă numărătoarea. . . a fost adus şi Mârza. — Să vină altul să lucreze pe el ! Utilajul nu trebuie să stea ! A fost adus Claudiu Mătase, tot student bucureştean. -Urcă-te şi dă-i drumul, că nepriceputul ăsta n-a fost în stare, a zis plutonierul, arătând spre Mârza. - Eu nu urc ! Acestea sunt fiare vechi, uzate, aduse din Rusia, pentru că nu mai erau bune. Au murit două persoane pe el ! - Cum, îndrăzneşti să-mi spui că nu urci ? - Da, nu urc ! - Am să te învăţ eu minte, banditule ! Midia a rămas fără un escavator în lucru. . . Ţara însă fără un tânăr de valoare, care putea să construiască zeci şi zeci de utilaje bune. Acţiunea de exterminare nu s-a oprit aici. Ea a continuat şi continuă împotriva tuturor acelora ce văd nedreptatea şi au curajul să spună adevărul. Munca forţată era mijlocul de exterminare a omului ce se împotrivea „ fericirii . . ." La începutul lui Martie 1953, la colonia Capul Midia şi la întreprinderile din apropierea locurilor de muncă, drapelele erau în bernă. Imediat s-a aflat că Stalin a murit. In ziua înmormântării, toţi deţinuţii care lucrau pe locurile din apropierea vărsării râului Casimcea în lacul Taşăul au fost aduşi şi aşezaţi cu faţa spre răsărit, ordonându-li-se să păstreze tăcerea. Nu li s-a spus pentru ce, dar toată lumea ştia. Şi în alte puncte de lucru s-a făcut la fel. Tot Gheorghe Popa îşi aminteşte : ,,La Capul Midia, din noiembrie 1952 şi până la sfârşitul lui Martie 1953, am avut o singură zi când nu ne-au scos la muncă. Aceasta s-a întâmplat în luna Ianuarie, când, din cauza unui viscol orbitor, Securitatea şi-a declinat competenţa de a ne păzi. In ziua aceea am curăţat WC-urile. Începând cu Aprilie, Dumineca nu am mai fost scoşi în afara lagărului, dar am lucrat în interiorul lui. De exemplu, în ziua de Florii, am transportat câteva zeci de vagoane de lemne de foc dintr-un loc într-altul, la vreo 50 metri distanţă. Unde-or fi fost până atunci acele lemne, că noi n-am văzut nici o surcică toată iarna ? Au fost bine stivuite, sub pretext că trebuia curăţat terenul unde fuseseră până atunci. Dumineca următoare, în ziua de Paşti, am dus lemnele pe vechiul loc, iar de Dumineca Tomei le-am mutat pentru a treia oară sub motivarea că nu se lăsaseră 4 metri distanţă între stive". Vestea sosirii naşului lui Borcea, a colonelului Albon, comandantul canalului, a făcut înconjurul coloniei. Văzându-l, un deţinut şi-a îndreptat în fugă paşii către el. Se spune că ar fi avut loc următoarea discuţie. - Ascultă, Alboane, dacă într-o săptămână nu aranjezi să fiu eliberat, te aranjez eu ! - Fii liniştit, că o să rezolv ! După plecare, a dat dispoziţie finului Borcea să-l izoleze. Fostul poliţist, căci asta era meseria celui ce vorbise cu Albon, a fost dus la izolare. Aici a fost informat de cunoscuţi când a venit maşina Securităţii, şi a început să strige, să facă scandal. A fost auzit şi fiind întrebat ce s-a întâmplat, a spus că vrea să fie dus la Securitate şi numai acolo va vorbi. Şi dus a fost. Acolo a făcut o schiţă a unei camere de la fosta Siguranţă din Oradea, unde să meargă şi să spargă -n zid pentrucă vor găsi notele informative ale comuniştilor din ilegalitate. Omul a fost dus la Ministerul de Interne. Intre timp, aducându-se caseta ascunsă, s-a dovedit că atât Albon, cât şi Borcea, erau comunişti ilegalişti, informatori ai Siguranţei. Cel mare, colonelul Albon n-a mai zburat cu avionul să inspecteze lucrările canalului „din cer" cum obişnuia să se laude la prieteni, în schimb, spre Midia a zburat o inspecţie în luna Mai 1953, cu un general în frunte. Comandantul Borcea a ieşit grăbit să prezinte raportul : - Să trăiţi. . . Dar generalul l-a oprit, trimiţându-l la origine, acolo unde obişnuia el să-i trimită pe deţinuţi în orice moment. Generalul, însoţit de o liotă de hingheri, a intrat în colonie în timp ce Borcea, docil, s-a retras în birou şi a înghiţit o fiolă, încercând să se otrăvească. Doctorul deţinut, Niţescu, fiul lui Voicu Niţescu, i-a dat primele îngrijiri. După aceea a fost trimis cu o salvare la Constanţa, iar în colonie au început să circule fel de fel de variante în

legătură cu motivul sinuciderii : - că pricinuise moartea a peste 500 de deţinuţi politici , - că ar fi folosit valorificarea alimentelor pentru deţinuţi în folosul personal - că la locuinţa lui s-au găsit bunuri ce întreceau cu mult veniturile lui. După trei săptămâni, călăul Borcea a apărut în colonie, îmbrăcat poate pentru ultima oară în uniforma de locotenent, însoţit de mai mulţi ofiţeri superiori. Cred că venise să predea conducerea, pentru că de a doua zi n-a mai fost văzut niciodată în colonie. De el însă s-a mai auzit. Trecând prin Jilava, în Iulie 1954, am aflat că era condamnat la 15 ani şi că se găsea închis la secţia 1. Naşul său, colonelul Albon, îl depăşise. Avea 20 ani condamnare pentru crime împotriva umanităţii. (Fusese informatorul Siguranţei). Intrând în celulă, la Jilava, Borcea a fost bătut de către avocatul Niki Cojocaru din Ploieşti şi de studentul medicinist Băloiu, din Tg. Jiu, care a avut o stare de şoc la apariţia acestui odios criminal. La Midia condiţiile s-au înbunătăţit, însă oamenii au umplut spitalul Poarta Albă, ca inapţi irecuperabili, în Iulie-August 1953. In 1957, la Suceava, Gheorghe Popa a avut o întâlnire cu doctorul Budu şi a aflat din discuţiile cu el că Borcea a fost condamnat, şi că el a avut mare noroc că l-au salvat copiile de pe procesele verbale prin care cerea : O zi liberă pe săptămână , să se facă focul în barăci, cei bolnavi să fie scutiţi de muncă , să se dea hrana în cantitatea prevăzută, şi în limita posibilităţii cât mai bine pregătită. Pe la 25 Iunie deţinuţii n-au mai fost scoşi la muncă vreo 2-3 zile, după care a început demontarea baracamentelor şi a liniilor ferate, până la sfârşitul lui August. La această dată, o parte dintre cei bolnavi au fost trimişi la spitalul Poarta Albă şi ceilalţi au luat drumul Oneştiului, la începutul lui Septembrie, în bou-vagoane. Astfel s-a sfârşit iadul de la Capul Midia. Printre cei ce au trecut pe aici au fost Vasile Copilu-Chiatră şi Lucian Valea, ambii scriitori, ambii brigadieri şi oameni de încredere ai administraţiei. Printre cei care au avut însă de îndurat am reuşit să reconstitui o foarte mică parte: Antonescu Dan, avocat din Buzău, după 7 ani de prizonerat, Bercaru Vasile, economist, fruntaş al secţiei muncitoreşti PNŢ, adus după ce îi expirase pedeapsa de 4 ani; Boiţeanu Florin, fost în conducerea tineretului naţional- liberal ; Bourceanu Vasile, profesor şi şef al secţiei de elevi din PNŢ, adus după ce îi expirase pedeapsa de 4 ani ; Cîmpeanu Radu, fost şef al Tineretului universitar liberal; Coposu Cornel, secretarul lui I. Maniu şi secretar general adjunct al PNŢ, adus după ce-i expirase condamnarea de doi ani. A stat 17 ani închis. Domocoş Ion; Besnea Nicolae din Constanţa, a murit în 1951 în închisoare; Dorovici, din Bucureşti; Cesianu Dinu, avocat liberal, Evolceanu Ion; Georgescu Petre, doctor; Haimovici Milan, predicator protestant, adus ca pedepsit, în lanţuri; Mârza,student.electrocutat la ecluză; Lungu Gheorghe, preot din Segarcea, Dolj, om de mare caracter. Mătase G. Claudian, student arestat în 1953 pentru că fusese interpret în timpul Festivalului şi pentru că purta corespondenţă în străinătate cu studenţii pe care-i cunoscuse, Mărdărescu Relu, naţional-ţărănist; Păunescu Nana, economist, fost naţional-ţărănist. Popescu Sergiu din Balş, care şi-a pierdut vederea în timpul unei explozii pe şantier, legionar. Despre el în "Testamentul din Morgă", Remus Radina spune:,,Desigur el nu mai vedea lumina soarelui, el vedea lumina lui Dumnezeu." Avea un moral foarte ridicat, el încuraja pe ceilalţi deţinuţi. Popovici Victor, naţional-ţărănist; Spiru Luzisu, farmacist, care se specializase în măcelărirea câinilor, cu care a salvat mulţi deţinuţi; Stănescu Valentin, fost ofiţer de aviaţie. Dr. Ahile Sari, unul dintre organizatorii grevei foamei de la Oranki din timpul prizonieratului în URSS, fost legionar; Tarţia Mihai, preşedintele Tineretului naţional-ţărănesc; Arşavir Acterian, scriitor adus după expirarea pedepsei; Gălăşeanu Paul, Olaru Vasile, fost poliţist din Râmnicul Vâlcea; Din lotul celor arestaţi după 15 August 1952 şi condamnaţi administrativ, fără sentinţă judecătorească, aduşi la lagărul de exterminare de la Capul Midia, s-au numărat: Anghelescu, prof. universitar de la Iaşi, fiul dr-lui C. Anghelescu, fruntaş liberal, fost ministru; Asmarandei Gheorghe, învăţător din comuna Teţcani, jud. Bacău, arestat pentru că în 1951, la un pahar de vin cu prietenii, a cântat „ Trei culori cunosc pe lume "; Gruia Eugen, elev din Bucureşti; Boureanu, profesor de istorie din Bacău; Felin, fost plutonier; Ghiu Vasile, din comuna Oituz-Vrancea; Ioaniţescu, învăţător din Tg Ocna; Liciu, avocat din Bacău; Lunescu, avocat; Moteţ; Niţă, învăţător din Botoşani, Popa Gheorghe, învăţător din comuna Băseşti, jud. Bacău, fost voluntar la 18 ani în Primul război Mondial, rănit şi decorat cu „ Coroana României " şi cu „ Virtutea Militară ". Unul dintre pionii cooperaţiei preconizată de Ion Mihalache, s-a bucurat de o deosebită stimă în judeţ. Ca revizor şcolar s-a impus prin măsurile drepte luate în favoarea corpului didactic. In politică a ajuns vicepreşedinte al PNŢ din jud. Bacău, făcând parte din acest partid

încă de la înfiinţare. Candidat pe lista deputaţilor, s-a străduit să lămurească populaţia asupra pericolului comunist. Popularitatea lui a ajuns atât de mare încât a avut 57 de fini botezaţi sau cununaţi, dar şi necazurile s-au ţinut scai de acest român legat de suferinţele neamului său. Paraschiv, avocat din Moineşti; Paşcanu, din com. Spineni de lângă Mărgineni (jud. Tutova), Roşu, din Săuceşti; Rotaru, învăţător din Bacău; Sandulache; Vlasie, avocat din Adjud, Teodorescu Teodor, Codrescu Mircea, Şeptilici Mircea, Moraru Alexandru; Venetu Ion, preşedintele tribunalului Timiş, mort în închisoare.

�����

Încă un lagăr a luat fiinţă în 1951 pentru a primi o parte din numărul deţinuţilor ce supraaglomerau închisorile. Scopul creării Galeşului a fost şi acela de a asigura loc de cazare şi muncă administrativilor ce urma să fie arestaţi în 1952. Aşezat în apropierea Ovidului, ca lagăr-satelit al Peninsulei, a primit la început de la aceasta pe cei cu pedepse sub 5 ani. Câţiva care aveau pedepse de 5 ani au fost imediat aduşi la Peninsula. Mizeria era mare. Aşezată pe o ridicătură de pământ, nu avea la acea dată posibilitatea alimentării cu apă. Aici s-a suferit din cauza lipsei de apă de multe ori ca în greva setei. Noroiul era îngrozitor. Conducerea administraţiei era preocupată de înăsprirea sistemului de represiune, nicidecum de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Munca părea mai extenuantă, iar oamenii erau timoraţi. Comandantul Petre Burghişan impusese un regim dur, cu o alimentaţie foarte rea. Era secondat în această acţiune cu vădite tendinţe criminale de ofiţerul politic Şerban. Comandantul Cornăţeanu, de asemenea a terorizat pe deţinuţi prin măsurile luate de a forţa la muncă. Toamna lui 1952 a supraaglomerat colonia cu un foarte mare număr de internaţi administrativi. După oprirea reeducării studenţeşti, se căuta în toate închisorile să nu se piardă controlul asupra deţinuţilor. Conducerea partidului avea necazuri „afară" cu grupul antipartinic (Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca), şi vroia să-şi menţină autoritatea. Septembrie 1952, în colonia de muncă forţată de la Galeş sosesc peste trei mii de deţinuţi administrativi. Ţărani, preoţi, foşti membri ai partidelor de opoziţie şi foarte mulţi colaboratori ai regimului comunist, care după 6 martie ajutaseră la instalarea lui, erau acum aduşi în toate lagărele de pe Canal, în noaptea de Sf. Măria zeci de mii de oameni fuseseră arestaţi pentru a se facilita un nou asalt împotriva ţărănimii care se opunea colectivizării. Cornăţeanu, alias Chon, noul comandant al coloniei, jubila: avea forţe noi de muncă. A dat dispoziţie: „Pe ei!", şi condamnaţii de la drept comun i-au luat în primire să-i muncească . „Dă-i, banditule! Nu sta, hoţule!", se auzeau la tot pasul strigătele brigadierilor de drept comun, care ajunseseră „domni". Toamna cu ploile ei a desfundat terenul argilos şi a muiat până la piele pe bieţii oameni, care în majoritate aveau peste 60 de ani şi mulţi depăşiseră 75 de ani. Munca forţată, frigul, lipsa de îmbrăcăminte şi mâncare, în două săptămâni i-au transformat pe noii veniţi în arătări. Tot felul de boli au început să bântuie, şi oamenii erau cuprinşi de deznădejde. Ajunseseră să nu mai poată merge. Se împingeau unul pe altul, se duceau de subsiori la muncă şi în fiecare seară câţiva erau aduşi pe targa. Disperarea pusese stăpânire pe mulţi. Costel Niculescu, fost primar din jud. Ialomiţa, de-abia se mai ţâra. Se înscrisese după 6 martie 1945 la Anton Alexandresu, fugar din PNŢţ şi i se dăduse funcţia de primar al unui oraş. Acum se văieta: — I-am socotit de bună credinţă, am sperat că vor face ceva pentru populaţie, dar au minţit, au jefuit lumea şi şi-au bătut joc de mine. Domnule Ilie, nu mai pot să suport. Tot corpul mă doare... urinez sânge ... Ce să fac? Nu ştiu ce să spun, dar nu există nici o soluţie, poate nici o scăpare. Mie, un doctor de aici mi-a spus ,, Salvează-te, domnule Păunescu, nu ştiu cum, dar dacă vrei să trăieşti, fă ceva, căci eu nu-ţi mai dau o lună de zile!" În seara de 13 Octombrie 1952, comandantul Cornăţeanu era la poartă şi asista la ieşirea pe şantier a schimbului de noapte. Costel Niculescu s-a oprit în faţa lui şi i-a spus: — Să trăiţi d-le comandant, sunt bolnav şi nu mai pot ieşi la muncă! — Ce ai mă, de nu vrei să munceşti?

— Urinez sânge. — Ia pişă-te! Şi Costel Niculescu s-a dat câţiva paşi la o parte, a întors spatele şi a urinat. Toată lumea a văzut sângele. Comandantul, adresându-se miliţienilor, le-a arătat: — Uitaţi-vă la el! Zice că e bolnav, şi poate să se pişe! Nu vrea să lucreze, asta e! Sabotează lucrările ... mănâncă pâinea statului de pomană ! Şi nu a apucat să termine că s-a şi repezit asupra nenorocitului cu picioarele, cu pumnii, doborându-1 în noroi. Era 13 oct. 1952, seara. Oamenii l-au ridicat pe Costel Niculescu şi cu el de subsiori au ieşit pe poartă. Pe „Mustaţă" îi aştepta garnitura încărcată cu pământ. Oamenii s-au rânduit la vagoane, în timp ce brigadierul striga: — Mai repede!... Nu vedeţi că trenul trebuie să plece?... Trage tare!... Umple bine lopata!... Dă-i cu nădejde! Nu sta banditule! în sfârşit, vagoanele s-au golit. Se înnoptase de-abinelea. Garnitura a plecat. Oamenii au început să niveleze platforma. Erau transpiraţi şi vântul rece dinspre Rusia le pătrundea până la oase. O nouă garnitură şi-a făcut apariţia. Locomotiva împingea încet vagoanele, iar roţile scârţâiau. La coada trenului, o femeie îmbrăcată în pufoaică, pe post de frânar, învârtea lampa de zor, ca să se oprească trenul. S-a oprit, dar era prea târziu. Pe şină era lungit un trup. Roţile îi retezaseră capul. Costel Niculescu îi părăsise. Spre ziuă, o haită de domni ofiţeri a apărut pe şantier. — Incolonarea pentru număr! a zbierat unul cu două stele. In front, oamenii îşi dădeau cu cotul, făcând semn spre coada garniturii: capul lui Costel Niculescu era agăţat de lagărul ultimei roţi şi rânjea la ei, de parcă ar fi spus: ,,Mai repede şi dă până mori, că v-aţi odihnit toată noaptea!" Peste o lună de zile, le 13 Nov. 1952, circa o mie de deţinuţi administrativi au fost mutaţi la lagărul Peninsula. Printre cei care au trecut pe la lagărul de muncă forţată Galeş: Angelescu, funcţionar; Andriescu Andriade, din Roşiorii de Vede; Arsenescu P. jurist; Ion Brătianu, fruntaş PNL, din Bucureşti; Profesorul Leon Bochis, din Bucureşti, fost naţional-ţărănist; Maior Burcuşescu, adus direct din prizonierat.din Rusia; Ion Boldoi, student din jud. Olt; Băcanu, ofiţer din Segarcea, Dolj? Buşilă, un fost moşier, arestat pentru aur, denunţat de Tutu Georgescu pe H care o crescuse şi îngrijise; Becherescu Costinel din Com. Cerat jud. Dolj; Bura,elev; Brăescu, maior; Octavian Botoş, profesor, din Timişoara; Căpraru, un brigadier care a forţat deţinuţii la muncă" şi i-a pedepsit; Chindriş Traian, student din Bucureşti; Cioară, medic veterinar; avocatul Cosmescu; Gh. Căpitanu, din Bucureşti, lipsit de caracter şi chiar informator; prof. Crăciun, fost prefect, Târnava.; preotul Simion Crişan; Sabin Corăbeanu, student, Cluj; Narcis Constantinescu, din Sibiu, fost ofiţer de cavalerie; Nicolae Călinescu, din Pleniţa, elev; Gabriel Constantinescu, din Sibiu, fost ofiţer de cavalerie; Constantin Dumitrescu, din Ploieşti, student; Delescu M. , moşier şi diplomat; Ion Drăgan;Drincu, învăţător din Segarcea, jud. Dolj; Florescu, elev; Fonea Florin, ofiţer din Oltenia; Adrian Florinca, Gogoaşe, ţăran; Georgescu Puiu, din Câmpina; Groza, judecător; Godănescu, profesor; Ivan Romulus, inspector la Banca Naţională din Cluj, nepotul mitropolitului ortodox Ivan-Cluj; Ispas, avocat, venit din prizonierat, a făcut o grevă a foamei de lungă durată pentru îmbunătăţirea situaţiei deţinuţilor, Ionescu Nelu, avocat renumit din Iaşi. Iliescu Dinei, avocat din Craiova, condamnat pentru că a comentat reforma monetară. în 1952, la câteva zile după ce s-a plătit chenzina muncitorilor şi funcţionarilor s-a făcut a doua reformă monetară, fără să le schimbe ultimii bani. S-au creat nemulţumiri generale. Au fost mai mulţi care au subliniat că prin acest procedeu incorect s-a lovit în muncitori. Desigur pentru a-i intimida şi a face lumea să suporte fără murmur jugul economic pe lângă cel politic, securitatea a procedat la arestarea celor ce evidenţiau caracterul antipopular al acestei reforme. Iliescu Marcel, ofiţer din Turda, cu pedeapsă administrativă; Ionescu Traian, colonel de cavalerie; Ionescu T.,dentist; Ioniţă, maior; Jucan Simion, elev la gura Humorului;Luca N.,colonel; Iovanovici, un sârb din Banat; Moţa Mihai, student din Orâştie; Marin Ghiţă, avocat, secretarul PNŢ al judeţului Dâmboviţa; Liciniu Faina, fruntaş PNŢ, de la Blaj, Manea Florin, elev din Bucureşti, Marcovici, colonel; Morărescu, student din Câmpina; Maxinovici; Mitra-che Dumitru, student din Olt; Muşeţeanu Alex., doctor; Nicolae Octavian; Negrescu, student; Nichi-ta Cornel, ofiţer de cavalerie din Bacău; Orezeanu, colonel; Orman Gigei, căpitan de jandarmi, venit direct din prizonierat; Pleifer, farmacist; Popilian Costel, avocat din Ploieşti; Potârcă Eugen, din Craiova, Popescu Poliglot, marinar; Popescu, farmacist; Pintilie Petruţ, profesor de filozofie, din Brăila; Ghiţă Nicolae, un macedonean de mare caracter; Ruptureanu, doctor; Rădulescu, medic, din Caracal, fost prizonier în URSS; Roşulescu, fost prefect al judeţului Dolj, legionar; Rizescu, student; Salcie, preot; Ştef Ştefan,preot greco-catolic; Sănzeanu, profesor,- Stoenescu.profesor venit din prizonieratul rusesc; Strâmbeanu, funcţionar; State Marin, Sârbu-lescu Nicolae, inginer; ŞerbuGh.; Ţolescu Tiberiu, ofiţer de cavalerie, din comuna

Cârcea, jud. Dolj; Tomorog, învăţător, venit direct din prizonierat; Voinea R., ţăran; Vinogradski D., fruntaş socialist, care a refuzat să se alăture comuniştilor; Weiss, un evreu sionist, Gurău Nică din Vrancea. După moartea lui Stalin, când s-a încercat o atenuare a regimului, a fost adus la conducerea coloniei Dincă. Era hamal din Constanţa şi se spunea că fusese ilegalist. Dar comuniştii, verificându-i activitatea, au constatat că Dincă, în perioada 1942-1944, lucrase pentru URSS, semnalizând cu lanterna obiectivele ce urmau să fie bombardate pe litoral. Pentru aceasta, însă, primise bani, deci nu putea să fie considerat în rândul celor 800 comunişti, dintre care jumătate fuseseră agenţi ai siguranţei. În perioada lui Dincă, situaţia s-a îmbunătăţit simţitor. Când, în vara lui 1953, Remus Radina a declarat greva foamei pentru a aduce procurorul să vadă condiţiile din celulele de pedeapsă lipsite şi de aer, comandantul Dincă 1-a chemat pe avocatul Dinei Iliescu, rugându-1 să-1 convingă să renunţe la grevă, pentru că celulele se vor dărâma. De fapt a mai încercat şi prin alţii, cu acelaşi scop, însă Radina nu a cedat decât după ce a adus pentru prima oară procurorul la închisoare şi a eliberat pe toţi cei ţinuţi în condiţii de exterminare în celule. Am lăsat la urmă pe medicul deţinut Toma Gheorghe, care s-a zbătut să vină în ajutorul suferinzilor, reuşind în luna Iunie 1953 să treacă la inapţi pe toţi cei bolnavi. Supuşi unui permanent regim de distrugere, deţinuţii politici se gândeau mai mult la soarta neamului românesc şi a generaţiilor viitoare. Voi cita câteva strofe dintr-o poezie a lui Remus Radina, scrisă în August 1953, când se afla în carceră şi în greva foamei. Şi din celula neagră, unde stele N-aprind lumini creştinului ce moare, Spre voi se-ndreaptă gândurile mele, Sărmane generaţii viitoare! Când vânturile sting în pragul iernii, Făclia vieţii noastre efemere, Din negura uitatelor vecernii S-aprinde aurora unei ere. Cununa biruinţelor creştine, O eră de-nfrăţire şi dreptate, În lume suferinţa o s-aline, Şi va domni eterna libertate. Spre soarele aprins al primăverii, Ce sfinte idealuri vă mai cheamă? Înlăturarea cruntelor mizerii, Eliberarea omului de teamă. ������ �� �� ������� �������� � ���� ������

Lagăr de muncă. Muncă forţată, ca peste tot de-a lungul Canalului. Comandantul era un anume Huslău. Din conducere, printre cei ce aveau ca misiune să stoarcă ultima vlagă din om se numărau locţiitorul Mărgărit şi ofiţerul politic Crăciun. Era un lagăr pentru deţinuţii administrativi. Pedepsele lor curgeau ca apa la moară ... Nu se termina una şi gata, venea altă prelungire. De eliberat, nici gând. Doar de la alte lagăre, cei cu pedepse penale erau eliberaţi pentru a fi aduşi aici, în continuare, cu pedepse administrative. Canalul Morţii trebuia săpat, şi erau şi alte lucrări în perspectivă, o dată ce problema mâinii de lucru nu se mai punea: rezervele erau suficiente. Printre deţinuţii politici de aici se găsea şi un criminal, Alimănescu. Fusese adus de la lagărul Midia dintre cei de drept comun, care vroiau să-1 linşeze. După ce omorâse sute de borfaşi cu care operase ani de zile, intrase în securitate. A participat alături de trupele Ministerului de Interne la lichidarea mişcării de rezistenţă, la început în Banat, împotriva colonelului Uţă, apoi în Făgăraş. Dar nu a apucat s-o lichideze, pentru că a fost arestat. De la

Ocnele Mari a ajuns la Midia, de unde a fost salvat de administraţie din mâinile colegilor de drept comun şi adus la Kilometrul 4, lângă Cernavodă. Dintre politicii de aici amintesc: Doctorul Barbu; doctorul Petrus Georgescu; ing. Mircea Milio, tânărul Mihai Moţa; Ştefan Petcu, din Dudeşti-Cioplea, ziaristul Paul Peti, ing. Gigi Vlase, Dragomirescu, din lotul Arsenescu, Racoveanu Mihai, doctor din Craiova. �� ��� ���

Această închisoare, destinată deţinuţilor administrativi, a intrat sub controlul comandantului Ale-xandrescu, care s-a străduit să fie la înălţimea misiunii încredinţate. Nu i-a fost greu atâta timp cât a avut concursul a trei brute:Ionescu Traian, ofiţer politic, Sava, locotenent, care a ajuns comandant la Sighet în 1958—60, locotenentul Ceauşu. Ofiţerul politic pe lângă faptul că pedepsea cu carcera, izolarea în celula neagră, sau bătaia, pentru cele mai mici greşeli, de cele mai multe ori imaginare, a încercat să pună pe picioare reeducarea, ajutat fiind de elementele tinere venite cu experienţă de la Piteşti. Această tentativă a eşuat din cauza opoziţiei puternice a deţinuţilor. Locotenentul Ceauşu, figură lombroziană, cu o falcă aruncată în afara trupului mătăhălos, cu fruntea îngustă a ordinului primatelor, bătea cu sete, numai pentru plăcerea de a o face. Savu, alt ofiţer pus pe avansare, făcea eforturi pentru a nu fi mai prejos decât tovarăşii lui. Aparatului represiv i s-au mai adăugat gardieni ca Lupu, Filimon, Suciu ... Ei nu sunt singurii, numărul lor fiind mare, dar bine înţeles, lista lor va fi completată, deoarece crimele la care s-au dedat nu pot fi trecute cu vederea. Munca în cadrul fabricii de mobilă şi cherestea era efectuată atât de către cei sănătoşi cât şi de cei ce-şi trăiau aici ultimele zile. Lipsa de medicamente mărea numărul bolnavilor, cu atât mai mult cu cât bătrânii erau numeroşi. Satisfacţia cadrelor de conducere era mare când reuşeau sa-i vadă pe foştii miniştri sau generali îngenunchiaţi sub povara buştenilor sau a cherestelei. Pentru aceasta nu se sfiau să-i scoată pe bolnavi la lucru pe caniculă, sau pe ploaie şi lapoviţă. Şi câţi nu au pierit din cauza pneumoniilor, a congestiilor cerebrale sau a infarctelor ...! Nimeni nu-1 poate uita pe colonelul Marţian care, după 8 ani de prizonierat, a venit din Rusia direct în închisoare. Era numai piele şi os, un schelet ambulant. Ofiţerul politic îl scotea noaptea la lucru, iar ziua la corvezi, până când a făcut o congestie cerebrală. Bine înţeles că la infirmerie nu i s-au administrat medicamente. Niculescu Malu, Mirescu, Emil Ottulescu, Nicola Andrei, generalul Coroamă, au fost printre cei chinuiţi în timp ce erau bolnavi. Pentru a-i tortura pe aceşti oameni suferinzi de inimă sau plămâni, câteva nopţi la rând miliţienii intrau în celulă şi răsturnau saltelele cu paie. Deţinuţii, în loc să se odihnească, în praful care se ridica, începeau să facă ordine până la numărătoarea de dimineaţă. Greul muncii îl duceau legionarii şi fără ei fabrica nu ar fi putut funcţiona. Cu toate acestea, ofiţerul politic, Traian Ionescu, avea pentru ei o ură de moarte. Pentru a instaura teroarea, administraţia a adus vreo 100 deţinuţi de drept comun, împânzindu-i printre politici. Majoritatea lor au refuzat să devină uneltele administraţiei. în schimb au devenit informatori o parte din foştii poliţişti, mai ales ofiţerii de miliţie sau de securitate arestaţi pentru fapte de drept comun. Social-democraţii lui Titel Petrescu formau o altă categorie internată aici. Bine înţeles, erau şi numeroşi naţional-ţărănişti, întrecuţi la număr doar de legionari. Printre locatarii închisorii se numărau şi doi greci intelectuali: Mătuşu, care de fapt era macedonean din Larisaşi Pitpinicus. Primul fusese invitat să participe la Atena într-un guvern remaniat în 1940. Drumul 1-a parcurs în maşina lui Pitpinicus, dar din cauza unei pene a ajuns cu întârziere. între timp, posturile se repartizaseră. După retragerea germanilor, adversarii politici şi-au reamintit că cei doi fuseseră ministeriabili şi deci urma să fie arestaţi. Ca să scape, au fugit în România, unde au nimerit tot în închisoare. Pitpinicus ajunsese proverbial că nu-i plăcea să povestească, iar când era întrebat, răspundea: „ curva politica, curva politica". Alte două categorii erau formate din: foştii deputaţi comunişti, scoşi din pâine, şi ţărani. încerc să semnalez o parte dintre cei care au trecut prin închisoarea Ocnele Mari: Arnăuţoiu Iancu, tatăl (lot Nucşoara); Bârsan Tache; Boborodea; Brânzoi C-tin, Budişteanu Radu; Cartojan AL, prof. Vlaşca; Câmpeanu Radu; Caranica, farmacist; Chiricuţă, preot la biserica Zlătari. Crăca-nă, un bătrân din jud. Orhei, Basarabia. După eliberare a fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Dâlga, în Bărăgan, de unde l-au

condamnat pentru ajutor în lotul d-nei Niculina Mihalache. Chirilă, miner în Apuseni, fost deputat comunist în 1946. Chele Gheorghe, profesor din Făgăraş. în 1946 a fost prefect tătărăs-cian şi s-a ocupat de falsificarea rezultatului alegerilor în acel judeţ, Ciorogaru; Ciogeor; Codreanu Decebal; Coroamă, general; Cristescu Gheorghe,„plăpumarul", social-democrat; Dumitrescu Borş a, preot, fost secretar general al mişcării legionare; Dumitrescu Puiu, general, şeful de cabinet al Patriarhului Miron Cristea, făcea pe lustragiul administraţiei; Ghica Şerban, inginer; Ghinea, ziarist din Bucureşti; Guşe, poliţist, Grama, funcţionar la ambasada din Roma; Hagibira, doi veri macedoneni; Jianu Ştefan, medic P.S.D., Jovin Ion, medic; Ionescu Emilian, general; Ionescu-Galbeni Nicolae, student, luga Liviu, avocat din Timişoara; Leucuţa Aurel; Kiselicescu, colonel, Manoiles-cu Mihai, fost ministru; Marinache Ion,din Ţigăneşti - Muscel, avocat în Bucureşti; Matei, avocat din Focşani, Mateiaş, fost prefect de Făgăraş, Marţian, colonel venit din prizonierat, mort în 1959; Măcărescu Gi-că, avocat din Piatra Neamţ; Mihai Gheorghe, general, Malinsz Iosif, scriitor de limba maghiară, ajuns deputat sub comunişti, Mirescu, fost deputat social-democrat, bătut de ofiţerul politic pentru că a fost găsit cu cuvinte franţuzeşti; Munteanu Bob, avocat, Nanu Victor, colonel din Muscel. Nicola Andrei, avocat, fost senator PNŢ, originar din jud. Mureş. A murit pe 24 Ianuarie 1953; Niculescu Malu, social-democrat, mort la Ocnele Mari în Octombrie 1949; Olteanu Florin; Ottulescu Emil, avocat, mort pe 5 Martie 1954, la Văcăreşti; Pandrea Petre, avocat; Pavel PaveJ avocat PNŢ, o figură deplorabilă, care critica trecutul şi oamenii cu voce tare, pentru ca informatorii să audă că el este un om realist şi recunoaşte realizărilre regimului; Petcu Ştefan, din Dudeşti-Cioplea; Papanace Atanasie, macedonean din Veria; Pop Ghiţă, fost ministru: Popescu Iosif Toma, avocat, preşedintele tineretului PNŢ din capitală; Popovici Mihai, fost ministru; Rădulescu Savel; Simina Ion din Mândra-Făgăraş, arestat împreună cu soţia şi cumnatele sale, avea 80 de ani; Schileru Aristică, din Târgu Jiu; Solomon Virgil, preşedintele organizaţiei PNŢ, Huniedoara; Stoica Vasile, fost ambasador, figură distinsă a diplomaţiei; Teodorescu Chiţu, senator PNŢ, din Râmnicu-Sărat; Vălimăreanu Ionel, teolog din Ţigăneşti, Muscel, Valman, evreu botezat, din Maramureş; Ţuţea Petre, filozof; Zaharia Romeo, colonel, aghiotantul mareşalului Antonescu. îşi pierduse mâna pe front în Rusia ;Victor Coruţiu, avocat, fost prefect. ���� � �

La jumătatea drumului dintre Ploieşti şi Târgovişte se găsea o aşezare, Mărgineni, unde industria crimei organizate crease o nouă unitate. La început, închisoarea de drept comun şi-a mărit efectivul cu deţinuţi politici administrativi. Pe 30 August 1953, peste vechii locatari au fost aduşi 100 deţinuţi politici de la închisoarea Ocnele Mari. Distanţa dintre aceste două închisori era de 350 km. Pentru a putea fi străbătută au fost necesare 36 ore cu trenul, în care cei 100 de deţinuţi, îngrămădiţi intr-un singur vagon, au primit, pe lângă hrana rece, compusă din slănină sărată şi marmeladă, o găleată cu apă, într-o perioadă foarte călduroasă. Ce a urmat după aceea este lesne de înţeles. Atmosfera s-a destins după ce au constatat că administraţia nu avea apucăturile brutale de la Ocnele Mari, sau din altă parte. Nici chiar ofiţerul politic. Deţinuţii de drept comun se bucurau de pachete şi de vorbitor cu familiile. Aici era o fabrică pentru mobilă standard. Dar mai exista o clădire în care locuiau deţinuţii care nu lucrau. Erau comunişti greci care luptaseră în munţii Gramos sub conducerea Iui Marcos. Când Uniunea Sovietică a hotărât, în urma înţelegerii cu Anglia, să părăsească pe Marcos, partizanii acestuia s-au refugiat la Tito care tocmai părăsise Cominformul. Dar Tovarăşul, ca să scape de tovarăşi i-a trecut în România. Ţară primitoare, i-a fixat la Florica, moşia luiBrătianu, şi a căutat să-i convingă să lucreze. Dar luptătorii din Gramos erau obişnuiţi să cânte, să joace cărţi şi să bea. După vreo doi ani, primind aprobarea Moscovei, i-a închis la Mărgineni, unde de asemenea refuzau să lucreze. Era o adunătură de inculţi, de oameni care nu ştiau ce vor, care în viaţa lor se ocupaseră numai de jafuri şi omoruri. închişi fiind, nu-şi dădeau seama că fuseseră uneltele Ruşilor. O altă categorie aparte de deţinuţi era aceea a iugoslavilor, formată din trei categorii: —Foştii titoişti, rămaşi fideli Moscovei, care fugiseră pentru a scăpa de represiune, fiind închişi în România cu aprobarea Ruşilor, răsplătiţi deci, de cei pe care îi adoraseră. —Agenţii rămaşi credincioşi lui Tito, trimişi în România pentru propagandă şi spionaj. — Victimele celor două categorii, fugiţi în România pentru a-şi salva viaţa. Printre ei se găsea şi un profesor din NIŞ, venit încă din 1945, deoarece 8 membri din familia sa fuseseră ucişi de Tito, din cauză că fratele lui mai mare luptase contra

Germanilor ca ofiţer în armatele generalului Draja Mi-hailovici. Asasinii fratelui său se găseau în aceeaşi celulă. Acest român, Gavrilovici, de lângă Niş, regiune cu populaţie românească, venise în România să ceară lui Gheorghiu-Dej să intervină pe lângă Tito ca să nu mai omoare pe Românii din Serbia. Acum scăpase de Tito, dar sta închis la Mărgineni. ��� ���

Ministerul de Interne a înfiinţat în Capitală un mare centru de triere al deţinuţilor de ambele sexe, la Ghencea. Deţinuţii erau folosiţi la muncile agricole la fermele din jurul Capitalei. Femeilor le era destinată ferma „Roşia". Aici, deţinutele de drept comun şi cele politice locuiau împreună în nişte foste barăci de lemn. Bărbaţii mai în vârstă erau trimişi la ferma „Toporul". Comandant al acestui complex de muncă forţată era Apostol, fost muncitor în textile. In timpul revoluţiei din Ungaria, 1956, a întâlnit un fost deţinut, pe care 1-a întrebat: —Crezi că o să ne omoare, dacă se schimbă situaţia? pentru că eu am făcut şi bine. —Nu, nu o să vă omoare! O să vă spânzure! La care domnul comandant a pălit şi a plecat abătut. La Ghencea s-a trăit ceva mai bine după moartea lui Stalin, când partidul era dezorientat. Unele cadre de conducere ajutau pe deţinuţi. Doctoriţa Georgeta Bogdan şi plutonierul Berbecea au fost condamnaţi pentru că au înlesnit legătura între cei închişi şi familiile lor. Bineînţeles, aceasta nu se făcea numai de dragul deţinuţilor, ci avea substrat material, cum a fost cazul plutonierului mai sus pomenit. Iată o mică parte dintre cei ce au cunoscut Ghencea: Alexandru Bruteanu, violonist; Gheorghe Busuiocescu, medic; Boiţeanu Florin; Radu Câmpeanu; Cornel Coposu; Mişu Culea; Mareş Constant; Paul Dumitriu; Calustian; Pufi Leucuţia; Emilian Ionescu; Fănică Petcu; Ionel Pop; generalul Spirea; generalul Zaharia Romeo; Gheorghe Zâne; Ghiţă, magistrat; inginerul Polihroniade; Iancu Arnăuţoiu; Creţu din Galaţi; preotul Teodorescu, din valea Rizei, Dâmboviţa; Gheorghe Roseti. Drăghici, ceasornicar din Craiova. (A fost membru în PSD la Craiova, a colaborat cu comuniştii, iar la Ghencea cu administraţia unde era prim brigadier). Bondrescu, maior sub comunişti, arestat pentru că pe front împuşcase nişte partizani; Căpăţâneanu Dumitru, învăţător, fost ministru, fruntaş P.N.Ţ. în jud. Olt; Eugen Popescu, economist, fruntaş legionar în judeţul Olt. ������

În Sighet, oraş aşezat pe malul Izei, în Maramureşul voievodal, guvernul comunist a închis pe foştii demnitari. Aici, pe noua frontieră dintre România şi Rusia, după ce aceasta din urmă a acaparat răsăritul Cehoslovaciei, au fost aduşi toţi foştii bărbaţi de Stat care ocupaseră funcţii publice după Unirea României din 1918. Pe aceste meleaguri se scurgeau zi şi noapte bogăţiile subsolului Transilvaniei, în special uraniul exploatat la Băiţa şi Ciudanoviţa. Preţiosul minereu, încărcat în bidoane de plumb, lua drumul Rusiei. Tot aici, temându-se de răzvrătirile ţăranilor cărora li se lua pământul, au adus pe acei ce puteau reprezenta o speranţă de libertate, o garanţie a independenţei ţării. Prin acţiunea de pregătire a sovietizării forţate, ce a debutat cu naţionalizări, colectivizări, cre-erea sovromurilor, lagăre de muncă forţată pentru opoznaţi, Ruşii doreau ca vârfurile rezistenţei politice, în frunte cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Constantin Titel Petrescu precum şi cele ale rezistenţei spirituale, reprezentată de episcopii bisericilor greco şi romano catolică, să fie la periferia teritoriului naţional, la îndemână pentru o eventuală deportare în URSS. Mulţi dintre cei aduşi aici erau transilvănenii ce luptaseră pentru despărţirea de monarhia Aus-tro-Ungară şi pentru unirea vetrei strămoşeşti cu Patria Mamă. Acum se găseau închişi pe teritoriul pentru a cărui eliberare luptaseră. Aceasta era recunoştinţa ce li se aducea după trei decenii. În plus, ceea ce nu reuşiseră ungurii să facă, zişii români căutau să desăvârşească, exterminându-i. Dar mai întâi i-au umilit, i-au bătut, i-au schingiuit fără pic de remuşcare, pentru a-i ucide în cele din urmă. Cutremurătoare se anunţau zilele ce-1 aşteptau pe Român.

Evocând numele unei părţi, pe care am reuşit să o reconstitui, îmi fac datoria faţă de EI, faţă de cei din ţară care m-au rugat să strig durerea unui neam îngenunchiat, şi faţă de cei din lumea liberă, care au fost nevoiţi să-şi părăsească leagănul copilăriei, ca şi strămoşii lor în faţa barbarilor, deoarece: „Sălbatece hoarde din Altai Cutremurau cetăţi voevodale". (Sergiu Mandinescu) „Treziţi-vă, cât capetele voastre Nu-mpodobesc al Asiei oblânc! Treziţi-vă!Cu lacrimile noastre Vă luminăm prăpastia-n adânc". In politica de exterminare n-au fost cruţaţi nici colaboratorii comuniştilor, cei care i-au sprijinit şi ajutat să instaureze teroarea. De aceea îi voi include şi pe ei. Dintre cadrele specializate în tortura deţinuţilor, menţionez pe comandantul Cioplan Vasile, o adevărată brută. Lista celor ce-au trecut prin Sighet va fi ulterior completată: Dr. Constantin Angelescu, din comuna Monteoru jud. Buzău, fruntaş naţional liberal, fost ministru al Instrucţiunii Publice şi Prim Ministru; Constantin Argetoianu, a făcut parte din mai multe partide; om fără scrupul, fost ministru, a servit şi regimurile dictatoriale, inclusiv şi pe cel comunist. A murit în închisoare, în Aprilie 1955. Constantin Dinu Brăteanu, preşedintele partidului naţional liberal, fost ministru de stat. A murit în închisoare în 1952, Alexandru Bideanu, fost ministru, legionar, doctor în Drept, un om ce căuta să câştige timp şi soluţii politice, chiar în situaţii ce păreau sortite eşecului. Bebe Brătianu, secretar general al partidului naţional liberal, fost ministru. Eliberat bolnav în 1955, a fost internat în spitalul Colţea, unde a murit pe data de-21 Ianuarie 1956; George Brătianu, profesor universitar, preşedintele partidului Liberal-Georgist. La Sighet, în luna Aprilie 1953, chiar de Sfântul Gheorghe, a fost pălmuit de un gardian deoarece îşi aruncase privirea spre cer, poate pentru a se ruga. Revoltat, a spus cu voce tare, pentru a fi auzit şi de cei din celule: „Băiatul lui Ionel Bratianu nu poate supravieţui unei asemenea umilinţe"! Peste noapte s-a sinucis, tăindu-şi venele cu un ciob de geam protestând, prin acest act de mare curaj, împotriva teroarei la care erau supuşi. Această sinucidere nu a fost un act de disperare, şi a avut ceva din măreţia sinuciderii lui Decebal; A. Bercovici, directorul revistei „L'Independence Roumaine", a stat în celulă cu Iuliu Maniu. După ce s-a eliberat, a plecat în străinătate; Ion Bălan, episcopul de Lugoj, greco-catolic, un om de mare prestigiu şi cultură; Aurelian Bentoiu, avocat de prestigiu. A fost ministrul justiţiei din partea partidului naţional-liberal al lui Gută Tătărăscu în perioada colaborării cu comuniştii. A murit în închisoare la Văcăreşti în 1964; Dănilă Berinde; George Bob, preot din jud. Someş; Ion Bujoiu, fost ministru al Minelor şi Petrolului. Jean Cămărăşescu, fost ministru, mort în închisoare; Nicolae Carandino, scriitor şi ziarist, fost director al Teatrului Naţional, fost director al ziarului „Dreptatea", organ al PNŢ. A stat în celulă cu Iuliu Maniu după plecarea lui A. Bercovici, până la moartea preşedintelui PNŢ; Alexandru Constant, fost ministru al propagandei; Liviu Chinezu, a fost ales episcop unit în clandestinitate. Un remarcabil apărător al credinţei; Dorel Dumitrescu, fost guvernator al Băncii naţionale; Napoleon Creţu, fost ministru al Educaţiei Naţionale; Cutcan, preot catolic din comuna Şoricani; Camil Demetrescu, funcţionar în Ministerul de Externe, prim secretar de legaţie; Aurel Dobrescu, fost ministru şi deputat naţional-ţărănist de Făgăraş; Anton Durchevici, episcopul catolic al Iaşilor;

Silviu Dragomir, profesor universitar, fost ministru; Emil Haţieganu, profesor universitar, fost ministru fără portofoliu, reprezentantul PNŢ în perioada premergătoare alegerilor din 1946; Iuliu Hosu, cardinal; Ion Hudiţă, profesor universitar, fost ministru al agriculturii, fruntaş al partidului naţional-ţărănesc; Finţescu I.N. , profesor universitar la facultatea de Drept, fost ministru; Traian Frenţiu, episcop de la Oradea, Greco-Catolic, mort în Iulie 1952; Gabion Georgescu, general; CC. Giurăscu, profesor universitar, colaborator al regimului comunist. A beneficiat de un regim preferenţial în închisoare. A colaborat şi cu dictatura lui Carol al II-lea; Ion Gigurtu, fost preşedinte al Consiliului de miniştri, a murit în închisoare; Mircea Ionescu, inginer din Reşiţa; Victor Iliescu, general, fost ministru; D.R. Ioaniţescu, profesor universitar, fost ministru al muncii. A trecut prin mai multe partide politice şi a sprijinit instaurarea regimului comunist; Jienescu, fost ministru; G. Leon, fost profesor universitar la Facultatea de Drept, fost Ministru al Finanţelor; Aurel Leucuţia, fruntaş naţional-ţărănist, fost ministru al Economiei Naţionale; Ion Lugojanu, diplomat, fost ministru plenipotenţiar; Ion Lupaş, OMUL care timp de 42 ani a fost prezent în viaţa culturală şi politică, socotit de N. Iorga „cel mai bun scriitor de istorie din tânăra generaţie ardeleană". Protopop în Sălişte (1909), satul său natal, membru al Academiei Române (1916), a ocupat catedra de Istorie la Universitatea din Cluj şi postul de Ministru al Culturii. în 1907 a fost condamnat şi trimis la Seghedin pentru articolul „Toate plugurile umblă", scris în semn de solidaritate cu ţărănimea română. Autorităţile austro-ungare, confruntate cu probleme serioase în Transilvania, au socotit acest articol incendiator. în anul 1916 a fost din nou condamnat şi închis la Şopron ca periculos statului maghiar. Ales deputat în România întregită şi-a făcut datoria faţă de ţara mult visată. în 1948 e din nou arestat şi întemniţat la Aiud şi Sighet, de data asta de către acei pretinşi români impuşi la conducere de trupele sovietice; Mihail Manoilescu, fost ministru de Externe. A murit în închisoare, iar familia a fost anunţată după 8 ani; Iuliu Maniu, preşedintele Consiliului Dirigent în 1919, Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, Preşedinte al Consiliului de Miniştri, omul care s-a împotrivit tuturor dictaturilor. A fost închis şi bătut. A murit în închisoare în dimineaţa zilei de 3 Februarie 1953,laSighet; Maghiar Augustin, preot din comuna Sânislau jud. Sălaj, mort în închisoare la 16 August 1951; Alexandru Marcu, profesor universitar, fost ministru; I.N. Marinescu, Ministru al Justiţiei; Ion Mihalache, născut la Topoloveni-Muscel, învăţător, fost preşedinte al Partidului Naţional-Ţă-rănesc, fost ministru şi deputat în toate parlamentele. Toată viaţa şi-a închinat-o luptei pentru îmbunătăţirea vieţii celor de la ţară şi pentru dreptatea socială. în închisoare a fost bătut în nenumărate rânduri şi chinuit până la exterminare. Moare la 5 Martie 1963 în închisoarea de la Râmnicu-Sărat; Constantin Motaş, profesor universitar; Ion Moldovan, canonic de Blaj; Dumitru Neda, preot; Petre Nemoianu, fost ministru; Pompiliu Nicolau, fost ministru; Artur Noveanu, fost ministru, adept al tratativelor în viaţa politică pentru a câştiga timp; Aurelian Pană, fost ministru al Agriculturii, o-morât în închisoarea Gherla; Nicolae Penescu, Secretar General al Partidului Naţional Ţărănesc, fost ministru de Interne; Constantin Titel Petrescu, Preşedintele Partidului Social Democrat, fost Ministru de Stat. A refuzat să colaboreze cu comuniştii; I.C. Petrescu, muscelean, fruntaş PNŢ, profesor universitar, fost ministru; Zenobie Pâclişanu, profesor, teolog, ziarist. S-a născut în satul Pâclişa din Făgăraş, în 1896. A participat activ la lupta pentru Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă. Drept răsplată a fost închis la Sighet; Victor Papacostea, Macedo-Român din Veria, ,| Profesor Universitar, fost fruntaş al Partidului Na- - ţional-

Liberal, fost Ministru al Educaţiei Naţionale; Iosif Toma Popescu, avocat, Preşedintele Tineretului PNŢ din Capitală; Ion Pop, Director al Uzinelor Reşiţa; Vaier Pop, fost ministru; Mihai Popovici, Vice-Preşedinte al PNŢ, fost Ministru al Justiţiei; Virgil Potârcă, naţional-ţărănist, fost ministru. A colaborat cu regimul dictatorial al lui Carol al II-lea. Moare la 10 Mai 1954, în închisoarea Sighet; Mihai Priboianu, vărul lui Armând Călinescu; Piki Rădulescu-Pogoneanu, funcţionar în Ministerul de Externe, Consilier de Legaţie. A murit în închisoarea din Râmnicu-Sărat; Alexandru Raţiu, preot. Născut în Statul Pensilvania din USA în 1922, a venit cu părinţii în România, locuind în comuna Muftiul jud. Sălaj; Ion Răducanu, fruntaş naţional ţărănist, fost ministru; Mihail Romniceanu, fruntaş naţional liberal, fost ministru în perioada premergătoare alegerilor din 1946. A murit în închisoarea Piteşti; Sauciuc Săveanu, profesor universitar, fruntaş naţional ţărănist, fost guvernator al Bucovinei; Ovidiu Sachelarie, profesor universitar; Sichitiu, general, fost Şef de Stat Major; Schubert Ioseph, episcop; Dinu Simian, fruntaş naţional ţărănist, Rezident Regal, a colaborat cu dictatura carlistă; Ianoş Scheffler, episcopul Satului Mare, a murit în închisoare; Victor Slăvescu, profesor universitar, fruntaş naţional liberal, fost ministru; C. Stătescu, colonel; Virgil Solomon, fruntaş naţional ţărănist, fost ministru; Titus Popovici, fost ministru, fruntaş liberal al Banatului; N.Stoenescu, general, fost Ministru de Finanţe; Petre Strihan, profesor, fruntaş al Basarabiei; Ion Suciu, episcopul unit al Blajului, un adevărat sfânt. A murit în închisoare; Gheorghe Strat, profesor universitar, fost ministru; Costel Tătăranu, fruntaş liberal, fost guvernator al Băncii Naţionale. Ne mai putând suporta regimul foarte dur, s-a spânzurat în închisoarea Sighet; Gheorghe Tătărăscu, fost preşedinte de partid, fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri, a colaborat cu dictatura lui Carol al II-lea, ajutând-o să se instaureze, după cum a ajutat-o şi pe cea comunistă. Lipsit de scrupule, a contribuit la degradarea vieţii politice şi a atentat la distrugerea fiinţei neamului românesc; Alexandru Tătărăscu, general, mort în închisoare; Alexandru Todea, episcop greco-catolic; Gheorghe Vasiliu, general, mort la Sighet la 10 Septembrie 1954; Nicolae Vlad, protopop; Anton Zvidenek, fost mareşal al Curţii Reginei Măria, a murit la Sighet.

������ �� ��� �����

Biserica socotită ca o piedică în instaurarea fărădelegilor a fost reprimată cu brutalitate după venirea trupelor sovietice. Din zi în zi tributul suferinţei creştea. Primăvara anului 1949, pe lângă asaltul asupra ţărănimii ca pătură majoritară adversară comunismului, cunoaşte şi persecuţia aceleiaşi ţărănimi ca unitate spirituală şi rezervor de conservare a fiinţei naţionale. Comunismul voia să smulgă pâinea de la gura oamenilor şi credinţa din sufletele lor. Argumentul era bâta şi arma folosite împotriva celor lipsiţi de apărare.

Teroare se dezlănţuise. Toată ţara devenise un teren de asuprire a celor ce aveau zâmbetul pe buze, cuvântul mângâietor şi fapta pentru alinarea suferinţei. Oamenii tăcuţi, făceau zid de apărare în jurul Bisericii şi al slujitorilor altarului. După ce în toamna lui 1948 se trecuse la desfiinţarea forţată a Bisericii Greco Catolice, în primăvara anului 1949 s-a încercat suprimarea Bisericii Romano-Catolice. Trupele de securitate au început represiunea împotriva satelor din Moldova. Pe data de 10 Martie 1949, în faţa mitralierelor, bărbaţii s-au strâns să apere Biserica din satul Fundul Răcăciuni, în timp ce femeile cu pruncii în braţe sau de mână luau drumul Măriei. Dar legate, cu mic cu mare, au fost aduse din pădure în locaşul de închinăciune devenit temniţă. Anton Benchea, învăţătorul satului şi cantorul Bisericii, a fost smuls din sânul familiei, chinuit şi batjocorit în faţa soţiei şi a celor nouă copii. După aceea a fost împuşcat. Pe rând copiii i-au sărutat rănile însângerate. Silvestru, cel mai mare dintre ei, şi-a închinat viaţa slujind lui Christos. După o săptămână, în timp ce alţii luau drumul închisorilor, zeci de săteni încovoiaţi şi sângerând se întorceau de la securitatea din Bacău. Pe data de 15 Martie demonii aceleiaşi securităţi au asaltat Faraoanii, o altă comună liniştită. Cantorul Ioan Farcaş a fost aruncat din clopotniţă în timp ce da alarma, iar preoţii Butnaru Ion, Dămoc Anton, Dincă Petre, Olaru Anton, împreună cu credincioşii ce ieşeau de la slujbă au cunoscut urgia comunistă. Au fost bătuţi, legaţi şi aruncaţi pe zăpadă. Anton Ciceu sprijinindu-şi cei opt zeci de ani în baston, a fost lăsat să plece acasă. Dar nu a ajuns. O mitralieră l-a secerat şi şi-a dat duhul în mijlocul drumului. Seara la retragere camioanele au fost încărcate cu zeci de săteni care au pornit la alte chinuri în subsolurile securităţii din Bacău. Vremea apocaliptică părea că venise peste satele: Butea, Luizi Călugăra, Galbeni, Săbăoani, Valea Mare, Valea Seacă... La Iaşi preotul Sandu Matei, adevărat apostol al lui Christos, a fost executat. Preotul Gabor Vasile din comuna Tămăşeni, jud. Neamţ ascuns din faţa valului ucigător, a fost găsit mort de foame într-o peşteră din munţi, încovoiat în rugăciune. Episcopul acestor vrednici creştini, Anton Durcovici, după ce a fost bătut îngrozitor a rămas în închisoare de exterminare de la Sighet , ca mărturie a statorniciei în credinţă. Creştinii au rămas creştini. Banca Euharistiei era din ce în ce mai aglomerată. După cum episcopul lor consacrase în mod solemn întreaga Dioceză protecţiei Inimii Imaculate a Măriei, tot aşa din ce mai multe familii au urmat acelaşi drum pentru mântuirea sufletească. Crucea a devenit arma de nebiruit a martirilor în credinţă. ************* Viaţa de slujitor al Cuvântului Domnului a trăit-o ca un ascet însufleţit de un profund misticism. În ziua sfinţilor Petru şi Pavel a anului 1949, în drum spre Popeşti-Leordeni unde mergea să miruiască 200 de copii, Episcopul Anton Durcovici a fost arestat. Copiii l-au aşteptat în zadar. Pornit prin infernul comunist, după ce a trecut pe la închisorile de exterminare din Gherla şi Aiud, Episcopul Anton Durcovici a ajuns pe data de 5 Decembrie 1950 la Sighet. Spre miezul acelei nopţi un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni şi sânge a fost aruncat într-o celulă unde se mai găseau 15 suflete chinuite. În faţa acestei scene, preotul Rafael Friedrich s-a repezit cu propria-i pătură să-şi acopere profesorul şi duhovnicul. Din cauza durerilor şi a gerului Episcopul Anton Durcovici n-a putut dormi şi în aceea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deţinuţi: "Duceţi crucea Mântuitorului care s-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii şi pentru mult încercatul popor român". A doua zi a fost luat şi aruncat dezbrăcat şi singur într-o altă celulă. Pe data de 9 Decembrie, preotul Rafael Friedrich a reuşit să-l descopere şi în cele câteva cuvinte schimbate în fugă, prin uşa zăvorâtă episcopul l-a rugat pe fostul student: „Te rog să mă dezlegi deoarece voi muri de foame şi chin". Sufletul Episcopului Anton Durcovici s-a înălţat spre împărăţia Cerurilor. *************

Dan-Mihail N. MIHĂILESCU Bucureşti 25 Aprilie 1926-15 Februarie 1956 Aiud Condamnat pe data de 1 Iulie 1952 la 20 de ani muncă silnică pentru dragostea de NEAM şi ŢARA: „Şi-n veci în inimile noastre Te vom iubi mai mult, mai tare! Prin codri verzi, spre zări albastre, Din ce în ce mai sus, mai mare! ..." ultima dorinţă a acestui român înfrăţit cu durerea Neamului său subjugat, de a i se săpa pe cruce aceste versuri personale, nu a putut fi încă îndeplinită. Şef de promoţie al facultăţii de construcţii din Bucureşti. Între 1949 -1951 a fost fugar în ţara lui. Arestat şi torturat după metodele ruseşti, Dan a pornit prin iadul comunist, încrezător în învierea Neamului său. Ministerul de Interne, Jilava, Baia-Sprie, Cavnic, Gherla şi Aiud au fost câteva etape din martirajul lui DAN. Epuizat la vârsta de 26 de ani, din cauza muncii forţate, este adus la Gherla în anul 1954, şi timp de un an va fi grav bolnav. Doctorii deţinuţi politici au depus eforturi să-l salveze de meningita TBC pe care o contractase. Dar pe data de 31 Iulie câteva dube cu deţinuţi politici au ajuns la Aiud, unde comandantul călău i-a primit cu următoarele cuvinte: „N-aţi murit încă ? Lasă, că o să vă vină Aiudul de hac !" Această făptură sinistră care n-a avut nimic comun cu neamul românesc, a chinuit şi exterminat pe Români. Aici Dan Mihăilescu n-a mai avut nici şase luni de trăit. Pe data de 6 Ianuarie 1956, pe gerul Bobotezei, Dan a fost scos din spital în stare gravă şi aruncat într-o celulă, fără medicamente, fără îmbrăcăminte, în frigul „siberian" al Zărcii. După o săptămână a revenit pe braţele colegilor la infirmerie şi pe data de 15 Ianuarie 1956 a murit tot pe braţele lor. Din groapa fără cruce din cimitirul Aiudului, se aude peste ani un strigăt de tânăr martirizat, care poate va trezi la realitate pe cei încă amorţiţi: „Şi-acei ce iubesc mult roşia stea, În roşul lor sânge să piară cu ea ! Dreptatea de veacuri a acestui popor S-apese pământul pe pulberea lor." ���

Aiudul este un oraş la a cărui primă pronunţare tresari. Sângele începe să ţi se urce spre cap, ochii se holbează, privirea ţi se întunecă. Gândul, dacă mintea mai funcţionează, îţi fuge la Dorobanţu, călăul care a transformat această închisoare într-unul din cele mai îngrozitoare locuri de exterminare din România comunistă. În timpul lui 1948, regimul a început să se înrăutăţească, atingând apogeul sub conducerea lui Dorobanţu. Sondor la origine, a devenit şeful echipei de terorişti care au înspăimântat judeţele Dâmboviţa, Muscel şi Argeş. In timpul războiului a fugit de pe front şi a fost prins la Turda, de unde a fost salvat pentru a nu fi trimis la Curtea Marţială, ca dezertor. Ca să-şi dovedească aptitudinile de călău înnăscut, printre bâlbâieli folosea pistolul. A participat la asasinarea colonelului Stănescu din Târgovişte, pe data de 19 Noiembrie 1946. Personal a tras în Gheorghe Mihai şi Tică Popescu la Piteşti, în luna August a aceluiaşi an. Pe aceştia doi i-a omorât, iar pe Nicolae Penescu, secretarul general al PNŢ-lui, l-a rănit grav. Cele trei crime i-au adus drept răsplată trei stele, fiind angajat ca locotenent-major în securitate şi ajungând nu peste mult timp comandant al închisorii Aiud, unde şi-a arătat „măiestria". De un rar sadism, a bătut şi schingiuit personal pe toţi demnitarii întemniţaţi. Unul singur a scăpat: ofiţerul care l-a prins când era dezertor la Turda. La chemat şi i-a spus: „N-o să te bată nimeni", în schimb, a îndurat de toate. Astăzi călăul Dorobanţu, pensionat din armată de aproape 20 de ani, trăieşte în umbra lui Nicolae Matei, un alt zbir, membru supleant al CC-lui, care răspunde de construcţiile din Capitală. Stabilit în Bucureşti, Dorobanţu locuieşte pe strada 13 Decembrie, peste drum de „Cinemateca" de lângă blocul Turn.

Prima perioadă de exterminare a început în Martie 1949 şi a durat până în Septembrie 1950. In acest timp au murit de foame 625 deţinuţi politici. Datele au fost furnizate de D. Ranca, doctorul civil al închisorii. Nu după mult timp a fost arestat, bănuit fiind că a simpatizat cu deţinuţii naţional ţărănişti, şi a murit în mod suspect la Aiud. Este de remarcat faptul că această perioadă coincide cu bestialităţile de la închisoarea Piteşti, cu teroarea lui Maromet dezlănţuită la Jilava şi cu munca de exterminare instaurată la Canalul Morţii odată cu sosirea primelor brigăzi de reeducaţi conduse din umbră de ofiţerul politic Chirion. Aceste fapte demonstrează coordonarea acţiunii de exterminare de sub direcţia Ministerului de Interne, unde se luase această hotărâre de către Nicolski, Dulgheru, Teohari Georgescu, Cseller, cu aprobarea lui Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Nicolae Ceauşescu (responsabil cu organizarea tineretului). Pe 15 Septembrie 1951 au sosit în lanţuri de la Canal studenţii şi călăii care au terorizat pe deţinuţii de la Peninsula: Bogdănescu, Sică Enăchescu, Sobolevschi, Petrică, Levinschi, Grama, Voicu, Cojocaru, Ardeleanu, Vlas, Puşcaşu, Madan, Laitin, Petre Paul şi alţii. Ei au fost folosiţi ca informatori ai administraţiei în fabrică, unde au beneficiat de multe avantaje. În mijlocul nopţii de 20 Ianuarie 1952, de la Peninsula a fost ridicat un nou lot, care a ajuns la Aiud. Printre cei veniţi se numărau: Arhitectul Cantacuzino, Dancu Cristofor, avocat Haţieganu Eugen, Victor Jinga, rectorul Academiei Comerciale din Braşov, profesor cu renume internaţional, Ion Mânu de la Turda, Mihalache Ion, ofiţer venit din prizonierat ; Mihalache Zincă, Pană Zaharia, licenţiat în litere; Tăutu Vova, inginer agronom; Ţeplea Gabriel, profesor şi alţii. Noii veniţi au fost duşi să lucreze în fabrică, unde lucrările erau conduse de studenţii care schingiuiseră la Piteşti. Zaharia Pană şi Gabriel Ţeplea refuzând să lucreze în echipa torţionarului Nuti Pătraşcanu, au fost daţi disciplinar la construcţii metalice sub conducerea tartorului torţionarilor: Ion Bogdănescu. Numai după căderea în dizgraţie a altor călăi ai neamului românesc (Teohari Georgescu, Ana Pauker, Vasile Luca), torţionarii au fost ridicaţi şi de la Aiud şi trimişi la proces, unde o parte au primit pedeapsa cu moartea. In luna Iulie 1953, o nouă dubă a sosit la Aiud. Deţinuţii au fost puşi cu faţa la perete în prima curte a închisorii. Boutmy Vladimir, un tânăr de 17 ani condamnat la muncă silnică pe viaţă, se plimba degajat, cu mâinile la spate, cu ţigara în gură şi privea clădirile, cerul, poarta metalică din faţă. La un moment dat poarta se deschide brusc, un zis căpitan intră grăbit, aruncă o privire plină de scârbă spre deţinuţii întorşi cu faţa la perete şi merge înainte. Trece pe lângă tânărul cu ţigara în gură, care nu-i dă nici o atenţie, şi căpitanul duce mâna la chipiu rostind: „Să trăiţi"! Mai face 10 - 15 paşi şi brusc se întoarce şi începe să urle (probabil zărise că nu avea şireturi la bocanci) : - Ce eşti tu, bă ? - Arestat ! Răspunde calm cel întrebat. - Şi, ridicând vocea, unde te afli? - La Aiud ! a spus tot aşa de calm ca înainte. Dorobanţu, fiindcă el era zisul căpitan, s-a congestionat şi a continuat să urle şi să strige: - Banditule! Banditule! În timp ce pe poarta deschisă brusc şi-au făcut apariţia doi miliţieni. - La Zarcă cu ei, la Zarcă, la Zarcă cu bandiţii. Oamenii îmbrânciţi au pornit spre necunoscut, iar Boutmy , mulţumit că Dorobanţu i-a spus ,,să trăiţi", mergea tot agale în urma lor. Această satisfacţie a avut-o şi după 11 ani executaţi în închisorile comuniste, deoarece s-a eliberat fără să fi salutat pe vreun călău, aşa cum a fost el salutat de unul dintre criminalii neamului nostru. Administraţia închisorii a pus foc, în noiembrie 1953, la una din secţiile atelierului. Pe lângă alte motive, unul a fost că deţinuţii n-au mai lucrat un timp. Colonelul Colier a ajuns comandant şi a luat măsuri pentru începerea lucrului, înăsprind supravegherea tot timpul. El a construit faimoasele vestiare ale Aiudului. Înainte de a intra în ateliere, erau făcute nişte rafturi din lemn pe care-ţi puneai toate hainele, după ce te dezbrăcai. În pielea goală, mergeai circa 20 m. până la alte rafturi, unde se găseau hainele de lucru. Deci oamenii, după ce ieşeau de la lucru, se dezbrăcau de hainele murdare şi pline de transpiraţie, sau noroi, şi le lăsau pe rafturi. Plecau goi până la celelalte rafturi, sub supravegherea

miliţienilor, şi se îmbrăcau în hainele reci, scorţoase din cauza gerului. A doua zi se repeta şi, dezbrăcaţi tot sub privirea atentă a gardienilor, mergeau să se îmbrace cu hainele de lucru ce erau şi mai scorţoase şi mai reci. Pretextul că trebuiau să fie percheziţionaţi, să nu aducă, sau mai ales să scoată ceva din fabrică, nu era valabil. Scopul era altul. Rezultatul s-a văzut în primăvara anului 1954, când peste 500 de deţinuţi muriseră în timpul iernii din cauza congestiilor pulmonare contractate. Alte sute de deţinuţi s-au ales cu procese evolutive de TBC. Aceasta a fost o nouă metodă de exterminare aplicată de comandantul călău Colier. Despre Aiud se vor scrie multe, dar nu pot încheia această relatare fără să amintesc pe câţiva informatori ai administraţiei, din rândul deţinuţilor şi care îşi terorizau colegii de suferinţă, fie direct, fie prin intermediul turnătoriilor ce le făceau. Numele lor nu pot fi uitate : Nica Pascaru, învăţător, condamnat la 7 ani; Popovici, învăţător din jud. Ialomiţa, Plesnilă Eugen, colonel din lotul Sumanelor Negre, a avut o comportare deplorabilă, a fost martor al acuzării în procesul Maniu, a lucrat mână în mână cu ticăloşii Stanţă şi Paleacu; Ştefănescu, fost colonel magistrat, care a condamnat mii de bănăţeni în procesul de rezistenţă din Munţii Semenicului, a continuat să fie în închisoare tot un ticălos; Trandafirescu, ofiţer de Marină; Zubrinski Pavel, un fost brigadier care a chinuit deţinuţii la canal, a continuat şi la Aiud să fie omul administraţiei şi chiar să ia conducerea informatorilor din mâna lui Pascaru. Spre sfârşitul lunii iulie 1953, după închiderea lucrărilor de la Canal, o parte dintre deţinuţii politici a fost dirijată la Aiud. Aici au fost brutalizaţi şi duşi să lucreze în fabrică. Unii au refuzat şi au declarat greva foamei. Circa 90 de persoane au fost înghesuite la Zarea, într-o celulă de 15 metri pătraţi. Aici au stat 162 de zile. Printre ei amintesc pe: Emil Malciu; Gheorghe Mocanu, comandor; Mott, fabricantul de şampanie şi alţii. O altă perioadă de teroare a început la sfârşitul lui 1955, împotriva ei ripostându-se cu vigoare în Martie 1956. În această lună, în celularul de la Aiud s-a declanşat o grevă a foamei, care în două zile a antrenat 1500 de deţinuţi datorită bunei ei organizări. Menţinerea legăturilor între etaje şi celule se făcea prin alfabetul Morse, adaptat la condiţiile închisorii. Unul dintre cei care s-au dedicat recepţionării şi transmiterii informaţiilor tot timpul grevei a fost Grigore Caraza. După 5 zile greva a încetat, având ca urmare o ameliorare de scurtă durată a regimului. Revoluţia din Ungaria a produs panică în rândurile autorităţilor comuniste din România. Au hotărât astfel, în 2 Decembrie 1956, să evacueze închisoarea Oradea în care majoritatea deţinuţilor erau naţional-ţărănişti. O parte din deţinuţi a luat drumul Botoşanilor iar alţii, socotiţi cei mai periculoşi, au ajuns la Aiud, de unde plecaseră cu 4—5 ani înainte. Viaţa din închisori s-a înrăutăţit şi, pentru că deţinuţii aflaseră de frământările ce aveau loc în lagărul ţărilor socialiste, conducerea a trecut la intimidarea lor prin bătaie, izolare, înfometare, lipsă de medicamente şi regim foarte sever în timpul zilei. În această situaţie s-a trecut la organizarea celei mai mari greve care a avut loc în închisori, sub regimul comunist. Ea s-a perfectat după consultări cu ceilalţi deţinuţi, pornind de la celula 4 de la parter unde se găseau, Vasilică Munteanu, Ovidiu Borcea, un preot unit şi Velţianu Cornel. După trei zile administraţia a recurs la alimentaţia forţată. Deţinuţii erau culcaţi pe jos, ţinuţi de gardieni, iar furtunul prin care circula un fel de zeamă, trecea de la unul la altul. În această barbară alimentaţie forţată, studentului Ionică Baurceanu - din Găneşti Covurlui, i-a ajuns furtunul pe trahee şi ceva mâncare i-a pătruns în plămâni. Dus de urgenţă la infirmerie, a fost salvat cu mare greutate. După 13 zile de discuţii, şefii legionari aflaţi în Zarea au acceptat să intre în grevă şi să dea dispoziţie să fie urmaţi de ceilalţi camarazi. Între timp celularul a intrat şi el în grevă. Se estimează că numărul celor care s-au angajat în această acţiune a depăşit 4000 de deţinuţi şi a ţinut 23 de zile. Este drept că în urma acestei greve teroarea a diminuat, însă nu peste mult timp toţi fruntaşii naţional ţărănişti învinuiţi de organizarea grevei au fost trimişi la Râmnicu Sărat. Iniţiatori au mai fost: J. Arnăutu şi V. Anca. Regimul represiv din Aiud a întâmpinat rezistenţă din partea multor deţinuţi, care au fost pedepsiţi cu bătăi demenţiale, sau izolări identice cu cele ale condamnaţilor la moarte: dezbrăcaţi şi fără

mâncare, într-o celulă ai cărei pereţi erau acoperiţi cu o pojghiţă de gheaţă. Pe jos, ciment. Un pat era lăsat înăuntru numai de la ora 22 la 6 dimineaţa. La început era o somieră metalică. Mai târziu, când izolarea depăşea 10 zile, aveai dreptul la o saltea. În perioada reeducării se introdusese un pat în perete, care se desfăcea numai în timpul nopţii. Ca îmbrăcăminte aveai voie cu cămaşă, zeghe şi bonetă, bineînţeles, toate zdrenţuite. In aceste condiţii foarte mulţi leşinau şi trebuiau treziţi cu apă. Recordurile, dacă se pot numi aşa, au fost atinse în perioada reeducării 1962 -1964 de prinţul Alexandru Ghica, cu 75 de zile de izolare, urmat de învăţătorul Caraza cu 65 de zile. Aceste crime împotriva umanităţii, precum şi torturarea celor lipsiţi de apărare, au fost săvârşite de administraţia închisorii Aiud, din rândurile căreia voi arăta o mică parte: Colonelul Colier a venit la Aiud în funcţia de comandant (1952 - 1956), după ce terorizase pe bieţii deţinuţi în lagărele de la Canal. El a fost acela care a bătut obloanele la ferestre, pentru a lua lumina şi aerul deţinuţilor. Colonelul Crăciun, fostul şef al securităţii din Sibiu, a trecut şi el pe la conducerea Aiudului, comportându-se ca o brută, aşa cum o făcuse şi cu cei din organizaţiile de rezistenţă de la Muntele Mare sau cu cei din Munţii Făgăraşului. A fost un mare şi diabolic călău, mai ales în timpul „Reeducării". Tot în calitate de comandanţi care s-au bucurat de acelaşi „prestigiu" se numără Mareş şi Moldovan. Acesta din urmă se găsea în post de conducere după 1975. Nu trebuie uitat un colonel de securitate, Ceia, originar - Vărădia (Oraviţa), de data aceasta închis la Aiud. În perioada 1948—1950 a fost şeful regionalei de securitate din Iaşi, comportându-se ca o fiară. În 1951 era deţinut în celula 252 din Aiud, unde l-a întâlnit pe Grigore Caraza, pe care-l cunoştea din anchetă. Acesta a refuzat să stea cu bruta în celulă, preferând să meargă la izolare, la vestita „Neagra", unde a fost dus de locotenentul-major Văleanu, ofiţer politic şi renumit schingiuitor. - Dintre ofiţeri mai semnalez pe: Lulu Iordache, căpitan politic; Lazăr, căpitan politic; Telechi , locotenent-major, toţi trei cu calificativul de fiare. - Locţiitorul politic Bădilă, creierul securităţii, a fost mereu activ, pedepsind fără motiv, pe baza in formaţiilor aduse de turnători. Personal şi-a demonstrat aptitudinile de bătăuş, mai ales după 1957 când, datorită înăbuşirii revoluţiei din Ungaria, securitatea a trecut la intimidarea deţinuţilor. - Bogăţeanu, medic securist, a făcut totul pentru ca deţinuţii să nu poată beneficia de asistenţă medicală. A încurajat exterminarea celor închişi, lipsindu-i de medicamente. - Căpitanul Ioaniţescu, care în 1957 se întrecea cu ceilalţi în torturarea deţinuţilor. - Plutonierul Filipescu s-a străduit să fie la înălţimea încrederei acordate, bătând şi schingiuind împreună cu Kerteş şi Nenco, sergenţii supraveghetori de pe celular. Printre alţi conducători din administraţia de la Aiud, care trebuiesc menţionaţi, îi amintesc pe: coloneii Iacob şi Ivan, căpitanul Chirilă; locotenentul Naghi; plutonierul Rădulescu; Surăsan şi Szabo, şeful secţiei de la Zarcă; forţarea la muncă în fabrică şi pedepsirea pentru neîndeplinirea normelor exagerate era atribuţia lui Mareş, ajuns maistru; doctoriţa Balea, care a lăsat de dorit în ceea ce priveşte tratamentul bolnavilor; Alţi membri ai personalului penitenciarului care au bătut, pedepsit fără motiv şi au săvârşit crime: trei fraţi: Maier Vasile, Maier Gheorghe şi Maier Urdăreanu, Ionaş şi Biro, toţi trei prim-gardieni; Irimia Barabaş; Pavel Gâlea; Oană Săbăduş; Man Marcu; Olimpiu Marcu; Vasile Iliţă; Sasu Moldovan; Pavel Stan; Frăţilă Blăjuţ; Năstase Dumitru; Ardeleanu Nistor - Botezan; Sima; Loreriţ, Ispas, Aldea; Boldur. Lista tuturor schingiuitorilor este mare şi urmează să fie completată spre a fi mărturie generaţiilor viitoare despre cea mai neagră perioadă din istoria poporului român. Am amintit de conducerea închisorii Aiud, în limita informaţiilor pe care le deţin. în acelaşi fel voi relata câte ceva despre cei care au trecut pe aici. Au fost, cred, zeci de mii, însă numai o muncă colectivă va reuşi să reconstituie, în întregime numele lor: Aldea, general, fost Ministru de Interne, socotit şeful organizaţiei de rezistenţă „Sumanele Negre"; Abdulhamid Muhedin, hoge musulman din Babadag (Constanţa); Anca Victor, avocat din Bucureşti, fruntaş PNŢ, arestat în 1949 a executat 10 ani de puşcărie după care 5 ani a avut domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Lăţeşti,

Arghiropol Ion, din Oltina (Constanţa); Anania Valeriu; Arbore, g-ral; Adamescu Nicolae, avocat din Bucureşti; Aristide Jean, avocat din Fălticeni; Arnăutu Jean, ofiţer. Şi-a dat demisia din armată după falsificarea rezultatelor alegerilor şi va muri în închisoare. Aichelburg Wolf şi Weener (doi fraţi); Aramă Ştefan, tată şi fiu (inginer din Constanţa), Atanasiu Puiu, fost prizonier în URSS, legionar; Anastasiu Constantin, avocat din Focşani; Balica, preot din Bucureşti; Bănea Dumitru, din Vurpăr - Sibiu, legionar; Fraţii Bălănescu: Mihai (avocat), Nicolae şi Gabriel (scriitor); toţi trei legionari. Bethlen , conte; Bandu Paul; Baniţă Ion; Banu Ion; Boantă Ion, avocat; Bădescu Amedeu, avocat; Baticu Nicolae; Brezoianu Vasile, economist; Băloiu, student la medicină din Gorj; Băncilă Mircea, mort în 1951 (medic); Bărbulescu Marian, inginer; Barcă Mihai, fost magistrat la Curtea de Apel din Bucureşti; Bugarski, cel care terorizase pe deţinuţi în anchetele de la Timişoara (securist); Beldeanu Puiu, din Târgul Lăpuş ; Biriş Victor, din conducerea legionară, împreună cu fratele său Teodor; Bohotici Ion, student din Maramureş; Boborodea Viorel, legionar; Bolfos Eugen, inginer; Bordeianu Virgil, student bătăuş din Piteşti; Blaga Cornel, din diplomaţie; Borz Emil, din Drighiu, preot, mort în Aug. 1952; Bucur C-tin, student; Bunescu Nicolae, avocat, PNŢ-ist; Brânzaşi Ion şi Grigore, fraţi din Bihor; Balş Teodor şi Ion, din mişcarea de rezistenţă din 1948; Burileanu, general ; Bădulescu, g-ral, şi Bădulescu Fronea, ing. la Institutul Atomic; Bidianu A., fost ministru, şi Bidianu Alexandra-fiu, profesor; Brânzoi Constantin, şeful organizaţiei PNŢ de la Dudeşti- Cioplea; Brânzoi Dumitru, tânăr din Dudeşti -Cioplea; Brahonski, inginer; Borcea Ovidiu, absolvent de liceu, condamnat la 15 ani; Boutmy Vladimir de Katzman, arestat la 17 ani, condamnat pe viaţă; Bugan; Barta, doctor; Burbea, consul; Bogdan, doctor; Brancovici Box, doctor, elevul lui Joliot Curie;

Boisset Paul, francez, inginer la societatea Franco-Română, Bujoiu Ion, fost ministru al Minelor şi Petrolului; Bejan Dumitru, preot din Hârlău; Brătianu Dan; Bistriceanu Nicolae, funcţionar din Neamţ, a murit în 1957; Bărbuş Ion, preşedintele tineretului universitar naţional-ţărănist pe ţară, despre care am mai vorbit; Clonaru, avocat din Bucureşti; Caranica Nicolae, ţăran; Căpraru Emil, doctor, asistent universitar, specialist pediatru, condamnat la 15 ani; Carianopol Virgil; Chivulescu Puiu; Constantinescu, prof. de filosofie; Coniac C-tin, legionar; Chiriacescu Lulu, colonel de cavalerie; Constantinescu Atta, a stat în celula 157 bis de la etajul doi. Avea coloana vertebrală ruptă, deoarece fusese aruncat în Dunăre de către un reeducat când transporta pe schela de lemn bolovani în roabă, pentru a umple şlepul; Cojocaru Ion; Costea Iosif, legionar; Cosma Aurel, avocat din Cluj; Chira, ing. Colhan Gheorghe din Alba Iulia, legionar; Rănit de două ori pe front. Evacuat în stare gravă cu avionul, din Crimeea, pe data de 7-04-1944. Datorită simpatiei de care se bucura în sânul muncitorilor a fost împuşcat de comunişti la locul de muncă din Uzina Reşiţa, pe data de 24-03-1946. Salvat din nou după 9 luni de spitalizare, la numai 4 ore de la ieşirea din spital, a fost arestat şi închis la penitenciarul din Craiova, în plină perioadă de exterminare. Eliberat în Vinerea Patimilor din 1848, la numai două zile intra într-o nouă prigoană şi se salvează din infernul comunist pe 22 Septembrie 1948, dar ajunge în „iadul" lui Tito Crişan Ion, preot, Crişan Anton, profesor; Cutcan, preot greco-catolic din Şoricani, Chioreanu Nistor, legionar; Cojocaru Nicolae, din Constanţa, Cancicov Mircea, fost ministru. T.B.C-ul i-a atacat 5 organe. A murit fără nici un ajutor medical. Căpăţâneanu D-tru, preşedintele organizaţiei PNŢ din jud. Olt, Cartojan Nicolae, profesor, preşedintele org. PNŢ din jud. Vlaşca; Cepi, doctor macedonean; Carlaonţ, g-ral; Cerchez Paul, doctor psihiatru; Cerkez Alfred. Cosmovici Horia, legionar, avocat, Ciobanu V., venit în lanţuri de la mina de plumb, Ciubreag; Cosma Gh.; Crăciunaş Silviu, inginer din Sibiu; Ciupercă, g-ral; Corbu Maximilian, doctor, Costea Gh., din Tomnatic-Timiş; Crainic Nichifor, fost ministru, prof. univ. Nu a fost la înălţimea aşteptărilor, însă poeziile l-au ridicat pe un piedestal de pe care nimeni, niciodată, nu-l va detrona; Caraza Grigore, din Poiana Teiului, jud. Neamţ. A fost arestat din 1949 până în 1964. în 1970 este rearestat şi va sta până în 1977 tot la Aiud. A trecut prin multe alte închisori; în Aiud a executat 18 ani;

Corbeasca, avocat, Comşa Stelian; Comoli Ştefan din Tuzla; Criveanu Mircea, ofiţer din Craiova; Cioculescu Radu, şef sector PNŢ din Capitală; Creţu Napoleon, profesor, fost ministru; Constantinescu Vladimir, g-ral de cavalerie; Croitoru Constantin, maior; Creţoiu, g-ral, invalid de război, fără mâna stângă, care era lipsă de la cot. Când era de servici la tinetă, nu admitea să fie ajutat. Singur o lega cu o cârpă răsucită şi o ţâra pe culoar până la W.C., unde o deşerta. Modestia şi corectitudinea l-au caracterizat tot timpul. Diaconescu Ion, ing., originar din Dobreşti-Muscel; Dumitru Victor, avocat; Dan Virgil, din Mediaş, fiul luptătorului pentru unificarea României în 1918, a fost condamnat ca partizan în mişcarea de rezistenţă a inginerului Gavrilă din Munţii Făgăraş. După schingiuiri cumplite a trecut prin spitalul Văcăreşti şi Aiud, executând 14 ani de celulă în perioada cea mai grea,1950 - 64; Dima Ion, student, om cu un caracter deosebit; Dima Nicolae, student, om de caracter, Dandu Jucu, fost senator al Severinului, originar din Răchita, lângă Făget, jud. Severin, fost fruntaş naţional-ţărănist; Dimitriu, g-ral; Damian Ion, din cinematografie; Dancu Cristofor; Dobre, g-ral; Danielopol Ion, inginer; Dimitriu Victor, avocat; Dianu Romulus, scriitor; Damian, doctor din Făgăraş. A lucrat cu securitatea din Braşov şi a servit de capcană pentru arestarea partizanilor lui Gavrilă; Dobrescu Aurel, avocat, preşedintele organizaţiei PNŢ din jud. Făgăraş. A executat 15 ani şi a murit cu trei luni înainte de eliberare, la Văcăreşti, Dumitrescu Alexandru, învăţător din comuna Şuiei jud. Argeş, arestat în lotul Arsenescu; Dumitrescu Marin, student din Bucureşti; Dumitrescu Gheorghe, învăţător din comuna Rudeni jud. Argeş, arestat în lotul Arsenescu; Dumitrescu Luca, avocat, condamnat la 15 ani; Dumitrescu Ion-Borşa, preot, fost secretar al Mişcării Legionare, Dumitrescu Bolintin, avocat; Dumitrescu Coco, prof. Universitar; Demetrescu Camil, de la Ministerul de Externe; Dumitrache, g-ral; Dobrescu Eugen, conferenţiar universitar din Piatra Neamţ, Drăgoiescu Romulus, contabil şef la Reşiţa, conducea reeducarea la Aiud; Eliade Alexandru, ing. Eftimie, g-ral de geniu, mort în închisoare, fost profesor la Şcoala de Război; Ene Nicolae, cercetător ştiinţific la Institutul de lingvistică; Filipescu Ene, socialist; Funda Dumitru; Fotino George, prof. univ.; Florescu C-tin, comandor; Firu, maior; Folea Ion, ofiţer din comuna Ţapu (Târnave);

Fortunescu CD. prof. din Craiova, om de mare cultură şi caracter; Fintea Iacob, comunist, sub-secretar de Stat sub Vasile Luca; Gavrileţeanu, student; Prinţul Ghica Alexandru, legionar; Gheracostea, macedonean; Gârneţu Vasile, tipograf din Braşov, Georgescu din Bârlad, avocat; Georgescu, din Tulcea, avocat; Gherman Horia, Gerota Dumitru, prof. univ.; Giosan Nicolae, arhitect din Bucureşti; Grebenea Ion, diacon; Grasu, muncitor, PNŢ-ist; Grigorescu Nicolae, avocat din Târgovişte; Gheaţă Petre, avocat, a devenit colaboraţionist. Grozea Dumitru, legionar; Grosolina Ion din Arad; Georgescu Alecu, ing. din Bucureşti; a executat 16 ani, o cultură deosebită; Georgescu Topârzan Gheorghiu C-tin, maior; Gheorghiu, ing., a executat 16 ani; Ghiuzan Matei, preot catolic din Mărgineni, (Bacău), condamnat la 15 ani, a trecut şi pe la minele - de plumb şi a rămas credincios chemării preoţeşti; Greceanu Teodor, locotenent de aviaţie. A evadat de la Aiud, a fost condamnat la moarte, insă i s-a comutat pedeapsa; Gheorghieş, g-ral; Ghiţulescu Toma, geolog (a lucrat în Congo), condamnat pe viaţă. Era o capacitate. În 1959 lucra în semilibertate ca specialist la Gura Barza; Gyr Radu, poet, legionar; Gheorghiu, profesor la facultatea de medicină din Iaşi; Guţiu, episcop greco-catolic în ilegalitate; Gradin, g-ral; Hanu Vasile, prof. din Turda, legionar Halmaghi Ion, legionar; Hodos Alex. ,ziarist, Hasnas Dorin, legionar; Holban Mircea, ofiţer; Hirtea, preot greco-catolic, cu o comportare deosebit de demnă. Se pare că a fost numit locţiitor la Oreadea după desfiinţarea bisericii, Hulea, preot din Vrancea, care a spovedit pe partizani; Haţieganu Eugen, avocat; Haţieganu Nicolae, condamnat în „Liga anticomunistă"; Ianculescu, fost deputat liberal de Romanaţi; Ioaniţiu Cezar, ofiţer, a fost şi la Făgăraş; Ianolidis Iancu, student, paralizat; Ighişan Nicolae, doctor, legionar; Ionescu Gh. Remontu; Ioanid Alex. prof.; Iliescu Saşa, prizonier din Rusia; Iubu Mihai, doctor din Cluj; născut în Găeşti (Dâmboviţa),a pansat partizanii din Valea Drăganului. Imbrescu Uie, preot la Biserica Alba din Bucureşti, legionar; Isar Florin, ziarist la „Dreptatea", organ al PNŢ-lui, a executat 16 ani;

Isfănaru, student la Academia Comercială, originar din Făget, Banat; Ilie Lazăr, preşedintele organizaţiei PNŢ din Maramureş şi şeful organizaţiei muncitoreşti din PNŢ; Iacobici, g-ral; Iliescu, g-ral de jandarmi; Iova, inginer; Iunian Petre, doctor, fiul lui Grigore Iunian; Kintescu Gh. a fost în siguranţă la Dej, Koslinski Gh. amiral. A făcut şcoala navală la Brest şi în tinereţe a fost specialist în submarine. Era unul dintre cei mai distinşi tacticieni ai Marinei. A predat la Şcoala de Război ca profesor. A ocupat funcţia de Director al Marinei şi a fost Ministru Subsecretar de Stat. A murit la Aiud în 1950. Lăţea, maior, condamnat în organizaţia „Graiul Sângelui ; Lângă Tertulian, asistent universitar la Cluj, a participat la manifestaţia pentru Ardealul de Nord la 9 -11 Martie 1944; Lungeanu Virgil, a condus reeducarea în 1963 - 64; Lucinescu Dan, student din reeducare; Leluţiu, preot catolic, originar din Făgăraş; Lauric Filon, bucovinean, legionar, Lefter Ion, ziarist Leonte Radu, din Sighişoara, legionar; Luca Damaschin; Lazăr, prof. de drept la Cluj; Lungu Neagu, din Bucureşti; Leahu Victor, student, legionar; Leca Radu, fost ministru; Lepădatu Alex., scriitor; Keresteş, condamnat în „Liga anticomunistă"; Kleng Iuri, turnător, omul lui Steanţă; Marin Aurel, medic din Bucureşti; Mărgineanu Ion, prof. de matematică; Mateiaş Virgil, avocat, legionar, din Făgăraş. Marinescu Cuza, ziarist; Mărescu Ion, student; Mazilu Gheorghe, inginer. Man D-tru, preot, mort în închisoare; Moldovan Ariton, din Cluj, arestat în munţi; Mahlenschi Nicolae; Matrache Andrei, muncitor PNŢ-ist; Macarie Sergiu, avocat; Mihuţă Ion, student; Mercureanu Ion, prof. univ.; Morariu Petre, avocat din Turda; Mija, student; Marcu Alex., prof. univ.; Mironescu Mera, social-democrat; Mihalexe Stere, avocat din Brăila, a condus reeducarea; Moldovan Ion, ţăran; Motaş C-tin, prof. univ.; Mocanu Gh., comandor de marină; Moldovan Ionel, student; Mocanu Sebastian, profesor, legionar; Mureşan Ion, învăţător din Luduş; Mija, medic din Mediaş; Mureşanu Florea, protopop din Turda; Mureşanu Anton Ionel, ziarist; Malcovici Victor, doctor; Munteanu Vasilică, ziarist din Braşov, a avut mult de suferit din cauza atitudinii demne; Măria Achim, muncitor din Sighişoara; Mânu Gh., prof. univ., legionar, om de mare cultură; Mihai Lungeanu, student în ultimul an la medicină. Văzând ce se petrece la Piteşti, s-a rugat lui Dumnezeu să-l salveze, promiţând că-i va închina toată viaţa. În a treia zi de rugăciune a fost trimis ca bolnav de TBC la Văcăreşti. Eliberându-se, s-a dus la Iaşi, unde tatăl său era preot, şi i-a spus că se călugăreşte. La scurt timp a bătut la poarta mănăstirii Vladimireşti din jud. Tecuci, unde a fost primit în calitatea de călugăr-medic. Aici a rămas până când mănăstirea a fost desfiinţată şi a luat drumul Aiudului împreună cu părintele Iovan. A refuzat categoric a doua fază de reeducare (1962-64). A stat împreună cu părintele Iovan şi cu tânărul învăţător Grigore Caraza, îmbătrânit de închisoare; Mociulski, g-ral de armată, s-a comportat ca un soldat de rând, fără nici un pic de demnitate; Micescu Istrate, prof. univ., mort în spital la Aiudlal6aug. 1951;

Negrea, preot; Marinache Ion, şeful organizaţiei PNŢ a sectorului „Verde" din Capitală, al naţional-ţărăniştilor , a acceptat reeducarea; Mărgineanu Nicolae, prof. din Someş; Măcelaru Horia, amiral. A apărat Dobrogea şi Constanţa de atacurile vaselor ruseşti. A condus operaţiunea de salvare a celor încercuiţi de trupele ruseşti la Sevastopol. Această acţiune a fost mai importantă decât cea de la Dunkerque, ţinând seamă că: - Sevastopolul era la 200 km de coastă, în timp ce Dunkerque-ul era la 30 km - flota românească reprezenta 16% din flota rusească, - englezii controlau Marea Mânecii până la malul Franţei. Horia Măcelaru a trimis tot ce a putut, până şi şalupe, mulţi dintre cei încercuiţi au înotat sute de metri până Ia ele, fiind apoi aduşi pe vapoare; Mironovici Radu, fruntaş legionar; Macici, g-ral; P rinţii Mavrocordat şi Moruzzi; Melinte Vasile, avocat; Mitrea, g-ral; Mihail Gheorghe, g-ral; Miter Tiberiu, din Lugoj, Moldovan Gora, avocat; Mociorniţă Nicolae, condamnat la 10 ani, Mociorniţă Ionel, condamnat la 7 ani; Niculescu Malu, învăţător, socialist; Negrea, g-ral, mort în Mai 1951, Nemoianu Petre, fost ministru; Niculescu, muncitor PNŢ-ist, din Bucureşti; Neniţeseu Ştefan, prof. univ. Politehnică Nicolau Mircea; Niculescu Ilie, legionar; Noveanu Artur, fost ministru, legionar; Nicolau, inspector de poliţie; Niţulescu Horia; Pătraşcu Nicolae, secretarul Mişcării Legionare, despre care voi vorbi în capitolul privind perioada 1962-64; Oprişan, profesor, legionar; Oncica, g-ral; Ocneanu; Ogrin Gh., preot, Onu C-tin; Oros Ion, doctor din Cluj, Oprea Dincă; Olteanu Marcel; g-ral de cavalerie; Pârvan, doctor din Slatina, trădat de Bosnief Paraschivescu, avocat, liberal; I.C. Petrescu, prof. univ. din Muscel; Petrescu Gh., doctor, şeful organizaţiei PNŢ din Prahova; Petrovici Ion, prof. univ.; Popa Grigore, scriitor-filozof, s-a reeducat; Pătraşcu Cristian; Popov C-tin; Popşor Alexandru, doctor; Paleologu Alex., doctor în litere, scriitor; Popescu Nelu, din Trocheşti (Dolj); Popovici Alex., doctor;

Popescu Eugen, legionar din jud. Olt; Moş Păsărică, comunist de la întemeiere; Petre Gh., învăţător din Tulcea; Popescu Ion-Prundeni, gazetar; Popescu Ion, student din Craiova; Paleologu Octavian, doctor în litere, economist, Pavlovici, inginer din Sibiu; Zahu Pană, scriitor, legionar; Pantazi Constant, g-ral de cavalerie, fost ministru de război, un caracter uriaş; Pantazi Ion, fiul generalului, ofiţer de cavalerie, Pillat Dinu, scriitor; Pâslaru Nicolae, avocat din Iaşi, decedat în închisoare; Petrescu, condamnat în organizaţia „Gărzile Decebal"; Polizu Dumitru, avocat; Puşcaşu, doi fraţi condamnaţi în lotul „Liga anticomunistă"; Petrescu, inginer la I.A.R., fost şi în prizonierat; Penciu Nicolae, g-ral, Pădureanu Ion (Nelu), de pe Târnave, a făcut 16 ani de puşcărie; Pârvu Leontin, avocat din Bucureşti, născut în Orăştie; Pop Alex. Ţalu, student, bătăuş în „ reeducare" la Piteşti şi Gherla, Păiş N., amiral; Papanace Atanase, legionar; Parpalac Gh., student, a condus ,, reeducarea" la Aiud între 1962-64; Păiş Mihai, fiul amiralului, am vorbit de el la Canal, Plesnilă Eugen, colonel din „ Sumanele Negre ", condamnat pe viaţă, Puiu Ion, inginer, preşedintele tineretului PNŢ pe ţară, Pandrea Petre, originar din Balş (Romanaţi), dr. în drept şi filozofie la Bucureşti, Berlin şi Heidelberg, avocat, scriitor cu o bogată activitate publicistă. Era cumnatul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, comunist, colaborând cu regimul. A fost apărătorul comuniştilor înainte de 1944, ca şi al celor persecutaţi ce le rezistau după 1956. Reţinut în Aprilie 1948, a fost anchetat în legătură cu acţiunea de lichidare a comuniştilor naţionalişti din ţările socialiste. Nefăcându-i-se proces, a fost eliberat în Nov. 1953. În Martie 1958 a fost din nou arestat pentru activitate politică antistatală. Motivul real era că făcuse exces de zel în apărarea călugărilor de la Mănăstirea Vladimireşti-Ploscuţeni, din Moldova. Episcopul Antim din Buzău, a autorizat miliţia să intre în mănăstire pentru a efectua arestări. Printre cei ridicaţi s-au numărat părintele Ioan, maica Veronica şi maica Mihaela. Porsena, scriitor din Bucureşti; Purnichescu, muscelean, venit în lanţuri de la minele de plumb; Petrovicescu, g-ral, fost ministru de interne, legionar; fraţii Paragină din Panciu; Popescu Petre; Pescaru, inginer; Petrasievici, directorul Y.M.C.A., Pop Ion, director la Reşiţa, Pop Grigore, Pop Ghiţă, fost secretar PNŢ, despre care am mai vorbit, Popescu Toma Iosif, preşedintele tineretului PNŢ—ist din capitală, avocat; Popa Nicolae; Răşcanu Constantin, inginer chimist; Riti, episcop greco - catolic, hirotonisit în ilegalitate; Radu Marin, fost muncitor, PNŢ; Răducanu Ion, fruntaş naţional ţărănist, fost ministru; Rădulescu Andrei, asistent universitar, mort în 1950 la Aiud;

Rădulescu Octavian, elev din Bucureşti, Radu Marin, student, condamnat în Liga anticomunistă; Rădulescu Ilie, ziarist; Rigea Andrei; Racoviţă, general; Rozin, general; Robu Ion, absolvent al Academiei Comerciale; Roxin Teodor, avocat din Oradea; Robu Nichifor, elector şi demagog naţional—creştin; Roger, inginer, om de caracter; Rusu Ion; Sasu Victor, ofiţer; Străchescu din organizaţia „Gărzile Decebal"; Mircea Stancu, elev din Bucureşti, a fost şi la Canal şi la Gherla; . Fraţii Spaniolu, legionari din Aiud; Săveanu Eugen, avocat din Turda; Sârbulescu, doctor; Simionescu Cezar, şeful organizaţiei sectorului II (negru) a PNŢ în capitală; Simionescu C-tin, avocat din Galaţi, Săndulescu Alex.; Sandu Tudor; Stănculescu Lucian, doctor, şef al sectorului nr. l la PNŢ, Sichitiu Ion, general; Seişanu Romulus, ziarist; Soceanu Ştefan; Silber Herbert, Sămarghiţan, preot din Bahnea, pe Târnave; Stoian Ion, prof. din Bacău, Savin Tache şi C-tin, fraţi, au condus reeducarea", Spineanu Cezar, prof., fost deputat, şeful organizaţiei PNŢ Dâmboviţa, stimat şi iubit de populaţie. A avut mult de suferit din cauza lui Dorobanţu, care era din acelaşi judeţ cu el, şi care acum ajunsese comandant al închisorii. Spulbatu şi Şirianu, cei care, în tentativa de evadare de la Aiud, au omorât pe comandorul Tăutu, deasemeni deţinut, dar turnător. Prinşi până la urmă, au fost executaţi; Stoicescu C-tin, preot din Buzău; Stere Duliu, fost legionar; Solomon Virgil; Sotirescu Ion; Stângă, comisar; Stoian Vasile, învăţător; Stăniloaie D-tru, prof. de teologie; Secu Bucur, fratele lui Secu Şerban, legionar împuşcat în 1953 în lotul paraşutiştilor; Slăvescu Victor, ministru; Suciu, ţăran, Stavrescu, general; Stan Ion, muncitor din oraşul Baia, Şova Nicolae, general de infanterie, comandantul corpului 7 Armată, a participat şi pe frontul de vest alături de generalul Malinovski, până într-o zi când nemaiputând suporta atitudinea rusească faţă de armata română, a spus translatorului: „Comunică d-lui general de armată Malinovski, că de azi înainte tot corpul 7 de armată nu mai schimbă de poziţie. Armata română nu mai acceptă să fie în fiecare zi aruncată în altă direcţie, să servească drept umplutură armatei sovietice şi să-i salveze poziţiile pe care le pierde. Armata română va lupta cot la cot cu cea sovietică, grupată şi sub

conducerea şefilor ei." A doua zi generalul Nicolae Şova a fost chemat telegrafic la Bucureşti şi i s-a luat comanda. Această cutezanţă l-a costat 14 ani de închisoare: cum fusese subsecretar de Stat la Marină, motive se găseau. Sachelarie Ovidiu, prof, univ. de drept; Stelică Nicolae; Stoica Grigore, general; Ştefănescu Ion, bănăţean, Sorescu D-tru, colonel, originar din Craiova, condamnat în „ Sumanele Negre"; State Aurel, profesor, fost prizonier în URSS; Susman Ieronim, preot greco-catolic, Gh. Strat, prof. univ. de drept, arestat în două rânduri ,a murit în închisoare; Fraţii Spârlea, socialişti de la Griviţa; Simionescu Ion, doctor, şef al generaţiei de la „22",care a fost împuşcat la Canal; Teodorescu Eugen, legionar din Constanţa; Tabora, ţăran din Bucovina; Teodorescu Tibi, din corpul muncitoresc legionar; Tricorache, tânăr din Bucureşti; Tomaziu Nicolae, student; Tomaziu G. pictor; Târziu Ionuţ, avocat din Lugoj, a murit în închisoare; Touruţiu A. Ilie, dr. în litere, fost prof. univ. la Frankfurt, originar din Solea - Bucovina, Tătara, general; Topa Petre, doctor, mort în închisoare; Tămâianu Coriolan, preot de la Oradea; Ţantu, aviator - paraşutist, din Bucovina; Talea C-tin, din Caracal; Toma Bebi, macedonean, paraşutist; Teofănescu, învăţător, Tomuş Mihai, teolog, Teţu, avocat, preşedintele organizaţiei PNŢ din Ciuc; Tudose C-tin, student; Ţocu Petre, legionar; Teodorescu Hanibal, profesor universitar, Tarţia Vasilică, directorul fabricii „Nivea" din Braşov, Tobă Ion Hatmanu, ofiţer; Ţonea Ion, ing. din Năsăud; Ţepelea Gabriel; Ţuţea Petre, profesor din Muscel; Teodoreanu Alex., condamnat la 20 de ani, Teodoreanu Dan; Teodoreanu Păstorel, scriitor; Ţie Gherasim; Tifrea, dentist; Teleki, conte; Teodorescu Paul, general; Teodorescu Dorel; Teodorescu C-tin Gândi, legionar; Unguraşu; Uţă Ion şi Uţă D-tru, medici; Vorvoreanu Ion, din Craiova; Mircea Vulcănescu, filozof, economist de seamă, conferenţiar la Catedra de Etică a Universităţii din Bucureşti, un om de o vastă cultură în domenii foarte diferite, a murit la 28 oct. 1952, în vârstă de 48 de ani în închisoarea Aiud, sau mai bine zis a fost omorât premeditat. De o integritate

deosebită, a primit postul de Ministru Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe. A îndeplinit această funcţie ca tehnician priceput şi bun român. Tot timpul petrecut în închisoare a încurajat tineretul, împărtăşind din cunoştinţele sale prin prelegeri pline de interes. În Jilava a fost crunt bătut, rupându-i-se o coastă, care i-a perforat pleura. După această bătaie a fost ţinut dezbrăcat 26 de ore în „celula neagră", împreună cu alţi deţinuţi. Datorită acestui tratament, s-a îmbolnăvit de TBC, boală ce i-a provocat moartea. Acesta nu poate fi numit decât asasinat împotriva unui mare om de cultură. Vlădoianu Ştefan, poet, orb, din Constanţa. Veselovski Mircea, doctor, legionar; Vlădescu Ion, căpitan; Vojen Ioan, fost ministru, Vintilescu, tânăr vâlcean; Voinea Octavian, printre şefii reeducării de la Piteşti, Virvescu; Vasiliu Gheorghe, student de la reeducare Velţeanu Cornel Vasilache Ion, călugăr, Veţeleanu Ion, ing.; Vintilă, ing. din Ilovăţ (Mehedinţi); Vorovenciu Ion, din Bucureşti; Voiculescu, general; Voiculescu Vasile, poet; Vrabie Ion, învăţător din Rebrişoara, judeţul Năsăud; Volcinski Râul, comunist, prof. de economie la Cluj. A evadat în 1958 de la Securitatea din Cluj. A acceptat reeducarea din 1962 şi a vorbit pe teme economice; Vasilescu, student la medicină, condamnat în lotul „Gărzile Decebal" Zeanâ, macedonean, Zorzor, general. EXTERMINAŢI şi aruncaţi în groapa comună de la Aiud: Avădanei Marin, învăţător din comuna Dobreni jud. Neamţ, mort în Mai 1950, la etajul II. Cazacu, inginer din Bucovina, mort de foame în chinuri groaznice, la etajul III. Manciu, inginer de la uzinele Reşiţa, mort în Octombrie 1953. Mihailovici Domenic mort în Octombrie 1950, în celula 157 bis, grav bolnav, fără nici un fel de asistenţă medicală. Pârvu Nicolae, mort în luna Noiembrie 1953, după ce executase 12 ani şi 6 luni de închisoare. Sandovici, inginer, mort în 1950, în celula 163, grav bolnav, cu hemoptizie, fără nici un fel de tratament. Toma Simion, legionar, mort în Noiembrie 1950 în celula 162, bolnav grav, cu hemoptizie, fără îngrijire medicală. Trifu, din Turda, mort în 1951, cu hemoptizie, fără nici o îngrijire medicală. �����

La 26 Octombrie 1950 s-a hotărât construirea hidrocentralei de la Bicaz. Pentru această lucrare de proporţii foarte mari, mâna de lucru a fost recrutata tot dintre deţinuţii politici. A fost necesar să se facă noi arestări printre cei bănuiţi că s-ar opune colectivizării forţate la sate. Preoţi, învăţători, fruntaşi au fost ridicaţi pe baza unei hotărâri care instaura pedeapsa administrativă. Cea mai mare parte dintre cei care după această dată urmau să se elibereze, pedeapsa lor expirând,

erau reţinuţi ca „administrativi" şi dirijaţi la colonia „Capul Midia", sau la cea de la Bicaz. După încetarea lucrărilor la Canal, de asemeni au fost trimişi pe valea Bistriţei toţi cei cu pedepse administrative socotiţi capabili de muncă, deoarece munca era istovitoare şi trebuiau înlocuiţi cei exterminaţi. Dintre miile de deţinuţi de pe aceste meleaguri, mi-au ajuns la cunoştinţă numele următorilor: Bercaru Vasile, din Bucureşti, cu pedeapsa expirată, Bruteanu Alexandru, cel mai valoros violonist al Filarmonicii, ridicat pentru a treia oară după 1945, fără nici un fel de judecată; Georgescu Petre, doctor din Bucureşti; Florin Boiţeanu. Manea Ion, inginer; Păunescu Nicolae, din comuna Nana, Piero Strat; Popescu C; Ciudin Victor, maior din Craiova, fiind în situaţia de a fi pedepsit pentru atitudinea lui împotriva administraţiei, nu a acceptat să fie dus la izolare, preferând să se bată cu miliţienii care vroiau să folosească forţa. Regman I, student, fost în reeducarea de la Piteşti. ���� �� �� �� ������� � ����

După moartea lui Stalin şi după o serie de greve din primăvara lui 1954 la Canal, prin care Remus Radina cerea eliberarea deţinuţilor administrativi, în luna Mai a acelui an au început să plece toţi cei fără condamnări penale. Cea mai mare parte au ajuns acasă. Unii însă au plecat spre alte colonii de muncă forţată. Regimul comunist căuta să execute lucrări fără cheltuieli şi în acest scop deţinuţii reprezentau cea mai ieftină mână de lucru. Pentru construcţia rafinăriei şi Combinatului Chimic de la Borzeşti - Oneşti, au fost aduşi o parte din condamnaţii administrativi şi au muncit împreună cu cei de drept comun la: - Drumurile de acces spre Borzeşti. - Canalul de la râul Trotuş la rafinăria Borzeşti. - Barăci cu pereţi de stuf pentru cazarea deţinuţilor şi obiective industriale sau civile aferente combinatului chimic . Aici şi acum se lucra în condiţii mai bune decât la Canal, deoarece aveau liber Duminica, iar pământul era nisipos, nu argilos ca în Dobrogea. În plus, puteau primi pachete de la familii, de 5 kg pe lună, fapt ce la lagărele de muncă fusese o raritate. Printre acei care au trecut pe aici se găseau: Angelescu, profesor universitar de la Iaşi; Preotul din com. Fereşti, jud. Vaslui; Popa Gh., învăţătorul din com. Băseşti, jud. Bacău; Neagu, avocat din Panciu; Micle Alexandru, avocat, Satu Mare; Mociulski, general cunoscut pentru degradarea lui morală din închisori, unde a abandonat demnitatea omenească. La Oneşti, într-una din nopţi, când era planton Mociulski, a venit în control un miliţian caporal. După ce a observat că totul e în ordine, a întrebat „Ce ai fost tu mă înainte de a veni aici?" „General, să trăiţi, domnule caporal" Prin luna Mai 1955 a început din nou eliberarea condamnaţilor administrativi şi a durat o lună de zile. Cei care au rămas au fost mutaţi în colonia Borzeşti, unde li s-a aplicat regim de închisoare. După un scurt popas, cei de la Borzeşti au fost expediaţi la securităţile respective, iar ultimii vreo 20, însoţiţi de miliţieni au luat drumul domiciliului obligatoriu din Bărăgan, în apropiere de Călăraşi, între ei se găsea şi un Român care-şi pierduse vederea şi avea nevoie de însoţitor. Umanismul comunist nu l-a trimis acasă ci l-a adus tot în această Siberie românească, pentru a-l

chinui în continuare. ��������

Cetatea Făgăraşului, mărturie permanentă a legăturilor străvechi dintre fraţii de aceeaşi limbă şi neam ce locuiau pe ambele versante ale Carpaţilor, a fost transformată de regimul comunist instaurat în România, într-o nouă închisoare de exterminare. Aici au fost adunaţi toţi aceia care garantaseră securitatea Statului român ferindu-1 de subversiunea străină. După data de 18 Iulie 1948 au fost arestaţi foştii funcţionari ai siguranţei statului, ai preşedinţiei Consiliului de Miniştri, acei care lucraseră în serviciile Statului Major al Armatei şi în poliţiile de pe tot teritoriul ţării. Nu au fost cruţaţi nici aceia dintre ei, care i-au ajutat pe comunişti, învăţându-i meseria, până şi-au încropit cadre. Majoritatea au stat peste 7 ani de zile fără a fi judecaţi, cu o aşa-zisă pedeapsă administrativă. La Făgăraş au fost chinuiţi în fel şi chip, bătuţi, înfometaţi, şi ţinuţi în camere de asfixiere unde mulţi au murit, iar restul n-au mai ieşit oameni sănătoşi. Conducerea acestei închisori de exterminare a fost încredinţată la început lui Lazăr Tibo, evreu care spunea că vrea să-şi răzbune părinţii ridicaţi şi trimişi de Unguri în lagărele din Germania. După el a venit un criminal de profesie, zis „maiorul" Maraviev, care a fost înzestrat cu „puterea populară", după ce i s-au şters din cazier pedepsele de drept comun pe care le executase la Aiud. A continuat să rămână acelaşi criminal. A avut ca ajutoare devotate pe locotenenţii Trâmbiţaşu şi Berebenţa. Dintre gradele inferioare au excelat în cruzimi următorii miliţieni: Popa Paraschiv, ţigan de origină; Iassu, Zibileanu. Printre ei s-au găsit 2-3 cu ceva suflet. Rânea este unul care poate obţine o notă bună. În chinuirea permanentă a deţinuţilor s-a evidenţiat sergentul Popa, care în manifestările lui sadice îl imobiliza pe deţinut între uşă şi gratiile de fier şi apoi îi aplica lovituri cu pumnul în ficat şi stomac, în timp ce picioarele victimei erau strivite de cizmele brutei. Dintre cei ce au trecut pe aici, am reconstituit o infimă parte: Amarandei; Andomide Vladimir; Andreescu Ştefan; Traian Andreescu, şef serviciu la Prefectura Poliţiei; Bălosu, fost comisar la Satu Mare, mort în închisoare. După arestarea lui, familia i-a fost dată afară din casă. Bratu, şeful siguranţei din Craiova; Baldovin Cornel; Brânduşoiu; Buliga Dumitru; Cojocaru Romeo; Coropiţă Marin; Creangă; Diaconescu Ionel, inspector în secţia slavă. A murit în închisoare fără să fi fost condamnat. Dobrescu; Drăniceanu; Goruneanu Tuliu Petre; Guşe; Herlea Liviu din Orăştie; Ioaniţiu Cezar; Ionescu Ştefan, fost însoţitor permanent al lui Titulescu; Iatagan, comisar din Craiova, care a colaborat intens cu comuniştii; Mânăstireanu Ion; Mironescu Victor; Moraru Simeon, comisar la Reni; Niculescu Constantin-Ţurli, comisar în Ministerul de Interne, care a colaborat cu comuniştii şi a participat activ la înscenarea a numeroase procese. Opaiţ Nicolae; Paraschivescu; Priscornicu Nicolae; Prunescu; Stratan; Stârcea, tată şi fiu; Roman Gheorghe; Tiţă Dumitru, din Craiova; Tăbăcaru Dumitru, inspector; Voiculescu Anton. După moartea lui Stalin s-a observat o nelinişte în conducerile închisorilor. Într-una din zilele lui Octombrie, un maior de securitate şi-a făcut apariţia pe coridoarele închisorii. A deschis uşa unei celule, a salutat el, lucru neobişnuit, şi-a aruncat privirea peste toţi şi în toate colţurile, iar după aceea a întrebat; —Pentru ce sunteţi aici? Din mijlocul celor uluiţi de întrebare a răspuns unul mic de stat: —Mă numesc Bratu. Eu am fost şeful siguranţei de la Craiova şi datorită funcţiei mele am anchetat şi legionari şi comunişti. S-a întâmplat să am de a face cu Marin Florea Ionescu şi i-am dat o palmă. Astăzi el este secretarul prezidiumului, iar eu am fost condamnat la 25 de ani muncă silnică. Şi numai pentru o palmă care cred că 1-a consacrat pentru funcţia pe care o ocupă, fiindcă muncă în ilegalitate n-a dus el, nici cunoscuţii lui comunişti. vMaiorul a rămas puţin pe gânduri şi a plecat salutând. O altă uşă a fost deschisă şi aceeaşi —bună ziua— a făcut să se ridice cele peste 40 de arătări dezbrăcate, pe pielea cărora curgea în şiroaie transpiraţia. Oamenii au plecat uşor capul în semn de

răspuns la salut. După ce a privit nedumerit spectacolul, a pus aceeaşi întrebare: —Pentru ce sunteţi dumneavoastră aici? Toţi se uitau unii la alţii nedumeriţi, dar în acelaşi timp căutând din ochi pe cineva să dea răspunsul. Cineva mai în vârstă sparge tăcerea. —Îmi daţi voie să vorbesc eu? —Cum să nu! —Când plecaţi de aici, vă rog să mergeţi la biblioteca închisorii şi să luaţi cartea „În umbra celulei" de Petru Groza. În ea veţi găsi scris că în foarte scurta perioadă cât a stat la pension, a întâlnit un înger de om care 1-a salvat: pe procurorul Petre Tuliu Goruneanu. Ei bine, acela sunt eu. Aş mai putea să adaog că îmi spunea: „Du-te la stăpânul meu, la DOMNUL IULIU MANIU şi roagă-1 să facă tot ce poate, să intervină la Mareşalul ANTONESCU ca să mă elibereze". Şi eu m-am dus, iar Domnul Iuliu Maniu 1-a scăpat. Noi ne găsim aici, la închisoare, iar Petru Groza la putere. De aceea suntem închişi, pentru că am făcut bine, fiecare în felul lui. Maiorul a rămas mut, i s-au dilatat puţin ochii, a mai spus un „bună ziua", şi dus a fost. În schimb oamenii au rămas, în continuare, în aceleaşi condiţii de exterminare.

���� �����

Baia Sprie - exploatare de plumb şi cupru. Condiţiile inumane de muncă periclitau viaţa oamenilor în acest centru minier. După 1952, Baia Sprie a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au făcut ravagii. Colonia era aşezată într-o căldare înconjurată de munţii Gutinului şi reprezenta locul de muncă al celor 7—800 de condamnaţi la pedepse mari. Primii deţinuţi au fost aduşi de la Aiud. Treptat, treptat, au sosit deţinuţi pedepsiţi de la alte închisori, iar după închiderea Canalului, o parte, dintre supravieţuitori a fost dirijată aici. La început alimentaţia a fost bună. Se primea o cantitate de 250 de grame de pâine din partea Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi 1000 de grame din partea Combinatului minier. Cele două feluri de mâncare erau completate de slănină, halva şi marmeladă, primite la intrarea în mină. Din cauza gazelor şi a prafului, pofta de mâncare dispărea. Greţurile şi arsurile făceau ca marmelada şi pâinea, alimente ce fermentează, să nu mai poată fi consumate. S-a ajuns atunci la înţelegerea ca fiecare să ia atât cât are nevoie, după constituţia fizică şi pofta de mâncare. În acest timp s-au deschis lucrările la Orizontul 13, la o adâncime de peste 350 de metri.. Cel care a mânuit aici primul perforator a fost aviatorul Boaru Vasile, ajutat de câţiva preoţi şi de Paul Lăzărescu. Până în 1953, comandant al coloniei a fost maiorul Popa,care s-a comportat mai omeneşte. în 1953, iată că îşi face apariţia la Baia Sprie, în calitatea de comandant, căpitanul Szabo Zoltan, care nu ştia încă româneşte. Din conducerea închisorii au mai făcut parte locotenentul Cioară, locotenentul politic Guleran şi locotenentul Pintea, care a excelat în chinuirea deţinuţilor. Noua conducere a instaurat teroarea. În primul rând s-a redus pâinea la 300 de grame, deci mai puţin de un sfert în comparaţie cu ce se dădea înainte. Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Cine depăşea norma, primea ca stimulent pâine până la un kilogram în ziua respectivă. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor. Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiţi. Între deţinuţi, solidaritatea se cimenta. Suferinţa îi unea în faţa muncii de exterminare. Informatorii administraţiei din rândul deţinuţilor erau cunoscuţi şi izolaţi. Printre ei s-au numărat Petrescu Ion, fost căpitan de jandarmi, şi Steanţă Dumitru, fost student condamnat în „Sumanele Negre". Amândoi, pe unde au trecut, au făcut numai rău şi nimeni nu-i poate uita. Paştele din 1951 a fost sărbătorit în mină, în ciuda măsurilor luate de administraţie, acest eveniment transmiţându-se an de an, din închisoare în închisoare.

Dangătul clopotelor a fost perfect imitat : sfredelele de perforat au fost aşezate în fel de fel de unghere, încât cântecul lor amplificat de ecoul galeriilor a creat o adevărată atmosferă divină. După ce opaiţele (lămpile de carbit) s-au aprins la chemarea preoţilor Antal şi Grebenea: „Veniţi de luaţi lumină!", toată lumea, îngenunchiată, a cântat „Christos a înviat", repetat la nesfârşit de ecoul galeriilor ... A fost o noapte minunată ... De Paşti, după unii, ceva mai înainte după alţii, preotul Gheorghe Şerban, bolnav de inimă, pus să aranjeze pietrişul pe alei, a fost împuşcat în plină zi, în văzul deţinuţilor şi în strigătul miliţianului „Nu trage! Nu trage!". Ostaşul Faur.V din comuna Tinca, (Bihor), a fost răsplătit pentru această crimă cu 15 zile permisie de către locotenentul politic Alexandru, cel ce ordonase execuţia. Protestele deţinuţilor au fost maxime. În faţa solidarităţii deţinuţilor şi a manifestării revoltei provocată de moartea preotului Şerban Gheorghe, procurorul a fost anunţat. Acesta nu a întârziat să sosească pentru a deschide ancheta, însă nu a ajuns la nici un rezultat. Cei supuşi exterminării au ripostat în faţa măsurilor luate de administraţie. Conducerea închisorii Baia Sprie, formată din ofiţerii David, Alexandru, Vanciu, Pintea, toţi simbriaşi ai Ministerului de Interne, pentru a intimida pe deţinuţi a trecut la punerea în lanţuri şi expedierea la mina de plumb Valea Nistrului, ca pedeapsă, a următorilor: — Grebenea N. preot; — Petrasievici, dr. — Bej Tudor, — Dumitrescu Luca; — Alex. Mazilu; — Moruzi Alecu, — Bălănescu Gabriel — Popescu Wilhelm, avocat, fost prizonier în URSS; — Pometcu Marcel, student; Criveanu M.; Nicolau Mircea; Costea Eugen; Vlădoianu Ştefan; Când plecaseră de la Aiud spre Baia Sprie, comandantul spusese deţinuţilor: ,,Fiecare zi de muncă va fi o zi spre libertate"; iar drumul l-au făcut fără lanţuri, deşi foarte mulţi erau condamnaţi pe viaţă. Când au ajuns la Baia Sprie au fost întâmpinaţi cu alte promisiuni: „Fiecare roabă de minereu scoasă scurtează drumul spre libertate ... veţi avea pachete, scrisori, vorbitor, pâine câtă puteţi mânca ..."Răsplata stăpânirii a fost însă alta: au tras în plin în deţinuţii din colonie şi au acordat permisii ostaşilor care executau crimele. După peste doi ani de regim de exterminare, tot ca răsplată pentru munca depusă, deţinuţii au fost puşi în lanţuri, bolnavii scoşi din infirmerie şi trimişi spre necunoscut. În frunte îl aveau pe Vili Popescu cu 39—40 grade temperatură, omul ce purta în spate greutatea lagărelor ruseşti. Au ajuns la colonia de muncă forţată Valea Nistrului. De la Baia Sprie, alţi deţinuţi au fost trimişi, tot ca pedeapsă, în iadul de la Cavnic. Moartea lui Stalin din anul următor (1953) a produs mari mişcări în lumea deţinuţilor politici de pe Canalul Morţii. O parte din cei plecaţi de acolo spre închisorile din Transilvania au ajuns şi la minele de plumb. Despre moartea călăului omenirii au fost informaţi şi cei din subteran. Popa Floricică, ţăran din Vrancea, a fost primul care, aflând, a colindat orizonturile anunţând celor chinuiţi această mare veste. Administraţia, care avea ochi şi urechi peste tot, a auzit. La ieşirea din şut, Popa Floricică era aşteptat de locotenentul politic Pintea, care 1-a luat la întrebări: — De unde ştii că a murit Stalin? — Cum, va să zică e adevărat? A murit? a răspuns foarte liniştit deţinutul. — Cine ţi-a spus? — Am visat azi noapte că a murit Stalin şi le-am spus la toţi visul, iar acum dumneavoastră îmi confirmaţi că este realitate. Cu toate că a fost pedepsit la carceră, cu mâncare redusă, Popa Floricică şi-a susţinut până la capăt „visul", care de fapt era al întregii omenirii. Alt mijloc de teroare a fost bătaia, izolarea şi carcera. S-au făcut 2 carcere de 50/50 cm, căptuşite cu sârmă ghimpată, şi alte 6 de 40/40 cm. Dintre cei ce „au bătut recordul" a fost Borcea Ovidiu, care a stat 136 zile în carceră de două ori câte 30 de zile consecutiv. Izolarea în celule de penitenciar mergea până la 6 luni; injuriile, ameninţările, la care se adăugau izolările, au creat o atmosferă insuportabilă. Toţi strângeau din dinţi şi aşteptau. Aşteptau ceva care să-i uşureze de această povară insuportabilă. A sosit 7 nov. 1954. Ora prânzului, deţinuţii treceau din ţarcul dormitoarelor în cel în care se găsea cantina. Gardianul care-i însoţea a început să strige într-o limbă care numai românescă nu era: ,,înapoi, porcilor!" Câteva secunde de nedumerire, pentru ca apoi scânteia înăbuşită de noi şi noi suferinţe şi dureri să declanşeze incendiul aşteptat de mult. În frunte erau Niki Tanovicianu, conferenţiar universitar, şi avocatul Gică Pascu. Cel mai tânăr, Borcea Ovidiu, de 22 de ani, din fruntea coloanei a strigat: „Toată lumea înapoi la baracă, în grevă. În grevă toţi,

imediat!" Nimeni n-a ripostat. S-au întors la baracă, iar la uşa ţarcului a fost aşezat ţăranul bănăţean Serafim. Dintre grevişti, 20 au fost puşi în lanţuri şi ţinuţi 7 zile izolaţi în beci, în grevă. Printre ei au fost: Serafim, Borcea Ovidiu, doctor Marcoci Sergiu, legat în lanţ cu Paul Lăzărescu, Pavel Mihailovici, student la medicină, împreună cu fratele lui, doctorul I. Veselovski, originar din Arad; studentul Soare Ion, Matei, un elev de 16 ani de la liceul „Traian" din Turnul Severin, ing. Costache C. Pentru a nu stagna producţia, deţinuţii care lucrau la birourile administraţiei, maiştrii şi informatorii au fost scoşi şi duşi în mină. Din această josnică categorie au făcut parte: Steanţă Dumitru, căpitanul Petrescu, Başotă, Kleng Iuri, Cojocaru Alex, Rogojeanu, fost căpitan. După 7 zile au venit procurorii, care au luat declaraţii de la grevişti. Tot timpul paza coloniei a fost întărită. La jumătatea lunii Noiembrie, 80 deţinuţi au fost puşi în lanţuri şi trimişi la Oradea. Cei care au rămas la Baia Sprie au avut aceeaşi soartă. Epuizaţi, bolnavi, au revenit în lanţuri în închisori, fără a se ţine seamă de munca ce o depuseseră. Situaţia nu s-a îmbunătăţit. Pentru cei ce depăşeau norma, administraţia a aprobat în primăvara anului 1956 primirea de pachete cu alimente în greutate de 3 kg. De Paştele aceluiaşi an au încercat să intimideze deţinuţii, izolând pe preoţi. Imediat, o mare grevă s-a declanşat. Ofiţerul politic, pentru a-i determina să înceteze, a dat la masă friptură de vacă. Acţiunea de protest a continuat. Atunci ofiţerul politic a dat foc la pachetele de alimente venite cu poşta şi a dat ordin să se aducă o căruţă cu 500 lanţuri. Deţinuţii singuri şi le-au bătut la picioare, după care au fost coborâţi în abataj, unde se găseau preoţii. Acolo în subteran s-a celebrat o „înviere" de neuitat, la care deţinuţii s-au înfrăţit în lanţuri. Solidaritatea lor a reuşit să rupă cătuşele sufleteşti şi să trezească demnitatea celor sortiţi distrugerii. Printre cei de aici s-au numărat: — inginerul C-tin Costache —arh. Nicolae Goga — arh. Joja, fratele academicianului —Ing. Ion Bujoiu, fost ministru, care a fost repartizat să lucreze ca deţinut la biroul tehnic, a contribuit la frânarea şi menţinerea unor norme acceptabile, cu toate eforturile făcute de unii deţinuţi pentru a le depăşi (ex. Zotu Gh.). Trebuie menţionat că lucrările la orizonturi erau executate sub supravegherea civililor. Merită evidenţiat faptul că măiestrul Schulz de la orizontul 13, deşi ungur, a avut o comportare demnă, nefăcând deosebire între cei arestaţi şi cei de afară, căutând să fie corect şi înţelegător în faţa muncii foarte grele la care erau supuşi. Voi menţiona o infimă parte dintre cei ce au trecut prin acest infern, convins fiind că alţii vor întregi lista: Anca Dumitru, preot Antonaru Ion, Agopianjean, Antal Valeriu, preot Balş Alex., inginer Băltănoiu A., ing. Borcea Ovidiu, elev Bugău Ion Bunghez din Vrancea Caranica M. Cernovodeanu Dan Carcotoi Emil Ciontea, Eugen Cojocaru, căpitan Cioroiu Victor Costea, Eugen Crişan, Augustin Criveanu Mircea, ofiţer Chirilă Ion Croitoru, Ştefan Dianu Romulus, ziarist Davidescu Alex. Duţescu, Dan Feneşan, Constantin, ţăran din jud. Severin Dudian,

Jean Azot, Ghică Alex., stud. med. Iordănescu Marian, Ghiuzan Matei, Goga Nicolae, ing. Grasu Gheorghe Hanganu, Vasile Hordile, Teodor Ienciu Codru, ing. Kleng Iuri, Leluţiu Ion, preot Mahlenschi Nicolae Apostolescu, comandor Albu Teodor Bontea, marinar Bârna Vasile, Bălănescu Gabriel, ziarist Bej Teodor, preot Bratu Alex., avocat Buligă Dumitru, Boaru Vasile, aviator Constantin Ion, legionar Calea Ion, Puiu Copaciu Constantin Cojocaru Alex., student Costache Constantin, Corapciu Nicolae, Crişan Miron, Crăciun Nicolae , Coşereanu Alex., elev Chira Aurel, legionar Cornea Gh. ajuns invalid, Duşeseu Traian, ofiţer Dumitrescu Luca, Enescu Nicolae, Dianu Romulus, ziarist Frunte Lată, preot Gherase Aurel Giurca Gicu Grozea D-tru, legionar Grebenea Nicolae, preot Holban Mircea, ofiţer Hagichira, macedonean Jurca Mitică; Jiva, sârb; Leahu Victor, student la Iaşi; Matei, elev din Severin - 16 ani Mihalcovici Pavel, bănăţean, Mihalcea Emil Milos, Dragostin Mocanu Ion Marcoci, doctor Nagacevski Nicolae, Nedelcu Nicolae, student Noveanu Vasile, legionar Pascu Gh. aviator Pantazi Ion,

ofiţer cavalerie Pop Ion inginer, Popescu Wilhelm, avocat din Târgovişte Puiu Virgil, marinar Popov Victor, Paragină C-tin, Ropală C-tin, Sasu Victor, ofiţer Stănescu Bucur legionar, Serafim Spaniolu, Aron Schneider, comandor Soare Ion, student Şuţu Radu Totoiescu Virgil, legionar Tita Dumitru, poliţist Toma Vasilescu Petre, avocat Vlădescu Ion, căpitan Vueric Mircea Zottu Gheorghe Militam Gh., inginer Mihoc Ion, preot Moruzi Alex. Mocanu Vasile, Dobrogean Necşulescu C. preot Nicolau Mircea Oprescu Mircea, student Patru Virgil, avocat Pop Traian, legionar Petrescu Ion, ofiţer informator Petraschievici Cornel, doctor Pleşoianu Romeo, ing. Popa Floricică, ţăran din jud. Vrancea Popescu Prundeni Ilie ziarist Sasu Ion Secărescu Gh. Sâbaila Nicolae Steanţă D-tru, informator Şerban Gh., preot Tic Gherasim Tocoianu, legionar Ţenovici C-tin, poliţist Veselovski I., doctor, Vlădoiu Ştefan Zamfir Tase ���� �� �� ��� � ����� ������

Alt loc de muncă, alte suferinţe. Lucrul se făcea tot la minereul de plumb. Colonia era mai mică, însă cu condiţii foarte grele. Conducerea o avea ofiţerul Trofim. El reuşise să-şi formeze o reţea de informatori şi afla cam tot ce se discuta. Desigur lumea era nemulţumită, munca era foarte grea, iar bolnavilor nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Treptat, treptat, s-a format şi aici o rezistenţă ce a creat probleme administraţiei. Anii treceau şi dintre tot

ce se promisese nimic nu se realizase. După moartea lui Stalin, deţinuţii vroiau să mai respire. De aici, din creierii munţilor, patru deţinuţi au făcut o evadare reuşită: — Ţuca Marin, ofiţer de artilerie, fiu de preot din jud, Dolj, — Miron — Românu — Coţofan Cu o ingeniozitate deosebită Ţuca Marin a organizat această ieşire în libertate. A calculat cu mare precizie ca vagonetul cu dinamită să explodeze chiar sub punctul de pază. Ghereta a fost aruncată în aer, iar ostaşul rănit. Prin breşa obţinută, cei patru au fugit. După ce au fost prinşi, a urmat condamnarea la moarte. Definitivă a rămas numai pedeapsa lui Ţuca Marin, celorlalţi li s-a comutat în muncă silnică pe viaţă. Evadarea a avut loc în noaptea de 7 iunie 1954. În acelaşi timp, alţi 14 deţinuţi au evadat de lamina Cavnic. Această coincidenţă a făcut ca securitatea să creadă că a fost ceva aranjat. Comună celor două evadări a fost numai dragostea de libertate. După acest eveniment, în colonie teroarea s-a dezlănţuit: bătaie, perchiziţii permanente, mâncare proastă, miliţienii urmăreau munca în galerii, bolnavii erau scoşi din infirmerie. Nemulţumirea deţinuţilor creştea odată cu înrăutăţirea de la o zi la alta a condiţiilor de viaţă. Hotărârea lor de a înfrunta pe călăi devenea de neclintit. Într-o bună zi din Septembrie, câţiva au refuzat să mai iasă la lucru. Informatorii au alarmat pe ofiţerul politic că sunt mulţi care vor să se solidarizeze cu cei ce nu intră în mină. Trofim, ofiţerul politic, a cerut telefonic instrucţiuni. Probabil a obţinut satisfacţie, pentru că a venit în colonie şi a ordonat adunarea tuturor deţinuţilor. Pe o listă au fost citite peste 50 de nume: — Ambrozie Traian, judecător, — Bej Teodor, preot; — Bălănescu Gabriel, ziarist, — Ciubreag — Ciobanu, ofiţer, — Criveanu Mircea, ofiţer; — Diaconescu Ion, inginer; — Dumitrescu Luca, avocat, — Firu, maior; —Grebeanu N., preot; Gabrilescu; — Mazilu Alex., contabil; —Moisiu Dumitru, doctor; — Mazăre Nicolae, — Moruzi Alecu —Nicula Stelică; — Petrasievici Cornel., doctor —Pastramagiu Aurel; — Popescu Wilhelm ,avocat din Târgovişte; —Popescu P., colonel; —Pometcu Marcel, student, —Purnichescu, muscelean;—Tetea; —Unguraşu Gheorghe; — Vlădoianu Ştefan;. Cei citaţi, fără să mai discute cu ceilalţi, au predat imediat tot ce aveau la magazie şi au ieşit la poartă, unde-i aştepta o căruţă cu lanţuri şi cătuşe. După trei ani de muncă, într-un regim de exterminare, un nou lot pleca spre închisoare, de data aceasta în lanţuri. La Aiud li s-au desfăcut numai cătuşele. Lanţurile de la picioare le-au purtat şase luni, timp în care n-au primit nici un fel de îngrijire medicală. O singură dată pe lună le erau date jos pentru a putea face 3—4 minute baie, fie cu apă rece, fie cu apă fierbinte. Dacă n-au reuşit să-i distrugă la mină, trebuia să-i omoare aici prin orice mijloc. ���� �� ��� ��

Prin această colonie, alcătuită din 6 barăci aşezate în mijlocul satului, atât de bine izolate încât nu ştiai unde te găseşti, cu o capacitate de 500 —600 persoane, au trecut câteva mii de deţinuţi cu pedepse mari şi pedepsiţi trimişi de la Canal. Munca se efectua la Orizontul Sf. Gheorghe, deoarece la Sf. Tereza, din cauza căldurii de 42 de grade, nu se mai putea lucra. Comandant era un ţigan, poreclit Danciu, o brută ca de altfel toţi cei ce conduceau munca forţată. Condiţiile au fost dure, nu numai în ce priveşte munca, ci şi viaţa după ieşirea din mină. Pentru îmbunătăţirea situaţiei au avut loc nenumărate greve şi proteste. Peste toate acestea, unii cu riscul vieţii au evadat, încercând să-şi câştige libertatea.

În noaptea de 7 Iunie 1953, un grup de 14 oameni hotărîţi au evadat de la mina Cavnic: Ofiţer Ion Pantazi din cavalerie, fiul generalului Constantin Pantazi; Ofiţer Coşereanu Constantin, din blindate; Paul Iovânescu, medic din Poiana Mare, Ion Ioanid, din Mehedinţi; Chiper Gheorghe, ţăran moldovean; Miltiade Ionescu, medic, şef de promoţie la liceul militar „Mihai Viteazu", originar din Galaţi; Doi fraţi, Cojocarii, din Vrancea; Doi fraţi, Brânzaru, din Vrancea, Mircea Vueric, mecanic; Titi Spânu, croitor, Colea Ungureanu, subofiţer de jandarmi; Ciocâlteu Alexandru, din comuna Galiciuica judeţul Dolj, ajuns turnător; Au trecut prin Cavnic, pe lângă cei ce şi-au căutat libertatea, mulţi alţii, dar am reţinut pe: Doctorul Tudose, care lucra la bucătărie; Doctorul Niculae Romanescu, din Craiova; Căpitanul Lupu; Ionică Baurceanu; Dan Cernovodeanu; Bratu Alexandru; Ion Caraion; Colonelul Ştefănescu, cel care a executat pe partizanii din Ucraina ce atacaseră conducerea unei divizii, în 1956, când criminalii de război au fost eliberaţi, a fost rugat de către procuror să declare că a primit dispoziţii să execute pe partizani. A refuzat, şi astfel n-a putut benefecia de decret, trebuind să rămână în continuare. Badiu Virgil, teolog şi profesor; Învierea din 1954 s-a făcut în Orizontul Sfântul Gheorghe, iar slujba a fost oficiată de preotul Mocanu Oancea, din Pecineaga. Anul următor, Pastele s-a sărbătorit în aceeaşi atmosferă înălţătoare, participând în plus, la oficiere, preoţii: Raţă, Paul Şefer, Dumitraş şi Butnaru. Este necesar să aduc în discuţie atitudinea unuia dintre deţinuţi, care şi-a permis să arunce cu noroi în nişte oameni demni, români adevăraţi, din moşi-strămoşi, ce-au încercat să-şi câştige libertatea riscându-şi viaţa. Evadarea din noaptea din 6—7 Iulie 1953 a fost un act de mare curaj şi reuşita ei se datoreşte faptului că cei care s-au angajat au fost nişte caractere hotărîte. Răstălmăcirea intenţionată e făcută de Marin Preda, în romanul „Cel mai iubit dintre pământeni", iar relatarea aparţine lui Victor Petrini, numele fictiv al unuia dintre cei enumeraţi mai sus şi care, la pag. 65 din volumul 2, spunea: „Într-o bună zi se întâmplă în lagăr ceva şi situaţia noastră de acum deveni, în amintire, idilică faţă de cea care urmează. Tocmai aceşti turnători, datorită poziţiei lor privelegiate în lagăr, organizară o evadare care le reuşi. Evadaţii fură prinşi chiar în noaptea aceea. A doua zi toţi fură încărcaţi într-un camion şi dispărură din lagăr. Unde-i trimitea ? Gardienii lansaseră zvonul că au fost împuşcaţi; în realitate, cum aflarăm mai târziu, au fost împrăştiaţi prin alte închisori şi lagăre, unde au devenit cumpliţi torţionari, înaintaţi deci în grad sub ameninţarea reală că dacă nu vor dori să execute ceea ce li se cere, vor fi executaţi pentru evadarea de la Baia Sprie" Este o ruşine că acest fost deţinut politic a permis colegului său, Marin Preda, ca denaturând realitatea, să ia apărarea lui Nikolski, Cseller, Dulgheru, Teohari Georgescu, călăii neamului românesc, care au umplut lagărele cu elemente reeducate la Piteşti, adevăraţii torţionari. Aceşti reeducaţi în morala partidului comunist au fost turnătorii, criminalii şi bătăuşii şi toţi care au terorizat pe deţinuţi în închisori. ��� ������ �� �� ����

Prin acţiunile de opresiune îndreptate contra ţării, regimul comunist reuşise să atragă antipatia tineretului, care se manifesta sub diferite forme. Elevi de şcoală sau studenţi, tineretul se vedea stingherit în modul de a gândi sau vorbi, neputându-se adapta formelor de încătuşare spirituală. Independenţi, sau asociaţi în fel de fel de grupuri,

aceşti „copii ai suferinţei", lipsiţi de copilărie, îşi manifestau dezgustul faţă de ipocrizia comunistă prin tipărirea de manifeste protestatoare. În Septembrie 1951 s-a descoperit o organizaţie denumită „Grupul de rezistenţă Muntenia", al cărei scop era lupta împotriva regimului comunist şi a uneltelor lui. Prin sentinţa Nr. 74 din 2 Octombrie 1952, tinerii elevi: Borcea Ion Ovidiu, Vlăsceanu Constantin, Gocinel Constanţa, Şebănescu Constantin sunt condamnaţi, interpretându-se activitatea lor, răspândire de manifeste, lipirea lor pe străzi şi în staţiile de tramvai, ca punerea la punct a unui dispozitiv de organizare. Timp de un an şi jumătate aceşti tineri şi-au desfăşurat activitatea zisă duşmănoasă, după aprecierea securităţii. Condamnaţi în baza articolului 209 partea III-a a Codului Penal şi a articolului 325 litera C. Cod penal combinat cu articolul 260, au primit pedepse de la 5 ani până la 20 ani muncă silnică, cea mai mare primind-o Borcea Ion Ovidiu, socotit şef al lotului. Au luat drumul închisorilor şi lagărelor de exterminare prin muncă forţată. Teroarea nu cunoaşte limite. Perioada anilor 1950—1953 poate fi socotită ca punct culminant al teroarei, datorită politicei Uniunii Sovietice care urmărea câştigarea de timp pentru a se infiltra în lumea liberă, în vederea expansiunii comunismului. În acest timp asistăm la o serie de evenimente internaţionale ce au avut repercusiuni adânci în ţările subjugate, devenite sclave ale Moscovei. Omenirea stupefiată ia cunoştinţă pe data de 27 Ianuarie 1950 de declaraţia fizicianului Klaus Fucs, care a mărturisit că de 7 ani furniza Rusiei date capitale referitoare la folosirea atomului în scopuri militare. Peste numai 4 zile Preşedintele Harry Truman anunţă, 1a 31 Ianuarie 1950, hotărîrea Statelor Unite de a fabrica bomba „H" (termonucleară) ,de 200 de ori mai puternică decât cea folosită împotriva Japoniei. La 1 Noembrie 1952 a avut loc experienţa de pe atolul Eniwetok, în Oceanul Pacific, unde s-a încercat această bombă cu o putere de 3 megatone, (3 milioane de bombe cu trinitrotoluen). Angajate în această cursă de stăvilire şi de contracarare a comunismului, Statele Unite au hotărît la Lisabona, împreună cu celelalte state din Pactul Atlantic, să treacă la înarmarea Europei, (Februarie 1952). Această decizie este luată în faţa permanentei politicii de tergiversare dusă de Uniunea Sovietică, prin care urmărea destabilizarea lumii libere prin menţinerea unui climat continuu de teamă şi nesiguranţă. Lucrul s-a dovedit şi cu ocazia refuzului de a participa la încheerea tratatului de pace cu Japonia, semnat pe data de 8 Septembrie 1951 de 48 de state (în afară de cele comuniste, care făceau obstrucţie în toate problemele şi nu ieşeau din cuvântul Moscovei). Numai după un an, la 15 Octombrie 1952, Japonia ia măsuri de apărare împotriva aceleiaşi expansiuni sovietice şi transformă poliţia naţională de rezervă în „Corp de Securitate Naţională". În faţa expansiunii comuniste din Extremul Orient, după dezlănţuirea războiului prin care se urmărea ocuparea Coreei, Harry Truman a declarat: „Nu vom negocia un armistiţiu livrând fiinţe umane masacrului sau sclavajului". Dar pericolul sovietic acţiona în toate direcţiile. Grecia şi Turcia, văzându-şi ameninţată independenţa din cauza aceleiaşi infiltraţii, au hotărît să se afilieze Pactului Nord-Atlantic. În faţa pericolului ce ameninţa şi Coasta Adriaticei, Jugoslavia a semnat în Ianuarie 1953 un pact de prietenie şi cooperare militară, economică şi culturală cu Grecia şi Turcia. Alegerea triumfală din 4 Noembrie 1952 a generalului Dwight Eisenhower ca Preşedinte al Statelor Unite a produs nelinişte la Moscova, care a recurs la măsuri drastice în ţările de sub influenţa ei prin arestări masive şi prin înăsprirea regimului de exterminare asupra milioanelor de oameni ce se găseau în închisori. Iulius şi Ethel Rosenberg au fost executaţi la 7 Iulie 1953, la doi ani după ce au fost condamnaţi, vinovaţi că au furnizat secrete atomice Rusiei Sovietice, dovedindu-se că această ţară are o vastă reţea de spionaj în toată lumea şi în special în Canada şi S.U.A. Imediat represiunea a devenit sângeroasă în zisul lagăr socialist. Pedepsele nu coborau sub 15 ani muncă silnică, iar execuţiile au devenit din ce în ce mai numeroase. Răspunsul la demascarea politicii sovietice de asaltare a lumii civilizate se face simţit de ţările subjugate de Moscova. Atentat nereuşit împotriva guvernului. Tineretul acţiona peste tot. Nu era nimic coordonat. Manifestele prin care era demascată politica de represiune instaurată de cei vânduţi Moscovei circulau peste tot. Inginerul Beceanu Gavrilă încearcă să înjghebeze un grup care să acţioneze de o manieră mai forte, împreună cu cei din jurul lui a trimis un memoriu la diferite ambasade, aducând la cunoştinţă obiectivul urmărit şi solicitând sprijin în acest scop. Toate memoriile au rămas în arhivă,

fără nici un răspuns. Acest grup nu vedea posibilă o răsturnare decât printr-o insurecţie. Căutând fel de fel de piste, s-a oprit pentru un moment la aruncarea tribunelor de la Şosea în aer, cu ocazia manifestaţiei de 1 Mai a anului 1951. Bomba a reuşit să fie amplasată într-un loc foarte bun. Imprudenţa a fost că cineva a anunţat telefonic pe o anumită persoană, înrudita cu un membru din grup, să facă tot posibilul şi să nu meargă la manifestaţie. Desigur n-a spus cine este la telefon, dar a fost suficient să fie alertate echipele speciale, care au descoperit bomba. După aceasta s-a pregătit o altă bombă fumigenă, care a fost pusă în Alimentara de la Obor. Cu această ocazie au fost rănite mai multe persoane, între care se găsea şi Beceanu. Tot printr-o imprudenţă s-a descoperit de data aceasta întregul grup: Berceanu Gavrilă, inginer; Cristof Gheorghe, student la filozofie; P ăsălău Gheorghe, şofer, Dombrowschi Nina, licenţiată în istorie, Boutmy Vladimir de Katzman, elev de 17 ani, Neamţu Teodora şi Adamescu Elena, ambele condamnate pentru omisiune. Arestările s-au efectuat la sfârşitul lui 1952 şi începutul anului 1953, cei implicaţi fiind supuşi unei anchete dure. Beceanu a avut o atitudine demnă. Timp de trei săptămâni n-a făcut decât să-njure pe anchetatori şi să-i facă trădători şi vânzători de ţară. Procesul s-a judecat în 1953 şi, din cauza executării soţilor Rosenberg pentru spionaj în favoarea Ruşilor, s-a pronunţat şi în acest lot trei condamnări la moarte, a primilor 3 din tabel. ������ ��������

1952—1953 — În închisori, chin, afară prăpăd. Nimeni nu mai este sigur pe viaţa lui. Oamenii răpiţi de pe stradă sunt exterminaţi în timpul anchetei. Cazurile sunt numeroase şi se petrec pe tot cuprinsul ţării. Voi relata două. Unul la Bucureşti, altul la Timişoara. Doi oameni ce şi-au împletit viaţa cu suferinţa neamului nu au cunoscut liniştea. Primul, inginerul Petre Vaida, originar dintr-o familie din judeţul Sălaj care a luptat cu însufleţire pentru Unirea cea Mare şi care a lăsat presăraţi trei feciori, trei eroi de laVicovul de Sus la Odesa, pentru eliberarea Bucovinei şi Basarabiei. Petru, al patrulea fecior, a continuat tradiţia familiei de dăruire pentru ţară. Urmărit pentru legături cu organizaţia „Sumanelor Negre", inginerul Petre Vaida se înfrăţeşte din 1947, cu codrul. Semenicul şi Poiana Ruscăi îl vor adăposti, iar colonelul Uţă şi Partizanii săi îi vor fi sprijin. În această acţiune de eliberare a ţării nu avea odihnă. Prietenul lui de la Blaj, Episcopul Vasile Aftenie, este omorît pe ziua de 10 Mai 1950 în subsolul securităţii. Petre Vaida mai rezistă, hăituit peste tot, până la 10 Iulie 1952, când a fost răpit împreună cu soţia, de pe stradă. După 7 luni de torturi, l-au lichidat. Pe 17 Februarie 1953 era aruncat împreună cu alţi 5 deţinuţi într-un şanţ din cimitirul Bisericii Jilava. Avea aici vecini de veşnicie pe Sever Bocu şi inginerul Hudiţă. Emilia Vaida, soţia lui, răpită în aceiaşi zi cu el, a fost condamnată la 6 ani şi a pornit pe drumul chinuit al infernului comunist. Al doilea angajat în aceeaşi luptă pentru salvarea României din mâinile cotropitorului a fost profesorul Usatiuc, bucovinean de origină, participant la lupta pentru unirea cu ţara a petecului de pământ răpit de habsburgi. A continuat să rămână tot una cu durerea neamului său. A suferit sub ocupaţia, de data aceasta rusească, de pe plaiurile “dulcei Bucovine" şi a continuat s-o facă împotriva aceluiaşi cotropitor ce pângărea acum întreaga vatră românească. Ca şi pe inginerul Petre Vaida, îl găsim pe profesorul Claudiu Usatiuc colindând cu rucsacul în spate cărările munţilor, de la Albac prin Rusca, până la Pietrele Albe. La începutul anului 1953 a fost răpit de pe străzile Timişoarei. Învinuit pentru salvarea documentelor referitoare la Bucovina, pe care Ruşii le sustrăseseră în 1945, cum şi pentru ajutorul dat partizanilor, asupra lui s-au deslănţuit fiarele ce sugeau vlaga poporului, român. După ce îşi asumase toată răspunderea, la a treia confruntare cu avocatul Ghimicescu, decanul Baroului Timişoara, şi Dragoş Vitencu, arestaţi şi ei, Claudiu Usatiuc vorbea din spatele unei perdele, dar vocea pierdută părea că vine din altă lume. Trei luni au durat chinurile, până când

din acest vajnic luptător, din acest Român înfrăţit cu aspiraţiile neamului său, nu a rămas decât numele. Familia a primit actul de deces, dar nu înainte de a fi şi ea terorizată. Securitatea din Timişoara a rezolvat încă un caz periculos ce urmărea eliberarea României. Se pare c-a fost anchetat şi în U.R.S.S. �� � ��� �����

Cine va ajunge să viziteze în acest secol marginile Oceanului Îngheţat de Nord, va constata că pe când coastele Canadei depăşesc cu puţin Cercul Polar, cele ale Siberiei trec de 70 grade. Surpriza va fi atunci când pe paralela 70 grade se va putea odihni într-un hotel. Dar va putea dormi ? Nu-1 va îndemna curiozitatea să se întrebe cum oare s-a construit acest hotel într-un oraş unde vântul suflă cu lOO km/h, iar temperatura scade la —70 grade Celsius ? Şi totuşi s-a construit. Marea patrie a socialismului a făcut acest lucru, dar nu cu fiii ei, după limbajul marxist. Începutul acestor lucrări a fost după 1939, când marea patrie a socialismului a ridicat sute de mii de locuitori din Estonia, Letonia, Lituania şi i-a dus în vagoane de vite până la capătul lumii, apoi biciuiţi şi de vânt şi de năcialnici, cât mai sus, cât mai spre Nord. După 1941, primii prizonieri au fost trimişi în aceiaşi direcţie: Bazinul Pecioarei şi Peninsula Taimir. În timp ce Evengii şi Nenţii, populaţii autohtone, se odihneau în „hurte de piei de ren", sclavii aduşi din apus se ascundeau în corturi de pânză, pentru că de dormit nu era vorba. Vorkuta, aşezată la poalele Munţilor Pai Hoi, pe paralela 68 grade, a rămas în istoria suferinţei prin grevele sclavilor, soldate cu sute de morţi, iar în istoria Românilor va intra ca o pagină de doliu pentru fraţii noştri care au murit acolo. Dar până acum nu s-a pomenit nimic despre scheletele care stau la temelia oraşului Norilsk, aşezat între lacul Loma la nord şi Kera la sud, pe râul Pensina din peninsula Taimir. Amintesc de acest oraş şi de această regiune, deoarece până după 5 Martie 1953 nici o fiinţă nu s-a eliberat, nici un om nu a plecat spre sud. De ce? Aici, o echipă de prospectare americană a depistat zăcăminte de nichel şi cupru. Unul dintre exploratori, inginerul Schidt, a murit acolo, iar numele i-a rămas legat de o colină. Ruşii n-au voit să concesioneze exploatarea. Nichelul şi cuprul erau necesare industriei de război. Stalin a hotărât ca exploatarea minereurilor să se facă paralel cu cea a oamenilor. Ce a însemnat Stalin, dar mai ales moartea lui. La 100 km est de Dudinka, mică aşezare la vărsarea Eniseiului, s-au deschis porţile iadului la suprafaţa pământului. 6 luni noapte, 6 luni zi. Timp de lucru nemăsurat, continuu, dar niciodată sub 12 ore. De era noaptea de 6 luni, întunericul domnea peste tot. Rafalele de viscol te făceau să înaintezi într-o mare lăptoasă, în care nu vedeai la mai mult de un metru. Oamenii, îmbrăcaţi în pufoaice, mergeau tot timpul ferindu-şi faţa cu mâna învelită în mănuşi de cârpe, pentru ca pala de vânt să nu le ardă pielea, ardea mai rău decât focul. Când revoluţia socialistă s-a făcut simţită la Cercul Polar, s-au construit barăci cu pereţi dubli, din scândură, umpluţi cu muşchi de pe piatră. Umezeala făcea ca peretele interior să fie tot timpul jilav. Corturile au început treptat, treptat să dispară. Au fost cazuri când s-au pulverizat barăci! Să fi tot fost prin Februarie 1950, când la Norilsk o astfel de baracă cu peste 50 de oameni a fost luată pe sus de furtună şi aruncată într-o prăpastie, de unde nimic nu s-a mai ales de nimeni. În aceste locuri nu mai realizai că omenirea poate exista. De familie nici nu-ţi mai trecea prin minte. Numai speranţa într-o minune îi mai hrănea pe câţiva din marea masă de pesimişti. În aceeaşi regiune, în aceleaşi condiţii, nu trăiau, ci munceau la fel femeile, în lagăre separate. Se prevăzuse în constituţia Uniunii Sovietice că drepturile femeii să fie egale cu cele ale bărbatului, şi... se respecta. Într-o zi, la începutul lui Martie 1953, înainte de a intra în colonie în rânduri de cinci mânate de viscol, la urechea unui Român, în şoaptă - fiindcă în iad teama era mai mare decât pe pământ - s-a spus: „Le camarade Stalin est malade". Dionisie Boboc, întorcând capul, 1-a văzut pe profesorul estonian Kevaleauskas dispărând în spatele unei perdele de zăpadă. . .

����� �� �� � ������

La un an şi ceva au început să coboare spre sud, după mai bine de un deceniu şi jumătate, primii oameni. Au lăsat în urmă scheletele celor cu pedepse de mult expirate alături de oseminte de nevinovaţi. Pe ele s-au ridicat giganţi industriali, un oraş demn de invidiat cu un hotel în care să te odihneşti. . . OMULE, dacă-1 vei vizita vreodată, să iei cu tine o lumânare şi s-o aprinzi oriunde. . . fiindcă nu greşeşti, peste tot calci peste osemintele semenilor tăi. . . Române, şi tu să faci acelaşi lucru când vei merge să aduci un omagiu fraţilor tăi deportaţi acolo, pentru că sunt destui. . . Din sutele de mii de deportaţi din Basarabia pe tot cuprinsul Siberiei, Românii au ajuns şi aici în peninsula Taimir, localitatea Norîlsk din zona Extremului Nord. Acolo nu şi-au uitat neamul şi ţara. Din Cercul Polar, la paralela 70 grade a luat fiinţă în 1952 „Liga Latină", asociaţia Românilor de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru care-şi avea ca scop: România Mare reîntregită în hotarele ei fireşti. Printre acei care au pus bazele asociaţiei în infernul de gheaţă, unde spre deosebire de smoala clocotită, te congela vântul polar, se numărau: Barbăneagră Ion, din com. Durleşti jud. Lăpuşna; Boboc Dionisie din Bucureşti; Bordeianu Ion, notar din comuna Alcedar jud. Orhei; Bostan Dumitru; Bostan Ion; Dulgheru V., ţăran din Comorod; Ernicioi T.; Geamăn Ion, ţăran din comuna Dondoşeni jud. Bălţi; Genunchi A.; Istrate Nicolae, învăţător din comuna Ulmu jud. Lăpuşna; Mazilu Alexandru, comuna Durleşti jud. Lăpuşna; Sava Nicolae din aceeaşi comună; Stratan E.; Târnoveanu H. din jud. Hotin; Vulpe T., ţăran din comuna Călăraşi jud. Lăpuşna. Aceşti Români şi mulţi alţii şi-au distrus viaţa şi sănătatea muncind în condiţii extraordinar de grele, la minele de cupru şi nichel „Medvesîi Rucei", la cea de cărbuni 16/18 şi la secţia industrială de construcţii din aşezarea KAERKAN lângă NORlLSK. Conducerea acestui lagăr de exterminare Nr. 224/O.C. era formată din: Blajnov, colonel, şeful lagărului; colonel Danielenko; colonel Nezedev, maior medic Reachin şi maior adjunct Scladnicenko. Astăzi pe aceste locuri se află un depozit de rachete intercontinentale ce aparţin bazei din insula Noua Zemlie. Aceasta dovedeşte pregătirea permanentă a Uniunii Sovietice pentru politica ei de agresivitate împotriva lumii libere. �� ���� ���� �� ����

Moartea lui Stalin a fost precedată în Germania de răsărit de măsuri în vederea comunizării totale, prin suprimarea micilor producători, comercianţi şi prin colectivizarea agriculturii. Aceste măsuri au mărit numărul celor ce fugeau în Apus şi a agravat, în vara anului 1952 criza aprovizionării, neputându-se distribui alimente. Lipsa cărnii, a cartofilor şi a cărbunilor au provocat incidente în rândul muncitorilor. Pentru a-şi redresa economia, Ulbricht a cerut în Aprilie 1953 un ajutor Uniunii Sovietice, de la care a primit numai sfaturi de a încetini socializarea şi de a micşora presiunea asupra populaţiei. Neţinând seama de propuneri, a anunţat un program de creştere a normelor în industrie cu 10%, începând cu data de 28 Mai. La 16 Iunie a început greva muncitorilor, care au ieşit pe străzi înlăturând cordoanele de poliţişti şi manifestând pentru revendicări politice, pe lângă cele economice şi sociale. Se cerea, de asemenea, demisia guvernului, alegeri libere, vot secret, suprimarea normelor. A doua zi greva devenise generală, drapelele roşii smulse şi arse. Armata sovietică a intrat în acţiune, a ocupat Berlinul cu divizii motorizate, a arestat, a condamnat în tribunalele de urgenţă cu execuţii în aceeaşi zi. Mişcări muncitoreşti au avut loc la Jena, Rostock, Magdeburg, Halle, Dresda, Leuna şi în alte părţi sub lozinca: „Noi vrem să fim oameni liberi şi nu sclavi". Bilanţul celor două zile s-a soldat cu 25.000 arestări şi 42 executaţi. Primul împuşcat a fosl Willy Goetting, în vârstă de 35 de ani, muncitor din Berlinul de Est. În România, înlăturarea grupului Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile Luca i-a consolidat puterea în partid lui Gheorghiu-Dej. Autocritica făcută la 23 August 1953 în faţa Comitetului Central şi acordarea de credite importante sectorului particular al agriculturii nu au diminuat nemulţumirile, mai ales că nu a luat nici o măsură de destindere în viaţa politică internă, unde teroarea s-a menţinut, iar puşcăriile au fost tot timpul pline. În plus,

pentru cei cărora le expira termenul de detenţie s-a înfiinţat „domiciliul obligatoriu" în Bărăgan. Dacă în Aprilie 1954 Gheorghiu-Dej, la sugestia Moscovei de a diviza puterea, a dat secretariatul de partid lui Gheorghe Apostol, după un an şi jumătate, în Decembrie 1955, şi 1-a reluat, întărindu-şi poziţia prin aducerea în biroul politic a lui Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Ca preşedinte al Consiliului de Miniştri 1-a „numit" pe Chivu Stoica. Ungaria de asemenea a cunoscut, o dată cu moartea lui Stalin, mari nemulţumiri din cauza cotelor exagerate, concretizându-se în manifestaţii ţărăneşti. La acestea se adăuga situaţia economică grea, cauzată de o dezvoltare forţată a siderurgiei într-o ţară fără materii prime. La 28 Iunie 1953 primul secretar Rakosi, făcându-şi autocritica în faţa comitetului central, a recunoscut amestecul securităţii în anchetele judiciare şi în înscenările de procese. A fost nevoit să-mpartă puterea, cedând preşedenţia Consiliului de Miniştri lui Imre Nogy. Acesta, în programul expus, a anunţat unele măsuri radicale: -revizuirea planului cincinal; -dezvoltarea industriei uşoare şi alimentare; -creşterea investiţiilor agricole; -renunţarea la industrializarea exagerată; -renunţarea la măsurile luate contra chiaburilor; -încetinirea procesului de cooperativizare; -desfiinţarea colhozurilor în care majoritatea membrilor o doresc; -libertatea vieţii intelectuale; -toleranţa religioasă; -desfiinţarea lagărelor de muncă forţată, în care se găseau peste 100.000 internaţi; -limitarea puterii forţelor poliţieneşti; -democratizarea vieţii politice. Între cei doi leaderi comunişti, după expunerea acestui program, au intervenit neînţelegeri şi nu s-a putut realiza mai nimic din cauza politicii duplicitare dusă de Rusia. Aceste revendicări au fost agitate şi au mocnit până-n 1956 când o flacără a incendiat pentru o lună Ungaria. Cehoslovacia, ţara cu cea mai mare aderenţă socialistă înaintea celui de al doilea război mondial, a trecut prin schimbări de forme de guvernământ fără pierderi umane. Dar nemulţumirile celor deziluzionaţi erau din ce în ce mai mari. Moartea lui Stalin, urmată la o săptămână de cea a lui Gottwald, a scos la iveală situaţia dificilă din cauza scăderii producţiei industriale de larg consum, scăderii producţiei agricole, şi a inflaţiei, consecinţa politicei de supraindustrializare. Reforma monetară anunţată pentru 1 Iunie 1953 a ridicat masele muncitoreşti la manifestaţii de protest în mai multe centre: Pilsen, Ostrava, Praga. Manifestanţii, ca şi la Berlin, cereau acum drepturi politice, alegeri libere. Drapelele sovietice au fost arse, portretele conducătorilor călcate în picioare, în timp ce miliţia fraterniza cu mulţimea. Represiunea a fost promptă , iar promisiunea de a îmbunătăţi nivelul de viaţă în raport cu creşterea salariilor a impus liniştea. Procesele politice, care urmăreau epurarea aparatului de stat, au continuat după al lui Slanski, cu al lui Svermova (1953), şi al naţionaliştilor burghezi slovaci în Aprilie 1954 la Bratislava. Moartea lui Clement Gottwald are cauze comune cu a lui Gh. Dimitrov. În anul 1951 profesorul ceh, Haskovee, doctorul personal al lui Gottwald, a fost înlocuit, la insistenţele lui Mikoian, cu medici. . . sovietici. La puţin timp a fost arestat şi condamnat pentru pretins complot la viaţa preşedintelui şi a stat foarte mulţi ani în închisoare. Acelaş procedeu în aceiaşi perioadă îl găsim şi la Moscova cu procesul medicilor bănuiţi de atentat la viaţa lui Stalin. Deoarece era bolnav de tensiune arterială, Gottwald a călătorit toată viaţa cu trenul, pentru a preveni o spargere de venă, la cea mai slabă mişcare de presiune. La funeraliile lui Stalin s-a dus cu trenul. La întoarcere a venit cu avionul şi în timpul zborului s-a simţit rău. Îi era sete şi se plângea de dureri în regiunea inimii. Era clar că asasinul a fost cel care a ordonat întoarcerea cu avionul. Între tovarăşi există totdeauna astfel de amabilităţi. În acest an, 1953, s-au mai petrecut unele evenimente demne de luat în considerare: — 16 Aprilie, discursul lui Eisenhower, — 8 August, Malenkov anunţă că Ruşii posedă bomba cu hidrogen, — în toamnă, Ruşii renunţă la toate revendicările teritoriale de la Turci. Autoritatea noilor conducători sovietici, ca şi sfaturile adresate conducătorilor din ţările socialiste, nu au constituit o surpriză.

Instrucţiunile staliniste de a nu urgenta socializarea şi cooperativizarea erau în contradicţie cu măsurile drastice preconizate şi aplicate, producând mari nemulţumiri. Aruncând o privire asupra noii aşezări a vieţii politice în ţările subjugate, putem stabili o trăsătură comună: peste tot s-a trecut la separarea puterii de stat de cea de partid. În România nemulţumirile aveau rădăcini adânci. Partidul comunist, ca şi inexistent înainte de 1944, fusese impus la conducere de către trupele ruseşti, care considerau ţara o provincie sovietică. Constituit din elemente străine de interesele poporului român, partidul comunist a furat voinţa poporului, falsificând alegerile din 1946. După această dată şi până în 1953, agitaţia şi propaganda au fost conduse de Iosif Chişinevschi şi Mihai Roller, nici unul neavând nimic comun cu neamul românesc, a cărui istorie şi tradiţie căutau s-o falsifice, ataşându-ne la remorca intereselor ruseşti. Pentru a pune în aplicare planul de sovietizare, au distrus opoziţia şi orice manifestare potrivnică, trecând la arestarea tuturor acelora care erau socotiţi sau numai bănuiţi ca adversari şi au dezlănţuit cea mai cruntă teroare, folosind exterminarea în masă. România era pe pragul de a deveni a 17-a republică sovietică. În aceste condiţii de îngenunchiare a poporului român, s-a făcut la 11 Iunie 1948 naţionalizarea industriei, iar în Martie 1949 a început cooperativizarea forţată. Ţăranilor, prin sistemul cotelor la început, li s-a luat totul, nu numai ce produceau pe sol, chiar şi inventarul agricol, cu vite, cu tot. Perceptorul mătura prin patul, ca să nu le rămână nici grăunţe pentru păsări. În 1951, Ana Pauker, femeia „liderilor sovietici", retransmitea ordinele Moscovei de a se accentua colectivizarea forţată. S-a întâmpinat rezistenţă în Dolj, Argeş, Timiş, Bihor, Brăila, iar 80.000 de ţărani au fost arestaţi şi trimişi în judecată ca instigatori. Peste 30.000 au fost judecaţi în public. Teroarea nu cunoştea limită. Se urmărea compromiterea şi angrenarea oamenilor la acest sistem diabolic de asuprire. Pentru unele avantaje mărunte mulţi dintre „aviatori politici" au fost angajaţi în încercarea de comunizare a ţării, şi după aceea erau arestaţi. Nu au fost cruţaţi nici specialiştii din diferite domenii care au contribuit la pregătirea membrilor de partid comunist, în diverse sectoare de activitate. Perfidia sovietică nu se schimbase. Ea era aceeaşi, de peste două secole, de la Petru cel Mare şi se traducea în infiltrarea slavă, peste tot, prin intrigi şi învrăjbirea celor ocupaţi. Haosul economic în care se zbătea ţara, se mai datora şi începutului industrializării forţate, precum şi creării SOVROM-urilor, societăţi mixte de exploatare în favoarea ruşilor. Sovromtransport s-a remarcat că era cea mai bună afacere rusească. România a participat cu avioane, benzină, mână de lucru şi capital, iar sovietele cu aerul pentru navigat. Agricultura, baza producţiei bunurilor de consum alimentar, a fost dezorganizată, contribuind şi mai mult după seceta din 1946—1947 la înfometarea populaţiei, ca şi cele două reforme monetare ce au adus pe ţărani şi pe muncitori la sapă de lemn, generând mari nemulţumiri şi o stare de tensiune permanentă datorită nesiguranţei şi făţărniciei partidului. Înlăturarea lui Pătrăşcanu şi Foris, socotiţi ca adversari ai politicii antinaţionale instaurată de Gheorghiu-Dej, a mărit teama în rândurile membrilor de partid, învinuiţi de deviaţie naţionalistă şi colaborare cu burghezii. Deschiderea canalului Dunăre—Marea Neagră, la 25 Mai 1949, din dispoziţia lui Stalin, pentru a distruge intelectualitatea română, a adus mari pagube economiei naţionale, din cauza proiectului rău întocmit, a furnizării de utilage sovietice, puţine şi de proastă calitate, precum şi a porţilor de ecluză greşite, de care stăpânii moscoviţi voiau să scape. Toate acestea costau pe Români. Din Noembrie 1948 până în Mai 1951 au fost verificaţi membrii de partid şi 192.000 au fost daţi afară de comisia formată din Iosif Ranghet, Alexandru Moghiroş şi Constantin Pârvulescu. „Principalul rezultat îl constituie descoperirea şi eliminarea din rândurile partidului a circa 192.000 de elemente exploatatoare, duşmane şi străine de clasa muncitoare, necinstite, descompuse sau necorespunzătoare", adică peste 20% din numărul total al membrilor pe care-i număra partidul înainte de verificare. (Rezoluţia şedinţei plenare a CC. al P.M.R.-lui cu privire la rezultatul verificării membrilor de partid, din Iulie 1950. „Rezoluţii şi hotărîri ale CC. al P.M.R." pagina 240, Edit. Politică, 1951). Această perioadă de verificări şi epurări a fost generală, în toate statele satelite, ca o consecinţă a înlăturării lui Tito din Cominform. Războiul rece dus contra Iugoslaviei a necesitat concentrări masive de trupe şi armament de toate categoriile,

lucrări de fortificaţie, dislocarea populaţiei civile din regiune pe distanţe ce depăşeau în unele locuri 30 km, o propagandă deşănţată, toate acestea consumau fonduri însemnate, contribuind la sporirea lipsurilor şi la creşterea neliniştei. S-a adăugat apoi spolierea rapidă şi totală, exercitată de Uniunea Sovietică, fapt ce a adus România pe pragul prăbuşirii. După ce în 1949 o comisie rusească luase notă de toate documentele din Arhiva Naţională cu privire la perioada 1918—1940, acum,în 1952, o altă delegaţie moscovită a ridicat tot ce-a vrut şi-i interesa, fără nici un proces verbal. Gheorghe Gheorghiu—Dej, căutând ţapi ispăşitori pentru dezastrul economic,a început să se apropie de pulsul maselor, care se saturaseră de strainii cocoţaţi în toate posturile importante, de unde practicau un şovinism feroce contra păturii autohtone. Astfel la 27 Mai 1952, Comitetul central a exclus pe Vasile Luca, ministrul finanţelor, învinuindu-lde deviaţie şi oportunism, aducând mari pierderi economiei naţionale. Teohari Georgescu l-a urmat, ca unul ce avusese o atitudine înţelegătoare faţă de înclinaţia de dreapta a lui Luca. La numai o lună de zile, pe 4 Iulie, Ana Pauker era dată afară pentru toleranţă faţă de chiaburi şi înţelegere cu Vasile Luca în acţiunea de divizare a partidului. In această perioadă, mergându-se pe linia întăririi şi concentrării puterii în mâinile lui Gheorghiu Dej, al cărui cult al personalităţii începea să se contureze, alţi doi miniştri şi-au pierdut posturile; Vasile Vaida şi Lothar Rădăceanu. Se reuşise să fie înlăturaţi cei doi exponenţi moscoviţi, reprezentanţi a două minorităţi, Luca şi Ana Pauker. Aceste lupte intestine pentru putere au făcut să se ajungă şi la înlăturarea lui Parhon, preşedintele Prezidiului, şi la aducerea în această funcţie a lui Petru Groza. Acest afacerist murdar, care în viaţa lui n-a apărut la bară ca avocat, care a trăit din exploatarea tuturor, profitând de conjucturile politice, s-a văzut aruncat într-un post pe care nici odată nu-l visase. Pentru a ilustra imoralitatea sa, amintesc că în timpul lui Antonescu a fost arestat câteva săptămâni (mai puţin de o lună), nu pentru vreo atitudine contra regimului, ci pentru afaceri veroase. Anul 1952 în politica internă comunistă a însemnat ridicarea lui Petru Groza la funcţia de Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, adică un fel de regişor. Şi de ce să nu spunem că a fost un ambiţios dornic să parvină. Lipsa de scrupule şi de caracter l-a făcut şi pe Groza, ca fost aviator politic, să profite. Ambiţia şi imoralitatea oamenilor politici au fost totdeauna exploatate de regimurile totalitare, straine de interesele statelor pe care voiau să le subjuge. Groza, socotit de mulţi ca o scursură a vieţii politice, era învinuit de incorectitudine, de afaceri veroase, de o viaţă privată îndoielnică, de inconsecvenţă (trecerea prin mai multe partide) şi de toate atributele omului imoral. Incercarea de a întra în PNŢ, a întâlnit o opoziţie categorică în rândurile hunedorenilor, care-i cunoşteau caracterul. Atunci a fost pescuit de agenţii Moscovei, cărora le-a pus la dispoziţie ce rămăsese nevândut Satanei. Prin mijlocirea lui, agenţii comunişti din România erau finanţaţi de Moscova. Instaurarea influenţei hitleriste în România a însemnat pentru Petru Groza o afacere bănoasă. Să prezentăm numai una, pe care prietenii săi o socoteau mai neruşinată. Familia Goldschmid din Arad, care avea vederi de stânga, dorea să emigreze pentru a scăpa de persecuţia hitleristă. Pentru suma derizorie de 4 milioane de lei i-a oferit lui Groza averea din Arad, compusă dintr-un complex comercial, 4 blocuri centrale, prăvălii, 20 jugăre de vie cu o fabrică de coniac şi 120 loturi de casă. In această afacere, pe care nu voia s-o piardă, Groza şi-a asociat pe Goia Moţu din Deva, mare comerciant şi pe Ursu, directorul Băncii Agricole. Dar averea era românizată. Deoarece trebuia să fie scoasă de sub efectul legii românizării, Petru Groza a dat suma de un milion lui Zeno Draia, director în minister. Acestuia nu i-a revenit decât sarcina de a face un referat favorabil pentru transformarea unui act,de-căzut prin efectul legii românizării, în act valabil şi bun de întabulare. Pe baza acestui referat, ce a costat un milion de lei, averea lui Goldschmid a fost înscrisă în cartea fundua-ră de la Arad pe numele grupului Groza. Imediat, în funcţiile de conducere şi-a fixat oamenii lui din Frontul Plugarilor, printre care pe Miron Belea ca administrator al blocurilor din Arad şi al prăvăliilor cu vinuri, iar pe Miron Cranciova l-a făcut responsabilul viei şi al fabricii de coniac. Deoarece lui Ursu, directorul băncii, care participa cu un sfert din capital, i s-a interzis să treacă pe la întreprinderea comună, acesta l-a acţionat pe Groza în judecată şi a angajat ca apărător pe cunoscutul avocat Dincşoreanu din Deva. La rândul său, Groza a angajat ca avocat pe Dr. Meteş, înrudit după mamă cu inculpatul.

Până la urmă patriotul de mai târziu l-a despăgubit pe Ursu cu o sumă infimă, nereuşind să-l tragă pe sfoară. După terminarea războiului, Groza n-a fost tras la răspundere ca toţi cei ce-au luat averile evreilor şi le-au naţionalizat. Dr. Meteş, care l-a apărat, a fost răsplătit cu un post de secretar de legaţie la Washington, de unde nu s-a mai întors. In schimb Groza a scris şi o carte despre lupta şi suferinţa lui în timpul războiului. . .cu afaceri. Şi ca să fim mai clari, cineva a scris cartea, căci el nu era în stare şi nici nu avea ce spune.

������� ��������

Paralel cu exterminarea din România, Gheorghiu Dej, mergând pe linia Moscovei de a preveni o deviere gen Tito, şi de a scăpa de câţiva care-i încurcau lucrurile în sânul Partidului Comunist, a trecut la înscenarea unui proces lui Lucreţiu Pătrăşcanu, cel care participase la actul de la 23 August din partea P.C.R., şi lui Ştefan Foriş, fost secretar în ilegalitate al P.C.R. In timpul anchetei, Foris a fost omorît cu ranga de către Pintilie Bodnarenco, omul ruşilor în aparatul securităţii, venit din Rusia în 1944. Deşi arestaţi în 1949, ancheta a durat până în 1954, când s-a înscenat procesul între 6-14 aprilie. Ancheta a fost dură şi pentru acuzaţi, dar mai ales pentru martorii acuzării, pe care securitatea voia să-i facă să susţină învinuirile de care avea nevoie. Aceştia erau recrutaţi din rândul celor arestaţi, cu proces sau fără, şi se găseau în închisori de ani de zile. Astfel, pe Nicolae Penescu, au căutat să-l facă să susţină că a fost intermediarul dintre Iuliu Maniu şi Pătrăşcanu, pentru ca acesta să formeze un guvern cu Titel Petrescu şi liberalii, o revenire la formula coaliţiei din 1944. Şi chiar impuneau şi locul discuţiei, pe Calea Dorobanţi. Dar n-au reuşit să obţină această declaraţie nici după lungi schingiuiri. Au mai fost interogaţi: Bebe Brătianu, secretar general al P.N.L., avocat Iosif Toma Popescu, Corne-liu Coposu, secretar personal al lui Maniu, Nicole Valery Bruteanu-Grossu, membră a P.N.T., interogată deasemenea şi în perioada pregătirii procesului; Titel Petrescu; Gută Tătărăscu şi mulţi alţi fruntaşi politici ce-au fost aduşi din închisorile unde se găseau şi supuşi la anchete foarte dure. Interogatoriile erau conduse de Pintilie Bodnarenko şi Nikolski, iar printre cei ce schigiuiau se afla sadica Vida Nedici, cu „practicarea" metodei preferate. După ani de zile, au reuşit să însăileze un simulacru de proces sub preşedinţia judecătorului Ilie Moisescu şi în care au apărut: — Lucreţiu Pătrăşcanu, condamnat la moarte şi executat la 17 mai 1954. — Remus Kofler, condamnat la moarte. El a fost cel care l-a iniţiat pe Gheorghiu Dej în tainele comunismului, în închisoarea Doftana; — H. Zilber, membru al P.C.R. din 1921, condamnat la muncă silnică pe viaţă, — A. Ştefănescu, condamnat pe viaţă; — E. Calmanovici, inginer, condamnat pe viaţă; — Mocioni Stârcea, mareşal al palatului, condamnat la 15 ani; — Torosian, fost consul la Paris după 1946 şi reprezentant al cercurilor armene, condamnat la 15 ani. — Lena Constant, pictor, condamnat Ia 12 ani. — H. Brauner, muzician şi folclorist, condamnat la 12 ani. Acuzaţia principală era că Pătrăşcanu a fost capul unui grup de trădători şi spioni împreună cu Ştefan Foriş şi Remus Kofler. Ilca Wassermann, directoarea de la "Cartea Rusă", adusă ca martoră l-a acuzat pe Pătrăşcanu de antisemitism. Ecaterina Borilă, soţia lui Petre Borilă, basarabean, a depus mărturie în favoarea acuzării. Şi pentru a da o greutate politică procesului, l-au adus şi pe Gută Tătărăscu, coleg cu L. Pătrăşcanu în procesul de subjugare şi distrugere naţională. Când acuzatul l-a văzut pe martor, a izbucnit indignat, spunând printre altele: „o astfel de scârnăvie a istoriei aţi adus-o să depună mărturie împotriva mea, că n-aş fi fost membru al P.C.R.-ului ?" Pentru a-l demoraliza şi mai mult, printre acuzatori S-a perindat şi soţia lui, Elena Pătrăşcanu, născută Herta

Schwamen. Pentru serviciile aduse, drept răsplată, securitatea a condamnat-o 8 ani. Petre Pandrea, avocat şi publicist, membru al PCR, cunoscut cu Pătrăşcanu, a fost arestat la 14 Aprilie. Doctor în Drept şi Filozofie la Bucureşti şi Berlin, Pandrea a fost unul dintre avocaţii care au apărat pe comunişti în toate împrejurările. Drept răsplată, tovarăşii cărora le luase apărarea l-au ţinut arestat de această dată peste trei ani şi şase luni, fără proces. A trecut prin Aiud şi Ocnele Mari, de unde a ieşit scârbit de practicile de siluire şi înscenare la care nici nu gândise vreodata. In legătură cu metodele folosite pentru înscenarea proceselor politice, este revelatoare mărturia lui Coropiţă Marin, poliţist ce şi-a desfăşurat activitatea în brigada anticomunistă, arestat pe 18 Iulie 1948: „Am fost vizitat de mai mulţi ofiţeri la Făgăraş, unde eram închis. M-au anchetat în legătură cu diferiţi comunişti din timpul ilegalităţii şi mai ales cu comportarea lor. La un moment dat am fost luat şi transportat la Ministerul de Interne. După o perioadă de refacere cu o alimentaţie mai aparte decât cea de la închisoare, am fost chemat şi mi s-a comunicat că s-a hotărât eliberarea mea şi chiar reîncadrarea în muncă, dar doresc să constate dacă nu sunt un duşman al regimului şi dacă pot să le dau o mână de ajutor. Mi s-a lăsat să crească părul, am fost îmbrăcat în haine civile şi am venit la tribunal lăsând impresia că sunt om liber. Aici am depus mărturie, sau mai precis am minţit că Lucreţiu Pătrăşcanu era informatorul siguranţei statului însă de eliberat, tot nu m-au eliberat". Deci aşa cum minţise, la rândul lui a fost minţit, fiindcă în 1957 se afla decepţionat la Jilava, iar în 1958 a murit în închisoarea din Gherla. Asta e răsplata comunistă. După omorârea lui Ştefan Foriş, circula zvonul că mama lui s-a dus la Ministerul de Interne să ceară informaţii despre fiul ei. Bătrâna a fost urcată într-un automobil, dusă la lacul Herăstrău, omorâtă şi aruncată în apă. Cunoscând practicile securităţii, nu este exclus ca zvonul să fie o realitate. ��� �����

Comandantul Fecioru a obţinut aprobarea Ministerului de Interne pentru transferarea noastră de la Poarta Albă şi a lansat zvonul că ne duce la închisori ca pedepsiţi. La începutul lui Iulie 1954, un lot de peste 40 de persoane părăseam albia canalului morţii: Nelu Dumitru, Haiduc, Iusco Gavrilă, Prof. Ilie Ion, Ion Pâslaru, Remus Radina, Octavian Rădulescu, Hristache Stratulat şi alţii. In zornăitul lanţurilor lui Radina şi Stratulat am trecut prin faţa comandantului Fecioru, care ne-a dat ultimul onor înainte de plecare. Radina S-a oprit şi i-a spus, arătând spre un castru roman: „Ne plâng strămoşii de decăderea în care am ajuns". Drumul până la Bucureşti l-am făcut într-o dubă, pe o căldură insuportabilă. Eram înghesuiţi, dezbrăcaţi la piele şi sudoarea curgea şiroaie. O astfel de călătorie pe caniculă, fără apă suficientă, unii peste alţii, este mai rea decât o pedeapsă. E o tortură. Ajunşi la Jilava, am mai stat o zi împreună într-o curte de izolare, tot sub soarele dogoritor de Iulie, după care am fost despărţiţi de cei veniţi cu diagnosticul TBC. Aici, în acea izolare de tranzit, am mai întâlnit pe Tiţa, un fost poliţist din Craiova, condamnat la 15 ani, venit cu o altă dubă de la Făgăraş şi Aiud. Spre seară, împreună cu Haiduc, Radina şi Stratu-lat am fost duşi în camera 6- Reduit, o cameră de cea. 60 m. pătraţi, cu o fereastră pe jumătatea celorlalte şi cu obloane bătute în cuie, în care se găseau cam la 200 de persoane. Era dormitorul în care cu patru ani în urmă murise sufocat Mânaru, din cauza lipsei de aer. Şi acum totul rămăsese neschimbat. Puşcăria tot aglomerată, ceea ce însemna că securitatea muncea din greu. Noul călău al Ministerului de Interne, Alexandru Drăghici, nu dorea să fie mai prejos decât Teohari Georgescu. Într-una din zile, după baie, lui Stratulat i s-a făcut rău. Am bătut în uşă, am cerut să fie scos pe culoar ca să-l întindem pe o rogojină deoarece, fiind bolnav de inimă, din cauza lipsei de aer se sufoca. Cu mare greutate l-au lăsat pe culoar până la închidere. Camera devenise ca un cuptor, atmosfera insuportabilă din cauza obloanelor puse la ferestre. După aducerea hârdaielor cu mâncarea de seara, ştiind ce va urma, am stat cu Radina lângă uşă. Şeful secţiei a deschis şi a luat pe primii doi afară. Ne-a dus lângă Stratulat, spunându-ne: „Luaţi-l"! — Ce să facem ?, am întrebat. — Să-l luaţi şi să-l duceţi în celulă. — Noi am cerut să-l scoateţi, că murea acolo. Omul a construit canalul şi mai are o lună până la eliberare,

trebuie să-şi vadă copilaşii. Noi nu putem să-1 ducem la moarte. în această celulă au mai murit oameni sufocaţi. — Cum, nu-l duceţi ? a întrebat mirat gardianul. — Duceţi-l d-voastră la moarte, pentru că aceasta vă este misiunea. Deschideţi uşa şi vedeţi ce iese de acolo ! Intr-adevăr, în celulă se găseau hârdaiele cu mâncarea caldă. Era un abur de nu se vedea om cu om. După câteva minute plutonierul a venit cu fierarul şi ne-a bătut lanţuri la picioare, ducându-ne apoi într-o cameră fără fereastră, cu apă pe jos de vreo 5 cm. Acolo se găseau două paturi de fier, fără saltele. Radina devenise proprietarul a două perechi de lanţuri. Pe cele de la canal le avea în camera 6, sub prici. Fiind aşa de slăbit, cu picioarele ca nişte oase înfăşurate în piele, a reuşit să le scoată din inelele de fier. Nu după mult timp a fost adus şi Hristache Stratulat, care între timp se certase cu Czaki, comandantul Jilavei, venit să rezolve problema. în discuţia care a avut loc, revoltat de atitudinea maiorului, Stratulat i s-a adresat spunându-i: — Nu vă e ruşine să vă purtaţi aşa, când Molotov umblă cu căciula-n mână la Geneva să cerşească pacea ? (făcea aluzie la Conferinţa care tocmai se încheiase pe data de 21 Iulie, în legătură cu pacea din Coreea şi Indochina). Am mai văzut unul grozav, cu două stele mai mult pe umăr (arătând cu mâna spre epoleţi), şi acum e alături în celulă, aici în Jilava"! (făcea aluzie de data aceasta la colonelul Albon care se găsea condamnat pentru crime contra umanităţii de cei pe care-i servise). Cu toate aceste condiţii mizerabile, aici în noua celulă aveam aer mai mult, ceea ce era foarte important în luna iulie. După 5 zile de izolare am revenit în camera 6. Intre timp ne-a parvenit ştirea că TBC-iştii au plecat la Târgu Ocna, unde era, dacă se poate spune aşa, un fel de sanatoriu, dar tot închisoare. Aerul de acolo şi faptul că nu erau aşa de înghesuiţi, conta mult. Noi speram să ne eliberăm din Jilava, deoarece aveam mai puţin de o lună până la expirarea pedepsei. La începutul lui august am fost puşi din nou în dubă şi transportaţi. Bănuiam că ne duc la Aiud. în tren aceleaşi condiţii mizerabile de călătorie, completate de o căldură inăbuşitoare. Drumul a durat trei zile cu trenuri personale, cu opriri pentru coborâri şi urcări de deţinuţi. Hrana rece, alcătuită din slănină sărată şi râncedă, marmeladă fermentată, la care se adăuga lipsa de aer şi înghesuiala, au făcut ca drumul să fie un calvar. In sfârşit am ajuns la Oradea, unde nici nu visam. Singura satisfacţie a celor de la Poarta Albă a fost că ne-au trimis în tranzit cu duba la cel mai îndepărtat penitenciar (circa 900 km), în perioada cea mai insuportabilă de călătorit: Iulie—August. Oradea ne-a primit ca de obicei, rece. Inchisoarea în centrul oraşului, dar gardienii, ca peste tot, tot cu apucături de brute. Ne-au cerut să ne tundem. Noi am refuzat, spunând că mai avem 10—20 de zile până la eliberare. N-au voit să ţină cont. Noi n-am acceptat. Până la urmă ne-au ţinut cu forţa şi ne-au tuns. Aici am stat, în afară de cei veniţi de la Canal, cu inginerul Mircea Ionescu de la Reşiţa şi preotul Cutcan din comuna Şoricani, ambii aduşi de la Sighet. Acolo au fost izolaţi în acea închisoare în care se găseau foştii demnitari şi episcopii catolici şi greco-catolici. După moartea lui Maniu, la 4 Februarie 1953, au început să disperseze pe cei de acolo şi treptat închisoarea şi-a pierdut caracterul politic. De la ei am aflat regimul dur la care au fost supuşi. Tot aici am auzit de evadarea de la Aiud, prin care Spulbatu, fost ofiţer de aviaţie, Şirianu, ziarist din Pâncota şi Greceanu, fost ofiţer,au încercat să-şi câştige libertatea. Primii doi, întâlnind pe traseu pe comandorul Tăutu, l-au omorît pentru a nu da alarma. Aceasta însă le-a agravat situaţia, costându-i şi pe ei viaţa. Evadarea a avut ca urmare instaurarea unei şi mai crunte terori la Aiud. La Oradea am reuşit să aflăm veşti din celula alăturată, transmise prin alfabetul Morse. Acolo se găseau Miron, din Târgu Trotuş, Românu ,.originar din Banat şi Coţofan, din Ardeal. Ei erau condamnaţi la moarte, fiind implicaţi în evadarea de la mina de plumb Valea Nistrului. Ţucă, ofiţer de artilerie, fiu de preot din Gorj, care organizase evadarea, a fost executat. Despre el am mai aflat pe parcurs că a stat în greva foamei foarte mult timp, într-o izolare din Gherla, înainte de a fi executat. Pe ziua de 10 August 1954 stăteam liniştit. Ceilalţi din celulă erau frământaţi în legătură cu eliberarea mea. Eram primul dintre ei căruia îi expirase pedeapsa, şi curiozitatea creştea. Toţi se întrebau cum va reacţiona administraţia. Farmacistul Hristache Stratulat S-a apropiat de uşă şi a început să bată. Gardianul a venit şi a întrebat ce S-a întâmplat. Stratulat a cerut să vină imediat cineva de la grefă. - De ce ? — Cum de ce ? Cum îşi permit să ţină închis un om a cărui pedeapsă a expirat ? A muncit, a făcut canalul, a executat pedeapsa şi acum nu i se dă drumul ?! Mi-a luat numele şi după o oră a venit un plutonier cu dosarul. M-a întrebat : tata, mama, data naşterii, când am fost arestat şi pedeapsa. Datele corespundeau. A plecat. Inainte de masa de prânz am fost luat cu bagajul. De-

abia am avut timp să ne îmbrăţişăm. Lecţiile le învăţasem de mai mult de o lună. Pe parcurs adăugasem altele. ����������

De la penitenciar am fost dus cu un însoţitor la Securitatea din Oradea, unde m-au întrebat ce intenţii am şi unde vreau să mă stabilesc. Pe la trei după amiază mi s-a înmânat „Foaia de eliberare" şi un CEC de 169 lei, bani ce-i câştigasem în 4 ani de muncă la canal. Aceasta, ca să nu creadă lumea că deţinuţii au fost duşi pentru a fi exterminaţi. Munca le-a fost plătită. Din ce-au câştigat S-a cheltuit cu întreţinerea lor. Pe deasupra le rămâneau bani să se întoarcă acasă. După primii 50 de paşi de la ieşirea din Securitate, m-am oprit să văd dacă nu mă urmăreşte cineva. După aceea am întrebat unde este CEC-ul. Când am intrat înăuntru, probabil văzându-mă tuns, o doamnă de la ghişeu i-a rugat pe cei de la coadă să-mi dea voie înaintea lor. M-a întrebat cât vreau să scot. „Tot" am răspuns. A zâmbit şi în câteva minute am primit banii. După ce am ieşit, cu o trăsură m-am repezit la părinţii lui Haiduc Iosif, care era din Oradea, pentru a scăpa de prima obligaţie. Seara am luat trenul spre Bucureşti, prin Timişoara, unde mai aveam două comisioane. Până la Arad, pe drum; nişte ceferişti şi-au dat seama că vin de la închisoare. N-am scăpat până n-am mâncat cu ei şi n-am cinstit nişte palincă . Mi-au povestit c-au fost detaşaţi la Canal. Acolo au ajutat pe deţinuţi cu mâncare, cu ziare, cu tot ce-aveau la îndemână, pentru că intrau cu garnitura în sectoarele de lucru. La Orşova, grănicerii nu mi-au dat voie să cobor, nici ca să iau apă, pentru că nu aveam autorizaţie. De aici şi până la Simian mi-au dat lacrimile când am văzut de-a lungul Dunării trei rânduri de sârmă ghimpată, iar pământul arat. Ţara toată devenise o închisoare. Valurile bătrânului Danubiu nu mai puteau fi mângâiate de mână românească. Prin gări era portretul enorm al unui măcelar cu barda-n mână, plină de sânge. La Craiova am ajuns de ziua mamei. Era Sfânta Măria. Mă aştepta cu candela aprinsă. După 24 de ore am plecat la Bucureşti. Ajuns în miez de noapte, am bătut la uşa unor vechi cunoştinţe. M-au primit cu mare bucurie. Până la ziuă n-am mai închis ochii. Tot acolo am întâlnit o tânără studentă, cu care, exact la un an de la cunoştinţă, m-am căsătorit. Primele neajunsuri le-am întâmpinat la miliţie. Nu vroiau să-mi dea voie să mă stabilesc în Capitală. Circumscripţia de miliţie de la Şoseaua Kiseleff, pe raza căreia avusesem domiciliul, mi-a spus că zona e închisă şi nu pot accepta stabilirea. — „Bine, am răspuns. Eu rămân aici. Am venit cu bagajul de la închisoare, n-am cerut să ies, n-am unde locui şi-n consecinţă dorm aici"! S-au uitat cam lung la mine. Am stat liniştit pe bancă şi pe la prânz am scos o bucată de pâine goală şi am început să mănânc. Intr-un târziu cineva m-a întrebat ce am de gând. — Să stau aici, i-am răspuns calm. Pe la ora 13 m-a chemat şeful circumscripţiei în birou şi m-a întrebat dacă nu am pe cineva care să mă primească, fiindcă la el în „Circă" nu se poate, cu toate că am avut domiciliul aici. I-am spus că ştiu un bătrân pensionar, dar n-am curaj să intru în curtea lui, pentru a nu-i face necazuri. — Eu îţi garantez că nimeni nu va avea de suferit. Dau telefon în faţa dumitale la „Circa" respectivă şi te duci să-şi faci stabilirea acolo "! Intr-adevăr, a dat telefon undeva pe lângă strada Cluj. A spus că s-a aprobat de la direcţia miliţiei Capitalei să mi se facă buletin de Bucureşti, şi m-a trimis acolo. Deci, între timp acţionaseră. M-am dus unde m-au trimis şi mi s-a spus să aduc anumite acte pentru buletin. într-o săptămână eram din nou bucureştean. Dormeam într-o cămăruţă cu bătrânul Ion Iancu şi soţia lui, care dacă ar fi putut mi-ar fi dat şi luna de pe cer, numai să mă simt bine. Libertatea de afară era o ficţiune. Lumea era timorată, suspiciunea domnea peste tot. Securitatea şi miliţia erau cele care hotărau soarta fiecărui cetăţean. Oamenii se strecurau cu greutate şi se fereau unii de alţii. �� ��� ��� �� �����

Acest lagăr a luat fiinţă, ca o anexă a celui de la Peninsula, în anul 1953, după moartea lui Stalin. Aici au fost

duşi peste 400 de deţinuţi politici, oameni specializaţi în lucrările mecanice, sub îndrumarea lui Traian Şişu, un bun coleg de suferinţă, care a căutat să salveze cât mai mulţi din brigăzile conduse de oamenii administraţiei. Printre cei care i-au dat sprijin nemărginit lui Traian Şişu în acţiunea de salvare a oamenilor s-au numărat următorii ingineri şi specialişti : Dimitriu Radu, Dissler Ion, Rusu Ştefan şi Ţiei Mihai. Toţi fuseseră aviatori, ceea ce a dovedit că erau oameni de sacrificiu şi în lagărul de exterminare, nu numai în armată. Centrul Ovidiu era compus din : — O hală imensă unde se găseau 16 strunguri mici, 2 strunguri mari, raboteze, ajustoare şi sculăria. — O hală imensă din lemn, cu pereţii dubli, cu ferestre fără nici un geam, în care se montau pe bandă12 motoare. Se mai găseau 4 motoare care se rodau la rece, în timp ce altele trei - fiind încheiate - se rodau la cald, având fiecare în axul arborelui motor nişte palete de mărimea helicelor de avion, care constituiau sarcina. Alături se mai aflau motoare demontate care aşteptau spălatul pieselor, şi altele pregătite pentru a intra pe bandă. — O hală pentru spălarea pieselor, adăpostind şi tinichigeria. — Fierăria şi birourile constituiau alt obiectiv de pe platoul de lucru, care era despărţit printr-un gard de sârmă ghimpată de barăcile de dormit, bucătărie şi o zisă infirmerie, condusă de un medic turnător. In interiorul acestei curţi se afla o magazie imensă de materiale, unde se executau sudurile autogene şi electrice. Aici se confecţionau tuburi de 500 mm. diametru şi cu o grosime de 6 mm Peste toate aceste lucrări, locotenentul major, Vornicu, era numit comandant. Aşa cum am spus mai sus, acest lagăr ţinea de „Peninsula", unde conducea Cornăţeanu, alias Chon, o figură sinistră care a terorizat pe deţinuţi. El a venit în acest lagăr şi a dat dispoziţie gardienilor să nu lase pe cei ce lucrează, decât în cămaşă şi zeghe. Toamna şi iarna dobrogeană i-a distrus pe mulţi, îmbolnăvindu-i de TBC. Pe ploaie, deţinuţii, cutreierând noroaiele, trebuiau să ducă la ghilotină foile de tablă şi să târască toate fiarele. Tot în aceste condiţii trebuiau să vălţuiască tabla groasă, iar sudorii să lucreze. Deţinuţii îşi blestemau zilele. Traian Şişu se chinuia să găsească soluţii mai omeneşti. Pe răspunderea lui a dublat echipele în timpul nopţii, ca să lucreze câte 4 ore fiecare, iar aparatele de sudură să-şi regleze activitatea, după împrejurări, avându-se grijă să se vadă flacăra oxi-acetilenică la postul de control. Din cauza acestor condiţii grele, cei 400 de deţinuţi au declarat greva foamei. Comandantul Cornăţeanu a venit de urgenţă şi toată lumea a fost obligată să intre în barăci. Mâncarea S-a întâmplat să fie bună în ziua aceea. Cornăţeanu cu polonicul în mână răscolea în hârdău să excite apetitul şi să laude calitatea. Lumea era nepăsătoare. La un moment dat a întrebat: cine vine să ia mâncarea?, încercând să spargă greva. A ieşit în faţă deţinutul Ion Ion. Comandantul a început să-l laude că şi-a dat seama de greşala comisă. — Uite un băiat bun;decenu-l urmaţi şi voi, să veniţi să luaţi mâncare ? Şi Chon—Cornăţeanu— personal, cu polonicul în mână, îl afundă în hârdău şi-i spune: adu-ţi gamela ! Deţinutul face ochii mari, se dezmeticeşte şi-i răspunde: — Păi eu nu v-am cerut mâncare ! — Atunci, de ce ai venit aici ? — Am crezut că aţi spus să iasă afară cine nu renunţă la grevă, şi întorcând spatele comandantului, Ion Ion S-a întors în mijlocul colegilor care au explodat în râs. Furios, Chon a luat 15 deţinuţi şi i-a dus la închisoarea de la Peninsula, amenajată după închiderea canalului, împreună cu ei au fost luaţi şi inginerii cu specialiştii care conduceau procesul de producţie. La Peninsula s-a dezlănţuit fiara din Chon. în prezenţa lui şi cu participarea personală, în fiecare zi, greviştii erau bătuţi de gardieni. Nu se mulţumea numai cu atât. Punea pe gardieni să le deschidă gura cu cleştele spre a le introduce furtunul de alimentare forţată. Unora le-au rupt dinţii. Această tortură a durat o lună de zile. Deoarece lucrările la centrul mecanic mergeau prost, dat fiind că cei pedepsiţi erau şi cei mai capabili, Chon a renunţat la măsurile de represiune şi i-a trimis înapoi, însoţiţi numai de Rusu Ştefan. Condiţiile de lucru continuau să fie din ce în ce mai rele. Iarna era foarte geroasă Lucrul se făcea tot în cămaşă şi în zeghe. In hala de lemn unde se montau cele 12 motoare, nu se mai putea rezista. Din cauza lipsei geamurilor, curentul de aer era amplificat de cel al helicelor motoarelor de rodaj. Cei doi care supravegheau motoarele, îngheţaţi de frig, au pus nişte benzină într-o găleată şi i-au dat foc să se mai încălzească. O flacără s-a ridicat până-n tavan şi ameninţa să ia foc întreaga baracă. Unul din ei s-a dezbrăcat de zeghe, a prins găleata şi a aruncat-o pe fereastră. Dar focul a căzut printre cei doi pereţi şi incendiul s-a dezlănţuit. Văzând care este situaţia, Ion Ion, care se afla în apropiere , s-a repezit, a luat

extinctorul din cui l-a clătinat bine şi l-a pus în funcţiune. Dar fără rezultat, fiindcă n-a funcţionat, fie că soluţia era prea veche, fie că aparatul nu funcţiona. Disperat, a sărit pe fereastră şi a rupt sigiliul de la extinctorul pe cele două roţi. A învârtit roata şi din nou ghinion. Acesta era defect. îi rămăsese ultima soluţie, furtunul de incendiu, l-a desfăşurat de pe suportul lui şi când să-l cupleze, a constatat că era rupt unul din căţeii care intrau pe canalul gurii de apă. Cuplarea nu s-a putut face. Era sfârşitul încercărilor. Baraca fiind îmbibată şi cu motorină, flăcările au învăluit-o în întregime, în câteva minute. A ars toată până în temelii, iar motoarele -fiare vechi topite-. Până şi stâlpii electrici care se aflau spre colonie ardeau ca nişte torţe. Deţinuţii care au încercat să facă ceva pentru stingerea incendiului, aveau feţele arse şi pline de băşici. Securitatea şi-a făcut apariţia, a înconjurat lagărul şi a tras câteva rafale de mitralieră în aer. Panica a fost de nedescris. Pompierii civili care încercau să facă ceva, fără rezultat, au fost somaţi să iasă afară, pentru a putea trage în deţinuţi. Ei însă au refuzat să părăsească incinta lagărului. Funcţionarii civili, care lucrau în birouri, au ieşit afară şi s-au amestecat printre deţinuţi pentru a împiedica un masacru. Până spre seară nimeni n-a plecat de la faţa locului. A doua zi, la ora cinci, toţi deţinuţii au fost scoşi în zeghe şi în cămăşi în mijlocul lagărului, în timp ce fiecare era anchetat: Cine a dat foc? Nimeni nu ştia. După această întrebare au rămas tot afară, până seara. 8 zile a durat acest chin barbar, la care comandantul Chon participa din plin. Punea să fie oamenii verificaţi ca să nu aibă altceva îmbrăcat pe sub cămaşă. 8 zile au fost ţinuţi în picioare şi dezbrăcaţi. A opta zi, doi deţinuţi au declarat de bună voie, pentru a salva pe colegii lor de suferinţă, că ei au dat foc. După această nenorocită întâmplare au fost trimişi la minele de plumb : Valea Nistrului şi Baia Sprie ������ �� �� �����

Din relatările învăţătorului Gheorghe Popa. „In noapte am ajuns la acest lagăr numit Km.31. Era luna noiembrie. Acolo se găseau numai deţinuţi de drept comun. După ce am fost introduşi într-o sală mare, au venit şefii de detaşamente,(brigadierii), care au început să aleagă dintre noi pe acei care arătau mai voinici, mai tineri, aşa cum citisem că se făcea în Africa comerţul cu sclavi. După ce au ales ce le convenea, am rămas o parte refuzaţi, ca nişte cantităţi neglijabile Uitându-ne unii la alţii, după trei luni de la arestare, tot după atâta timp de chin şi înfometare, păream nişte umbre, nişte arătări. A venit brigadierul Pădureanu (fost învăţător condamnat pentru crime imaginare de război) , care ne-a luat în primire. Era un om înţelegător, manierat şi se silea să se poarte cât mai civilizat cu noi. A doua zi după ce ni s-a dat pâinea, am fost duşi să lucrăm la consolidarea unui parapet de linie ferată, cu zidărie de piatră. Bolovanii aveau câte 30—40 kg. fiecare. A fost greu la început. Din ce în ce, odată cu obţinerea puterilor noastre datorită hranei suficiente şi substanţiale, pietrele se uşurau în aceeaşi măsură. Comportarea miliţienilor era surprinzător de omenoasă. Comandantul lagărului era un tânăr maghiar cam de 30 de ani, care se străduia ca toţi deţinuţii să fie mulţumiţi. In zilele când ploua, dădea ordin să fim duşi în camere, unde se făcea focul pentru a ne usca hainele. Niciodată n-am fost înjuraţi sau ameninţaţi. După vreo trei săptămâni, politicii am fost scoşi şi anunţaţi că plecăm la lagărul Capul Midia. Cei de drept comun au început să ne compătimească, de ce ne va aştepta sub conducerea comandantului Borcea, a cărui faimă de călău era peste tot cunoscută". Am înserat acest lagăr, pentru a se observa diferenţierea de comportament între deţinuţii condamnaţi de drept comun (pentru hoţii şi crime) şi politici, care în cazul de faţă nu aveau nici o condamnare, nici o vină. Sau poate vina de a se fi născut Român pe acest pământ. In timp ce deţinuţii de drept comun lucrau în aceste condiţiuni, deţinuţii politici -condamnaţi sau administrativi- munceau pe orice vreme, nemâncaţi, bătuţi, înjuraţi, din zi în noapte, fără să ştie ce înseamnă o zi de odihnă. ������

Această închisoare se află în oraşul cu acelaşi nume aşezat pe Someşul Mic, la Sud de Dej. Datorită acestui loc de tortură, oraşul şi-a căpătat o faimă proastă. Nu există om în România care să nu fi auzit de Gherla. Acei care au avut nefericirea să cunoască infernul de acolo, îl văd în permanenţă pe Goiciu. Numai numele e de om,

restul de fiară, animal feroce, ce nu ştia decât să bată, să înjure şi iar să bată. Faima îi era cunoscută înainte de a sosi aici. închisoarea Galaţi l-a cunoscut în desfăşurarea lui demenţială. Această brută, Goiciu Petre, a fost mutat aici în anul 1952. Inaintea lui trecuse să facă puţină ordine Cseller, o altă figură sinistra, de care s-a amintit în legătură cu torturile de la Piteşti din timpul reeducării şi care s-a sinucis după înlocuirea celor vinovaţi de crimele de acolo, cu alţii la fel de fioroşi. Gherla a fost închisoarea pe unde au trecut frontierişţii şi cei fără culoare politică. De aceea vom găsi aici tot felul de intelectuali cu renume, în frunte având pe înalţii prelaţi ai Bisericii Catolice de ambele rituri şi foarte mulţi preoţi, între care şi ortodocşi. Invăţătorii satelor vor fi şi ei în mijlocul poporului, fiindcă numărul ţăranilor care au trecut pe aici a fost de ordinul zecilor de mii. Ofiţerii şi avocaţii au îngroşat şi ei numărul martirilor de la Gherla. Dar tineretul a fost la înălţime şi ca număr, dar mai ales ca atitudine. Vom găsi nume care au înfruntat pe Goiciu şi n-au precupeţit nimic în lupta de a îmbunătăţi situaţia de aici. Pentru a instaura regimul de teroare din închisoare, Ministerul de Interne i-a dat mână liberă lui Cseller să-şi aducă colaboratori. Voi aminti o parte dintre acei care au condus procesul de distrugere al fiinţei umane: Mihalcea, o fiară, pe care Goiciu l-a făcut ginere. Locotenent Istrate, Tudoran, Domocoş, care nu poate fi socotit ca făcând parte din specia umană, Andraş, Ardeleanu, Avădanei, Bărbosu Ion, doctorul administraţiei, care se pare că a fost executat tot de comunişti, Bodea, Bota, Cârciu, Chioreanu, Deneş, Dimiş, Gheorghiu, Mihăilescu, Mesaroş, Pop 1 şi Pop 2, Potcoavă, Sabo, Şomlea, Todea Vomir, Sebestany. . . O notă mai bună, poate chiar de trecere, ar putea obţine : Guşti, Petrică Stan, Zahanu. . . Pentru a încerca să intimideze pe deţinuţi şi să generalizeze teroarea, conducerea statului comunist şi a Ministerului de Interne a hotărât să trimită studenţii reeducaţi la Piteşti spre celelalte locuri de exterminare: Aiud, Ocnele Mari, Peninsula, Târgu Ocna şi Gherla. Aici, colonelul Cseller a adus pe Ţurcanu Eugen, căruia i-a dat închisoarea în primire pentru începerea reeducării. Printre cei sosiţi s-au numărat: Bucoveanu Codin (Politehnică Bucureşti), Calciu Gheorghe-Dumitreasa (Medicină), Cerbu Ion, Crăciunescu Gr., Diaca Dan (Medicină), Dumitrescu Dan (Iaşi), Glodeanu, Grama (trei fraţi), Henteş, Ionescu Eugen, Juberian Constantin, Leonida Titus, Levinschi Mihai, Lucinescu Dan, Mărtiniş, Mandinescu Sergiu, Munteanu Eugen, Pop Alexandru, Popescul., Puşcaşu Ion, Rec Ludovic, Şerbănescu Paul (elev), Sobolevschi, Stoian (elev), Teodoru, Tomiţa Octavian, Voinea Nicolae Octavian. Această acţiune de reeducare a început în camera 99 spital şi continua să se extindă. Intre timp ,în lagărul de exterminare de la Peninsula au fost omorâţi Dumitrache şi doctorul Simionescu de echipa condusă de Bogdănescu Ion —student medicinist— venit de la Piteşti, iar alţii au fost schilodiţi. De acolo am reuşit să transmitem în Turcia ceva date în legătură cu aceste crime abominabile. Radio Ankara a făcut cunoscute informaţiile primite. Desigur că şi acest fapt a contribuit la o derută în Ministerul de Interne. Pe data de 14 Noiembrie 1951, la 4 luni de la omorârea doctorului Simionescu, au încetat demascările la Gherla, iar peste circa 10 zile un lot de 10 bătăuşi-criminali plecau în lanţuri, în frunte cu Ţurcanu Eugen. Cam în acelaşi timp s-au dizolvat şi brigăzile de tortură ale studenţilor de la lagărul de exterminare -PENINSULA- şi nu după mult timp au plecat şi de aici peste zece călăi, tot în lanţuri. La Gherla a fost omorât Ion Fluieraş de către Henteş şi Rec Ludovic:. Aurelian Pană este a doua persoană care a fost ucisă de Dan Diaca şi Rec Ludovic. Deoarece Rek Ludovic este factor comun în ambele crime, încerc să-l prezint în câteva cuvinte , după informaţiile culese. A fost membru de partid înainte de venirea trupelor ruseşti, iar după 1944 a lucrat împreună cu Gheorghiu—Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol şi alţi călăi ai neamului românesc. Intervenind neînţelegeri între ei, bănuindu-l pe Rec Ludovic că joacă pe mai multe tablouri, l-au arestat. învinuirea a fost găsită imediat : în timpul zisei ilegalităţi ar fi dat informaţii siguranţei din Galaţi cu privire la unii bănuiţi comunişti care făceau spionaj în favoarea Rusiei. Această figură sinistră va continua să rămână în închisoare până în anul 1964 şi-l vom întâlni în perioada celei de-a doua reeducări când va avea un rol nefast , alături de Sorin Popa şi alţi netrebnici. In luna Martie 1952 s-a trecut în Gherla la zisa reeducare prin muncă şi deţinuţii cu pedepse mai mici au fost scoşi sub conducerea unui anume Benedek, maistru civil, care împreună cu fiul lui au terorizat pe cei din ateliere. Hatmanu, fost plutonier, originar de prin jud. Vaslui, a ajuns un fel de şef şi unealtă a administraţiei, în acest post bătea şi înjura mai rău decât gardienii. La fierărie, sub loviturile şi strigătele lui Hatmanu, deţinuţii loveau cu barosul într-un ritm infernal, până cădeau istoviţi. Toamna anului 1952 a adus pe Petre Goiciu în funcţie de comandant. în luna octombrie a aceluiaşi an a plecat

de aici un alt lot de torţionari, tot în lanţuri. Printre ei se găseau Voinea Octavian şi Pop Alexandru, doi fioroşi schingiuitori. Ministerul de Interne începea o anchetă în legătură cu cele petrecute la Piteşti, încercând să se disculpe şi să arunce vina pe studenţii care ar fi acţionat din proprie iniţiativă. O parte au fost executaţi, iar alţii condamnaţi la pedepse mari. In luna Iulie 1953 au sosit în Gherla peste 2.000 de deţinuţi veniţi de la „Canalul Morţii" ,unde lucrările fuseseră abandonate. Pe data de 20 Februarie 1954, Goiciu a introdus izolarea completă şi tortura a luat forme demenţiale. Despre aceasta voi relata câteva aspecte. In această perioadă, peste ţară se aşternuse una din iernile cele mai grele. In închisori repercusiunile s-au simţit şi mai mult din cauza lipsei de mâncare şi a frigului. Pentru motive imaginare, gardienii pedepseau cu bătaia şi izolarea. Izolarea pe această vreme era egală cu condamnarea la moartea. Pe unii i-au găsit degeraţi în izolare. Foarte mulţi s-au îmbolnăvit de TBC. Industria crimei organizate de la Gherla funcţiona în plin şi Goiciu îşi făcea datoria de călău. După datele culese de la o persoană ce avea legături cu administraţia închisorii Gherla, pe acolo au trecut peste 30.000 de deţinuţi politici până la sfârşitul anului 1954. Dintre ei am reţinut o infimă parte: Bălănescu Nicolae, profesor din Craiova, Balaş Emil; Blaga Ion, Buta Vasile; Buzdugan Alexandru; Comăndăşescu Mucenic—din lotul partizanilor lui Arsenescu; Cinciu, preot din Craiova; Ciuceanu Radu, (student din Craiova); Coconeţi Victor,(din Bucureşti); Coşereanu Alexandru; Cotruţ Tudor, din Teleorman; Crişan Ianoş (din comuna Mirişu Mare jud. Satu Mare); Diaca Cornel (student la Iaşi); Desideriu Ion( avocat); Drăgănescu Vlad, student, Flueraş Ion, fruntaş socialist, Secretarul Marei Adunări Naţionale de la Alba din 1 Decembrie 1918, omorât de studenţii reeducaţi. Fortunescu D.C., profesor din Craiova; Hodorog Vasile, ţăran din comuna Ovidiu jud. Constanţa, fost primar liberal; Iacobescu C, student; Iovănescu Paul, student de la Craiova; Man Leon, preot din comuna Caianul Mic jud. Bistriţa Năsăud, mort în închisoare în luna Martie. 1953; Micle Alexandru, dr. în Drept, din Satu Mare; Nuţu Nicolae; Pană Aurelian, fost ministru, omorât de studenţii reeducaţi; Păiş Mihai, ofiţer; Rebreanu Aurelian; Roncea Viorel; Socaciu, tată şi fiu, ţărani chinuiţi într-un mod barbar; Sereanu Nae din Balş; Stănescu S.; Tătaru Vasile, preot din Bistriţa Năsăud, a făcut peste 5 ani închisoare, după ce în tinereţe, ca teolog, fusese închis şi de Unguri la Seghedin. Timaru Mihai, ofiţer moto-mecanizat, arestat în lot cu Jenică Arnăutu, cu organizaţia de rezistenţă din Munţii Ceahlăului. în 1954 era anchilozat din cauza izolărilor făcute în condiţii de exterminare; Tudor Dumitru, student din Craiova; Tudorache Tudose, din Craiova; Vasilache; Vlad Mircea; Bobescu Traian; Barbu Ion, din com. Felmer-Făgăraş. ������� �� ������

După lungi peregrinări prin infernul comunist, Alexe ajunge la Gherla tot piele şi os. Refuză să iasă la muncă în ateliere, fiindcă nu mai poate. Goiciu a fost anunţat şi a sosit să lămurească pe bandit. — Mă tu nu înţelegi ? De ce eşti nebun? De ce nu eşti cu noi, cu clasa muncitoare ?. Şi tot privindu-1 fix, fiindcă încerca să-l înfioreze cu privirea, îl recunoaşte. Avea o privire demenţială şi o memorie fantastică a figurilor. Izbucneşte şi se repede cu pumnii şi cu piciorul: — Banditule, iar ai dat peste mine. Ţi-am spus să te fereşti; Aici nu mai e nici îndurare, nici suspin, ci moarte fără de sfârşit. Era o parafrazare reală după cântările de la înmormântare, pentru că în închisoarea Gherla moartea a fost permanentă şi cine a mai scăpat trăieşte ca o umbră, se chinuie cu viaţă, căci nu mai este bun de nimic, oricât ar vrea să pară. E un mort, cu ceva zile. In 1952—1953 izolarea se găsea la parter. Tot acolo se aflau şi muribunzii. Intr-una din zile Alecu este scos din izolare pentru câteva minute şi dus să schimbe cearceaful unui bolnav. Când i-a deschis uşa şi a păşit peste prag, a avut impresia că intră într-o cameră de gazare, dar s-a liniştit văzând pe cineva ce părea a om atârnând într-un hamac. Pe pat nu mai putea sta. S-a apropiat de făptură şi a încercat să-i strângă cearceaful, dar când a ajuns la mijloc n-a mai putut să-l desfacă. Era lipit de şira spinării în sânge închegat. Şi un miros de te dobora. A cerut apă şi încet, încet, l-a desprins. Omul făcuse viermi ; nu mai vorbea. Cine-o fi fost ? Numai Dumnezeu ştie. In colţul camerei era pâine adunată şi câteva gamele cu mâncare. . .pe de-asupra grăsime. Probabil a fost pus la

regim de refacere când nu mai putea mânca. Nici nu mai vorbea, gemea din când în când şi zăcea într-o duhoare de-ţi trăsnea capul. � �����

Avea nume. . .Mihalcea se chema. Avea şi profesie, zis ofiţer politic. In realitate, un criminal înalt de stat, blond, cu mustaţă şi o privire de fiară. Umbla îmbrăcat elegant, cu cămaşă imaculată şi mirosea a parfum. Un parfum persistent şi greţos, ca la Ruşi. Ii plăcea să umble noaptea, să viziteze deţinuţii pedepsiţi din carcere. Carcera era aşa de strâmtă că nu puteai să te laşi pe vine. Iţi intra os prin os, şi puteai să stai în ea cu săptămânile. Fiara avea o boală: deschidea uşa carcerii şi deodată se repezea cu creionul nelipsit din mână şi-l înfigea în carotidă. Pe doi deţinuţi, se ştie sigur că i-a omorât. Dând dovadă de ură feroce şi inventivitate în combaterea duşmanilor clasei muncitoare, Goiciu l-a făcut ginere pentru a nu i se stinge neamul satanic. ����� �� ����

Costică Alexe era pedepsit. Motiv nu avea, dar se inventa când domnul şef trebuia să-şi facă norma de vigilenţă. Cu lanţuri de picioare se afla pentru a patra noapte în camera din celula neagră. In miezul nopţii, Goiciu cu Mihalcea şi banda de terorişti deschid celula şi apoi uşa carcerii. Deţinutul e smuls afară şi toţi se reped cu pumnii, cu picioarele, cu ciomegele. . . Omul leşina. Intre viaţă şi moarte, aude pe Goiciu strigând: Să vină doctorul repede. . . aduceţi imediat doctorul. Peste luni de zile doctorul Ahmed, tot deţinut, povestea: „Măi Costică, dac-ai şti prin ce frică am trecut în noaptea aia ! Nu credeam că mai scapi cu viaţă. Am fost trezit din somn. De-abia mi-am tras pantalonii şi am apucat trusa, că sergentul m-a târât după el la izolare. . .repede. . .repede. . .aşteaptă tovarăşul comandant. Am crezut că unul din ei a păţit ceva. Când am ajuns gâfâind. . .tu zăceai pe jos. Goiciu S-a răstit la mine: fă-i ceva să nu moară ! Ce le venise, nu ştiu. Nu-i mai văzusem aşa disperaţi. Le era teamă să nu mai moară cineva ! Poate unde era după moartea lui Stalin. . . şi nu ştiau nici ei pe ce lume trăiau. I-am spus: Domnule comandant, n-am seringă ! e spartă. — Nu ştiu, fă-i ceva imediat să nu moară ! N-aveam dezinfectant, acul ca vai de mama lui, mai mult rupea. M-am repezit la toaletă, am dezinfectat acul cu acid fenic şi m-am chinuit să potrivesc spărtura corpului siringii ca să poată aluneca pistonul. Mă uitam la tine. . .sudorile mă treceau. . .dar te treceai şi tu. Atunci ţi-am spus. . .nu ştiu dacă mă auzeai: — Să nu te temi! o să te ardă puţin la intrarea acului. . . Am potrivit şi am introdus serul. — Ia dă mâna-ncoace ! Uite aici, se cunoaşte arsura acului. O să rămână semn". După zeci de ani Costică ne-a arătat mâna şi mie şi lui Chirilă. Se cunoştea încă urma. Cicatricea a rămas, ca şi amintirea fiarelor din acea noapte. ��������� � � �������

In închisoare urechea devenea organul cel mai perfecţionat. De la distanţă trebuia să perceapă orice zgomot, orice şoaptă şi din frânturi de sunete să declanşeze sistemul de alarmă şi apărare. Punerea la punct a sistemului de oprimare a dus la stricta supraveghere a deţinuţilor. Miliţienii de pază încălţau pâslari peste cizme şi se obişnuiseră să deschidă brusc uşa celulei pentru a surprinde orice activitate, chiar în locurile din unghiurile moarte. Izolare, care urmărea să te rupă de restul masei deţinuţilor oricât ar fi fost ea de neînsemnată, se făcea într-o cameră fără fereastră, fără pat, cu ciment pe jos. umed şi două zăvoare zdravene la uşă. Unul sus, altul jos.

Noaptea se cunoştea numai prin faptul că ţi se arunca înăuntru o scândură sau rogojină pentru a te întinde. Intr-o astfel de noapte Costică Alexe se trezeşte cu uşa deschisă brusc. Urechea formată l-a făcut de ruşine. Totul s-a mânuit perfect. Cheia a fost introdusă în broască şi manevrată în aşa fel numai până la răsucirea arcului. Răsucirea cheii S-a făcut în acelaşi timp cu tragerea celor două zăvoare şi pe uşa deschisă două persoane au făcut câte un pas. Alexe îi privea treaz, aşezat într-unul din unghiurile încăperii pe o zdreanţă de rogojină aşternută pe ciment. — Cum te simţi ? au spart tăcerea noii veniţi! — Dar cine sunteţi dumneavoastră ? — Suntem procurori din partea statului. — Care stat ? fiindcă aici nu este decât infern. . .şi afară la fel. înainte de a deschide uşa v-aţi întrebat pentru ce sunt eu aici şi de ce sunt miile de schelete care mai de care asuprite de nişte călăi ? — Te rugăm să fii cuviincios şi să ne răspunzi dumneata ! — Ce să vă răspund când în faţă vedeţi nişte schelete care ştiu mai mult decât voi. Nu ştiţi decât să vă parfumaţi, umblaţi noaptea ca strigoii şi ziua ca hingherii. Nu ştiţi ce-a căzut pe capul vostru. . . Uşa s-a trântit de data aceasta cu putere şi Costică a rămas în colţul lui nemişcat, pe zdreanţă de rogojină. ������ �������� �� ������� �� �� �� ��������

Colonelul Blidaru s-a ocupat de organizarea acestui grup de români din codrii seculari ai Maramureşului. Dintre sutele de partizani încerc să reconstitui o listă pe care trebuie să pun în frunte pe Dunca Vasile din comuna Budeşti jud. Maramureş. In volumul 1 am arătat modul cum a fost trădat şi prins. Arestarea a avut loc la moara Bacului din comuna Călineşti. Odată cu el a căzut şi Părăseau din comuna Budeşti. Amândoi au fost împuşcaţi de plutonierul Coza din Săpânţa. Pădurarul Şerban Vasile-Simion, care îi alimenta pe partizani, a fost şi el împuşcat în mână în una din lupte. Era originar din comuna Călineşti şi după ce a trecut prin închisorile de la Cavnic şi Baia Sprie a murit la Gherla în 1961, lăsând 5 copii orfani. Au mai fost arestaţi: doi fraţi Gherman, dintre care unul se numea Vasile, amândoi din comuna Sârbi-Maramureş ; -Doi fraţi Şandor din comuna Budeşti; dintre care Puiu era învăţător în aceeaşi comună; -Frunzilă Ion din comuna Sârbi; -Dunca Gheorghe din corn. Budeşti; -Andreica Ion din com. Călineşti; -Tomoioagă Vasile, preot din comuna Borşa; -Fodoreanu, locotenent; în anul 1955, colonelul Blidaru a fost împuşcat în lupta de la Băiţa de sub codru, de pe valea Marei, din Maramureş, şi cu aceasta s-a pus capăt rezistenţei din această regiune. ��� ���������

Grupuri răzleţe au continuat să acţioneze şi după anul 1950 pe ambele versante ale masivului. Securitatea îşi mutase sediul în zona dintre râul Târgului şi Topolog, de la poalele Păpuşii, până la vârful Cozia. Stânele erau inţesate cu „hingheri" şi turiştii nu se mai încumetau să colinde munţii. Schitul Nămăieşti, Lereşti, Bughea de sus, Nucşoara, Cândeşti (pe râul Bratia), Corbi (pe Râul Doamnei), erau centre de supraveghere, a tuturor ce veneau şi plecau. Porţiunea Şuiei- Sălătruc de pe Valea Topologului a constituit un nucleu al lui Arsenescu. Aici, profitând de ascunzişurile subterane- adevărate grote, s-a înjghebat şi un centru de recondiţionare a îmbrăcămintei, unde o maşină de cusut lucra încontinuu la ajustarea straielor. Tot aici se aduna şi de aici pleca mâncarea pentru cei din codru. Printre arestaţi s-a numărat şi învăţătorul Dumi-trescu Alexandru din comuna Şuiei Un alt învăţător, Dumitrescu Gheorghe din comuna Rudeni, a fost arestat după 3 ani de urmărire, timp în care a fost ascuns într-o groapă mai strâmtă decât carcera. De acolo ieşea numai ca să mănânce şi să se aerisească. Bănuind că soţia cunoaşte, şi copiii mici pot da vreo indicaţie, securitatea venea şi da bomboane micuţilor, îmbiindu-i şi întrebându-i de tăticul lor. Văzând că nu primesc nici un răspuns, le scoteau bomboanele din mână

sau chiar din gură, pentru a-i chinui şi obliga să dea vreun indiciu. Până la urmă a fost găsit chiar în casă, în groapa ce-i servea de ascunziş. Donescu Nicolae, preot din comuna Şuici, se ducea în ascunzătorile partizanilor şi le boteza copiii. S-a aflat acest lucru. Securitatea a venit cu 30 de maşini ca să aresteze pe acest slujitor al Domnului , care îşi făcea datoria creştinească. Cât a fost de chinuit, numai Dumnezeu mai ştie, dar cert este că după ce a venit acasă n-a mai avut multe zile de trăit. Tot pe acest versant mai acţiona o grupă condusă de un om între două vârste, Stănescu D. Costică din comuna Ţigăneşti-Topoloveni jud. Muscel. Fiind urmărit, a reuşit să scape deschizând focul, dar nu după mult timp a fost înconjurat la Furnicoşi, unde toată grupa lui a murit în luptă. El a fost grav rănit şi a decedat la spital. Acest judeţ a dat multe jertfe. Marcel, băiatul farmacistului din Şinca Veche a fost împuşcat; Nastea Ilie din Sinea Nouă ,arestat pentru ajutor; Un alt grup de medici din Făgăraş care au ajutat şi îngrijit pe partizani, împreună cu alţi români au fost de asemenea arestaţi. Printre ei s-a reţinut doctorul Munteanu Ion, Taflan-avocat din comuna Mândra- şi Buta din acelaşi loc. În toamna anului 1953, au fost executaţi încă trei ţărani condamnaţi la moarte în grupul mişcării de rezistenţă-Nucşoara condus de Arnăuţoiu. Aceste crime S-au săvârşit în închisoarea din Caransebeş,care servea de depozit al celor arestaţi ca partizani în Munţii Făgăraşi. ����� �

Acţiunile partizanilor au continuat şi în această regiune şi au mai fost reţinute următoarele persoane: Cozloski, executat în codru sub privirile lui Carol, feciorul lui, care a pornit pe drumul închisorilor. Au mai fost semnalaţi: I. Furtună, Cenuşe şi Aurel Batariuc din Fundul Moldovei. ��� ������ ������� ��

Printre acei oameni simpli, adevăraţi eroi populari care au luat arma în mână şi s-au împotrivit teroarei dezlănţuită de regimul comunist, au fost semnalaţi: Jurj şi Oneţ. Primul a murit în timpul luptelor. Oneţ a fost condamnat la moarte şi sentinţa S-a executat la Oradea Mare în anul 1956. In proces a mai fost implicată şi Lucreţia -soţia lui Jurj-. Aceasta la ultimul cuvânt, sfidând pe judecători, a spus: ,,Vreau să mă duceţi lângă bărbatul meu. Altceva nu-mi trebuie". Această femeie de circa 30 de ani, micuţă de stat, cu o privire energică şi inteligentă, plină de demnitate, a fost zărită în închisoarea Oradea Mare în perioada 1955-1956.

��� ���������

Ecaterina Gavrileţeanu era văduvă. Se chinuia să-şi crească cei trei copii: Costel, George şi Gabi. Aşa ii mângâia şi îi iubea ca pe nişte feţi frumoşi. Erau singura ei bogăţie. Chinul a fost mai mare datorită lipsurilor cauzate de seceta anului 1946. Se zbătea biata femeie şi te mirai cum de reuşeşte să-i mai întreţină. Speranţa şi-o pusese în cel mare. Poate peste doi-trei ani va aduce şi el ceva în casă. Acum intrase la facultate şi biata mamă părea un pic mai mulţumită. Dar ... Costel a fost arestat şi s-a înscenat un proces. Condamnat 7 ani pentrucă luase parte celor nedreptăţiţi care apărau fiinţa neamului, Costel zăcea în Aiud. El nu înţelesese să se depărteze de durerile poporului. După arestarea băiatului, mizeria a fost şi mai grea acasă. Siguranţa nu-i dădea pace mamei să-şi crească ceilalţi doi copii. Gabi, din cauza lipsurilor şi condiţiilor în care trăia, s-a îmbolnăvit de T.B.C. şi la scurt timp a murit. La nenorocirile de până acum s-a adăugat şi îmbolnăvirea lui George. Ultima ei speranţă. Dar cu toate mizerile şi lipsurile din unele părţi ale lumii, ştiinţa făcea progrese. Descoperirea P.A.S.ului şi strepto-micinei, i-au adus o rază de lumină. Dar medicamentele nu se puteau obţine decât cu aprobări speciale. A alergat peste tot. In zadar. Şi-a luat inima în dinţi şi a cerut audienţă la Gheorghiu-Dej. A fost respinsă, odată, de două ori,...până la urmă a fost primită. Şi ce percheziţie înainte de a intra în cabinetul lui !... I-a spus durerea aşa cum ştie o mamă s-o facă. — Nu se aprobă, a venit răspunsul glacial. A căzut în genunchi, a plâns, s-a rugat. — Nu se poate. — I-a amintit că şi el e tată de copii. In zadar.Nici un fel de tresărire pe faţă. Umanismul socialist îşi spunea cuvântul. Şi Ecaterina Gavrileţeanu a plecat zdrobită spre casă. Dar ce casă mai avea? A plecat să pregătească şi ... înmormântarea lui GEORGE. ����������� � ������ ������� �� ������ ����

Era necesar să se vină în ajutorul celor din munţi, era nevoie să fie ajutat poporul român în lupta de eliberare de sub cizma rusească. Dar nu trebuiau trimişi oameni la moarte sigură. Mai imperios ca oricând trebuia să se bată la toate porţile, să se arate acelora ce făcuseră greşeala de a lăsa 120 de milioane de oameni sub o cruntă tiranie, că situaţia era disperată, peste tot, dar mai ales în România, unde închisorile şi lagărele de exterminare gemeau. Ceva s-a făcut. Au fost recrutaţi oameni de sacrificiu contra a zece mii de dolari, din care cinci mii a primit martirul şi restul au intrat în buzunarul samsarului. S-au găsit oameni hotărâţi să-şi sacrifice viaţa, dar niciodată n-au bănuit că vor fi trădaţi. Şi totuşi niciodată nu li s-a aprins o lumânare de acel care a rămas cu jumătate din arginţi. In primăvara lui 1953, după 4-5 zile de timp nefavorabil, după ce vizitaseră Pireul şi Acropole,visând că vor curma tragedia neamului lor, coborând ca zeii din Olimp peste plaiurile unde în loc de ape curgeau sânge şi lacrămi de valah, oamenii unei grupe de sacrificiu sunt anunţaţi că îşi vor lua zborul din Atena. Seara au plecat de la hotel la aeroport. Intâmplător au văzut agăţată o basma albă pe eşapamentul maşinii. Nimeni n-a luat în seamă pânza imaculată, simbol al curăţeniei, al ... Dar maşina goneşte ... ajunge la avionul pregătit de decolare şi... pasărea metalică se îndreaptă în direcţia stelei polare. Nu peste mult sunt anunţaţi că vor trece peste bătrânul Danubiu.

In liniştea aşternută peste Ţară, din depărtare sunt flancaţi de fiecare parte de câte un avion ce încerca să le spună: Bun venit ... vă aşteptăm! Acum cortegiul se îndreaptă tot spre nord şi peste unduirea scoarţei terestre, peste vălul negru al pădurilor carpatine... încep să plutească tinerii plini încă de speranţe. Punând piciorul pe pământul mult dorit, s-au debarasat cât mai repede de încingători şi au pornit spre codru. Unul însă ... în sens invers. Zorii i-au făcut să se aştearnă tot una cu pământul ţării, îmbrăţişându-1. In liniştea încă netulburată de ciripitul păsărelelor, a început să latre fierul ucigător al mitralierelor. Cel plecat în sens invers s-a tot dus ... cei înfrăţiţi cu codrul au luat drumul infernului. Din alte grupe unii au reuşit să se strecoare, să ajungă pe alte meleaguri, să intre prin aşezări omeneşti şi să încerce descifrarea necunoscutelor ... Dar prezenţa lor era cunoscută. Grupele paraşutate aveau nume codificate: — Una, denumită ,Jacques", avea printre componenţi pe Golea Ion, Samoilă Ion,Tănase A. şi Tolan Ion. — Alta, numită „Carpaţi", era formată din Pop Gavrilă şi Ilie Rada, fostul ofiţer de la Securitatea din Oradea, ambii sub conducerea căpitanului Sabin Mare, care a murit în luptă. Acţiunea câtorva dintre ei, care au reuşit să nu fie prinşi, s-a mărginit pe de o parte la împrăştieri de manifeste în timpul Festivalului internaţional al Tineretului din 1953, iar pe de altă parte în transmisiuni sporadice prin radio, în străinătate. Alţii au avut aparate defecte. A fost posibil şi acest lucru. Mircea Popovici, radio-telegrafist de profesie, originar din comuna Ticleni jud. Gorj, a reuşit să ajungă în satul natal şi să stea ascuns la părinţi, adăpostit într-o groapă sub pat. De aici dispărea noaptea în pădurile din apropiere, de unde făcea transmisiuni în apus. Mai avea un adăpost şi la Târgul Jiu.unde mergea din când în când. Securitatea a reuşit să-1 localizeze şi într-o dimineaţă lumea din Ticleni n-a mai putut să iasă afară din casă. Trupele de miliţie şi securitate împânziseră satul. Au fost arestate peste o sută de persoane, toate rude cu Mircea Popovici. In luna Octombrie 1953 s-a judecat procesul paraşutiştilor, în care s-au pronunţat următoarele condamnări la moarte: Buda Ion, student, născut în 1923 la Bonteşti (Arad); Corlan Aurel, născut în 1920 la Vlăduleni (Gorj); Cosma Ion, învăţător, născut în 1922 la Apa (SatuMare); Dincă Gheorghe, inginer, născut în 1919 la Hunia-Cetate (Dolj); Golea Ion, student, născut în 1922 la Bahnea (Târnava); Iuhasz Ion, student, născut în 1933 la Pir (Satu-Mare); Pop Gavrilă, născut în 1928 la Pir (Satu Mare); Popovici Mircea, student, născut în 1920 la Orba, arestat la Ticleni (Gorj) ; Samoilă Ion, născut în 1919 la Ighişul Vechi (lângă Agnita); Tănase Alexandru, student, născut în 1915 la Băbeni (Vâlcea); Tartler Erich, agricultor, născut în 1920 la Braşov; Tolan Ion, lăcătuş, născut în 1925 la Maga (Arad); Vlad Mihai, student, născut în 1925 la Dragomireşti (Maramureş); Au mai fost condamnaţi la pedepse foarte grele toţi acei care au ştiut de prezenţa lor, precum rudele cele mai apropiate ale acestora: Popovici Alexandru, tatăl lui Popovici Mircea, a fost condamnat, la vârsta de 75 ani, la 20 ani muncă silnică. Popovici M., mama lui Mircea, a stat închisă până în 1964; Stetin Elena, sora lui Mircea, condamnată la 25 ani muncă silnică; Samoilă, mama şi cumnata lui Samoilă Ion, au fost condamnate la pedepse grele; Tartler Marta şi Ani, surori din Braşov; Tolan, mama celui paraşutat. Mare, învăţătoare, din comuna Şomcuţa, sora căpitanului Sabin Mare care a fost paraşutat şi a murit în lupte imediat după paraşutare. Bebi Toma condamnat pentru găzduirea paraşutiştilor. Femeile arestate în acest lot, au fost schingiuite într-un mod barbar. Unele au rămas bolnave pe restul zilelor. Au fost şi încercări de sinucideri. Paraşutiştii fuseseră trimişi la moarte sigură. Cei 13 condamnaţi la moarte au fost executaţi pe ziua de 31 Octombrie 1953, în Valea Piersicilor de la Jilava.

Nu peste mult, când unul neprins dintre ei a reuşit să fugă şi să ajungă în apus, în condiţiuni extraordinar de grele, şi a povestit cele întâmplate, cel care a ascultat, a dat din cap şi a spus: „Nu se poate să fi scăpat de acolo. Ai fost întors (adică a acceptat să lucreze pentru Securitate şi numai în acest fel a reuşit să vină în apus). Omului mai că nu-i venea să creadă cele auzite. Cu câte încurajări plecase, ce promisiuni i se făcuseră şi acum cu câtă neîncredere era primit. Ceva la care nici n-ar fi visat, i s-a întâmplat când pe un ton solemn a fost invitat în camera alăturată pentru a medita; „Gândeşte-te bine şi spune adevărul, pentru că de acolo nu puteai scăpa." Alături, stupefacţie ... - pe masă, un ... pistol încărcat. Era clar. Aici nu se mai bucura de nici o încredere. Şi el şi ceilalţi plecaseră după un calcul, că nu se vor mai întoarce niciodată pentru a încheia vreun cont. Fuseseră trimişi la moarte sigură. Acum în faţa ochilor i-a apărut pânza albă de pe eşapamentul maşinii în drum spre aeroport. Pentru sacrificiul lor, ar merita să li se aprindă câte o lumânare, din când în când, cel puţin din dobânzile pe care „Cineva" le-a încasat. ������

Inchisoare de judeţ. Ca formă, asemănătoare cu cea din Craiova. Aici au fost aduşi o parte din fruntaşii P.N.Ţ. după procesul înscenat în 1947. Printre ei se aflau Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Nicolae Carandino, colonelul Stoica şi Piky Rădulescu-Pogoneanu, ultimul ridicat de la Ministerul de Externe. Tot aici a fost numit comandant un aşa zis ofiţer Goiciu, găgăuz de origină, ciocănar de profesie, coleg de branşe şi în toate celelalte cu zisul general Drăghici. Deci noul comandant avea o origină sănătoasă şi legături foarte solide în comitetul central al partidului comunist impus de Rusia. Regimul de la Galaţi? Ca şi regimul instaurat de ruşi în România Cum s-a instalat Goiciu, s-a bazat pe forţă, bineînţeles adaptată condiţiilor mediului şi dispoziţiunilor primite: pumnul, ciomagul, lovituri cu toate membrele corpului, din orice poziţie, însoţite de urlete şi articulaţii gângave ce nu reuşeau de multe ori să depăşească cuvântul „mă-tii". GOICIU: înalt, mătăhălos, buze mari, roşu la faţă, la prima şi ultima privire ... un monstru, o făptură a cărei inteligenţă nu se părea că licărise pe undeva ... cândva ... care-şi închipuise că nu este posibil ca altul să gândească altfel decât el. El era zis comandant. El primea, şi îi plăcea s-o facă, pe fiecare Român arestat şi trimes la secţia lui satanică din infernul comunist, pe care cu deosebit sadism o conducea. Noiembrie 1949. Poate 7 sau 8, poate 11 sau 26, într-una din aceste zile, ca de altfel aproape în fiecare zi de peste an a sosit marfă nouă pentru găgăuţ. Maşina închisorii a adus 11 oameni de la gară. Fuseseră expediaţi cu duba de la Securitatea din Bacău. In prima curte a închisorii, cu spatele la zid, la distanţă de un metru între ei şi în poziţie de drepţi, au fost aranjaţi noii veniţi în vederea recepţionării lor de către zisul comandant. Printre deţinuţi se găsea un preot catolic, Băcăoanu Petre, încă doi preoţi, un învăţător, Sovejan, şi alţii. Deodată poarta se deschide şi dau năvală vreo 10-12 gradaţi... unul avea stele ... Printre ei, un altul ţinea in braţe nişte dosare şi căuta un loc unde să le aşeze. Le-a pus pe un taburet. Cel cu stea în frunte şi cu altele pe umeri face un pas înainte. Ceilaţi, 2-3 paşi îndărăt. Cu privirea îi măsoară şi în gând parcă îşi caută cuvintele... ca să impresioneze. Cu vocea joasă şi parcă plină de curiozitate se adresează primului, ridicând glasul cu fiecare silabă articulată. — Ce-ai fost, mă? — Am fost preot, domnule! — Cum adică (făcând mai pe curiosul), popă? — Nu domnule, am fost preot. — Mă, eu te întreb,... nu popă?

— Nu ... a deschis omul gura, şi n-a apucat să termine răspunsul că o palmă zdravănă l-a azvârlit pe jos. In momentul acela, zeci de cizme şi pumni l-au ridicat pe cel oropsit. — Mă (şi cu o voce joasă şi calmă), eu te-am întrebat ce ai fost? — Eu v-am spus că am fost preot. Şi o altă palmă zdravănă l-a aruncat în partea cealaltă, iar cizmele şi pumnii au intrat imediat în mişcare pentru a-1 aduce pe verticală pe OMUL DOMNULUI ce nu-şi mai simţea trupul. Aşa a continuat până când în sfârşit ... disperatul răspundea: „ am fost popă". Atunci, pe faţă îi apărea un rânjet şi Goiciu continua: — Păi ... aşa, vezi că ştii ce ai fost, şi ai uitat. Şi de ce mă rog eşti aici? — Nu ştiu! Mi s-a spus că sunt acuzat că ...(şi nu apuca să termine deoarece o altă palmă a făcut să fie ridicat pentru a nu ştiu câta oară, tot în pumni şi în picioare. Omul se clătina... era năuc ! — Mă, tu eşti acuzat ... eşti vinovat că ţii poporul în întuneric şi complotezi împotriva clasei muncitoare! — Eu am ajutat pe oameni, le-am înţeles greutăţile şi ... (din nou era ridicat cu promptitudine de reprezentanţii clasei muncitoare). Şi nu era lăsat în pace până nu rostea că e vinovat şi a complotat împotriva regimului. Goiciu răsufla ... Vezi, pentru asta s-a străduit Securitatea să descopere adevărul, şi s-o spui la proces cu curaj ... că după aia tot la mine te întorci. ... Dosarul îi era dat la o parte, ceea ce însemna că era apt de a fi primit în „cazanul" de la Galaţi ... şi... se trecea la următorul ... Scena se repeta de la unul la altul cu întrebări similare şi insistenţa de a obţine răspunsul pe care-l voia, cu sublinierea ca acesta să fie spus şi în faţa judecăţii poporului... Al zecelea, un copil căruia mustaţa nu-i mijise, îmbrăcat ca vai de lume, îşi făcea fel de fel de planuri în faţa spectacolului uluitor, în timp ce căciula, ajunsă fără păr pe ea, i se afunda din ce în ce pe cap şi bărbia i se apropia de piept. Îşi făcea tot felul de planuri ca să scape mai uşor. Goiciu se apropie de el, îl măsoară şi, cu un pumn sub bărbie, îi ridică privirea în sus. — Ce ai făcut ...măi copile? — N-am făcut nimic ... — Ce ai fost tu? — Am fost ucenic la Creditul Carbonifer de la Comăneşti... — Fiu al clasei muncitoare ... ( între timp îl măsoară din creştet până în tălpi). Mama ta plânge după tine ... şi tu îţi pierzi tinereţea ... Ia dă dosarul ... se adresează unui sergent. După ce-1 răsfoieşte îl aruncă şi... — Bine măi banditule (şi elevul de liceu din Bacău se ridică ajutat de cizmele şi pumnii binevoitori ai haitei lui Goiciu). Toată viaţa ai umblat cu escrocherii, iar acum cauţi să induci în eroare clasa muncitoare ... (O nouă palmă a făcut să fie ajutat să se ridice ...) Mă, nu-ţi merge cu clasa muncitoare ( şi după ce este pus în picioare ... se adresează gradaţilor) : — De unul singur în celulă ...! Goiciu se opreşte , răsuflă ... şi văzându-se faţă-n faţă cu ultimul, după aproape o oră de muncă pentru a-i lua în, primire pe noii veniţi, se adresează: — Mă, dar pe tine cum te mai cheamă? — Sovejanu! — Şi ce ai fost, mă? — Am fost învăţător! — Cum banditule, ai învăţat prostii pe copiii poporului? ... şi ... poc ... o palmă zdravănă a făcut ca amabilitatea hăitaşilor ... zisului comandant să-1 repună în poziţia de echilibru. — De ce eşti mă aici? — Fiindcă am ajutat pe unul, i-am dat maşina de scris pentru nişte acte, şi el a făcut altceva cu maşina. — Şi tu nu ştiai ce face? (Şi din nou 1-a trântit la pământ). Tu învăţător ... banditule ... şi trăgându-i o înjurătură, l-a doborât cu altă palmă ... Bine mă, cum eşti aşa de tâmpit? Nu vezi mă ... că şi China e cu noi? Suntem tari, mă, vă distrugem, şi nici imperialiştii americani nu vă scapă din mâinile noastre ! Şi o nouă palmă (fiindcă numai dintr-una te dobora) a făcut pe ceilalţi să-1 ridice. — Mă, să-ţi intre în cap că nu-ţi merge cu clasa muncitoare.

In sfârşit, au intrat în închisoare. Fiecare izolat până la proces. După deschidere, în fiecare zi, de dimineaţă, Goiciu te bătea, şi-ţi amintea să recunoşti ... ce ai recunoscut la Securitate ... Dar cum recunoscuseră la Securitate ... este lesne de înţeles. Tot în anul 1950, şi tot după deschidere, Goiciu intră într-o celulă ... şi începe să înjure. Celularul răsuna de vocea unui deţinut care se dezlănţuise : — Bă neisprăvitule bestie ... du-te în cimitirul din Tecuci ... şi acolo ai să găseşti nişte oase. Bestie, du-te şi satisface-ţi poftele animalice ... Goiciu a dat înapoi şi uluit a plecat. N-a mai intrat în alte celule în dimineaţa aceea. Cel care-1 înfruntase era farmacistul Hristache Stratulat din Tecuci, un om de mare curaj. După miezul nopţii, în liniştea aşternută peste închisoarea în formă de potcoavă a Galaţiului, de dincolo de celularul celor în tranzit, parcă dintr-o lume aparte, se aude o voce: — Fraţilor, cine are ceva de transmis pentru lumea cealaltă ... să-mi comunice cât mai repede... în curând voi pleca ... Grăbiţi-vă ... Zilele îmi sunt numărate ... Sunt condamnat la moarte şi aştept să vă părăsesc ... Profitaţi de ocazie ... După această pregătire, pentru a trezi pe cei în amorţire care nu căzuseră toropiţi în adâncul visărilor, o voce tânără care nu mai avea somn a început să povestească. — Să vă dau eu reţeta pentru a scăpa de comunişti. E un lucru foarte uşor. Pe şeful Securităţii din Bacău l-am lichidat... — Mi-a arestat tatăl. Acasă rămăsesem aproape muritori de foame. El întreţinea familia. Eu eram elev. Il cunoşteam pe tata foarte bine. Deşi copil, ştiam cu siguranţă că e nevinovat. — Am făcut rost de un pistol şi m-am dus la Securitate. Am cerut să vorbesc cu comandantul pentru că am ceva foarte important şi urgent să comunic. Unul de la poartă a dispărut pentru puţin timp, după care a revenit şi m-a chemat înăuntru. Probabil m-au crezut, fiindcă m-au condus în biroul unui ofiţer care trona într-un fotoliu înconjurat de telefoane. — Ce este flăcăule? mi s-a adresat. — Domnule comandant, am început ca la o petiţie, tata a fost arestat şi este nevinovat. Eu îl cunosc şi ştiu acest lucru. Vă rog, şi-i spun rar şi apăsat ... să-i daţi drumul imediat. Eu şi fraţii mei nu avem ce mânca. Am fost dat afară din liceu. In acest timp maiorul începe să se congestioneze. Eu continui: - Tatăl meu se numeşte Georgescu ... La auzul numelui, comandantul furios răspunde: - Nu ţi-e ruşine. E un criminal, un bandit, eşti fiul unui criminal. — Vă rog să-i daţi drumul imediat. E nevinovat, am reuşit să mai articulez. Maiorul a încercat să se ridice de pe scaun. N-am mai aşteptat. Am scos pistolul de la brâu, l-am îndreptat spre el şi am tras două cartuşe ... s-a prăvălit. La auzul împuşcăturilor s-a deschis uşa alăturată şi o femeie speriată a ţipat. Am tras şi în ea. Am început să mă retrag spre ieşire şi să trag. Cele 9 cartuşe le-am terminat până la poartă. Nici nu ştiu cum am fost prins, dar pe culoar, în faţă nu mai aveam pe nimeni în picioare. Probabil din spate ... m-au înhăţat. Dar mi-am făcut datoria, fiindcă sunt sigur că tata a fost arestat nevinovat. Acum plec pe lumea cealaltă şi vreau să vă servesc pe toţi care aveţi de comunicat ceva. ********** Despre această închisoare vom mai vorbi. ������� �� ������

In anul 1952, a fost arestat monseniorul Vladimir Ghica, întemniţat la Jilava după un proces sumar. Aici, în infernul pământean, sub teroarea dezlănţuită, OMUL născut în palatul de pe malurile Bosforului, OMUL care a renunţat la toate avuţiile materiale pământeşti, hrănindu-se numai din învăţătura lui Christos, a reuşit prin celulele pe unde a trecut să creeze o atmosferă de împăcare şi dragoste, impunându-se ca un adevărat păstor de suflete.

La vârsta de 80 de ani, Monseniorul Vladimir Ghica şi-a dat sufletul în mâinile Atotputernicului pe o rogojină şi o pătură zdrenţuită într-o celulă umedă a Jilavei. Pe data de 2 octombrie 1952, în duba care se întorcea de la Tribunalul Militar la Jilava era mare veselie şi tânărul Ovidiu Borcea, la vârsta de 19 ani neîmpliniţi, primea felicitări pentru atitudinea lui demnă: Avocatul din oficiu, în loc să-1 apere, 1-a acuzat cerând circumstanţe atenuante: „Tovarăşi, vă rog să aveţi în vedere că Borcea a greşit fiind tânăr, iar sufletul i-a fost pervertit de Partidul Naţional Ţărănesc." Aceasta a fost pledoaria avocatului şi nici o vorbă în plus, după care i s-a dat ultimul cuvânt inculpatului: ,,Nu am greşit cu nimic domnilor, şi vă rog să vă faceţi datoria, aşa cum am să mi-o fac şi eu, când locurile noastre vor fi viceversa." Până la viceversa, zişii judecători au pronunţat: 20 de ani muncă silnică, 10 ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Deţinuţii politici din reduitul Jilavei i-au oferit o porţie în plus tânărului condamnat politic. Jilava a primit în luna Iunie 1954, în calitate de condamnaţi, pe Albon (fostul comandant al lucrărilor de pe canal), pe Borcea (comandantul de la lagărul Midia), şi alţii. Nu erau pedepsiţi pentru crimele săvârşite împotriva deţinuţilor, ci pentru faptul că, deşi comunişti în „zisa ilegalitate", s-a dovedit a fi fost agenţii informatori ai Siguranţei, în mijlocul zişilor tovarăşi. Nu erau singurii ... Au fost mulţi ca ei, dintre puţinii agenţi al Moscovei. Când au intrat în celulă şi au dat cu ochii de cei pe care îi chinuiseră la Cal, au rămas ca la dentist ... N-au apucat să se dezmeticească şi studentul Băloiu cu încă unul au şi sărit pe ei. Au primit o lecţie bună. Oamenii nu puteau să uite când, sla intrarea în lagărul Poarta Albă, colonelul de atunci Albon dădea în ei cu cizmele şi lovea cu cravaşa pentru că nu îndepliniseră norma şi mâncaseră de pomană. Nu-1 putea lumea uita când noaptea pe ploaie erau scoşi cu bagajul pe platou şi ţinuţi câte 3-4 ore, după care erau mutaţi în alte barăci. Până se aranjau, suna deşteptarea şi robii plecau la muncă, în timp ce Albon se ducea să se odihnească. Nici strigătul lui, „să săpaţi canalul cu gamela !”, nu a putut fi uitat. ���� ������ ���� �� �����

Se spune că Securitatea „munceşte” numai noaptea, când aleargă cu „maşina neagră" să smulgă din sânul familiilor, fie părinţii, fie copii şi de multe ori pe toţi. Nu este chiar aşa. Când interesele superioare de partid o cer, se arestează şi în plină zi. Aşa s-a întâmplat pe data de 16 Aprilie 1949. La orele 17 s-a procedat la invitarea inginerului Costache Constantin pentru 5 minute. Invitaţia a avut loc în faţa colegilor de la „Institutul de proiectări electrice din Bucureşti" şi omul s-a înapoiat ... după 17 ANI. Suit în maşina care aştepta în faţa hotelului Continental, i-au pus ochelarii negri şi s-a trezit într-o casă conspirativă rusească în spatele Ambasadei surorii noastre de la răsărit. Timp de două săptămâni a fost bătut până la leşin şi de ruşi şi de români. Readus la viaţă cu apă aruncată pe el, intra într-o nouă repriză. Intre timp a fost agăţat pe fus şi iar ... bătut. Rusul care cunoştea trei limbi străine şi stăpânea numai tehnica de tortură sovietică, a aprins cărbunii într-o tavă metalică, arătându-i cu mâna că pe jar îi va pune copilul de trei ani şi jumătatea în cazul când nu iscăleşte declaraţiile. Timp de două săptămâni n-a ştiut când este zi sau noapte. Printr-o gaură a uşii a putut zări într-o altă boxă pe Cleante Gheorghiu. De aici a plecat încadrat în „înaltă trădare", de unul singur. Dus la Ministerul de Interne, au început din nou bătăile şi chinurile, în legătură cu răspândirea manifestelor din judeţul Ialomiţa, unde ţăranii refuzau să se înscrie în colective. Şi de aici a ieşit, încadrat de acesta dată în delictul de „tipărire şi răspândire de manifeste interzise". In sfârşit, pe data de 29 Iulie 1949, completul de judecată format din: maior magistrat Gheorghe Fănică, preşedinte şi Gheorghe Anastasiu secretar, a condamnat pe următorii: —Costache Gheorghe, născut la 10 Octombrie 1910 în Brăila, la 20 de ani muncă silnică pentru înaltă trădare şi la 10 ani închisoare corecţională pentru delict de presă. —Costache Ion, preot din comuna Chitila, la 10 ani. —Ştefan Manole, tipograf din Chitila, la 10 ani. —Dumitrescu, ofiţer de grăniceri, care s-a dus şi a denunţat la Securitate, a primit tot 10 ani de condamnare. Unul dintre cei care au participat la arestare şi anchetă se numeşte Badea, este astăzi pensionar şi locuieşte pe strada Ştirbei Vodă.

����� ��� � � � ��������� �� ����

" Femeile pe urmele Măriei plâng, Christoşii neamului pe cruce se frâng" ( în Amurg — De Dorina Ienciu ) Se cuvine să aducem cinstire acelor mame care au înfruntat distanţele căutându-şi copiii, i-au scăldat în lacrimi aşteptându-i, şi multe şi-au dat duhul strigându-i pe acei cărora le dăduseră trup din trupul lor şi suflare din durerea strămoşească. Născătoarea de fiinţe umane, distrusă de propriile-i făpturi. Nu este posibil să vorbim de rezistenţa românească împotriva dictaturii comuniste instaurată de Uniunea Sovietică în România, fără a aminti de suferinţa nemărginită a — FEMEII ROMÂNE —, fiică, soră, soţie, mamă sau bunică, ridicată de lângă cei dragi şi de cele mai multe ori împreună cu ei, pentru statornicia în credinţă, libertate, dreptate şi glia strămoşească. Nu poate fi uitată ţăranca româncă, ce şi-a apărat cu dârzenie bucata de pământ, pentru a asigura hrana pruncilor şi perpetuarea naţiei. Nu pot fi uitaţi nici copiii născuţi în închisori, obligaţi să sufere ani de zile alături de mamele lor. Şi nici mamele ai căror copii au fost omorâţi acolo, copii de la care aşteptau alinarea bătrâneţelor. FEMEIA ROMÂNCĂ a fost purtată prin raiul comunist peste tot, înainte de a ajunge la anchetă trecea prin pumnii şi picioarele lui Branzaru care spunea, sfidându-le:„Aici eu sunt cel care bat arestaţii până îşi pierd cunoştinţa, eu îi trimit în groapă. Toată lumea mă cunoaşte în închisori şi chiar afară". Această sinistră făptură era sinceră. Când a ajuns la anchetă, copila, mama sau bunica, au cunoscut din plin tortura sadicului Bulz şi a celorlalţi schingiuitori dirijaţi de criminalii Dulgheru şi Nicolski , noapte de noapte până la orele 2—3 spre ziuă. Prin bătaie şi înjurături se urmărea să li se distrugă nervii. Diabolismul anchetatorilor nu cunoştea margini, şi foarte numeroase au fost cazurile de femei care au ajuns la spital pentru refacere în vederea continuărilor anchetelor. Iată un caz ce demonstrează sadismul: Imediat după stingere în noaptea de 24 Decembrie 1952, Emilia Vaida a fost scoasă din celulă şi purtată pe culoare întortochiate. Imbrâncită când în stânga, când în dreapta, ba coborâtă, ba urcată pe scări până când ... s-a trezit în biroul anchetatorului care o aştepta în picioare. A fost obligată să stea în faţa geamului deschis. Fiind îmbrăcată într-o rochie zdrenţuită de vară, cu picioarele goale în nişte foste sandale, frigul a pătrunş-o imediat şi a început să tremure. A cerut să se închidă fereastra. Anchetatorul pe un ton obraznic i-a răspuns: „Tocmai tu care toată ziua te rogi în celulă nu vrei să auzi colindele de afară? Christosul ăsta al tău nu-ţi aduce o pereche de pantofi?" După această introducere în care riposta deţinutei a fost promptă şi demnă, ancheta a durat până spre ziuă, când zisul ofiţer a chemat temnicerul, ordonându-i: „du-o de aici că miroase a colivă". Şi a dus-o în carceră. Femeile au fost obligate să vieţuiască 6—10 sau chiar mai multe în celule lipsite de ferestre cu un aer umed şi acru. Acolo erau bolnavele de TBC, de dizenterie şi inimă. Oala de noapte se vărsa o dată pe zi şi atunci mergeau la toaletă în şir cu ochelari de tablă la ochi, conduse de miliţian. Prima din cap ducea cu grijă oala de noapte, pentru a nu vărsa ceva pe jos. Acolo erau tot timpul privite printr-o vizetă pentru a nu se sinucide. Din când în când femeile erau scoase la o zisă plimbare de 15—30 de minute. Iată cum descrie Alice Panaiodor în „La traversée du feu", acest eveniment: „Imaginaţi-vă un şir de femei, numai piele şi os, îmbrăcate în zdrenţe, cu ochii ascunşi de ochelari metalici, agăţate unele de altele, bâjbâind ca nişte oarbe. Prima din cap era ţinută zdravăn de mână de un gardian care o conducea. Astfel ne târâm lanţ omenesc de-a lungul culoarelor, coborând sau urcând scări, pierzând orice simţ al orientării până la parter unde ochii îşi recăpătau vederea ". Doamnele gardience , aşa se spunea celor ce le păzeau şi care în majoritate erau ţigănci, foloseau un vocabular trivial, din care nu lipseau înjurăturile însoţite de lovituri. Injosirea femeii, cunoscută maestră în arta culinară şi ornarea meselor zilnice, o găsim descrisă cu realism de Sabina Wurmbrandt în cartea sa „Femeia pastorului" (La femme du pasteur): „Când am primit prima farfurie cu terci mi-am rotit privirea pentru a găsi ceva cu care să-1 mănânc. — Vreau o lingură, spuse în bătaie de joc doamna Gavriloiu. — Pune-te şi lipăieşte, se auzi o voce.

Eu am încercat să mănânc din farfuria întinsă, de tablă, terciul care mirosea a mucegai, dar mi se scurgea pe bărbie. Ca să lipăi mi se părea un gest prea animalic. Aşa că am dat altcuiva terciul din dimineaţa aceea". O altă umilinţă la care erau supuse deţinutele politice era aceea a locuirii împreună cu cele de drept comun. Acest jalnic aspect ni-1 descrie Adriana Georgescu-Cosmovici în lucrarea sa „La început era sfârşitul" (Au commencement était la fin): „Gabi mă ajută să mă urc în pat. Totul a început să se învârtească în jurul meu. Femeile se dezbrăcau şi făceau coadă la tinetă. Incetul cu încetul, mirosul caracteristic cuprinde toată camera. Gabi striveşte păduchii. Cele de drept comun ţipă şi se bat între ele ...Eu n-am reuşit să strivesc nici un păduche ... Criminalele se culcau primele. După ce au mai bârfit între ele, hoaţele au terminat şi ele prin a se culca ... întotdeauna era zgomot în jurul tinetei. Cred că eram aproximativ 60 de deţinute în celulă". Tot Alice Panaiodor ne descrie o scenă la ajungerea într-o închisoare, scenă ce se petrecea în toate închisorile, la orice transferare: ,,Dezbracăte, eram acolo toate goale în coridorul neîncălzit, în timp ce hainele erau scormonite amănunţit căutându-se mici obiecte care ar fi putut fi ascunse în tivuri sau cusături. A urmat apoi umilirea şi mai penibilă a unei vizite corporale minuţioase făcută cu îndemânarea unui chirurg fără nici un fel de jenă, chiar sub privirile celorlalte arestate". Conducerile închisorilor nu trebuiau să aibă îndurare pentru nimeni. Un fapt autentic s-a petrecut la închisoarea de femei de la Mislea, din apropierea Ploieşitului, unde era directoare o fostă comunistă din ilegalitate. Inainte de moartea lui Stalin, Constanţa Crăciun, şi ea zisă activistă comunistă, condamnată pentru spionaj în favoarea Uniunii Sovietice, i-a reproşat acesteia într-una din vizitele făcute acolo: „Tovarăşă, dumneata nu ştii să urăşti." Deci aceasta era morala ce trebuia să fie instaurată: ura între şi împotriva oamenilor. S-a avut grijă să se instaureze ura şi la Mislea, unde a venit ca ofiţer politic un anume VIŞINESCU, o fiară neîmblânzită care a terorizat şi a înăsprit regimul deţinutelor, dovedind că ştie să chinuiască. De fapt avea şi un trecut sângeros: pe data de 2.6.1946 comandase plutonul de execuţie al Mareşalului Ion Antonescu la Jilava. Acum avea în închisoarea de la Mislea şi pe Maria Antonescu. Femeile au avut şi ele parte de „secret" aici la Mislea. Conducerea închisorii a adunat într-o astfel de celulă un „BUCHET" de femei reprezentând curente politice opuse, ca să provoace o atmosferă de violenţă, urmărind să se ajungă la conflicte, bătăi, insulte ... în această situaţie s-au găsit aduse rând pe rând: Maria Antonescu-văduva Mareşalului, Lilica Codreanu- văduva şefului mişcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu; sora lui, Iridente Moţa - văduva lui Ion Moţa,mort în Spania luptând împotriva comunismului; Annie Samuelli şi sora ei Nora (Bobsy). Principesa Eleonora Zuweid-Bunea; şefele tineretului legionar; o Superioară catolică din Timişoara, principalele „criminale de război", printre care Elena Zamfirescu şi Ana Megyessy, o moaşe ce făcuse percheziţii vaginale cu coada măturii, omorînd două evreice la Timişoara) şi altele. Planul administraţiei a fost dejucat din primul moment. Deţinutele au hotărît să se lase la o parte duşmăniile politice şi să fie unite în faţa uşii zăvorâte, simbolul urii politice ce le adunase împreună. Annie Samuelli menţionează: „Ceea ce ne legase la început, dorinţa de a supravieţui chinurilor zilnice impuse de regimul comunist, cu vremea a devenit un sentiment de prietenie devotată, de dragoste frăţească". Pentru activitatea de distrugere a femeilor de la Mislea, acest Vişinescu a fost remarcat de şefii lui şi i s-a dat drept răsplată conducerea închisorii de la Râmnicul Sărat. Aici a trecut la exterminarea deţinuţilor grevişti şi refractari aduşi de la Aiud pentru a fi pedepsiţi. Vom vedea că Vişinescu şi-a împlinit datoria. Femeile românce au mai avut parte şi de o Jilava a lor. Aceasta s-a numit Miercurea Ciuc şi a excelat printr-un regim foarte sever introdus de „ zbirul zbirilor", colonelul Fleşeriu. Zidurile groase din piatră ale acestei închisori la care se adăugau şi obloanele de la ferestre făceau ca interioarele celulelor să pară nişte cavouri în care becul electric, ce lumina zi şi noapte, de abia să se zărească prin aburul persistent de acolo. Pentru ca mizeria să fie şi mai mare, comandantul a ordonat scoaterea rogojinelor de la colţul tinetelor pentru ca necesităţile să se facă în văzul tuturor şi chiar sub privirile administraţiei, de dincolo de vizetă. In aceste condiţii locuiau 39 de femei între vârsta de 16 şi 85 ani. Despre această închisoare oribilă, Annie Samuelli, condamnată 20 de ani, ne povesteşte în cartea sa apărută în 1957 „THE WALL BETWEEN" (Dincoace de zăbrele): „Prietenia adevărată şi dragostea frăţească a continuat să se manifeste cu toată izolarea şi zidurile groase ce ne despărţeau. Toate învăţaserăm alfabetul morse şi sfidând pedepsele crunte ce ne aşteptau când eram descoperite, comunicam neîncetat veştile ce le puteam prinde din zbor."

Egalitatea între femei şi bărbaţi a fost deplină în regimul carcerar. Şi nu greşim dacă spunem că poate femeia s-a bucurat de mai multe drepturi... dar la tortură ... i s-au ars sânii... şi câte şi mai câte ... La munca de exterminare au continuat să fie înjurate, bătute, cu raţia de mâncare redusă. Femeia româncă a lucrat la Canal cu jugul după gât la fel ca bărbaţii, a săpat cu târnăcopul, a dislocat bolovanii de piatră cu ranga şi a spart cu barosul, a căzut sub povara greutăţilor şi s-a ridicat demnă cu gândul la ziua de mâine. In lucrarea doamnei Nicole Valery, „Benie sois-tu prison" găsim descrisă o zi de muncă a deţinutelor politice la „Ferma Roşie", care ilustrează ce a putut să îndure femeia româncă sub cnutul distrugător al regimului comunist şi sub urletul miliţienilor „Dă-i până crapi": „Noi ne-am alineat şi am intrat în groapă. Altele scuipând şi blestemând aşteptau începutul lucrului. Am fost trăsnite şi învăluite de o duhoare îngrozitoare. Două prietene deţinute au leşinat. Au fost ridicate şi duse mai departe. Noi care am rezistat duhoarei am început să scoatem murdăria cu găleata, dar eram aşezate în aşa fel încât de o parte excrementele se infiltrau în încălţăminte şi ne udau îmbrăcămintea, iar pe de altă parte cum noi ne găseam sub nivelul apelor, eram înproşcate până la ochi vărsând conţinutul găleţilor. Lichidul infestat, amestecat cu materii fecale se scurgea acum pe mâinile noastre. Toate acestea la un loc măreau infecţia, făcând atmosfera insuportabilă. O femeie a început să vomite. Ea a continuat cu încăpăţinare lucrul pentru a nu descuraja pe celelalte. La capătul unui sfert de oră, noi eram ude de la cap până la picioare de excremente de porci. Geta, o femeie fină şi delicată, s-a îndepărtat de găleata pe care trebuia s-o verse şi a fugit către miliţieni. Am văzut că a fost luată de braţ de o gardiancă şi dusă la baracă. Seara am găsit-o bolnavă de un icter foarte grav". Incerc să prezint câteva nume de femei ridicate de lângă copilaşi, bătute ca să-şi denunţe soţul, copiii, părinţii, rudele, cunoscuţii... După ce au depăşit anchetele securităţilor, au pornit prin infernul comunist: Jilava, Galata, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc, Arad, Ghencea, Bragadiru, Cernavodă-Saligny, Botoşani... nume de aşezări pe tot cuprinsul ţării, unde au fost în continuare chinuite pentru a fi exterminate: — Alexandrescu Elena (Lilica), din Bârlad, licenţiată, un suflet sincer şi deschis, a fost dată pe mâna Securităţii Capitalei în 1949 de Alexandru Drăgulănescu. — Doctor Alexandrescu Valy, Fruntaş PNŢ (a făcut parte din conducerea secţiei feminine a PNŢ). — Cornelia Ambrozie din Iaşi. — Andreescu Eugenia. — Ambruş Zizi — Anca Elsa Bărbuş, arestată încă studentă în două rânduri, apoi tot timpul tracasată de Securitate. Şi tatăl şi soţul au fost arestaţi. — Antonescu Maria, soţia Mareşalului, a stat aproape 20 de ani în închisori şi domiciliu forţat, îndurând mizerii şi înjosiri inimaginabile. — Avramescu Adela, soţia generalului Gheorghe Avramescu, omorât de ruşi. In aceiaşi zi , pe 3 Martie 1945 a fost arestată şi dusă în Rusia, unde a stat 14 ani. — Avramescu Sturza Felicia, fiica generalului asasinat pe 6 Martie 1945 de ruşi. — Berindei Ioana Hudiţă. Din aceeaşi familie au fost arestaţi şi tatăl şi mama. Vina a fost de a fi rugat pe mama ei să găzduiască pe vărul unei colege. In închisoare a născut pe Ruxandra, în 1951. Condamnată la doi ani şi şase luni, a efectuat trei ani, împreună cu fiica. Acasă mai avea un copil. — Brătianu Sturza Elena, arestată împreună cu soţul ei, profesorul universitar George Brătianu. — Bruteanu Nicole Valery Grossu, a fost secretara lui Iuliu Maniu în perioada în care partidele erau interzise, aflându-se în vâltoarea multor evenimente. Pe parcursul celor peste 4 ani de detenţie a fost brutal anchetată, purtată prin închisori şi lagăre de muncă forţată. Datorită caracterului şi suportului moral creştin a conoscut o trăire ce a adus multe persoane pe calea Domnului. — Bălăcioiu-Lovinescu Ecaterina, a murit în închisoarea Văcăreşti. — Bircle Rodica, arestată împreună cu mama, deoarece soţul a participat la deshumarea de la Katyn. — Bălănescu Elena, arestată cu încă trei fraţi. — Bernstein Edith. — Biju Ileana, din judeţul Olt. — Brânzan Ioana, arestată în lotul Vrancea cu soţul şi doi copii. — Busuiocescu Vera, nepoata lui Ion Mihalache, arestată pentru că şi-a ajutat mătuşa deportată în Bărăgan,

după ce ieşise din închisoare. — Boilă Nana, călugăriţă greco-catolică. — Brucker Edith. — Căliman Maria, soţia doctorului de la Braşov. — Carandino Lili, artistă, arestată şi condamnată împreună cu soţul. — Cancicov Georgeta, un caracter deosebit. — Caracas Simina, în lot cu Constantin Noica şi Vladimir Streinu. — Cantacuzino Maria, elevă, arestată la 14 ani pentru că a împărţit „biletele duşmănoase". Era fata lui Bâzu Cantacuzino. — Catargi Mihaela, soţia diplomatului român. — Cantacuzino Flori. — Codreanu Elena, soţia lui Corneliu Zelea Codreanu. — Ciato M., arestată în locul băiatului ei, Mircea Ciato. — Constantinescu Luiza Paulina, arestată cu fiica şi soţul. — Comănescu Crina — Comşa Mercedes Celebrul loc de tortură. După ce li s-au scos ochelarii opaci, Nicole Valery Bruteanu a rămas uimită de această fiinţă alături de care călătorise peste 5Km. Iată cum o descrie în dureroasa mărturie „ Benie sois-tu prison":... Ea era într-un hal de nedescris: părul în dezordine, ochii vineţi de lacrimi, braţele şi picioarele vinete din cauza bătăilor şi rochia ei de vară plină de pete de sânge. — Sanda Matei, studentă naţional-ţărănistă, o ardeleancă ce şi-a iubit cu pasiune locurile natale şi a avut o admiraţie deosebită pentru Iuliu Maniu. Arestată, a avut mult de suferit, atât în puşcărie cât şi după eliberare. —Manoliu, soţie de colonel. — Mihăilescu Lelia, Secretara generală a secţiei feminine din partidul naţional-ţărănesc. Plină de energie şi o dăruire rar întâlnită, a rămas în memoria celor ce au cunoscut-o ca o adevărată „Mamă a Grahilor" pentru cei prigoniţi. — Mare, învăţătoare din com. Şomcuţa, sora căpitanului paraşutist Sabin Mare, condamnat la moarte şi executat. — Madgearu Ecaterina, soţia lui Virgil Madgearu. — Protopopescu Liliana, soţia fostului ministru. — Mureşeanu Irina, condamnată pe viaţă în lotul paraşutiştilor, după ce a fost torturată îngrozitor. — Elena Mureşeanu — Mavrocordat. — Milcoveanu Mili — Marcovici France, o femeie deosebit de instruită în toate domeniile culturii. Vorbea foarte frumos şi dizertaţiile îi erau ascultate cu atenţie. Era una din cele trei fete ale generalului Marcovici, căsătorit cu o elveţiancă. Deoarece avea prieteni şi rude în Franţa, într-o scrisoare pe care a trimis-o lui Parizo în străinătate, printre alte banalităţi a amintit că s-a scumpit un lucru oarecare. Această informaţie a fost socotită ca divulgare de secrete şi a fost condamnată pentru spionaj. A fost rău chinuită şi s-a îmbolnăvit de stomac. I s-a refuzat regim alimentar. Cu toate îngrijirile deţinutelor care-i ofereau mâncăruri mai uşoare trecute printr-o sită din aţă special confecţionată de ele, France Marcovici a murit de un cancer la stomac. Ajunsese într-o stare fizică de nerecunoscut. — Manolescu-Strunga Nina. — Mironovici, soţia lui Radu Mironovici. — Malciu Doina (Dochia), arestată împreună cu cei doi fraţi. — Manoliu Oltea din Iaşi. — Marin Ana Maria, soţia lui Vasile Marin, fruntaş legionar. — Tatiana Misir, licenţiată în Drept, a făcut parte din tineretul naţional-ţărănesc. A fost torturată într-un mod bestial. — Iridenta Moţa, soţia lui Ion Moţa, fruntaş legionar. — Niculina Mihalache, soţia lui Ion Mihalache, fost preşedinte al PNŢ. Ea a fost cap de listă în alegerile din 1946 în judeţul Muscel. A fost arestată şi deportată în Bărăgan, în condiţii foarte grele.

— Negoescu-Butu Angela. — Cella Neamţu, fiica fruntaşului liberal C.Neamţu, din Craiova. — Orighidan Elena. — Eugenia Otparlic, de la Universitatea din Iaşi, a fost condamnată în 1948 la 10 ani. S-a eliberat în 1956 după ce la recurs i s-a redus pedeapsa la 8 ani. Dar în 1958 a fost rearestată. A născut în închisoare şi copilul i-a fost omorît de securitatea din Moineşti şi trimis soţului pentru a-1 înmormânta. Mama rănită de această pierdere a mai fost chinuită încă doi ani prin închisori, fără nici o condamnare. — Ella Negruzzi, prima femeie avocat în România. Preşedinta secţiei feminine din Partidul naţional-ţărănesc. A fost apărătoare în procesul Anei Pauker. După arestarea lui Iuliu Maniu şi după ce ambasadorul regimului comunist în Elveţia a fugit cu banii ambasadei, Ana Pauker i-a oferit postul de diplomată la Berna, pentru a încerca o compromitere. Ella Negruzzi a refuzat orice avantaj şi a trăit într-o mizerie neagră. Când organele de Securitate au venit s-o aresteze, au găsit-o pe catafalc în locuinţa ei. — Pană Elena, soţia ministrului Aurelian Pană, omorît în închisoarea de la Gherla. Era grav bolnavă şi ajunsese să meargă numai în cârje. — Petraşcu Elena, soţia lui Nicolae Petraşcu, secretarul mişcării legionare, condamnat la muncă silnică pe viaţă. — Păsat Irina, bolnavă de TBC, se chinuia fără nici o îngrijire. — Penescu Fulvia, soţia lui Nicolae Penescu, Secretarul General PNŢ. — Panaiodor Alice, condamnată pentru credinţa şi dragostea faţă de oamenii în suferinţă. Datorită suportului moral s-a impus, reuşind să trezească speranţa de mântuire printre deţinutele din închisoare. — Soţia lui Constantin Titel Petrescu. — Păsat Ionica, o tânără. — Pop Buba, arhitectă din Braşov. — Parnac Viorica, asistentă universitară de la Iaşi. — Petrescu Eugenia, o tânără profesoară condamnată în 1948 pentru participare la organizaţii subversive. — Perieţeanu Xeni Tanti, din Constanţa. — Picoliuc Maria. — Pitini Olga. — Popescu Lia, soţia aviatorului erou Romeo Popescu. — Popesco Vali, din lotul legat de Legaţia Franţa. — Pop Anca (Berceanu), în lot cu Vladimir Streinu şi C. Noica. — Popovici, din com. Ticleni, mama paraşutistului Mihai Popovici, condamnat la moarte şi executat. — Frâu Priorin, călugăriţă catolică. — Radian Mancy, a stat 13 ani în închisorile comuniste. — Rădoi, arestată în timp ce soţul ei era grav bolnav de cancer. — Rădulescu Bebe, doctoriţă, născută în SUA — Rădulescu-Pogoneanu Cici, soţia lui Piki Rădulescu-Pogoneanu de la Ministerul de Externe, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi exterminat în închisoarea da la RÂMNICUL-SĂRAT. — Restea Valeria, soţia unui inginer. — Roşea D. Eugenia, soţia profesorului D. Roşca. — Ştefănescu-Georgescu Aneta, soţia procurorului care a cerut pedeapsa cu moartea lui Iuliu Maniu. — Samoilă,mamă şi noră, arestate în lotul paraşutiştilor. Fiul ei, Ion Samoilă a fost condamnat la moarte şi executat. — Annie şi Bobsy Samuelli (surori), implicate în procese intentate unor persoane ce întreţineau legături cu ambasadele Angliei şi Statelor Unite ale Americii pentru a încerca compromiterea personalului diplomatic al acestor ţări. — Shehata, sora lui Cezar Petrescu. — Schertz, austriacă, soţia unui ziarist. — Simian Doralina, doctor. A fost arestată în timpul studenţiei. Plină de energie şi dăruire s-a dedicat ajutorării celor arestaţi şi urmăriţi. — Spirescu Florica, funcţionară în Ministerul de Externe, a fost arestată în August 1947 şi împlicată în procesul I. Maniu.

— Sturza Olga, născută Mavrocordat. — Zoe Solomonescu-Claudian, soţia profesorului universitar de la Iaşi, Alexandru Claudian. — Tătărescu Sanda. — Tartler Marta şi Annie din Braşov, arestate în lotul paraşutiştilor în care Eric Tartler a fost condamnat la moarte şi executat. — Teodosia, măicuţă. — Tolan, arestată în lotul paraşutiştilor. — Tufan Rodica, studentă. — Vaida Emilia, răpită de pe stradă în ziua de 10 Iulie 1952 şi implicată cu soţul ei, ing.Petre Vaida, în Organizaţia CFR a Comitetului Naţional de Eliberare. A executat 12 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu. Soţul ei a fost omorât pe data de 15 Februarie 1953 în timpul anchetei de la Ministerul de Interne. —Vasilescu-Schop Roza. — Vasiu Marga, soţia unui aviator care a fugit în occident. — Veţeleanu M., soţia Ing. Ion Veţeleanu de la CFR, condamnat în procesul Iuliu Maniu ca organizatorul muncitorilor. — Vasiliu Maria, învăţătoare din jud. Neamţ. — Zamfirescu Marcela, soţia ing. Petre Zamfirescu de la CFR. —Maica Patricia Zimmermann. — Eleonora Zuwied-Bunea, fica fostului principe domnitor al Albaniei, înrudită şi cu Regele Mihai, condamnată în lotul legaţiilor americane şi britanice. A murit în Septembrie 1957 fără nici o îngrijire medicală. — Sabina Wurmbrand, arestată pentru dragostea şi dăruirea în propăvăduirea creştină. Prin închisorile şi lagărele de muncă forţată a fost un exemplu, a făcut pe multe deţinute să întoarcă faţa spre Christos, să nădăjduiască într-o lume mai bună. Fiind arestată în acelaşi timp cu soţul ei, Richard Wurmbrand, copilul lor, elev în clasele primare, a trebuit să crească lipsit de grija părintească. Un exemplu tipic de distrugere comunistă a familiei. Nu trebuie uitată Simona Catargi ,care a făcut foarte mult rău colegelor de detenţiune, prin toate închisorile pe unde a trecut. Şi pentru a marca acţiunea de exterminare împotriva neamului românesc, trebuie să amintesc numele unor eleve de liceu arestate şi purtate prin infern: — Avasiloaie din Piatra Neamţ, 14 ani şi 6 luni; — Lucica Celmare din Piatra Neamţ, 17 ani — Georgeta Geană din com. Galu jud. Neamţ, 17 ani, — Elena Prună din com. Buhalniţa jud. Neamţ, 16 ani; — Maria Simionescu din Piatra Neamţ, 18 ani. Se cuvine să ridicăm un monument de recunoştinţă femeilor ce-au înfruntat urgia sălbatică a Răsăritului, celor ce au suferit pentru cauza soţilor şi mai ales a celor ce au păstrat vie flacăra credinţei, a cuvântului ce te îndeamnă să speri în mântuirea divină.

������ �� ������

Erau egale cu bărbaţii şi se bucurau şi ele de pedepse suplimentare. Jilava nu era suficientă pentru a le îngenunchia. Ori ce li se năzărea doamnelor gardience, ţigănci de ultima speţă, constituia un motiv pentru a fi trimise la „mititica". Aproape toate au trecut pe acolo, prin acel loc de supertortură al Jilavei. Această era o carceră cu ciment pe jos şi pereţii umezi, în care deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşa, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea. Pentru autenticitate, spicuiesc din relatările Emiliei Vaida, care era anchetată fără să ştie că soţul ei fusese

omorât tot în timpul anchetelor: „Aşteptam obişnuitul arpacaş în care se numărau boabele, pentru a-mi astâmpăra foamea ce mă rodea, când s-a deschis uşa celulei şi ofiţerul politic mi-a făcut semn să-mi iau bagajul şi să-l urmez. Afară m-a împins în duba ce m-a transportat la Jilava, pe care nu o voi putea uita niciodată. Îmbrăcată cu cele câteva zdrenţe ale mele şi câteva primite de la alte deţinute, cu picioarele goale în pantofii negri, daţi de conducerea închisorii pentru proces, am fost din nou îmbrâncită pentru a fi luată în primire de ofiţerul de serviciu. Arătându-mi cu mâna o uşă de lemn, am împins-o eu de data aceasta şi am intrat. Era un ţarc de 1 m. p. plin cu fiare şi gunoi. Acolo am stat până s-a întunecat, în timp ce pe mine ningea. Vânătă de frig şi cu dinţii clănţănind mi-am făcut intrarea în groapa blestemată. În celula 2 de la Jilava ne găseam 45 de deţinute, dintre care 7 bolnave de TBC, lipsite de ori ce fel de îngrijire. De căldură nici pomeneală. Numai cea umană completată cu cea sufletească ne făcea să trăim de azi pe mâine. Aspectul acestor fiinţe nobile era dezolant: cu feţe de ceară, nepieptănate, erau îmbrăcate în rochii zdrenţuite. Fără prosop, săpun, perie sau pastă de dinţi, femeile foloseau pentru şters, fie manşeta, gulerul sau mânecile scurtate în acest scop." Administraţia dă drept cazarmament o pătură ruptă la trei persoane, linguri şi gamele găurite. Se mânca prin rotaţie pentru că niciodată nu erau suficiente. Interiorul celulei era mobilat cu celebrul hârdău „tineta" ce emana un miros îngrozitor. Alături se găsea o putină cu apă pentru băut şi spălat, ce se umplea o dată pe zi. Niciodată apa nu ajungea şi spălatul se făcea tot prin rotaţie, de la o zi la alta şi tot în aceleaşi gamele în care se mânca. Lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă. Este uşor de înţeles cum se simţeau bolnavele de T.B.C. şi inimă care aveau nevoie imperioasă de AER. Singurul bun al naturii lăsat la discreţia fiinţelor peste tot, aici era drămuit. Ferestrele erau mai tot timpul închise şi nici lumina nu pătrundea din cauza obloanelor fixe. Pereţii celulei umezi în permanenţă, lăsau impresia că te găseşti într-un cavou. Şi pentru MULTE şi MULŢI, a rămas cavou. În aceste condiţii de viaţă deţinutele nu disperau. Din contră căutau să-şi facă o ambianţă în care să domnească înţelegerea. Astfel aveau loc discuţii şi chiar conferinţe pe diferite teme. Doamnele „ţigănci" erau foarte vigilente şi nu admiteau „vorbe", iar cele recalcitrante şi care nu stăteau la marginea patului riscau să nu doarmă în cameră: le aştepta „mititica". Şi totuşi nu se lăsau intimidate. Iată o scenă din ajunul Crăciunului anului 1953: „După terminarea servirii arpacaşului, pe la ora 5 - 6 spre seară, s-a deschis uşa celulei şi în prag a apărut ofiţerul politic Manta, însoţit de câteva „sergente" negricioase din gardă. S-a adresat şefei de cameră: - E bună mâncarea? Ce zici? Îţi place? Daaa... E foarte hrănitoare. E chiar bună! Dacă mă duc acasă am să gătesc şi eu cu arpacaş, a răspuns şefa, foarte umilă. - Va să zică îţi place!... Bravo!... i-a spus Manta cu un surâs, după care s-a adresat. - Ei, ce zici Emilia Vaida? îţi place? Aşa că-i bună? - E oribilă! Îl mănânc, îl vomit şi iar îl înghit, mâncându-l tot ca să rezist până la capăt, să apuc să vă văd şi pe dumneavoastră, cu toţi din conducerea securităţii, mâncând tot arpacaş în seara de Crăciun... a fost răspunsul prompt. - Dacă vei mai apuca! Mai vorbim noi!... a răspuns Manta, făcându-se roşu la faţă, în timp ce părăsea celula. Gardianca înainte de a trage zăvorul şi a pune lacătele, le-a atras atenţia, să fie linişte completă, să nu se facă rugăciuni şi să nu îndrăznească cineva să îngâne cântece ... că le mănâncă „mititica". Pe la orele 9 seara, după ce s-a auzit toaca sentinelelor în liniştea de mormânt a Jilavei, în celula nr. 2 s-a întins o batistă pe care s-au aşezat: raţia de pâine a trei deţinute, patru gogonele, şi arpacaşul păstrat într-un guler de rochie. După ce s-a făcut rugăciunea, ofrandele au fost împărţite şi la fiecare s-a dat câte o bucăţică. În dimineaţa zilei de Crăciun, o informatoare a fost scoasă la curăţenie, iar după amiază şi-a făcut din nou apariţia politrucul Manta însoţit de toată liota, adresându-se unei deţinute: - Am auzit că ai organizat Crăciunul, Emilia Vaida, şi s-au spus şi rugăciuni în grup. Este adevărat? Constituţia Ţării nu prevede restricţii pentru a te ruga, i s-a răspuns. - Te-ai rugat să mă înec cu un os şi după cum vezi nu am nimic! - Nu-i adevărat! în calitate de creştină m-aş fi rugat Domnului Isus să ierte păcatele duşmanilor ţării şi pe noi să ne elibereze. - Ba ai blestemat şi ai instigat şi pe celelalte, vezi că ştiu? Mai bine aţi spune informatorilor d-voastră să nu-

şi câştige favoruri prin minciuni, i-a dat replica deţinuta. Înfuriat ofiţerul politic le-a înjurat pe toate, de toţi sfinţii, şi a plecat trântind uşa. A şa s-a sărbătorit Crăciunul la Jilava. Familii întregi au fost obligate să petreacă în acelaşi timp Crăciunul, tot în Jilava, dar în celule diferite. Dorina Ienciu care se găsea la secţia de femei a fost ridicată împreună cu fiul ei - Codruţ Ienciu - şi cu soţul, fost inspector general în Ministerul Cultelor. Fire deosebit de sensibilă, Dorina Ienciu a publicat la editura Pavel Suru un roman intitulat: „Cataclismul anului 2000". După ce a trecut prin anchetele Ministerului de Interne şi infernul de la Jilava a descris in versuri: FORTUL 13 Jilava, Jilava! ziduri de piatră lipite cu otravă! Ce tării vă ţine De nu v-aţi dărâmat de atâta suspine? de atâta urlat? Şi lacrimile curse, din loc nu v-au mişcat? Acoperişul tău deveni mauzoleu pentru sfinţii Neamului meu Prin versuri mişcătoare descrie durerea unui neam sortit să sufere pentru credinţă şi libertate: ÎN AMURG Am deschis fereastra catului de sus, Să văd cum păşeşte bunul meu Isus Spre Golgota, purtându-şi crucea blândeţii cu ochii arşi, căutând răcoarea dimineţii. Cerul s-a întunecat crunt să nu vadă, Cu suliţi cum îl petrec soldaţii de gardă, Cu Măria florile plângeau împreună Stelele albe s-au adunat cunună. Să mângâie fruntea rănită a lui Isus Amurgul rouă sărutării şi-a depus Lemnele codrilor cu duhul au cântat Nou cântec au strunit, din jale şi oftat. Am coborât jos din catul veşniciei, Să biciuiesc zarafii nemerniciei, Crunt să-l înfrunt pe tâlharul de Irod, Unde sunt mugurii şi ai neamului rod? Zării Golgota cu uriaşa cruce, La osândă neamul românesc se duce,

Femeile pe urmele Măriei plâng, Christoşii neamului pe cruce se frâng. Cu suliţi cum îl petrec soldaţii de gardă, Cu Măria florile plângeau împreună. ���� �� �� ��� �� �����

După ce soţii Rosenberg au fost descoperiţi de americani că furnizau ruşilor secrete atomice, s-a trecut imediat la înscenări de procese de spionaj şi înaltă trădare în toate ţările ocupate de Moscova. După ce America a condamnat la moarte pe acei care într-adevăr săvârşiseră o crimă abominabilă pentru viitorul omenirii, Stalin a dat dispoziţii, ca peste tot, până la „cortina de fier" să se treacă la execuţii, pentru a intimida pe americani, ca să nu-i omoare pe cei doi spioni. Unul dintre procesele din România, în care s-au pronunţat patru condamnări la moarte şi tot atâtea execuţii, s-a judecat în anul 1951. În noaptea de 5/6 Iulie 1950 au fost arestate 14 persoane pe care, după ce le-au chinuit într-un mod îngrozitor, le-au constituit într-o organizaţie ce urmărea răsturnarea regimului comunist în colaborare cu o putere străină. Printre cei arestaţi se numărau: - Radu Polizu Micşuneşti, condamnat la moarte. - Romanescu, general de aviaţie, condamnat la moarte. - Alexandru Liciu, Prim Preşedinte al Curţii de Apel din Bucureşti, condamnat la moarte. - Germaine Liciu, soţia lui, condamnată la 15 ani de muncă silnică. - Petre Gr. Răşcanu, magistrat de carieră. Procuror general la înalta Curte, fost voluntar în războiul de reîntregire a României, condamnat la 15 ani muncă silnică. A fost omorât în închisoarea Piteşti, pentru că a refuzat să se desolidarizeze de acei cu care colaborase - Răşcanu Elena, soţia lui şi sora lui Alexandru Liciu, a fost condamnată la 10 ani temniţă grea. - Răşcanu Dinu, fiul lor, inginer, a fost condamnat la 10 ani. - Kiriacescu, colonel, ataşat militar la Ankara, a fost exterminat la Piteşti în anul 1955. - Dumitrescu, colonel. - Şerbu Gheorghe, condamnat la moarte, se pare tot în acest lot. Execuţiile au avut loc la Jilava pe data de 8 Februarie 1952. Din cauza izolării permanente s-a recurs la folosirea alfabetului Morse pentru a se comunica ştirile între deţinuţi. Adaptarea lui pentru transmitere prin zid sau ţevi de calorifer s-a făcut prin înlocuirea liniei cu două bătăi scurte. Când era posibil se folosea şi alfabetul surdo-muţilor. Profesorul George Mânu devenise renumit prin transmiterea, de la celulă la celulă, a prelegerilor înnodate, în alfabetul Morse, pe aţa scoasă din cămăşi . �� � ����� �����

Pe data de 27 Ianuarie 1950, fizicianul Klaus Fuchs a dezvăluit că de 7 ani a transmis URSS -ului informaţii esenţiale asupra folosirii atomului în scopuri militare. In faţa acestei situaţii, preşedintele Americii, H. Truman, a făcut cunoscut omenirii hotărârea de a începe fabricarea bombei termonucleare, cu o putere distructivă de 200 de ori mai mare decât cea folosită la Hiroshima. Ruşii, care nu erau pregătiţi de un conflict, au pus totuşi la încercare Statele Unite, declanşând pe data de 25 Iunie, războiul din Coreea. Riposta vine imediat din partea Americanilor, „sub încuviinţarea Naţiunilor Unite". Scopul sovieticilor de a produce diversiune şi de a crea focare de tulburare peste tot şi mai ales de a le manevra schimbându-le fulgerător dintr-un colţ în altul al omenirii, începe să fie descifrat.

Charles de Gaulle sezisează pericolul şi pe 17 August declară: „Furtuna se apropie. Războiul din Coreea este semnalul". Pentru unii pare curios că zăngănitul armelor de la paralela 38 are ecou la Atlantic. Explicaţia pentru cei avizaţi era simplă. Dacă armata sovietică sustrăgea atenţia adversarilor prin lovitura de pe coasta Pacificului şi pornea în marş spre Atlantic, ea nu găsea efectiv nici o forţă care să o oprească pe Rin, în timp ce coloana a 5-a i-ar fi netezit drumul. Deoarece Franţa constituia o pradă ispititoare, s-a anunţat mărirea stagiului militar de la 12 la 18 luni pentru toţi tinerii din ţara libertăţii. Pentru a demonstra faptul că Uniunea Sovietică declanşase războiul din Coreea şi urmărea escaladarea lui, este nevoie să arătăm febrilitatea cu care se pregătea punerea pe picior de război a tuturor fabricilor de armament din ţările ocupate după cel de al doilea război mondial. O comisie militară, formată din specialişti în pirotehnie, a început să colinde încă de la sfârşitul anului 1949 jumătatea de Europă ce zăcea sub cizma sovietică. Regimul comunist impus în România a trecut imediat la lucru. Tehnicienii care se înscriseseră în partidul comunist, buni numai de gură şi intrigi, au făcut greşeli capitale în producţie. Atunci s-a hotărât chemarea adevăraţilor specialişti care fuseseră daţi afară din fabrică după 1945. Unul dintre aceştia, inginerul Gheorghe Mazilu, fostul OM de bază al uzinei Mărgineni până în anul 1945, a fost chemat într-o zi de ministru şi i s-a spus: „Patria are nevoie de oameni cinstiţi şi devotaţi şi de ce să n-o spun deschis, de serviciile dumitale. Partidul şi uzina te vor susţine în munca ce ţi se va încredinţa..." Cuvinte ce erau spuse cu emfază ori de câte ori incompetenţa îi obliga pe comunişti să facă apel la oamenii cu experienţă pentru a ieşi din încurcăturile grave. Şi într-o astfel de problemă fără soluţie se găseau acum, în luna August, când vagoanele cu muniţii erau rebutate şi ruşii aveau nevoie de ele pentru extinderea conflictului în extremul orient. In faţa inginerului Gheorghe Mazilu, chemat să facă o „minune", nu se spunea să Uniunea Sovietică este în spatele acestei conflagraţii, ci se sublinia numai faptul că o delegaţie de 30 de specialişti ruşi veniseră să dea concursul în repunerea de urgenţă a celor 6 uzine de armament în producţie de război. Numai cine a trăit dezolanta experienţă comunistă şi a observat slugărnicia tovărăşească faţă de „eliberatorii sovietici", poate să înţeleagă cum s-a trecut la executarea „sugestiilor" primite de la Moscova. In luna octombrie 1950, generalul rus Petrov, ajutat de inginerii Filin, Saşerin, Nicolaev ş.a., - a toate ştiutori - au refuzat tratamentul termic de călire ce urmărea evitarea exploziei proiectilului pe ţeava tunului. Cu toată expunerea documentată a inginerului român Gheorghe Mazilu, care reuşise să salveze de la rebutare vagoane întregi, ruşii au spus: niet. Şi tot ce spuneau ei era literă de evanghelie. In schimb, de rezultatele negative ale celei mai avansate ştiinţe sovietice erau vinovaţi numai bieţii români, nepătrunşi de ideologia marxistă. Chiar cei mai neiniţiaţi în ale armatei puteau să-şi dea seama că: - după un deceniu armamentul era depăşit, - oţelul românesc conţinea un procent ridicat de sulf şi fosfor, elemente ce-l făceau casant şi s-ar fi impus tratamentul de călire; - primele de inovaţii, luate de câţiva „tovarăşi" din organizaţia de bază a uzinei, erau în discordanţă cu rezultatele negative; - moartea lui Stalin trebuia să ducă spre o destindere internaţională, - câştigarea de timp - pentru noua conducere de la Kremlin. Socotindu-se încheiată etapa fierbinte, „Patria nu mai avea nevoie de serviciile celor corecţi şi capabili", pentru a nu se afla „intenţiile pacifiste ale ţărilor surori întru comunism" şi pentru a acoperi pagubele pricinuite de incompetenţa specialiştilor sovietici, dublată de aceea a „tovarăşilor colegi români", partidul comunist „în înţelepciunea lui" a hotărât să se dovedească un sabotaj. În acest sens, inginerul Hope Egon a făcut denunţul împotriva a 7 români. Directorul uzinei Mărgineanca – Şilaev -, de profesie „tovarăş şi ginere, cu socru în comitetul central", a furnizat nişte informaţii denaturate noului ministru de interne, Alexandru Drăghici. Şi astfel în noaptea de Sf. împăraţi Constantin şi Elena din anul 1953 au fost ridicaţi zişii „sabotori" de la uzina Mărgineanca - Plopeni, deşi inventatele greşeli ar fi avut loc la fabrica Tohan - Zărneşti. Inginerul Gheorghe Mazilu, în lucrarea „În ghearele securităţii", ne relatează cu naivitatea şi sinceritatea omului de bună credinţă, dezlănţuirea brutelor din aparatul represiv asupra unor oameni nevinovaţi şi lipsiţi de apărare. Această dramă s-a consumat la securitatea din oraşul Ploieşti, renumită şi ea prin metodele de tortură folosite

cu sadism şi apucături de fiare. Printre aceste brute se numărau: căpitan Dumitrescu Gheorghe (comandantul securităţii), Badea, Marin, Moraru, Voicu, Zizin, toţi zişi „ofiţeri anchetatori", cu crime la activul lor. Prin mâinile şi picioarele lor au trecut cei 7 ingineri: Boncea Spiridon, Curcănescu, Ionescu, Ionescu Mircea, Mazilu Gheorghe, Negulici, Ţincoca Vasile. Timp de doi ani de zile nu li s-au uscat lacrimile pe obraz şi nici nu li s-au vindecat rănile. La sfârşitul acestui chin, cele 7 arătări au apărut în boxa acuzaţilor. Au fost achitaţi de orice vină, nu datorită justiţiei, ci faptului că erau judecaţi în atmosfera de oarecare destindere de după conferinţa de la Geneva, când comunismul căuta să câştige timp pentru a pregăti un nou asalt. Mii de oameni au trecut prin infernul de la Ploieşti. în afară de cei de mai sus menţionez o mică parte: Antoniu (ofiţer); Apostol, devenit informator după eliberare; Anderca; Badiu Virgil, profesor; Baldovin Cornel, avocat; Botez, elev; Brătilă Petre, doctor; Capătă Iancu, din Buzău; Căzănişteanu Aurel, student omorât în timpul anchetei; Cojocaru Niki, legionar, fost prizonier în Rusia; Călinescu Gheorghe, din Buzău; Drăgulin Simeon, ţăran din comuna Odăile jud. Buzău, omorât; Dumitriu Victor, avocat din Focşani; Dumitrescu Ticu, student; Dumitrescu C, elev; Galeriu, preot; Găzdaru, avocat din Buzău; Georgescu, medic militar care a refuzat să plece în Coreea; Georgescu Ion, director de liceu; Georgescu Puiu, student, fratele doctorului; Grigorescu, din Pucioasa; Ionescu, avocat din Breaza; Ionescu Georgică; Iordăchescu, din Buzău; Ispas, avocat, venit din prizonierat, fost primar legionar al oraşului Buzău; Ludu Grigore, elev; Ludu Sorin, inginer; Jugureanu, preot din Buzău; Jurebie, naţional ţărănist din Ploieşti care a lăsat semne de întrebare; Manta Ion, secretarul organizaţiei naţional ţărăniste din judeţul Buzău; Mărăcineanu Radu, din Giurgiu; Moga Mircea, student; Morărescu, din Câmpina; Opriş Constantin, aviator; Petrovan, colonel; Petrescu Gheorghe, doctor medic, preşedinte al PNŢ Prahova; Piciac, medic din Ploieşti; Popescu Ieronim, inginer din Ploieşti; Petrescu Marinam, naţional ţărănist, care a tras după el în închisoare zeci de oameni; Râşnoveanu; Răvoianu, din Breaza; Safin, după eliberare devenit informator; Schneider; Şerbănescu Pândele, profesor; Şerbănescu, elev, care a fost chinuit ca un martir şi a rezistat; Şerbănescu, medic din Buzău, devenit în închisoare o mare canalie, care a făcut numai rău pe unde a trecut; Slătineanu, inginer; Ţigănescu, ofiţer naţional ţărănist, după eliberare a acceptat să facă jocul securităţii; Vintilescu Doru, medic; Vintilescu Mihai, student; Vasilescu, ţăran din comuna Măgura jud. Buzău. ������� �� ������

Scheletele în chiloţi erau lungite pe cele două rânduri de priciuri suprapuse din cavoul 7 de la reduit. Aproape 300, respirau din greu într-o atmosferă apăsătoare ce mirosea a acru. Aburul nu-ţi permitea să observi dintr-un colţ în celălalt. De sub priciuri, din când în când, se mai ivea câte un cap. Deodată uşa se deschide şi un om este îmbrâncit. Pe braţe ţinea câteva cârpe, ce s-ar fi putut numi cândva cămăşi, pantaloni sau aşa ceva ce trebuia să-i acopere goliciunea când schimba reşedinţa. Imediat zăvorul s-a tras cu putere pe dinafară şi cheia s-a răsucit într-un lacăt. - N-am aer, mă sufoc ! se aude vocea noului venit. Ca la o comandă, sutele de schelete se ridică în capul oaselor. Fănică, şeful de cameră, se îndreaptă spre el şi-i spune cu o voce calmă: - Hai la fereastră până ce te obişnuieşti ! - Dar nu este nici o fereastră! - Este, cum să nu fie, dar are obloane. Pe distanţa celor 15 metri, ochii duşi în fundul orbitelor privesc noua făptură. - Dar sunteţi Români ? dă să-ntrebe noul venit. - Da ! suntem. - Mare minune... Am crezut că o să mă mâncaţi...c-am fost adus între canibali. Dar unde mă găsesc ? - La Jilava. - La Jilava ? Doamne, Doamne... - Dar dumneata cine eşti ? încep întrebările. - Dudu Frimu ! - Şi de ce te-au luat ? - Păi, zic că sunt prietin cu regili

Vinerea Patimilor la Jilava (1950) - Remus Radina E stranie Jilava în noaptea de aramă! Din negrele cavouri spre zări de foc mă cheamă Altarul, libertatea şi dragostea de mamă. Intins între schelete, în noaptea sfintei denii, Mă sting în catacombe, cum răposau mirenii, In vremea-ntunecată a stinselor milenii. Tăceri de ţintirime spre Golgota mă-mbie. Doar luna muribundă pătrunde în chilie, Să-mi picure în suflet lumini de veşnicie. Târziu, ascult prohodul, cu sfintele refrene Şi cum Te văd sub biciul urgiei pământene, Ţi-aş duce, Doamne crucea, ca Simon din Cirene! Loturi peste loturi, oameni peste oameni, îngrămădiţi sub pământ, fără lumină, fără aer, fără mâncare şi asistenţă medicală. Aceasta a fost Jilava. Oameni de toate categoriile, de toate vârstele, de toate profesiunile, din toate colţurile ţării treceau prin Jilava cel puţin vreo lună - două în tranzit, spre alte locuri de exterminare. Mulţi dintre ei au rămas definitiv aici. Mărturie este Valea Piersicilor unde zac, fără nume, fără număr, tot înghesuiţi. În acest du-te vino, îşi fac apariţia doi aviatori: Scurtu şi Etem, acesta, de origină turcă. Ce aţi mai făcut? întrebau acei care zăceau pentru că nu făcuseră nimic. Crezuseră numai în libertate ca o necesitate a vieţii, ca aerul pe care îl respiră. Etern mai înfipt, răspunde: - N-am făcut nimic înainte de arestare, dar după aceea... şi începe povestea. Anchetatorul, un nespălat, s-a apucat să mă întrebe ca şi d-voastră ... I-am spus aşa cum v-am răspuns şi d-voastră. Dar el nu m-a crezut. A început să strige la mine că ştie tot şi are dovezi că sunt bandit, duşmanul poporului. L-am rugat să-şi dea drumul dacă are probe, să le aud şi eu. Mă ştiam curat şi nu-mi era frică. Mi-a atras atenţia să vorbesc eu, să dovedesc că sunt sincer şi o să-mi uşureze situaţia. Nu aveam ce spune. Atunci a început să mă înjure. Sângele mi s-a urcat în cap şi i-am spus că nu-i permit să mă înjure. Dar cu cine să vorbeşti? A început mai tare s-o facă ... N-am mai putut suporta ... m-am ridicat, am pus mâna pe masă şi am început să-i car în cap. El striga ... eu dădeam. Deodată camera s-a umplut, eu m-am apărat până n-am mai putut ... Erau vreo 5 - 6 ... M-am trezit ud până la piele, plin de sânge, într-o carceră cu cătuşe la mâini... Asta am făcut şi acum iată-mă la Jilava. Alţii ... şi alţii, toţi în trecere ... fiindcă aici nu rămâneau decât cei sortiţi veşniciei. Printre trecători, în tranzit spre alte închisori, au fost semnalaţi: căpitan Gigei, maior Burcuşescu, Alexandrescu şi Ştefănescu (doi primari liberali), Trache şi Mereşiu (doi ţărani din com. Dudeşti Cioplea); Gheorghiu contra-amiral; Bungaru P. marinar; Branduşoiu, Sava Dumitrescu, Parizianu şi Taflaru (toţi patru foşti poliţişti); Ion Ion, tânăr plin de entuziasm, care a fost condamnat în toamna anului 1947 în legătură cu manifestaţiile de protest pentru condamnarea lui Iuliu Maniu. A fost arestat după 4 ani şi a pornit prin lagărele de exterminare. Teodorovici (locotenent sârb din U.D.B., anchetat pentru spionaj); Veliciu E. (colonel magistrat) ... Alţi trecători pe drumuri chinuite: Ion Răducanu, fost ministru, unul dintre vechii membrii ai P.N.Ţ., care împreună cu Ion Mihalache au pus bazele partidului în 1919. A stat 7 zile în izolare cu încă trei persoane în plină iarnă, la peste 70 de ani. A

fost salvat de ceilalţi care-l încălzeau cu trupurile lor tot timpul acestei perioade; Ionescu Dumitru, avocat, candidat pe lista de deputaţi P.N.Ţ. din jud. Argeş, Calusian Caşu Ion muncitor, Gherondache comerciant, Aurelian Bentoiu, Şerban Iacobescu, prof. Săndulescu, căpitan Ioaniţescu, Petre Tuţea, Ilie Petrescu din Vălenii de Munte, fratele neuitatului Doctor Gh. Petrecu de la Ploieşti, preot Dobrişani, Petrovici Berindei, Iosif Jumanca la 82 de ani, Naiculescu, proprietar din comuna Afumaţi şi Rast, jud. Dolj, Dumitrescu Negrea, Inginer Dobrescu fost la Astra Română, Aurel Golopenţia, director la statistică, Văsescu maior de cavalerie, Hilard din lotul lui Pogoneanu de la Ministerul de Externe, Nae Batzaria, Enescu tâmplar din Muscel la peste 80 de ani, Ion Petcu, avocat din Bucureşti şi Ştefan Petcu din Dudeşti Cioplea. Dr. Chiliman, ajuns în închisoare din cauza doctorului Titi Bădescu din Craiova, pe care-l luase să-i dea de lucru la cabinetul lui ... Ion Hurmuzi, normator şef la I.S.E.M. ,ajuns în închisoare din cauza denunţului făcut de I. Bogdan ,care urmărea să-i ia locul. Şi l-a luat. Pe la reduit în această perioadă au trecut: Cojocaru Nicolae (avocat, venit din lagărul rusesc Uranchi), Huzum (student), Roiu, Grama (inginer), Ciachir (general), Ionescu (colonel), Gulie, (un legionar care fusese închis şi înainte de 1944). Gulie într-o zi l-a văzut pe generalul Petrescu, cel care condamnase mii de oameni până la „23 August" şi zeci de mii sub regimul comunist. Când l-a zărit s-a îndreptat spre el şi în faţa tuturor i-a zis: - Mă mai cunoşti, domnule general? Atunci erai colonel. Sunt Gulie pe care l-ai condamnat şi mi-ai strigat că sunt bolşevic. Astăzi eu sunt tot deţinut, iar dumneata eşti bolşevicul adevărat. Generalul călău, cât era de general, a făcut stânga împrejur în faţa lui Gulie, plecând fără să-şi mai continuie inspecţia. Nu se poate uita slujba de Bobotează oficiată în 1951 de preotul Druţu din Jiblea, care la miezul nopţii, în liniştea de mormânt a Jilavei, s-a rugat şi a sfinţit apa pentru ca a doua zi fiecare să poată avea aghiasmă. În loc de busuioc s-a servit de câteva fire de mătură pe care le-a adunat şi curăţat cu mare grijă. În primăvara lui 1950, vine în vizită la Jilava colonelul Sepeanu, comandantul Securităţii Capitalei, şi când dă cu ochii de Dragoş Rambela îi spune râzând: - Vezi că sunt lagăre de unde nu poţi evada? (Făcea aluzie la Rambela, care evadase de două ori din închisoare ,în Germania de Vest). Acesta râzând îi răspunde. - Nu se ştie ... Peste trei zile a avut loc evadarea celor doi sârbi de care am vorbit în vol. I. Chiar după condamnare, deţinuţii nu erau scutiţi de anchete. Luaţi de la închisorile de execuţie, mergeau pe dubă cu săptămânile în toate direcţiile, pentru a se mai putea stoarce câte ceva de la ei. După trei ani de la arestare, Vasile Serdici nu era lăsat în pace să zacă într-o temniţă. Ajunsese de nerecunoscut. Şi ce viaţă dusese? N-a ştiut niciodată ce a fost suferinţa poporului român. De fapt nici nu-i cunoştea trecutul. A găsit adăpost pe lângă un - făt frumos - şi în timp ce alţii muşcau pământ în „triunghiul morţii", ei umblau după aventuri amoroase în străinătăţi. El depunea mărturie la căsătoria morganatică de la Odesa. Peste 30 de ani depunea alta împotriva lui Iuliu Maniu, la Bucureşti, după ce în prealabil predase arhiva Partidului Naţional Ţărănesc. La acest sfârşit al anului 1950 se întorcea de la o nouă anchetă, din Ministerul de interne. Era o epavă buhăită, pe faţă văzându-i-se amprenta alcoolismului. Şi nu numai pe faţă. Confuzia mintală, coordonarea stângace a mişcărilor şi incontinenţa urinară, făceau din el o fiinţă în descompunere. Doar în îngânarea unor propoziţii fără rost am înţeles că fusese anchetat despre L. Pătrăşcanu. Pe parcurs ne-am lămurit că se căutau probe şi martori împotriva acestui colaboraţionist notoriu care a instaurat abuzurile prin funcţia lui de Ministru al justiţiei. Şi anchetatorii, ştiindu-l docil, voiau să stoarcă ultima vlagă din Serdici. Dar pierduseră trenul. Vor avea un martor mai puţin. ���� ��� � ��� ���� �������

La fabrica de procese care funcţiona pe lângă Tribunalul Militar instalat pe strada Uranus, a fost adus în Iunie 1949 un lot care într-adevăr merita să fie condamnat. Purta denumirea de „câinele roşu" şi era format din comisarii evrei care chinuiseră şi pe români şi pe ai lor, în perioada 1947 - 1949, pentru a le smulge aurul şi bijuteriile, indiferent sub ce formă se găseau. Mii de oameni au fost arestaţi, chinuiţi şi după ce li s-a luat ultimul ,,cocoşel" au fost trimişi la închisoare.

Probabil zbirii nu s-au înţeles la împărţeală, s-au reclamat şi după aceea au ajuns şi ei în boxă. Urmează să plătească şi cei care au chinuit oameni nevinovaţi, deoarece: „Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă Va ţine minte şi-ntre voi va strânge Acest cumplit Danubiu, care varsă Pe trei guri apă, iar pe-a patra SÂNGE... (Robert E.) ������� �� �������

Deoarece nu se mai puteau face afaceri cu aur în România, unii mai ingenioşi s-au gândit să-l trimită în Israel. Şi într-adevăr s-a pus pe picioare o afacere bănoasă. Totul a mers perfect până într-o zi când la Constanţa a căzut o vacă vie care trebuia încărcată. N-a mai putut fi expediată şi a fost sacrificată. Era în perioada „festivalului" când criza de carne era acută. La abator când a fost tranşată, s-a găsit în pielea de la Gât o pungă cu un kilogram de „cocoşei de aur". Willi Gruemberg, Marcu Zoltan, doctorul Mikloş şi Marcu Weismann au fost poftiţi la Ministerul de Interne pentru o scurtă declaraţie. Vor începe o serie de procese socotite de „sabotaj economic", mai ales ca rezultat al unei campanii antisemite declanşată de Moscova şi însuşită fără murmur de ţările surori. Regimul comunist confruntat cu grave probleme economice şi politice, a căutat „ţapi ispăşitori" în toate domeniile şi câţi mai mulţi, pentru a intimida populaţia ahtiată după pâine şi libertate, în urma suflului produs de moartea lui Stalin. �������� � ������� �� �� ����

Politica de represiune este dură, peste toate ţările subjugate. în patria terorismului, în Uniunea Sovietică, sub biciul necruţător al lui Stalin cad şi acei care au torturat. Călăul omenirii se teme de toţi. In 1951 la Moscova sunt arestaţi, printre alţii, Leonid E. Eitigon şi Paul Sudoplatov, ambii conducători ai N.K.V.D. (conducători ai serviciilor speciale sovietice din ministerul de interne). Primul, evreu de origină, era „asul" organizator al răpirilor şi asasinatelor politice, printre care are la activ şi pe cel împotriva lui Trotski (1940), iar cel de al doilea refuzase să divorţeze de soţia lui care era evreica. Această acţiune are rădăcini puţin mai adânci, nu prea departe, în primăvara anului 1948, după apariţia statului Israel şi ruptura dintre Tito şi Moscova. Pe lângă faptul că îşi vedea visul ieşirii la Adriatică nerealizat, Stalin era confruntat acum cu o agitaţie tulburătoare din cauza simpatiei evreimii pentru noul stat creat. Lumea arabă se agita şi ea, în timp ce Israelul se consolida, era recunoscut şi primit în Organizaţia Naţiunilor Unite. Când Statele Unite au acordat credite importante Iranului (Aprilie 1949), ajutând dezvoltarea acestei ţări, urmărind în acelaşi timp liniştirea lumii arabe, Rusia a protestat şi a provocat câteva incidente de frontieră, fără a intimida pe nimeni. Stalin spera să-i aţâţe pe englezi, care îşi vedeau interesele economice ameninţate acolo, dar o intervenţie britanică ar fi dus la antrenarea celei ruseşti. Însă capitalul şi-a spus cuvântul şi liniştea s-a aşternut pentru un moment. Stalin era nemulţumit. Drumul spre golful Piersic îi era barat. El nu putea în această situaţie decât să înceapă o politică pro-arabă de infiltrare în toate domeniile pentru a submina liniştea în această lume. Ca o adversitate, în faţa eşecului, în interior a dat frâu liber antisemitismului. Primul val s-a revărsat în 1948, după moartea bineînţeles aranjată a lui Jdanov, şi s-a accentuat anul următor prin înlăturarea ofiţerilor evrei din cadrele de conducere ale armatei. Mergând pe această linie antisemită, Stalin a recurs la arestări, asasinate. S. Solomon, antifascist, a avut un accident de maşină şi a murit, iar Solomon Lozovsky, conducătorul Komintemului (internaţionala comunistă), adjunct al ministrului de externe până la venirea lui Vâsinski pe acest post, a pornit condamnat spre lagărele sovietice. Alte mii de

persoane au fost trimise în aceeaşi direcţie, pentru motive găsite cu mare uşurinţă. Mai este nevoie să amintesc şi faptul că la acea dată Rusia începuse construirea canalului Volga-Don (în lungime de 101 Km.), prin care se făcea legătura între Baltica şi Marea Neagră, permiţând trecerea vaselor până la 12 000 tone. Politica americană şi engleză în orientul apropiat ameninţa interesele URSS, care prin Bosfor voia să se îndrepte spre lumea arabă. Aceste interese au făcut ca solidaritatea dintre ţările ocupate de Rusia să declanşeze sistemul represiv peste tot. Cu ajutorul consilierilor sovietici s-au înscenat procese în Ungaria şi Cehoslovacia, despre care am mai amintit. Motivele de spionaj iudeo-masonic, iudeo-american, sau englez, erau la ordinea zilei. A fost arestat şi fostul diplomat american Noel FIELD, care aparţinea reţelei de spionaj americano-sovietic în lume şi care fusese acoperit de serviciile aduse lui Beria. Field călătorise în diferite ţări, atât în apus, cât şi în răsărit, luase legătură cu foştii luptători din brigăzile internaţionale ce lucraseră din dispoziţia Moscovei. Acum el va deveni pivotul multor procese în care vor figura unii evrei din ţările satelite. Dacă la Praga şi Budapesta au avut loc procese răsunătoare cu tăieri de capete, Bucureştiul a manevrat cu prudenţă: înlăturări şi arestări. În România au fost ridicaţi printre alţii şi conducătorii masoneriei, cărora li s-a înscenat un proces, după şablonul securităţii, de spionaj şi înaltă trădare. Printre implicaţi: Arţăreanu Bellu, Constantin Brătăşanu, Paul Cerchez, Alfred Grigoriu G. La arestarea lui Paul Brătăşanu de la Craiova, hingherii securităţii au sărit pe balcon şi de acolo au intrat pe fereastră în camera fetiţelor: Doina, de 5 ani şi Cătălina de 3 ani. Fetiţa cea mare s-a speriat şi de atunci a rămas bolnavă pe tot restul vieţii. Tatăl a fost exterminat. Regimul comunist a săvârşit încă o faptă abominabilă. ������ ������

Printre preocupările multilaterale ale comunismului, sau mai bine zis ale Moscovei în România, de o deosebită atenţie s-a bucurat şi literatura. Din primele momente s-a încercat încolonarea intelectualilor după scursura analfabeţilor, care în majoritatea cazurilor nu cunoşteau nici limba Ţării. Producătorii nemuritorului, ai culturii, admiratorii fiicelor lui Zeus şi ale Mnemosinei, au fost goniţi din Parnasul românesc, căutându-li-se Musagetul. Nu a fost greu de găsit, fiindcă ceea ce mai rămăsese din Mihail Sadoveanu a văzut lumina „întunericului" venind din răsărit. Fără să mai ţină seama de figura lui Ştefan cel Mare pe care-l evocase luptând la hotare şi întărind cetăţi de apărare pe Nistru, Mihail Sadoveanu a trădat plăieşii ajutând instaurarea „întunericului". Acest maestru al condeiului a ocupat sub noua eră începută funcţii de conducere în politică şi literatură demne de un adevărat înscăunat al N.K.V.D. - ului. După ce s-a făcut lumină în bezna aşternută, a început căutarea colaboratorilor şi vânarea indezirabililor. DA ... colaboratori, pentru că literatura a încetat de a mai crea frumosul. Îşi schimbase menirea. Slujitorii rămaşi credincioşi chemării lor vor sluji arta surghiuniţi, până vor cădea. Zişii literaţi, colaboratori ai satanicului sistem, vor deveni hăitaşii securităţii, adulmecând pe acei ce nu erau aliniaţi, sau mişcau în front. Ei nu făceau decât semn şi organele represive acţionau cu promptitudine. Un prim şef de haită a devenit slugarnicul Mihai Beniuc pus numai pe rele. Şi-a mai făcut apariţia un „astru" ivit din flori, în gropile lui Oatu, crescut în minciună şi linguşire, protector al falsului şi plagiatului, cu tupeu şi rea credinţă. La comandă, după ei s-au aliniat: Prea plecatul Radu Boureanu. Şerban Cioculescu, puţin mai mult înţelegător al vremurilor noi. Critic literar transformat pentru avantaje, peste noapte, în critic politic slujitor al intereselor Moscovei. În anul 1961 a acuzat vehement asasinatul lui Patrice Lumumba, care urmărise comunizarea Zairului (Congo-Belgian) . Dar n-a spus nici un cuvânt pentru salvarea fratelui său - Radu Cioculescu - care, ajuns schelet din cauza regimului de exterminare comunist, murea în acelaşi timp, la închisoarea din Piteşti, fără nici un fel de îngrijire. Acesta era umanismul comunist care trebuia infiltrat generaţiilor tinere: ura permanentă, ura împotriva tuturor, ura împotriva părinţilor, fraţilor, prietenilor pentru triumful satanic în toate sectoarele vieţii. George Sinescu, descoperindu-şi calităţi de cetăţean-deputat, Se prostituează şi se prosternează, încheindu-şi

cariera de demn profesor şi literat. Filosoful Mircea Florian, care până la vârsta de 57 de ani pledase idealismul raţionalist generaţiilor de studenţi ce-l audiaseră, descoperă pe urmele lăsate de cişmele ruseşti şi în amorul colectiv că ceea ce susţinuse o viaţă întreagă a fost o inepţie. Filozofia marxistă pe care începe s-o propage silabisind-o, urmând „indicaţiile preţioase" ale lui Iosif Chişinevschi, va face din el un politruc intelectual, în timp ce colegii lui de generaţie şi catedre universitare vor fi smulşi patrimoniului cultural şi aruncaţi în lagărele de exterminare (Coco Dumitrescu, I.N. Finţescu, George Fotino, Gheorghe Leon, Alexandru Marcu, Istrate Micescu, Ştefan Neniţescu, P.P. Panaitescu, Victor Papacostea, Ion Petrovici, Sauciuc Săveanu, George Strat, Hanibal Teodorescu, Mircea Vulcănescu şi alţii foarte mulţi). Zaharia Stancu, sluga credincioasă a Moscovei şi a uneltelor instalate la Bucureşti, a susţinut regimul pervers şi a slăvit analfabeţii regimului comunist. A făcut din Uniunea scriitorilor o agentură a securităţii printre intelectuali. Demostene Botez a ajutat cât a putut mai mult la dărâmarea altora şi la negarea trecutului, susţinând epurarea literaturii de valorile autentice româneşti. Iorgu Iordan va rămâne o ruşine a intelectualităţii. Mihai Ralea a pornit conştient spre compromisuri încă din anul 1938, pentru a trăi mai bine. Înfruptându-se din nenorocirea altora, negând cele susţinute înainte de 1944, înrolându-se ca voluntar în clica trădătorilor intelectualităţii. Gheorghe Zâne, un alt om al compromisului lipsit de coloana vertebrală. Eugen Frunză, poet şi politruc angajat în represiunea populaţiei ca prefect de Rădăuţi, sprijinit de trupele ruseşti pentru a-şi îndeplini misiunea. Ca redactor la Scânteia manevrează minciuna şi încurajează mistificarea adevărului. Printre intelectualii care au ajutat cele câteva sute de comunişti să instaleze teroarea în ţară, se numără: Dr. Dumitru Bagdasar, Dr. CI. Parhon, Octav Livezeanu, Grigore Moisil, Simion Stoilov, Miron Niculescu ... Parte din scriitori şi intelectuali s-au aşezat sub vremi ... au devenit scribi simbriaşi... papagali moscoviţi .silabisind învăţăturile lui Marx şi sărind în picioare - fără comandă - ori de câte ori auzeau cuvântul: Stalin. Unii ascultau smeriţi şi priveau bagheta lui George Georgescu - o altă arătare - care de bună voie şi nesilit de nimeni, a început să slăvească partidul comunist, călcând peste principii şi prietenii, numai pentru a-i fi lui bine şi a fi satisfăcută. Nu poate fi trecut cu vederea maestrul Tudor Arghezi, cântăreţ de curte, cădelniţând pe asupritori atât în 1916, cât şi după 30 de ani, chiar dacă aveau altă naţionalitate. Arghirofil neegalat. Nevertebrat în literatură şi în viaţa publică. După ce Iosif Chişinevschi „i-a deschis ochii", a avut; neruşinarea să compare instaurarea regimului comunist de către ruşi cu „Descălecarea" prin care Neamul Românesc reapărea în istorie, scuturându-şi jugul apăsător, tot al hoardelor răsăritului aşezate în pustă. Fostul Tudor Vianu. Punct. Acum a devenit Vianu Tudor, învăţăcel la şcoala nouă, pornit să silabisească marxismul, odată cu observarea instaurării comunismului. Se făcea că se străduieşte să-l înţeleagă şi să-l aplice. Şi-a făcut intrarea triumfală în ale politicii, prin transpunerea marxismului în practică cu ocazia primelor alegeri studenţeşti de la facultatea de Litere şi Filozofie din 15 Februarie 1946. Aici şi-a murdărit prestigiul prin aplicarea metodelor de boicotare, acceptând să devină o unealtă în mâna unor bătăuşi şi analfabeţi ce asaltau universitatea. Erau aceiaşi, viitorii condeieri marxişti, care îşi arătaseră măiestria în mânuirea ciomegelor pe data de 15 Mai 1946, când au devastat ATENEUL ROMAN. Dar Vianu Tudor nu s-a murdărit pe gratis. Răsplata i-a fost: Ambasada de la Belgrad. Numai la doi ani după această faptă - de neiertat - spunea grijuliu unui coleg din tinereţe, prudent ca să nu-l audă cineva: „Porcii ăştia de comunişti ne-au standardizat". Nu se ştie cât era de sincer. Aceasta o spunea după ce gustase plăcerea diplomaţiei şi amărăciunea piciorului în fund. Dar n-a căzut în el, şi n-a avut nici remuşcări. A încercat să plutească ... menţinându-se ... slujind în continuare familia porcinelor, care pentru devotament l-a făcut în 1955 aşa zis academician. Când în 1958 peste ţară se aşternea un nou val de teroare, când Constantin Noica, Vladimir Străinu, Alexandru Paleologu, Dinu Pilat şi alţi scriitori erau aruncaţi în închisori, Vianu Tudor era numit Secretarul General al Comisiei Naţionale pentru U.N.E.S.C.O. Mergea acolo să reprezinte intelectualitatea şi cultura. Autenticii reprezentanţi erau supuşi în schimb, regimului de exterminare. Pentru abnegaţie a fost răsplătit cu carnetul de membru de partid, iar pentru îndoctrinare marxistă cu Premiul de Stat. VIANU Tudor şi-a dat seama că a înghiţit din când în când câte o spurcăciune, şi a voit în Mai 1964, pe patul de la spitalul

Elias, să-şi cureţe sufletul. în ultimele clipe a cerut un preot. I s-a răspuns ... Cum se poate asta? ... aici e spitalul Comitetului Central al partidului comunist. Şi bietul Tudorică a murit nespovedit ... neîmpărtăşit ... după ce abdicase de la conducerea unui curent estetic literar propăvăduit de la înălţimea Catedrei Universitare, aplecându-se docil la semnul discret al partidului transmis pe coardele de legătură, pentru a scrie ca un gazetar de periferie. Şi Giurescu Constantin. Cât i-a servit, şi tot în închisoare a ajuns. Şi nu s-a lăsat îngenunchiat. A servit cu conştiinciozitate administraţia închisorii care, mişcată de serviciile unui profesor universitar, a avut grijă de el, în timp ce colegii lui de breaslă şi de partid erau duşi în groapa comună a Sighetului. După eliberare nu şi-a mai îndreptat coloana vertebrală, rămânând un prea supus şi credincios învăţăturilor partidului comunist. Au mai fost mulţi printre trădătorii intelectualităţii, printre acei ce au sprijinit instaurarea teroarei. Aceasta le era recunoştinţa faţă de Naţiunea în care se născuseră. Se cerea supunere şi complicitate, iar denunţul devenea piatra de temelie a regimului. Aceştia şi mulţi alţii îşi dăduseră demisia din tagma scriitoricească şi treceau în slujba satanei. Au fost izgoniţi din literatură, cu toată epoca lor strălucită: Titu Maiorescu, C. Gane, Emil Gârleanu, I.A. Bassarabescu, Matei Caragiale, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, MIHAIL EMINESCU, I. Slavici, Alexandru Vlahuţa, C.S. Aldea, Hortensa Papadat Bengescu, Emanoil Bucuta, G.M. Zamfirescu, Emil Botta, I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu De lavrancea, ... o întreagă şi adevărată „Istorie a literaturii române". Literatura română era mutilată de românii care s-au vândut intereselor străine ale Moscovei, aşa zişii „Patrioţi! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,- Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvinte" ... la care se adăuga apostrofarea de peste un veac: „I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!". Şi superioritatea culturală comunistă s-a manifestat prin epurarea şi distrugerea operelor înaintaşilor. Cenzurarea şi forfecarea operelor nemuritoare ale lui Eminescu, De lavrancea ,Caragiale şi alţii, s-a dezlănţuit pentru a face loc începutului alfabetizării socialiste în literatură. Alţii au fost puşi pe rug. A arde o operă, e tot una cu a arde un om. Semnalul operaţiei. „Scrum" l-a dat Mihai Roller, care n-a avut nimic comun cu durerea, tradiţia şi cultura românească. După ce a scos de la fondul secret al Academiei române manuscrisul cu „Doina" lui Mihail Eminescu şi „telegrama" ţarului adresată la 1877 regelui Carol I, le-a aruncat în flăcări jubilând că a săvârşit o faptă comunistă. Pentru arderea acestor „Documente valoroase", avusese grijă să-şi acopere actul săvârşit prin iscălitura lui Vianu Tudor, care se scuza după aceea că a semnat ca „primarii". Ce zile dureroase trăia Neamul Românesc! Şi Mihail Sadoveanu era satisfăcut ... şi toţi pigmeii deasemenea. În curţile bibliotecilor focul mistuia „Tezaurul Cultural". N-a scăpat de acest sacrilegiu nici biblioteca „Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta" din Vatra Luminoasă. S-au găsit atunci nevăzători care, din flăcări ... pipăind ... au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură cu trecutul pe care voiau să nu-l şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere, nu vedeau ceea ce se petrecea. Peste ani, profesorul Gheorghe Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii, mi-au arătat unele cărţi salvate. Printre ele se găseau: Un dicţionar enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580. O Sfântă Scriptură, tipărită în 1875, Trigonometria lui Spini Haret, de la 1878, Războiul de întregire, de C. Kiriţescu, Istoria lui N. Iorga, şi altele ... Bieţii oameni nu ştiau ce salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în războiul de întregire (1916 - 1918), dar plângeau când au auzit ce lucrări au scos din văpăile focului comunist. O parte din intelectualii reprezentanţi autentici ai culturii, literaturii şi presei erau aruncaţi în închisorile şi lagărele de exterminare. Primele victime au fost: Mircea Vulcănescu şi Constantin Tonegaru, ambii mucenici ai scrisului, rămaşi în 1952 prin gropile comune. Ultimul reuşeşte să ne transmită un mesaj: „Prin cărţile de istorie „Cei ce vor patina pe dâra de melc lăsată de noi „Vor auzi cântecul îndepărtat din nu ştiu al câtelea tom. „Cum pianissimo, pianissimo „De sub streşini ploaia de sânge îl creşte

„Pentru libertate, roza vânturilor şi OM". Şirul celor ce au păşit prin infernul comunist e nesfârşit, dar se cuvine să amintesc o parte din cei ce nu mai sunt: Gheorghe Brătianu, Aurel Buteanu, Radu Cioculescu, Dumitru Ciurezu, Ovidiu Cotruş, Nichifor Crainic, Alexandru Claudian, Romulus Dianu, Constantin Gane, George Fonea, Radu Gyr, Ionel Groşeanu, Grigore Malciu, Ion Boşca Mălin, Mihai Paulian, Dinu Pilat, Ion Popescu-Prundeni, Romulus Şeineanu, Emil Serghei, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Sandu Tudor, Ion Vinea, Ştefan Văitoianu, Toma Vlădescu, Constantin Hagea şi mulţi alţii. Paralel cu acest sacrilegiu al „Comorii Literare" a neamului românesc săvârşit de simbriaşii Moscovei, Uniunea Sovietică a acţionat şi direct. Documentele ce conţineau referinţe despre Basarabia, Bucovina de Nord şi actul Unirii din 1918 au fost împachetate la bibliotecile din ţară, urmând să ia drumul Rusiei. Inimosul profesor bucovinean Claudiu Usatiuc a fost informat că în localitatea Orlat sunt pregătite pentru plecare, spre răsărit, documentele Bibliotecii ASTRA de la Sibiu. Imediat a acţionat şi a reuşit să salveze într-o noapte cele mai importante dintre ele şi să le adăpostească la loc sigur. În Februarie 1953, Claudiu Usatiuc a fost răpit de pe stradă în Timişoara şi a sfârşit exterminat în beciurile securităţii, pentru curajoasa activitate dusă în favoarea afirmării drepturilor strămoşeşti asupra Bucovinei, în timp ce Uniunea Sovietică urmărea să şteargă orice însemnare documentară asupra ţinuturilor pe care le-a răpit. In acest scop, în anul 1949 o comisie venită de la Moscova a colindat bibliotecile înregistrând documentele ce mai scăpaseră focului mistuitor. Peste trei ani, o altă delegaţie a venit tot din răsărit şi a ridicat actele înregistrate, sub protestul unor studii, fără nici un proces verbal. Când în 1960 Gheorghiu Dej a cerut restituirea documentelor ridicate cu 8 ani mai înainte, Uniunea Sovietică a răspuns că nu are nici un fel de cunoştinţă de acest fapt. Pentru a reface fondul istoric s-a făcut apel la deţinătorii de scrisori sau orice fel de acte referitoare la trecutul Ţării, ca să le vândă bibliotecilor. Paralel, regimul comunist s-a gândit că închisorile sunt pline cu o serie de fruntaşi politici încă neexterminaţi şi care participaseră la acte şi evenimente istorice, sau deţineau informaţii valoroase. Pentru a nu pierde acest „Capital preţios" care trebuia eliberat în urma presiunilor internaţionale, s-a trecut la stoarcerea lui. Aceasta însemna şi o sursă pentru istoria partidului comunist pe care se scremeau s-o confecţioneze. Deţinuţii politici sub presiune, ameninţări sau promisiuni deşarte, puteau da declaraţii după indicaţiile ofiţerilor politici, singurii a toate ştiutori. Aşa a început a doua fază a reeducării, când fără o înjurătură, fără o palmă trebuia să scrii şi să scrii tot ce ştii despre tine, despre cunoscuţi, despre activitatea criminală a partidelor, bine înţeles sub îndrumarea atentă a politrucilor, ajunşi arbitrii autorizaţi ai istoriei. Metodele diabolice le vom urmări paralel cu desfăşurarea acestei vaste şi dureroase acţiuni, în volumul III. Revenind la mijloacele de infiltrare ale comunismului în România, regimul dictatorial impus de Moscova incapabil să se afirme prin realizări, a făcut uz de o propagandă deşănţată pe toate căile posibile. Presa a fost prima unealtă prin care au început să lovească la temelia neamului românesc şi în toţi adversarii comunismului. Toţi erau catalogaţi de fascişti, împotriva tuturor adversarilor se arunca cu noroi pentru a-i intimida. Presa era aceea care da tonul şi inventa fără ruşine tot felul de minciuni. Scânteia, Scânteia Tineretului, Munca, România – zisă - liberă şi alte fiţuici comuniste au început să otrăvească sufletele oamenilor. Minciuna era o virtute şi insultele se găseau în fiecare frază debitate de scribii plătiţi de analfabeţii instalaţi la conducere. Deoarece lumea nici din curiozitate nu citea aceste maculaturi ordinare, s-a trecut la micşorarea simţitoare a cotei de hârtie acordată presei partidelor tradiţionale angajate în slujba salvării naţiei: Dreptatea, organul partidului Naţional Ţărănesc; Liberalul, organul partidului Naţional Liberal; Curierul, Patria, România Democrată, Brazda şi încă multe altele care luptau cu străşnicie să dezvăluie adevărul şi să-şi păstreze independenţa. Până în primăvara anului 1947, toate ziarele cu vederi democratice au fost lichidate. Lichelele dornice să parvină şi să scrie pentru bani - la comandă – s-au pus de la început în slujba presei comuniste. Ceea ce s-a scris în această perioadă este o ruşine pentru presă, ruşine ce va rămâne peste veacuri. Iar cei care au făcut-o nu vor avea niciodată nici o scuză, chiar dacă vor motiva câştigarea existenţei. Câştigarea existenţei nu presupune folosirea minciunii, care a devenit firul călăuzitor al articolelor pentru a defăima pe adversari şi a produce confuzie în opinia publică. Şi din această ruşine caută astăzi să se inspire unii intelectuali în susţinerea regimului marxist falimentar. Aceşti zişi ziarişti, sau

redactori, ca să se simtă mai flataţi, nu s-au dat la o parte de la răstălmăcirea evenimentelor istorice. Convinşi că vor stăpâni o veşnicie, au urmărit să deformeze realităţile, socotind că ceea ce se scrie în presa comunistă va fi luat ca referinţă în viitor. Astăzi asistăm cu dezgust la practica comunistă de a face trimiteri, de a da citate din ziarele de după 1945, iscălite de criminalii şi bătăuşii care terorizau populaţia, atât pe străzile Bucureştiului, cât şi în toate oraşele României. Un fapt de autentică imoralitate literară îl constituie cazul lui Petru Dimitriu, fost colaboraţionist notoriu al regimului comunist. în timp ce noi ne stingeam văzând cu ochii la „Canalul Morţii", el se plimba printre scheletele însufleţite inspirându-se pentru „Drum fără pulbere". Până la urmă a luat drumul dizidentei neavând curajul lui A. Fadeiev. Alexandru Claudian. Scriitor şi profesor universitar. Social Democrat. Arestat împreună cu soţia. Cu gândul în trecut, cu ochii la realitate, a plămădit o poezie în închisorile de exterminare: „Şi-ai spus copilului cu ochi căprui, In an o mie nouă sute şapte: ŢĂRANII au dreptate. Sunt sătui De vorbe serbede, şi trec la FAPTE"...

�� ����� ����� ����

În memoria lui Titus, împuşcat pe frontiera româno - iugoslavă, după semnarea acordului de la HELSINKI. DESPRE MORŢI NUMAI DE BINE, spune-o maximă antică, al cărei înţeles poţi să-l interpretezi cum vrei, de la un mort la altul. Nu ştiu exact cine a scos această maximă de toleranţă, de îngăduinţă, de iertare, de înmormântare a unor fapte odată cu cel dispărut. Cred că DIPLOMATUL ÎNŢELEPCIUNII ANTICE n-ar mai fi rostit niciodată această maximă dacă ar fi cunoscut faptele mortului din faţa lui, mai ales dacă acesta se numea STALIN, zis şi generalisimul Stalin. Acesta este un mort despre care niciodată nu poţi vorbi de bine. În timp, istoria va arăta şi adevăratele-i fapte, şi atunci alţii vor deveni nişte pigmei ai crimei pe lângă generalisimul crimei. Despre acest MORT noi, noi ROMÂNII, alături de alte naţionalităţi, nu vom putea niciodată vorbi de bine, pentru că purtăm în noi durerea neamului, pe care ne-a sădit-o, pentru că avem în faţă crisparea Ucigaşilor în numele MORTULUI, pentru că trebuie să cerem eliberarea POPOARELOR şi LUMINĂ în LUME. ���� � ��� ������ ����� �� ���� �� ����� �

Martie 1953. Detaşamentul nostru de pionieri, purtător ai cravatelor roşii, uniţi în şedinţă de lucru „dezbăteam" conţinutul unei scrisori pe care trebuia s-o trimitem TOVARĂŞULUI GENERALISIM STALIN. Periodic eram „torturaţi de emoţiile" de a scrie „tătucului" o scrisoare de mulţumire pentru tot ceea ce a făcut pentru noi (superlativ de supunere), pentru părinţii noştri, pentru ţara noastră, pentru viaţa noastră. Tot timpul să-i mulţumim, să-i privim portretul, să-i învăţăm limba, să-i cântăm, să-i spunem poezii, gata oricând să-i rostim numele cu respect. Noi pionierii, noi elevi de la şcoala elementară, de la noi din cartier, de la noi din TIMIŞOARA, de la noi din RPR (pentru cei care nu ştiu republica populară română, deoarece ţara noastră ajunsese numai adjectiv). Pentru noi toţi pionierii din Estonia şi Lituania până în România şi Albania, era o datorie pionerească să-i mulţumim tovarăşului Stalin. Nu mai mergeam la Sfânta Biserică să ne rugăm CREATORULUI pentru moşii şi strămoşii noştri, pentru părinţii noştri, pentru PATRIA noastră. Nu. Noi semnam convocări pentru şedinţele de lucru ale

detaşamentului, mergeam să ni se explice cu brutalitate cum să-i mulţumim tătucului pentru toate, cum să-i scriem frumos, să nu greşim, să-i spunem, să-i scriem lui tot. Noi eram între 10 şi 14 ani, cea mai perfectă perioadă ca să fim altoiţi MINCIURINEŞTE, sau să ni se creeze noi reflexe condiţionate pavloviene, moment foarte bun în evoluţia psihică a fiecăruia, de a fi îndoctrinat tot timpul prin orice mijloace : de la înlocuirea LIMBII LATINE cu cea rusească, de la a-ţi nega SFINŢII NAŢIUNII la a-l idolatriza pe generalisim, de la înlocuirea valorilor naţionale la obligativitatea adulării mojicului şi mojicismului sovietic. Ni se cereau osanale, cântece, poezii, citate, lozinci, şi aceste periodice scrisori ... Zi de zi. Din timp prin variate metode, minime, aparent inofensive, dar perfect conduse, începuse şi pentru noi torsionarea, începuse marea crimă împotriva dezvoltării libere a personalităţii noastre. Singurul nostru educator acceptat era Stalin. Lui îi caligrafiam cu exigenţă în frumoase litere latine, scrisori de mulţumire, de urări de noi succese în construcţia comunismului. Compuneam cu grijă şi cu teamă sub privirea încruntată a instructorului nostru de pionieri (tovarăşul instructor Balău, care era mai mare decât noi cu cinci ani, era utemist şi muncitor şi era modelul la care trebuia să visăm ... ,,Ca tovarăşul instructor Balău să ajungeţi"). El ştia tot despre tovarăşul Stalin, pe el trebuia noi să-1 ascultăm mai mult decât pe iubitul nostru profesor de română, domnul Trediu. Scrisoarea cerea multă bătaie de cap - exact ceea ce se urmărea - aceeaşi idee care să lase cât mai mult timp amprenta adâncă în subconştient. I-am scris de toate, şi de rezultatele la învăţătură şi de munca voluntară. Ne luasem angajamentele şi îi mulţumisem pentru TOATE. Ne apropiam de sfârşitul scrisorii când cineva a propus să-i urăm sănătate. Privirile noastre s-au îndreptat întrebător către instructorul nostru de pionieri. Tovarăşul instructor Balău a meditat încruntat iar nouă ni se oprise şi respiraţia, de importanţa momentului, apoi a decis : - Nu, tovarăşul generalisim Stalin are o sănătate de fier, de oţel (se corectă repede), şi noi încheiam scrisoarea urându-i succese în construirea comunismului. Era la 5 Martie. Gata, s-a terminat. Obosiţi de lungimea timpului sub tensiune, când am ieşit afară am simţit şi mai puternic primăvara, dintr-o dată am devenit ceea ce eram – copii - şi am început să ne purtăm firesc; se întâlniseră cele două primăveri, a noastră şi cea a anului. Mergeam spre casă, vorbind tare şi zbenguindu-ne. Când am rămas numai eu cu Titus - locuiam pe aceeaşi stradă mai la periferie -, Titus a devenit serios şi a spus că vrea să-mi spună un secret. - Secret ? ce secret ? Spune-mi-l! Dar Titus, bunul meu coleg de bancă şi de stradă a zis să „mă jur" întâi că nu-l spun la nimeni şi numai după aceea are să mi-l dezvăluie. Cuvântul de pionier, nu merge? am întrebat eu. - Nu. El devenise foarte serios şi categoric, iar eu, dornic ca orice copil de a afla SECRETE, m-am jurat. Privind în jur ca ultimă măsură de precauţie, Titus mi-a zis: - SCRISORILE astea pe care le trimitem noi lui Stalin nu ajung niciodată la el. Le aruncă în foc sau la WC. M-am speriat rău, rău de tot, şi Titus şi-a dat seama şi la repezeală m-a pus să jur din nou. - Nu se poate ! a zis îndoiala din mine. - Ba da! Am auzit eu o discuţie, să nu mă întrebi de la cine, că nu-ţi spun. Ei ziceau că în Timişoara toate detaşamentele de pionieri trimit scrisori, şi în toată ţara se adună cu miile, iar Stalin nu are timp să le citească, şi apoi el nici nu ştie româneşte. - Nu ştie româneşte, dar i le citesc translatorii ! am exclamat eu, mândru de argument. - Da, dar are şi scrisorile pionierilor din Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria... - Are şi pentru ăia translatori. - Da, dar are şi pe ale pionierilor din Rusia, care-s milioane ... - Da , dar ruseşte ştie să citească, m-am grozăvit eu imediat. - Dar timp are ? Am rămas pe gânduri. Zeci de mii de scrisori ! - Cine ţi-a spus ţie asta ? am întrebat. - Am zis să nu mă întrebi. Şi-i scriu de asemenea luptătorii pentru pace. Îţi dai seama că nici nu are loc unde să le pună în KREMLIN. Acest argument m-a pus la punct.

- ATUNCI DE CE LE SCRIEM ? am întrebat. - Nu ştiu, a răspuns Titus, dar întrebarea ne-a muncit pe amândoi. Apoi ne-am despărţit. Nu am aflat de ce îi trimiteam noi scrisori TOVARÂŞULUI STALIN, care nu ajungeau la el. Mai târziu am auzit despre INDUCŢIA PSIHICĂ, despre SUGESTIA PERMANENTĂ. Ca metode educative şi politice de a IMPLANTA ORIENTAREA DORITĂ ca apoi să obţii SUPUNERE TOTALĂ, acestea prind cel mai bine la copii, adolescenţi, săraci, needucaţi. Tot mai târziu am aflat că dacă o societate are carenţe, aceasta se datorează unei mentalităţi educaţionale făcute la copii, deci vă rog nu priviţi cele mai de sus ca ceva pueril, deoarece în fond era un FAPT AUTENTIC DE GREFĂ STALINISTĂ, ce se făcea tuturor copiilor din R.P. Română şi celelalte Repe-uri din acel TIMP. A fost infuzie otrăvitoare pentru dezvoltarea liberă a personalităţii întregii mele generaţii. întreaga mea generaţie poartă mai adânc sau superficial acest stigmat al DROGULUI COMUNIST ce ni s-a administrat din copilărie. ACEASTA ESTE O CRIMĂ STALINISTĂ. La dreapta judecată a istoriei se va ţine cont de ea. A doua zi am aflat că Stalin MURISE. Nu puteam să credem. STALIN cu sănătatea lui de FIER, de OŢEL cum zicea tovarăşul instructor Balău, să moară ?!? Dar când cu vocea plină de suferinţă ne-a spus-o chiar dânsul, am crezut şi am suferit. Câte făcuse el pentru noi ?? Freamăte neînţelese pentru mine se simţeau în jurul meu, şoapte mişcări, parcă era un cutremur. Toţi profesorii aveau nişte mutre anormale şi pentru durere şi pentru bucurie. Se dădea o luptă între sentimente şi ceea ce trebuia mimat. Am avut o şedinţă fulger pe unitatea de pionieri, foarte scurtă şi „dureroasă" prin MAREA PIERDERE SUFERITĂ DE TOŢI, apoi am scos băncile şi catedra dintr-o clasă, am fixat tabloul lui Stalin pe o tablă neagră (sporea jalea), toate pionierele au adus flori pentru Stalin (am aflat cu această ocazie că nu-i mai spuneam tovarăşul Stalin). Stegarii, toboşarii, trompeţii şi pionierii cu instructorii şi profesorii făceau de gardă la PORTRET. Era o atmosferă apăsătoare şi o zăpăceală generală ... poveşti de tot felul (se pare că l-au otrăvit imperialiştii americani ... varianta locală). întrebări, ce ne facem acum fără generalisim ? răspunsuri mute, zâmbite, lăcrimate, neştiute. O colegă plângea şi alte trei o consolau. Parodia creştea, se umfla de ridicol. Instructorii noştri se întreceau între ei prin slugărnicie. S-a pus un frumos caiet cu coperte roşii în care cu mic cu mare ara fost duşi să scriem câteva rânduri din marea noastră suferinţă. Peste ani mi-am adus aminte de acel caiet, pe care-l doream mai mult ca ori şi ce obiect. Câte minciuni monotone conţinea el, şi ca el zeci, sute de astfel de caiete, cu zeci de mii de minciuni. Toate au dispărut. Ne întrebam între noi ce-am scris, să vedem care a scris cel mai frumos. Titus a scris frumos: ,, ... îmi pare foarte rău că nu-i mai pot scrie generalisimului Stalin ... ", la care tovarăşul instructor Balău a adăugat că şi lui îi părea rău (???) Când ne-am dus spre casă am râs de „ne-am prăpădit" de treaba asta, dar cineva pe stradă ne-a oprit şi ne-a făcut observaţie foarte severă : „Nesimţiţilor, acum v-aţi găsit să râdeţi". Am încremenit şi când ne-am revenit am luat-o la fugă. Stalinismul „era puternic" la noi în cartier, şi la fel în toată ţara. S-a declarat mare doliu internaţional. Tata, care când îmi făcea observaţii sau morală trebuia să stau drept, de data asta s-a arătat foarte sever şi mi-a spus că dacă vreau să am ce mânca şi să fim toţi împreună, trebuia să fiu cuminte, serios, să nu râd şi dacă mă întreabă cineva, ceva despre Stalin, să spun că nouă ne pare foarte rău, şi să-l evit. MOARTEA lui îngrozea lumea la fel ca şi VIAŢA lui. Timpul a trecut greu până la mitingul de doliu din PIAŢA OPEREI, unde s-a adunat toată suflarea timişoreană întristată: de la elevi şi pionieri, studenţi şi muncitori, funcţionari şi militari, până la cei ce conduceau oraşul nostru şi care erau sus, sus în balconul operei. Acolo era jalea, dar frica era mai cutremurătoare, frica de a nu greşi, căci unii pe alţii se urmăreau. Acest amestec de pseudo-jale şi frică fără de margini îi timora atât de tare pe tovarăşi, că abia silabiseau sfâşietoarele cuvântări tipărite la două rânduri. Agramaţii fără dicţie ne-au plictisit cu viaţa şi opera celui care va rămâne veşnic între noi. Toţi când mor sunt veşnici la comunişti, apoi „tovarăşi de drum" le spulberă repede veşnicia. Păcat că „grefa prin inducţie nu o putem respinge. Respingerea ne-ar fi costat libertatea şi viaţa. Suflarea timişoreană înghesuită între OPERĂ (unde în balconul ei se dădeau în spectacol câţiva parveniţi ce jucau prost, dar FORŢA le aparţinea) şi CATEDRALA, aştepta plictisită adevăratul EVENIMENT : Vor bate CLOPOTELE CELE MARI ale Catedralei. Toţi timişorenii vorbeau în casele lor de acest fapt deosebit. Îl aşteptau, pentru că de când venise STALIN LA PUTERE, bătaia clopotelor mari a fost INTERZISA. Religia este opium pentru popor, era definiţia pe care trebuia să o dai şi noaptea în somn, dacă cineva te întreba. Şi iată că nici un timişorean nu putea să explice de ce Stalin avea nevoie de OPIUM acum când

murise ... Vorbesc de tovarăşii din BALCONUL OPEREI, căci muritorii de rând înghesuiţi între OPERA şi CATEDRALĂ socoteau în pur spirit bănăţean : „opium îi bun la dureri, şi ce bine îi va prinde o gură de opium când Scaraoski o să-l bage în cazanul cu smoală încinsă, pe generalisim !!" În ora fixată pentru cele cinci minute de doliu, un tovarăş a început să spună ceva foarte important, dar CLOPOTELE CELE MARI au tunat ca din ceruri şi toţi am încremenit la auzul LOR. Era ceva pe care-l doream, dar de care nu aveam parte, era profund, era 3 parte din noi toţi timişorenii adunaţi, spunea ceva ce nu s-ar fi dat voie să spunem noi, era interzis, dar CLOPOTELE CELE MARI spuneau acum pentru noi. Toţi priveam muţi şi mândri către Catedrală. Nimeni nu mai privea „balconul cu parveniţi"! Dar nu a durat mult ... că au început SIRENELE FABRICILOR, şi totul s-a transformat într-o hărmălaie comunistă, ceea ce a trezit oamenii la realitate din visul lor de speranţă creştinească. I-a decepţionat din nou, reînceperea bâlciului. Oamenii plictisiţi aşteptau sfârşitul acestui miting forţat la care au fost din nou înghesuiţi, ca vitele, între OPERĂ şi CATEDRALA. Toţi erau sătui de suferinţa care trebuiau să o poarte artificial şi se întrebau ce se va întâmpla acum. Toţi sperau. Printre noi trecea în fugă un tip care striga: A MURIT TIRANUL , VA MURI ŞI TIRANIA. Titus mă privi de parcă ar fi vrut să spună ceva asemănător, dar nu ştia cum să spună. Văzurăm cum doi îl urmăreau pe acel tip tânăr care crease admiraţie şi speranţă în jurul lui. Lui i se deschidea calea, pe când celor doi li se închidea. Martie 1953, CLOPOTELE CELE MARI ALE CATEDRALEI băteau pentru cel care le-a interzis, eliberatorul popoarelor, care era de fapt înrobitorul popoarelor. Cum altfel poţi să-l numeşti pe cel care vine în ţara ta şi nu-ţi dă voie să tragi clopotele bisericilor tale, pentru bucuria credinţei tale, pentru ţara moşilor şi strămoşilor tăi. În zbuciumata noastră istorie era ceva fără precedent. Toate ni s-au întâmplat, ni s-a ciuntit ţara, ni s-a împuţinat poporul prin lupte, ni s-au furat averile, ni s-a interzis graiul şi cântecele, dar nimeni nu s-a atins de CLOPOTELE NOASTRE. Ele au rămas ca legătură permanentă de credinţă, de speranţă. Cu ce drept a venit acest MORT ca să ne ia sunetele clopotelor noastre străbune, ce lighioane l-au ajutat în ţara noastră să-şi facă poftele de nepoftit ? Clopotele noastre nu mai aveau voie să bată pentru noi, pentru morţii noştri, dar lui da. Pentru el nu mai era opium, pentru el TOATE, şi pentru noi numai înclinarea frunţii în faţa lui. Atunci am descoperit că am fost minţiţi şi înjosiţi din copilărie. Noi trimeteam scrisori şi nu aveam voie sa mergem la biserică. Iar el nu le citea şi, dacă vroia, putea să pună toate clopotele din RUSIA şi ESTUL EUROPEI să bată, să bată, să bată ... Nu a trecut mult şi unul „plin de curaj comunist", care-l adulase şi-i jurase credinţă veşnică „tătucului generalisim", a scos hoitul din Kremlin şi cu o cizmă-n fund l-a aruncat în groapa mojicilor. Într-o primăvară, pe neaşteptate ne-am trezit cu nea Fane, cumnatul tatei, care a venit din Oltenia. Bucuria revederii era mare. Nea Fane povestind într-un grai oltenesc repezit, ne adună în juru-i şi ne făcea să-i sorbim vorbele, retrăind atmosfera din casa bunicilor: - Bă ... veni acasă şi MIHAI a lui Zamfir din Valea Stanciului ... e prăpădit rău ditotului ... e negru bă, ca smoala, şi-i încovoiat ca secera ... bă... - Dar cine-i Mihai a lui Zamfir, întrebă mama. Tata vroi să schimbe discuţia dar Nea Fane, fiind şi întrebat, deci în drept cum zicea el, i-o cam reteză tatei: - Lasă bă, să ştie şi ei, tu tot aşa secretos şi încuiat ai rămas? Toţi ne-am uitat la tata şi am rămas uimiţi că nu i-a răspuns. Nea Fane prinsese curaj şi începu: - Mihai a lui Zamfir din Valea Stanciului e, un român de la noi din sat foarte harnic, dar pe cât de harnic pe atât de hazos şi băşcălios, domnule. De punea gura pe tine, ziceai că-i seceră, domnule. - A plecat pe front când am plecat noi toţi, de ziceau că n-o să ţină mult, c-om merge numai pană la Nistru şi nu ni se părea prea greu ... dar a fost greu şi al dracului de lung. Mihai a lui Zamfir stătu mult că-şi pierdu o brâncă, şi după ce-l vindecară prin spitale că se infectă rău, îl lăsară la vatră. Se schimbase mult, deveni posomorât rău dar parcă şi mai harnic acu doar cu o mână. Într-o vreme satul începu să vorbească din nou de el că umbla cu un căţelandru negru de-l striga STALIN. Să fiu al dracului de nu-i zicea STALIN, întreab-o şi pe ţaţă-ta Florica să vezi ce de vorbe şi glume cu câinele ăsta de-i ziceau STALIN. Apoi lumea s-a mai potolit, era şi mare necaz în sat, că tot mai multe femei primeau veşti rele, tot mai mulţi morţi, tot mai mulţi dispăruţi, tot mai mulţi betegi, veşti rele, războiul se întoarse, ruşii pompaţi de americani prinseră puteri şi-i puse pe fugă pe nemţi ... pe-ai noştri. îi mai ajută şi iarna, ştii tu cum fu ! După ce se termină războiul, lucrurile se tulburară rău ditotului, la început cu împroprietărirea, apoi cu

partidele, cu propaganda, cu alegerile, cu comunismul, se schimbau toate de ne vâjâia capul, nici nu apucam să ne dezmetecim. Lui Mihai a lui Zamfir din Valea Stanciului îi trimiseră vorbă să se prezinte la post că vor să-i zică ceva. Nu ştiu ce-i ziseră, dar Mihai ieşi cu buza crăpată rău din post. Pe urmă aflarăm noi că-i atraseră atenţia să nu-l mai strige pe câine STALIN, că suntem aliaţi şi dăm de dracu. Dar ţi-ai găsit pe Mihai să-l judeci, el le arătă ciotul de braţ şi le zise că de n-ar fi intrat STALIN în BASARABIA el ar fi fost cu două mâini şi le arată el... Se dezlegă la gură Mihai, dar şi ăia îl loviră. Nu trecu mult şi într-o seară îl bătură pe Mihai vreo doi de veneau cu propaganda comunistă de la CRAIOVA, l-au bătut la el în ogradă de i-au rupt coastele şi l-ar fi omorât mă, noroc cu câinele, că se puse pe ei. Se puse mă cu Stalin pe comunişti. Aici Nea Fane făcu haz de spiritul lui. A zăcut pe prispă multă vreme. Şi câinele alături, că era şi el lovit. Care cum trecea pe la el să-l vadă, să-l încurajeze cu o vorbă, îl sfătuia să ducă câinele în alt sat, să-l deie acolo şi să zică că-l cheamă altfel, până s-or mai limpezi apele ... şi-or veni americanii, că doar ruşii nu se ţin de tratat. Dar Mihai nu mai zicea nimic, de parcă-i pierise graiul. Se făcu Mihai bine şi din bătaia asta ... şi ce te pomeneşti că nu-l mai striga pe câine STALIN, ci doar CÂINE, şi câinele pricepea de credeai că ăsta-i numele lui dintâi. Pe urmă ne prinserăm noi la întorsătură. Ce politică domnule în capul lui Mihai ? Toţi îl strigau acum CÂINE, pe câinele lui Mihai, deşi aşa nume nu s-a pomenit neam de neamul nostru, să-i zici la câine, CÂINE. Vremurile deveniră tot mai grele, ca şi cotele. La întovărăşire nu prea ne înghesuiam, dar până la urmă lămuriţi de frică, şi cu gândul la americani, ne lăsarăm păcăliţi. Mihai s-a opus. Nu s-a înscris. Satul se uita la el să vadă cum s-o descurca. Că dacă s-o descurca, spargem tovărăşia. Dar nu s-o descurcat, că i-au dat nişte pământuri rele, apoi îşi găsi câinele otrăvit în ogradă, apoi îi pieri un bou tânăr şi sănătos, auzi dumneata, curioasă întâmplare, făcu Nea Fane ca să-şi mai tragă sufletul, apoi într-o noapte, continuă Nea Fane, jumătate de sat a auzit că a venit DUBA şi l-au dus. Şi dus a fost, i-a rămas femeia cu trei băieţandri iuţi şi cuminţi. Cuminţi, bă, au rămas pe lângă mă-sa ca piatra şi-au crescut de foame şi s-au negrit de supărare. De Mihai rar se auzea câte ceva. Ba că-i la Craiova, ba la Jilava, ba la canal, cine ştie ? Ai lui nu ştiau nimic. Într-un timp s-a auzit chiar c-ar fi murit, apoi că totuşi trăieşte. Acum a venit bă acasă. Mă ce bucurie, bă, ne-am bucurat cu tot satul, el a fost ultimul care s-a întors ... Şi toată încurcătura i se trage de Ia un câine. Bă, ce dreptate-i asta bă ! când a apărut în sat nu-l cunoştea nimeni, bă că-i bătrân, pare mai bătrân ca bâtu, doar nişte ochi mici adânci în cap îi lucesc. Nu vorbeşte neam, cu nimeni, doar bineţe dă la biserică, când se întâlneşte cu oamenii. Au venit feciorii de la Bucureşti că-s calificaţi, meseriaşi buni, harnici şi tare tăcuţi, dar au grijă de mama lor şi de Mihai de nu s-a văzut aşa ceva. Toţi tac, nu povestesc neam, la nimeni nimic. Ce-o fi fost cu el bă? Tragedie mare domnule, auzi dumneata, să te închidă atâţia ani că ai avut un câine de-i zicea Stalin, auzi dumneata, cine ne-o fi blestemat bă pe noi aşa, cine le dă domnule dreptul ăstora să se bage la tine în bătătură şi să-ţi dicteze cum sa-i zici la câinele tău ? Aici tata vroi din nou să schimbe vorba, dar era prea târziu. Nea Fane era declanşat şi avea argumente. - Îţi aduci aminte că pe linia din vale, de către Jii, era un moş de-i zicea GOGU al lui VARZA, era di-un leat cu Bîtu, de-l strigau copiii FERDINANT, pentru că a vrut el să fie al dracului când a fost tânăr şi avea un câine de-l striga Ferdinant şi nu i-a făcut nimeni nimica, numai popa Ghiţă s-a găsit el deştept, odată în biserică, dar alea erau alte timpuri ... acum suntem tovarăşi colectivişti ... hai ? Acum văd şi oamenii de la noi din sat că dacă nu se înscriau la întovărăşiri şi apoi în colectiv era mai bine de capul nostru. Dar alea erau alte timpuri ... Toţi văd asta, dar de fuduli ce-s nu vor s-o dreagă. îl vezi pe Mihai, continuă Nea Fane, de parcă Mihai trecea pe lângă noi, a rămas de umil singur, dar lipsit bă ca nici odată, iar noi, ne-am lăsat păcăliţi la început şi acum batjocoriţi şi nu le mai putem face nimic că-s tari acum. Dar Mihai a lui Zamfir a rămas pe poziţie. Pe poziţie domnule, nu glumă, că i-au adus ai lui un căţelandru, bă ascultă la mine, seamănă leit cu ăl de acu douăzeci de ani aproape şi ştii cum îi zice ? Am rămas cu gura căscată, nu credeam că ne va pune o asemenea întrebare, nu credeam că se poate repeta. - Cum ? întrebă tata. - Câine, îl strigă câine. Auzi tu ? Şi toţi din sat ştiu că-l strigă câine dar pentru el, şi pentru noi, înseamnă STALIN, ceea ce a şi fost Stalin pentru noi, un câine domnule, turbat rău ... Am rămas uimiţi cu toţii. Pentru mine erau evenimente şi oameni noi pe care-i descopeream şi care m-au împins la continuarea discuţiilor până noaptea târziu, iar la sfârşit am descoperit ceva foarte dureros pentru

neamul meu, că Mihai al lui Zamfir din Valea Stanciului nu suferise direct din cauza lui Stalin sau a ruşilor, ci ceea ce este mai grav, suferise din cauza unora care erau născuţi din neamul nostru, cei ce se născuseră viermi. Din sat l-au pârât, în sat l-au bătut, în sat i-au omorât câinele, câinele pe care şi ei îl strigaseră în batjocură înainte Stalin şi atunci le plăcea gluma lui Mihai, dar pe urmă şi-au arătat vocaţia de viermi. Trist, generalisimul murise, dar lăsase în urma lui exemplul, opera, un mecanism perfect de supraveghere continuă şi mai ales modul tiranic de a păstra puterea, depersonalizarea, hipertrofia idolului, anxietate, permanentă infuzie de anxietate. Noi scriam scrisori în cadrul grefei psihice de supunere, iar nea Mihai era sacrificat la canal pentru a ţine anxietatea trează în familia lui, în satul lui, în ţara noastră, pe toate vocile, iar nea Mihai se chinuia la CANAL, umilit şi batjocorit. Când i se dădea porţia de mâncare, securistul zicea : „dă-i mai puţin la ciung, taie din raţie braţul". Ăsta nu era nici român, nici om, era bruta malformată, un instrument de tortură, stigmat de slugă. Şi Mihai al lui Zamfir îşi pierduse braţul în sfânta noastră Basarabie, la fel cum ţara pierduse Basarabia din trupul ei, şi Mihai ducea amândouă rănile în adâncul sufletului său de român, veşnic la datorie, veşnic batjocorit, iar întinat şi obidit de cei fără de neam, ţară şi Dumnezeu, slugile slugilor ruşilor. La un moment dat trecea un GAZ ce hodorogea pe drumul rău, stricat şi mai tare de iarna dusă. Şi s-a întâmplat să se înţepenească sub privirile noastre. Din GAZ au coborât trei indivizi, orăşeni grăsulii. Unul era butoios rău de tot şi mic de statură. Le vedeam gesturile agitate, le auzeam glasurile dar nu prea-i înţelegeam. Simion îi cercetă cu binoclu. - Cătaţi dom' doctor să vedeţi cine' s ? I-am recunoscut imediat. Era comandantul securităţii judeţene, şi doi subalterni. Spurcaţii, tocmai aici li s-a stricat rabla. Da de s-ar duce mai repede pe pustiu. Nu primii nici un răspuns. Mă uitai către Simion, era încordat şi privea fără binoclu. Îi ura de-a dreptul şi după privire ştiam că nu-i sunt dragi, dar acum ura lui trecea prin ei. - Lasă-i pe pustiu Simioane, că s-or duce. - Ăştia n-or mai merge de pe-aici, dom' doctor. Mi-am dat seama că primeam un răspuns la un alt înţeles al spuselor mele. - Îl vedeţi Dvs. pe ZÂPÂRŢAN, ăsta era comandantul securităţii. Ticălos ca ăsta nu-i altul în judeţul nostru. Se uită speriat către mine şi apoi continuă: - Dvs. vă pot spune, că ştiu că rămâne între noi. Nu-i aşa domn' doctor ??? întreba ca să-i dau o asigurare. - SIMIOANE !? Mă bănuieşti ? Aşa mă cunoşti ! - Bine, vă zic că vă ştiu, dar să rămână aici pe locurile astea. Privindu-l începu : Eram copilandru când Zăpârţan ăsta o venit pentru prima oară la noi în sat, era cam a patra parte pe câtu-i amu, umbla iute prin sat şi cam speriat şi tot dădea din fleanca c-o venit să lichideze duşmanul de clasă. Ce ştiam noi de duşmanul de clasă. Noi am crezut că o să facă dreptate faţă de unguri, care ne-o pus la plug şi ne-au batjocorit pe vremea honvezilor. Dar ăsta nu avea neam, ăsta o fost dat să fie slugă. Ăsta îl avea pe Stalin, că tată ziua era cu el în gură ca vaca cu balega la fund – iertaţi domn' doctor - tată ziua striga şi ameninţa şi iar ne lua cu ce-o zis Stalin de gândeai că-l visa toată noaptea şi-a doua zi musai să povestească la tot satul cum o fost visu cu tată-su Stalin. Porc de câine ca ăsta nu aţi văzut ... amu s-o domnit, s-o îmblânzit, da pe vremuri ce-o tăiat şi-o spânzurat ăsta la noi în sat nici honvezii n-or făcut deşi-s neam de huni. Doamne oare pe taţi răii din lume-i ierţi ? Oare până la judecata de apoi, noi tot om suferi ? Numai să ascultaţi ! ... Era în Martie, numai că auzim c-o murit Stalin, apoi să vezi dumneata bucurie pe oameni ... ce n-ai pomenit. Toţi or avut un gând, că s-o termina cu întovărăşirile şi nici colhozuri nu s-or face. Se vedeau oamenii scăpaţi, poveşti, râsete, vorbe, cui îi mai pasă de-un mort. Tata fie iertat s-o îmbătat cu frate-su Guşti şi-or început să cânte ca la prohod, după „tătucu" în mare batjocură. A doua zi a apărut Zăpârţan îmbrăcat în albastru şi-n doliu, încins cu pistolul. Încă două slugi pe lângă el. Şi-a adunat toată lumea în faţa primăriei unde s-or apucat toţi ştabii să-l jelească pe tătucu de-ţi era mai mare dragul să-i priveşti ...parcă erau măscărici. Baciu Guşti i-o zis la tata : „Hai măi Grigore şi noi, că bag samă azi ne spune Zăpârţan cum l-o visat pe tătucu-său, strigoi! Era tot satul acolo, că la morţi de ăştea te duci cu drag să căşti gura. Ştabii erau încurcaţi rău şi apucaţi, de gândeai că-l îngropau la noi în sat. Şi Zăpârţan era mai zelos şi mai întunecat de gândeai că tătucu-său îi lăsase moştenire tot capitalul lui Marx. S-o apucat să strige la tot satul, ca un vătaf, cum să

umblăm în zilele astea de doliu internaţional, cât de mare să ne fie durerea în noi după generalisim. Nu horincă, nu petreceri şi când or bate clopotele şi-or suna sirenele (noi nu ştiam încă ce-s alea sirene, că ne ferise Dumnezeu de aşa ceva la sat), toţi să ne oprim pe loc şi să ne descoperim şi să stăm încremeniţi cinci minute (gândeşti că toţi avem ceasuri la mână). Nu ştiu ce l-a apucat pe tata să întrebe dacă sirenele s-or auzi până-n Dosurile Luncii. Aveam noi nişte pământuri acolo... - „Dar de ce vrei să ştii tu asta măi Grigore, mă-ntrebă primam, care o fost slugă la Grof şi amu îşi schimbase stăpânu. - Apoi, făcu tata rar şi tare, io' s cu împrăştiatul bălegarului acolo şi de, n-oi şti când or fi cele cinci minute sfinte ..." Toată lumea o râs şi-o început să glumească fiecare cum se pricepea şi aşa s-o stricat DOLIUL INTERNAŢIONAL la noi în sat... Dar din asta i s-o tras tăte necazurile lui tata, că pe loc l-au şi dus cu baciu Guşti la post. Toată lumea o văzut şi s-or speriat, iar noi ne-am temut rău că aflasem ce „democraţi" erau. Seara când s-o întunecat, o venit dobaşu de la primărie şi-o zis să meargă bunicu la post cu cociea, şi-o ieşit afară. Mama a dat un chiot şi-o început să plângă. Bunicu şi-o dat sama ce-i năcazul. O pus caii la cocie şi nişte fân şi cergile şi s-o dus cu un vecin. La noi au venit vecinii şi rudele şi s-au tot sfătoşit şi tot s-or întrebat, ce s-o fi întâmplat. Erau tare speriaţi şi s-or temui că l-or omorât în bătaie. Aici Simion s-a oprit , i-au dat lacrimile. Privea înspre drum, acum observasem şi eu că Gazul securităţii plecase. - Simioane, dar nu l-au omorât ? am întrebat, refuzând să cred o asemenea faptă. Într-un fel l-au omorât, începu trist Simion. Nu ştiţi ce oameni îs ăştia. Întâi l-o pus pe bunicu să semneze o declaraţie că i-o găsit bătuţi la marginea satului şi că s-o dus la post să raporteze şi să ceară ajutor. De bună seamă bunicu o zis că nu-i drept şi că aşa o ticăloşie nici de la honvezi n-o auzit. Atunci Zăpârţan s-o repezit în el şi l-o suduit de Dumnezeu, zicând că-i bine să semneze iute, până nu se răzgândeşte şi-i lasă să moară ca nişte bandiţi reacţionari ce sunt, sau vrea să le cânte prohodu. Atunci bunicu o înţeles de unde vine buba şi-o zis că vrea să-i vadă. Când bunicu şi-o văzut feciorii întinşi pe jos plini de sânge, şi tină, gemând cu ochii închişi, chirciţi de durere şi albi ca varul, nimeni nu ştie ce-o fost în sufletul lui. Dintr-o dată o început să se grăbească, o semnat totul, i-o pus în car ca pe nişte saci grei fără viaţă şi-n noaptea aia tot s-o dus într-una până la spital. O ajuns către dimineaţă, iarăşi doctorii l-au ocărât tot pe bunicu de purtarea rea a feciorilor lui, că bunicu zicea la tată lumea că şi-o găsit feciorii la marginea drumului. Bunicu a venit acasă şi la tăt satul i s-o părut ciudat cum bunicu povestea cum şi-o găsit feciorii bătuţi la marginea satului, tare rău, dar amu îs în spital şi de-o da Domnul, o să se facă bine. L-au prohodit pe Stalin şi comuniştii şi popii, de nu mai ştia lumea de-l îngroapă pe tartorul comuniştilor or pe porcul de IOSIF. Zăpârţan era tare fălos că tot o decurs „FĂRĂ INCIDENTE". Numai că nu l-o mai văzut nimeni prin sat de atunci şi până s-or făcut judeţele la loc. Noi când ne-am dus la tata la spital la vreo două săptămâni, toată lumea ne privea ciudat, iar noi am aflat că într-un salon este internat Zăpârţan ... O fost găsit într-o stradă cu faţa zdrobită ... aţi văzut că şi acum are semne pe faţă, încheie dintr-o dată Simion. Ne-am privit, eu întrebător, el parcă mirat de privirea mea. Mi-am dat seama că atât îmi va povesti. Poate altădată ... Doctor Corneliu Florea �������� ���� ��� ������ ����� � ��� ����� ���

In cartea Morminte fără cruce C. Ioniţoiu scrie despre „tragedia unui popor care şi-a pierdut libertatea" şi fiindcă e vorba de neamul său ni se mărturiseşte că „răscolind amintirile am plâns şi am scris, am scris şi am plâns." Prezent şi eu în acele zile de istorie contemporană cu cât înaintam în lectură, mă simţeam mai stăpânit de propriile mele trăiri. Elev la Arad, în ziua de 10 Mai 1946, îmbrăcat în cămaşă albă, împreună cu colegii mei,

am întâmpinat armata română manifestând, ca tot ce era românesc, pentru rege şi patrie. N-a trecut mult până să mă văd înconjurat de o mână de indivizi scandând „regele poporului"- adică Patru Groza, Iuda neamului - şi numai ce mă trezesc luat în pumni şi culcat la pământ. Atunci în câteva fracţiuni de secundă am avut ocazia să mă înfrunt, să le simt respiraţia puturoasă de hiene, acelor bătăuşi şi cuţitaşi, care după cum relatează C. Ioniţoiu, au împânzit ţara, şi ca mercenari ai unui partid comunist fantomă au terorizat populaţia cinstită, des recurgând la crime. Nu erau oameni, ci gorile, târâturi, scursori canale, lături, şobolani mirosind a alcool şi-a gunoaie, monştri eliberaţi ca-ntr-un coşmar, din condiţia lor de bestii. Tot ei au descins la sediul partidului naţional-ţărănesc din Arad şi au omorât pe cei doi amintiţi de C. Ioniţoiu. îmi fac datoria să le dau numele: profesorul Teodorescu şi advocatul Boţoc. Primul mi-a fost profesor de chimie la liceul Moise Nicoară. Apropiat de vârsta pensionării şi suferind grav de cord, poseda însuşirile pedagogului înnăscut, fără severitate sau ajutorul instrumentelor contondente, doar cu vorba lui blândă şi calda, reuşea să ne pătrundă inima, ne domina prin prezenţa sa de senator roman. Când era el la catedră ne simţeam nu într-o clasă de învăţământ ci într-o biserică, deci copleşiţi de o cucernicie interioară, una ce nu vine silită, asemenea apelor de primăvară. Pildă de cinste şi morală, impunând tuturora respect ,profesorul Teodorescu azi înscris printre martirii poporului român, a fost o lumină de om, caracter plutarhian, slujitor întru ideal şi credinţă. Alături de el îl aşez printre cei drepţi pe părintele Victor Felea, întâlnit în închisori de autorul nostru. Rector al teologiei din Arad, un exeget savant al Sfintelor Scripturi, trăia şi trecea printre oameni ca un sfânt, emana în jurul lui miresme biblice cum o fac numai cei binecuvântaţi de mâinile bunului Dumnezeu, călugăr în alb de Zurbaran. Ieşit din închisoare cu sănătatea zdrobită, moare la scurt timp după aceea. Nici Aradul - ca şi Bucureştiul, cum susţine C. Ioniţoiu – n-a fost eliberat de insurecţia armată a partidului comunist, prezentă doar în fantezia contaminată de hulă şi minciună, a unui oarecare Titus Popovici, autorul pseudoromanului cu titlul furat de la Camus. A luptat acelaşi brav soldat român şi anume şcoala de subofiţeri de la Radna a opus rezistenţă la Păuliş, închizând nemţilor accesul spre defileul Mureşului, eroismul tinerilor gradaţi fiind legendar ca cel al lui Leonida şi al spartanilor săi la Salamina. Am relatat mai pe larg evenimentele de mai sus nu numai pentru a aduce un bine meritat omagiu anumitor oameni rămaşi ca nişte statui gigante în memoria mea dar şi pentru a arăta cât este legată de fapte, aşa cum s-au desfăşurat ele între anii 1944 - 1947, cartea Morminte fără cruce a lui C. Ioniţoiu. Desigur că ceea ce ne descrie dânsul are o mai mare valoare, deoarece student fiind în Bucureşti, conducător al unei organizaţii PNŢ studenţeşti, a activat chiar în miezul lucrurilor aşa cum s-au petrecut la centru şi cum au fost dirijate de cei ce-au condus soarta naţiei române în cele mai grele momente ale istoriei sale. Având ocazia să stea de nenumărate ori la masa fruntaşilor partidului naţional ţărănist, a reuşit să-i cunoască îndeaproape, şi astfel să ne dea cel mai valoros portret, prin autenticitatea sa, al lui Iuliu Maniu, aşa cum a fost şi a gândit el, în vremea când a condus lupta de rezistenţă contra instaurării dictaturii comuniste la noi, în ţară. Iuliu Maniu, preşedintele partidului naţional ţărănesc, democrat convins, a rămas credincios aliaţilor de totdeauna, Franţa, Anglia, Statele Unite, divorţul definitiv cu nemţii survenind după dictatul de la Viena, când îşi vede trunchiat visul României Mari, realizat la 1 Dec. 1918. In momentul declanşării războiului antirus insistă, împreună cu Ion Mihalache pe lângă mareşal, să oprească armatele la Nistru şi când războiul era ca şi pierdut, singur şi - apoi alături de Antonescu a încercat să scoată ţara din război şi dacă nu a reuşit, de vină a fost obtuzitatea marilor puteri loiale aliatului lor bolşevic. Actul de la 23 August a fost înfăptuit de rege cu o serie de generali conduşi de Sănătescu, tot ei au arestat pe Ion Antonescu şi l-au predat lui Bodnăraş, trimisul ruşilor. Iuliu Maniu a protestat contra acestei fapte, mai pe urmă a cerut ca mareşalul să nu fie condamnat la moarte dar cererile lui au rămas fără răspuns. Antonescu i-a fost adversar dar nu inamic, ceea ce este şi gândul lui C. Ioniţoiu când sub fotografia mareşalului pune următoarele cuvinte: „Sfânt martir al Neamului românesc. Te plâng fraţii robiţi, te plânge Basarabia şi Bucovina de Nord." După 23 August 1944 reiese că Iuliu Maniu ajunge cea mai marcantă figură politică a ţării, alături de Ion Mihalache şi Penescu, a dus lupta pe viaţă şi moarte contra comuniştilor, devine cum zice autorul nostru, „simbol al năzuinţelor şi rezistenţei neamului". Prin el citim expuse cele patru principii fundamentale ale ideologiei naţional-ţărăniste: naţionalism, dreptate socială, morală creştină şi democraţie. Deşi lăsat din ce în ce mai singur continuă până la urmă lupta după convingerea că adevăraţii eroi mor în

picioare. Regele însuşi se închină rusului şi aduce la putere guvernul Patru Groza. Emoţionant, exprimă Ioniţoiu adevărul, dureros şi tragic, că mai mult ca oricând, sub comunişti Românul a ajuns străin în propria lui casă. Din multele aspecte mai relevăm două pe care le socotim cât se poate de importante. Prima ar corespunde modului cum s-au falsificat alegerile din 19 Nov. 1946. Ca participant direct, martor ocular al furtului de urne, paginile respective au şi valoarea unui document istoric. În ultimă analiză alegerile n-au fost făcute în spirit democratic, ci ca o bătaie de joc la adresa lui, o formalitate îndeplinită la cererea aliaţilor. Cum s-au furat şi mistificat aceste alegeri oglindeşte modul terorist în care s-a instalat comunismul sovietic în România, pe de altă parte însă ne reaminteşte că marile puteri nu şi-au respectat angajamentul luat prin reprezentantul lor Harriman, l-au abandonat în mâna Leviatanului, nu numai pe Iuliu Maniu dar cu el, ceea ce este de neiertat, şi pe poporul român. Rămâne însă ca un fapt stabilit: falsificând alegerile din 19 Nov. 1946 partidul comunist din ţară uzurpă locul ce-l ocupă, democratizarea ţării româneşti, eliberarea ei nu poate să plece decât de la alte alegeri libere aşa cum le-a cerut Maniu şi cu partizanii lui în 1947. Protestul lui Maniu şi al partidului naţional-ţărănesc după alegeri apare ca un adevărat J'accuse" al poporului român contra robiei comuniste: „Acuzăm acest guvern al teroarei, dictaturii, că a călcat în picioare legile Ţării, libertăţile Neamului Românesc, drepturile individuale şi colective ale poporului, îl acuzăm că a refuzat să înscrie în listele electorale pe cei ce aveau dreptul legal de a fi alegători, că au refuzat să împartă cărţi de alegători celor înscrişi." Şi mai încolo: „Acuzăm guvernul că s-a făcut vinovat de crima de falsificare a voinţei naţionale." De-aici e necesar să pornim şi textul acestui protest ar trebui să-l învăţăm pe dinafară. A doua contribuţie importantă priveşte relatarea luptei de rezistenţă a partizanilor din munţi, în general omisă în cărţile despre închisorile comuniste de până acuma. Dealtfel îşi şi închină cartea în primul rând „Colonelului Uţă, comandorului Domăşneanu, inginerului Vernichescu, avocatului lonescu-Teregova, colonelului Arsenescu, maiorului Dabija, locotenentului Arnăuţoiu care împreună cu mulţi alţi români s-au retras în codrii munţilor străbuni şi s-au ridicat cu arma-n mână împotriva cotropitorului şi a slugilor impuse de el, făcând dreptate celor asupriţi." Dintre nenumăraţii martiri ale căror nume sunt redate la începutul cărţii, ne oprim la Tatiana Misir schingiuită prin zdrobirea şi arderea sânilor, la studentul Iacovlov Sergiu asasinat de comunişti pe străzile laşului şi la Gh. Flueraş, socialistul de la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 1 Dec. 1918, mort chinuit în închisorile comuniste. Lângă şirul celor căzuţi eroic va trebui să nu uităm pe cel al marilor trădători de ţară şi neam: Patru Groza, Gută Tătărăscu, Dr. Lupu, Dr. Angelescu (liberal fruntaş, autorul morţii lui Ionel Brătianu) şi mai mărunţii politruci ca Florica Bagdasar, Paul Sava şi mulţi alţii. Închis la Jilava, fortul 13, descrierile lui C. Ioni-ţoiu iau aspecte apocaliptice, unele ce cu adevărat ar putea să fie numite „amintiri din casa morţilor", încât pe bună dreptate ne întrebăm împreună cu autorul nostru dacă în iad ar putea fi mai rău. Vorbind despre tineretul reeducat la Piteşti „preocuparea fiind promovarea răului ,a urii între oameni, a lichelismului, pentru a distruge familia, morala, credinţa", îl consideră responsabil de pregătirea generaţiilor pentru care „delaţiunea a fost ridicată la rangul de virtute" pe secretarul tineretului comunist de odinioară, şeful actual al statului, Nicolae Ceauşescu. Pe tot parcursul cărţii C. Ioniţoiu păstrează o decenţă demnă, mai ales când e vorba de propria-i persoană, scrisul său pare îmbibat ca odăjdiile arhiereşti în mirodeniile Bethleemului, de-o fără de margine bunătate, aşa că el, la sfârşit nu ne apare nici ca erou nici ca martir ci pur şi simplu OM scris cu literă mare. Numai pomul iubirii din sufletul de tată a putut da roade acelui „în loc de prefaţă", povestind despre un copil care nu o să-şi mai vadă niciodată părintele mort in închisoare: „Şi tatăl n-a mai venit ... Niciodată ... Pentru Dănuţ, tatăl i-a rămas cu imaginea din fotografie ... şi cu sufletul de aur ... Pentru totdeauna..." Schiţa, prin umanismul ei profund, tragicul estompat, ca livada-n brumele dimineţii, de o undă de duioşie, aminteşte pe maestrul Brătescu Voineşti. Ca orice cronicar, C. Ioniţoiu, transmite mesajul altora în primul rând, chiar dacă îşi are pana muiată îi sânge şi lacrimi. De aceea pe un fel de altar al patriei sub o icoană bizantină a Fecioarei Măria în braţe cu pruncul şi o cădelniţă, asemănătoare cu acea pusă pe mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna, săpa aceste cuvinte:

„Dezveliţi tot adevărul şi le spuneţi tuturor cum muriră fraţii noştri ,pentru Neam şi Ţara lor".„Sărutăm rănile şi obrajii loviţi şi umiliţi, ne înclinăm memoriei celor căzuţi eroic pentru apărarea drepturilor sfinţe ale Neamului", Iuliu Maniu, În cronica lui C. Ioniţoiu, personalitatea istorică a lui Maniu ia cu adevărat proporţii mitice. Şi să mai reţinem că acest monument nu-l ridică un ardelean ci un pui de valah născut în cetatea Băniei, Craiova, ceea ce înseamnă că Iuliu Maniu în acele timpuri reprezenta conştiinţa cea bună a neamului românesc de pretutindeni. Olteanul cunoscut şi preţuit datorită spiritului său practic şi vesel, pentru mulţi ar întrupa tipul unui fel de gascon al ţării noastre, fapt numai în parte valabil. Căci dacă vom ţine seama că în Oltenia pe văile râurilor până spre poalele munţilor, cetăţi de piatră, ca şi în Moldova, s-a păstrat cea mai curată spiritualitate românească, vom înţelege de ce din stâlpul porţii olteanului cât şi din scoarţele sale ţărăneşti s au putut naşte constructorii artei moderne, Brâncuşi şi Ţuculescu. Din dorul lor de a trăi liberi ca păsările cerului au pornit la luptă Domnul Tudor Vladimirescu şi ai lui ostaşi, cât şi mai târziu eroina primului război mondial Ecaterina Teodoroiu. Ca urmaş al pandurilor lui Tudor, Cicerone Ioniţoiu nu numai că pune cruci la cei fără morminte dar râvneşte ca în jurul lor în această oră a vecerniilor, să-i adune pe toţi fraţii săi: şi din piepturi să vadă crescând profilul Româniilor albe de mâine, al Româniilor libere de mâine ..

��������������� �����

Pe masa mea stă închis volumul lui Ioniţoiu. L-am citit. Anii de groază şi de coşmar ai vremurilor de odinioară s-au derulat rând pe rând, în amintirea mea; o epocă de care am fost încleştat peste trei decenii. In paginile lui mi-am întâlnit colegii, prietenii din închisorile comuniste pe care le-am colindat mai abitir decât un ghid turistic, am găsit cunoştinţe comune, şi duşmani, de asemenea. Cronologia faptelor îşi urmează firul istoriei în memoria, aceasta, de elefant, a lui Cicerone. Fiindcă, oricât de multe date ar fi cules despre rezistenţa română împotriva comunismului, a trebuit să facă apel la toate resursele amintirilor sale ca să enumere, cu aşa o fidelitate, atâtea fapte, evenimente şi oameni, despre care numai analele Securităţii şi-ale Justiţiei îşi mai pot aduce aminte. Generaţiile acelor timpuri le cunosc. Generaţiile ulterioare le ştiu vag sau ciuntit, fără o aprofundare a condiţiilor sociale şi politice ale anilor de după război, iar alţii habar nu au. „ Morminte fără Cruce" poate fi recomandată ca un „brief" pentru o istorie postbelică în special tineretului care a văzut lumina Occidentului, fără să fi cunoscut cauzele întunericului care l-au determinat să apuce drumul străinătăţii. Este recomandată tuturor acelora care vor să se mândrească cu un trecut istoric, fără să cunoască istoria trecutului; Este recomandată acelor scriitori politici şi istorici pe care evenimentele de după război i-au propulsat dincolo de frontierele ţării şi astăzi scriu fără să fi trăit evenimentele; Este recomandată multor „reprezentanţi naţionali din Exilul Românesc, care ar trebui să înveţe cu ce preţ s-a cumpărat, acolo, în închisorile comu-nişte, dreptul la reprezentare; Mai este recomandată şi acelora care îşi mai permit considerente politice sau morale la adresa foştilor deţinuţi politici, fără să fi îmbrăcat, măcar odată, zeghe cu dungi, cu mândria cu care ei au purtat-o atâţia ani în şir. Şi apoi, se mai recomandă tuturor tinerilor care, aici sau în ţară, îşi închipuie că istoria a început... o dată cu primul lor protest împotriva lui Nicolae Ceauşescu. La 6 Martie 1945, o ordine socială a fost dărâmată şi o dezordine sovietică i-a luat locul. În apărarea demnităţii umane jignită şi umilită, în apărarea unui trecut şi a libertăţii pe care de milenii un popor o apăra, pentru salvarea unui patrimoniu naţional - bun sau rău, dar românesc! - sau ridicat atâtea generaţii la luptă, în fruntea cărora a trecut cea mai tânără. Elanul său şi amintirea trecutului, peste care, astăzi, au trecut atâtea decenii, nu s-au oprit decât dincolo de gratii. Şi adevărata bătălie morală pe care sutele de mii de români au dat-o, a fost între zidurile mucede ale închisorilor comuniste, acolo, în celulele de o linişte sinistră în care numai strigătul morţii şi-al cucuvelelor, care ne-au petrecut anii, le mai zguduiau din tăcerea lor. Iar bătălia era cu tine însuţi şi cu călăii tăi. A fost şcoala cea mai cumplită care a format atâtea caractere şi a doborât atâtea mituri...

Profilat pe istorie şi reprofilat pe lupta anti-comunistă, din care şi-a făcut o profesiune de credinţă, autorul acestei lucrări de interes naţional, profesorul Cicerone Ioniţoiu, îşi retrăieşte propria sa tinereţe în încleştarea, pe viaţă şi pe moarte, pentru supravieţuirea fiinţei naţionale ,care a cuprins întreaga ţară. „Cartea lui are meritul de a nu se lăuda pe sine, deşi vorbeşte despre el în conjunctura acelor evenimente" este remarca unui cunoscut gazetar şi poet de nuanţă legionară. Laudele şi laurii revin tuturor acelora care şi-au plătit tributul la suferinţa unui popor lăsat, de prietenii şi aliaţii săi, spre a fi strivit de doholii stepelor calmuce... „Morminte fără Cruce" reprezintă simbolul mar tirajului unui neam care nu-şi mai găseşte locurile de odihnă ale fiilor săi, răspândite pe tot cuprinsul ţării româneşti. „Morminte fără Cruce" e mărturia vie a unui supravieţuitor, al cărui mormânt putea fi, oriunde, fără cruce ... Şi dreptul de-a scrie această istorie îl are, fiindcă e urmaşul unei lumi care a făcut-o şi cu care s-a contopit până la suferinţa cea mai dureroasă. Este dreptul al lui şi-al altora, este datoria lui şi-a altora, care au defilat prin faţa morţii, să vorbească în numele celor care nu mai sunt şi-n numele aceluia care a fost reprezentat de ei, cu cinste, în faţa Justiţiei comuniste, Poporul Român! Toţi care au murit cu arma în mână, aproape toţi care şi-au stins sufletele de după gratii visând la clipa libertăţii, aceia care au văzut gaura neagră a carabinelor în faţa plutoanelor de execuţie şi cei care au muşcat din iarba roşie a Văii Piersicilor, şi-au câştigat un loc mai mic sau mai mare în această colosală istorie, pe care partidul comunist din România nu a avut, niciodată, onoarea s-o aibe. Pentru „Veteranii" care au trecut prin prigoana anilor de dictatură proletară este o aducere aminte a deceniilor din urmă. Pentru lumea care niciodată n-a văzut cum arată, pe dinăuntru, o temniţă, decât numai „muzeul Doftana" în excursiile B.T.T. ,însemnează o punere în temă - în viitoarele două volume - a ceea ce a fost, cu adevărat, o închisoare comunistă, în toată goliciunea ei, în crunta ei realitate ucigătoare, care a depăşit imaginabilul minţii omeneşti şi care, nicicând, nu a semănat cu un muzeu. Iar pentru aceia care n-au citit sau auzit o istorie adevărată scrisă ori povestită de profesorii Comitetului Central sau ai Ministerului învăţământului, este un punct de referinţă şi de cugetare... Fiindcă politica lipsită de o adevărată istorie este ca Dreptul fără logică... Editura Ion Dumitru-Verlag, de la Munchen, şi-a făcut şi de data aceasta datoria faţă de cultură şi faţă de Poporul Român. De sub lumina tiparului, a scos primul din cele trei volume ale profesorului Ciceron Ioniţoiu, „MORMINTE FĂRÂ CRUCE"- Contribuţii La Cronica Rezistenţei Româneşti împotriva Dictaturii Comuniste. Este o lucrare de istorie care nu s-a mai scris până în prezent şi care este o bază a unei vaste contribuţii viitoare, asupra evenimentelor trecutului, despre care istoricii posterităţii vor avea ocazia să scrie ... Concluziile istorice le vor rămâne lor, după ce vor diseca, fără subiectivism, momentele care au dus la confruntarea între trădare şi eroism, între curaj şi laşitate, între virtute şi ticăloşie, sau la împletirea lor ... Fiindcă, împotriva Naţiunii Române şi-au mobilizat toată pasiunea morală, combinată cu violenţa cadrelor M.A.I., ca s-o distrugă. Dacă lucrarea autorului nu va cuprinde chiar absolut totul, dacă volumele care vor urma nu vor putea să acopere, în totalitate, vasta mişcare de rezistenţă românească, este fiindcă nimeni din străinătate, sau din ţară, nu poate cunoaşte tot ce s-a petrecut pe întreg cuprinsul României şi despre toţi, decât numai în ziua când se vor putea cerceta arhivele secrete... Dar, până atunci, în numele celor care au cunoscut bestialitatea umană, degradarea fizică şi disperarea fără speranţă, cât şi în numele meu, personal, aduc cele mai sincere şi mai călduroase mulţumiri autorului acestor Contribuţii Istorice, care rămân un ,, top of line" în lectura de specialitate.

�� ������ ������*** Cartea, „Morminte fără Cruce", ce-a apărut recent, este scrisă de profesorul Cicerone Ioaniţoiu. Ea reprezintă o lucrare monumentală în plus, în analele publicaţiilor Exilului Românesc. Când vei citi câte un capitol în legătură cu chinurile cutremurătoare prin care au trecut zecile de mii de deţinuţi politici şi nepolitici, prin beznele diverselor închisori comuniste din România noastră încătuşată, este imposibil ca să nu ţi se umple ochii de lacrimi, de jalea acestor fraţi ai noştri şi mucenici ai Neomului nostru martirizat de hidrele comuniste.

Salutăm acest eveniment, cu cinste şi omenie ��� �������������� - ROMÂNIA DEMOCRATA