52602221 Organele de Drept

LEGE Nr. 198 din 26.07.2007

cu privire la asistenţa juridică garantată de stat Avînd în vedere necesitatea protejării dreptului la un proces echitabil, stabilit de articolul 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, inclusiv necesitatea asigurării accesului liber şi egal la asistenţă juridică, prin organizarea şi acordarea de asistenţă juridică garantată de stat, prin diminuarea impedimentelor economico-financiare din realizarea accesului la justiţie, Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Capitolul IDispoziţii generale

Articolul 1. Obiectul legii Prezenta lege reglementează condiţiile, volumul şi modul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat întru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, intereselor lui legitime. Articolul 2. Noţiuni principale În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni principale semnifică: asistenţă juridică garantată de stat - acordare a serviciilor juridice prevăzute în prezenta lege din contul mijloacelor destinate acordării unor astfel de servicii persoanelor care nu dispun de suficiente mijloace financiare pentru plata lor şi care întrunesc condiţiile stipulate în prezenta lege; asistenţă juridică primară - furnizare de informaţii privind sistemul de drept al Republicii Moldova, privind actele normative în vigoare, drepturile şi obligaţiile subiecţilor de drept, privind modalitatea de realizare şi de valorificare a drepturilor pe cale judiciară şi extrajudiciară; acordare de consultanţă în probleme juridice; acordare de asistenţă în vederea întocmirii actelor juridice; acordare a altor forme de asistenţă, care nu intră în categoria de asistenţă juridică calificată; asistenţă juridică calificată - acordare a serviciilor juridice de consultanţă, reprezentare şi/sau apărare în organele de urmărire penală, în instanţele judecătoreşti pe cauze penale, contravenţionale, civile sau de contencios administrativ, reprezentare în faţa autorităţilor administraţiei publice; avocat public - persoană avînd dreptul de a desfăşura activitate de avocat în condiţiile Legii cu privire la avocatură, admis în baza unor criterii de selectare să acorde gratuit sau parţial gratuit asistenţă juridică calificată din contul mijloacelor destinate acordării asistenţei juridice garantate de stat; para-jurist - persoană care se bucură de o înaltă stimă din partea comunităţii locale, avînd studii juridice incomplete sau studii superioare complete, care nu practică activitate de avocat şi care, după o instruire specială, este calificat să acorde asistenţă juridică primară membrilor comunităţii din contul mijloacelor destinate acordării de asistenţă juridică garantată de stat, conform unui regulament referitor la statutul şi la calificarea para-juriştilor. Articolul 3. Tipurile de asistenţă juridică garantată de stat În condiţiile prezentei legi, persoanele autorizate acordă următoarele tipuri de asistenţă juridică garantată de stat: a) asistenţă juridică primară; b) asistenţă juridică calificată. Articolul 4. Principiile asistenţei juridice garantate de stat Asistenţa juridică garantată de stat se acordă pe principiul: a) egalităţii în drepturi a tuturor persoanelor care beneficiază de ea; b) competenţei profesionale a persoanelor care o acordă; c) calităţii, eficienţei şi economicităţii serviciilor acordate; d) confidenţialităţii; e) inadmisibilităţii conflictului de interese. Articolul 5. Garanţiile statului Pentru realizarea principiului liberului acces la asistenţă juridică, statul asigură organizarea şi funcţionarea instituţiilor responsabile de acordarea asistenţei juridice garantate de stat, alocarea fondurilor bugetare necesare retribuirii serviciilor juridice prestate în conformitate cu prezenta lege. Articolul 6. Persoanele care au dreptul la asistenţă juridică garantată de stat (1) Se acordă asistenţă juridică garantată de stat cetăţenilor Republicii Moldova în limitele stabilite de prezenta lege.

1

(2) Cetăţenii străini şi apatrizii beneficiază de asistenţă juridică garantată de stat, în conformitate cu prezenta lege, în procedurile sau în cauzele ce ţin de competenţa autorităţilor administraţiei publice şi a instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova. Articolul 7. Formele de asistenţă juridică garantată de stat Se acordă asistenţă juridică garantată de stat prin: a) furnizare de informaţii, prin consultaţii şi explicaţii în probleme juridice; b) întocmire de acte juridice; c) reprezentare în faţa autorităţilor administraţiei publice; d) apărare a intereselor bănuitului, învinuitului, inculpatului în proces penal; e) apărare şi reprezentare a intereselor condamnatului; f) apărare a intereselor persoanei în cadrul procedurii pe cauze contravenţionale; g) apărare şi reprezentare a intereselor persoanei în cadrul procesului civil; h) apărare şi reprezentare a intereselor persoanei în instanţă de contencios administrativ.

Capitolul II Administrarea procesului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat

Articolul 8. Organele de administrare a sistemului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat Sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat este administrat de: a) Ministerul Justiţiei; b) Baroul Avocaţilor; c) Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat şi oficiile lui teritoriale. Articolul 9. Funcţiile Ministerului Justiţiei în domeniul asistenţei juridice garantate de stat Ministerul Justiţiei exercită următoarele funcţii în domeniul asistenţei juridice garantate de stat: a) elaborează politica de stat în domeniul asistenţei juridice garantate de stat; b) elaborează proiecte de acte normative în domeniul asistenţei juridice garantate de stat; c) monitorizează procesul de implementare a normelor în domeniul asistenţei juridice garantate de stat şi procesul de evaluare a calităţii acestei asistenţe; d) elaborează şi prezintă Ministerului Finanţelor proiectul bugetului acordării de asistenţă juridică garantată de stat; e) exercită alte funcţii, stabilite de prezenta lege. Articolul 10. Funcţiile Baroului Avocaţilor în domeniul asistenţei juridice garantate de stat Baroul Avocaţilor exercită următoarele funcţii în domeniul asistenţei juridice garantate de stat: a) participă la elaborarea criteriilor de selectare a avocaţilor care să acorde o astfel de asistenţă; b) participă la stabilirea criteriilor de evaluare a calităţii acestei asistenţe; c) participă la monitorizarea activităţii avocaţilor care acordă o astfel de asistenţă; d) aplică sancţiuni disciplinare avocaţilor, în condiţiile Legii cu privire la avocatură şi ale prezentei legi; e) exercită alte funcţii, stabilite de prezenta lege. Articolul 11. Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat (1) Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat (denumit în continuare Consiliu Naţional) este un organ colegial cu statut de persoană juridică de drept public, format din 7 membri, instituit pentru administrarea procesului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat. (2) Din componenţa Consiliului Naţional fac parte: 2 membri desemnaţi de Ministerul Justiţiei, 2 membri desemnaţi de Baroul Avocaţilor, un membru desemnat de Ministerul Finanţelor, un membru desemnat de Consiliul Superior al Magistraturii şi un membru din partea asociaţiilor obşteşti sau a mediului academic. (3) În calitate de membru al Consiliului Naţional poate fi desemnată persoana licenţiată în drept sau în economie (pentru membrul desemnat de Ministerul Finanţelor), cu experienţă de 5 ani în domeniu, care se bucură de un înalt respect din partea societăţii. Mandatul de membru al Consiliului Naţional este de 4 ani şi poate fi reînnoit doar o singură dată. (4) Calitatea de membru al Consiliului Naţional încetează la expirare a mandatului, la cerere sau în caz de deces. Membrul Consiliului Naţional poate fi revocat, de organul care l-a desemnat, în circumstanţe care exclud posibilitatea executării mandatului sau la cererea consiliului adoptată cu votul a două treimi din numărul membrilor, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor. Noul membru al Consiliului Naţional exercită funcţiile membrului revocat pînă la expirarea mandatului acestuia.

2

(5) Preşedintele Consiliului Naţional este ales prin vot secret, dintre membrii acestuia, pe durata mandatului şi poate fi revocat la cererea unei treimi din numărul membrilor. Hotărîrea de revocare a preşedintelui Consiliului Naţional se adoptă cu votul secret a două treimi din numărul membrilor. (6) Hotărîrile Consiliului Naţional sînt obligatorii pentru toate oficiile lui teritoriale, pentru avocaţii care acordă asistenţă juridică garantată de stat şi pentru para-jurişti. (7) Regulamentul Consiliului Naţional se aprobă de Ministerul Justiţiei. (8) Asistenţa tehnico-materială şi activitatea de secretariat a Consiliului Naţional sînt asigurate de Ministerul Justiţiei de la bugetul de stat şi din alte surse neinterzise de lege. Articolul 12. Competenţa Consiliului Naţional (1) Consiliul Naţional are următoarele sarcini: a) realizarea politicii în domeniul asistenţei juridice garantate de stat; b) asigurarea instruirii iniţiale şi continue, inclusiv prin intermediul Institutului Naţional al Justiţiei, a persoanelor antrenate în sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat; c) generalizarea practicii de implementare şi elaborarea de recomandări în vederea aplicării uniforme a prezentei legi; d) ţinerea registrului naţional al persoanelor care acordă asistenţă juridică garantată de stat; e) asigurarea funcţionării oficiilor sale teritoriale; f) întocmirea raportului anual de activitate în sistemul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat şi prezentarea lui Ministerului Justiţiei, Guvernului şi Parlamentului; g) prezentarea către Ministerul Justiţiei a raportului trimestrial privind utilizarea mijloacelor financiare alocate pentru acordarea de asistenţă juridică garantată de stat; h) colaborarea cu organizaţii străine, cu organizaţii internaţionale şi cu asociaţii obşteşti care activează în domeniul asistenţei juridice garantate de stat; i) asigurarea implementării modelelor-pilot de acordare a asistenţei juridice garantate de stat. (2) Întru realizarea sarcinilor sale, Consiliul Naţional exercită următoarele funcţii principale: a) conduce procesul de acordare a asistenţei juridice garantate de stat; b) evaluează costurile, planifică cheltuielile de acordare a asistenţei juridice şi prezintă Ministerului Justiţiei propuneri pentru a fi incluse în bugetul de stat; c) administrează mijloacele bugetare alocate pentru acordarea de asistenţă juridică garantată de stat; d) stabileşte modul de desfăşurare a concursurilor de selectare a coordonatorilor oficiilor teritoriale şi organizează astfel de concursuri; e) elaborează metodologia de calcul al venitului, determină nivelul lui care permite acordarea asistenţei juridice calificate şi le propune Guvernului spre aprobare; f) aprobă formele actelor de obţinere şi de acordare a asistenţei juridice garantate de stat, stabilite de prezenta lege; g) elaborează şi aprobă criteriile de selectare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate, în coordonare cu Baroul Avocaţilor; h) stabileşte modul de desfăşurare a concursurilor de selectare a avocaţilor care să acorde asistenţă juridică calificată şi organizează astfel de concursuri; i) stabileşte modul şi condiţiile de remunerare a persoanelor care acordă asistenţă juridică garantată de stat, asigură remunerarea lor; j) stabileşte şi revizuieşte periodic standardele de activitate şi de perfecţionare profesională a avocaţilor, para-juriştilor, altor categorii de persoane care acordă asistenţă juridică garantată de stat; k) stabileşte, în coordonare cu Baroul Avocaţilor, criteriile de evaluare a calităţii asistenţei juridice garantate de stat; l) monitorizează procesul de acordare a asistenţei juridice calificate, organizează procesul de evaluare a calităţii asistenţei juridice garantate de stat, acordate de persoanele autorizate; m) colectează şi analizează informaţii despre asistenţa juridică acordată, în scopul îmbunătăţirii sistemului de acordare a asistenţei juridice garantate de stat. (3) Consiliul Naţional poate îndeplini şi alte funcţii în conformitate cu prezenta lege şi cu alte acte normative din domeniul asistenţei juridice garantate de stat. Articolul 13. Şedinţele Consiliului Naţional (1) Consiliul Naţional se convoacă în şedinţe ordinare o dată în trimestru. (2) Consiliul Naţional se convoacă în şedinţe extraordinare la cererea preşedintelui său, a ministrului justiţiei sau a cel puţin 3 membri ai săi.

3

(3) Şedinţa Consiliului Naţional este prezidată de preşedinte. În cazul absenţei preşedintelui, şedinţa este prezidată de un membru desemnat de acesta sau, după caz, de un membru ales la şedinţă. (4) Şedinţa Consiliului Naţional este deliberativă dacă la ea sînt prezenţi majoritatea membrilor lui. (5) Hotărîrile Consiliului Naţional se adoptă cu votul majorităţii membrilor lui, se semnează de preşedintele şi de secretarul şedinţei şi se publică pe pagina web a consiliului. (6) Lucrările şedinţei Consiliului Naţional sînt consemnate în proces-verbal, semnat de membrii prezenţi la ea. Articolul 14. Oficiile teritoriale ale Consiliului Naţional (1) Oficiile teritoriale ale Consiliului Naţional (denumite în continuare oficii teritoriale) sînt persoane juridice de drept public şi funcţionează în oraşele (municipiile) de reşedinţă a curţilor de apel. (2) Oficiile teritoriale asigură acordarea de asistenţă juridică garantată de stat în raza de activitate a curţii de apel, prin exercitarea următoarelor funcţii: a) organizarea acordării de asistenţă juridică garantată de stat; încheierea de contracte cu avocaţii din listele celor care acordă asistenţă juridică garantată de stat; b) examinarea cererilor şi documentelor prezentate de solicitanţii de asistenţă juridică garantată de stat, deciderea asupra acordării unei astfel de asistenţe; c) numirea avocaţilor care să acorde asistenţă juridică calificată, inclusiv asistenţă juridică de urgenţă; încheierea de contracte de colaborare cu para-juriştii şi cu asociaţiile obşteşti care acordă asistenţă juridică garantată de stat; d) colectarea de date statistice referitor la necesităţile de asistenţă juridică garantată de stat şi la nivelul lor de acoperire în teritoriu; e) îndeplinirea altor funcţii, în conformitate cu prezenta lege. (3) Oficiile teritoriale prezintă trimestrial Consiliului Naţional raport de activitate. (4) Lucrul de asigurare a acordării asistenţei juridice calificate este efectuat nemijlocit de coordonatorul oficiului teritorial, selectat şi desemnat de Consiliul Naţional prin concurs, organizat în modul stabilit. (5) Coordonatorul oficiului teritorial activează în bază de contract, în care sînt stipulate drepturile şi obligaţiile lui, modul de activitate. (6) Consiliul Naţional notifică instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală şi alte autorităţi interesate despre desemnarea coordonatorilor. (7) Guvernul, în comun cu autorităţile administraţiei publice locale, asigură oficiile teritoriale cu localurile necesare activităţii lor. (8) În cadrul oficiului teritorial, activează un coordonator şi personal administrativ. Regulamentul funcţionării oficiilor teritoriale se aprobă de Consiliul Naţional, iar limita numerică a personalului, de Ministerul Justiţiei. (9) Salarizarea coordonatorului şi personalului administrativ al oficiului teritorial se efectuează din mijloacele destinate asistenţei juridice garantate de stat.

Capitolul IIIAsistenţa juridică primară

Articolul 15. Asistenţa juridică primară (1) Se acordă asistenţă juridică primară persoanelor menţionate la art.6, indiferent de nivelul veniturilor lor. (2) Poate fi acordată asistenţă juridică primară, în condiţiile prezentei legi, de para-jurişti şi de asociaţiile obşteşti specializate în acordarea de asistenţă juridică. (3) Coordonarea procesului de acordare a asistenţei juridice primare şi organizarea controlului asupra calităţii serviciilor le efectuează Consiliul Naţional. Articolul 16. Para-juriştii (1) Para-juriştii activează în baza unui regulament, aprobat de Consiliul Naţional. (2) Para-juriştii se pot asocia în oficii de consultanţă. (3) Instruirea para-juriştilor o efectuează Consiliul Naţional din contul mijloacelor bugetare şi al mijloacelor provenite din alte surse neinterzise de lege, alocate în acest scop. (4) Remunerarea para-juriştilor se efectuează de la bugetul de stat, din alte surse neinterzise de lege, în bază de contract de colaborare încheiat cu oficiul teritorial în a cărui rază de activitate se acordă serviciile. (5) Autorităţile administraţiei publice locale pot asigura para-juriştii cu încăperi şi mijloace tehnico-materiale necesare. Articolul 17. Acordarea de asistenţă juridică primară de către asociaţiile obşteşti

4

(1) Asociaţiile obşteşti specializate în acordarea de asistenţă juridică sînt în drept să acorde servicii de asistenţă juridică primară. (2) Consiliul Naţional poate încheia contracte de colaborare cu asociaţii obşteşti în vederea acordării de asistenţă juridică primară în condiţiile prezentei legi. (3) Statul acordă asociaţiilor obşteşti sprijinul necesar, în condiţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti. Articolul 18. Modul de acordare a asistenţei juridice primare (1) Pentru asistenţă juridică primară, solicitantul adresează subiectelor autorizate, specificate la art.15 alin.(2), din raza domiciliului său cerere scrisă sau orală. (2) Asistenţa juridică primară se acordă imediat, la momentul adresării. În cazul imposibilităţii de acordare imediată a asistenţei, solicitantului i se va comunica data şi ora audienţei ce urmează să aibă loc în cel mult 3 zile de la data adresării cererii scrise sau orale. (3) Solicitantul de asistenţă juridică primară are dreptul să se adreseze o singură dată în privinţa aceleiaşi probleme, cu excepţia cazului în care se descoperă noi circumstanţe relevante. (4) Dacă se constată existenţa unui conflict de interese, subiectul care acordă asistenţă juridică primară este în drept, cu acordul solicitantului, să continue acordarea acestei asistenţe ori să indice posibilităţile existente pentru obţinerea ei la alte organe sau de la alte persoane competente. (5) În cazul în care, în procesul de acordare a asistenţei juridice primare, se constată necesitatea acordării de asistenţă juridică calificată, solicitantul este informat despre condiţiile beneficierii de o astfel de asistenţă şi, la solicitare, va fi asistat la întocmirea cererii de asistenţă juridică calificată. (6) Evidenţa asistenţei juridice primare se ţine într-un registru, de subiectul care o acordă, în care se înscrie numele şi prenumele solicitantului, datele lui personale, adresa de la domiciliu, problema în legătură cu care a solicitat asistenţă juridică primară, durata audienţei, rezultatul consultaţiei acordate. Dacă solicitantul adresează cerere orală, dovada acordării asistenţei juridice primare se consemnează prin semnătura lui în registru.

Capitolul IVAsistenţa juridică calificată

Secţiunea 1. Criteriile de acordare a asistenţei juridice calificate Articolul 19. Persoanele care au dreptul la asistenţă juridică calificată (1) Au dreptul la asistenţă juridică calificată persoanele specificate la art.6, care: a) au nevoie de asistenţă juridică pe cauze penale, şi interesele justiţiei o cer, însă nu dispun de suficiente mijloace pentru a plăti acest serviciu; b) au nevoie de asistenţă juridică de urgenţă în cazul reţinerii în cadrul unui proces penal sau al unei proceduri contravenţionale; c) au dreptul la asistenţă juridică obligatorie în temeiul art.69 alin.(1) pct.2)-12) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova; d) au dreptul la asistenţă juridică obligatorie în temeiul art.304 şi 316 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova; e) au nevoie de asistenţă juridică în cauze contravenţionale, civile şi de contencios administrativ, însă nu dispun de suficiente mijloace pentru a plăti aceste servicii, cauzele fiind complexe din punct de vedere juridic sau procesual. (2) Poate fi solicitată asistenţă juridică calificată la orice etapă a procesului penal, iar în cauze civile, şi pînă la iniţierea procesului. (3) Persoana care beneficiază de asistenţă juridică calificată este obligată: a) să colaboreze cu subiectul autorizat să îi acorde o astfel de asistenţă; b) să furnizeze informaţii veridice în cauza pentru care solicită asistenţă; c) să prezinte neîntîrziat subiectului autorizat să îi acorde asistenţă juridică calificată sau organului care efectuează acţiuni procedurale orice informaţie despre modificarea circumstanţelor care au determinat acordarea asistenţei juridice calificate. Articolul 20. Acordarea asistenţei juridice calificate indiferent de nivelul veniturilor Se acordă asistenţă juridică calificată indiferent de nivelul veniturilor persoanelor specificate la art.19 alin.(1) lit.b)-d). Articolul 21. Acordarea asistenţei juridice calificate în dependenţă de nivelul veniturilor (1) În cazurile prevăzute la art.19 alin.(1) lit.a) şi e), se acordă asistenţă juridică calificată persoanelor al căror venit este mai mic de nivelul venitului stabilit de Guvern pentru beneficiere de asistenţă juridică în conformitate cu prezenta lege.

5

(2) La calcularea venitului solicitantului de asistenţă juridică garantată de stat, se iau în considerare veniturile şi cîştigurile lunare medii din 6 luni calendaristice anterioare lunii în care a fost depusă solicitarea. (3) Metodologia de calcul al venitului şi nivelul venitului care permite acordarea asistenţei juridice calificate, precum şi forma declaraţiei cu privire la venit, se aprobă de Guvern. (4) Nivelul venitului care permite acordarea asistenţei juridice calificate se determină periodic, ţinîndu-se cont, în special, de indexarea veniturilor băneşti. (5) În vederea beneficierii de asistenţă juridică calificată, persoana din categoria specificată la alin.(1) prezintă declaraţie cu privire la venit de o formă stabilită de Guvern. Articolul 22. Asistenţa juridică calificată gratuită parţial (1) Se acordă asistenţă juridică calificată şi în cazul în care persoana al cărei venit este mai mare decît nivelul venitului stabilit de Guvern pentru a beneficia de asistenţă juridică în conformitate cu prezenta lege este capabilă să achite o parte din cheltuielile de asistenţă juridică. În acest caz, poate fi acordată asistenţă juridică calificată cu contribuţia financiară a beneficiarului dacă această contribuţie nu depăşeşte posibilităţile lui financiare şi materiale. (2) Modul şi condiţiile de acordare a asistenţei juridice calificate gratuite parţial se stabilesc de Consiliul Naţional. Articolul 23. Restituirea cheltuielilor de acordare a asistenţei juridice calificate (1) În cazul emiterii unei hotărîri judecătoreşti pe cauze civile sau de contencios administrativ în folosul beneficiarului de asistenţă juridică calificată, plata cheltuielilor de acordare a asistenţei juridice calificate revine părţii care a pierdut procesul. (2) Beneficiarul care a obţinut asistenţă juridică calificată în urma prezentării unor informaţii false sau neveridice, inclusiv despre starea sa financiară, inducînd în eroare oficiul teritorial, este obligat să restituie cheltuielile de acordare a asistenţei juridice. (3) Dacă, pe parcursul procesului sau al executării hotărîrii judecătoreşti, situaţia financiară s-a modificat în sensul pierderii totale sau parţiale a dreptului la asistenţă juridică calificată, persoana este obligată să restituie cheltuielile de acordare a asistenţei juridice. (4) Sumele de restituire a cheltuielilor specificate la alin.(1)-(3) se transferă în contul oficiului teritorial. Articolul 24. Temeiurile refuzului de acordare a asistenţei juridice calificate (1) Persoanelor specificate în prezenta secţiune nu li se acordă asistenţă juridică calificată dacă: a) cererea de acordare a asistenţei juridice este vădit nefondată; b) nu dispun de dreptul pentru a cărui apărare solicită asistenţă juridică, fapt ce rezultă din documentele prezentate; c) valoarea acţiunii este considerabil mai mică decît cheltuielile de acordare a asistenţei juridice calificate; d) au posibilitatea să acopere integral cheltuielile de acordare a serviciilor juridice din contul patrimoniului lor, cu excepţia bunurilor care, conform legislaţiei în vigoare, nu pot fi urmărite. (2) Refuzul de acordare a asistenţei juridice calificate trebuie să fie motivat şi poate fi contestat în instanţă de contencios administrativ în decursul a 15 zile lucrătoare de la comunicarea deciziei.

Secţiunea a 2-a. Modul de acordare a asistenţei juridice calificate Articolul 25. Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate (1) Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate se înaintează de persoana care întruneşte condiţiile specificate la art.19. (2) Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate se întocmeşte după un model aprobat de Consiliul Naţional. (3) Persoanele menţionate la art.19 alin.(1) lit.a) şi e) trebuie să anexeze la cerere o declaraţie cu privire la venit pentru a beneficia de asistenţă juridică garantată de stat. (4) Cererea de acordare a asistenţei juridice calificate poate fi prezentată oficiului teritorial şi de rudele sau de reprezentanţii solicitantului, personal ori prin poştă. Articolul 26. Înaintarea cererii sau solicitării de acordare a asistenţei juridice calificate (1) În cazul prevăzut la art.19 alin.(1) lit.a), solicitantul asistenţei juridice calificate poate să depună cerere la oficiul teritorial, la organul de urmărire penală sau la instanţa judecătorească. Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească va remite oficiului teritorial, în cel mult 3 zile lucrătoare de la data recepţionării, cererea şi documentele anexate. Decizia de acordare a asistenţei juridice calificate se emite de către coordonatorul oficiului teritorial şi se aduce la cunoştinţă solicitantului în cel mult 3 zile lucrătoare. (2) În cazul prevăzut la art.19 alin.(1) lit.b), persoana care a efectuat reţinerea solicită în termen de o oră oficiului teritorial numirea unui avocat de serviciu. Coordonatorul oficiului teritorial va desemna avocatul de

6

serviciu şi va aduce numele avocatului la cunoştinţă persoanei sau organului care a efectuat reţinerea, în decursul a 3 ore din momentul recepţionării solicitării de numire a avocatului de serviciu. (3) În cazurile prevăzute la art.19 alin.(1) lit.c) şi d), oficiului teritorial i se prezintă solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti privind numirea apărătorului, fără a fi necesară înaintarea cererii prevăzute la art.25. Decizia coordonatorului oficiului teritorial privind acordarea asistenţei juridice calificate se aduce la cunoştinţă solicitantului în decursul unei zile lucrătoare din momentul emiterii. (4) În cazul prevăzut la art.19 alin.(1) lit.e), solicitantul asistenţei juridice calificate prezintă oficiului teritorial o cerere cu respectarea prevederilor art.25. Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate se adoptă de către coordonatorul oficiului teritorial şi se comunică solicitantului în decursul a 3 zile lucrătoare. Articolul 27. Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate (1) Decizia privind acordarea asistenţei juridice calificate va conţine: a) data şi locul emiterii; b) numele şi prenumele persoanei care a emis-o; c) denumirea organului emitent; d) numele şi prenumele solicitantului; e) forma asistenţei juridice solicitate; f) temeiurile de acordare sau refuzul de a acorda asistenţă juridică calificată; g) numele, prenumele, coordonatele avocatului desemnat să acorde asistenţă juridică calificată; h) modul şi termenul de contestare a deciziei; i) altă informaţie relevantă. (2) La numirea avocatului, coordonatorul oficiului teritorial va ţine cont de cererea solicitantului privind desemnarea unui anumit avocat, gradul lui de antrenare în executarea unor alte decizii privind acordarea asistenţei juridice calificate, precum şi de alte circumstanţe relevante. (3) Drepturile şi obligaţiile avocatului care acordă asistenţă juridică calificată se atestă prin decizie privind acordarea de asistenţă juridică, emisă în condiţiile prezentei legi. (4) Avocatul desemnat să acorde asistenţă juridică calificată pe o anumită cauză poate fi înlocuit, prin decizie a coordonatorului oficiului teritorial, în următoarele cazuri: a) la cererea scrisă, întemeiată, a solicitantului de asistenţă juridică calificată; b) la cererea scrisă, întemeiată, a avocatului care acordă asistenţă juridică calificată; c) în cazul depistării unui conflict de interese sau unor alte circumstanţe în a căror virtute avocatul desemnat nu poate acorda asistenţă juridică calificată pe o anumită cauză. Articolul 28. Asistenţa juridică de urgenţă (1) În cazul în care persoana necesită asistenţă juridică de urgenţă, în conformitate cu art.19 alin.(1) lit.b), la solicitarea persoanei sau a organului care a efectuat reţinerea, oficiul teritorial este obligat să acorde asistenţă juridică de urgenţă prin numirea unui avocat de serviciu. Oficiul teritorial poate delega funcţia de numire a avocaţilor de serviciu în alte localităţi decît cele de reşedinţă, altor persoane, informînd despre acest fapt instanţele judecătoreşti, organele de urmărire penală, alte autorităţi interesate. (2) Avocatul înscris în lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică calificată, prevăzută la art.33, este înscris în lista avocaţilor de serviciu, dacă şi-a dat acordul, care poate fi pentru cel puţin o lună, şi exprimă disponibilitatea de a fi numit în calitate de avocat de serviciu în orice timp în decursul a 24 de ore. (3) Fiecare oficiu teritorial dispune de o listă proprie a avocaţilor de serviciu. (4) Solicitarea de a numi un avocat de serviciu va fi prezentată oficiului teritorial în scris, inclusiv prin fax, sau la telefon. (5) Avocatul de serviciu acordă asistenţa juridică în perioada reţinerii persoanei.

Secţiunea a 3-a. Subiectele autorizate să acorde asistenţă juridică calificată Articolul 29. Acordarea de către avocaţi a asistenţei juridice calificate (1) Asistenţa juridică calificată se acordă de către avocaţi publici şi avocaţi care acordă asistenţă juridică la cerere. (2) Selectarea avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate se efectuează în bază de concurs, organizat de Consiliul Naţional. (3) Criteriile de selectare a avocaţilor pentru acordarea asistenţei juridice calificate se stabilesc de Consiliul Naţional în coordonare cu Baroul Avocaţilor.

7

(4) Pentru asigurarea acordării asistenţei juridice calificate, oficiul teritorial încheie, cu avocatul public sau cu avocatul care urmează să acorde astfel de servicii la cerere, contract după modelele aprobate de Consiliul Naţional. (5) În contractul menţionat la alin.(4), se stipulează obligaţia avocatului în vederea acordării de asistenţă juridică, modul şi condiţiile exercitării acestei obligaţii, dreptul statului de a exercita controlul asupra calităţii serviciilor acordate. (6) Consiliul Naţional organizează cursuri de instruire iniţială şi de instruire continuă pentru avocaţii autorizaţi să acorde asistenţă juridică calificată, inclusiv prin intermediul Institutului Naţional al Justiţiei. (7) Avocaţii care acordă asistenţă juridică calificată activează în baza standardelor de calitate şi normelor privind volumul de lucru stabilite de Consiliul Naţional, beneficiază de garanţiile de independenţă prevăzute în Legea cu privire la avocatură. Articolul 30. Avocatul public (1) În localitatea de reşedinţă a oficiului teritorial, asistenţa juridică calificată este acordată, de regulă, de către avocaţi publici. În caz de necesitate, Consiliul Naţional poate selecta avocaţi publici şi pentru alte localităţi. (2) Avocatul public activează în baza Regulamentului de activitate al avocaţilor publici, aprobat de Consiliul Naţional. (3) Avocatul public activează în birou individual sau în birou asociat de avocaţi constituit în conformitate cu Legea cu privire la avocatură. Articolul 31. Avocatul care acordă asistenţă juridică la cerere (1) Avocatul care acordă asistenţă juridică la cerere este persoana care, în condiţiile Legii cu privire la avocatură, a obţinut dreptul de a practica activitate de avocat şi care poate fi solicitată să acorde asistenţă juridică calificată din contul mijloacelor destinate acordării asistenţei juridice garantate de stat. (2) Avocatul care doreşte să fie înscris în lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică la cerere va depune actele necesare la Consiliul Naţional. (3) Oficiul teritorial încheie contracte cu avocaţii înscrişi în lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică la cerere în conformitate cu art.29 alin.(4). Pot fi încheiate astfel de contracte cu avocaţii care activează în birouri individuale sau în birouri asociate. Articolul 32. Remunerarea pentru acordarea asistenţei juridice calificate (1) Pentru acordarea asistenţei juridice calificate, avocatul este remunerat conform clauzelor contractului prevăzut la art.29 alin.(4). (2) Avocatul public primeşte remuneraţie fixă. (3) Avocatul care acordă asistenţă juridică la cerere primeşte remuneraţie stabilită pentru fiecare caz aparte, potrivit tarifelor aprobate de Consiliul Naţional. Articolul 33. Lista avocaţilor (1) Consiliul Naţional elaborează şi ţine lista avocaţilor publici şi lista avocaţilor care acordă asistenţă juridică la cerere în raza de activitate a oficiilor teritoriale. Periodic, către data de 30 iunie şi 31 decembrie, listele se actualizează şi sînt făcute publice. (2) Oficiul teritorial elaborează şi actualizează lunar lista avocaţilor de serviciu şi graficul lor de activitate, care se aduc la cunoştinţă instanţelor judecătoreşti, organelor de urmărire penală, altor autorităţi interesate. Articolul 34. Registrul serviciilor acordate şi dările de seamă (1) Avocatul care acordă asistenţă juridică calificată are obligaţia de a păstra probele scrise ale tuturor acţiunilor efectuate în baza cazului repartizat sau în legătură cu el. (2) Avocatul are obligaţia de a ţine registrul serviciilor acordate în care se înscriu datele de identificare a persoanei care solicită asistenţă juridică, acţiunile procesuale efectuate, indicîndu-se data, locul, părţile, alte informaţii relevante, numărul de ore în care s-au efectuat acţiunile, alte menţiuni importante. Avocatul este obligat să înscrie în registru toate acţiunile în cel mult 3 zile lucrătoare de la efectuarea lor. (3) Forma registrului şi durata păstrării informaţiei sînt stabilite de Consiliul Naţional. (4) Anual sau la cererea oficiului teritorial, avocatul prezintă dare de seamă despre activitatea desfăşurată, în forma stabilită de Consiliul Naţional. Articolul 35. Acordarea asistenţei juridice calificate de către asociaţiile obşteşti (1) Asociaţiile obşteşti sînt în drept să acorde asistenţă juridică calificată, cu excepţia reprezentării în cadrul procesului penal şi contravenţional. (2) Prin intermediul oficiilor teritoriale, Consiliul Naţional poate încheia contracte cu asociaţii obşteşti în vederea acordării asistenţei juridice calificate în condiţiile prezentei legi.

8

Articolul 36. Asigurarea calităţii asistenţei juridice calificate (1) Consiliul Naţional asigură calitatea asistenţei juridice calificate prin monitorizare, prin solicitarea şi verificarea informaţiilor de la oficiile teritoriale despre volumul şi tipul asistenţei juridice acordate, prin examinarea plîngerilor parvenite de la beneficiarii de asistenţă juridică calificată şi de la alte instituţii interesate, prin controlul calităţii serviciilor. (2) Controlul calităţii asistenţei juridice este efectuat în modul şi în termenele stabilite de Consiliul Naţional. (3) Consiliul Naţional monitorizează, cu participarea Baroului Avocaţilor, procesul de acordare a asistenţei juridice calificate de către avocaţi. Datele obţinute în urma monitorizării şi controlului se remit Baroului Avocaţilor şi pot servi drept temei pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute în Legea cu privire la avocatură. (4) Acordarea de asistenţă juridică necalitativă poate servi drept temei de reziliere a contractelor prevăzute la art.29 alin.(4) şi la art.35 alin.(2).

Capitolul VDispoziţii finale şi tranzitorii

Articolul 37 (1) Prezenta lege intră în vigoare pe măsura creării condiţiilor necesare, dar nu mai tîrziu de 1 iulie 2008, cu excepţia art.19 alin.(1) lit.e), care intră în vigoare la 1 ianuarie 2012. (2) În termen de 6 luni de la data publicării prezentei legi, entităţile prevăzute la art.11 alin.(2) vor desemna membrii Consiliului Naţional, iar în termen de 10 zile de la data desemnării tuturor membrilor, Ministerul Justiţiei va convoca prima şedinţă a consiliului. (3) În termen de 6 luni de la data publicării prezentei legi, Ministerul Justiţiei va elabora şi va aproba Regulamentul Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat. (4) Consiliul Naţional va elabora şi va adopta actele necesare executării prezentei legi pînă la iniţierea acordării de asistenţă juridică garantată de stat. (5) În termen de 6 luni de la data publicării, Guvernul: a) va prezenta Parlamentului propuneri de aducere a legislaţiei în vigoare în conformitate cu prezenta lege; b) va aduce actele sale normative în conformitate cu prezenta lege.PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Marian LUPUNr.198-XVI. Chişinău, 26 iulie 2007.

Tema 2 : “Justiţia şi principiile ei fundamentale”Plan:1. Noţiunea justiţiei şi particularităţile ei.2. Principiile justiţiei: noţiunea, particularităţile, importanţa şi clasificarea lor.3. Analiza principiilor de înfăptuire a justiţiei:

Principiul legalităţii;Înfăptuirea justiţiei numai de instanţele judecătoreşti;Egalitatea în faţa legii şi autorităţilor judecătoreşti;Independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorului;Accesul liber la justiţie;Egalitatea părţilor în proces şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciare;Prezumţia nevinovăţiei;Publicitatea şi oralitatea dezbaterilor judiciare;Dreptul la apărare;Principiul – dreptul de atac (Folosirea căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei);Principiul obligativităţii hotărîrilor instanţelor judecătoreşti;Limba de procedură şi dreptul la interpret; Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti;

1. Noţiunea justiţiei şi particularităţile ei. “Justiţia” constituie unul din cele mai generoase subiecte ce poate fi abordat de specialiştii din cele mai

diverse domenii ale ştiinţelor sociale-drept, etică, filozofie etc. – subiect ce a constituit centrul de greutate al multor teorii mai vechi sau mai noi.

Provenienţa termenului de justiţie este puţin controversată.

9

Unii autori consideră că cuvîntul justiţie provine din latinescul justitia, care are mai multe semnificaţii, bunăoară:

totalitatea organelor de jurisdicţie dintr-un stat; ansamblul legilor şi al instanţelor judecătoreşti; sistemul de funcţionare a acestor instanţe; una dintre formele fundamentale ale activităţii statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau

penale şi în aplicarea pedepselor prevăzute de lege.Alţii consideră că acest termen provine de la compunerea a două cuvinte latine: „ius” (drept) şi

„ducere” (a pronunţa, a aplica dreptul). Noţiunea de justiţie şi-a modificat sensul în decursul vremii încărcîndu-se, aşa cum arată Michel Villey

referindu-se la doctrina franceză, cu rezonanţe noi. Interesat de urmărit avatarurile acestei noţiuni într-o perioadă mai îndelungată de timp şi nu numai la

gânditorii dintr-o anumită ţară, ci în general, la nivelul celor mai reprezentative doctrine care s-au succedat de-a lungul timpului.

Justiţia a fost considerată adesea ca ceva abstract, ca o stare ideală a societăţii caracterizată prin traducerea în fapt a integrităţii drepturilor subiective ale tuturor membrilor ei, ca un vis de egalitate, de totală libertate. Alteori a fost prezentată ca o consecinţă a egalităţii tuturor indivizilor sau o stare caracterizată prin respectarea tuturor preceptelor morale, ca o supunere faţă de preceptele religioase sau ca un rezultat al realizării cerinţelor normelor de drept.

Avînd în vedere faptul că sensurile acestei noţiuni au fost multiple, iar unele esenţial diferite chiar şi în doctrina greco-romană, ne vom opri la unele teorii, explicaţii care, prin conţinutul lor de idei şi semnificaţii constituie repere, valabile şi azi, în definirea categoriei de justiţie şi detaşarea acesteia de categoriile înrudite.

După cum susţin specialiştii, cele mai vechi referiri la justiţie le întîlnim la sumerieni, “primul popor istoric de pe planeta noastră”, cel ce ne-a lăsat primele idei politico-juridice şi etice şi primele coduri de legi, cum sunt codul lui Lipit-Istar din Akkad, codul lui Billalam şi codul Ur-Nammu, codul Hammurabi etc. Astfel, de exemplu, în codul Ur-Nammu se arată că vastele reforme întreprinse în timpul dominaţiei sale au fost făcute “pentru a întări dreptatea în ţară şi pentru a creşte bunăstarea populaţiei”.

Noţiunile de dreptate şi justiţie sunt întîlnite şi în alte documente sumeriene, dar din cuprinsul lor nu putem desprinde sensul exact în care erau utilizate. Aceeaşi situaţie se referă şi la gîndirea Egiptului antic, a Indiei şi Chinei antice. O situaţie diferită întîlnim, însă, în gîndirea greco-romană.

După cum se ştie, tema justiţiei este centrală în gândirea greacă. O întâlnim la Pindar, Heraclid, Socrate, Platon, Pitagora etc., dar mai ales la Aristotel. Cuvântul justiţiei are aici, predominant, semnificaţia de ordine, de bune relaţii cu altul, cu Cetatea sau chiar cu Cosmosul.

În concepţia lui Platon, justiţia se realizează prin îndeplinirea de către fiecare clasă socială a ceea ce îi era destinat prin naştere – să conducă, să muncească, să se lupte, să se supună fără proteste etc. Pentru Platon justiţia este virtutea supremă şi ea stă la baza cetăţii. Este echilibru, ordine, şi această ordine trebuie să se sprijine pe lege … care exprimă voinţa divină. Dar Platon a legat justiţia de prosperitatea celui ce acţionează. La el justiţia, politica este identificată cu armonia claselor în stat. Şi aceasta, la rândul ei, constituie baza armoniei psihice a individului.

Aristotel concepe justiţia fie sub formă comutativă, fie sub formă distributivă. Justiţia comutativă priveşte raporturile dintre particulari, esenţa ei este egalitatea, reciprocitatea – fiecare trebuie să primească exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justiţia distributivă are în vedere raporturile dintre colectivitatea şi indivizi. Aici este hotărâtoare ideea de proporţie – ceea ce primeşte fiecare de la societate trebuie să fie proporţional cu poziţia sa în societate, meritele şi aportul său. În acest fel justiţia distributivă la Aristotel, apare rece, aproape crudă. El afirmă deschis că justiţia este o virtute al cărei scop este prosperitatea altora şi nu a celui ce acţionează.

La romani justiţia se fonda pe principiul moral al dreptăţii, ei aşezau la baza justiţiei acel “honeste vivere”(a trăi cinstit).

Această idee a ordinii echilibrului o întâlnim şi la alţi gânditori antici, sau, într-o expresie bine cunoscută: ”leges enumerare, una justiţia” („Legile vin şi pleacă, justiţia rămâne”).

Predecesorii lui Aristotel utilizau noţiunea de justiţie în mai multe sensuri, fapt ce poate fi constatat şi la stagirit ( Aristotel s-a născut în Stagir).

La acesta (Aristotel) justiţia este înţeleasă atât într-un sens larg, ca virtute supremă sau virtute generală, cât şi într-un sens restrâns, ca justiţie particulară, s-au justiţie specifică (care la rându-i se subdivizează în mai multe categorii).

10

Analizând ideile cuprinse în Cartea a V-a din “Etica” lui Aristotel, Michel Villey scotea în evidenţă un aspect mai puţin relevat de literatura de specialitate, şi anume semnificaţia unor termeni utilizaţi de acesta pentru desemnarea unor realităţi, fenomene etico-juridice. Efortul întreprins este determinat de dorinţa înţelegerii cât mai corecte a concepţiei pe care marele filozof o avea cu privire la justiţie şi drept, la raporturile dintre ele. Este vorba de TO DIKAION şi DIKAIOSYNE. Dacă primul semnifică virtutea de justiţie, o anume virtute, cea de a da fiecăruia ce este al său (justiţia particulară), cel de al doilea semnifică conformitatea conduitei cu regulile de morală, suma tuturor virtuţilor (justiţia generală). Dar, în concepţia stagiritului, cele două fenomene care sunt desemnate prin noţiunile de TO DIKAION şi DIKAIOSYNE sunt înrudite, justiţia generală având strânse legături cu justiţia particulară, cu dreptul. Relevând în acest sens este faptul că el consideră legile morale drept coloane ale cetăţii, elemente care formează osatura justiţiei generale, legi, care, chiar dacă nu sunt juridice, au totuşi legătură cu dreptul (TO DIKAION).

Influenţat de stoicii greci în dezvoltarea teoriei sale privind dreptul natural, Cicero continuă în general tradiţia gândirii antice greceşti în sensul situării justiţiei pe cele mai înalte trepte a valorilor, făcând din aceasta baza şi scopul statului.

Din ideile gânditorilor antici comentate de noi reiese faptul că în doctrina greco-romană se făcea distincţie între justiţie ca valoare (noţiune) etică şi justiţie ca valoare (noţiune) juridică. Credem că această distincţie este utilă şi azi, fiind de natură a contribui la clasificarea conceptului.

Ca valoare juridică, justiţia se înfăptuieşte prin realizarea normelor juridice, prin realizarea acestora nu numai în sensul de a nu intra în conflict cu autorităţile care veghează la respectarea legii, ci şi în sensul participării efective şi conştiente la înfăptuirea scopului urmărit prin reglementare. De asemenea, înfăptuirea justiţiei presupune o justă reglementare a relaţiilor sociale, legi apte să asigure traducerea în fapt, pentru fiecare cetăţean, a tuturor drepturilor sale subiective, să creeze cadrul propice afirmării depline a personalităţii umane şi să asigure repartizarea produsului social în raport cu contribuţia fiecăruia la dezvoltarea societăţii.

Ca valoare etică, justiţia presupune exigenţe mai mari faţă de societate, stat, cetăţean. Am spune, conştienţi fiind de unele consecinţe nefavorabile ce le-ar avea pe planul ordinii de drept o astfel de concepţie, că uneori exigenţele justiţiei, ca valoare etică trec “dincolo” de graniţele normelor legale, că ele presupun neglijarea unor cerinţe ale legalităţii pentru a contribui la realizarea altora de o natură deosebită, cerinţe ce constituie valori morale considerate superioare la un moment dat.

Autorii contemporani privesc justiţia dintr-o perspectivă mai puţin filosofică, atribuindu-i următoarele sensuri:

Justiţie – ceea ce este conform dreptului.Justiţie – principiu fundamental al relaţiilor sociale, influenţat puternic de schimbările petrecute de-a

lungul vremurilor. Justiţie – forma fundamentală de realizate a puterii de stat prin soluţionarea de către instanţele de

judecată şi alte organe de jurisdicţie a pricinilor civile, penale şi de altă natură de lege în competenţa lor. Justiţie – totalitatea instanţelor judecătoreşti. Într-un alt izvor – Lexicon Juridic Latin–Român, justiţia este definită în felul următor: „Justiţia est

constans et perpetua voluntas jus suum cuigue tribuendi” (Justiţia este voinţa fermă şi perpetuă de a da fiecărui ce este al său); „Justiţia fundamentum regnorum est” (Justiţia e temelia conducerilor).

În general, justiţia este privită ca starea ideală a societăţii, care se realizează prin asigurarea satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime pentru toţi indivizii împreună şi pentru fiecare în parte.

În sens de activitate, sensul care ne interesează, Justiţia constituie una din direcţiile principale ale activităţii de ocrotire a dreptului.

Ea poate fi definită ca fiind autoritatea şi competenţa conferită unui anumit organ de a aplica dreptul, iar aşa cum aplicarea dreptului presupune punerea în funcţiune a forţei coercitive a statului, această activitate ţine de competenţa exclusivă a organelor speciale ale statului.

Potrivit art.114 din Constituţia Republicii Moldova (C.R.M.), justiţia se înfăptuieşte în numele legii doar de instanţele de judecată. Din această prevedere reiese că realizarea justiţiei ţine doar de activitatea anumitor organe de stat, stabilite în art.115, formate în baza Legii cu privire la organizarea judecătorească, şi anume – instanţele judecătoreşti.

Această activitate mult timp nu-şi găsea locul potrivit în cadrul puterii de stat – în Roma antică, dar şi în feudalism, ea era atribuită puterii executive, constituind o prerogativă a administraţiei publice sau a monarhului, în sistemul socialist ea era atribiută anumitor formaţiuni obşteşti, ceea ce este incompatibil cu organizarea societăţii civile din zilele noastre. Abia în lucrarea lui Montesqueu „Spiritul legilor” a fost

11

formulat principiul separaţiei puterilor în stat, conform căruia în orice stat democratic puterea de stat urmează a fi divizată în trei ramuri: legislativă, executivă şi judecătorească.

Ca ramură distinctă a puterii de stat, puterea judecătorească este alcătuită din totalitatea instanţelor de judecată, care realizează nemijlocit justiţia şi altor organe ce contribiue la realizarea acestei activităţi – potrivit Constituţiei Republicii Moldova acestea sunt Consiliul Superior al Magistraturii (secţ.2, cap.IX) şi Procuratura (secţ.3, cap.IX). Ultimele realizează o serie de atribuţii auxiliare justiţiei: controlul legalităţii deciziilor şi activităţii organelor de stat, funcţionarilor publici, organizaţiilor nestatale; interpretarea anumitor prevederi legale pe probleme de practică judiciară; participarea la formarea corpului magistraţilor).

Locul central în sarcinile puterii judecătoreşti îi revine justiţiei. Importanţa acestei activităţi se manifestă prin faptul că în urma realizării acesteia se iau anumite hotărâri pe probleme de realizare şi respectare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor garantate prin lege. Anume justiţiei îi aparţine ultimul cuvânt în cazul recunoaşterii persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii sau contravenţiei administrative şi aplicării sancţiunii corespunzătoare. Acelaşi cuvânt hotărâtor îi aparţine justiţiei la stabilirea adevărului în cazul soluţionării litigiilor legate de raporturile civile, de muncă, de familie, din domeniul dreptului de autor şi altor drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale dintre oameni, precum şi pe litigiile economice dintre stat, persoane juridice şi persoane fizice ce desfăşoară activitate de întreprinzător.

Din cele enunţate mai sus, deducem următoarele particularităţi ale justiţei: Justiţia constituie monopol de stat, fiind realizată de organe concret stabilite de lege – instanţe de

judecată, care, potrivit art.115 din C.R.M. şi art.15 din Legea cu privire la organizarea judecătorească, sunt: judecătoriile, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.

Justiţia este realizată în domeniile strict stabilite de lege. În acest sens, Legea privind organizarea judecătorească, în alin.2 art.5 prevede: „instanţele de judecată judecă toate cauzele privind raporturile juridice civile, administrative şi penale, precum şi alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă”. Din această prevedere reiese că justiţia are trei forme de realizare:

justiţia pe cauze civile – cuprinde un cerc foarte larg de litigii legate de drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. În această categorie de cauze se includ cele ce ţin de neachitarea datoriilor, nerespectarea anumitor clauze contractuale de către părţi, concedierea de la locul de muncă, expulzarea din locuinţă, desfacerea căsătoriei, etc.

justiţia pe cauze administrative – constă în examinarea şi soluţionarea cauzelor privind comiterea contravenţiilor administrative, enumerate în art. 209 C.C.A. al R.M.

justiţia pe cauze penale – ţine de examinarea cauzelor de săvârşire a infracţiunilor, prin stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor, aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor, dar şi achitarea celor nevinovaţi. Acestă formă a justiţiei este cea mai complicată, având în vedere gradul de responsabilitate pe care îl poartă instanţa de judecată la aplicarea pedepsei penale, datorită faptului că aceasta crează efecte juridice nefaste pentru condamnat atât în perioada executării pedepsei, cât şi după ispăşirea ei.

Justiţia se realizează potrivit unor reguli procedurale stricte. Justiţia este o activitate ce se desfăşoară după ce au fost încălcate normele juridice materiale. Statul, fiind obligat de a atrage la răspundere penală sau administrativă în cazul săvârşirii infracţiunilor şi, respectiv, contravenţiilor administrative, nu poate aplica direct, fără respectarea anumitei proceduri, măsurile de influenţă juridică prevăzute de normele încălcate. Pentru aceasta este nevoie de studierea minuţioasă a tuturor probelor ce demonstrează vinovăţia persoanei, examinarea tuturor circumstanţelor agravante şi atenuante, care vor determina mărimea optimă a pedepsei. La fel şi în cazul unui litigiu civil, nu poate fi repunsă în drepturi persoana, care consideră că acestea i-au fost lezate, fără examinarea minuţioasă, conform normelor procedurale, a tuturor probelor ce demonstrează rea-credinţa celeilalte părţi. Anume pentru aceasta, de către legiuitor au fost adoptate Codul de procedură penală, Codul de procedură civilă, şi Codul cu privire la contravenţiile administrative, care precizează până în cele mai mici detalii de cine, cum, în ce termene sunt examinate asemenea cauze, ce probe pot fi prezentate în proces, etc.

Justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi în strictă conformitate cu legea. Alin.2 art.1 al Legii privind organizarea judecătorească stabileşte că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, ceea ce înseamnă că hotărârea (sub forma sentinţei, hotărârii, deciziei, încheierii) este emisă nu din numele statului sau a judecătorului ce o adoptă, ci din numele legii, care este obligatorie pentru toţi în egală măsură. Pentru că, dacă am considera că hotărârea este emisă din numele statului sau judecătorului concret, atunci am admite faptul că în privinţa diferitor persoane, legea ar putea fi aplicată în mod diferit, după discreţia acestor subiecţi. Judecătorul este persoana care doar constată faptul încălcării legii, făcând concluzia despre prezenţa sau lipsa drepturilor şi

12

obligaţiilor subiective ale persoanelor interesate pe cauzele civile, fie despre prezenţa sau lipsa componenţei de infracţiune pe cauzele penale, stabilind echitatea socială prin aplicarea măsurilor de influenţă juridică prevăzute de lege pentru cauza concretă.

În ce priveşte sintagma în strictă conformitate cu legea, prin ea se are în vedere că instanţa de judecată, la examinarea cauzelor, pe lângă obligaţia de a respecta regulile procedurale, mai au obligaţia de a aplica în mod corect normele materiale, ceea ce înseamnă că dacă, spre exemplu inculpatul a săvârşit de facto o infracţiune de furt prevăzută de alin.1 art.186, dar este învinuit de comiterea unui furt calificat, prevăzut la alin.2 art.186, anume instanţa de judecată este cea, care trebuie să-i aplice pedeapsa pentru fapta real săvârşită, adică pentru furt simplu (alin.1 art.186). Există însă situaţii, cînd asupra unui fapt îşi extind acţiunea două sau mai multe norme (concurenţa normelor). În acest caz, instanţa de judecată urmează să o aplice pe cea, care reflectă cel mai exact natura juridică a faptei.

În rezultatul înfăptuirii justiţiei se aplică constrângerea de stat sau se refuză aplicarea ei. În cursul examinării cauzei penale, civile sau administrative, instanţa de judecată stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei, prezenţa sau lipsa condiţiilor răspunderii juridice, după ce emite una din două hotărâri: aplicarea pedepsei, sancţiunii sau satisfacerea pretenţiilor reclamantului, sau neaplicarea măsurilor de constrângere, prin achitarea inculpatului sau respingerea acţiunii civile.

Sintetizând cele menţionate mai sus am putea defini justiţia ca fiind activitatea instanţelor judecătoreşti, ce se efectuează potrivit anumitor reguli procedurale, îndreptată spre examinarea şi soluţionarea cauzelor penale, civile şi administrative date în competenţa acestora, precum şi a conflictelor apărute în procesul executării hotărârilor, sentinţelor şi deciziilor judecătoreşti.

2. Principiile justiţiei: noţiunea, particularităţile, importanţa şi clasificarea lor. Orice activitate jurisdicţională ca serviciu public, trebuie să se întemeieze pe anumite principii

fundamentale de organizare şi funcţionare a justiţiei, menite să asigure caracterul unitar şi coerenţa actului de justiţie şi mai ales realizarea drepturilor şi intereselor legitime ale celor implicaţi în actul de justiţie. În afară de aceste principii de maximă generalitate şi de importanţa lor fundamentală pentru statul de drept, activitatea jurisdicţională se bazează şi pe anumite principii şi norme procedurale enunţate în codurile de procedură penală şi civilă, precum şi în alte acte normative cu caracter special.

Cuvântul principiu vine de la latinescul principium, care înseamnă început, obârşie, având şi sensul de element fundamental. În sensul obişnuit cuvîntul “principiu” se foloseşte pentru a desemna:

1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică.2. Lege fundamentală a unei ştiinţe, a unei arte, a unei discipline.În sens juridic termenul “principiu” înseamnă “idee de bază“, “teza fundamentală”. În literatura de

specialitate există mai multe accepţiuni ale principiilor justiţiei, printre care: Autorii D.Roman, T.Vâzdoagă, în manualul său, prin principii ale justiţiei înţeleg acele reguli cu

caracter general pe baza cărora sunt structurate şi îşi exercită atribuţiile prevăzute de lege sistemul de instituţii, care compun puterea judecătorească, raporturile dintre aceste instituţii, precum şi relaţiile pe care le stabilesc cu celelalte autorităţi ale statului, cu organizaţiile private şi cu cetăţenii. Considerăm însă această definiţie mult prea complicată pentru dezvăluirea sensului real al acestui termen.

Vom defini principiile justiţiei ca fiind acele idei generale, teze fundamentale, care stabilesc principalele aspecte ale organizării şi funcţionării instanţelor de judecată în vederea realizării sarcinii de examinare şi soluţionare a cauzelor penale, civile, administrative şi de alt gen.

Principiile justiţiei se caracterizează prin următoarele trăsături: Principiile justiţiei, de regulă, sînt reflectate în Constituţie; Principiile fundamentale ale dreptului sunt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi găsesc reflectare în

întreaga legislaţie - în totalitatea lor, principiile alcătuiesc baza tuturor celorlalte norme ce reglementează înfăptuirea justiţiei. Acestea din urmă nu pot să contravină principiilor, întrucât majoritatea acestora se conţin în legea fundamentală a statului.

Principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;

Principiile justiţiei se bucură de o stabilitate mai pronunţată decât alte norme, stabilitatea lor fiind relativă – ele sunt stabilite în urma acumulării unei experienţe îndelungate, şi caracterizează nivelul de cultură juridică a statului. Deaceea, majoritatea principiilor sunt conţinute în Constituţie şi acte internaţionale. Având în vedere procedura destul de complicată de modificare a Constituţiei, dar şi cea de adoptare, intrare în vigoare şi modificare a actelor internaţionale, observăm că principiile justiţiei, spre deosebire de normele cu

13

caracter regulativ, pot fi modificate după o procedură mult mai complicată. Stabilitatea principiilor este factorul ce garantează statornicia justiţiei, ce o protejează de inovaţiile arbitrare, negândite, care ar fi foarte nefaste anume în acest domeniu;

Formează un sistem bine organizat, fiind interdependente şi condiţionându-se reciproc.Totodată, principiile dreptului au o importanţă deosebită atât teoretică cît şi practică. Importanţa teoretică constă în acţiunea şi aportul lor la opera de creare şi aplicare a dreptului, acţiune şi

aport văzute atât în contextul dependenţei lor de ansamblul condiţiilor sociale, de structura societăţii în ansamblu, care fac ca evoluţia sistemelor de drept şi a principiilor fundamentale de drept să aibă un ritm lent de transformare, cît şi în contextul intern al legăturilor interne caracteristice sistemului juridic, al interferenţelor părţilor componente ale acestui ansamblu de legături. Se poate spune că principiile dreptului direcţionează întregul sistem de reglementări juridice.

Cât priveşte importanţa practică a principiilor dreptului, ea rezultă din următoarele:principiile dreptului se au în vedere în activitatea de elaborare a actelor normative, adică ele au forţă

obligatorie şi pentru legiuitor, care, adoptând noi acte normative sau modificându-le pe cele în vigoare, este obligat să urmeze întocmai regulile generale conţinute în principiile stabilite în Constituţie şi în actele internaţionale la care Republica Moldova este parte;

principiile au un rol important în administrarea justiţiei, deoarece aceste principii reprezintă ceea ce se cheamă “spiritul” legii, ori, cei chemaţi să aplice legea, o aplică nu numai în litera, ci şi în spiritul ei;

acolo unde legea nu există îndestulătoare pentru soluţionarea unor cauze concrete se apelează la principiile justiţiei - în lipsa textului de lege expres sau apropiat ce ar reflecta natura juridică reală a cazului examinat de instanţa de judecată, aceasta recurge la aplicarea dreptului prin analogie, fiind urmate prevederile principiilor fundamentale;

respectarea principiilor fundamentale ale justiţiei dă şi spiritul, şi măsura respectării drepturilor omului;principiile definesc însăşi justiţia, caracterizându-i cele mai importante trăsături caracteristice;analiza atentă a principiilor fundamentale ale justiţiei contribuie la continua perfecţionare a dreptului, a

sistemului judiciar, la dezvoltarea ştiinţei dreptului, influenţează şi stimulează evoluţia relaţiilor sociale reglementate de lege etc.

În literatura juridică de specialitate clasificarea principiilor justiţiei se face pe baza câtorva criterii.În funcţie de domeniul aplicării în sistemul de drept se deosebesc: generale (fundamentale); ramurale; interramurale; la D.Roman, T. Vâzdoagă - principii specifice unor instituţii ale ramurii de drept, categorie cu

existenţa căreia nu suntem de acord.Principiile fundamentale sau generale deseori sunt numite şi constituţionale, deoarece ca regulă sunt

reglementate în Constituţie sau sunt deduse din legea fundamentală a statului. Ele se degajă din acele norme juridice care reglementează relaţiile sociale de primă importanţă pentru entitatea organizată în stat şi pe care se bazează orice sistem naţional de drept. Principiile fundamentale stau la baza principiilor ramurale şi interramurale, între ele există relaţii de corespondenţă şi de amplificare, în sensul că aceste principii nu numai că se bazează pe cele fundamentale ci şi constituie o prelungire, o încercare de dezvoltare a lor.

Alături de principiile generale se disting anumite principii proprii unei singure ramuri de drept, numite ramurale şi fiind înscrise în coduri şi în alte legi. Pot fi amintite în această categorie asemenea principii ca cel al individualizării pedepsei penale, sau al incriminării şi pedepsei în dreptul penal; principiul prezumţiei nevinovăţiei în procesul penal, principiul libertăţii contractuale sau bunei credinţe în dreptul civil, etc.

Spre deosebire de principiile fundamentale care sunt caracteristice pentru întregul sistem de drept (toate ramurile de drept) sau cele ramurale caracteristice unei singure ramuri de drept, principiile interramurale se referă la două sau mai multe ramuri de drept. Astfel de principii sunt puţine. Din ele fac parte, de exemplu: principiul oralităţii, contradictorialităţii sau publicităţii dezbaterilor juduciare în dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, etc.

După natura lor, principiile justiţiei pot fi clasificate în: organizaţionale – care prevăd modul de înfiinţare, organizare a instanţelor de judecată; funcţionale – stabilesc procedura de înfăptuire a justiţiei.

14

3. Analiza principiilor de înfăptuire a justiţiei. La baza activităţii organelor de justiţie stau următoarele principii:Principiul legalităţiiAcest principiu stă la baza unui stat democratic şi de drept. Caracteristica fundamentală a statului de

drept o constituie, sub acest aspect, cucerirea pe cale legală a puterii de stat, şi apoi exercitarea sa în conformitate cu cerinţele legalităţii, ceea ce implică şi simţul compromisului, adică recunoaşterea legitimităţii parţiale a argumentelor celorlalţi. De aceea într-un stat de drept, dreptul îndeplineşte misiunea sa de intermediar între idealurile morale, filosofice, şi forţele reale, sociologice, între ordine şi viaţă.

Pentru ca într-un stat de drept voinţa suverană a poporului să se înfăptuiască într-o adevărată democraţie, organelor care exercită puterea trebuie să li se încredinţeze acest exerciţiu pentru o perioadă cât mai scurtă, să existe garanţii constituţionale eficiente, să fie separat exerciţiul puterii pe cele trei planuri: legislativ, executiv şi judecătoresc, întrucât numai astfel puterea va fi exercitată potrivit cerinţelor legalităţii ca principiu fundamental şi metodă de conducere socială.

Totodată, acest principiu cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia – legea fundamentală a statului, existând obligaţia tuturor, organelor de stat, a organismelor sociale şi a cetăţenilor să se supună legii. În cadrul acestei ordini de drept, legalitatea – ce respectare a normelor juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege, se întemeiază pe legitimitate, pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standardelor internaţionale.

Numai astfel se poate aprecia că acţiunea principiului legalităţii se constituie în premisa existenţei statului de drept.[49, pag.103]

În general, prin legalitate se înţelege respectarea şi executarea prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, legilor şi actelor normative subordonate legii de către toate organizaţiile şi instituţiile statale şi nestatale, funcţionarii publici din cadrul lor, cetăţenii R.M., cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul statului nostru.

În conformitate cu principiul legalităţii – desfăşurarea justiţiei acţiunile persoanelor oficiale şi participanţilor la proces, trebuie să se realizeze strict potrivit dispoziţiilor legii.

În doctrină acesta fiind numit principiul principiilor, întrucît obligaţiunea respectării legii este aceeaşi în toate domeniile.

Acest principiu este unul fundamental pentru un stat de drept, fiind un principiu-cadru, în care trebuie să se regăsească toate celelalte.

Principiul legalităţii nu are o reglementare aparte, strict definită în legislaţie. Sensul lui se deduce reieşind din toate prevederile la general.

În privinţa activităţii de înfăptuire a justiţiei, legalitatea are două aspecte: Aspect Organizaţional – Instanţele judecătoreşti trebuie să fie organizate conform legii:

Din punct de vedere organizaţional legalitatea presupune înfiinţarea prin lege a instanţelor de judecată, desfăşurarea activităţii lor în baza competenţei acordate prin lege şi în componenţa stabilită de lege. Normele ce stabilesc aspectul organizaţional al justiţiei sunt imperative şi orice încălcare a lor este sancţionată prin pericolul declarării nulităţii hotărârilor emise. Justiţia este o activitate complexă dar foarte bine organizată prin normele procesuale. Desfăşurarea ei corectă, prin respectarea acestor norme, are o mare însemnătate la pronunţarea unei hotărâri corecte.

Astfel, Constituţia Republicii Moldova prevede:art.114 din C.R.M., care spune că “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele

judecătoreşti” art.115 prevede: “Organizarea instanţelor judecătoreşti, competenţa acestora şi procedura de judecată

sînt stabilite prin lege organică”Iar, Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească în:art. 2, prevede: “Organizarea judecătorească este reglementată de Constituţie, de prezenta lege şi de alte

acte normative”. art. 5 spune „justiţia se înfăptuieşte în strictă conformitate cu legislaţia”.

II. Aspect funcţional – Activitatea instanţelor judiciare să se desfăşoare conform legii.Sub acest aspect, legalitatea presupune respectarea de către instanţele de judecată, pe tot parcursul

judecării cauzei, a normelor materiale şi procesuale, cauza urmând a fi soluţionată potrivit tuturor dispoziţiilor legale în vigoare.

În ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii instanţelor judiciare conform legii, legislaţia Republicii Moldova stabileşte:

15

Constituţia Republicii Moldova: Art.114. “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti”.Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie: Art. 3: „Curtea Supremă de Justiţie îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor:a) legalităţii şi publicităţii”Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice:Art.5 prevede: “Instanţele judecătoreşti economice îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor: a) respectării stricte şi consecvente a legislaţiei”.

O cerinţă specială a legalităţii constă în aceea că trebuie să fie aplicată legea care este în vigoare.Astfel, Codul de procedură penală al Republicii Moldova în:Art. 3 stabileşte: „În desfaşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul

urmăririi penale sau al judecării cauzei in istanţa judecătorească”. Codul de procedură Civilă în:Art. 3 stabileşte: „Instanţele judecătoreşti aplică legile procedurale civile în vigoare la data judecării

cauzei civile, efectuării actelor de procedură sau executării actelor instanţei judecătoreşti (hotărâri, încheieri, decizii, ordonanţe), precum şi a actelor unor alte autorităţi în cazurile prevăzute de lege”.

În materia dreptului administrativ Codul cu privire contravenţii administrative al Republicii Moldova în:Art.8 prevede: “Persoana care a comis o contravenţie administrativă urmează să fie trasă la răspundere

pe baza legislaţiei, care este în vigoare în timpul şi la locul comiterii contravenţiei. Actele ce atenuează sau anulează răspunderea pentru contravenţiile administrative au putere retroactivă, adică se extind şi asupra contravenţiilor, comise până la emiterea acestor acte. Actele ce stabilesc sau măresc răspunderea pentru contravenţiile administrative nu au putere retroactivă. Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative se înfăptuiesc pe baza legislaţiei, care este în vigoare în timpul şi în locul examinării cazului cu privire la contravenţie”.

Principiul înfăptuirii justiţiei numai de către instanţele judecătoreştiDreptul exclusiv al instanţelor judiciare de-a înfăptui justiţia rezultă dintr-un mod deosebit de-a

soluţiona cauzele (penale, civile, administrative). Instanţele de judecată dispun de un şir de avantaje de care nu dispune nici o altă formă de activitate statală, paralel cu faptul că numai instanţa de judecată înfăptuieşte justiţia, principiul în cauză garantează drepturile şi libertăţile legitime a părţilor în proces.

Principiul înfăptuirii justiţiei numai de instanţele judecătoreşti este prevăzut în Constituţia Republicii Moldova: art.114: “Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de instanţele judecătoreşti.”art.115: „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie , prin Curţile de apel şi prin judecătorii.

Pentru anumite categorii de cauze pot funcţiona , potrivit legii judecătorii specializate. Înfiinţarea de instanţe extraordinare este interzisă.”

Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească:art.14: “Puterea judecătorească este independentă, separată de puterea legislativă şi puterea executivă,

are atribuţii proprii, exercitate prin instanţele judecătoreşti, în conformitate cu principiile prevăzute de Constituţie şi de alte legi.”

Legea Republicii Moldova cu privire la statul judecătorului: art.1: Puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului,

unicul purtător al acestei puteri. Judecătorul este persoana investită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe baza profesională. Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, inamovibili, potrivit legii, şi se supun numai acesteia.

La acelaşi subiect Codul de procedură penală:Art. 25. Înfăptuirea justiţiei - atribuţie exclusivă a instanţelor judecătoreşti (1) Justiţia în cauzele penale se înfăptuieşte în numele legii numai de către instanţele judecătoreşti.

Constituirea de instanţe nelegitime este interzisă. (2) Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse

penale, decît în baza hotărîrii definitive a instanţei de judecată, adoptată în condiţiile prezentului cod.Codul de procedură civilă: Art. 19. Înfăptuirea justiţiei numai în instanţă judecătorească

16

(1) În pricinile civile, justiţia se înfăptuieşte potrivit reglementărilor legislaţiei procedurale civile şi numai de către instanţele judecătoreşti şi de judecătorii ei, numiţi în funcţie în modul stabilit de lege. Constituirea de instanţe extraordinare este interzisă.

(2) Hotărîrea judecătorească emisă în pricină civilă poate fi controlată şi reexaminată numai de instanţa judecătorească competentă, în ordinea stabilită de prezentul cod şi de alte legi.

Principiul egalităţii în faţa legii şi în faţa instanţelor de judecatăEgalitatea deplină şi reală trebuie să manifeste în toate domeniile vieţii sociale şi mai ales pe plan

juridic. Acest principiu este consfinţit în art.16 al Constituţiei Republicii Moldova, în care este specificat: „(2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de

rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială.”

Principiul egalităţii în faţa legii ţi în faţa instanţelor de judecată este inserat în multiplele Declaraţii, Convenţii, Pacte internaţionale :

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului:Art. 1: ”Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu

raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.”Art. 2: „Fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate în prezenta

Declaraţie, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opiniepolitică sau de orice altă opinie, de origine naţională sau socială, de avere, de naştere sau decurgînd din orice altă situaţie. 2. Pe lîngă aceasta, nu se va face nici o deosebire bazată pe statutul politic, juridic sau internaţional al ţării sau al teritoriului de care aparţine o persoană, fie această ţară sau teritoriu independente, sub tutelă, neautonome sau supuse unei limitări oarecare a suveranităţii.

Art. 6: „Fiecare are dreptul să i se recunoască personalitatea sa juridică, oriunde s-ar afla.”Art. 7: „Toţi oamenii sunt legali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la o egală protecţie a legii.

Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei descriminări care ar încălca prezenţa Declaraţiei şi împotriva oricărei provocări la o astfel de descriminare.”

Art. 10: „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate, să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiile sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei.”

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950Art.14: Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie

asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politiceArt. 3: “Statele părţi la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal legal al bărbaţilor şi al

femeilor de a se bucura de toata drepturile civile şi politice enunţate în prezentul Pact.”Art. 14: “Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are dreptul

ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă asupra contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei, fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer, fie în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, cînd datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei; cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărîri în materie penală sau civilă va fi publică, afară de cazurile cînd interesul minorilor cere să se procedeze altfel sau cînd procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor.”

Art. 26: “Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din parte legii”.

Conţinutul acestei principiu este proclamat şi în legislaţia naţională a Republicii Moldova, de exemplu:Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească:

17

Art. 8, enunţă: “ Toţi cetăţenii Republicii Moldova sînt egali în faţa legii şi autorităţii judecătoreşti, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială, precum şi de alte împrejurări.”

Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice stabileşte : Art.6: “ (1) Orice persoană fizică şi juridică are dreptul de a sesiza, în condiţiile legii, instanţele

judecătoreşti economice pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale împotriva oricăror acţiuni ilegale. (2) Persoanele fizice şi juridice din alte state au dreptul de a sesiza instanţele judecătoreşti economice în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova, dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd altfel.”

Codul de procedură penală al Republicii Moldova: Art.9: (1) “Toţi sînt egali în faţa legii, a organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată fară

deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

Art 5: (1) „Pe teritoriul Republicii Moldova procedura în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini şi apatrizii se efectuează în conformitate cu prezentul Cod.”, iar (2) prevede: „Procesul penal in privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuiază în conformitate cu precederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiate la 18 aprilie 1961, precum şi ale altor tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.”

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova:Art. 22: Egalitatea în faţa legii şi a justiţiei(1) Justiţia în pricinile civile se înfăptuieşte pe principiul egalităţii tuturor persoanelor, independent de

cetăţenie, rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, serviciu, domiciliu, loc de naştere, precum şi al egalităţii tuturor organizaţiilor, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, subordonare, sediu şi de alte circumstanţe.

(2) Privilegiile procesuale ale persoanelor care beneficiază de imunitatea răspunderii civile se stabilesc de prezentul cod şi de alte legi, de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Art. 454: „Cetăţenii străini şi apatrizii, organizaţiile străine şi organizaţiile internaţionale (denumite în continuare persoane străine) beneficiază în faţa instanţelor judecătoreşti ale Republicii Moldova de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi obligaţii procedurale ca şi cetăţenii şi organizaţiile Republicii Moldova, în condiţiile legii. Reclamantul străin nu poate fi obligat să depună cauţiune sau o altă garanţie din motivul că este persoană străina sau că nu are domiciliu ori sediu în Republica Moldova.”

Principiul independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii judecătorului

Conform Constituţiei Republicii Moldova art.116 Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, imparţiali şi inamovibili potrivit legii.

Judecătorii instanţelor judecătoreşti se numesc în funcţie de Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliu Superior al Magistraturii, în condiţiile legii judecătorii care au susţinut concursul sunt numiţi în funcţie pentru prima dată pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorul vor fi numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă stabilită în condiţiile legii (65 de ani).

Principiul independenţei judecătorului este un principiu de cea mai înaltă valoare morală. Din punctul de vedere al moralităţii aceasta ar înseamnă că în activitatea instanţelor judecătoreşti nimeni nu-l poate influenţa pe judecător, fiind exclus faptul că aceasta să cadă sub influenţa unor persoane interesate din sfera justiţiei sau din afara sistemului judiciar. La noi în ţară de la proclamarea acestui principiu pînă la realizarea lui practică este o cale extrem de anevoioasă, întortocheată şi există un şir piedici de ordin legislativ, metodologic etc.

În continuare să urmărim prevederile legislaţiei interne, Legea cu privire la statutul judecătorului în art.1 stabileşte:

Puterea judecătorului se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului unicul purtător al acestei puteri.

Judecătorul este persoana investită constituţional cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei pe care le execută pe bază profesională.

Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt independenţi, inamovibili, potrivit legii şi se supun numai acesteia.

Articolul 17 al aceleiaşi legi înscrie că: „Independenţa judecătorului este asigurată prin:

18

Procedura de înfăptuire a justiţiei;Procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie;Declararea inviolabilităţii lui;Secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui;Stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în judecarea

cauzei;Crearea de condiţii organizatorice şi tehnice favorabile activităţilor instanţelor judecătoreşti;Asigurarea materială şi socială a judecătorului;Alte măsuri, prevăzute de lege”.Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie prin art.3 stabileşte Curtea Supremă de Justiţie îşi

desfăşoară activitatea în baza principiului independenţei judecătoreşti.Independenţa de orice influenţă străină legii este unul din principiile de activitate a instanţelor

judecătoreşti economice în conformitate cu art. 5 al Legii cu privire la instanţele judecătoreşti economice:Art.84 al aceleiaşi legi prevede că: „în înfăptuirea justiţiei, judecătorul instanţelor judecătoreşti

economice sunt independenţi şi se supun numai legii.Orice imixtiune în înfăptuirea justiţiei este interzisă.Exercitarea de presiune supra judecătorilor cu scopul de a împedica judecarea completă şi obiectivă a

cauzei sau de influenţa pronunţarea hotărîrii judecătoreşti atrage răspundere conform legii”.La înfăptuirea justiţiei în cauzele civile, penale şi administrative, judecătorii sunt independenţi şi se

supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele pe baza legii şi în condiţii, care exclud orice presiune supra lor.Astfel Codul de procedură penală al Republicii Moldova prin art.26(1), prevede: „La înfăptuirea

justiţiei în cauzele penale, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii judecă cauzele penale pe baza legii şi în condiţii care exclud orice presiune asupra lor” .

Art.20(2) al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, stabileşte: „La înfaptuirea justiţiei în pricini civile, judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii. Orice imixtiune în activitatea de judecată este inadmisibilă şi atrage raspunderea prevăzuta de lege.”

Mitingurile, demonstraţiile şi alte acţiuni desfăşurate la o distanţă mai mică de 25 metri de locul în care se înfăptuieşte justiţia, dacă au scopul de a exercita presiuni asupra judecătorilor se califică drept imixtiune în activitatea lor.

În cazul imixtiunii în activitatea judecătorilor şi instanţelor de judecată cu scopul de a influenţa înfăptuirea justiţiei, judecătorul sau instanţa de judecată reacţionează în modul prevăzut de lege.

Prin imparţialitatea judecătorului trebuie să înţelegem obiectivitatea lui, precum că nici într-un caz să nu fie cointeresat în finalul material al cauzei.

În legislaţie sunt indicate cauzele posibile de încălcarea a acestui principiu, de exemplu: dacă el personal, soţul, copii, fraţii, surorile, copiii acestora sunt direct sau indirect interesaţi în proces; dacă el este în calitate de parte vătămată, reclamat sau pîrît, este soţ sau rudă cu una din aceste persoane, fie soţ sau rudă a inculpatului; a participat în calitate de martor, expert, specialist, traducător, anchetator, procuror, apărător nu poate participa la judecarea cauzei.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova art. 50 (1) – temeiurile de recuzare a judecătorului, „Judecătorul care judecă pricina urmează a fi recuzat dacă”:

a) la judecarea anterioară a pricinii a participat în calitate de martor, expert, specialist, interpret, reprezentant, grefier sau executor judecătoresc;

b) se află în raporturi de rudenie pîna la al treilea grad inclusiv sau de afinitate pîna la al doile grad inclusiv cu vreuna dintre părţi, cu alţi participanţi la proces sau cu reprezentanţii acestora;

c) judecătorul, soţul sau rudele lor de pînă la al treilea grad inclusiv au o pricină similară celei care se judecă ori au o judecată la instaţa în care una dintre părţi este judecată;

d) este tutore, curator sau adoptator al uneia dintre părţi;e) şi-a expus opinia asupra pricinii care se judecă;f) între el şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani de pînă la recuzare;g) are un interes personal, direct sau indirect, în soluţionarea pricinii ori există alte îprejurări care pun la

îndoială obiectivitatea şi nepărtinirea lui.Inamovibilitatea judecătorului subînţelege, destituirea judecătorului din funcţie numai în acuzele strict

prevăzute de lege.

19

Art.18, al Legii cu privire la statutul judecătorului, prevede: Judecătorul instanţei judecătoreşti este inamovibil pe perioada exercitării funcţiilor, cu excepţia

cazurilor prevăzute la art.25. Împuternicirile lui pot fi suspendate în baza şi în modul stabilit de prezenta lege.Art.25 al aceleiaşi legi, stabileşte cazurile eliberării judecătorului din funcţie:Judecătorul este eliberat din funcţie, de organul care la numit în cazul:Demisionării în conformitate cu art.26 alin.(2);

Notă: art.26 – demisia judecătorului.Judecătorul are dreptul la demisie, indiferent de vîrstă în cazul:Depunerii cererii de demisie;Expirării împuternicirilor;Incapacităţi de muncă dovedite prin certificat medical;

Depunerii cererii de eliberare din propria iniţiativă, în legătură cu atingerea vîrstei de pensie, pentru vechimea în muncă sau în baze generale, precum şi cu atingerea plafonului de vîrstă;

Comiterii sistematice de abateri disciplinare sau de abatere disciplinară gravă, prevăzute prin art.22 alin.1

Notă: art.22 – abaterile disciplinareSunt abateri disciplinare:Încălcarea gravă a legislaţiei în îndeplinirea justiţiei;Încălcarea gravă, din vina judecătorului, a termenului rezonabil la judecarea cauzelor, fapt ce a cauzat lezarea dreptului persoanei la un proces echitabil;Ne respectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor cu caracter secret;Încălcarea disciplinei în muncă;Activităţile publice cu caracter politic;Încălcarea altor prevederi referitoare la incompatibilităţile şi interdicţiile ce îi privesc pe magistraţi.

Pronunţării sentinţei definitive de învinuire;Pierderii cetăţeniei Republicii Moldova;Refuzul de a depune jurămîntul sau încălcarea lui;Nerespectării prevederilor art.8

Notă: art.8 – restricţiile de serviciu ale magistratului sau ale persoanei similare acestuiaMagistratul sau persoana asimilată acestuia nu poate: Să ocupe orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice;Să fie deputat în Parlament sau consilier în autoritatea administraţia publice locale;Să facă parte din partide şi din alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi cu

caracter politic, să colaboreze la activităţi ce contravin jurămîntului de judecător;Să desfăşoare activitate de întreprinzător;Să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor,

soţului (soţiei), copiilor, precum şi ale persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.Magistratul poate colabora la publicaţii de specialitate cu caracter literar, ştiinţific sau social, ori

la emisiuni audio-vizuale, fiindu-i interzis ca în studiile, articolele şi intervenţiile sale să se pronunţe cu privire la problemele curente de politică internă.

Necorespunderii condiţiilor prevăzute la art.6 şi art.7;Notă: art.6 – condiţii pentru a fi magistrat sau persoană asimilată acestuiaPoate fi magistrat sau persoană asimilată acestuia cetăţeanul Republicii Moldova domiciliat pe

teritoriul ei, care îndeplineşte următoarele condiţii:Are capacitate de exerciţiu al drepturilor; Este licenţiat în drept;Are stagiu cerut de lege pentru funcţia în care urmează să fie numit;Nu are antecedenţe penale şi se bucură de o bună reputaţie;Cunoaşte limba de stat;Este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea funcţiei conform certificatului medical

de sănătate.Articolul 7 – condiţiile suplimentare pentru numirea judecătorului.Poate fi numită judecător al judecător al judecătoriei persoana care a atins vîrsta de 30 ani, are

vechime în specialitate juridică de cel puţin 5 ani, îndeplineşte condiţiile enumerate la art.6 şi a

20

susţinut cu succes examenul de capacitate, precum şi persoana care are vechime în specialitate juridică de pînă la 5 ani, dar nu mai puţin de 3 ani şi care după efectuarea stagiului în instanţa de judecată a susţinut examenul de capacitate. Pentru a fi numită judecător, persoana trebuie să depună, de asemenea, o declaraţie despre venituri.

Condiţiile suplimentare pe care trebuie să le îndeplinească candidatul la funcţia de judecător în instanţa specializată sunt stabilite prin lege.

Imposibilităţii îndeplinirii funcţiei de judecător din motiv de sănătate, ne putînd fi eliberat în cazul reîntoarcerii lui la serviciu după boală;

Expirării împuternicirilor;Lichidării sau reorganizării instanţei judecătoreşti, dacă judecătorul refuză să fie transferat în o altă

instanţă de judecată;Constatării calificării insuficienţei;Constatării capacităţii de exerciţiu restrînse sau incapacităţii de exerciţiu prin hotărîre judecătorească

definitivă;Decesului judecătorului sau recunoaşterii decesului prin hotărîre judecătorească definitivă;Încălcării sistematice sau încălcării grave a Codului de etică a judecătorului.Propunerea privind eliberarea judecătorului este înaintată de Consiliu Superior al Magistraturii

Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, Parlamentului.Modul de eliberarea din funcţie a judecătorului şi de contestarea a hotărîrii de eliberare se stabileşte de

legislaţie. În cazul anulării de eliberare din funcţie a judecătorului acesta va fi repus în toate drepturile avute

anterior plătindu-i-se, în modul stabilit de lege, drepturile băneşti de care a fost lipsit.Legea Republicii Moldova cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, prin art.20,

prevede: „Judecătorii militari numiţi în condiţiile prezentei legi sunt inamovibili şi inviolabili în conformitate cu

legea. Ei nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau arestaţi fără avizul Consiliului Superior al Magistraturii”.Inviolabilitate judecătorului este un alt principiu, nu mai puţin important, prevăzut prin art.19 al Legii

cu privire la statutul judecătorului: Personalitate judecătorului este inviolabilă. Inviolabilitatea judecătorului se extinde asupra locuinţei şi localului de serviciu, vehiculelor şi

mijloacelor de telecomunicaţii folosite de el, asupra corespondenţei, bunurilor şi documentelor lui personale.Judecătorul nu poate fi tras la răspundere pentru opinia sa exprimată în înfăptuirea justiţiei şi pentru

hotărîrea pronunţată dacă nu va fi stabilită, prin sentinţă definitivă, vinovăţia lui de abuz criminal.Dosar personal împotriva judecătorului poate fi intentat doar de Procurorul General cu acordul

Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova, sau, după caz, a Parlamentului.Judecătorul nu poate fi reţinut, supus aducerii silite, arestat sau tras la răspundere penală fără acordul

Consiliului Superior al Magistraturii şi al Preşedintelui Republicii Moldova sau, după caz, al Parlamentului. Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvîrşit o infracţiune urmează să fie eliberat imediat după identificare. Judecătorul poate fi arestat numai cu sancţiunea Procurorului General, respectîndu-se condiţiile de mai sus.

Pătrunderea în locuinţă sau în localul de serviciu al judecătorului, în vehiculul lui personal sau cel folosit de el, efectuarea la faţa locului a controlului, percheziţiei sau ridicării, ascultarea convorbirilor telefonice, percheziţia lui corporală, precum şi controlarea şi ridicarea corespondenţei, a bunurilor şi a documentelor ce îi aparţin, se permit doar prin sancţiunea Procurorului General, în cazul interpretării unui dosar personal, sau prin hotărîre a instanţei de judecată.

Judecătorul poate fi supus sancţiunilor administrative numai de către instanţa de judecată, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul reţinut în cazul în care este bănuit că a săvîrşit o contravenţie administrativă urmează a fi eliberat imediat după identificare.

Cauza penală sau administrativă privind judecătorul judecătoriei se judecă în primă instanţă de către Curtea de Apel, iar cauza penală pricind judecătorul Curţii de Apel, judecătorul sau judecătorul asistent al Curţii Supreme de Justiţie şi al Curţii Constituţionale se judecă de către Curtea Supremă de Justiţie.

În continuare să urmărim proclamarea principiului independenţei, imparţialităţii şi inamovibilităţii judecătorului în legislaţia altor state.

21

Principiul – accesul liber la justiţieJustiţia se înfăptuieşte prin realizarea normelor juridice, prin realizarea acestora nu numai în sensul de a

nu intra în conflict cu autorităţile, care veghează la respectarea legii, ci şi în sensul participării efective şi conştiente la înfăptuirea scopului urmărit prin reglementarea. De asemenea, înfăptuirea justiţiei presupune o justă reglementare a relaţiilor sociale, legi apte să asigure traducerea în fapt, pentru fiecare cetăţean, a tuturor drepturilor sale subiective, să creeze cadrul propriu afirmării depline a personalităţii umane şi să asigure repartizarea produsului social în raport cu contribuţia fiecăruia la dezvoltarea societăţii.[48, pag.180]

Astfel, art.115 al Constituţiei Republicii Moldova fixează: „Justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi judecătorii”.

În statul de drept justiţia capătă o pondere deosebită pentru că potrivit principiului democratic al separaţiei puterilor de stat, autorităţii judecătoreşti îi revine dreptul de a soluţiona litigiile de drept în urma manifestării ilicite. Justiţia trebuie să fie la cel mai înalt la îndemîna tuturor celor interesaţi. Aceasta a şi determinat introducerea în Constituţia Republicii Moldova a tezei potrivit căreia accesul la justiţie este liber. Art.20 al Constituţiei stipulează: „orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime”. Pentru ca cei interesaţi să nu fie obstrucţionaţi sub nici o modalitate sau pretext, subliniază că „nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie”. În statul de drept autoritatea judecătorească reprezintă o adevărată putere pentru ca litigiile apărute din încălcarea legilor nu pot fi soluţionate de către alte organe ale statului decît cele de judecată.

Constituţia RSS Moldoveneşti din 1978 nu prevedea acest principiu, precum nu este stipulat şi în Constituţia URSS din 1977. Odată cu adoptarea noii Constituţii Republicii Moldova din 29.07.1994 principiul accesul liber la justiţie îşi ocupă pe drept locul printre principiile Constituţionale, constituind un principiu general al drepturilor legitime de care dispun toate persoanele pentru a se adresa justiţiei.

Principiul dat se conţine în documentele internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, de menţionat Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care prin art.14 prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi a autorităţilor de justiţie.

Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în modul echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial stabilit prin lege, care să decidă asupra contestărilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Şedinţa de judecată poate fi declarată secretă în totalitate sau pentru o parte a desfăşurării ei fie în interesul bunelor moravuri, al ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, fie dacă interesele vieţii particulare ale părţilor în cauză o cer fir în măsura în care tribunalul ar socoti acest lucru ca absolut necesar, cînd datorită circumstanţelor speciale ale cauzei, publicitatea ar dăuna intereselor justiţiei, cu toate acestea, pronunţarea oricărei hotărîri în materie penală sau civilă va fi publicată, afară de cazurile cînd interesul minorităţilor care să se procedeze astfel sau cînd procesul se referă la diferende matrimoniale ori la tutela copiilor”.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin art.8 fixează următoarele: „Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege”

Art.10 aceleaşi declaraţii stabileşte: „Orice persoană are dreptul, în deplină egalitate să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal independent şi parţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva ei”.

Odată cu aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei la 13.07.1995 şi ratificarea la 25.07.1997 a Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, persoana fizică a căpătat un drept de a se adresa unor mecanisme internaţionale de control asupra respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, inclusiv în Curtea Europeană de Justiţie. Intrarea în vigoare pentru ţara noastră a CEDO, a marcat începutul unei noi perioade a evoluţiei statului nostru spre democraţie. Ratificînd CEDO, ţara noastră a recunoscut oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în acest document, implicit recunoscînd persoanelor dreptul de a face recurs individual la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest fapt a permis instituirea unui sistem supra-naţional de control asupra respectării drepturilor şi libertăţilor proclamate de Convenţie, acceptate spre respectarea de către statele semnatare.

Astfel, privind principiul – accesul liber la justiţie, Convenţia Europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art.6 proclamă: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa, hotărîrea

22

trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, a ordinii publice, ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci cînd interesele minore sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesar de către instanţă atunci cînd, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingeri intereselor juridice”.

În continuare să preocupăm legislaţia internă, care corespunde normelor internaţionale. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească prin art.6 stabileşte:

Orice persoană are dreptul la satisfacţia afectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

Asociaţiile cetăţenilor, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile au dreptul în modul stabilit de lege, la acţiune în instanţa judecătorească pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime care le-au fost încălcate.

Accesul liber la justiţie este unul din principiile de activitate a instanţelor judecătoreşti economice, enunţat în Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice art.5-art.6 aceleaşi legi stabileşte dreptul persoanelor fizice şi juridice de a sesiza instanţelor judecătoreşti economice:

1) Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a sesiza, în condiţiile legii, instanţele judecătoreşti economice pentru a-şi apăra drepturile patrimoniale şi ne-patrimoniale împotriva oricăror acţiuni ilegale.

2) Persoanele fizice şi juridice din alte state au dreptul de a sesiza instanţele judecătoreşti economice în aceleaşi condiţii ca şi persoanele fizice şi juridice din Republica Moldova, dacă acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte nu prevăd astfel.

Acest drept nu poate fi îngrădit nici de o persoană cu funcţii de răspundere şi de nici o lege, oricare ar fi argumentele privind necesitatea dreptului în cauză.

Acest principiu este clar proclamat de art.20 al Constituţiei Republicii Moldova, în al 2, că: „Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiţie”. De aceea este da menţionat că legislatorul ar trebui să modifice art.25 al Legii cu privire la Curtea Constituţională, care contravine Constituţiei Republicii Moldova, deoarece în art.7 al Constituţiei înscrie: „Nici o lege şi nici un al act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică”.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova prin art.5(1) fixează: „Orice persoană interesată este în drept să se adreseze în instanţa judecătorească, în modul stabilit de lege, pentru a-şi apăra drepturile încălcate sau contestate, libertaţile şi interesele legitime.”

Codul de procedură penală al Republicii Moldova în art.298(1) Plîngirile împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii, fixează: „Împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii poate înainta plîngere bănuitul, învinuitul, reprezentantul lor legal, apăratorul, partea vătamată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii acestora, precum şi alte persoane drepturile şi interesele legitime ale cărora au fost lezate de către aceste organe.”Introducerea articolului nou în procedura penală consolidează principiul accesului liber la justiţie asigurînd astfel accesul tuturor părţilor la justiţie în procesul penal.

Practica naţională publicată de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova nu atestă cazuri de violare a principiului accesul liber la justiţie. Pe cînd sondajul efectuat printre lucrătorii practici demonstrează că din 50 de judecători doar 5 (10%) consideră că se încalcă principiul dat. Iar tocmai 20 (40%) din 50 de procurori văd încălcarea acestui principiu. Din cei 50 de avocaţi intervievaţi susţin violarea principiului dat 16 (32%).

După cum observăm, aceste cifre denotă că violarea principiului accesul liber la justiţie are loc, fiind atestată de lucrătorii sistemului judiciar care se află mai departe de instanţele Cetăţenilor.[nr.54 pag.191]

Practica internaţională Curtea Europeană de Justiţie depistează violări ale principiului accesului liber la justiţie (art.6§1CEDO). În cazul Vasilescu împotriva României din 22.05.1998 Curtea Supremă de Justiţie a lipsit-o pe reclamantă de dreptul la judecarea cauzei sale de o instanţă de judecată. În hotărîrea sa Curtea Supremă a României a considerat că cererea reclamantei atacă o măsură de cercetare penală. În consecinţă, a decis că singurul organ competent era Parchetul de pe lîngă Tribunalul Argeş. Curtea în cazul dat se bazează pe faptul că numai un organism care are competenţă deplină şi satisface o serie de cerinţe – cum este independenţa faţă de puterea executivă şi de părţi – poate fi descris ca o instanţă de judecată, în sensul art.6§1. Nici procurorii din cadrul parchetului şi nici procurorul general nu îndeplinesc aceste cerinţe. În consecinţă, Curtea decide că art.6§1 CEDO a fost încălcat.

23

Principiul – egalitatea părţilor în proces şi caracterul contradictoriu al dezbaterilor judiciareEgalitatea participanţilor în proces şi caracterul contradictoru, ca principiu, constă în aceea că toate

probele administrate nemijlocit în faţa instanţei de judecată trebuie supuse, în cadrul şedinţei de judecată, situaţiei; unde funcţia de învinuire să se situeze pe o poziţie procesuală egală cu cea de apărare.

În acest sens, se consideră că citarea părţilor, este o consecinţă a principiului contradictorialităţii. În virtutea acestui principiu, orice chestiune asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe, urmează a fi supusă discuţiei în contradictoriu dintre părţi, pentru ca orice argument să poată fi combătut şi oricărei dintre probele în acuzare putîndu-i fi opuse oricare dintre probele de apărare, în condiţiile prevăzute de lege.

Cu privire la raportul dintre părţi şi instanţa de judecată, se poate spune că instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, ne-intervenind cu obiectivitatea pentru aflarea adevărului. Rolul ei este limitat de contradictorialitate, deoarece nu poate lua nici o măsură ori dispoziţie fără ca în prealabil să se discute cu părţile participante la proces.

Conform Legii privind organizarea judecătorească în art. 10 „Judecarea cauzelor se efectuează pe principiul contradictorialităţii”.

Legea nu dă o definiţie, prin urmare principiul contradictorialităţii presupune că toate problemele administrative nemijlocit în faţa instanţei constituită potrivit legii trebuie supuse discuţiei cu părţile, unde funcţia de învinuire să se situeze pe o poziţie procesuală egală cu cea de apărare, după cum am menţionat mai sus.

Legea R. M. cu privire la instanţele judecătoreşti economice îşi desfăşoară activitatea conform principiului contradictorialităţii, art.5.

Iar, potrivit art.7 legea stabileşte următoarele:Instanţele judecătoreşti economice înfăptuiesc justiţia în baza egalităţii părţilor şi a altor participanţi la

proces în faţa legii şi judecăţii.Fiecare parte în proces este obligată să administreze probele pe care îşi întemeiază cerinţele.Să urmărim evaluarea principiului egalităţii participanţilor în proces şi caracterul contradictorial în

procedura civilă şi penală al Republicii Moldova.Codul de procedură civilă al R.M. art.56(2) fixează: „Participanţii la proces se bucură de drepturi

procesuale egale şi au obligaţii procesuale egale, cu unele excepţii stabilite de lege în dependenţă de poziţia pe care o ocupă în proces.”

Iar potrivit art.26(1) al CPCRM, „Procesele civile se desfăşoară pe principiul contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile procedurale.”

Din cele subliniate mai sus, să evidenţiem principalele trăsături a contradictorialităţii:Delimitarea funcţiei de acuzare şi apărare ale funcţiilor justiţiei;Părţile au drepturi procesuale egale (la tot ce are dreptul o parte, la vederea fondării acţiunii sale, are

dreptul şi cealaltă parte pentru a respinge acţiunea dată)Rolul conducător şi obiectiv al instanţei de judecatăContradictorialitatea şi egalitatea părţilor în proces sunt ideile fundamentale, mijloace sigure de aflare a

adevărului la înfăptuirea justiţiei. În acest sens legea prevede pentru părţi reclamant, reclamat, reprezentant legal, persoană terţă, - procuror (ex., adopţia) – procedura civilă; acuzator, inculpat, apărător, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii – procedura penală; au drepturi egale în ceea ce priveşte reprezentarea probelor, participarea la examinarea lor, formularea cerinţelor şi demersurilor, explicarea drepturilor şi obligaţiilor, şi examinarea lor.

În continuare să analizăm starea reală, corectitudinea aplicării principiului contradictorialităţii, care presupune două condiţii:

Funcţiile procesuale de învinuire sau de acuzare (exercitate de procuror) sau de jurisdicţie (exercitate de către instanţă) să fie separate. O asemenea cerinţă este explicabilă, deoarece este imposibil ca acelaşi organ să îndeplinească în acelaşi timp atît funcţia de învinuire, cît şi cea de soluţionare a cauzei, ele fiind incompatibile.

Funcţia de învinuire să se situeze pe o poziţie procesuală egală cu cea de apărare. Egalitatea poziţiilor procesuale dintre procuror şi părţi în faţa de judecată presupune că procurorul şi părţile să aibă posibilitatea utilizării mijloacelor procesuale prevăzute de lege în condiţiile egale. Sub acest aspect, este inechitabil ca procurorul de şedinţe să stea alături de completul de judecată, iar în cuprinsul hotărîrilor judecătoreşti, în partea introductivă, să fie menţionat împreună cu membrii completului de judecată şi grefierul de şedinţă. Pentru a i se da o satisfacţie deplină acestei cerinţe, este necesar ca procurorul să stea în şedinţa de judecată la acelaşi nivel cu acestea, iar în cuprinsul hotărîrilor să fie menţionat odată cu părţile şi apărătorul lor.

24

Contradictorialitatea se manifestă nu numai în raporturile dintre procuror şi părţi, dar şi în cele dintre părţi au interese procesuale contrare, ori dintre acestea şi instanţa de judecată. În ceea ce priveşte raporturile dintre procuror şi părţi ori dintre părţi, se pateu vorbi chiar de existenţa unor grupuri procesuale cu interese contrare, respectiv de grupul de învinuire, alcătuit din procuror şi partea vătămată şi a celor care susţin constituirile de partea civilă, apărării, constituit di inculpat şi apărător în legătura penală, ori inculpat, partea civilmente responsabilă şi apărător în latura civilă a cauzei, pe de altă parte. Între cele două grupuri are loc o dispută în mod egal şi organizat: orală şi scrisă, generată de contradicţiile de interese dintre ele, urmărind ca din această dispută instanţa să extragă apoi î mod activ argumente probatorii necesare aflării adevărului şi a justiţiei soluţionării a cauzei. O asemenea dispută este posibilă însă numai dacă se asigură prezenţa lor la judecată pentru ca punctele de vedere exprimate să fie cunoscute de toţi participanţii în vederea formulării poziţiei proprii. În acest sens citarea părţilor este o consecinţă a contradictorialităţii.[57, pag.35]

Principiul prezumţiei nevinovăţieiPrincipiul prezumţia nevinovăţiei serveşte drept garanţie incontestabilă a drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti. La acest capitol Constituţia Republicii Moldova prin art.21 consacră: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”.

Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de Justiţie prin art.1 proclamă: „Prin activitatea sa Curtea supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei şi principiul supremaţiei legii, ce contribuie la constituirea unui stat de drept”.

„Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în baza sentinţei definitive a instanţei judecătoreşti”, fixează Legea R.M. privind organizarea judecătorească prin art.7.

Principiul dat şi-a căpătat autonomia pe parcursul sec. 18 şi pentru prima dată apare in Declaraţia de independenţă a S.U.A., iar mai tîrziu în documentele cu caracter internaţional, de exemplu: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prin art.11 prevede: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată pînă cînd vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căreia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale”.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin art.14 stabileşte : „Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale este prezumată a fi nevinovată cît timp culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.

Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art.6 prevede: „Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.

Din sensul prezumţiei nevinovăţiei se conclude, că persoana este considerată prin lege nevinovată în comiterea unei infracţiuni până la stabilirea vinovăţiei în cadrul unui proces judiciar, obligaţiunea demonstrării vinovăţiei fiind pusă pe seama organelor judecătoreşti.

Prezumţia nevinovăţiei fiind unul din principiile, ce contribuie la constituirea unui stat de drept este implementat în legislaţia internă a statelor respective, ce vor urma drept exemplu, privind asigurarea domniei legii, drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Astfel, Constituţia Federaţiei Ruse prin art.4, stabileşte:Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată, pîna cînd vinovăţia sa nu va fi dovedită

în modul stabilit de legea federală şi în baza sentinţei judecătoreşti rămase definitive.Acuzatul nu este obligată să-şi dovedească nevinovăţia.Îndoielile privind vinovăţia persoanei se interpretează în favoarea inculpatului.Principiul – publicitatea dezbaterilor judiciareReferitor la principiul publicităţii, e de remarcat faptul că principala formă de desfăşurare a judecăţii, ca

fază procesuală, o constituie şedinţa de judecată, care este publică (cu excepţia cazurilor cînd aceasta este în contradicţie cu interesele păstrării unui secret ocrotit de lege). Publicitatea şedinţei de judecată desemnează posibilitatea oricărei persoane (interesate sau neinteresate) de a asista la desfăşurarea activităţilor procesuale ori procedurale specifice judecăţii. Ca dovadă a respectării principiului publicităţii şedinţei judiciare este menţiunea în sentinţa judecătorească dacă şedinţa este sau nu publică, în caz contrar se consideră că au fost încălcate prevederile legii referitoare la publicitate.

Constituţia Republicii Moldova privind publicitatea dezbaterilor judiciare, prin art.117 stabileşte următoarele: „În toate instanţele judecătoreşti şedinţele de judecată sunt publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile stabilite de lege, cu respectarea tuturor regulilor de procedură”.

25

Legea RM privind organizarea judecătorească prin art.10, fixează că: Şedinţele de judecată sunt publice. Judecarea proceselor în şedinţă închisă se admite numai în cazurile

stabilite prin lege, cu respectarea procedurii.Hotărîrile instanţelor judecătoreşti se pronunţă public.Publicitatea dezbaterilor judiciare este principiul este principiul de activitatea în baza căruia Curtea

Supremă de Justiţie îşi desfăşoară activitatea – fixează art.3 al Legii RM cu privire Curtea Supremă de Justiţie.

Instanţele judecătoreşti economice de asemenea îşi desfăşoară activitatea în baza principiului publicităţii dezbaterilor judiciare, ceea ce înscrie art.5 al Legii R.M cu privire la instanţele judecătoreşti economice.

La capitolul dat, Codul de procedură civilă al R.M art.23, privind caracterul public al dezbaterilor judiciare, stabileşte:

În toate instanţele, sedinţele de judecată sunt publice.Excepţii: În sedinţa de judecată nu se admit minorii de pînă la vîrsta de16 ani dacă nu sînt citaţi în

calitate de participant la proces sau de martor. Pot avea loc şedinţe închise numai în scopul protejării informaţiei ce constituie secret de stat, taina comercială ori a unei alte informaţii a cărei divulgare este interzisă prin lege. Instanţa de judecată poate dispune judecarea pricinii în şedinţa secretă pentru a preveni divulgarea unor informaţii care se referă la aspectele intime ale vieţii, care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională ori la alte circumstanţe care ar putea prejudicia interesele participanţilor la proces, ordinea publică sau moralitatea.

Şedinţa poate fi declarată secretă pentru intregul proces sau numai pentru efectuarea unor anumite acte procedurale.

Privitor la examinarea pricinii în sedinţa secretă, instanţa judecatorească emite o încheere motivată.Şedinţa secretă se desfăşoară în prezenţa participanţilor la proces, iar în caz de necesitate la ea asistă de

asemenea expertul şi interpretul.Instanţa judecătorească ia măsurile de rigoare în vederea păstrării secretului de stat, tainei comerciale,

informaţiei despre viaţa intimă a persoanei. Participanţii la proces şi alte persoane care asistă la actele procesuale în cadrul cărora pot fi divulgate date ce constituie astfel de secrete sînt şomaţi de raspunderea în cazul divulgării lor.

Judecarea pricinii în şedinţa secretă se efectuează cu respectarea tuturor regulilor de procedură civilă. Hotărîrile şedinţei secrete se pronunţă public.În cazul dezbaterii pricinii în şedinţa secretă, pot fi eliberate unor alte persoane decît copii de pe

încheiere, rapoarte de expertiză sau declaraţii ale martorilor doar cu permisiunea dată de preşedintele şedinţei. În aceeaşi materie, Codul de procedură penală al R. M. prin art.18, stabileşte:In toate instanţele judecatoresti sedintele sint publice, cu excepţia cazurilor prevazute de prezentul cod.Accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei sau publicului, prin încheiere motivată, pe parcursul

întregului proces sau al unei părţi din proces, în interesul respectării moralităţii, ordinii publice sau securităţii naţionale, cînd interesele minorilor sau protecţia vieţii private a parţilor în proces o cer, sau în măsura considerată strict necesară de către instanţa cînd, datorită unor îmrejurări speciale, publicitatea ar putea să prejudicieze interesele justiţiei.

Judecarea cauzei în şedinţa închisă a instanţei trebuie argumentată şi efectuată cu respectarea tuturor regulilor procedurii judiciare.

În toate cazurile, hotăririle instanţei de judecată se pronunţă în şedinţa publică.Codul cu privire la contravenţii administrative al RM., referitor la examinarea publică a cazului cu

privire la contravenţia administrativă, prin art.236 înscrie:Cazul cu privire la contravenţia administrativă se examinează în mod public.În scopul sporirii rolului educativ şi preventiv a procedurii în cazurile cu privire la contravenţiile

administrative asemenea cazuri se pot examina nemijlocit în cadrul colectivelor de muncă, în locul de învăţătură sau de trai al contravenientului.

Principiul publicităţii îşi manifestă importanţa sa prin: Asigurarea controlului societăţii, activităţii instanţelor de judecată.Ridicarea responsabilităţii judecătorului.Contribuirea la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.Principiul dat este stipulat şi în legislaţia altor state, ca de exemplu:

26

Principiul – dreptul de apărareUnul din drepturile fundamentale înserate în Constituţia Republicii Moldova este dreptul de apărare

sau asistenţă juridică la înfăptuirea justiţiei.Astfel, art.26 al Constituţiei Republicii Moldova, prevede: Dreptul la apărare este garantat.Fiecare om are dreptul să reacţioneze independent, prin mijloace legitime, la încălcarea drepturilor şi

libertăţilor sale.În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.Amestecul în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute numit din oficiu.Pînă la adoptarea Constituţiei Republicii Moldova (29 iulie 1994), dreptul la apărare era expres prevăzut

pentru bănuit, învinuit, inculpat. În prezent, dreptul la apărare este garantat tuturor părţilor în proces. Părţile au dreptul să fie asistate de apărător ales sau numit din oficiu. Participarea apărătorului şi dreptul la apărare sunt facultative, ceea ce se explică prin faptul că la dorinţa persoanei (bănuitului, învinuitului şu inculpatului) poate fi însoţită de apărător sau nu. Cu toate că există momente excepţionale cînd participarea apărătorului este obligatorie, atunci cînd: în proces sunt implicaţi minorii; nu cunoaşte limba de desfăşurare a procesului; legea prevede pentru fapta săvîrşită de libertate pe viaţă; deficienţele fizice unei persoane, care o împiedică să se apere singură ş.a.

Dreptul la apărare poate fi privit de 2 accepţiuni: una – prevede totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale, care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc şi să contesteze învinuirile; cealaltă – dreptul la apărare cuprinde posibilitatea folosirii unui avocat.

Privind asistenţa juridică la înfăptuirea justiţiei, Legea RM privind organizarea judecătorească prin art.11, stabileşte:

În tot cursul procesului părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător.Imixtiunea în activitatea persoanelor care exercită apărarea în limitele prevăzute se pedepseşte conform

legii.Asistenţa juridică internaţională se solicită sau se acordă în condiţiile prevăzute de lege şi de convenţiile

internaţionale la care Republica Moldova este parte.Codul de procedură penală al Republicii Moldova pe larg relevă dreptul la apărare, printr-un şir de

articole.Art.17 – asigurarea dreptului la apărare.În tot cursul procesului penal, părţile (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea vatamată, partea civilă,

partea civilmente responsabilă) au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un apărător ales sau numit din oficiu.

Organul de urmărire penală şi instanţa judecătorească sînt obligate să asigure participanţilor la procesul penal deplina exercitare a drepturilor lor procesuale, în condiţiile prezentului cod.

Organul de urmărire penală şi instanţa sînt obligate să asigure bănuitului, învinuitului, inculpatului dreptul la asistenţă juridică calificată din partea unui apărător ales de el sau numit din oficiu, independent de aceste organe.

La audierea părţii vătămate şi a martorului, organul de urmărire penală nu este în drept să interzică prezenţa avocatului invitat de persoana audiată în calitate de reprezentant.

În cazul în care bănuitul, învinuitul, inculpatul nu are mijloace de a plăti un apărător, el este asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu.

Art.43 – participarea apărătorului la procedura juridică penală. Apărătorul ales sau numit din oficiu este admis să participe la proces din momentul punerii sub

învinuire, iar în cazurile reţinerii sau arestării bănuitului sau învinuitului – din momentul comunicării mandatului de arest.

Dacă în acest termen prezentarea apărătorului, ales de bănuit sau învinuit este imposibilă, persoana care efectuează cercetarea penală, anchetatorul penal şi procurorul propun bănuitului sau învinuitului să invite un alt apărător, ori îi asigure un apărător prin intermediul biroului de asistenţă juridică.

Participarea apărătorului la efectuarea cercetării penale, la ancheta penală şi la dezbaterile judiciare este obligatorie în procesele în care figurează minori, muţi, orbi şi alte persoane, care din cauza defectelor fizice sau mintale nu-şi pot exercita singure dreptul de apărare, precum şi în procesele persoanelor ce nu cunosc limba în care se desfăşoară procedura judiciară. În aceste cazuri apărătorul este admis să participe la proces din momentul indicat în aliniatul întîi al prezentului articol.

27

Participarea obligatorie a apărătorului. În procesele persoanelor învinuite de săvîrşirea unor infracţiuni posibile de pedeapsa cu detenţiune pe viaţă participarea apărătorului este obligatorie din momentul în care i s-a comunicat învinuirea.

Participarea obligatorie a apărătorului la proces poate avea loc şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie. În calitate de apărător se admit avocaţii, iar prin decizia judecătorului sau a anchetatorului, prin

încheierea instanţei de judecată pot fi admise şi alte persoane care dispun de licenţa respectivă.Şeful biroului de asistenţă juridică sau prezidiul colegiului de avocaţi sunt obligaţi să repartizeze un

avocat pentru efectuare apărării bănuitului, învinuitului, inculpatului. Organul de cercetare penală, de anchetă penală, procurorul, instanţa de judecată, în care se judecă cauza, al dreptului, în modul prevăzut de legislaţia, de a-l scuti pe bănuit, învinuit, inculpat compus sau parţial, de plată pentru asistenţa juridică.

Articolul 69. CPP. Participarea obligatorie a apărătorului (1) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie în cazul în care: 1) aceasta o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul; 2) bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut, surd, orb sau

avînd alte dereglări esenţiale ale vorbirii, auzului, vederii, precum şi defecte fizice sau mintale;3) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă sau posedă în măsură insuficientă limba în care se

desfăşoară procesul penal; 4) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor; 5) bănuitul, învinuitul, inculpatul este militar în termen; 6) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se incriminează o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau

excepţional de gravă;7) bănuitul, învinuitul, inculpatul este ţinut în stare de arest ca măsură preventivă sau este trimis la

expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar; 8) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sînt contradictorii şi cel puţin unul din ei este asistat de

apărător; 9) în cauza respectivă participă apărătorul părţii vătămate sau al părţii civile; 10) interesele justiţiei cer participarea lui în şedinţa de judecată în primă instanţă, în apel şi în recurs,

precum şi la judecarea cauzei pe cale extraordinară de atac;11) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile, căreia i se incriminează

săvîrşirea unor fapte prejudiciabile sau în privinţa unei persoane care s-a îmbolnăvit mintal după săvîrşirea unor asemenea fapte;

12) procesul penal se desfăşoară în privinţa reabilitării unei persoane decedate la momentul examinării cauzei.

(2) Participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie din momentul cînd:1) bănuitul, învinuitul, inculpatul a solicitat participarea acestuia - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.1); 2) bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea organului de urmărire penală cu

privire la: a) reţinerea, aplicarea măsurii preventive sau punerea sub învinuire - în cazurile prevăzute la alin.(1)

pct.2)-6); b) trimiterea la expertiza judiciară psihiatrică în condiţii de staţionar - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7);c) aplicarea măsurii preventive sub formă de arest - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.7); 3) bănuitul, învinuitul, inculpatul a decedat şi a fost depusă o cerere de reabilitare din partea rudelor sau

altor persoane - în cazul prevăzut la alin.(1) pct.12). (3) Participarea obligatorie a apărătorului la procesul penal este asigurată de organul de urmărire penală

sau de instanţă.Pe plan internaţional principiul – dreptul la apărare este enunţat în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, unde art.7, prevede: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare”.

Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prin art.14 stabileşte:Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate,

la cel puţin următoarele garanţii:Să fie informată în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod detaliat despre natura

şi motivele acuzaţiei ce i se aduce;

28

Să dispună de timpul şi de întîlnirile necesare pregătirii apărării sale şi să comunice cu apărătorul pe care şi-l alege;

Să fie judecată pentru fără o întîrziere excesivă:Să fie prezentată la proces şi să se apere, ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu

are apărător, să fie informată despre informată despre dreptul de a-i avea şi, ori de cîte ori interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată dacă ea nu are mijloace pentru a-i remunera;

Să interogheze sau să facă a fi interogaţi martorii acuzaţi şi să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

În aceeaşi materie, Convenţia Europeană a drepturilor omului prin art.6 fixează:Orice acuzat are, în special, dreptul:Să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra

naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;Să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;Să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi dacă nu dispune de mijloacele necesare

pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci cînd interesele justiţiei o cer;

Să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.Principiul – dreptul de atac (Folosirea căilor de atac în procesul înfăptuirii justiţiei)

Respectarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor este una dintre problemele fundamentale ale efectuării justiţiei. Pentru a o rezolva a fost gîndită şi propusă realizare reforma fostului sistem judecătoresc sovietic şi trecerea la un sistem judecătoresc progresist, care ar sta adevărat la paza intereselor şi drepturilor persoanei.

S-a ajuns la concluzia formării mai multor verigi – trepte ale instanţelor judecătoreşti ce dau posibilitatea de a ataca orice hotărîri ilegale

În afară de realizarea funcţiei de control asupra hotărîrilor judecătoreşti, căile de atac asigură în mod real şi deplin drepturile şi interesele procesuale ale părţilor în procesul civil, penal. Aceste drepturi şi interese au şanse de a fi realizate la un nivel optim numai într-un sistem cu mai multe grade de jurisdicţie, fapt ce oferă garanţii maxime pentru excluderea erorilor şi pentru găsirea celor mai corecte soluţii. De aceea, privite sub aspectul interesului părţilor care le folosesc, căile de atac au fost caracterizate şi ca instrumente procesuale pentru declanşarea unei noi judecăţi.

Aceste caracteristici evidenţiază caracterul de priviri reale pe care le reprezintă căile de atac pentru satisfacerea intereselor procesuale ale părţilor.

Se înţeleg prin căi de atac toate căile oferite de lege părţilor şi terţilor în vederea obţinerii unor noi hotărîri într-un nou litigiu asupra căruia există deja decizia unei instanţe. Căile de atac sunt o instituţie creată tocmai în scopul preîntîmpinării şi lichidării erorilor în sfera de realizare a justiţiei.[61, pag.5]

Datorită importanţei pe care o prezintă înfăptuirea justiţiei, folosirea căilor de atac prevăzute de lege beneficiază de o reglementare constituţională. Astfel, art.119 din Constituţia Republicii Moldova prevede cu titlu de principiu că: „împotriva hotărîrilor judecătoreşti, părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita cile de atac, în condiţiile legii”.

Legea RM privind organizarea judecătorească, prin art.20 stabileşte: „Împotriva hotărîrilor judecătoreşti părţile interesate şi organele de stat competente pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”.

În procesul civil părţile şi alte persoane interesate, ale căror drepturi sau interese ocrotite prin lege au fost încălcate printr-un act juridic, pot exercita căile de atac împotriva acestuia, în condiţiile şi în care termenele prevăzute de lege. Acest termen curge, în general, de la comunicarea hotărîrii. În acest mod, se lasă părţii nemulţumite suficient timp pentru a-şi formula apărarea.

Codul de procedură civilă a Republicii Moldova prin titlul al treilea stabileşte căile ordinare de atac – apelul, recursul şi o cale extraordinară – revizuirea hotărîrilor.

Astfel, art.357 Obiectul apelului, stabileşte: “Hotâririle susceptibile de apel pot fi atacate, pînă a ramîne definitive, în instanţa de apel care, în baza materialilor din dosar şi a celor prezentate suplimentar, verifică corectitudinea constatării circumstanţelor de fapt ale pricinii, a aplicării şi interpretării normelor de drept real, precum şi respectarea normelor de drept procedural, la judecarea pricinii în prima instanţa.”

Recursul este calea de atac ordinară, art.397 CPC RM, prin intermediul căreia părţile solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ-determinate de lege, desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.

Conform art.397 cu recurs pot fi atacate următoarele hotărîri:

29

hotărîrile pronunţate în prima instanţă de curţile de apel;hotărîrile pronunţate în prima instanţă de Curtea Supremă de Justiţie;alte hotărîri pentru care legea nu prevede calea apelului.

Revizuirea hotărîrilor, art.446 CPC RM, pot fi supuse revizuirii hotărîrile, încheierile şi deciziile irevocabile ale tuturor instanţelor judecătoreşti, în condiţiile prezentului capitol.

Conform prevederilor cuprinse în titlul al doilea capitolele patru şi cinci ale Codului de procedură penală al Republicii Moldova, căile de atac de asemenea se împart în căi ordinare şi extraordinare.

Căile ordinare de atac sunt cele îndreptate împotriva hotărîrilor judecătoreşti care nu sunt definitive, din care fac parte apelul (art.400 CPP RM) şi recursul (art.420 si 437 CPP RM).

Art.400 CPP RM indică, că toate sentinţele pot fi atacate cu apel, cu excepţia:sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede în

exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;sentinţelor pronunţate de judecătoria militară privind infracţiunile pentru săvîrşirea cărora legea prevede

în exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;sentinţelor pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Supremă de Justiţie;altor sentinţe pentru care legea nu prevede această cale de atac.Încheierile date în prima instanţă pot fi atacate cu apel numai o dată cu sentinţa.Apelul declarat împoriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost

date după pronunţarea sentinţei. Aici este de recomandat că ar fi fost binevenită în ambele coduri de procedură penală un articol care ar

da expres definiţia de apel.Privind recursul, CPP RM de asemenea nu dă expres o definiţi, ci numai enumără hotărîrile

judecătoreşti care pot fi supuse recursului.În art.420 sînt enumerate hotărîrile instanţelor de apel supuse recursului:Pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate de curţile de apel ca instanţe de apel.(2) Încheierile instanţei de apel pot fi atacate cu recurs numai o dată cu

decizia recurată, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.(3) Recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel se consideră făcut şi împotriva încheierilor

acestora, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărîrii recurate.(4) Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele indicate în art.401 nu au folosit

calea apelului ori au retras apelul, dacă legea prevede această cale de atac. Persoana care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia instanţei de apel prin care i s-a inrăutaţit situaţia. Procurorul care nu a folosit apelul poate ataca cu recurs decizia prin care a fost admis apelul declarat din partea apărării.

Iar în art.437 sînt enumerate hotărîrile judecătoreşti supuse recursului pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul.

(1) Pot fi atacate cu recurs:sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile uşoare pentru savîrşirea cărora legea prevede în

exclusivitate pedeapsa nonprivativă de libertate;seninţele pronunţate de curţile de apel;senţintele pronunţate de Curtea Suprtemă de Justiţie;alte hotărîri penale pentru care legea prevede această cale de atac.(2) Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor cînd, potrivit

legii, pot fi atacate separat cu recurs.Recursul declarat împotriva sentinţei se consideră făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au

fost date după pronunţarea hotărîrii recurate. Recursul este o cale de atac ordinară preponderent de anulare parţial devolutivă, numai în mod

exepţional total devolutivă, fiind, după cum afirmă G. Mateuţ „destinată a repara, în principal, erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărîrile lor”.

Căile extraordinare de atac sunt cele îndreptate împotriva hotărîrilor judecătoreşti rămase definitive atît prin nerecurare, cît şi după examinarea în apel sau recurs.

Prima cale extraordinară de atac a hotărîrilor judecătoreşti este recursul în anulare, reglementat de titlul 2 cap.5, art.452-457 din CPP RM (cap.4, secţ.1, art.386-392 CPP România).

Prin prevederile inserate în art.453 CPP RM (art.386 CPP România) sunt reglementate în mod strict cazurile de contestaţie în anulare.

30

Potrivit prevederilor art.452 CPP RM, hotărîrile penale definitive pot fi atacate de către procurorul general şi adjuncţii săi prin recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiţie.

Revizuirea procesului penal este a doua cale extraordinară de atac prin care hotărîrile judecătoreşti ce nu reflectă adevărul sunt scoase sub autoritatea lucrului judecat, fiind viciate, de fond, în cauza necunoaşterii în întregime a situaţiei de fapt, folosirii probelor false sau a coruperii organelor de justiţie.

Art.458 al CPP RM stabileşte, care hotărîri judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii.Recursul în anulare este calea de atac extraordinară ce are menirea, în sistemul nostru procesul penal, să

reprezinte nivelul maxim al judecăţii, încheind, în cazuri anume prevăzute de lege, procesul către adevăr al actului de justiţie.

Comparînd căile extraordinare de atac cu cele ordinare, subliniem încă odată următoarele deosebiri: Recursul şi apelul sunt îndreptate împotriva hotărîrilor nedefinitive, în timp ce căile extraordinare de

atac sunt îndreptate împotriva hotărîrilor definitive; Căile ordinare se înscriu în sistemul gradelor de justiţie, pe cînd căile extraordinare de atac sunt situate

în afara acestui sistem; Exercitarea căilor extraordinare de atac, sub aspectul titularilor lor, este cu mult mai restrînse decît cea

a căilor ordinare de atac; Termenele de exercitare a căilor extraordinare de atac sunt cu mult mai mari decît termenele de

exercitare a apelului său recursului.Între aceste căi de atac ordinare şi extraordinare sunt şi alte deosebiri, sub aspectul competenţei

funcţionale de soluţionare, sub aspectul efectelor pe care le produc etc..Căile de atac sunt o instituţie corectă tocmai în scopul preîntîmpinării erorilor în sfera de realizare a

jurisdicţiei. Ele sunt mijloace procesuale care primit un nou examen al procesului în care s-a pronunţat una sau mai multe hotărîri judecătoreşti în vederea desfiinţării totale sau parţiale a acestuia atunci cînd sunt greşite, în fapt şi în drept.

Principiul obligativităţii hotărîrilor instanţelor judecătoreştiLegislatorul Republicii Moldova a ridicat la rang de principiu caracterul obligatoriu al sentinţei

(hotărîrii) judecătoreşti, deoarece, în vederea realizării scopului procesului, se impune că orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale, să suporte consecinţele săvîrşirii infracţiunii sancţiunile aplicate.

Principiul obligativităţii hotărîrilor judecătoreşti este un principiu constituţional, care prin caracterul său obligatoriu asigură:

Ridicarea responsabilităţii judecătoreşti; Activitatea instanţelor judecătoreşti Controlul societăţii contribuie la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.Astfel, Constituţia Republicii Moldova prin art.120 prevede: Este obligatorie respectarea sentinţelor şi a altor hotărîri definitive ale instanţelor judecătoreşti, precum

şi colaborarea solicitată de acestea în timpul procesului, al executării sentinţelor şi a altor hotărîri judecătoreşti definitive.

„Hotărîrile instanţei judecătoreşti sunt obligatorii şi ne executarea lor atrage răspunderea, conform legii” – înscrie art.20 al Legii Republicii Moldova privind organizarea judecătorească.

Tot acest capitol, Legea Republicii Moldova cu privire la instanţele judecătoreşti economice prin art.8 stabileşte: „cerinţele formulate de executorii judecătoreşti în vederea executării hotărîrilor judecătoreşti sunt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice”.

Codul de procedură civilă al RM prin art.255, fixează: „Hotărîrea judecatătorească se execută, în modul stabilit de lege, după ce rămîne definitivă, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare.”

Caracterul obligatoriu a hotărîrii instanţelor judecătoreşti este prevăzut şi în Codul de procedură penală al RM art.467 – „Hotărîrile judecatoreşti definitive instanţelor sînt obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice din ţară şi au putere executorie pe intregul teritoriu al Republicii Moldova.”

„Colaborarea solicitată la executarea hotărîrilor judecătoreşti definitive este obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice.”

Caracterul obligatoriu se impune şi deciziei cu privire la aplicarea sancţiunii administrative, astfel, prin art.284 al Codului cu privire la contravenţiile administrative al RM, se stabileşte: „Decizia cu privire la aplicarea sancţiunii administrative este obligatorie pentru a fi executată de către organele, întreprinderile, instituţiile, organizaţiile de stat şi obşteşti de către persoanele cu funcţie de răspundere şi de către cetăţeni”.

31

Principiul obligativităţii hotărîrilor instanţelor judecătoreşti este proclamat în Constituţia Spaniei, art.118 – Hotărîrile judecătoreşti definitive sunt obligatorie, ca şi colaborarea cerută în cursul procesului şi în faţa de punere în executare a hotărîrilor.

Constituţia Republicii Portugheze prin art.208, prevede: „Hotărîrile judecătoreşti sunt obligatorie pentru toate instituţiile publice şi private şi au superioritate faţă de celelalte hotărîri oricăror altor organizaţii”.

Principul limbii de procedură şi a dreptului la interpretJudecarea cauzelor în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova se desfăşoară în limba

moldovenească.Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sunt

în drept să ia cunoştinţă de toate actele ce se efectuează, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.

Printr-o încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi în limba accesibilă majorităţii participanţilor la proces.

În cazul în care procesul se desfăşoară în altă limbă, instanţa întocmeşte obligatoriu hotărîrea şi în limba moldovenească.

La acest capitol Constituţia Republicii Moldova prin art.118, stabileşte: Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate

actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.În condiţiile legii, procedura judiciară se poate efectua într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea

persoanelor ce participă la proces.Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească în art.9, dispune: Procedura judiciară se desfăşoară în limba moldovenească.Persoanele care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească au dreptul de a lua cunoştinţă de toate

actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă prin interpret.Procedura judiciară se poate efectua într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea persoanelor ce participă

la proces.În cazul cînd procedura judiciară se efectuează în altă limbă, documentele procesuale juridice se

întocmesc în mod obligatoriu în limba moldovenească.Principiul dat, este enunţat în codurile procesual-civile şi penale.Astfel, Codul de procedură civilă al RM în art.24, fixează: Judecarea pricinilor civile în instanţele judecătoreşti se desfăşoară în limba moldovenească.Persoanele interesate în soluţionarea pricinii care nu posedă sau nu vorbesc limba moldovenească sînt în

drept să ia cunoştinţă de actele, de lucrările dosarului şi să vorbească în judecată prin interpret.Prin încheiere a instanţei, procesul se poate desfăşura şi într-o limbă acceptabilă pentru majoritatea

participanţilor la proces.În cazul în care procesul se desfăşoară în o altă limbă, instanţa emite hotărîrea în mod obligatoriu şi în

limba moldovenească.Actele procesuale care se înminează persoanelor interesate în soluţionarea pricinii se traduc, la

solicitarea lor, în limba procesului ori în limba la care acestea au recurs în proces. Iar, Codul de procedură penală al RM prin art.16 prevede: În desfăşurarea procesului penal se utilizează limba de stat.Persoana care nu posedă sau nu vorbeşte limba de stat are dreptul să ia cunoştinţa de toate actele şi

materialele dosarului, să vorbească în faţa organului de urmărire penală şi în instanţa de judecată prin interpret.

Procesul penal se poate, de asemenea, desfăşura în limba acceptată de majoritatea persoanelor care participă la proces. În acest caz, hotărîrile procesuale se întocmesc în mod obligatoriu şi în limba de stat.

Actele procedurale ale organului de urmărire penală şi cele ale instanţei de judecată se înmînează bănuitului, învinuitului, inculpatului, fiind traduse în limba lui maternă sau în limba pe care acesta o cunoaşte, în modul stabilit de prezentul cod.

Art.85 – Codul de procedură penală al RM, stabileşte funcţia de interpret, obligaţiile sale, precum şi răspunderea pe care o poartă.

Interpretul, este persoana, care, cunoscînd limbile necesare pentru traducere, este desemnată în acest scop de organul de cercetare penală, anchetatorul penal, procuror sau instanţa de judecată în cazurile, prevăzute de art.11 din prezentul Cod.

32

Interpretul este obligat să se prezinte la chemarea şi să facă traducerea completă şi exactă a ceea ce i s-a încredinţat.

În caz dacă a tradus intenţionat greşit, interpretul poartă răspunderea în conformitate cu art.196 din Codul penal, iar dacă nu se prezintă la chemare sau se sustrage de la îndeplinirea îndatoririlor sale, el poartă răspundere potrivit cu art.197 din Codul Penal.

Prevederile acestui articol se aplică şi persoanei, care înţelege semnele celor muţi sau surzi şi care a fost chemată să participe la proces.

În plan internaţional, limba de procedură şi a dreptului la interpret – Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.14, dispune: că orice persoană are dreptul „să beneficieze de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la şedinţa de judecată”.

Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în art.6, prevede: „Orice persoană are dreptul să fie asistat un mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere”.Colegialitatea şi unipersonalitatea examinării cauzelor în instanţele judecătoreşti.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova:Articolul 30. Compunerea instanţei de judecată (1) Judecarea cauzelor penale se înfăptuieşte de către instanţă în complet format din 3 judecători sau de

către un singur judecător. (2) În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur judecător, cu

excepţia cazurilor prevăzute în prezentul articol. (3) Cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora legea prevede

pedeapsă cu detenţiune pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.

(4) Cauzele penale deosebit de complicate, precum şi cele care prezintă o mare importanţă socială pot fi examinate, la decizia motivată a preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din 3 judecători.

(5) Apelurile şi recursurile împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel pentru a decide admisibilitatea, se judecă de către instanţele respective în complet format din 3 judecători.

(6) Colegiul lărgit al Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţei Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie, împotriva hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format din 5 judecători.

(7) Plenul Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile în anulare în complet format din cel puţin 2/3 din numărul total al judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie.

Articolul 31. Schimbarea completului de judecată (1) Completul de judecată format în condiţiile art.30 trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul judecării

cauzei, cu excepţia prevăzută în alin.(3). Dacă aceasta nu este posibil, completul poate fi schimbat pînă la începerea cercetării judecătoreşti.

(2) După începerea cercetării judecătoreşti, orice schimbare intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti.

(3) În cazul în care cauza se judecă în fond de un complet format din 3 judecători şi unul din aceştia nu poate participa în continuare la judecarea cauzei din motiv de boală îndelungată, deces sau din motivul eliberării din funcţie în condiţiile legii, acest judecător este înlocuit de un alt judecător şi cauza se judecă în continuare. Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă, şi pentru a se pregăti pentru participarea de mai departe în proces, însă înlocuirea judecătorului în condiţiile prezentului alineat nu necesită reluarea judecării cauzei de la început. Judecătorul este în drept să solicite repetarea unor acţiuni procesuale deja efectuate în şedinţă în lipsă lui dacă are de concretizat chestiuni suplimentare.

(4) Împuternicirile judecătorilor transferaţi, degrevaţi, detaşaţi, suspendaţi sau eliberaţi din funcţie în timpul judecării cauzelor penale aflate în fază de terminare se menţin, conform hotărîrii Consiliului Superior al Magistraturii, pînă la încheierea judecării cauzei respective.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova : Articolul 21. Judecarea unipersonală şi colegială a pricinilor (1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau în mod colegial, în

conformitate cu prevederile prezentului cod şi ale altor legi.(2) În instanţele de apel şi de recurs, pricinile civile se judecă de un complet de judecători.

33

Articolul 46. Completul de judecată (1) Pricinile civile se judecă în primă instanţă de un singur judecător sau de un complet din 3 judecători.

Problema judecării colegiale a pricinii se examinează de către preşedintele sauvicepreşedintele instanţei. (2) În instanţă de apel, pricinile se judecă de un complet compus dintr-un judecător (preşedinte al

şedinţei) şi alţi doi judecători.(3) Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit şi colegiul economic lărgit al Curţii Supreme de

Justiţie judecă recursurile în componenţa unui judecător (preşedinte) şi altor 4 judecători.(4) Plenul Curţii Supreme de Justiţie examinează recursurile în cazul desesizării colegiului lărgit, în

modul stabilit la art.442, cu participarea a cel puţin două treimi din numărul total de judecători ai Curţii Supreme de Justiţie.

Articolul 48. Soluţionarea colegială a problemelor (1) Toate problemele care apar în judecată se soluţionează colegial cu votul majorităţii judecătorilor.

Nici un judecător nu are dreptul să se abţină de la vot. Preşedintele şedinţei de judecată votează ultimul. Judecătorii se bucură de drepturi egale în soluţionarea problemelor care apar în examinarea pricinii şi emiterea hotărîrii. În caz de paritate de voturi la adoptarea unei hotărîri de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie, problema este considerată respinsă.

(2) Judecătorul care nu este de acord cu hotărîrea majorităţii semnează hotărîrea, dar este în drept să expună în scris opinie separată, care se înmînează preşedintelui şedinţei şi se anexează la dosar. Opinia separată nu se anunţă şi nu se citeşte în şedinţa de judecată.

Tema 3 : “Sistemul judiciar în Republica Moldova. Organele de administrare judecătorească”Tema 3. Sistemul judiciar în Republica Moldova. Organele de administrare judecătorească.

Plan:Partea I. Aspecte generale privind sistemul judiciar în Republica Moldova.

Noţiunea de sistem judiciar şi caracteristica lui generală.Elementele sistemului judiciar în Republica Moldova. Gradele de jurisdicţie şi modalităţile examinării cauzei judiciare.Modul de numire în funcţie a judecătorilor. Condiţiile necesare pentru numire.

Partea II. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova.Judecătoriile ordinare (raionale, de sector, municipale):

- Componenţa şi competenţa judecătoriei.- Preşedintele şi vicepreşedintele judecătoriei, drepturile şi obligaţiile.- Aparatul auxiliar al judecătoriei, structura şi atribuţiile.

Curţile de Apel- Componenţa şi competenţa Curţilor de Apel.- Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţilor de Apel, drepturile şi obligaţiile.

Curtea Supremă de Justiţie- Structura şi componenţa Curţii Supreme de Justiţie.- Atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie.

Subsistemul instanţelor judecătoreşti militare- Judecătoria militară.- Competenţa Curţii de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie în cauzele militare.

Subsistemul instanţelor judecătoreşti economice- Judecătoria Economică de Circumscripţie.- Curtea de Apel Economică.- Competenţa Curţii Supreme de Justiţie în cauzele privind litigiile economice.

Partea III. Organele de administrare judecătorească.1. Consiliul Superior al Magistraturii:

- Componenţa şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii- Colegiul de calificare şi Colegiul disciplinar: modul de formare, componenţa, durata mandatului şi

atribuţiile.2. Structura Ministerului Justiţiei şi funcţiile lui principale în domeniul administrării judecătoreşti.3. Institutul Naţional al Justiţiei.

34

Partea I. Aspecte generale privind sistemul judiciar în Republica Moldova.Modul de numire în funcţie a judecătorilor. Condiţiile necesare pentru numire.LEGE cu privire la statutul judecătoruluiActual, după absolvirea primei promoţii a Institutului Naţional al Justiţiei va fi abrogat:Articolul 6. Condiţiile pentru a candida la funcţia de judecător(1) La funcţia de judecător poate candida persoana care deţine exclusiv cetăţenia Republicii Moldova, are domiciliul în ţară şi întruneşte următoarele condiţii::a) are capacitate de exerciţiu;b) este licenţiat în drept;c) are vechime în specialitate juridică pentru funcţia la care candidează;d) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie; e) cunoaşte limba de stat;f) este apt din punct de vedere medical să exercite funcţia, conform certificatului medical de sănătate eliberat de comisia specializată a Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.(2) Poate fi numită judecător al judecătoriei persoana care a atins vîrsta de 30 de ani, are vechime în specialitate juridică de cel puţin 5 ani şi a susţinut cu succes examenul de capacitate.(3) Poate fi numită judecător al curţii de apel sau judecător al Curţii Supreme de Justiţie persoana care are o vechime în muncă în funcţia de judecător de cel puţin 6 ani şi, respectiv 10 ani.

După absolvirea primei promoţii a Institutului Naţional al Justiţiei va intra în vigoare: Articolul 6. Condiţiile pentru a candida la funcţia de judecător(1) La funcţia de judecător poate candida cetăţeanul Republicii Moldova, domiciliat permanent pe teritoriul ei, care întruneşte următoarele condiţii:a) are capacitate de exerciţiu;b) este licenţiat în drept;c) a absolvit Institutul Naţional al Justiţiei;d) nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie; e) cunoaşte limba de stat;f) este apt din punct de vedere medical să exercite funcţia, conform certificatului medical de sănătate eliberat de comisia specializată a Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.(2) Prin derogare de la prevederile alin.(1) lit.c), poate candida la funcţia de judecător persoana care a activat cel puţin ultimii 5 ani în calitate de deputat, membru al Curţii de Conturi, profesor titular de drept în instituţiile de învăţământ superior acreditate, procuror, anchetator, ofiţer de urmărire penală, avocat, avocat parlamentar, notar, jurisconsult, referent al judecătorului, executor judecătoresc, consultant (consilier) al instanţei judecătoreşti sau grefier, precum şi în funcţiile de specialitate juridică în aparatul Curţii Constituţionale, al Consiliului Superior al Magistraturii sau al autorităţilor publice, şi care a promovat examenul de capacitate, în condiţiile legii, în faţa colegiului de calificare. Numărul de locuri scoase la concurs pentru această categorie de candidaţi se stabileşte de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu poate depăşi 20 la sută din numărul total de locuri într-o perioadă de trei ani.(3) Poate candida la funcţia de judecător al curţii de apel sau judecător al Curţii Supreme de Justiţie persoana care are o vechime în muncă în funcţia de judecător de cel puţin 6 ani şi, respectiv 10 ani.

LEGE privind Institutul Naţional al JustiţieiArticolul 13. Concursul de admitere în Institut La concursul de admitere în Institut au dreptul să participe numai persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei de judecător, respectiv de procuror.

LEGE cu privire la statutul judecătoruluiDupă absolvirea primei promoţii a Institutului Naţional al Justiţiei se va exclude:Articolul 7. Vechimea în specialitate juridică pentru a candida la funcţia de judecător(1) În vechimea în specialitate juridică, ce permite a candida la funcţia de judecător, se includ perioadele pe parcursul cărora persoana licenţiată în drept a activat în funcţia de procuror, anchetator, ofiţer de urmărire penală, avocat, avocat parlamentar, notar, jurisconsult, consultant (consilier) al instanţei judecătoreşti, în

35

funcţiile de specialitate juridică în aparatul Curţii Constituţionale, al Consiliului Superior al Magistraturii, al autorităţilor publice, precum şi în fostul arbitraj.(2) Pentru a fi numit judecător de instrucţie persoana, în afară de faptul că trebuie să întrunească condiţiile suplimentare prevăzute la alin.(1), trebuie să aibă o vechime în funcţie de procuror, anchetator sau ofiţer de urmărire penală de cel puţin 5 ani ori de judecător de cel puţin 3 ani. (3) În vechimea în specialitate juridică se includ, de asemenea, perioadele cînd persoana licenţiată în drept a exercitat mandatul de deputat, a activat în calitate de membru al Curţii de Conturi, de profesor titular de drept în instituţiile de învăţămînt superior, de executor judecătoresc, de grefier.

Articolul 9. Concursul pentru suplinirea posturilor de judecător (1) Toate posturile de judecător pot fi ocupate doar pe bază de concurs. Consiliul Superior al Magistraturii asigură publicarea periodică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a informaţiei privind posturile vacante de judecător în instanţele judecătoreşti, în vederea ocupării acestor posturi. (2) Concursul pentru suplinirea posturilor vacante de judecător este organizat de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza regulamentului aprobat de acesta, care trebuie să prevadă criterii obiective de selectare a celor mai buni candidaţi. Data, locul şi modul de desfăşurare a concursului se comunică cu cel puţin 90 de zile înainte de data concursului, prin intermediul mass-mediei şi prin pagina web din internet.(3) Absolvenţii Institutului Naţional al Justiţiei participă la concursul pentru suplinirea posturilor vacante de judecător pe baza atestatului, conform mediei generale obţinute. Persoanele care au vechimea necesară în specialitatea juridică pentru a candida la funcţia de judecător participă la concurs pe baza rezultatelor examenului de capacitate, susţinut, în condiţiile legii, în faţa colegiului de calificare. (4) Pentru fiecare categorie de persoane menţionate la alin.(3), concursul este organizat în conformitate cu numărul de posturi vacante repartizate de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru fiecare categorie separat.

Articolul 10. Înregistrarea candidatului la concursul pentru suplinirea postului de judecător(1) Pentru a participa la concursul pentru suplinirea postului de judecător, candidatul adresează, în termen de 60 de zile de la publicarea datei concursului, o cerere scrisă Consiliului Superior al Magistraturii, care îl înregistrează în calitate de participant la concurs.(2) Pentru a participa la concurs, candidatul depune următoarele acte:a) curriculum vitae;b) copia diplomei;c) atestatul de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei (în cazul existenţei acestuia);d) copia carnetului de muncă (în cazul existenţei acestuia);e) cazierul judiciar;f) certificatul medical de sănătate;g) declaraţia cu privire la venituri şi proprietate;h) referinţa de la ultimul loc de lucru sau de studii.

Articolul 11. Numirea judecătorului în funcţie(1) Judecătorii judecătoriilor, inclusiv ai judecătoriilor specializate, judecătorii de instrucţie şi judecătorii curţilor de apel se numesc în funcţie, din numărul candidaţilor selectaţi prin concurs, de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Candidaţii selectaţi, care întrunesc condiţiile specificate la art.6, se numesc în funcţia de judecător iniţial pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii sînt numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă de 65 de ani. (2) Judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi de către Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.(3) Preşedintele Republicii Moldova poate respinge o singură dată candidatura propusă de către Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea în funcţia de judecător pe 5 ani sau pînă la atingerea plafonului de vîrstă şi numai în cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare de către acesta a legislaţiei sau de încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui.(4) Refuzul de numire în funcţie sau de reconfirmare în funcţie se face în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. În cazul apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară,

36

Preşedintele Republicii Moldova anunţă Consiliul Superior al Magistraturii despre prelungirea termenului indicat cu 15 zile. (5) La propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii, Preşedintele Republicii Moldova emite un decret privind numirea în funcţia de judecător pe 5 ani sau pînă la atingerea plafonului de vîrstă în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii repetate.

Articolul 12. Jurămîntul judecătorului(1) Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, judecătorul este obligat să depună următorul jurămînt:"Jur să respect Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-mi îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin". (2) Jurămîntul se depune în termen de 10 zile de la numirea în funcţie, în şedinţă solemnă în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, după citirea comunicării actului de numire.(3) Despre depunerea jurămîntului se încheie un proces-verbal, care se semnează de preşedintele şedinţei Consiliului Superior al Magistraturii şi de persoana care a depus jurămîntul.(4) Depunerea jurămîntului nu e necesară în cazul promovării sau transferării judecătorului în altă funcţie în altă instanţă judecătorească. (5)Actele efectuate de judecător înainte de depunerea jurămîntului sînt nule.(6) Nu se admite la depunerea jurămîntului judecătorul care nu a îndeplinit condiţiile art. 8.

Partea II. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti din Republica Moldova.1. Judecătoriile ordinare (raionale, de sector, municipale):

Componenţa şi competenţa judecătoriei.LEGE privind organizarea judecătoreascăArticolul 25. Judecătoriile

Judecătoriile funcţionează în sectoare stabilite prin lege. Judecătoriile şi localităţile din raza de activitate a acestora se stabilesc conform anexei nr.2.

În prezent pe teritoriul R.M. funcţionează 46 de judecătorii.Articolul 26. Competenţa judecătoriilorJudecătoriile judecă toate cauzele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.Codul de procedura penala al Republicii MoldovaArticolul 36. Competenţa judecătoriei Judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe, precum şi demersurile şi plîngerile împotriva hotărîrilor şi acţiunilor organului de urmărire penală, examinează chestiuni legate de executarea sentinţei şi alte chestiuni date prin lege în competenţa sa.Codul de procedura civilă al Republicii MoldovaArticolul 32. Competenţa judecătoriilor (1) Ca instanţe de drept comun, judecătoriile judecă în primă instanţă pricinile date prin lege în competenţa instanţelor de drept comun, pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuitul civil, cu excepţia celor ce ţin de competenţa unor alte instanţe de drept comun.(2) Judecătoriile, ca instanţe de contencios administrativ, examinează:a) litigiile privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi privind legalitatea actelor administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sate (comune), oraşe, raioane, de funcţionarii publici din cadrul acestora, precum şi de persoanele de drept privat de orice nivel, care prestează servicii de interes public;b) cererile privind constatarea circumstanţelor care justifică suspendarea activităţii consiliului local de nivelul întîi;c) contestaţiile în materie electorală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe judecătoreşti;d) litigiile cu privire la refuzul organelor notariale de a îndeplini anumite acte notariale.Codul cu privire la Contravenţiile Administrative Articolul 209. Instanţele judecătoreşti

Instanţele judecătoreşti examinează toate cazurile cu privire la contravenţiile administrative, cu excepţia celor atribuite prin prezentul cod la competenţa altor organe.

Cazurile cu privire la contravenţiile administrative prevăzute de articolele 200/7 şi 200/8 din prezentul Cod se examinează de către instanţa de judecată în privinţa căreia au fost comise contravenţiile, iar cazurile cu

37

privire la contravenţia administrativă prevăzută de articolul 200/11 se examinează de instanţa de judecată împuternicită cu executarea hotărîrii.

Componenţa judecătoriei.Judecătoriile (raionale, de sector, municipale) sunt compuse din:

LEGE privind organizarea judecătorească:Articolul 27. Preşedintele judecătoriei(1) Preşedintele judecătoriei:a) judecă procesele şi prezidează şedinţele de judecată;b) organizează activitatea judecătoriei pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil, constituie complete de judecată, distribuie judecătorilor alte sarcini;c) conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare şi de ţinere a statisticii judiciare şi prezintă informaţii asupra acestor activităţi Curţii Supreme de Justiţie şi, respectiv Ministerului Justiţiei;d) numeşte şi eliberează din funcţie angajaţii aparatului judecătoriei;e) asigură activitatea organizatorică a judecătoriei;f) organizează munca de perfecţionare a funcţionarilor din aparatul judecătoriei, organizează stagieri şi activităţi de instruire în cadrul instanţei în contextul programei de instruire iniţială şi continuă;g) constituie, după caz, complete pentru judecarea unor cauze privind anumite materii sau categorii de persoane;h) în caz de lipsă motivată a judecătorului de instrucţie sau în caz de admitere a cererii de recuzare a acestuia, numeşte un judecător cu experienţă pentru a exercita atribuţiile lui, iar în caz de lipsă a judecătorului de instrucţie pe o perioadă mai îndelungată, pentru exercitarea atribuţiilor lui numeşte un judecător cu experienţă cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii;i) exercită controlul asupra lucrului cancelariei;j) organizează repartizarea aleatorie a cauzelor parvenite în instanţă spre examinare judecătorilor sau, după caz, completelor de judecată, iar în cazul cînd judecătorul sau completul căruia i-a fost repartizată cauza este în imposibilitatea de a continua judecarea cauzei, redistribuie cauza altui judecător sau complet de judecată;k) examinează petiţiile şi plângerile ce ţin de conduita şi etica judecătorului; l) informează Consiliul Superior al Magistraturii despre abaterile disciplinare ale judecătorilor din instanţă; m) prezintă, pentru coordonare, Consiliului Superior al Magistraturii programul concediilor de odihnă anuale ale judecătorilor, acordă concediile de odihnă anuale şi recheamă din concediu, în condiţiile legii; n) este ordonatorul mijloacelor financiare ale judecătoriei şi organizează gestionarea eficientă a lor;o) aprobă statul de funcţii al aparatului instanţei judecătoreşti, coordonat cu Ministerul Justiţiei; p) desemnează în judecătorie un judecător responsabil pentru relaţiile cu mass-media;q) exercită alte atribuţii, conform legii. (2) Funcţiile preşedintelui judecătoriei sînt exercitate, în absenţa sa, de către vicepreşedinte sau, după caz, de unul dintre judecători.Articolul 16. Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti(1) Instanţele judecătoreşti sînt conduse de cîte un preşedinte, care, pe lîngă atribuţiile de judecător, exercită atribuţii de administraţie.(2) Preşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sînt ajutaţi de vicepreşedinţi. (3) Preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sînt numiţi în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani.Aceştia pot deţine funcţiile respective pe durata a cel mult două mandate succesiv.Articolul 28. Vicepreşedintele judecătorieiVicepreşedintele judecătoriei:a) judecă procesele şi prezidează şedinţele de judecată;b) în cazul absenţei preşedintelui judecătoriei exercită funcţiile acestuia;c) îndeplineşte alte atribuţii, conform legii.Articolul 45. Structura aparatului instanţei judecătoreşti(1) Aparatul instanţelor judecătoreşti se constituie din cancelarie, arhivă, secţia administrativă şi de documentare şi din alte servicii. (2) Structura şi statul de funcţii al aparatului instanţei judecătoreşti se stabilesc de Ministerul Justiţiei.(3) Personalul aparatului este numit şi eliberat din funcţie de către preşedintele instanţei judecătoreşti.

38

(4) Personalul aparatului instanţei judecătoreşti este obligat să respecte atribuţiile de serviciu, etica profesională şi confidenţialitatea informaţiei obţinute în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu.(5) Pentru divulgarea informaţiei confidenţiale de serviciu, personalul aparatului instanţei judecătoreşti poartă răspundere în condiţiile legii.Articolul 46. Cancelaria şi arhivaCancelaria şi arhiva asigură lucrările de secretariat la înfăptuirea justiţiei, generalizarea practicii judiciare, analiza statisticii judiciare, precum şi alte lucrări necesare bunei desfăşurări a activităţii instanţei.Articolul 47. Serviciul documentare(1) Serviciul documentare ţine evidenţa legislaţiei, a jurisprudenţei, precum şi gestiunea bibliotecii.(2) Asistenţa de documentare este exercitată de către consultanţi.Articolul 48. Grefierul instanţei judecătoreşti(1) Cauzele în materie civilă şi penală, iar în cazurile prevăzute de lege şi alte cauze, se judecă cu participarea grefierului.(2) Modul de organizare a activităţii grefierilor, drepturile şi îndatoririle acestora se stabilesc în condiţiile legii.(3) Grefierul instanţei judecătoreşti are statut de funcţionar public.Articolul 48/1. Interpretul, traducătorul instanţei judecătoreşti(1) În cazurile prevăzute de legea procesuală, cauzele se judecă cu participarea interpretului, traducătorului. Modul de organizare a activităţii, drepturile şi îndatoririle interpretului, traducătorului se stabilesc în condiţiile legii.(2) Interpretul, traducătorul instanţei judecătoreşti au statut de funcţionar public.Articolul 49. Serviciul administrativServiciul administrativ are în grijă gospodărirea localurilor şi asigurarea condiţiilor materiale pentru desfăşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti, precum şi gestiunea bunurilor.Articolul 50. Poliţia judecătorească(1) Instanţele judecătoreşti dispun de poliţie judecătorească, pusă în serviciul lor de Ministerul Justiţiei. (2) Necesarul de personal al poliţiei judecătoreşti, mijloacele pentru întreţinerea ei şi regulamentul de serviciu se aprobă de Guvern la propunerea Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii. (3) Poliţia judecătorească:a) asigură paza localurilor, a altor bunuri ale instanţelor judecătoreşti, securitatea judecătorilor, a celorlalţi participanţi la proces, ordinea publică în sediul instanţei şi la şedinţele de judecată;b) execută aducerea forţată în instanţa judecătorească a persoanelor care se eschivează să se prezinte;c) exercită controlul persoanelor la intrarea şi la ieşirea din sediul instanţei judecătoreşti, inclusiv controlul corporal, în condiţiile legii;d) acordă asistenţă, potrivit legii, executorilor judecătoreşti în procesul efectuării actelor de executare;e) asigură interacţiunea cu serviciile de escortare în instanţele judecătoreşti a persoanelor aflate sub arest, în probleme ce ţin de securitatea şi paza acestora;f) preîntîmpină şi asigură curmarea infracţiunilor şi contravenţiilor administrative în instanţele judecătoreşti şi în procesul efectuării actelor de executare;g) execută deciziile şi indicaţiile preşedinţilor instanţelor judecătoreşti, iar în cazul şedinţelor de judecată, deciziile şi indicaţiile preşedintelui completului de judecată;h) îndeplineşte şi alte însărcinări legate de înfăptuirea justiţiei.Articolul 17. Judecarea cauzelor(1) Cauzele în materie civilă, penală şi de altă natură se judecă în primă instanţă de un judecător sau de un complet din 3 judecători.Articolul 18. Constituirea completului de judecată(1) Completul de judecată se constituie de către preşedintele (vicepreşedintele) instanţei la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor completului se face în cazuri excepţionale, pe baza criteriilor obiective stabilite prin regulamentul aprobat de către Consiliul Superior al Magistraturii..(2) În caz de necesitate, preşedintele (vicepreşedintele) instanţei constituie complete specializate pentru judecarea cauzelor privind anumite materii sau categorii de persoane.

39

2. Curţile de ApelComponenţa şi competenţa Curţilor de Apel.

LEGE privind organizarea judecătoreascăArticolul 35. Curţile de apel(1) Fiecare curte de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie care cuprinde mai multe judecătorii. (2) Curţile de apel, judecătoriile din circumscripţia lor, localitatea lor de reşedinţă sînt prevăzute la anexa nr.3.În prezent teritoriul R.M. este împărţit în 5 circumscripţii jurisdicţionale după competenţă generală (Bălţi, Chişinău, Comrat, Cahul, Bender). Curţile de Apel îşi au sediul respectiv în Bălţi, Chişinău, Comrat, Cahul, Căuşeni.

LEGE privind organizarea judecătoreascăArticolul 36. Competenţa curţilor de apelCurţile de apel:a) judecă cauzele şi cererile date prin lege în competenţa lor;b) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătoriile din circumscripţia lor;c) generalizează practica judiciară;d) exercită alte atribuţii, conform legii.Codul de procedura penala al Republicii MoldovaArticolul 38. Competenţa curţii de apelCurtea de apel:1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile prevăzute de Codul penal în art.135-144, 278, 279, 283, 284, 337-343;2) ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii, inclusiv de judecătoria militară; 3) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor judecătoriilor, care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel;4) soluţionează conflictele de competenţă apărute între judecătorii;5) judecă cazurile de revizuire, date prin lege în competenţa sa.Codul de procedura civilă al Republicii MoldovaArticolul 33. Competenţa curţilor de apel (1) Ca instanţe de drept comun, curţile de apel judecă în primă instanţă pricinile civile privind:a) apărarea drepturilor de autor şi drepturilor conexe, dreptului asupra invenţiilor, mărcilor de produs şi mărcilor de serviciu, indicaţiilor geografice (inclusiv a denumirilor de origine), desenelor şi modelelor industriale, soiurilor de plante, topografiilor circuitelor integrate, numelor comerciale, reprimării concurenţei neloiale, indiferent de calitatea persoanei; b) contestarea hotărîrilor Comisiei de Apel a Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală emise în litigiile din domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale;c) declararea legalităţii unei greve;d) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor judecătoreşti străine;e) lichidarea şi suspendarea activităţii asociaţiilor obşteşti de nivel republican;f) încuviinţarea adopţiei copilului de către cetăţeni ai Republicii Moldova domiciliaţi în străinătate şi de către cetăţeni străini şi apatrizi.(2) Curţile de apel de drept comun judecă în primă instanţă litigiile privind contestările actelor juridice cu caracter normativ, hotărîrilor, acţiunilor (inacţiunilor) autorităţilor administraţiei publice din municipii, ale consiliului municipal şi primăriei municipiului Chişinău, ale funcţionarilor publici din cadrul acestora, ce lezează drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale cetăţenilor şi organizaţiilor.(3) În afară de litigiile prevăzute la alin.(2), Curtea de Apel Chişinău examinează în primă instanţă litigiile de contencios administrativ:a) privind legalitatea actelor administrative cu caracter individual emise de Parlament, de Preşedintele Republicii Moldova şi de Guvern, prin care sînt vătămate în drepturi şi interese legitime persoanele fizice şi juridice, în afara celor exceptate prin lege;b) privind nesoluţionarea în termen legal a unei cereri referitor la legalitatea actelor administrative emise de organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, în afara celor exceptate prin lege, precum şi legalitatea hotărîrilor Comisiei Electorale Centrale;

40

c) privind verificarea legalităţii hotărîrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în cazurile prevăzute de lege;d) privind păstrarea secretului de stat.(4) Curtea de Apel Comrat verifică, de asemenea, legalitatea actelor administrative emise de autorităţile publice ale unităţii teritoriale autonome Găgăuzia.(5) Curţilor de apel le pot fi atribuite prin lege şi alte categorii de pricini spre judecare în primă instanţă.Articolul 37. Componenţa Curţii de Apel(1) Curţile de apel pot fi formate din mai multe colegii, după categoria cauzelor, sau dintr-un singur colegiu mixt.(De regulă în cadrul Curţilor de Apel funcţionează 2 colegii: Penal şi Civil.) (2) Colegiile se constituie din judecătorii Curţii de Apel. Componenţa colegiilor este aprobată de preşedintele Curţii prin ordin la începutul fiecărui an. Componenţa completului de judecată poate fi modificată doar în condiţiile Codului de procedură penală, ale Codului de procedură civilă şi ale Codului cu privire la contravenţiile administrative, prin încheiere motivată. Preşedintele curţii de apel are dreptul să dispună, după caz, antrenarea judecătorilor din colegiu la judecarea unor cauze în alt colegiu. (3) Colegiile sînt conduse de vicepreşedinţii Curţii de Apel.

Structura aparatului Curţilor de Apel este similară cu cea a judecătoriilor.Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţilor de Apel, drepturile şi obligaţiile.

LEGE privind organizarea judecătoreascăArticolul 39. Preşedintele Curţii de Apel(1) Preşedintele Curţii de Apel:a) organizează repartizarea aleatorie a cauzelor parvenite în instanţă spre examinare judecătorilor sau, după caz, completelor de judecată, iar în cazul cînd judecătorul sau completul căruia i-a fost repartizată cauza este în imposibilitatea de a continua judecarea cauzei, redistribuie cauza altui judecător sau complet de judecată;b) judecă procesele şi poate prezida şedinţele de judecată ale colegiilor;c) conduce activitatea colegiilor curţii de apel şi a aparatului ei, organizează activitatea Curţii pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil, distribuie judecătorilor alte sarcini;d) delimitează atribuţiile vicepreşedinţilor;e) numeşte şi eliberează din funcţie angajaţii aparatului Curţii;f) examinează petiţii şi plîngeri ce ţin de conduita şi etica judecătorului;g) informează Consiliul Superior al Magistraturii despre abaterile disciplinare ale judecătorilor din instanţă;h) asigură activitatea organizatorică a Curţii de Apel, perfecţionarea funcţionarilor din aparatul Curţii, organizează stagieri şi activităţi de instruire în cadrul instanţei în contextul programei de instruire iniţială şi continuă;i) conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare şi de analiză a statisticii judiciare şi prezintă informaţii asupra acestei activităţi Curţii Supreme de Justiţie şi, respectiv Ministerului Justiţiei;j) prezintă, pentru coordonare, Consiliului Superior al Magistraturii programul concediilor de odihnă anuale ale judecătorilor, acordă concediile de odihnă anuale şi recheamă din concediu, în condiţiile legii;k) este ordonatorul mijloacelor financiare ale curţii şi organizează gestionarea eficientă a lor;l) aprobă statul de funcţii al aparatului curţii de apel, coordonat cu Ministerul Justiţiei;m) desemnează în curtea de apel un judecător responsabil pentru relaţiile cu mass-media;n) exercită alte atribuţii, conform legii. (2) Funcţiile preşedintelui Curţii de Apel sînt exercitate, în absenţa sa, de către unul dintre vicepreşedinţi, numit de acesta.Articolul 40. Vicepreşedintele Curţii de ApelVicepreşedintele Curţii de Apel este concomitent preşedinte al colegiului Curţii şi exercită următoarele funcţii:a) judecă procesele şi prezidează şedinţele de judecată ale colegiului pe care îl conduce sau numeşte în acest scop un judecător al Curţii de Apel;b) conduce, în conformitate cu atribuţiile ce îi revin, activitatea colegiului şi a aparatului Curţii de Apel, organizează activitatea colegiului pentru asigurarea judecării cauzelor în termen rezonabil;c) solicită judecătoriilor dosarele pentru generalizarea practicii judiciare;d) exercită alte atribuţii, conform legii.Articolul 16. Preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor judecătoreşti

41

(1) Instanţele judecătoreşti sînt conduse de cîte un preşedinte, care, pe lîngă atribuţiile de judecător, exercită atribuţii de administraţie.(2) Preşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sînt ajutaţi de vicepreşedinţi. (3) Preşedinţii şi vicepreşedinţii judecătoriilor şi ai curţilor de apel sînt numiţi în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pe un termen de 4 ani.Aceştia pot deţine funcţiile respective pe durata a cel mult două mandate succesiv.

3. Curtea Supremă de Justiţie- Structura şi componenţa Curţii Supreme de Justiţie.

LEGE cu privire la Curtea Supremă de JustiţieArticolul 1. Curtea Supremă de Justiţie - organul suprem al puterii judecătoreşti(1) Justiţia în Republica Moldova se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin alte instanţe

judecătoreşti în conformitate cu Constituţia, Legea privind organizarea judecătorească, Legea cu privire la statutul judecătorului şi alte acte legislative.

(2) Curtea Supremă de Justiţie este instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele judecătoreşti, soluţionarea litigiilor apărute în cadrul aplicării legilor, garantează responsabilitatea statului faţă de cetăţean şi a cetăţeanului faţă de stat.

(3) Prin activitatea sa Curtea Supremă de Justiţie asigură respectarea principiului prezumţiei nevinovăţiei şi principiului supremaţiei legii, contribuie la constituirea unui stat de drept.(4) Curtea Supremă de Justiţie este unica instanţă judecătorească supremă. Sediul Curţii Supreme de Justiţie este în municipiul Chişinău.

Articolul 4. Componenţa Curţii Supreme de Justiţie(1) Curtea Supremă de Justiţie este compusă din preşedinte, trei vicepreşedinţi, care sînt concomitent

preşedinţi ai Colegiului Civil şi de Contencios Administrativ, Colegiului Economic şi, respectiv, Colegiului Penal, şi 45 judecători (dintre care trei judecători exercită concomitent şi funcţia de vicepreşedinte al colegiului) care îşi desfăşoară activitatea în colegii şi în cadrul Plenului Curţii.

(2) În Curtea Supremă de Justiţie activează 7 judecători asistenţi.(3) Fiecare judecător al Curţii Supreme de Justiţie este asistat de un referent, care este licenţiat în drept,

cu o vechime în specialitate juridică de cel puţin 3 ani şi se selectează în bază de concurs.(4) În cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează aparatul preşedintelui Curţii, direcţia de

generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciare, direcţia de evidenţă a legislaţiei şi informatică, direcţia grefei, direcţia documentare şi direcţia economico-administrativă.

Articolul 5. Consiliul Ştiinţific Consultativ(1) Pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie activează Consiliul Ştiinţific Consultativ, format din savanţi şi

practicieni în domeniul jurisprudenţei.(2) Regulamentul Consiliului Ştiinţific Consultativ se aprobă de către Plenul Curţii Supreme de Justiţie. Articolul 6. Conducerea Curţii Supreme de Justiţie

Conducerea Curţii Supreme de Justiţie este exercitată de către preşedintele Curţii, vicepreşedinţii Curţii, care sînt concomitent preşedinţi ai Colegiului Civil şi de Contencios Administrativ, Colegiului Economic şi, respectiv, Colegiului Penal, şi de către cei trei vicepreşedinţi ai colegiilor respective.

Articolul 7. Atribuţiile Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie(1) Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie exercită următoarele atribuţii:a) convoacă şi prezidează şedinţele Plenului Curţii, prezidează completul de judecată, asigură

executarea hotărîrilor adoptate;b) numeşte judecătorii Curţii responsabili de întocmirea rapoartelor asupra cauzelor ce se vor judeca în

Plen;c) propune spre aprobare Plenului obligaţiile de serviciu ale vicepreşedinţilor Curţii - preşedinţi ai

colegiului şi vicepreşedinţilor colegiului;d) coordonează lucrul colegiului lărgit al Curţii, al judecătorilor asistenţi, numeşte membrii Curţii

responsabili pentru întocmirea rapoartelor asupra cauzelor de complexitate deosebită ce se vor judeca în colegii;

e) coordonează lucrul de generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciare şi face propuneri Plenului privitor la darea hotărîrilor explicative;

f) organizează efectuarea altor lucrări ce ţin de competenţa Curţii;

42

g) reprezintă Curtea Supremă de Justiţie în relaţiile cu alte autorităţi şi instituţii publice atît din ţară, cît şi de peste hotare;

h) informează Consiliul Superior al Magistraturii asupra posturilor vacante de membri ai Curţii şi de judecători asistenţi, aprobă lista funcţiilor, care urmează să fie suplinite în bază de concurs;

i) în conformitate cu legea numeşte şi eliberează din funcţie angajaţii aparatului Curţii, asigură respectarea disciplinei de către aceştia şi aplică, după caz, sancţiuni disciplinare faţă de ei;

j) este ordonatorul mijloacelor financiare ale Curţii;k) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.(2) Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie emite ordine şi dispoziţii.(3) În absenţa Preşedintelui Curţii, funcţiile acestuia le exercită unul dintre

vicepreşedinţi, în temeiul unei dispoziţii emise de Preşedintele Curţii.Articolul 8. Atribuţiile preşedintelui şi vicepreşedintelui colegiului(1) Colegiul Civil şi de Contencios Administrativ, Colegiul Economic

şi Colegiul Penal sînt conduse de cîte un preşedinte şi un vicepreşedinte avînd următoarele atribuţii:a) prezidează completul de judecată;b) fixează termenele de desfăşurare a şedinţelor de judecată în cauzele date prin lege în competenţa

colegiului şi repartizează dosarele membrilor colegiului, organizează pregătirea şi desfăşurarea şedinţelor de judecată şi asigură executarea hotărîrilor judecătoreşti;

c) formează completele de judecată şi programează şedinţele acestora;d) aprobă programul de participare a judecătorilor asistenţi la şedinţele de judecată;e) informează Preşedintele Curţii asupra cauzelor de complexitate deosebită judecarea cărora, conform

legii, cere întocmirea rapoartelor de către membrii Curţii sau judecătorii asistenţi;f) organizează activitatea colegiului în limitele prevăzute de lege;g) stabileşte obligaţiile de serviciu ale angajaţilor aparatului Curţii, care deservesc colegiul,

efectuează, după caz, transferarea angajaţilor în cadrul colegiului şi modificarea obligaţiilor lor de serviciu;

h) organizează lucrul de generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciare şi prezintă rezultatele pentru dezbateri la şedinţele colegiului, face propuneri Plenului privitor la darea hotărîrilor explicative;

i) organizează executarea dispoziţiilor Plenului şi Preşedintelui Curţii, în conformitate cu legea;j) prezintă Plenului informaţii privind activitatea colegiului;k) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.

(2) Repartizarea atribuţiilor între preşedintele şi vicepreşedintele colegiului se efectuează de către Plen la propunerea Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie.

Articolul 9. Numirea în funcţie a preşedintelui, vicepreşedinţilor, judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie

(1) Preşedintele, vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie - preşedinţi ai colegiilor, vicepreşedinţii colegiilor şi judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie de Parlament, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 30 de zile. Preşedintele şi vicepreşedinţii Curţii Supreme de Justiţie - preşedinţi ai colegiilor, vicepreşedinţii colegiilor Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie pe un termen de 4 ani. În cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare a legislaţiei de către acesta sau de încălcare a procedurilor legale de selectare şi promovare a lui, Consiliul Superior al Magistraturii este anunţat de către Preşedintele Parlamentului, în temeiul unui aviz al Comisiei juridice, pentru numiri şi imunităţi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii. În cazul apariţiei unor circumstanţe care necesită o examinare suplimentară sau în cazul vacanţei Parlamentului, Consiliul Superior al Magistraturii este anunţat despre prelungirea acestui termen cu 15 zile sau pînă la începutul sesiunii.(2) Parlamentul examinează propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii şi, în termen de 30 de zile de la data parvenirii acesteia, adoptă o hotărîre privind numirea în funcţia de preşedinte, vicepreşedinte sau judecător al Curţii Supreme de Justiţie.

Articolul 10. Durata mandatului judecătorilor Curţii Supreme de JustiţieJudecătorii Curţii Supreme de Justiţie sînt numiţi în funcţie pînă la atingerea plafonului de vîrstă - 65 de

ani.Articolul 18. Statutul judecătorilor asistenţi(1) Judecătorii asistenţi fac parte din corpul magistraţilor şi au statut de judecător al curţii de apel.

43

(2) Condiţiile de numire şi promovare a judecătorilor asistenţi, drepturile şi răspunderea disciplinară a lor, precum şi alte cerinţe faţă de aceştia sînt reglementate de Legea cu privire la statutul judecătorului.

(3) Judecătorii asistenţi sînt asimilaţi în retribuirea muncii şi în facilităţi cu judecătorii curţii de apel.(4) Judecătorii asistenţi beneficiază concomitent de dreptul la salariul funcţiei, la sporurile şi

suplimentele care li se cuvin, precum şi la pensie sau indemnizaţie lunară viageră. La eliberarea din funcţie aceste persoane au dreptul la recalcularea pensiei sau indemnizaţiei lunare viagere.

Articolul 19. Numirea judecătorilor asistenţi Judecătorii asistenţi sînt numiţi în funcţie de către Preşedintele Republicii Moldova

din rîndul magistraţilor care au o vechime în magistratură de cel puţin 7 ani.Articolul 20. Atribuţiile prim-judecătorului asistentPrim-judecătorul asistent este subordonat Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi are următoarele

atribuţii:a) coordonează activitatea judecătorilor asistenţi ai Curţii şi angajaţilor aparatului Curţii, care deservesc

Plenul;b) întocmeşte rapoarte asupra cauzelor în cazurile prevăzute de lege, participă la şedinţele Plenului Curţii

şi coordonează activitatea de pregătire a şedinţelor, de redactare şi de organizare a executării hotărîrilor Plenului;

c) coordonează activitatea Direcţiei de generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciare, precum şi a Direcţiei de evidenţă a legislaţiei şi informatică;

d) îndeplineşte alte funcţii de asigurare a activităţii Curţii, dispuse de Preşedintele Curţii.Articolul 21. Atribuţiile judecătorilor asistenţiJudecătorii asistenţi care participă la şedinţele de judecată au următoarele atribuţii:a) întocmesc rapoarte asupra cauzelor în cazurile prevăzute de lege şi participă la deliberare cu vot

consultativ;b) pregătesc şedinţele de judecată şi asigură desfăşurarea lor;c) asigură judecătorii cu actele juridice necesare;d) participă la întocmirea hotărîrilor judecătoreşti;e) îndeplinesc alte funcţii dispuse de Preşedintele Curţii, de preşedinţii şi vicepreşedinţii colegiilor

respective.Articolul 22. Aparatul Preşedintelui CurţiiAparatul Preşedintelui Curţii asigură activitatea Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie de menţinere a

relaţiilor de colaborare cu alte ramuri ale puterii, cu instituţii de specialitate naţionale şi internaţionale, cu comunitatea juridică ştiinţifică şi de cercetări, cu mass-media, precum şi exercitarea altor atribuţii ce ţin de competenţa Preşedintelui Curţii.

Articolul 22/1. Direcţia de generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciareDirecţia de generalizare a practicii judiciare şi analiză a statisticii judiciare, condusă de un judecător

asistent, are următoarele atribuţii:a) asigură generalizarea practicii judiciare conform programelor aprobate şi prezintă rezultatele

generalizării colegiilor respective;b) pregăteşte proiectele hotărîrilor cu caracter explicativ ale Plenului;c) efectuează analiza statisticii judiciare;d) îndeplineşte alte funcţii ce ţin de competenţa direcţiei.Articolul 23. Direcţia de evidenţă a legislaţiei şi informatică Direcţia de evidenţă a legislaţiei şi informatică, condusă de un judecător asistent, are următoarele

atribuţii:a) ţine evidenţa legislaţiei;b) selectează şi sistematizează practica judiciară;c) creează banca de date a legislaţiei şi practicii judiciare pentru întregul sistem judecătoresc;d) asigură editarea "Buletinului Curţii Supreme de Justiţie";e) asigură funcţionarea bibliotecii Curţii;f) formulează observaţii şi propuneri asupra proiectelor de legi prezentate pentru avizare;g) îndeplineşte alte funcţii ce ţin de competenţa direcţiei.Articolul 23/1. Direcţia grefei Direcţia grefei se compune din secţii în număr egal cu cel al colegiilor Curţii şi are următoarele

atribuţii:

44

a) furnizează Curţii prestaţiile administrative şi juridice necesare;b) asistă colegiile la îndeplinirea atribuţiilor ce le revin acestora;c) serveşte drept intermediar pentru comunicările şi notificările ce decurg din examinarea preventivă a

recursurilor în cauzele ce sînt supuse sau urmează a fi supuse examinării;d) îndeplineşte alte funcţii în condiţiile legii.Articolul 24. Direcţia economico-administrativăDirecţia economico-administrativă are următoarele atribuţii:a) pregăteşte proiectul statului de funcţii al Curţii;b) elaborează proiectul bugetului Curţii şi asigură executarea lui;c) exercită activitatea financiar-contabilă a Curţii;d) realizează asigurarea tehnico-materială a activităţii Curţii;e) îndeplineşte alte funcţii ce ţin de competenţa direcţiei.Articolul 25. Direcţia documentareDirecţia documentare are următoarele atribuţii:a) exercită activitatea ce ţine de lucrările de secretariat ale Plenului şi ale colegiilor Curţii;b) asigură organizarea şedinţelor Plenului şi a şedinţelor judiciare, activitatea de traducere;c) pregăteşte informaţia statistică privind activitatea Plenului şi a colegiilor;d) ţine evidenţa documentaţiei privind problemele cadrelor;e) asigură activitatea arhivei Curţii;f) asigură activitatea Curţii privind relaţiile cu publicul, audienţa cetăţenilor şi soluţionarea

plîngerilor;g) asigură activitatea de dactilografiere, multiplicare şi expediere a documentelor;h) execută alte funcţii ce ţin de competenţa direcţiei.Articolul 26. Poliţia în Curtea Supremă de Justiţie(1) Curtea Supremă de Justiţie dispune de poliţie, pusă în serviciul ei de

Ministerul Afacerilor Interne, care îndeplineşte funcţiile prevăzute de Legea privind organizarea judecătorească.

(2) Statul de personal al colaboratorilor poliţiei se stabileşte de Guvern la propunerea Preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie.(3) Colaboratorii poliţiei puşi în serviciul Curţii Supreme de Justiţie se subordonează Preşedintelui Curţii.

- Atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie. Articolul 2. Atribuţiile Curţii Supreme de JustiţieCurtea Supremă de Justiţie:a) ca instanţă de recurs judecă hotărîrile curţilor de apel;b) judecă recursurile în anulare împotriva hotărîrilor judecătoreşti în condiţiile şi pentru motivele

prevăzute de lege;c) judecă în primă instanţă cauzele atribuite prin lege în competenţa sa;d) sesizează din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se

pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice;e) generalizează practica judiciară, analizează statistica judiciară şi dă explicaţii din oficiu în chestiunile

de practică judiciară, ce nu ţin de interpretarea legilor şi nu au caracter obligatoriu pentru judecători;f) examinează informaţiile preşedinţilor instanţelor inferioare privind efectuarea justiţiei de către

acestea;g) acordă asistenţă metodică judecătorilor în chestiunile aplicării legislaţiei;h) exercită în limitele competenţei sale atribuţii care derivă din tratatele internaţionale la care Republica

Moldova este parte;i) exercită alte atribuţii conform legii.Articolul 13. Competenţa colegiilor Curţii Supreme de Justiţie(1) Colegiul Civil şi de Contencios Administrativ, Colegiul Economic şi Colegiul Penal:a) judecă în primă instanţă cauzele date în competenţa lor prin lege;b) judecă recursurile împotriva hotărîrilor curţilor de apel, adoptate în primă instanţă şi în ordine de

apel, precum şi ale Curţii Supreme de Justiţie, adoptate în primă instanţă;c) înaintează în plen propuneri cu privire la adoptarea hotărîrilor cu caracter explicativ;d) judecă alte cauze prevăzute de lege.

45

(2) Colegiul lărgit judecă recursurile împotriva hotărîrilor Curţii Supreme de Justiţie, adoptate în primă instanţă, precum şi alte cauze date în competenţa sa prin lege.

Codul de procedura penala al Republicii MoldovaArticolul 39. Competenţa Curţii Supreme de JustiţieCurtea Supremă de Justiţie:1) judecă în primă instanţă cauzele penale privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele Republicii Moldova;2) ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă sau, după caz, împotriva hotărîrilor curţilor de apel, precum şi alte cazuri prevăzute de lege;3) judecă, în limitele competenţei sale, cauzele supuse căilor extraordinare de atac, inclusiv recursurile în anulare; 4) sesizează Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de neconstituţionalitate a actelor juridice;5) adoptă hotărîri explicative în chestiunile de practică judiciară a aplicării uniforme a legislaţiei penale şi procesual penale; 6) soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, precum şi cererile de strămutare.

4. Subsistemul instanţelor judecătoreşti militare- Judecătoria militară.

LEGE cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militareArticolul 4. Competenţa instanţelor judecătoreşti militare(1) Instanţele judecătoreşti militare judecă în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite de

categoriile de persoane nominalizate la art.37 din Codul de procedură penală.(2) Instanţele judecătoreşti militare, pe lîngă cauze penale, judecă şi cauzele civile ale unităţilor militare, ale persoanelor fizice şi juridice privind repararea prejudiciului material cauzat prin infracţiuni militare.

Articolul 9. Judecătoria militară(1) Judecătoria militară funcţionează în municipiul Chişinău.(2) În circumscripţia judecătoriei militare sînt cuprinse toate raioanele, oraşele, municipiile republicii.(3) În caz de necesitate, se pot institui, conform legii, şi alte judecătorii militare cu circumscripţii,

stabilite prin actul legislativ prin care se vor institui judecătoriile militare respective.Articolul 12. Structura şi statul de funcţii al aparatului judecătoriei militareStructura şi statul de funcţii al aparatului judecătoriei militare se stabilesc de către Ministerul Justiţiei de

comun acord cu Ministerul Apărării.Articolul 13. Conducerea judecătoriei militare(1) Judecătoria militară este condusă de un preşedinte numit în funcţie

de către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. (2) În absenţa preşedintelui judecătoriei, atribuţiile acestuia sînt exercitate de un judecător numit de

preşedinte.Articolul 14. Competenţa preşedintelui judecătoriei militarePreşedintele judecătoriei militare:a) judecă procesele şi prezidează şedinţele de judecată, distribuie judecătorilor spre judecare cauzele în

materie administrativă, civilă, penală şi de altă natură;b) constituie complete de judecată pentru judecarea unor anumite cauze, distribuie judecătorilor alte

sarcini;c) conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare şi de ţinere la zi a statisticii judiciare;d) numeşte şi eliberează din funcţie angajaţi ai aparatului judecătoriei militare, cu excepţia

executorilor judecătoreşti;e) conduce activitatea aparatului judecătoriei;f) organizează munca de perfecţionare a judecătorilor şi a funcţionarilor din aparatul judecătoriei;g) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.

Structura aparatului judecătoriei militare este similară cu cea a judecătoriilor ordinare.Articolul 10. Competenţa judecătoriei militareJudecătoria militară examinează cauzele şi soluţionează cererile date prin lege în competenţa ei.

46

Codul de procedura penala al Republicii MoldovaArticolul 37. Competenţa judecătoriei militareJudecătoria militară judecă în primă instanţă cauzele privind infracţiunile, prevăzute de Partea specială a Codului penal, săvîrşite de:1) persoane din efectivul de soldaţi, din corpul de sergenţi şi din corpul de ofiţeri ale Armatei Naţionale, din efectivul Trupelor de Carabinieri (trupele de interne) ale Ministerului Afacerilor Interne, al Departamentului Situaţii Excepţionale, Serviciului de Informaţii şi Securitate, Trupelor de Grăniceri, Serviciului de Protecţie şi Pază de Stat;2) persoane atestate din efectivul instituţiilor penitenciare;3) supuşi ai serviciului militar în timpul concentrărilor;4) alte persoane referitor la care există indicaţii speciale în legislaţie.

- Competenţa Curţii de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie în cauzele militare. LEGE cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare

Articolul 16. Colegiile Curţii de Apel(1) În Curtea de Apel cauzele militare sînt judecate, după caz, de către colegiul penal şi cel civil.(2) Preşedinţii colegiilor desemnează judecătorii în a căror competenţă intră judecarea cauzelor

militare.Articolul 17. Competenţa colegiilor Curţii de ApelColegiile Curţii de Apel:a) judecă în primă instanţă cauzele militare date în competenţa lor prin lege;b) judecă apelurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate în primă instanţă de judecătoria militară;c) judecă recursurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătoria militară, precum şi în alte

cauze prevăzute de lege;d) judecă în limita competenţei lor cauzele militare supuse căilor extraordinare de atac;e) generalizează practica judiciară, analizează statistica judiciară exercită alte atribuţii conform legii.

5. Subsistemul instanţelor judecătoreşti economice

LEGE cu privire la instanţele judecătoreşti economiceArticolul 4. Sarcinile instanţelor judecătoreşti economiceInstanţele judecătoreşti economice asigură:a) apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice în activitatea de

întreprinzător şi în alte relaţii cu caracter economic;b) aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei în domeniul economiei.

Codul de procedura civilă al Republicii MoldovaArticolul 29. Competenţa instanţelor judecătoreşti economice

(1) Instanţele judecătoreşti economice judecă:a) litigiile economice ce apar din raporturi juridice civile, financiare, funciare, din alte raporturi dintre persoane juridice, persoane fizice care practică activitate de întreprinzător fără a se constitui persoană juridică, avînd statut de întreprinzător individual, dobîndit în modul stabilit de lege;b) pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, între membrii altor societăţi şi societate, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective;c) pricinile privind declararea insolvabilităţii;d) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil; e) pricinile privind contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale şi eliberarea titlurilor executorii.(2) În competenţa instanţelor judecătoreşti economice pot fi date prin lege şi alte categorii de pricini. (3) Instanţele judecătoreşti economice judecă pricinile ce ţin de competenţa lor cu participarea organizaţiilor şi cetăţenilor Republicii Moldova, precum şi a organizaţiilor şi cetăţenilor străini, apatrizilor, organizaţiilor cu investiţii străine, organizaţiilor internaţionale care practică activităţi de întreprinzător dacă prin lege, printr-un

47

tratat internaţional la care Republica Moldova este parte sau prin înţelegere a părţilor nu se stabileşte o altă modalitate de soluţionare a unor astfel de litigii.

- Judecătoria Economică de Circumscripţie. LEGE cu privire la instanţele judecătoreşti economiceArticolul 13. Competenţa judecătoriei economice de circumscripţie(1) Judecătoria economică de circumscripţie judecă în prima instanţă toate cauzele şi cererile date prin

lege în competenţa sa din toate localităţile Republicii Moldova. (2) Competenţa soluţionării litigiilor de către judecătoria economică de circumscripţie este reglementată

de Codul de procedură civilă.Codul de procedura civilă al Republicii MoldovaArticolul 35. Competenţa judecătoriilor economice de circumscripţie

(1) Judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă toate categoriile de litigii economice date prin lege în competenta lor, cu excepţia celor atribuite Curţii de Apel Economice.(2) Prin competenţă specială, judecătoriile economice de circumscripţie judecă în primă instanţă pricinile dintre acţionar şi societatea pe acţiuni, dintre membrii altor societăţi şi aceste societăţi, indiferent de subiect, ce rezultă din activitatea economică a societăţii respective.

LEGE cu privire la instanţele judecătoreşti economiceArticolul 14. Conducerea judecătoriei economice de circumscripţieJudecătoria economică de circumscripţie este condusă de un preşedinte şi un vicepreşedinte, numiţi în

funcţie în modul stabilit de lege.Articolul 15. Preşedintele şi vicepreşedintele judecătoriei economice de circumscripţie(1) Preşedintele judecătoriei economice de circumscripţie:a) soluţionează cauzele şi cererile şi prezidează şedinţele de judecată;b) repartizează judecătorilor cauzele spre soluţionare;c) constituie completele de judecată pentru soluţionarea cauzelor concrete şi numeşte preşedinţii

şedinţelor de judecată;d) repartizează judecătorilor sarcinile;e) conduce activitatea de generalizare a practicii judiciare şi de ţinere a statisticii judiciare;f) numeşte şi eliberează din funcţie lucrătorii aparatului judecătoriei, conduce activitatea acestuia;g) organizează munca de ridicare a nivelului profesional al judecătorilor şi funcţionarilor aparatului

judecătoriei;h) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.

(2) Vicepreşedintele judecătoriei economice de circumscripţie exercită, în absenţa preşedintelui judecătoriei, atribuţiile acestuia.

Structura aparatului judecătoriei economice de circumscripţie este aproximativ similară cu cea a judecătoriilor ordinare.

Articolul 25. Aparatul instanţei judecătoreşti economice(1) Aparatul instanţei judecătoreşti economice se constituie din cancelarie, arhivă, bibliotecă şi alte

servicii.(2) Pe lîngă serviciile enumerate la alin.(1), aparatul Judecătoriei Economice a Republicii Moldova mai

include contabilitatea şi serviciul personal.(3) Activitatea cancelariei şi arhivei este reglementată de Legea privind organizarea judecătorească.Articolul 26. Consilierii Judecătoriei Economice a Republicii Moldova

În Judecătoria Economică a Republicii Moldova funcţionează serviciul de consilieri care asigură activitatea de informare în domeniul legislaţiei, pregătirea cauzelor spre judecare, pregătirea proiectelor de hotărâri judecătoreşti, precum şi exercita alte atribuţii legate de activitatea judecătorească.

- Curtea de Apel Economică. LEGE cu privire la instanţele judecătoreşti economiceArticolul 17. Competenţa Curţii de Apel Economice Curtea de Apel Economică judecă:a) în prima instanţă cauzele şi cererile date prin lege în competenţa sa;

48

b) apelurile declarate împotriva hotărîrilor pronunţate în prima instanţă de judecătoriile economice de circumscripţie, precum şi;

c) recursurile declarate împotriva încheierilor judecătoriilor economice de circumscripţie, recursurile declarate împotriva hotărîrilor judecăţilor arbitrale;

d) generalizează practica judiciară;e) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.Articolul 20. Preşedintele şi vicepreşedintele Curţii de Apel Economice(1) Preşedintele Curţii de Apel Economice:a) sesizează din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti economice Curtea Constituţională

pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor supuse jurisdicţiei Curţii Constituţionale;b) judecă cauzele şi prezidează şedinţele de judecată;c) repartizează judecătorilor cauzele spre soluţionare;c1) exercită controlul asupra întocmirii şi afişării, în termenul stabilit de norma procesuală, a informaţiei

privind cauzele fixate pentru judecare, inclusiv obiectul acestora;d) constituie completele de judecată pentru soluţionarea cauzelor, numeşte preşedinţii şedinţelor de

judecată;e) conduce activitatea judecătoriei;f) numeşte şi eliberează din funcţie lucrătorii aparatului judecătoriei;g) exercită alte atribuţii prevăzute de lege.(2) Funcţiile preşedintelui Curţii de Apel Economice sînt executate în absenţa acestuia de către

vicepreşedinte.Codul de procedura civilă al Republicii Moldova

Articolul 36. Competenţa Curţii de Apel Economice (1) Curtea de Apel Economică judecă în primă instanţă: a) pricinile privind apărarea drepturilor şi intereselor statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale ce ţin de buget, privind rezilierea contractelor ce lezează interesele statului, privind protecţia mediului înconjurător;b) cererile de declarare a insolvabilităţii;c) pricinile privind contestarea actelor administrative ce vizează dreptul de proprietate asupra unor bunuri care au intrat în circuit civil; d) contestarea, în condiţiile legii, a hotărîrilor arbitrale; e) recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a hotărîrilor instanţelor judecătoreşti economice străine şi arbitrajelor internaţionale;f) alte litigii date de lege în competenţa sa.(2) În cazul în care la Curtea de Apel Economică nu poate fi format un complet pentru examinarea litigiului în primă instanţă sau în apel, pricina se va strămuta, în modul stabilit, la una din curţile de apel de drept comun. Dispoziţiile judecătoreşti pronunţate de curţile de apel de drept comun în cauzele economice vor fi contestate cu recurs la Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie.

Partea III. Organele de administrare judecătorească.Consiliul Superior al Magistraturii: LEGE cu privire la Consiliul Superior al Magistraturii

Articolul 1. Consiliul Superior al Magistraturii - organ de autoadministrare judecătorească(1) Consiliul Superior al Magistraturii este un organ independent, format în vederea organizării şi funcţionării sistemului judecătoresc, şi este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii exercită autoadministrarea judecătorească.- Componenţa şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Articolul 3. Componenţa(1) Consiliul Superior al Magistraturii este constituit din 12 membri.(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din judecători şi profesori titulari.(3) Din Consiliul Superior al Magistraturii fac parte de drept: Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, ministrul justiţiei şi Procurorul General.(4) Şapte membri din rîndul judecătorilor sînt aleşi de Adunarea Generală a Judecătorilor din Republica Moldova prin vot secret. Doi membri, unul propus de majoritatea parlamentară şi unul propus de opoziţie, se aleg de Parlament din rîndul profesorilor titulari cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor aleşi."

49

(5) Adunarea Generală a Judecătorilor asigură realizarea practică a principiului autoadministrării puterii judecătoreşti. Adunarea Generală a Judecătorilor are competenţa exclusivă de a-i alege pe cei şapte membri ai Consiliului Superior al Magistraturii şi nu poate lua alte decizii care ţin de organizarea puterii judecătoreşti.Pentru organizarea procedurii de alegere a judecătorilor în Consiliul Superior al Magistraturii, Adunarea Generală a Judecătorilor desemnează, cu majoritate de voturi, o comisie specială, formată din cinci judecători.Se consideră aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorii care au acumulat mai mult de jumătate de voturi din numărul celor prezenţi la adunare.Adunarea Generală a Judecătorilor se convoacă, de regulă, o dată la 4 ani, iar în caz de vacanţă a funcţiei de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a cărui alegere ţine de competenţa Adunării Generale a Judecătorilor, aceasta se convoacă în mod extraordinar. Adunarea Generală a Judecătorilor este deliberativă dacă la ea participă cel puţin două treimi din numărul total al judecătorilor şi există dovadă că judecătorii care lipsesc au fost anunţaţi în prealabil despre convocarea adunării. Ministerul Justiţiei anunţă data convocării Adunării Generale a Judecătorilor cu cel puţin 15 zile înainte.Articolul 5. Preşedintele(1) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales prin vot secret pe un termen de 4 ani, cu votul majorităţii membrilor consiliului.(2) În absenţa preşedintelui, funcţiile lui sînt exercitate de un membru al consiliului, numit prin hotărîre a Consiliului Superior al Magistraturii.(3) Funcţia de preşedinte al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi deţinută sau exercitată de către persoanele specificate la art.3 alin. (3) din prezenta lege.Articolul 9. Durata mandatului(1) Durata mandatului de membru al Consiliului Superior al Magistraturii este de 4 ani.(2) Sub incidenţa alin. (1) nu cad membrii care fac parte de drept din Consiliul Superior al Magistraturii.Articolul 4. Competenţa Consiliului Superior al Magistraturii(1) Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe referitoare la cariera judecătorilor:a) face propuneri Preşedintelui Republicii Moldova sau, respectiv, Parlamentului de numire, promovare, transferare sau eliberare din funcţie a judecătorilor, preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor judecătoreşti; b) primeşte jurămîntul judecătorilor;c) verifică veridicitatea actelor depuse de candidaţii la funcţia de judecător şi veridicitatea actelor prezentate pentru numirea judecătorului pînă la atingerea plafonului de vîrstă sau în caz de promovare a judecătorului; d) dispune organizarea, conform legii şi regulamentului, a concursului pentru suplinirea posturilor de judecător, de preşedinte şi de vicepreşedinte al instanţei judecătoreşti şi selectează candidaturi pentru funcţiile vacante de judecător, de preşedinte sau de vicepreşedinte al instanţei;e) dispune interimatul funcţiei de preşedinte sau de vicepreşedinte al judecătoriei sau al curţii de apel, în cazul vacanţei funcţiei sau suspendării din funcţie a acestora, pînă la completarea funcţiei vacante în modul stabilit de lege sau anularea suspendării;f) aplică măsuri de încurajare în privinţa judecătorilor.(2) Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe în domeniul instruirii iniţiale şi continue a judecătorilor:a) desemnează judecătorii în cadrul Consiliului Institutului Naţional al Justiţiei;b) aprobă strategia privind formarea iniţială şi continuă a judecătorilor, prezintă opinia asupra planului de acţiuni pentru implementarea acesteia;c) examinează şi prezintă opinia asupra regulamentului de organizare a concursului de admitere în Institutul Naţional al Justiţiei, asupra programelor didactice şi a planurilor de învăţămînt pentru cursurile de formare iniţială şi continuă în cadrul institutului, asupra regulamentului de organizare a concursului pentru suplinirea posturilor didactice, precum şi asupra componenţei comisiilor pentru examenele de admitere şi de absolvire a Institutului Naţional al Justiţiei;d) expune opinia asupra numărului de locuri scoase la concursul de admitere pentru instruirea iniţială a judecătorilor în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei;e) examinează contestaţiile hotărîrilor (avizelor) emise de colegiul de calificare.(3) Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe în domeniul respectării disciplinei şi eticii judecătorilor:a) examinează petiţiile cetăţenilor în problemele ce ţin de etica judecătorilor;b) examinează contestaţiile hotărîrilor emise de colegiul disciplinar;

50

c) aplică sancţiuni disciplinare în privinţa judecătorilor;d) validează hotărîrile (avizele) emise de colegiul de calificare şi de colegiul disciplinar; e) solicită organelor competente informaţiile referitoare la declaraţiile cu privire la venituri şi proprietate ale judecătorilor;f) solicită organelor fiscale efectuarea controlului veridicităţii declaraţiilor despre venituri ale membrilor familiilor judecătorilor.(4) Întru exercitarea funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii are următoarele competenţe în domeniul administrării instanţelor judecătoreşti:a) audiază informaţia Ministerului Justiţiei referitoare la activitatea privind asigurarea organizatorică, materială şi financiară a instanţelor judecătoreşti;b) aprobă Regulamentul privind modul de repartizare a dosarelor pentru examinare în instanţele judecătoreşti, care asigură transparenţa, obiectivitatea şi imparţialitatea acestui proces;c) examinează, confirmă şi propune, în modul stabilit de legislaţia în vigoare, proiectul bugetelor instanţelor judecătoreşti;d) prezintă anual, dar nu mai tîrziu de 1 aprilie, Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova un raport asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti în anul precedent;e) aprobă structura aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, numeşte, promovează, transferă şi eliberează din funcţie angajaţii aparatului, aplică faţă de aceştia măsuri de încurajare şi sancţiuni disciplinare;f) coordonează programele de acordare a concediilor de odihnă anuale judecătorilor judecătoriilor şi curţilor de apel, acordă concediile de odihnă anuale preşedinţilor şi vicepreşedinţilor acestor instanţe.(5) În scopul realizării funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii poate avea şi alte competenţe în condiţiile legii.(6) În vederea realizării corespunzătoare a funcţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii aprobă Regulamentul privind modul de organizare şi desfăşurare a concursului pentru suplinirea posturilor vacante de judecător, de preşedinte sau vicepreşedinte al instanţei judecătoreşti, Regulamentul cu privire la organizarea şi funcţionarea aparatului Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi alte regulamente referitoare la activitatea sistemului judecătoresc.(7) Consiliul Superior al Magistraturii întocmeşte şi păstrează dosarele personale ale judecătorilor din judecătorii şi curţile de apel.

Tema 4 : “ Jurisdicţia Constituţională.Tema 4. Jurisdicţia Constituţională.

Plan:1. Curtea Constituţională: esenţa şi locul ei în sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept.2. Competenţa Curţii Constituţionale.3. Modul de formare şi componenţa.

1. Curtea Constituţională: esenţa şi locul ei în sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept.

Constituţia este legea fundamentală care se bucură de supremaţie în raport cu toate celelalte izvoare ale dreptului. Aflându-se în vârful ierarhiei actelor normative, Constituţia pune bazele juridice ale statului, stabileşte modul de organizare a societăţii în stat şi modalităţile juridice de asigurare şi ocrotire a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Asigurarea supremaţiei Constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii în măsură să permită ca într-adevăr Constituţia să se manifeste ca act juridic cu forţă juridică supremă. Afirmarea supremaţiei constituţiei implică existenţa unor mecanisme de control al conformităţii actelor normative cu Constituţia. Este deci necesară asigurarea controlului constituţionalităţii legilor şi a regulilor juridice subordonate.

Fără existenţa unei sancţiuni a violării regulilor constituţionale de către una din puterile constituite, distincţia de principiu dintre constituţie şi legi cedează locul unei confuzii de fapt. Trebuie aşadar stabilit un control care să ducă la anularea regulilor juridice ne constituţionale. Astfel, controlul constituţionalităţii legilor şi a altor acte normative devine sancţiunea juridică, garanţia supremă a respectării Constituţiei prin declararea fără efect juridic a legilor, altor acte normative sau dispoziţiilor din ele prin care s-au încălcat prevederile Constituţiei. Prin natura sa controlul de constituţionalitate reprezintă unul din mijloacele de apărare a societăţii civile împotriva potenţialei dominaţii a executivului sau a legislativului.

51

Necesitatea controlului de constituţionalitate este determinată de faptul că şi legiuitorul poate fi şi este supus greşelii, că însăşi Constituţia este interpretabilă, că şi aceasta are lacunele ei, că inexistenţa controlului de constituţionalitate lasă loc instabilităţii juridice şi confuziilor de fapt. În doctrină au fost formulate argumente împotriva existenţei controlului de constituţionalitate, axându-se pe ideea că nu se poate admite ierarhizarea normelor juridice, pentru că aceasta presupune ierarhizarea organelor emitente, ceea ce contravine principiului separării puterilor în stat, că nu se poate admite controlul de constituţionalitate a legilor - legea fiind expresia voinţei generale, care este suverană, şi că nu se poate admite ca un alt organ să controleze Parlamentul, care reprezintă poporul şi răspunde numai în faţa acestuia. Rezumând, putem afirma că necesitatea exercitării controlului constituţionalităţii este datorat existenţei, pe de o parte, a principiului separaţiei puterilor în stat, pe de altă parte, controlul de constituţionalitate se fundamentează pe principiul supremaţiei Constituţiei.

Doctrina juridică reţine mai multe clasificări în privinţa formelor de control al constituţionalităţii. Astfel, într-o primă opinie ar exista două forme de control: control politic şi control jurisdicţional. Într-o altă opinie, ar exista următoarele forme de control: control exercitat prin opinia publică, control prin referendum, control printr-un organ politic, control printr-un organ jurisdicţional şi control printr-un organ unic, special şi specializat. Dintre formele de control al constituţionalităţii enumerate, atragem atenţia, având ca reper caracteristica disciplinei studiate, asupra ultimelor două.

• Controlul efectuat de un organ jurisdicţional. Este întâlnit astăzi în sistemul de drept al multor state (SUA, Japonia, Argentina, Canada, Australia). Eficienţa acestui tip de control este argumentat prin: constituţionalitatea este o problemă predominant juridică; magistraţii sunt cei mai competenţi să surprindă dezacordul dintre actele normative şi Constituţie;

prin principiile sale (independenţa judecătorilor, oficialitatea, contradictorialitatea), procedura jurisdicţională asigură garanţii pentru pronunţarea unei hotărâri pertinente. Acest control funcţionează în două moduri: concentrat şi difuz. Dar în doctrina juridică europeană această formă de control al constituţionalităţii a fost supusă criticilor, ceea ce a dus la implementarea în Europa a controlului printr-un organ specializat.

• Controlul printr-un organ unic, special şi specializat - Curtea Constituţională.Primele tribunale constituţionale apar în Austria şi Cehoslovacia. La momentul actual, această formă

de control al constituţionalităţii este specifică majorităţii statelor europene - Italia, Franţa, Germania, Spania, Rusia, România şi Moldova.

Controlul nominalizat prezintă următoarele caracteristice:Curţile, Consiliile ori Tribunalele Constituţionale funcţionează în statele cu regim parlamentar sau

semi-prezidenţial în care întâlnim un sistem multiplu de jurisdicţii;autoritatea care exercită acest control este independentă de toate celelalte autorităţi;judecătorii nu sunt simpli magistraţi, se are în vedere durata mandatului, cît şi organele care

desemnează judecătorii Curţii Constituţionale;Curtea Constituţională se află în afara sistemului jurisdicţional, pentru că este unica autoritate de

jurisdicţie constituţională.Curtea Constituţională nu aduce atingere suveranităţii Parlamentului şi separaţiei puterilor în stat,

deoarece se situează în afara celor trei puteri constituite tradiţional. Această soluţie este acceptată de legiuitorul autohton, care, conform Titlului V din Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că Curtea Constituţională nu face parte din nici o putere şi este unica autoritate de jurisdicţie constituţională, independentă de oricare altă autoritate publică.

Cu privire la separaţia puterilor în stat, se pune problema colaborării şi conlucrării tuturor puterilor şi autorităţilor în vederea rezolvării multiplilor sarcini ridicate de satisfacerea interesului general, aceasta desigur cu respectarea strictă a competenţelor şi atribuţiilor ce revin fiecărei puteri şi autorităţi.

2. Competenţa Curţii Constituţionale.Legea cu privire la Curtea Constituţională Articolul 4. Atribuţiile(1) Curtea Constituţională:a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului,

a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

b) interpretează Constituţia;

52

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de realizare (revizuire) a Constituţiei;d) confirmă rezultatele referendumurilor republicane;e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele

deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii

Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

g) rezolvă excepţiile de ne constituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid.(2) Competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută de Constituţie şi nu poate fi contestată de nici o

autoritate publică.

a) exercită la sesizare controlul constituţionalităţii legilor, regulamentelor şi hotărârilor Parlamentului, a decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, a hotărârilor şi dispoziţiilor Guvernului, precum şi a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte;

Prin controlul constituţionalităţii, adică prin examinarea conţinutului legilor în raport cu prevederile Constituţiei, se asigură sistemul de garanţii necesar manifestării Constituţiei ca act normativ cu forţă juridică supremă.

Controlul constituţionalităţii se divizează în două forme:Controlul anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil sau preventiv, se exercită în faza

de proiect a legii.Controlul posterior adoptării legilor se exercită asupra legilor sau asupra actelor normative deja adoptate.

Acesta este un control veritabil, de regulă, prevăzându-se în cadrul controlului explicit, organul competent şi procedura de urmat.

In Republica Moldova controlul de constituţionalitate a fost prevăzut doar ca un control posterior, adică după ce legea a fost votată şi promulgată. În viziunea unor autori, statul de drept, societatea vor fi mai aproape de idealurile democratice, dacă controlul de constituţionalitate va fi prealabil (la stadiul de proiect, dar înainte de promulgarea legii).

Preocupări pentru introducerea controlului prealabil au fost susţinute prin diverse lucrări ştiinţifice, cît şi prin înaintarea de către un grup de deputaţi din Parlamentul Republicii Moldova unui demers Curţii Constituţionale, cerând avizul asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, care se referă la introducerea controlului prealabil de constituţionalitate prin înfiinţarea dreptului Preşedintelui Republicii Moldova de a cere controlul de constituţionalitate înainte de promulgarea legii. La 23 aprilie 1997 Curtea Constituţională a dat aviz negativ, arătând că această iniţiativă ar contraveni Constituţiei, deoarece Curtea Constituţională controlează doar actele normative în vigoare, dar nu legi ce nu există pentru că, dacă nu este promulgată, legea nu este publicată, deci nu există. Este necesar de subliniat că, dacă controlul preventiv nu este reglementat de normele constituţionale, aceasta nu înseamnă că el este în contradicţie cu Constituţia. în acelaşi timp, trebuie de menţionat că însăşi Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii unor acte juridice nepublicate5.

Revizuirea Constituţiei Republicii Moldova şi introducerea controlului prealabil de constituţionalitate nu ar contraveni Constituţiei, ci ar da mai multe posibilităţi de a stopa legile neconstituţionale6.

b) interpretează Constituţia;Pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, normele juridice trebuie să fie respectate,

executate sau aplicate, adică traduse în viaţă. Dar, pentru a putea fi realizate normele juridice, trebuie să fie cunoscute şi înţelese de către toţi subiecţii. Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice şi să fie convins de veridicitatea variantei de comportare prescrise de legiuitor şi acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.

În funcţie de subiect şi de forţa juridică, interpretarea poate fi oficială şi neoficială. Interpretarea oficială se întreprinde de organe de stat competente care au avut atribuţii fie în procesul elaborării, fie în procesul realizării dreptului. Organele care adoptă actele normative procedează câte odată la interpretarea lor prin alte acte normative, o astfel de interpretare numindu-se autentică. Actul normativ interpretativ are aceeaşi forţă juridică ca şi actul normativ interpretat şi are efect retroactiv, adică se consideră intrat în vigoare odată cu actul normativ interpretat şi având ca scop să dea calitate procesului de aplicare a dreptului prin explicaţia corectă a sensului normelor juridice.

53

Interpretarea oficială poate fi făcută şi de organe abilitate prin lege în acest scop şi atunci o astfel de interpretare poartă denumirea de interpretare legală. Conform art. 135, al. 1, lit. b al Constituţiei Republicii Moldova Curtea Constituţională a Republicii Moldova are dreptul să interpreteze Constituţia, deci Curtea Constituţională este unica autoritate publică care este abilitată cu interpretarea oficială legală a Constituţiei.

Interpretarea normelor constituţionale înseamnă de fapt concretizarea lor, normele fiind analizate şi detaliate în aşa fel, încât să evite o contradicţie între ele. Interpretarea dată de Curtea Constituţională are un caracter oficial, este obligatorie pentru toate organele de stat, persoanele fizice şi juridice. Nici o autoritate de stat nu e în drept să adopte acte juridice care intră în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale, inclusiv cu sensul dat de interpretarea Curţii Constituţionale.

c) se pronunţă asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;Exercitarea iniţiativei legislative de revizuire a Constituţiei trebuie să aibă loc cu respectarea unor

reguli constituţionale.Regulile care ţin de iniţiativa de revizuire a Constituţiei ţin de:subiecţii împuterniciţi (art. 141 al Constituţiei Republicii Moldova);

un număr de cel puţin 200000 de cetăţeni ai Republicii Moldova cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar în fiecare din ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;

un număr de cel puţin o treime de deputaţi din Parlament;Guvern.

Limitele revizuirii (art. 142 al Constituţiei Republicii Moldova)- dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al starului, precum şi cele referitoare la

neutralitatea permanentă a statului pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale;

- nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora;

- Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de urgenţi, de asediu şi de război. Această formă de control al constituţionalităţii se realizează din oficiu şi a priori, întrucât subiectul

iniţiativei este obligat, înainte de sesizarea Parlamentul , să depună proiectul de lege la Curtea Constituţională, iar controlul intervine înaintea oricărei proceduri în faţa Parlamentului asupra unui proiect ie legi constituţionale.

Curtea Constituţională nu va putea pronunţa o decizie de ne constituţionalitateintrinsecă a iniţiativei de revizuire a Constituţiei, ci doar să emită un aviz. încuprinsul căruia îşi va putea exprima opinia cu privire la compatibilitatea acestei

iniţiative cu realităţile economice sociale şi politice ale ţării. Cu ansamblu sistemului juridic în vigoare sau, dacă este cazul, cu normele generale admise ale dreptului internaţional, precum şi cu pactele şi tratatele la care Republica Moldova este parte.

d) confirmă rezultatele referendumurilor locale;Conform art. 75 al Constituţiei Republicii Moldova, cele mai importante probleme ale societăţii

şi ale statului sunt supuse referendumului. Curtea Constituţională va examina actele remise de Comisia Electorală Centrală şi va confirma sau infirma printr-o hotărâre rezultatele referendumului local.

e) confirmă rezultatele alegerii Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova, validează mandatele deputaţilor şi al Preşedintelui Republicii Moldova;

Conform art. 62 al Constituţiei Republicii Moldova, Curtea Constituţională, la propunerea Comisiei Electorale Centrale, hotărăşte validarea mandatul de deputat sau ne validarea lui în cazul încălcării legislaţiei electorale. Ne validarea mandatelor de deputaţi face imposibilă activitatea legală a Parlamentului, şi din considerentul dat, validarea mandatelor deputaţilor este o etapă obligatorie în vederea constituirii unui Parlament legal constituit. în cazul alegerii Preşedintelui Republicii Moldova, conform art. 79 al Constituţiei Republicii Moldova rezultatele alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova sunt validate de Curtea Constituţională.

54

Curtea Constituţională confirmă rezultatele sufragiului electoral pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui Republicii Moldova. Atribuţiile Curţii Constituţionale au ca obiect confirmarea rezultatelor alegerilor şi se limitează doar la confirmarea rezultatelor anunţate de Comisia Electorală Centrală. Drept temei pentru examinarea şi confirmarea rezultatelor alegerii Parlamentului serveşte raportul Comisiei Electorale Centrale.

f) constată circumstanţele care justifică dizolvarea Parlamentului, demiterea Preşedintelui Republicii Moldova, interimatul funcţiei de Preşedinte, imposibilitatea Preşedintelui Republicii Moldova de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 60 de zile;

Curtea Constituţională trebuie să constate circumstanţe ce ar justifica dizolvareaParlamentului (art. 85 al Constituţiei Republicii Moldova), demisia Preşedintelui Republicii Moldova (art. 90-91 al Constituţiei Republicii Moldova). în cazul analizat rolul Curţii Constituţionale se rezumă la un act de constatare a acestor împrejurări.

g) rezolvă excepţiile de ne constituţionalitate a actelor juridice, sesizate de Curtea Supremă de Justiţie;

Folosirea excepţiei de ne constituţionalitate este una din garanţiile constituţionale ale cetăţenilor pentru a-şi apăra drepturile şi libertăţile lor fundamentale.

Deoarece, conform modului de control al constituţionalităţii acceptat de legiuitorul nostru, cetăţeanul nu poate sesiza direct Curtea Constituţională, el poate face acest lucru prin intermediul instanţei de judecată şi al Curţii Supreme de Justiţie, folosind excepţia de ne constituţionalitate.

Excepţia de ne constituţionalitate poate fi invocată numai în cazul unui proces judiciar declanşat în care partea pretinde că un act normativ, integral sau o parte, care i se aplică este ne constituţional şi trebuie înlăturat. Excepţia de ne constituţionalitate este pusă la dispoziţia particularilor, dar sesizarea Curţii se face de către Curtea Supremă de Justiţie, care, potrivit art. 2 punctul d) din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, sesizează din oficiu sau la propunerea instanţelor judecătoreşti Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor normative.

Curtea Constituţională, în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, nu va aprecia legalitatea actelor normative, ci va examina chestiunile privind corespunderea acestora Constituţiei Republicii Moldova. Sunt supuse controlului constituţionalităţii numai actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei adoptate la 29 iulie 1994.

h) hotărăşte asupra chestiunilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid;Contestaţia privind constituţionalitatea unui partid politic poate fi formulată de Preşedintele Republicii

Moldova, de Preşedintele Parlamentului, de Guvern, deMinisterul Justiţiei sau de Procurorul General. Preşedintele Parlamentului poate face sesizări numai în

temeiul unei hotărâri a Parlamentului, Procurorul General - în temeiul unei hotărâri a Colegiului Procuraturii Generale, Ministrul Justiţiei - în temeiul unei hotărâri a Colegiului Ministerului Justiţiei.

Partidele şi alte organizaţii social-politice pot fi declarate ne constituţionale în cazurile prevăzute de art. 41, al. 3 al Constituţiei Republicii Moldova, dacă ele prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii şi independenţei, a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

3. Modul de formare şi componenţa.Conform art. 136 al. 1 al Constituţiei Republicii Moldova şi art. 6, al. 1 al Legii cu privire la Curtea

Constituţională, Curtea Constituţională se compune din şase judecători numiţi pentru un mandat de şase ani. Numărul par de judecători din componenţa Curţii Constituţionale nu corespunde practicii internaţionale (România, Franţa, Rusia, Italia) şi instaurează problema adoptării hotărârilor în cazul împărţirii voturilor. De exemplu, dacă la adoptarea unei hotărâri privind constituţionalitatea actului normativ sau a tratatului internaţional se înregistrează paritatea de voturi, atunci actul normativ sau tratatul internaţional se prezintă constituţional, iar cauza este sistată. Această situaţie nu este adecvată şi de aceea, în opinia Curţii Constituţionale, este necesară suplinirea cu o persoană a numărului de judecători.

Durata mandatului Curţii Constituţionale nu este limitată, dar judecătorul Curţii Constituţionale poate deţine această funcţie pe durata a două mandate consecutive. Curtea Constituţională se compune din şase

55

judecători. Doi judecători sunt numiţi de Parlament, doi de Guvern şi doi de Consiliul Superior al Magistraturii. Preşedinte Dumitru PULBERE – Parlament Judecător Elena SAFALERU - ParlamentJudecător Valeria ŞTERBEŢ - Consiliul Superior al MagistraturiiJudecător Victor PUSCAS - Consiliul Superior al MagistraturiiJudecător Petru RAILEAN - GuvernJudecător Alina IANUCENCO - Guvern

Numirea membrilor Curţii Constituţionale de către organe publice legal constituite asigură legitimitatea şi totodată reprezentativitatea judecătorilor. Temerea cu privire la lipsa de obiectivitatea judecătorilor, iar in cazul când judecă cazurile în care sunt implicate autorităţile publice care l-au desemnat, este lipsită de fond, deoarece judecătorul odată numiţi sunt independenţi şi inamovibili pe durata mandatului, iar Curtea Constituţională este independentă şi se supune Constituţiei. Independenţa judecătorilor din cadrul Curţii Constituţionale este garantată şi prin durata diferită a mandatului Parlamentului, Guvernului Republicii Moldova, cît şi al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (care este de patru ani) şi al judecătorilor Curţii Constituţionale (care este de şase ani).

Preşedintele Curţii Constituţionale este ales prin vot secret, pentru un termen de 3 ani, cu majoritatea de voturi ale judecătorilor Curţii. Numărul de candidaţi la funcţia de Preşedinte al Curţii Constituţionale este nelimitat. Dacă la primul tur de scrutin candidaţii nu întrunesc majoritatea de voturi, se va proceda la al doilea tur de scrutin şi va fi ales preşedinte judecătorul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Dacă la cel de-al doilea tur de scrutin candidaţii întrunesc acelaşi număr de voturi, preşedintele va fi ales prin tragerea la sorţi între candidaţi. Curtea Constituţională alege un judecător care va exercita funcţiile Preşedintelui în timpul absenţei acestuia.

Preşedintele Curţii Constituţionale are următoarele atribuţii:a) convoacă Curtea Constituţională şi prezidează şedinţele acesteia;b) coordonează activitatea Curţii Constituţionale şi repartizează cauzele spre soluţionare;c) reprezintă Curtea Constituţională în faţa autorităţilor publice din ţară şi străinătate;d) constată cazurile de încetare a mandatului judecătorului, prevăzute în prezenta lege, şi

sesizează autoritatea publică ce l-a numit ca să numească un judecător pentru postul devenit vacant;e) exercită conducerea generală a Secretariatului Curţii Constituţionale, angajează şi eliberează din

funcţie lucrătorii Secretariatului, în condiţiile acordului de muncă;f) depune spre aprobare la Curtea Constituţională regulamentul Secretariatului Curţii,

organigrama, statul lui de funcţii, regulamentul Consiliului ştiinţific-consultativ de pe lîngă Curtea Constituţională, aprobă regulamentul compartimentelor Secretariatului;

g) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de prezenta lege şi de Codul Jurisdicţiei Constituţionale, de alte acte legislative.

Preşedintele Curţii Constituţionale este ordonatorul mijloacelor financiare ale Curţii, în limita bugetului aprobat.

Preşedintele şi judecătorii Curţii Constituţionale sunt asistaţi în activitatea lor de către şase judecători asistenţi. Condiţiile necesare pentru a candida la postul de judecător asistent: pregătire juridică superioară; vechime de cel puţin zece ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior. Judecătorii asistenţi ai Curţii Constituţionale sunt angajaţi prin concurs. Judecătorii asistenţi sunt asimilaţi cu judecătorii Curţii de Apel şi au acelaşi statut ca şi judecătorii din alte instanţe judecătoreşti.

Pe lângă Curtea Constituţională activează Consiliul Ştiinţific Consultativ constituit din savanţi şi practicieni în drept în vederea schimbului de opinii legate de problemele de drept abordate în activitatea Curţii Constituţionale.

Pe lângă Curtea Constituţională este instituit Secretariatul care acordă Curţii asistenţă informaţională, organizatorică, ştiinţifică.

Tema 5 : “ Centrul pentru drepturile omului. Avocaţii parlamentari.”Plan:

1. Istoricul şi etimologia instituţiei Avocatului Parlamentar.2. Avocatul parlamentar: sarcini, competenţă. Măsurile de intervenţie ale Avocatului Parlamentar. 3. Statutul avocatului parlamentar. Modul de numire şi eliberare din funcţie.4. Modul de organizare şi funcţionare a Centrului pentru Drepturile Omului.

56

http://www.constcourt.md/judges_ro/ianucen_ro.html

http://www.constcourt.md/judges_ro/railean_ro.htm

http://www.constcourt.md/judges_ro/iuga_ro.html

http://www.constcourt.md/judges_ro/safaleru_ro.html

http://www.constcourt.md/judges_ro/pulbere_ro.html

1. Istoricul şi etimologia instituţiei Avocatului Parlamentar.

Respectarea drepturilor omului constituie o problema majora a contemporaneităţii, devine obiectul unor reglementari pe plan mondial si naţional, care implica adoptarea cadrului legislativ adecvat, punerea în aplicare a garanţiilor proclamate si crearea de instituţii democratice.

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt drepturile cetăţenilor, esenţiale si inerente pentru existenta si libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite si garantate prin Constituţia Republicii Moldova.

Legislaţia naţională garantează populaţiei din Republica Moldova drepturile şi libertăţile fundamentale, însă realizarea acestora se confruntă cu obstacole determinate de perioada de tranziţie si nu in ultimul rând de nivelul redus al culturii juridice al populaţiei.

Promovarea si protecţia drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului constituie prerogativa statului, societăţii civile, în special a instituţiilor si organizaţiilor preocupate de domeniul drepturilor omului.

Prin crearea institutului avocaţilor parlamentari – Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, instituţie naţională independenta, menirea suprema a căreia consta in contribuirea la asigurarea garantării respectării drepturilor si libertăţilor fundamentale ale omului, au fost instituite elementele principale ne judiciare pentru apărarea lor.

Informarea si instruirea juridica a populaţiei constituie unul din obiectivele institutului naţional al ombudsmanului, in realizarea căruia o importanta deosebita o are conştientizarea drepturilor si libertăţilor fundamentale in corespundere cu prevederile constituţionale si centrat pe valorile universale: egalitate, libertate, dreptate.

Aspect istoricRaspindirea rapida a institutiei Ombudsmanului in ultimele decenii este semnul reusitei acestei

institutii, al instaurarii credibilitatii administratiei si justitiei intr-un stat democratic.Democratia insa devine trainica numai daca oamenii au incredere in institutiile statului, daca acestea se

afla in serviciul cetateanului si il protejeaza de abuzuri. Climatul social si prestigiul institutiilor democratice sint influentate decisiv, in special de modul in care este realizata siguranta cetateanului.

O societate moderna are nevoie de institutii democratice, care sa vina atit in intimpinarea cetatenilor, rezolvindu-le problemele cu care se confrunta, cit si in sprijinul celor ce se afla in functii, pentru a le usura misiunea si a simplifica mecanismul prin prisma caruia asigură protecţia drepturilor omului.

In literatura de specialitate, aceasta autoritate este generalizata prin denumirea de “Ombudsman”. In traducere din suedeză, sensul notiunii ,,Ombudsman’’ inseamna autoritatea, persoana care pledeaza pentru altul. In sens juridic, ,,Ombudsman’’ este o persoana independenta, respectabila, imputernicita de Parlament sau Guvern pentru protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Initial institutia ombudsmanului s-a format in Suedia in anul 1809. Anterior insa, in aceasta tara exista practica ca Parlamentul (Riksdag) sa numeasca un imputernicit al sau, investit cu prerogativa de a cerceta si solutiona plangerile persoanelor vatamate in drepturile lor prin abuzuri ale administratiei regale.

Ombudsmanul avea sarcina de a promova aplicarea uniforma a legilor, si de a semnala inadvertentele legislative. Avea posibilitatea de a isi indeplini atributiile prin efectuarea de inspectii si prin primirea de plangeri.

In limba suedeza „ombud” inseamna mandat, procura, imputernicire. Prin raportare, ombudsman desemneaza institutia investita de Riksdag printr-un mandat de reprezentare sa examineze plangerile ce i se adreseaza de cei ce pretind ca le-au fost incalcate drepturile garantate de Constitutie. Ombudsmanul poate fi definit ca autoritatea numita de Parlament si raspunzator fata de acesta, caruia i se confera prin Constitutie sau printr-o lege speciala dreptul de a solutiona plangerile ce i se adreseaza de catre cetatenii care pretind ca organele executive le-au incalcat sau nesocotit drepturile recunoscute la nivel constitutional.

Etimologic, acest termen deriva din legislatia embrionara a unor vechi triburi germanice, in limbajul carora insemna ,,cel care incasa amenda’’.

In legea medievala suedeza era utilizata notiunea “Frostathing”, ceea ce desemna un agent care are puterea de a actiona pentru altul, iar in Suedia moderna termenul cuprinde o arie mai vasta: exista Ombudsmeni ai presei, ai sindicatelor, ai consumatorilor etc.

Se considera, astfel, ca institutia suedeza este prima institutie constituita pentru a veghea la respectarea legilor in administratie, dupa cum prevedea Constitutia Suediei din 1809, si este lipsita de orice rigoare stiintifica afirmatia potrivit careia ar fi cunoscut modelele anterioare, din care s-ar fi inspirat.

57

Cu toate acestea, istoria ofera exemple de existenta a unor institutii similare. Egiptul Antic cunostea autoritati asemanatoare desemnate de faraoni, in scopul investigarii plingerilor la curtile lor; Grecia Antica instrumenta o procedura prin care cetatenii puteau acuza functionarii publici pentru abuz.

In Republica Romana se numeau doi cenzori care inregistrau plingerile cetatenilor impotriva abuzurilor functionarilor imperiali. Ca plebis tribunus, cenzorii erau confirmati in functie de catre Prefectul pretorian sau de catre Imparat, pe un mandat de doi ani. Se bucurau de mare autoritate, fiind adevarati aparatori ai celor lipsiti de securitate materiala, intervenind in favoarea acestora in proces, aparindu-i impotriva pretentiilor militare, a diferitelor injustitii fiscale sau a torturii.

Ulterior, aceasta institutie este promovata in Imperiul Bizantin, in timpul domniei lui Justinian, sub denumirea de ,,vindex”, prin care se subintelegea conducatorul orasului. In China dinastia Han instituie controlul Yuan, cu atributii de solutionare a problemelor survenite in rezultatul abuzurilor din partea functionarilor, preluate mai tirziu de catre Cenzorat.

In civilizatia musulmana, cele mai cunoscute institutii similare institutiei Ombudsmanului actual, erau in Turcia si Arabia Saudita. Persoana, supranumita mohtasib, era desemnata pentru aprecierea ordinelor executive, care contraveneau moralei religioase, fiind imputernicit cu drept de anulare.

Continentul african, de asemenea, a cunoscut in Evul Mediu un Ombudsman colegial, care era reprezentat de un sfat al batrinilor. Sub forma unui organ colegial activa Ombudsmanul in Arabia Saudita, numindu-se Comitetul pentru plingeri. In Aragon functia de ombudsman era atribuita unui judecator, numit pe viata de catre rege, cu atributii de protectie a cetatenilor de posibilele abuzuri din partea functionarilor publici.

Exemplu de institutii similare Ombudsmanului ne ofera Spania, avind diverse denumiri: Sahib-al-Mazaim, El Personero del Pueblo, El Consul del Mar.

Tara Basca, la fel a cunoscut, din anul 1503, functia de avocat al saracilor (Abogado de los Pobres), considerat posibil precursor al actualului Ombudsman basc.

In Suedia, din sec. XV, prima institutie similara Ombudsmanului parlamentar era senechalul, care, avind esentiale atributii judiciare functiona sub autoritatea regelui intru supravegherea administrarii justitiei in regat, insa nu avea competenta de acuzare a functionarilor in fata tribunalelor. Aceasta atributie a fost conferita abia in 1605 unui acuzator al Coroanei, numit Riksfiskalen.

In baza celor relatate, mentionam ca, desi exista o similitudine dintre aceste organe cu institutia actuala a Ombudsmanului, anume sistemul suedez este considerat acela care a creat Ombudsmanul parlamentar. Caracteristic acestui sistem este ideea de mandatar, adica de persoana care actioneaza in baza unei imputerniciri, Ombudsmanul parlamentar suedez fiind un mandatar al Riksdagului.

Literatura de specialitate evoca ca institutia Ombudsmanului poate fi organizata la nivel national, provincial ori local, sub doua forme de baza:

Ombudsmanul cu competenta generala, care primeste orice plingere a cetatenilor impotriva abuzurilor si nedreptatilor administratiei, si in rezultatul examinarilor, solicita administratiei repunerea acestora in drepturi;

Ombudsmanul cu competenta speciala, care controleaza anumite servicii sau domenii. Institutia Ombudsmanului (mediatorului), s-a statuat dupa primul razboi mondial in multe state, avind

la baza modelul suedez, consfintit constitutional in anul 1809. Statele respective au introdus modelul suedez in ordinea lor juridica, dar profund modificat, cu forme si variante diverse privind denumirea, componenta, competenta, durata mandatului etc.

Urmand modelul suedez Finlanda a creat postul de Ombudsman Parlamentar in 1919.Prin urmare institutia Ombudmanului din Finlanda a fost a doua infiintata din lume.Institutia Ombudsmanului s-a raspandit in toate tarile nordice la jumatatea secolului 20. In Danemarca institutia Ombudsmanului poporului a fost creat in 1955 iar in Norvegia primul Stortingets Ombudsman a fost creat in 1962. In ambele tari, puterile Ombudsmanului sunt mai limitate decat ale institutiilor similare din Suedia si Finlanda. Mai tarziu institutia s-a raspandit in alte parti ale lumii, in special urmarind modelul Danez.

Treptat institutia Ombudsmanului se raspandeste in toate partile lumii. Anii 1970 au demonstrat ca institutia Ombudsman –ului a gasit terenul potrivit pentru a se raspandi in Noua Zeelanda si provinciile canadiene si statele australiene. Pana in prezent institutii asemanatoare au fost infiintate in aproape toate tarile europene. Institutii asemanatoare functioneaza in unele tari africane dar si in state central si sud americane.

Uniunea Europeana a creat postul Ombudsmanului European in anul 1995. Rolul Ombudsmanului European este de a supraveghea activitatile institutiilor uniunii europene si de a se asigura ca acestea respecta

58

principiile unei bune guvernari. Primul titular al acestui post a fost Jacob Söderman care anterior indeplinise aceiasi functie in Parlamentul Finlandez.

In doctrina si practica constitutionala recenta este constant subliniata importanta institutiei Ombudsmanului pentru garantarea si, indeosebi, pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Ombudsmanul este numit de Parlament pentru un mandat a carui durata difera de la stat la stat. De obicei, mandatul ombudsmanului este de patru ani. Parlamentul detine, totodata dreptul de a revoca pe ombudsman inainte de expirarea mandatului daca acesta s-ar face vinovat de incalcarea Constitutiei sau a legilor, ori ar avea o conduita reprobabila. In principiul Ombudsmanul isi desfasoara activitatea la nivel national. Aceasta nu este insa o regula. De pilda, in Statele Unite nu a fost infiintata o asemenea institutie la nivel federal. In schimb exista un numar foarte mare de ombudsmani la nivelul unor state federale, al unor municipalitati sau chiar in institutii sau companii. De asemenea, exista ombudsmani avand o jurisdictie materiala specializata.

Conform IOI (International Ombudsman Institute) in prezent in aproximativ 140 de tari functioneaza Ombusdman-i. In unele tari aceste institutii sunt regionale sau locale, Italia sau Germania de exemplu sunt tari care nu au o institutie parlamentara (la nivel naţional) a Ombudsmanului. Aici ombudsmanii funcţionează la nivel regional.

Practic institutia Ombudsmanului a capatat caracter universal fiind intalnita pe toate continentele, indiferent daca este consacrata la nivel national sau regional, sau daca atributii generale sau specializate pe domenii.

Drept exemplu, servesc denumirile nationale diferite: Comisar Parlamentar in Marea Britanie (Parlamentarz Commisoner for Administration), Aparator al

Poporului in Spania (Defensor del Pueblo), Mediator in Franta (Mediateur de la Republique), Protector al Cetateanului in Canada, Delegat Parlamentar al Apararii in Germania, Comisar in Problemele Administratiei in Cipru, Aparator al Drepturilor Civile in Polonia, Provedor de Justica (Portugalia), Volksanwaltscheft (Austria), Diwan el Mezalem (Egipt), Difensore Civoco (Italia), Ombudsman pentru Drepturile Omului in Slovenia, Avocatul Poporului in Romania, Avocat parlamentar in Republica Moldova (Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova), in alte state - mediator public, procuror parlamentar, imputernicit, controlor etc.

Referitor la numarul de ombudsmeni, relatam ca in unele tari ca: Danemarca, Franta, Irlanda, Portugalia, Romania, majoritatea statelor CSI exista un singur ombudsman; in alte tari - Suedia, Austria, Australia - sunt desemnati mai multi ombudsmeni; in Regatul Unit al Marii Britanii, ombudsmanul activeaza cu Comisia Parlamentara, in Republica Moldova sunt desemnati trei Avocati parlamentari. Referindu-ne la Italia, mentionam ca aici s-a optat pentru crearea unui numar de aparatori civici in regiunile Toscana, Liguria, Lombardia si Friuli Venetia.

Printre caracteristicile de baza ale institutiei Ombudsmanulul pot fi mentionate urmatoarele: este creata printr-un act al puterilor sau autoritatilor statului; comisia (in cazul in care institutia coreleaza cu comisia parlamentara - Marea Britanie) este creata de

Parlament, in unele cazuri de Guvem; are misiunea de a supraveghea activitatea administratiei publice; are sarcina de a inspecta, demasca, recomanda si a da publicitatii rezultatele investigatiilor.

Functiile exercitate de catre institutul Ombudsmanulul, in baza misiunii sale, constau in: supravegherea respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si a legalitatii, care implica si functiile de cercetare si control a administratiei publice; mediere sau sugerare a unor noi masuri legale; sanctionare sau penalizare a autoritatilor, care provoaca prejudicii in activitatea institutiei.

Astfel, Ombudsmanul completeaza si largeste functiile parlamentare traditionale de control al organelor puterii executive. Aceste prerogative formeaza Ombudsmanului imaginea unei institutii garant intru protejarea cetateanului de abuzurile din partea statului.

Crearea institutiilor nationale de promovare si protectie a drepturilor omului, care sa sprijine activitatea forumurilor internationale cu preocupari in aceasta materie a facut obiectul mai multor demersuri ale O.N.U. In acest context, in perioada 1995-1996 Misiuni speciale ale Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), reprezentanta O.N.U. in Republica Moldova, au studiat situatia in domeniul drepturilor omului in Republica Moldova, ajungind la concluzia privind necesitatea si rationalitatea crearii institutiei nationale de protectie a drepturilor omului.

O concluzie analogica a fost prezentata si la cea dea doua Conferinta internationala a institutiilor Ombudsmenilor si drepturilor omului, desfasurata la Chisinau in primavara anului 1996. In cadrul acestui

59

forum, in contextul experientei internationale, au fost abordate aspectele crearii institutului Ombudsmanului in Republica Moldova.

In martie 1997 Biroul Inaltului Comisariat al ONU a semnat cu Guvernul Republicii Moldova documentul de proiect ,,Sprijin initiativelor democratice in domeniul drepturilor omului in Republica Moldova’’, agentia de implementare din partea Republicii Moldova fiind Ministerul Afacerilor Externe si Comisia parlamentara pentru drepturile omului si minoritati nationale.

Din momentul semnarii acestui document s-a inceput activitatea de analiza, perfectionare si ajustare a legislatiei nationale, privind constituirea institutiei nationale de protectie a drepturilor omului – institutul Avocatului parlamentar.

Grupul de lucru, creat din colaboratorii agentiilor de implementare si executare a proiectului, au avut ca sursa de inspiratie institutia de traditie suedeza (clasica) si institutiile similare din numeroase tari infiintate dupa cel de-al doilea razboi mondial, tinindu-se cont de traditiile nationale, modul de desfasurare a procesului de democratizare si reforma din republica.

Activitatea grupului s-a finisat cu prezentarea in Parlament a proiectului Legii Cu privire la avocatii parlamentari, adoptata ulterior, la 17 octombrie 1997.

Republica Moldova a fost printre primele state independente (ex-sovietice), in care a fost creat institutul ombudsmanului, care a devenit un element important al mecanismului de protectie a drepturilor si libertatilor constitutionale ale cetatenilor.

Astfel, la 17 octombrie 1997 Parlamentul RM a adoptat Legea nr. 1349-XII Cu privire la avocatii parlamentari, promulgata prin Decretul Presedintelui RM, nr.381-11 din 28 noiembrie 1997.

Prin adoptarea acestei legi Republica Moldova a creat institutul Avocatului parlamentar, similar institutelor european si international ale ombudsmenilor, confirmind adeziunea sa la Declaratia Universala a Drepturilor Omului si la alte acte juridice internationale cu privire la drepturile omului.

Legea cu privire la avocatii parlamentari defineste activitatea acestora ca garant in asigurarea respectarii drepturilor si libertatilor constitutionale ale omului de catre autoritatile publice centrale si locale, institutii, organizatii si intreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociatiile obstesti si persoanele cu functii de raspundere de toate nivelurile.

In conformitate cu prevederile legii respective au fost desemnati trei Avocati parlamentari, pe un mandat de cinci ani, si creat Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova, cu sediul in mun.Chisinau.

Un rol important in activitatea avocatilor parlamentari il are Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile Omului, aprobat prin Hotarirea Parlamentului nr. 1484 XIII din 5 februarie 1998, care stabileste statutul Centrului, ca institutie de stat.

2. Avocatul parlamentar: sarcini, competenţă. Măsurile de intervenţie ale Avocatului Parlamentar

Sarcinile instituţiei Avocatului Parlamentar sunt stabilite în Art.2. al Legii Republicii Moldova cu privire la avocaţii parlamentari – « Avocaţii parlamentari contribuie la repunerea în drepturi a cetăţenilor, la perfecţionarea legislaţiei ce ţine de domeniul apărării drepturilor omului, la instruirea juridică a populaţiei prin aplicarea procedeelor menţionate în prezenta lege ».Competenţa Avocatului Parlamentar:

I. Art.13. - Avocaţii parlamentari examinează sesizările cetăţenilor Republicii Moldova, cetăţenilor străini şi apatrizilor care locuiesc permanent sau se află temporar pe teritoriul ei, denumiţi în continuare petiţionari, ale căror drepturi şi libertăţi au fost încălcate în Republica Moldova.

Avocatul parlamentar pentru protecţia drepturilor copilului examinează petiţii privind protecţia drepturilor copilului şi, în limitele competenţei, este în drept să acţioneze din proprie iniţiativă.

Art.15. - Avocaţii parlamentari examinează cererile privind deciziile sau acţiunile (inacţiunile) autorităţilor publice centrale şi locale, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti şi persoanelor cu funcţii de răspundere de toate nivelurile care, conform opiniei petiţionarului, au încălcat drepturile şi libertăţile sale constituţionale.

II. Art.21. - (1) În cazul cînd există informaţii veridice privind încălcarea în masă sau gravă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor , în cazurile de o importanţă socială deosebită sau în cazul cînd este necesar de a apăra interesele unor persoane ce nu pot folosi de sine stătător mijloacele juridice de apărare, avocatul parlamentar este în drept să acţioneze din proprie iniţiativă, luînd, în limitele competenţei sale, măsurile corespunzătoare.

(2) Avocatul parlamentar este în drept să deschidă din proprie iniţiativă un proces în legătură cu faptele depistate de încălcare a drepturilor şi libertăţilor omului.

60

Art.231. – (1) În scopul asigurării protecţiei persoanelor împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, avocatul parlamentar, membrii consiliului consultativ şi alte persoane care îi însoţesc efectuează periodic vizite preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, plasate la dispoziţia unui organ de stat sau la indicaţia acestuia, sau cu acordul ori consimţămîntul său tacit. (2) Se interzice ordonarea, aplicarea, permiterea sau tolerarea oricărui tip de sancţiune, precum şi prejudicierea în alt mod a unei persoane sau organizaţii, pentru comunicarea oricărei informaţii, veridice sau false, avocatului parlamentar, membrilor consiliului consultativ şi altor persoane care îi însoţesc în exercitarea funcţiei de prevenire a aplicării torturii sau a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. (3) În sensul prezentei legi, prin privare de libertate se înţelege orice formă de plasare a persoanei într-un loc de detenţie de stat sau privat, la ordinul oricărui organ judiciar, administrativ sau al altui organ, în calitate de pedeapsă, sancţiune, măsură procesuală de constrîngere, măsură de siguranţă, precum şi ca rezultat al dependenţei faţă de o îngrijire acordată sau în baza oricărui alt motiv, loc pe care persoana respectivă nu are dreptul să-l părăsească din proprie iniţiativă. Art.232. – (1) Centrul pentru Drepturile Omului creează un consiliu consultativ în scopul acordării de consultanţă şi de asistenţă în exercitarea atribuţiilor avocaţilor parlamentari în calitate de mecanism naţional de prevenire a torturii. În componenţa acestuia, în mod obligatoriu, trebuie să fie incluşi reprezentanţi ai asociaţiilor obşteşti care activează în domeniul protecţiei drepturilor omului. (2) Componenţa şi Regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului consultativ se aprobă de către directorul Centrului, în baza avizului Comisiei pentru drepturile omului a Parlamentului. (3) În componenţa consiliului consultativ pot fi incluse persoane care dispun de competenţă profesională şi o bună reputaţie. La selectarea acestora se va ţine cont de asigurarea echilibrului de gen şi de reprezentarea grupurilor etnice şi minoritare din societate. (4) Pentru exercitarea independentă a funcţiei de prevenire a torturii, membrii consiliului consultativ beneficiază de drepturile prevăzute la art.24 lit.b)–d), f) şi g). (5) Membrii consiliului consultativ nu au dreptul să dezvăluie informaţii confidenţiale şi date cu caracter personal despre o persoană privată de libertate fără acordul acesteia, în situaţia în care informaţiile au fost obţinute în cadrul vizitelor preventive.Art.24. - În procesul examinării cererii şi controlului, din proprie iniţiativă, al semnalelor despre încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului, precum şi al efectuării vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, avocatul parlamentar este în drept: a) să aibă acces liber la toate autorităţile publice centrale şi locale, să asiste la şedinţele lor, inclusiv la şedinţele organelor colegiale ale acestora; b) să aibă acces liber la instituţii, organizaţii şi întreprinderi, indiferent de tipul de proprietate, asociaţii obşteşti, în comisariate de poliţie şi locurile de detenţie din cadrul acestora, în instituţii penitenciare, în izolatoare de detenţie provizorie, în unităţi militare, în centre de plasament al imigranţilor sau al solicitanţilor de azil, în instituţii care acordă asistenţă socială, medicală sau psihiatrică, în şcoli speciale pentru minori cu devieri de comportament şi în alte instituţii similare; c) să solicite şi să primească de la autorităţile publice centrale şi locale, de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile informaţiile, documentele şi materialele necesare pentru exercitarea atribuţiilor; c1) să aibă acces nelimitat la orice informaţie privind tratamentul şi condiţiile de detenţie ale persoanelor private de libertate; d) să primească explicaţii de la persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra chestiunilor ce urmează a fi elucidate în procesul; e) să sesizeze instituţiile de stat respective pentru a efectua investigaţii de expertiză şi a pregăti rapoarte asupra chestiunilor ce urmează a fi examinate; f) să aibă întrevederi nelimitate şi convorbiri personale, fără martori, iar în caz de necesitate, prin intermediul traducătorului, cu persoana aflată în locurile specificate la lit.b), precum şi cu oricare altă persoană care, în opinia sa, ar putea oferi informaţiile necesare; g) să atragă, la efectuarea vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, specialişti şi experţi independenţi din diferite domenii, inclusiv jurişti, medici, psihologi, reprezentanţi ai asociaţiilor obşteşti; h) să colaboreze cu mijloacele de informare în masă, precum şi cu asociaţiile obşteşti care activează în domeniul protecţiei drepturilor omului atît în ţară, cît şi peste hotare.

61

Art.25. - (1) În exercitarea atribuţiilor sale, avocatul parlamentar are dreptul la audienţă peste rînd la conducători şi la alte persoane cu funcţii de răspundere ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale organelor de drept, instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor, indiferent de tipul de proprietate, asociaţiilor obşteşti, comisariatelor de poliţie şi locurilor de detenţie din cadrul acestora, instituţiilor penitenciare, izolatoarelor de detenţie provizorie, unităţilor militare, centrelor de plasament al imigranţilor sau al solicitanţilor de azil, instituţiilor care acordă asistenţă socială, medicală sau psihiatrică, şcolilor speciale pentru minori cu devieri de comportament şi ale altor instituţii similare.

III. Art.33.- (1) Avocaţii parlamentari desfăşoară activitate de propagare a cunoştinţelor în domeniul apărării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului . (2) În acest scop, avocaţii parlamentari pregătesc şi difuzează în rîndul populaţiei materiale informative despre drepturile omului, colaborează cu asociaţiile obşteşti neguvernamentale şi cu organizaţiile care practică activitate de apărare a drepturilor omului în ţară şi peste hotare, precum şi cu mass-media. (3) Avocatul parlamentar face publice, în mod periodic, rapoartele întocmite în urma vizitelor în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, precum şi răspunsurile autorităţilor corespunzătoare.

Măsurile de intervenţie ale Avocatului Parlamentar:Art.27. - (1) În situaţiile în care se constată unele încălcări ale drepturilor petiţionarului, avocatul parlamentar prezintă organului sau persoanei cu funcţii de răspundere respective ale cărei decizii sau acţiuni (inacţiuni), după părerea sa, încalcă drepturile şi libertăţile constituţionale ale omului un aviz care va conţine recomandări privind măsurile ce urmează a fi luate pentru repunerea imediată în drepturile încălcate a petiţionarului şi încunoştinţează despre aceasta petiţionarul. În cazul în care avocatul parlamentar nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este în drept să se adreseze organului superior pentru luarea măsurilor de executare a recomandărilor cuprinse în aviz. (11) În activitatea sa de prevenire a torturii şi a altor tratamente şi pedepse crude, inumane sau degradante, avocatul parlamentar va prezenta autorităţii sau persoanei cu funcţie de răspundere corespunzătoare recomandările sale în vederea ameliorării comportamentului faţă de persoanele private de libertate, a condiţiilor de detenţie şi a prevenirii torturii. În cazul în care avocatul parlamentar nu este de acord cu măsurile întreprinse, el este în drept să se adreseze unui organ ierarhic superior pentru luarea măsurilor corespunzătoare în vederea executării recomandărilor cuprinse în avizul său şi/sau să informeze opinia publică, inclusiv să divulge numele persoanelor autorizate să acţioneze în numele acelei autorităţi. (2) Organul sau persoana cu funcţii de răspundere care a primit avizul este obligată să-l examineze în termen de o lună şi să comunice avocatului parlamentar în scris despre măsurile luate. Art.28. - (1) În baza rezultatelor examinării cererii, avocatul parlamentar, de asemenea, este în drept: a) să adreseze în instanţa de judecată o cerere în apărarea intereselor petiţionarului ale cărui drepturi şi libertăţi constituţionale au fost încălcate; b) să intervină pe lîngă organele corespunzătoare cu un demers pentru intentarea unui proces disciplinar sau penal în privinţa persoanei cu funcţii de răspundere care a comis încălcări ce au generat lezarea considerabilă a drepturilor şi libertăţilor omului; c) să intenteze proces administrativ împotriva persoanelor care au săvîrşit contravenţia prevăzută la articolul 174 19din Codul cu privire la contravenţiile administrative; d) să sesizeze persoanele cu funcţii de răspundere de toate nivelurile asupra cazurilor de neglijenţă în lucru, de încălcare a eticii de serviciu, de tărăgănare şi birocratism. (2) Avocatul parlamentar încunoştinţează petiţionarul despre măsurile luate în corespundere cu prevederile alin.(1). (3) Dacă, în urma examinării cererii, s-a constatat că faptele expuse în ea nu s-au adeverit şi nu au fost încălcate drepturile şi libertăţile constituţionale ale petiţionarului, avocatul parlamentar ia o decizie argumentată privind respingerea cererii. (4) Decizia de respingere a cererii nu poate fi atacată. Art.29. - În baza analizei datelor privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor şi în baza rezultatelor examinării cererilor, precum şi în urma efectuării vizitelor preventive în locurile unde se află sau se pot afla persoane private de libertate, avocatul parlamentar este în drept: a) să prezinte Parlamentului propuneri în vederea perfecţionării legislaţiei în vigoare în domeniul asigurării drepturilor şi libertăţilor omului;

62

b) să remită autorităţilor publice centrale şi locale obiecţiile şi propunerile sale de ordin general referitoare la asigurarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, la îmbunătăţirea activităţii aparatului administrativ. Art.30. - (1) În cazul în care se constată încălcări în masă sau grave ale drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului, avocatul parlamentar are dreptul să prezinte un raport la una din şedinţele Parlamentului, precum şi să propună instituirea unei comisii parlamentare care să cerceteze aceste fapte. (2) Avocaţii parlamentari au dreptul să asiste şi să ia cuvîntul la şedinţele Parlamentului şi ale Guvernului. Art.31. - Avocaţii parlamentari au dreptul să sesizeze Curtea Constituţională în vederea controlului constituţionalităţii legilor şi hotărîrilor Parlamentului, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi dispoziţiilor Guvernului, asupra corespunderii lor principiilor general acceptate şi actelor juridice internaţionale cu privire la drepturile omului.

Fiind o institutie noua in sistemul social-politic al Republicii Moldova, institutului avocatului parlamentar i se atribuie prin legislatia nationala o autoritate morala si o eficacitate practica, neprevazuta de Constitutia RM, dar instituita prin lege organica.

In activitatea sa cotidiana institutia se straduie sa inlature unele practici si mentalitati de natura totalitara, punind accent pe relatiile de colaborare, respect si incredere reciproca in special intre administratie si cetateni; sa contribuie la schimbarea stereotipurilor in mentalitatea populatiei, cit si la concentrarea atentiei statului fata de problematica drepturilor omului in scopul crearii unor mecanisme eficiente de asigurare a respectarii drepturilor si libertatilor omului garantate de legislatia nationala si internationala.

Centrat pe ideea afirmarii si garantarii respectarii drepturilor omului, ombudsmanul depune efort si in masura posibilitatilor contribuie la accentuarea trasaturilor statului de drept prin supravegherea respectarii legii in diversele compartimente ale administratiei publice, a activitatii acesteia, care are un impact direct asupra asigurarii respectarii drepturilor si libertatilor constitutionale ale cetatenilor, precum si la informarea, educarea in constientizarea drepturilor si intereselor lor si, prin aceasta, la stimularea activizarii societatii civile.

In principiu, puterea ombudsmanului se reduce la dreptul de a face recomandari autoritatilor publice vinovate de incalcarea drepturilor unor persoane, de a controla activitatea organelor administratiei publice carora le revin atributii in domeniul drepturilor omului, de a inspecta institutii de detinere (penitenciare, institutii – scoli de reeducare, centre de internare a minorilor), spitale, scoli s.a. In unele sisteme constitutionale, insa, ombudsmanul are dreptul de a actiona in justitie, in conditiile prevazute de lege, functionarii care s-au facut vinovati de incalcarea unor drepturilor unor persoane. Dreptul de actiune judiciara se bazeaza, in acest caz pe investirea, prin Constitutie, a ombudsmanului cu atributia de a veghea la respectarea legilor in domeniul drepturilor omului. Dreptul la actiune judiciara este recunoscut ombudsmanului in Suedia, Finlanda si Danemarca.

Constitutia sau dupa caz, legile de organizare si functionare a institutiei ombudsmanului prevad, in acest sens, obligatia autoritatilor publice de a pune la dispozitia ombudsmanului toate datele, informatiile si documentele de care acesta ar avea nevoie pentru a-si exercita atributiile.

Obudsmanul isi exercita atributiile la plangerea persoanelor ale caror drepturi au fost vatamate sau din oficiu, cand are informatii, date privind incalcarea unor drepturi cetatenesti sau cand constata el insusi asemenea incalcari. In general, excede competentei de investigatie a ombudsmanului membrii Guvernului, parlamentarii si membrii alesi ai administratiei publice locale. Motivul unei asemenea derogari este ca deputatii, senatorii, membrii alesi ai organelor administratiei publice locale sunt reprezentanti ai poporului chiar ministrii raspund politic in fata Parlamentului.

Cererile care se adreseaza Ombudsmanului trebuie facute in scris si semnate. In principiu, anonimele nu se iau in considerare, ceea ce nu impiedica insa ca o plangere anonima sa fie motivul sesizarii din oficiu al ombudsmanului si punctul de declansare al unei expertize de rutina. In legislatia statelor referitoare la organizarea si functionarea institutiei ombudsmanului, se prevede ca nu se iau in considerare plangerile cetatenilor ale caror drepturi au fost incalcate cu unu sau dupa caz, cu doi ani inainte de sesizarea ombudsmanului.

Activitatea ombudsmanului este in principiu publica, ceea ce nu impiedica ca persoanele lezate sa solicite ombudsmanului caracterul confidential al plangerii. De asemenea, ombudsmanul poate decide din proprie initiativa caracterul secret al activitatii sale pentru motive temeinice (ex. Apararea secretelor militare, a ordinii publice, a moralei, etc). Nu trebuie exclus nici dreptul unor institutii publice de a solicita pentru motive temeinice confidentialitatea unor investigatii ale ombudsmanului.

63

3. Statutul avocatului parlamentar. Modul de numire şi eliberare din funcţie.

In exercitarea atributiilor sale, ombudsmanul nu se substituie altor organisme carora le sunt conferite atributii privind apararea drepturilor omului. Avem in vedere, indeosebi, organele judiciare.

Potrivit legii de organizare si functionare institutul avocatilor parlamentari - Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (CpDOM) este o institutie de stat independenta, formata din patru avocati parlamentari, desemnati de Parlamentul RM pentru un mandat de 5 ani, egali în drepturi, unul dintre care este specializat în problemele de protecţie a drepturilor copilului.. Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de avocat parlamentar mai mult decît două mandate consecutive.

Avocat parlamentar poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova licenţiat în drept, care are o înaltă competenţă profesională, o vechime de cel puţin 5 ani în activitatea juridică sau în învăţămîntul juridic superior şi o reputaţie ireproşabilă.

Avocaţii parlamentari sînt numiţi în funcţie cu votul majorităţii deputaţilor aleşi.Propunerile privind candidaturile avocaţilor parlamentari sînt înaintate în Parlament de către

Preşedintele Republicii Moldova și de cel puţin 20 de deputaţi ai Parlamentului, în decursul ultimei luni a mandatului avocaţilor parlamentari desemnaţi anterior.

Comisia parlamentară pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale prezintă Parlamentului un aviz argumentat asupra fiecărei candidaturi.

In ceea ce priveste statutul sau si raporturile cu autoritatile publice, trebuie mentionat ca ombudsmanul este independent fata de toate celelalte autoritati publice, inclusiv fata de Parlament, care il numeste si il poate revoca inainte de expirarea mandatului sau. De altfel, nu este permisa nici o ingerinta in activitatea ombudsmanului, nici chiar din partea Parlamentului. Desi este independent fata de celelalte autoritati publice, ombudsmanul prezinta insa anual un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat, solutiile date, etc. De asemenea, in raportul anual pot fi facute recomandari Parlamentului si Guvernului privind perfectionarea legislatiei in materie sau a activitatii unor departamente sau alte autoritati guvernamentale ori ale administratiei publice care intereseaza drepturile omului. Pentru a consolida independenta ombudsmanului, legislatia referitoare la organizarea si functionarea institutiei stabileste o serie de incompatibilitati intre calitatea de ombudsman si orice alte functii publice sau private.Pentru a-si exercita in conditii corespunzatoare activitatea, ombudsmanul are nevoie de concursul celorlalte autoritati publice.

Personalitatea avocatului parlamentar este inviolabila pe toata durata mandatului.Inviolabilitatea avocatului parlamentar se extinde asupra locuinţei şi localului său de serviciu, asupra mijloacelor de transport şi de telecomunicaţie folosite de el, asupra corespondenţei, documentelor şi averii personale.

Avocaţii parlamentari nu pot fi traşi la răspundere penală sau administrativă, nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi, supuşi controlului personal fără acordul prealabil al Parlamentului, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă.

In exercitiul mandatului, avocatii parlamentari se calauzesc de Constitutia RM, Legea cu privire la avocatii parlamentari, alte legi nationale si de actele juridice internationale la care Republica Moldova este parte; se conduc de principiile legalitatii si transparentei, echitatii sociale, democratiei, umanismului, accesibilitatii dupa cum le dicteaza constiinta; sunt independenti fata de deputatii Parlamentului RM, Presedintele RM, autoritatile publice centrale si locale si persoanele cu functii de raspundere de toate nivelurile.

Distribuirea domeniilor de activitate ale avocaţilor parlamentari are loc prin decizie a lor, luată de comun acord, şi se aprobă prin ordin al directorului Centrului pentru Drepturile Omului.

Avocatul parlamentar nu poate detine nici o functie electiva sau publica, nu poate practica alte activitati retribuite, cu exceptia activitatii didactice si stiintifice.

Avocatul parlamentar nu are dreptul sa desfasoare activitate politica, sa fie membru al vreunui partid sau al unei origanizatii social-politice. In decurs de 10 zile de la data depunerii juramantului, avocatul parlamentar este obligat sa inceteze orice activitate incompatibila cu statutul sau si sa suspende apartenenta sa la oricare partid sau alta organizatie social-politica.

Avocatul parlamentar este obligat sa fie corect in relatiile cu petitionarii; sa garanteze nedivulgarea secretului de stat si a altor informatii ocrotite de lege; sa nu divulge informatiile confidentiale; sa se abtina de la orice actiuni neconforme cu demnitatea de avocat parlamentar.

64

Avocatul parlamentar este obligat: a) să fie corect şi amabil în relaţiile cu petiţionarii şi cu alte persoane; b) să garanteze nedivulgarea secretului de stat şi a altor informaţii şi date ocrotite de lege; c) să nu divulge informaţiile confidenţiale, precum şi datele cu caracter personal, care i-au fost comunicate în cadrul activităţii sale, decît cu consimţămîntul persoanei la care acestea se referă; d) să se abţină de la orice acţiuni neconforme cu demnitatea de avocat parlamentar. Ignorarea obligaţiilor menţionate la alin.(1) poate constitui temei pentru retragerea încrederii.

4. Modul de organizare şi funcţionare a Centrului pentru Drepturile Omului.

Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova :Este accesibil tuturor: cetatenilor Republicii Moldova, persoanelor straine si apatrizilor, care locuiesc

permanent sau temporar pe teritoriul ei, ale caror drepturi au fost incalcate; Serviciile prestate sint gratuite; Este deschis pentru colaborare cu organizatiile si institutiile de stat, ONG-le nationale si internationale

preocupate de protectia drepturilor omului. OrganizareaCpDOM este institutie similara institutelor european si international al ombudsmanului, creat in

conformitate cu Legea nr.1349-XIII din 17 octombrie 1997 cu privire la avocatii parlamentari, si Regulamentul privind Centrul pentru Drepturile Omului din Moldova (5.02.1998) cu modificarile ulterioare şi activeaza in Republica Moldova din aprilie 1998,. Este o institutie de stat independenta, formata din patru avocați parlamentari, desemnati de Parlamentul RM:Munteanu Anatolie; - directorul Centrului pentru Drepturile OmuluiEfrim Oleg; Grigoriu Aurelia; Plămădeală Tamara.Institutia isi desfasoara activitatea prin intermediul:

Serviciului petitii si audientaServiciului analiza a legislatieiServiciului informatii, programe instructive si relatii internationaleCancelarieiServiciului administrativ-financiarFiliala BaltiFiliala CahulFiliala Comrat

Centrul pentru Drepturile Omului este persoană juridică, dispune de ştampilă şi formulare ce au imprimate denumirea centrului şi imaginea stemei de stat a Republicii Moldova.

Personalul auxiliar asigură asistenţa organizatorică, informaţională, ştiinţifico-analitică şi de altă natură a activităţii avocaţilor parlamentari.

Structura, statele de personal şi finanţarea Centrului pentru Drepturile Omului sînt reglementate de regulamentul respectiv aprobat de Parlament.

Directorul Centrului pentru Drepturile Omului este desemnat de Parlament din rîndul avocaţilor parlamentari, la propunerea Preşedintelui Parlamentului.

Directorul Centrului pentru Drepturile Omului efectuează conducerea generală a Centrului: angajează şi eliberează din funcţie funcţionarii Centrului, defineşte îndatoririle avocaţilor parlamentari şi ale altor colaboratori ai Centrului, exercită controlul activităţii lor, organizează pregătirea rapoartelor anuale, reprezintă instituţia în ţară şi în străinătate.

În absenţa directorului Centrului pentru Drepturile Omului, interimatul funcţiei este asigurat de cel mai în vîrstă dintre avocaţii parlamentari.

În chestiunile ce ţin de retribuirea muncii, asistenţa socială, medicală şi de altă natură, avocatul parlamentar se asimilează cu judecătorul Curţii Supreme de Justiţie.

Centrul pentru Drepturile Omului dispune de buget propriu, care face parte din bugetul de stat.

65

Proiectul bugetului Centrului pentru Drepturile Omului, cu avizul prealabil al Ministerului Finanţelor, se aprobă de către Parlament concomitent cu bugetul de stat.

Avocaţii parlamentari primesc în audienţă petiţionari conform orarului stabilit de ei, dar nu mai rar decît de trei ori pe lună.

Primirea în audienţă are loc în municipiul Chişinău, în alte municipii şi oraşe, conform unui grafic aprobat.

În scopul acordării asistenţei consultative avocaţilor parlamentari, pe lîngă Centrul pentru Drepturile Omului poate fi creat un consiliu de experţi din specialişti în domeniul drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului.

Sediul permanent al Centrului se afla in municipiul Chisinau, str. Sfatul Tarii 16.CpDOM are trei filiale amplasate in localitatile: Balti (str. Independentei 1, tel. 231/28149); Cahul (str.

Independentei 6, bir.415 (sediul Primariei), tel. 299/21781); Comrat, Unitatea Teritoriala Autonoma Gagauzia (str. Lenin 206, tel. 298/25105).

Obiectivele CpDOMCentrul pentru Drepturile Omului din Moldova are menirea sa asigure asistenta avocatilor parlamentari in activitatea lor de:

Contribuire la asigurarea garantarii respectarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului in Republica Moldova;

Analiza a legislatiei nationale ce tine de domeniul drepturilor omului, perfectionarea si ajustarea ei la cerintele actelor juridice internationale la care Republica Moldova este parte;

Informare si instruire juridica a populatiei privind drepturile si libertatile fundamentale ale omului prevazute de legislatia nationala si internationala.

Audienta cetatenilor Republicii Moldova, cetatenilor straini si apatrizilor care locuiesc permanent sau temporar pe teritoriul ei, ale caror drepturi au fost lezate;

Examinarea petitiilor parvenite la Centru si repunerea in drepturi a cetatenilor; Organizarea "Zilelor de audienta" in localitatile republicii: audierea cetatenilor, vizite la penitenciare,

aziluri pentru batrani, unitatil militare, orfelinate, etc; Activitati de informare si instruire in domeniul drepturilor omului: seminare, conferinte, "mese

rotunde", concursuri etc.; Elaborarea si editarea unor publicatii cu tematica diversa la domeniu: buclete, postere, pliante,

calendare, carti de vizita informative, buletine etc.; Colaborarea cu diferiti parteneri sociali din republica si de peste hotare in vederea realizarii

obiectivelor trasate.

LEGE Nr. 118 din 14.03.2003

cu privire la ProcuraturăParlamentul adoptă prezenta lege organică.

Capitolul I DISPOZIŢII GENERALE

Articolul 1. Procurorul În prezenta lege, prin termenul "procuror" se înţelege Procurorul General şi procurorii ierarhic inferiori subordonaţi lui. Articolul 2. Procuratura (1) Procuratura este o instituţie independentă, care activează în cadrul autorităţii judecătoreşti. (2) Procuratura este independentă în relaţiile cu alte autorităţi publice şi, prin exercitarea atribuţiilor sale, reprezintă interesele generale ale societăţii, apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, conduce şi exercită urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti. (3) Activitatea Procuraturii este organizată conform principiilor legalităţii, operativităţii, proporţionalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic. Articolul 3. Cadrul juridic al activităţii Activitatea Procuraturii este reglementată de Constituţia Republicii Moldova, de prezenta lege, de alte acte normative, precum şi de normele dreptului internaţional.

66

Capitolul II COMPETENŢA, DREPTURILE ŞI ÎMPUTERNICIRILE

PROCURATURII Articolul 4. Competenţa Procuratura: a) reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor; b) conduce şi exercită urmărirea penală; c) reprezintă învinuirea în instanţele judecătoreşti; d) intentează în judecată acţiuni civile privind recuperarea prejudiciului cauzat statului, constatat în urma reviziilor şi controalelor efectuate de organele de control financiar; e) participă, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor civile şi a contravenţiilor administrative, în privinţa cărora acţiunile au fost intentate de ea; f) exercită controlul asupra legalităţii aflării persoanelor în instituţiile de reţinere şi detenţiune preventivă, în alte instituţii de executare a pedepselor; g) exercită controlul asupra executării legilor în Forţele Armate; h) asigură, în limitele competenţei sale, asistenţa juridică şi colaborarea internaţională în domeniul dreptului; i) examinează şi soluţionează cererile şi reclamaţiile cetăţenilor; j) exercită alte atribuţii prevăzute de lege. Articolul 5. Atribuţiile procurorului (1) În exercitarea atribuţiilor sale, procurorul este în drept: a) să ceară persoanelor juridice, indiferent de tipul de proprietate, şi persoanelor fizice prezentarea documentelor, materialelor, datelor statistice, informaţiilor de altă natură; b) să dispună organelor abilitate exercitarea controlului, reviziei activităţii agenţilor economici, indiferent de tipul de proprietate, şi a altor persoane juridice; să antreneze specialişti pentru elucidarea unor probleme de specialitate apărute în cadrul exercitării atribuţiilor; să dispună efectuarea unor expertize, controale ale materialelor, informaţiilor, comunicărilor primite de organele Procuraturii, cu prezentarea rezultatelor acestora procurorului; c) să citeze orice persoană cu funcţie de răspundere sau cetăţean şi să le ceară explicaţii verbale sau scrise privitor la lezarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, încălcarea ordinii de drept sau în scopul desfăşurării urmăririi penale, iar în caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanelor citate de a se prezenta în faţa procurorului, să emită o ordonanţă de aducere forţată, care se execută de organele poliţiei în modul stabilit de lege; d) să pornească, să conducă şi să exercite urmărirea penală conform legii, precum şi să intenteze proceduri administrative; e) să înainteze, în limitele competenţei sale, acţiuni civile în instanţele judecătoreşti; f) să conteste, la cererea cetăţenilor şi în condiţiile legii, actele ilegale emise de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, de agenţii economici şi de alte persoane juridice, precum şi actele şi acţiunile ilegale ale persoanelor cu funcţie de răspundere; g) să înainteze persoanelor juridice sesizări privind lichidarea încălcărilor de lege, privind înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au favorizat încălcările depistate în cazurile prevăzute la lit.f). h) să pună la dispoziţia organelor ce au prezentat spre examinare materialele de revizie şi control informaţia despre rezultatele examinării şi acţiunile întreprinse. (2) Exercitînd controlul asupra respectării legalităţii, procurorul are dreptul, la prezentarea legitimaţiei de serviciu, să intre liber în localurile instituţiilor de stat, ale agenţilor economici, indiferent de tipul de proprietate, şi ale altor persoane juridice, să aibă acces la documentele şi materialele lor, să exercite controlul asupra respectării legalităţii la examinarea cererilor, reclamaţiilor, comunicărilor despre infracţiuni, încălcări ale legislaţiei, precum şi în cazul autosesizării despre acestea. (3) Nu se încasează plata pentru efectuarea, la cererea procurorului, a reviziilor şi controalelor, pentru întocmirea documentelor, colectarea şi prezentarea datelor statistice, pentru înaintarea de către procuror a acţiunilor în instanţele judecătoreşti. Articolul 6. Recursul procurorului (1) În cazurile prevăzute de lege, în interesele securităţii naţionale şi ordinii publice, pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale cetăţenilor, procurorul este în drept să facă recurs împotriva actului considerat de el ca fiind ilegal, emis de un organ sau de o persoană cu funcţie de răspundere.

67

(2) Recursul va fi examinat de organul respectiv sau de persoana cu funcţie de răspundere în termen de 5 zile de la data primirii lui, iar în cazul examinării de un organ colegial - la prima şedinţă a acestuia. Rezultatele examinării recursului se comunică imediat în scris procurorului. (3) Recursul poate fi retras de persoana care l-a depus sau de procurorul ierarhic superior. (4) În caz de respingere neîntemeiată a recursului, procurorul este în drept să reclame actul juridic în instanţă judecătorească pentru a-l declara nul. Articolul 7. Sesizarea procurorului (1) Sesizarea privind lichidarea încălcărilor de lege în cadrul urmăririi penale sau procedurii civile se înaintează de procuror organului respectiv sau persoanei cu funcţie de răspundere pentru examinare imediată. (2) Dacă sesizarea se examinează de un organ colegial, acesta comunică procurorului timpul şi locul convocării şedinţei pentru a participa la ea. (3) În termen de o lună de la data primirii sesizării, organul respectiv sau persoana cu funcţie de răspundere va lua măsuri concrete în vederea lichidării încălcărilor de lege, înlăturării cauzelor şi condiţiilor ce le-au favorizat, iar rezultatele le va comunica în scris procurorului. Articolul 8. Ordonanţa procurorului Procurorul, în funcţie de caracterul încălcării legii, este în drept să pornească urmărirea penală, procedura administrativă sau, după caz, disciplinară. Articolul 9. Acţiunea civilă În limitele competenţei stabilite de lege, cînd se impune apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor de vîrstă înaintată sau incapabile şi ale celor care nu se pot adresa în judecată din cauza sănătăţii, pentru apărarea intereselor statului şi societăţii, procurorul înaintează acţiune civilă în instanţa judecătorească în modul stabilit de Codul de procedură civilă. Articolul 10. Conducerea şi exercitarea urmăririi penale (1) În scopul asigurării aplicării legii penale de către organele de urmărire penală, procurorul conduce şi exercită urmărirea penală, controlează corespunderea acţiunilor procesuale, efectuate de către aceste organe, legii de procedură penală, altor acte normative, precum şi actelor internaţionale. (2) Pentru realizarea acestei funcţii, procurorul este în drept: a) să exercite împuternicirile prevăzute de Codul de procedură penală; b) să emită instrucţiuni executorii pentru organele de urmărire penală în problemele privind eficienţa activităţii de combatere şi de prevenire a criminalităţii, aplicarea legislaţiei de procedură penală, precum şi privind alte aspecte ale activităţii acestor organe; c) să ia măsuri, prevăzute de legislaţie, pentru repunerea persoanelor în drepturile lezate prin acţiunile ilegale ale organelor de urmărire penală; d) să ceară organelor de urmărire penală luarea de măsuri pentru protejarea vieţii şi pentru siguranţa părţilor vătămate, martorilor şi membrilor familiilor lor sau să se asigure că aceste măsuri au fost deja luate. (3) Procurorul General şi procurorii ierarhic inferiori coordonează activitatea de combatere a criminalităţii a organelor de urmărire penală, a organelor de constatare şi a organelor care exercită activitate operativă de investigaţii. În scopul asigurării coordonării activităţii organelor menţionate, procurorii convoacă consfătuiri coordonatoare, formează grupuri de lucru, solicită informaţii statistice şi de alt gen de care are nevoie, îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege. Articolul 11. Participarea procurorului la înfăptuirea justiţiei Procurorul, în limitele competenţei sale, sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, reprezintă învinuirea de stat în toate cauzele penale în baza principiului contradictorialităţii, participă, în condiţiile legii, la examinarea cauzelor civile şi a contravenţiilor administrative, în privinţa cărora acţiunile au fost intentate de el. Articolul 12. Exercitarea controlului asupra respectării legilor în locurile de recluziune (1) Procurorul, în modul stabilit de lege, exercită controlul asupra legalităţii aflării persoanelor în instituţiile de detenţiune preventivă, penitenciare şi în alte instituţii de executare a pedepselor şi măsurilor de constrîngere, inclusiv în spitale în caz de acordare a asistenţei psihiatrice fără liberul consimţămînt al persoanei. (2) În cazul depistării de către procuror a persoanei ţinute ilegal în locurile menţionate la alin.(1), aceasta este eliberată imediat prin ordonanţă a procurorului. Articolul 13. Exercitarea controlului asupra executării legilor în Forţele Armate (1) Controlul asupra executării legilor în Forţele Armate este exercitat de procurorii militari. (2) Procurorul militar:

68

b) exercită urmărirea penală în cauzele ce ţin de competenţa judecătoriei militare; c) reprezintă învinuirea în judecătoria militară; d) exercită controlul asupra legalităţii aplicării măsurilor disciplinare faţă de militari. Articolul 14. Sesizarea Curţii Constituţionale Procurorul General este în drept să sesizeze Curtea Constituţională pentru ca aceasta să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, decretelor Preşedintelui Republicii Moldova, hotărîrilor şi ordonanţelor Guvernului.

Capitolul IIISTRUCTURA PROCURATURII

Articolul 15. Sistemul organelor Procuraturii (1) Procuratura constituie un sistem unic şi centralizat, care include: a) Procuratura Generală; b) Procuratura Găgăuziei; c) procuraturile raionale, municipale şi de sector; d) procuraturile specializate (militare, de transport, anticorupţie etc.). 11) Ierarhia procurorilor, în funcţie de postul ocupat în sistemul organelor Procuraturii, se stabileşte în următoarea ordine: a) Procurorul General; b) primul-adjunct şi adjuncţii Procurorului General; c) procurorii, şefi ai subdiviziunilor Procuraturii Generale şi adjuncţii lor; d) procurorii teritoriali şi procurorii procuraturilor specializate şi adjuncţii lor. (12) Procurorul Găgăuziei şi adjuncţii lui sînt ierarhic superiori procurorilor municipiului şi oraşelor din teritoriul respectiv. Procurorul municipiului Chişinău şi adjuncţii lui sînt ierarhic superiori procurorilor sectoarelor municipiului. (13) Şefii de subdiviziuni, procurorii teritoriali şi procurorii procuraturilor specializate şi adjuncţii lor sînt ierarhic superiori procurorilor subordonaţi lor. (14) Procurorii enumeraţi în ordine descrescătoare în alin.(11) sînt ierarhic superiori procurorilor indicaţi după ei. (2) Numărul organelor Procuraturii, localităţile de reşedinţă, circumscripţiile de activitate, structura şi personalul organelor se aprobă şi se modifică de Parlament, la propunerea Procurorului General. (3) Bugetul Procuraturii se aprobă de Parlament, la aprobarea bugetului pe anul corespunzător. Articolul 16. Procurorul General (1) Procuratura Generală este condusă de Procurorul General, ajutat de primul-adjunct şi de adjuncţi. (2) Procurorul General este numit în funcţie de către Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, pentru un mandat de 5 ani. (3) Primul-adjunct şi adjuncţii sînt numiţi de către Procurorul General, după confirmarea lor de către Parlament. (4) Procurorii ierarhic inferiori sînt numiţi de Procurorul General şi îi sînt subordonaţi. (5) Aceeaşi persoană poate deţine funcţia de Procuror General cel mult 2 mandate constituţionale consecutive. (6) După numirea în funcţie, Procurorul General depune în faţa Parlamentului următorul jurămînt: "În exercitarea atribuţiilor de Procuror General, jur să respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr ordinea de drept, drepturile şi libertăţile omului, interesele generale ale societăţii". (7) La expirarea mandatului de Procuror General, de adjunct al Procurorului General, persoanele respective sînt numite, la dorinţă, în orice post vacant din cadrul Procuraturii Generale, păstrîndu-li-se gradul conferit. (8) În cazul absenţei Procurorului General sau în cazul imposibilităţii de exercitare a funcţiilor sale, atribuţiile acestuia sînt exercitate, în temeiul unui ordin emis de Procurorul General, de primul-adjunct sau de un alt adjunct. (9) Procurorul General prezintă anual Parlamentului un raport despre starea legalităţii şi ordinii de drept în ţară, precum şi despre măsurile întreprinse pentru redresarea ei. (10) Procurorul General: a) exercită, direct sau prin intermediul adjuncţilor săi ori al procurorilor subordonaţi, controlul asupra activităţii procurorilor; b) emite în scris ordine, dispoziţii şi instrucţiuni executorii, aprobă regulamente; c) revocă, suspendă sau anulează actele emise de procurori dacă acestea contravin legii;

69

d) stabileşte, în corespundere cu schema aprobată, structura organelor Procuraturii, repartizează mijloace pentru întreţinerea acestora; e) conferă, în condiţiile legii, procurorilor grade de clasificare şi grade militare. Gradele de clasificare superioare şi gradele militare supreme se conferă de Preşedintele Republicii Moldova; f) exercită alte atribuţii în condiţiile legii. (11) Procurorul General poate fi eliberat din funcţie înainte de termen de către Parlament, la propunerea Preşedintelui Parlamentului, în cazul: a) incompatibilităţii funcţiilor, stabilite în condiţiile legii; b) imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor de serviciu din motive de sănătate timp îndelungat şi neîntrerupt (mai mult de 4 luni); c) pronunţării sentinţei definitive de condamnare. Articolul 17. Componenţa organelor Procuraturii În cadrul Procuraturii activează procurori, procurori sagiari şi personal auxiliar. Articolul 18. Colegiul Procuraturii (1) În cadrul Procuraturii funcţionează Colegiul, ca organ consultativ, compus din 9 persoane. Preşedinte al Colegiului este Procurorul General. (2) Din componenţa Colegiului Procuraturii fac parte: Procurorul General, primul-adjunct şi adjuncţii Procurorului General, Procurorul Găgăuziei, alţi procurori. Procurorul General şi adjuncţii lui, Procurorul Găgăuziei sînt membri ai Colegiului din oficiu. Componenţa nominală a Colegiului Procuraturii, propusă de Procurorul General, se confirmă de către Parlament în decurs de o lună după numirea Procurorului General pe durata mandatului acestuia. (3) Rolul şi atribuţiile Colegiului sînt prevăzute în Regulamentul Colegiului Procuraturii, aprobat de Procurorul General.

Capitolul IVPERSONALUL PROCURATURII ŞI GARANŢIILE SOCIALE

Articolul 19. Condiţiile pentru numirea în funcţia de procuror (1) În funcţia de procuror poate fi numită persoana care deţine exclusiv cetăţenia Republicii Moldova, are domiciliul în ţară şi întruneşte următoarele condiţii: a) este licenţiată în drept; b) are capacitate de exerciţiu deplină; c) are vechimea în muncă necesară pentru a fi numită în funcţia respectivă şi se bucură de o bună reputaţie; d) nu are cazier judiciar; e) cunoaşte limba de stat; f) este aptă din punct de vedere medical pentru exercitarea atribuţiilor de procuror, conform certificatului medical de sănătate; g) a susţinut examenul de calificare în faţa comisiei de atestare. Articolul 20. Condiţii suplimentare pentru numirea procurorului (1) În funcţia de procuror poate fi numită persoana care are o vechime în muncă la specialitatea juridică de cel puţin 2 ani şi care a susţinut examenul de calificare. (2) În funcţia de procuror teritorial, procuror al procuraturii specializate, şef al subdiviziunii structurale pot fi numite persoane care au o vechime în muncă în organele Procuraturii de cel puţin 5 ani.Articolul 21. Candidatul la funcţia de procuror (1) Persoana care întruneşte condiţiile prevăzute la art.19 depune o cerere pe numele Procurorului General şi se înregistrează în calitate de candidat la funcţia de procuror. (2) Candidatul la funcţia de procuror, care nu întruneşte condiţiile prevăzute la art.20, urmează să efectueze un stagiu de un an în Procuratură sub conducerea unui procuror numit de către Procurorul General. Luînd în considerare calitatea şi rezultatele lucrului efectuat de către stagiar, procurorul care conduce activitatea de stagiere este în drept să decidă reducerea termenului de stagiere, dar cel mult pînă la 6 luni. (3) Programul general de stagiere se aprobă de Colegiul Procuraturii. (4) Stagierea se încheie cu susţinerea examenului de calificare în faţa comisiei de atestare, care activează în baza unui regulament aprobat de Colegiul Procuraturii. Articolul 22. Numirea în funcţia de procuror (1) Procurorul se numeşte în funcţie, din rîndul candidaţilor, de către Procurorul General, iar Procurorul Găgăuziei - la propunerea Adunării Populare a Găgăuziei. (2) Mandatul procurorilor teritoriali şi al procurorilor procuraturilor specializate este de 5 ani. Aflarea lor în

70

funcţie în aceeaşi procuratură nu poate depăşi 2 termene consecutive. (3) Persoanele numite pentru prima dată în funcţia de procuror vor depune următorul jurămînt: "Jur să respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr ordinea de drept, drepturile şi libertăţile omului, interesele generale ale societăţii, să îndeplinesc conştiincios obligaţiile ce îmi revin". (4) Jurămîntul se depune în şedinţă solemnă, în faţa Colegiului Procuraturii, după citirea ordinului de numire. Depunerea jurămîntului se consemnează într-un proces-verbal. (5) La angajarea în serviciu, procurorul este supus înregistrării dactiloscopice de stat obligatorii, în conformitate cu legislaţia. Articolul 23. Drepturile şi obligaţiile procurorului (1) Procurorul are dreptul: a) să examineze probleme şi să adopte decizii în limitele atribuţiilor sale; b) să fie avansat corespunzător pregătirii profesionale şi calităţilor individuale; c) să fie remunerat conform funcţiei deţinute, nivelului profesional şi vechimii în muncă; d) să fie membru al unei organizaţii obşteşti pentru reprezentarea intereselor sale. (2) Procurorul este obligat: a) să îndeplinească obligaţiile de serviciu în strictă conformitate cu Constituţia şi legile Republicii Moldova; b) să se abţină de la fapte care ar putea compromite onoarea şi demnitatea de procuror. c) să depună, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi proprietate. (3) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor ce ţin de activitatea didactică sau ştiinţifică. Articolul 24. Avansarea în serviciu a procurorului (1) Procurorul este avansat în serviciu pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, pentru capacităţile organizatorice şi decizionale atestate de către procurorul ierarhic superior. (2) Procurorii se avansează în serviciu prin ordin al Procurorului General. Articolul 25. Statutul procurorului (1) Procurorul este independent, imparţial şi inamovibil, potrivit legii. (2) Locuinţa, localul de serviciu, vehiculele şi mijloacele de telecomunicaţii folosite de procuror, corespondenţa, documentele şi bunurile lui personale sînt inviolabile. (3) Urmărirea penală împotriva procurorului poate fi pornită de Procurorul General în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală. Articolul 26. Stimularea procurorului (1) Procurorul poate fi stimulat pentru îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, pentru iniţiativă, operativitate şi pentru alte merite în serviciu. (2) Se stabilesc următoarele măsuri de stimulare a procurorului: a) mulţumire; b) premiere; c) dar de preţ; d) conferire a unui grad mai înalt; e) decorare cu insigna "Lucrător de Onoare al Procuraturii". (3) Stimularea procurorului se efectuează prin ordin al Procurorului General. (4) Pentru merite deosebite în serviciu, procurorii pot fi propuşi spre decorare cu distincţii de stat. Propunerile pentru decorare cu distincţii de stat le înaintează Colegiul Procuraturii. Articolul 27. Răspunderea disciplinară Procurorii pot fi traşi la răspundere disciplinară pentru: a) îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu; b) încălcarea intenţionată, în exerciţiul funcţiunii, a legii; c) săvîrşirea unor acţiuni compromiţătoare; d) participarea la activităţi publice cu caracter politic; e) încălcarea prevederii privind incompatibilitatea funcţiilor. Articolul 28. Sancţiunile disciplinare (1) În dependenţă de gravitatea abaterilor comise, Procurorul General poate aplica procurorului următoarele sancţiuni disciplinare: a) observaţie; b) mustrare;

71

c) mustrare aspră; d) retrogradare în funcţie; e) retragerea insignei "Lucrător de Onoare al Procuraturii"; f) retrogradare în grad, conform atribuţiilor; g) concedierea din organele Procuraturii. (2) Sancţiunea disciplinară se aplică în termen de 30 de zile de la data depistării abaterii disciplinare, dar nu mai tîrziu de 6 luni de la data comiterii ei. (3) Procurorul sancţionat este în drept să conteste decizia Procurorului General în instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii. Articolul 29. Suspendarea din funcţie (1) Procurorul este suspendat din funcţie prin ordin al Procurorului General în cazul în care: a) împotriva lui este intentat un proces penal - pînă la adoptarea unei hotărîri definitive; b) suferă de o boală, stabilită în baza unui examen medical, ce nu îi permite să îndeplinească obligaţiile de serviciu - pînă la emiterea deciziei despre pierderea capacităţii de muncă; c) se consideră dispărut fără veste - pînă la declararea acestui fapt prin hotărîre judecătorească; d) a comis o încălcare gravă sau a săvîrşit acţiuni compromiţătoare, pentru care poate fi concediat, - pînă la adoptarea unei hotărîri definitive în problema dată; e) participă la campania electorală în calitate de candidat pentru o funcţie în autorităţile publice. (2) Dacă se constată nevinovăţia procurorului, suspendarea lui din funcţie încetează şi acesta va fi repus în toate drepturile, plătindu-i-se, conform legii, drepturile băneşti de care a fost lipsit. (3) Ordinul de suspendare din funcţie poate fi contestat în instanţă judecătorească. Articolul 30. Eliberarea procurorului din funcţie (1) Procurorul este eliberat din funcţie prin ordin al Procurorului General în cazul: a) demisiei; b) expirării termenului de numire în funcţie; c) comiterii sistematice de abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare grave; d) necorespunderii funcţiei deţinute din cauza calificării insuficiente, fapt constatat în urma atestării; e) pronunţării sentinţei definitive de condamnare; f) pierderii cetăţeniei Republicii Moldova; g) refuzului de a depune jurămîntul; h) imposibilităţii îndeplinirii obligaţiilor de serviciu din motive de sănătate timp îndelungat şi neîntrerupt (mai mult de 4 luni); i) refuzului de a fi transferat în alt organ al Procuraturii dacă organul în care a lucrat se lichidează sau se reorganizează; j) decesului procurorului sau declarării decesului lui prin hotărîre judecătorească definitivă. (2) Ordinul de eliberare a procurorului din funcţie poate fi contestat în instanţa judecătorească în modul stabilit de lege. (3) În cazul anulării ordinului de eliberare din funcţie a procurorului, acesta va fi repus în toate drepturile, plătindu-i-se, conform legii, drepturile băneşti de care a fost lipsit. Articolul 31. Delegarea şi detaşarea (1) În cazul în care un organ al Procuraturii nu poate funcţiona din cauza lipsei temporare a unor procurori, existenţei unor posturi vacante, precum şi în alte cazuri, Procurorul General, la propunerea conducătorului acestui organ, poate delega procurori de la alte procuraturi, fără acordul lor, pe o durată de pînă la o lună de zile într-un an. Cu consimţămîntul scris al procurorului, delegarea poate fi prelungită şi peste acest termen. Salariul mediu al procurorului delegat nu poate fi mai mic decît cel primit în funcţia anterioară. (2) În scopul îndeplinirii atribuţiilor Procuraturii, procurorul poate fi detaşat, cu acordul său, în alte instituţii. Pe perioada detaşării, procurorului i se păstrează statutul şi el beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru personalul detaşat. (3) Dacă salariul prevăzut pentru funcţia în care este delegat sau detaşat procurorul este inferior celui de care acesta beneficia în funcţia sa anterioară, se va păstra salariul funcţiei de bază. Articolul 32. Perfecţionarea profesională Procurorul este obligat să îşi ridice nivelul profesional. El trebuie să urmeze stagii de perfecţionare profesională în instituţiile de perfecţionare specializate, instituţiile de învăţămînt superior sau în alte instituţii, totodată cel puţin 40 de ore anual - în Institutul Naţional al Justiţiei. Articolul 33. Salarizarea procurorului

72

Salarizarea procurorului se efectuează în modul, condiţiile şi mărimile prevăzute de Legea nr.355-XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de salarizare în sectorul bugetar. Articolul 33. Salarizarea Procurorul beneficiază de salariul funcţiei, sporuri, premii şi alte suplimente la salariul funcţiei, conform Legii salarizării. Articolul 34. Asigurarea cu pensii (1) Procurorul care a atins vîrsta de 50 de ani şi are o vechime în muncă de cel puţin 20 de ani calendaristici, dintre care cel puţin 12 ani şi 6 luni în funcţie de procuror sau judecător, are dreptul la pensie pentru vechime în muncă în mărime de 55 la sută din salariul lui mediu, iar pentru fiecare an complet de muncă peste vechimea de 20 de ani - adaos de 3 la sută, dar în total nu mai mult de 80 la sută din salariul lui mediu, ţinîndu-se cont de indexarea acestuia. (2) Asupra procurorilor din secţia militară a Procuraturii Generale şi din procuraturile militare se extinde acţiunea Legii asigurării cu pensii a militarilor şi a persoanelor din corpul de comandă şi din trupele organelor afacerilor interne. Vechimea în muncă a procurorilor transferaţi în secţia militară şi în procuraturile militare se include în vechimea totală în muncă a militarului. (3) Pensia pentru vechime în muncă se plăteşte integral procurorului în funcţie. (4) După pensionare, procurorul are dreptul să se angajeze şi să primească pensia şi salariul integral. (5) În caz de invaliditate, procurorul beneficiază de pensia pentru invaliditate, iar în caz de deces al procurorului întreţinător al familiei, membrii acesteia beneficiază de pensia pentru pierderea întreţinătorului în condiţiile Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat. (6) Procurorii pensionaţi beneficiază de recalcularea pensiei, în dependenţă de majorarea salariului procurorului în exerciţiu, începînd cu luna următoare celei în care s-a majorat salariul, indiferent de faptul dacă pensionarul lucrează sau nu în organele Procuraturii. (7) Prevederile alin.(1) se extind asupra persoanelor care exercită funcţii eligibile în organele de stat şi care, pînă a fi alese în aceste funcţii, au îndeplinit funcţia de procuror. Articolul 341. Organele care efectuează stabilirea şi plata pensiilor (1) Pensiile se stabilesc şi se plătesc de organele de asigurări sociale. (2) Organele de asigurări sociale au dreptul de control asupra autenticităţii actelor ce confirmă stagiul de muncă şi venitul asigurat, eliberate de organele abilitate. Articolul 342. Sursa de finanţare Pînă la 1 ianuarie 2010, cheltuielile pentru achitarea pensiilor sînt suportate de la bugetul de stat. Articolul 35. Alte garanţii sociale (1) Procurorii beneficiază de asistenţă medicală gratuită în conformitate cu legislaţia în vigoare. (2) Viaţa, sănătatea şi bunurile procurorului sînt supuse asigurării de stat obligatorii de la bugetul de stat la o sumă egală cu suma mijloacelor lui băneşti de întreţinere pe 10 ani la ultimul loc de muncă. (3) Suma de asigurare se plăteşte în caz de: a) moarte violentă sau deces al procurorului în exerciţiul funcţiunii, dacă decesul a survenit ca urmare a unor leziuni corporale sau altei vătămări violente a sănătăţii, - succesorilor lui, sub forma unei indemnizaţii unice egale cu produsul înmulţirii salariului mediu anual al decedatului la numărul de ani compleţi pe care acesta nu i-a supravieţuit pînă la atingerea plafonului de vîrstă, dar nu mai puţin de 15 salarii medii anuale; b) mutilare a procurorului sau o altă vătămare violentă a sănătăţii, care exclude posibilitatea de a continua activitatea profesională şi care a provocat pierderea totală a capacităţii de muncă, - sub forma unei indemnizaţii unice egale cu suma mijloacelor lui băneşti de întreţinere pe 10 ani; c) mutilare a procurorului în exerciţiul funcţiunii, ce exclude posibilitatea de a continua activitatea profesională, - sub forma unei compensaţii lunare egale cu salariul pe care l-a avut în funcţia de procuror. Pensia de invaliditate sau alte tipuri de pensii stabilite pînă sau după pierderea capacităţii de a continua activitatea profesională nu se includ în calculul compensaţiei. În această compensaţie nu se include nici salariul primit de către procuror după vătămare, nici compensaţiile de asigurare de stat; d) moarte violentă sau deces al procurorului, ca urmare a unor leziuni corporale sau a altei vătămări violente a sănătăţii, - membrilor familiei acestuia inapţi de muncă, aflaţi la întreţinerea lui, sub forma unei indemnizaţii lunare egale cu diferenţa dintre partea ce le revenea din salariul celui decedat şi pensia stabilită în legătură cu pierderea întreţinătorului, fără a se lua în calcul indemnizaţia unică. (4) Prejudiciul material cauzat în legătură cu activitatea de serviciu a procurorului prin deteriorarea sau nimicirea bunurilor acestuia, bunurilor membrilor familiei lui sau ale rudelor apropiate se repară integral de la bugetul de stat dacă a fost confirmat prin hotărîre definitivă a instanţei judecătoreşti.

73

Articolul 36. Ţinuta vestimentară (1) În exerciţiul funcţiunii, procurorul este obligat să aibă ţinuta vestimentară prevăzută de lege. (2) Statul asigură procurorului uniformă în mod gratuit. Articolul 37. Concediul (1) Procurorul are dreptul la un concediu anual plătit de 30 de zile lucrătoare. (2) În cazul în care procurorul are o vechime în muncă de pînă la 5 ani, concediul lui se măreşte cu 2 zile lucrătoare, de la 5 la 10 ani - cu 5 zile, de la 10 la 15 ani - cu 10 zile, peste 15 ani - cu 15 zile lucrătoare. (3) Procurorului i se acordă concediu prin ordin al Procurorului General. (4) Este interzisă neacordarea de concediu anual procurorului în decurs de doi ani la rînd. Articolul 38. Asigurarea cu locuinţă (1) În cazul în care procurorul nu are locuinţă sau are nevoie de îmbunătăţirea condiţiilor locative, autoritatea administraţiei publice locale este obligată, în termen de cel mult un an de la numirea lui în funcţie, să îl asigure cu locuinţă (apartament sau casă) de serviciu pe perioada de activitate în localitatea respectivă. (2) Dacă procurorul nu a fost asigurat cu spaţiu locativ în condiţiile alin.(1), el are dreptul la reparaţia cheltuielilor pentru chirie pînă va fi asigurat cu apartament ori casă cumpărată de Procuratură din mijloacele bugetului de stat. Articolul 39. Asigurarea organelor Procuraturii cu încăperi de serviciu, cu mijloace de transport şi cu mijloace tehnice (1) Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sînt obligate să asigure organele Procuraturii cu încăperi de serviciu. (2) Asigurarea organelor Procuraturii cu tehnică operativă şi criminalistică, mijloace de telecomunicaţie şi computere, cu transport auto de serviciu se efectuează de către Procuratura Generală din mijloacele bugetului de stat. (3) Aprovizionarea tehnico-materială a procuraturilor militare, asigurarea lor cu încăperi de serviciu, mijloace de transport, iar a procurorilor militari cu locuinţe se efectuează din mijloacele Ministerului Apărării. Articolul 40. Dreptul la portarmă şi mijloace de autoapărare (1) Procurorii în exerciţiul funcţiunii au dreptul să poarte armă şi mijloace de autoapărare. (2) Modul de eliberare şi de aplicare a armei şi a mijloacelor de autoapărare se reglementează prin Legea cu privire la arme şi prin alte acte normative. Articolul 41. Sigiliul Organele Procuraturii au sigiliu cu imaginea Stemei de Stat şi cu denumirea sa. Articolul 42. Paza (1) Organele Procuraturii dispun de o subunitate de poliţie, pusă în serviciul lor în mod gratuit de către Ministerul Afacerilor Interne, care asigură paza localurilor, a altor bunuri ale organelor Procuraturii, securitatea colaboratorilor acestora, ordinea publică în sediul procuraturii; exercită controlul persoanelor la intrare şi ieşire din sediul procuraturii, inclusiv controlul personal, exercită alte atribuţii în condiţiile legii. (2) Efectivul subunităţii de poliţie se stabileşte de Guvern, la propunerea Procurorului General. (3) Colaboratorii poliţiei puşi în serviciul organelor Procuraturii se subordonează conducerii Procuraturii. (4) Paza de stat a sediului Procuraturii Generale, a subdiviziunilor sale şi, după caz, a Procurorului General este asigurată în condiţiile legii.

Capitolul VDISPOZIŢII FINALE ŞI TRANZITORII

Articolul 43 Gradele de clasificare acordate anterior, în condiţiile legii, lucrătorilor Procuraturii se asimilează gradelor

speciale conferite în conformitate cu legislaţia în vigoare. Articolul 44 Guvernul, în termen de 30 de zile: a) va prezenta Parlamentului propuneri pentru aducerea legislaţiei în vigoare în conformitate cu prezenta lege; b) va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege. Articolul 45 Legea nr.902-XII din 29 ianuarie 1992 cu privire la Procuratură se abrogă.

74

PREŞEDINTELE PARLAMENTULUI Eugenia OSTAPCIUC Chişinău, 14 martie 2003.

Nr. 118-XV.

Tema 7. Organele de menţinere a ordinii, securităţii publice şi securităţii statului.

Poliţia: sarcini, structura şi funcţiile principale.Trupele de carabinieri.Serviciul în organele afacerilor interne.Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei: sarcini, structura şi funcţiile principale.Serviciul de Informaţii şi Securitate

Poliţia: sarcini, structura şi funcţiile principale.

Destinaţia şi esenţa socială a poliţieiProtecţia vieţii, sănătăţii, averii cetăţenilor, precum şi a altor obiecte de importanţă sporită pentru

societate şi stat, reprezintă o funcţie atît de necesară a statului, încît neglijarea ei se răsfrînge negativ asupra altor aspecte ale activităţii statului, în special, asupra administrării economiei, finanţelor, culturii, educaţiei, asigurării sociale etc. Calitatea redusă a exercitării funcţiei de ocrotire a normelor de drept (poliţienesc) ale statului poate conduce la afectarea gravă sau chiar la pierderea autorităţii statului în faţa populaţiei.

Exercitînd funcţia de ocrotire a dreptului (poliţienească), statul organizează viaţa poporului pe întreg teritoriul ce îi aparţine, asigură ordinea de drept pe acest teritoriu, în special, în locurile publice, unde apar frecvent ameninţări privind securitatea personală.

Deşi majoritatea sarcinilor poliţiei în statul de drept sunt de natură preventivă, în cazul tulburării ordinii publice şi a ameninţărilor securităţii publice, pentru restabilirea situaţiei se aplică măsuri de constrîngere (de poliţie).

Cuvîntul poliţie are un sens mult mai general decît pare. În vechiul limbaj juridic el desemna orice activitate de conducere, destinată realizării unor scopuri ale societăţii. Poliţia era echivalentul organizării juridice şi, în acest sens, se vorbea despre un stat poliţienesc, unde se considera ca fiind crucială pentru existenţa unui stat deţinînd monopolul de aplicare a forţei publice.

Destinaţia poliţiei, ca parte constitutivă a forţei publice, temeiurile activităţii ei îşi găsesc justificarea în existenţa şi manifestarea contradicţiilor sociale, în necesitatea satisfacerii unor cerinţe ale vieţii sociale şi a reprimării unor manifestări şi tendinţe deviate, de ordin individual şi colectiv.

Complexul vast de atribuţii generale şi speciale ale poliţiei moderne, evidenţiază destul de clar caracterul social al poliţiei. Acesta reiese obiectiv, în primul rînd, din îndatorirea sa generală de a menţine sau restabili ordinea şi securitatea publică, prin care poliţia poate salvgarda interesul general. La fel, prin apărarea intereselor legitime ale particularilor, poliţia serveşte interesul obştesc. Activitatea poliţiei se desfăşoară în beneficiul convieţuirii omeneşti şi împotriva refractarilor, contra indivizilor cu manifestări antisociale. Prin activitatea sa directă poliţia contribuie la menţinerea şi consolidarea echilibrului social şi naţional şi, indirect, cooperează la realizarea echilibrului general al armoniei universale.

În opinia specialiştilor români în dreptul poliţienesc, funcţiile sociale ale poliţiei se rezumă la următoarele activităţi:

a) acţiunea de informare (colectare de informaţii);acţiunea de veghe sau pază;acţiunea de prevenire;acţiunea de restabilire a situaţiei anterioare (restitutio ad integrum);acţiunea represivă, de coerciţie, sancţionare;acţiunea de orientare, îndrumare, discreţionare, inclusiv informarea opiniei publice şi a puterilor din stat.Deci, poliţia, ca instituţie de menţinere a ordinii publice şi asigurării securităţii publice, are menirea de a

fi în slujba fiecărui cetăţean, a întregului popor şi a statului.Potrivit Declaraţiei cu privire la poliţie, adoptată în 1979 de către Adunarea Parlamentară a Consiliului

Europei, Rezoluţia 690 (1979) „Forţele poliţieneşti constituie un serviciu public instaurat prin lege şi împuternicit cu menţinerea ordinii şi aplicarea legii”.

Conform Decretului Prezidiumlui Sovietului Suprem al URSS din 08.07.1973, în deplină corespundere cu ideologia statului poliţienesc, miliţia sovietică era chemată, în primul rînd, să protejeze „interesele de stat”.

75

Rolul social al poliţiei în ţara noastră este descris adecvat în Legea cu privire la poliţie: „să apere, pe baza respectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime”.

Poliţia, în opinia autorului V. Kobalevschi, este activitatea negativă a administraţiei. Ea este un aparat universal de „constrîngere administrativă, a cărei sarcină de bază constă în protecţia ordinii publice, liniştii şi în acordarea ajutorului altor organe ale puterii prin intermediul constrîngerii administrative”.

În conformitate cu Legea cu privire la poliţie nr. 416 din 18.12.90 „Poliţia RM este un organ armat de drept al autorităţilor publice, aflat în componenţa M.A.I., chemat să apere, în bazarespectării stricte a legilor, viaţa, sănătatea şi libertăţile cetăţenilor, interesele societăţii şi ale statului de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime” [12, art. 1].

Codul de etică şi deontologie al poliţistului, recent aprobat de Guvern, prezintă în p. 2 o definiţie generalizată a poliţiei: „Poliţia este un organ armat al administraţiei publice centrale sau locale, instituit prin lege, a cărei activitate este reglementată de dreptul intern şi actele normative internaţionale la care Republica Moldova este parte”, completată în p. 5 cu enumerarea sarcinilor ei principale:

„Sarcinile principale ale poliţiei sînt:asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii publice în societate;protecţia şi respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului;combaterea criminalităţii;acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate cu legislaţia în vigoare”. La rîndul său, legislaţia Federaţiei Ruse dă o altă definiţie a miliţiei. Articolul 1 al Legii

Federaţiei Ruse cu privire la miliţie stipulează că miliţia este un „sistem al organelor puterii executive, destinat să apere viaţa, sănătatea, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, averea, interesele societăţii şi ale statului de atentate criminale şi de alte acţiuni ilegale, grevat cu dreptul aplicării măsurilor de constrîngere” .

În accepţiunea noastră, această definiţie nu este cea mai reuşită, însă ea dezvăluie mai complet destinaţia şi esenţa socială a poliţiei.

Considerăm că majoritatea elementelor ce caracterizează rolul şi esenţa socială a poliţiei pot fi obţinute în urma unei sinteze a definiţiilor poliţiei RM şi miliţiei Federaţiei Ruse, deoarece posibilitatea aplicării nemijlocite a constrîngerii este particularitatea de bază ce deosebeşte poliţia de alte organe de ocrotire a dreptului.

Poliţia poate fi definită ca un sistem de formaţiuni militarizate, inclusiv armate ale puterii executive (administraţiei publice centrale sau locale), destinat să apere viaţa, sănătatea, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, averea, interesele societăţii şi ale statului de atentate şi acţiuni ilegale, grevat prin lege cu dreptul aplicării nemijlocite, în caz de necesitate, a măsurilor de constrîngere statală.Articolul 2. Sarcinile principale ale poliţieiSarcinile principale ale poliţiei sînt:1) apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii, drepturilor, libertăţilor, intereselor şi averii cetăţenilor de atentate criminale şi de alte atacuri nelegitime;2) prevenirea şi curmarea crimelor şi a altor infracţiuni;3) constatarea şi descoperirea infracţiunilor, urmărirea persoanelor care le-au săvîrşit;4) menţinerea ordinii publice şi asigurarea securităţii publice;5) acordarea de ajutor, conform condiţiilor şi modului stabilit de prezenta lege, cetăţenilor, autorităţilor administraţiei publice, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor în vederea ocrotirii drepturilor lor şi exercitării atribuţiilor lor, stabilite de lege;6) efectuarea măsurilor de protecţie de stat faţă de persoanele care acordă ajutor în procesul penal, în conformitate cu legislaţia în vigoare.Antrenarea poliţiei la îndeplinirea sarcinilor care conform legii nu ţin de atribuţiile ei se interzice.Articolul 7. Structura poliţiei şi starea ei de subordonareCa organ de drept al autorităţilor publice poliţia Republicii Moldova se divizează în poliţie de stat şi poliţie municipală.Poliţia de stat îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul Republicii Moldova, poliţia municipală - pe teritoriul unităţii administrative respective.Structura organizatorică şi limita numerică a efectivului poliţiei de stat se aprobă de Guvern la propunerea ministrului afacerilor interne, iar a poliţiei municipale - de autorităţile administraţiei publice locale şi de ministrul afacerilor interne la propunerea comisarului poliţiei raionale, şefului direcţiei afacerilor interne a unităţii teritoriale autonome cu statut special şi comisarului poliţiei municipiului Chişinău.

76

Poliţia de stat în activitatea sa se subordonează Ministerului Afacerilor Interne. Poliţia municipală se subordonează concomitent Ministerului Afacerilor Interne şi autorităţilor administraţiei publice locale.Controlul asupra activităţii poliţiei se înfăptuieşte de Ministerul Afacerilor Interne, iar asupra activităţii poliţiei municipale - şi de autorităţile administraţiei publice locale.

Trupele de carabinieri.Trupele de carabinieri (trupele interne) sînt destinate să asigure, împreună cu

poliţia sau independent, ordinea publică, apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, avutului proprietarului, prevenirea faptelor de încălcare a legii.

Trupele de carabinieri sînt componentă a Forţelor Armate şi participă la acţiunile de apărare a ţării, în condiţiile legii.

Trupele de carabinieri fac parte din structura organizatorică a Ministerului Afacerilor Interne, fiind constituite într-un Departament îşi exercită atribuţiile sub autoritatea şi controlul acestuia pe întreg teritoriul republicii.

Ministerul Afacerilor Interne poartă întrega răspundere pentru conducerea trupelor de carabinieri, pentru organizarea executării misiunilor, pregătirea efectivului, pentru respectarea disciplinei militare şi ordinii interioare, pentru asigurarea materială, tehnică, financiară şi medicală a unităţilor.

Întreaga activitate a trupelor de carabinieri este depolitizată şi se desfăşoară exclusiv pe baza şi în executarea legii.

Sarcinile principale ale trupelor de carabinieri Trupele de carabinieri:a) veghează permanent, potrivit legii, împreună cu poliţia, la

asigurarea măsurilor pentru menţinerea ordinii de drept, apărarea drepturilor, libertăţilor fundamentale şi intereselor legitime ale cetăţenilor;

b) sprijină organele de poliţie sau activează independent în menţinerea ordinii publice şi în combaterea criminalităţii;

d) asigură paza şi apărarea unor obiective şi transporturi de importanţă deosebită;e) participă la asigurarea regimului juridic stabilit pentru durata stării de urgenţă, de asediu şi de război; f) participă la lichidarea consecinţelor avariilor sau ale situaţiilor excepţionale cu caracter natural,

tehnogen ori ecologic.Atribuţiile trupelor de carabinieri Trupele de carabinieri:a) efectuează servicii de patrulare şi santinelă şi de menţinere a ordinii publice în raza teritorială de

competenţă;b) desfăşoară împreună cu organele de poliţie, o activitate de prevenire a faptelor antisociale,

conform ordinelor ministerului afacerilor interne;c) participă la menţinerea ordinii publice în timpul acţiunilor social-politice cu caracter de masă,

sportive şi de altă natură;d) asigură paza şi apărarea unor obiecte de stat de importanţă deosebită şi a transporturilor speciale

conform listei stabilite de Guvern;g) păzesc depozitele unităţilor lor militare şi depozitele Direcţiei pentru Aprovizionarea Tehnico-

Materială şi Militară a Ministerului Afacerilor Interne;h) participă la asigurarea regimului juridic al stării de urgenţă, de asediu sau de război;i) colaborează cu organele de poliţie la curmarea încălcărilor ordinii publice, dacă acesta au un

caracter de masă, prezintă pericol pentru viaţa şi integritatea corporală a cetăţenilor, dezorganizează activitatea social-economică sau sînt orientate împotriva avutului proprietarului;

j) participă la restabilirea ordinii în caz de nesupunere în grup şi de tulburări în masă ale arestaţilor şi deţinuţilor;

k) caută în comun cu alte forţe ale Ministerului Afacerilor Interne, persoanele arestate sau condamnate care au evadat de sub pază; caută şi reţin persoanele care au pătruns în incinta obiectivelor păzite;

l) participă la stingerea incendiilor, la lichidarea consecinţelor avariilor sau ale situaţiilor excepţionale cu caracter natural, tehnogen ori ecologic în localităţi şi la obiectivele păzite;

77

m) păzesc şi apără localuri ale misiunilor diplomatice, reprezentanţelor consulare sau ale altor reprezentanţe ale statelor străine;

n) participă, împreună cu alte forţe ale Ministerului Afacerilor Interne, la prevenirea, neutralizarea şi la curmarea acţiunilor elementelor teroriste şi de diverisiune;

o) la declararea stării de asediu sau de război, în cooperare cu armata naţională şi trupele de grăniceri, participă, sub conducerea Statului Major General al Forţelor Armate, la operaţii (acţiuni) de apărare a ţării, în special la prevenirea acţiunilor îndreptate împotriva independenţei şi integrităţii Republicii Moldova, la paza căilor de comunicaţie, la evacuarea populaţiei din zonele supuse atacurilor, la lupta împotriva grupurilor de cercetare-diversiune etc.

Trupele de carabinieri sînt organizate pe principii militare şi au în structura lor Comandament al trupelor, brigăzi (regimente) şi batalioane teritoriale.

Structura şi efectivul trupelor de carabinieri se aprobă de Preşedintele Republicii Moldova.Unităţile trupelor de carabinieri, în funcţie de misiunile lor, pot fi: mobil-operative, de pază la obiecte de

importanţă deosebită, de pază la transporturi speciale, de patrulare şi santinelă.Statele de organizare ale unităţilor şi subunităţilor trupelor de carabinieri se aprobă de ministrul afacerilor

interne.Conducerea trupelor de carabinieri o exercită vice-ministrul afacerilor

interne - comandant al Departamentului Trupelor de Carabinieri, prin intermediul comandanţilor de unităţi.

Batalionul este unitatea operativă de bază a trupelor de carabinieri care asigură ordinea publică în raza unui raion sau a mai multor raioane.

Batalionul are în subordonare un număr variabil de companii, plutoane şi grupe de carabinieri.Trupele de carabinieri se alcătuiesc din militari şi salariaţi civil. Militarii trupelor de carabinieri au grade militare semne de distincţie şi uniformă. Asupra lor se

extinde acţiunea legilor ce reglementează serviciul militar. Militarii se călăzuesc în activitatea lor de Regulamentul cu privire la serviciul efectivului de trupă, al corpului de sergenţi şi ofiţeri ai trupelor de carabinieri ale Ministerului Afacerilor Interne, aprobat de Guvern, precum şi de regulamentele trupelor de carabinieri.

Salariaţii civil din trupele de carabinieri îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legislaţia muncii, cu ordinele, dispoziţiile şi instrucţiile ministrului afacerilor interne.

Serviciul în organele afacerilor interne.3. În organele afacerilor interne pe baza liberului consimţămînt pot fi angajaţi cetăţeni ai Republicii Moldova în vîrstă de cel puţin 18 ani cu comportare demnă la locul de muncă, în societate şi pe timpul studiilor sau al satisfacerii stagiului militar, apţi din punct de vedere medical, cu calităţi şi aptitudini necesare îndeplinirii sarcinilor de serviciu specifice şi au fost supuşi înregistrării dactiloscopice de stat obligatorii. Premilitarii nu pot fi angajaţi în serviciul organelor afacerilor interne, cu exepţia cazurilor expres prevăzute de legislaţia Republicii Moldova.Nu pot fi angajate la serviciu în organele afacerilor interne persoanele care au fost condamnate prin sentinţă judecătorească definitivă, se află sub urmărire penală sau au fost liberate de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile menţionate la art. 53 al Codului penal.4. Pentru funcţiile efectivului de trupă şi efectivului de comandă inferior din organele afacerilor interne angajarea se face pe bază de contract, pentru o perioadă în conformitate cu legislaţia, din rîndul persoanelor care au cel puţin studii medii, au îndeplinit serviciul militar în termen (cu excepţia persoanelor din corpul de ofiţeri în rezervă) şi au absolvit Şcoala de subofiţeri a Ministerului Afacerilor Interne.

6. Pentru funcţiile corpului de comandă mediu, superior şi suprem al organelor afacerilor interne sînt angajate pe bază de contract, pentru o perioadă în conformitate cu legislaţia, persoane care au absolvit instituţii de învăţămînt superior sau mediu de specialitate din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, altor ministere sau departamente ale Republicii Moldova, sau altor state.

13. Gradele speciale ce se pot acorda persoanelor din efectivul de trupă şi corpul de comandă din organele afacerilor interne sînt următoarele:

Pentru efectivul de trupăpoliţist, soldat al serviciului intern;

Pentru efectivul de comandă inferior;

78

Pentru gradaţicaporal de poliţie, caporal al serviciului intern;sergent de poliţie, sergent al serviciului intern;sergent major de poliţie, sergent major al serviciului intern;

Pentru subofiţeriplutonier de poliţie, plutonier al serviciului intern;plutonier-major de poliţie, plutonier-major al serviciului intern;plutonier-adjuntant de poliţie, plutonier-adjutant al serviciului intern:

Pentru corpul de comandă mediusublocotenent de poliţie, sublocotenent al serviciului intern;locotenent de poliţie, locotenent al serviciului intern;locotenent major de poliţie, locotenent major al serviciului intern;căpitan de poliţie, căpitan al serviciului intern;

Pentru corpul de comandă superiormaior de poliţie, maior al serviciului intern;locotenent-colonel de poliţie, locotenent-colonel al serviciului intern;colonel de poliţie, colonel al serviciului intern;

Pentru corpul de comandă supremgeneral-maior de poliţie, general-maior al serviciului intern;general-locotenent de poliţie, general-locotenent al serviciului intern;general-colonel de poliţie, general-colonel al serviciului intern.

28. Gradele speciale ale corpului de comandă suprem li se acordă persoanelor în conformitate cu legislaţia în vigoare, la propunerea Ministrului afacerilor interne al Republicii Moldova de către Preşedintele Republicii Moldova. Gradele speciale Ministrului afacerilor interne se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova la propunerea prim-ministrului Republicii Moldova.

12. Pentru colaboratorii organelor afacerilor interne sînt prevăzute următoarele stimulări:- mulţumire;- premierea cu cadouri de preţ sau bani;- acordarea unui concediu suplimentar plătit cu durata de pînă la 10 zile;- expunerea fotografiei pe Panoul de onoare;- ridicarea sancţiunii disciplinare;- decorarea cu insigne ale MAI;- conferirea anticipată a gradului special imediat următor sau gradului de calificare;- conferirea gradului special următor înainte de termen;- decorarea cu arme albe sau de foc;- înregistrarea în Cartea de onoare a Ministerului Afacerilor Interne.Pentru merite deosebite, colaboratorii organelor afacerilor interne pot fi decoraţi cu distincţii de stat.13. În instituţiile de învăţămînt ale Ministerului Afacerilor Interne, pe lîngă stimulările specificate în pct. 12 al prezentului Statut, se aplică următoarele stimulări:- înmînarea fotografiei personale a cursantului (studentului), fotografiat lîngă drapelul desfăşurat al instituţiei de învăţămînt;- trimiterea unei scrisori de mulţumire părinţilor (rudelor);- înscrierea numelui de familie al cursantului (studentului) pe Panoul de onoare;- acordarea peste rînd a permisiei din reşedinţa instituţiei de învăţămînt pînă la 5 zile.14. Colaboratorilor organelor afacerilor interne le pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:- avertisment;- mustrare;- mustrare aspră;- retrogradarea în gradul de calificare;- retrogradare în funcţie;- retrogradare în gradul special cu o treaptă;- concedierea din organele afacerilor interne.

79

15. În instituţiile de învăţămînt ale Ministerului Afacerilor Interne, pe lîngă sancţiunile disciplinare specificate, cursanţilor (studenţilor) li se aplică sancţiuni sub formă de:- suspendarea permisiei pe o perioadă de pînă la 30 zile;- numirea peste rînd în serviciu (cu excepţia serviciului de gardă) - pînă la 5 servicii;- exmatricularea. 16. Colaboratorii organelor afacerilor interne decoraţi cu insigne ale MAI pot fi sancţionaţi prin privarea de aceste insigne.

Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei: sarcini, structura şi funcţiile principale.ISTORIC

Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei este un organ de ocrotire a normelor de drept, specializat în contracararea infracţiunilor economico-financiare şi fiscale, precum şi a corupţiei. Cadrul juridic al activităţii Centrului îl constituie Constituţia Republicii Moldova; Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, adoptată de către Parlamentul Republicii Moldova la 6 iunie 2002, alte acte normative, inclusiv tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Principiile de activitateCentrul îşi desfăşoară activitatea pe principiile legalităţii, respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, oportunităţii, îmbinării metodelor şi mijloacelor publice şi secrete de activitate, conducerii unipersonale şi colegiale, colaborării cu alte autorităţi publice, organizaţii obşteşti şi cetăţeni.

AtribuţiileÎn atribuţiile Centrului intră preîntâmpinarea, depistarea, cercetarea, curmarea contravenţiilor şi

infracţiunilor economico-financiare şi fiscale; contracararea corupţiei şi protecţionismului; contracararea legalizării bunurilor şi spălării banilor obţinuţi ilicit ; efectuarea expertizei anticorupţie a proiectelor de acte legislative şi a proiectelor de acte normative ale Guvernului în vederea corespunderii lor cu politica statului de prevenire şi combatere a corupţiei.

Necesitatea creăriiCrearea Centrului a fost determinată, în primul rând, de necesitatea edificării unei structuri de stat eficiente, scopul principal al căruia este combaterea infracţiunilor economice şi corupţiei în Republica Moldova. Prevenirea lor este o sarcină prioritară pentru organele de ocrotire a normelor de drept. O altă cerinţă, nu mai puţin importantă, a fost necesitatea optimizării structurii şi activităţii organelor de control. Din experienţa anilor trecuţi, nu se reuşea soluţionarea problemelor privind infracţionalitatea economică, sporirea rezultatelor în combaterea ei din mai multe cauze, dintre care pot fi menţionate cele mai importante: dublarea funcţiilor de către diferite instituţii de stat, pe de o parte, şi ineficienta interacţiune între ele, pe de alta. În consecinţă, se înregistra un număr considerabil de controale şi revizii tendenţioase şi inoportune, care nu aveau nici un efect asupra nivelului criminalităţii în economie, şi sustrăgeau de la activitate agenţii economici. Fiecare organ de control avea competenţele proprii, subordonarea sa ierarhică. Totodată, dintre ţările CSI, numai în Republica Moldova organele de control nu dispuneau de funcţii de urmărire penală. O dată cu adoptarea Legii cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, în Moldova a fost creată o instituţie avînd sistem complex de descoperire a infracţiunilor economice: începând cu obţinerea şi documentarea informaţiilor operative, efectuarea actului de revizie şi control, intentarea dosarului penal, urmărirea penală şi transmiterea dosarului în instanţa de judecată. Centrul a fost creat ca urmare a fuzionării Departamentului control financiar si revizie al Ministerului Finanţelor; Direcţiei anticoruptie a Departamentului pentru Combaterea Crimei Organizate si Corupţiei, precum si a Direcţiei politiei economico-financiare a Inspectoratului General de Politie al Ministerului Afacerilor Interne şi a Gărzii Financiare, care subordona Inspectoratul Fiscal Principal de Stat.

CONDUCEREASERGIU BURDUJA - DIRECTOR AL CENTRULUI PENTRU COMBATEREA CRIMELOR

ECONOMICE ŞI CORUPŢIEIServiciul de Informaţii şi Securitate

FILE DE ISTORIELa 23 decembrie, 1999, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legea cu privire la Serviciul de

Informaţii şi Securitate, acest moment istoric constituind actul de finalizare a procesului de reorganizare a fostului M.S.N. al Republicii Moldova, fondat în septembrie 1991 după proclamarea independenţei ţării.

80

Iniţial, printr-un Decret prezidenţial, iar mai apoi – prin Legile respective ale Republicii Moldova, au fost definite statutul, atribuţiile şi structura acestui minister de forţă. Pe parcurs, în funcţie de situaţia social-politică şi economică din republică, ele au suportat modificări adecvate, orientate spre sporirea nivelului de organizare şi de eficacitate a activităţii operative de investigaţie.

ETAPELE DE BAZĂ ALE CONSTITUIRII ORGANELOR DE SECURITATE ALE REPUBLICII MOLDOVA

Prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova, nr.196 din 9 septembrie, 1991 Comitetul Securităţii de Stat al Republicii Moldova este desfiinţat şi în baza acestuia este creat Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova.

La 16 septembrie 1991 Guvernul Republicii Moldova aprobă atribuţiile de bază şi structura M.S.N., iar la 6 aprilie, 1992 – Regulamentul M.S.N. al Republicii Moldova.

La 31 octombrie 1995 Parlamentul Republicii Moldova adoptă Legile cu privire la securitatea statului şi cu privire la organele securităţii de stat ale Republicii Moldova. Aceste legi au fost promulgate la 31 ianuarie 1997 de Preşedintele Republicii Moldova dl Petru Lucinschi.

La 9 septembrie 1997 cu prilejul împlinirii a 6 ani de la crearea M.S.N. al Republicii Moldova, printr-un Decret prezidenţial, a fost proclamată sărbătoarea profesională – Ziua lucrătorilor securităţii de stat a Republicii Moldova.

Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.217-14 din 12.12.1998, s-a decis elaborarea unor acte normative, privind reglementarea reorganizării M.S.N.

La 16 noiembrie 1999 prin Legea Republicii Moldova nr.676-XIV, Ministerul Securităţii Naţionale este reorganizat în Serviciul de Informaţii şi Securitate (S.I.S.) al Republicii Moldova.

La 23 decembrie 1999, Parlamentul Republicii Moldova emite Legea nr.753-XIV, cu privire la Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova.

Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.800-XIV din 11.02.2000 este aprobată schema de personal a S.I.S. al Republicii Moldova.

La 3 martie, 2000, prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, este aprobată noua structură a S.I.S. al Republicii Moldova.

De la constituire, serviciile speciale moldoveneşti au avut de depăşit multiple obstacole, însă au izbutit să le înfrunte, prin fapte concrete, manifestîndu-se plenar în calitate de principala instituţie, menită să apere securitatea de stat a Republicii Moldova.

O evaluare a activităţii lor în această perioadă demonstrează, că serviciile secrete au făcut faţă sarcinilor puse, graţie valorificării reuşite a potenţialului acumulat pe parcursul a mai multor decenii. Or, ele au fost create şi constituie o continuitate raţională a structurilor care au existat până la declararea independenţei republicii.

În această ordine de idei, este justificată o scurtă retrospectiva a principalelor etape, care au precedat constituirea serviciilor speciale moldoveneşti şi, prin urmare, a actualului Serviciu de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova. Retrospectiva se vede necesară nu pentru a da o apreciere politică activităţii din trecut, dar spre a accentua importanţa experienţei, în procesul de formare şi constituire a actualelor organe ale securităţii statului.

Create în octombrie 1924, pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici al R.A.S.S.M., în calitate de Direcţie a împuternicitului Departamentului Politic Principal al Ukrainei, serviciile speciale moldoveneşti s-au transformat, pe parcurs, în principala structură care asigura securitatea statului. În funcţie de parte componentă a structurilor unionale, ele au contribuit la soluţionarea unui spectru larg de probleme, impuse de situaţia internă şi internaţională. Spre sfârşitul anilor optzeci, serviciile speciale au atins apogeul nivelului de perfecţionare profesională. Reprezentanţii Moldovei au lansat un şir de idei operative şi, pe bună dreptate, erau consideraţi specialişti de valoare. În analele serviciilor speciale au rămas înscrise numele colaboratorilor, care au participat la realizarea unor activităţi cu caracter operativ, soldate cu depistarea şi anihilarea ulterioară a unor reţele de agenturi străine.

Totodată, ultimele decenii ale secolului trecut au constituit şi una din cele mai controversate perioade în istoria organelor securităţii statului. Delegarea acestor structuri a unor funcţii neordinare precum au fost contracararea aşa-ziselor „diversiuni ideologice”, a generat activităţi, care au influenţat soarta şi destinul unor cetăţeni. Însă, acest lucru a fost consecinţa principiilor politice de guvernare şi organele securităţii nu poartă nici o vină, deoarece erau obligate să se supună legilor de atunci.

81

Istoria a decis ca organele securităţii moldoveneşti să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile confruntării a două lumi, bazate pe diferite principii politice, economice şi sociale de dezvoltare. De fapt, se ducea lupta contra unor manifestări negative, pentru orînduirea de atunci, în scopul asigurării unei societăţi unitare şi neadmiterii subminării intereselor securităţii statului. Însă, e de accentuat, că angajaţii securităţii moldoveneşti, cu rare excepţii, nu s-au implicat în acţiunile de represare în masă a cetăţenilor cu un alt mod de gândire. Este un merit al conducerii de atunci (Gavriil Volcov, Cheorghe Lavranciuc, Tudor Botnaru) şi a efectivului operativ, care au dat prioritate profilaxiei generale, ca formă de preîntîmpinare a potenţialelor ilegalităţi, dar nu - persecutării penale a cetăţenilor. Iar, după 1985 s-au depus eforturi considerabile în vederea reabilitării persoanelor care au suferit neîntemeiat de pe urma regimului totalitar şi al cultului personalităţii.

În pofida atmosferei contradictorii, care a anticipat proclamarea independenţei naţionale, securitatea moldovenească a dat dovadă de clarviziune politică şi operativă. Faptul că în republică nu s-au admis vărsări de sânge, constituie, fără nici o îndoială, şi un rezultat al informării obiective a conducerii de vîrf a Republicii Moldova, despre evoluarea proceselor interne şi realităţile existente în ţară. Activitatea organelor de securitate nu s-a limitat doar la informarea instanţelor: au fost înaintate diverse propuneri orientate spre depăşirea situaţiilor de conflict şi neadmiterea transformării acestora în conflicte de proporţii, cu posibile consecinţe nefaste pentru întreaga societate.

Sarcini majore, de un nou conţinut, au fost înaintate organelor securităţii statului odată cu proclamarea independenţei Republicii Moldova. Se cereau realizate măsuri operative, menite să asigure securitatea internă şi să contribuie la promovarea intereselor ţării pe arena internaţională.

Totodată, perioada iniţială a constituit pentru serviciile speciale şi un adevărat examen de maturitate civică şi profesională. Condiţiile de extremă tensiune politico-socială necesitau decizii argumentate, subordonate soluţionării celor mai stringente probleme. O astfel de problemă rezida în realizarea principiului „Unui stat puternic – un serviciu special puternic”. Efectivul care şi-a continuat exercitarea obligaţiunilor, a demonstrat, prin fapte concrete, fidelitate intereselor ţării. Un aport indiscutabil în instituirea serviciilor speciale ale Republicii Moldova, l-au adus primii conducători ai instituţiei: colonel A.Plugaru, general de brigadă V.Calmoi, general de divizie T.Botnaru, ei izbutind să păstreze, în mare măsură, potenţialul de cadre profesioniste şi eficient să-l antreneze în apărarea independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova.

Evenimentele din anii 1990-1992, care au avut loc în sudul şi estul ţării, au constituit o grea încercare şi pentru organele securităţii. Întreaga activitate operativă a fost subordonată informării obiective a conducerii ţării despre situaţia politică şi operativă, în scopul păstrării integrităţii teritoriale a ţării şi menţinerii acestor regiuni în cadrul constituţional.

Procesele democratizării societăţii, a relaţiilor internaţionale, orientarea ţării spre integrarea în Comunitatea Europeană, au înaintat pe prim-plan necesitatea unor modificări mai radicale a structurii şi activităţii M.S.N., modificări adecvate cerinţelor zilei, ajustate la reforma judiciară şi de drept, care se desfăşura atunci în Republica Moldova. Aceste schimbări de structură, erau dictate de însăşi definiţia “securitatea statului”, care constituia doar o parte componentă a siguranţei naţionale. Ele se cereau făcute şi din necesitatea obiectivă de a revizui unele priorităţi ale activităţii M.S.N.. La etapa dată, eforturile colaboratorilor trebuiau mobilizate în direcţiile vitale pentru republică: consolidarea statalităţii, întărirea potenţialului economic, formarea unei imagini pozitive a Republicii Moldova pe arena mondială.

Scopul suprem al reorganizării M.S.N. rezida în constituirea unor corelaţii mai strînse între atribuţiile instituţiei date şi Constituţia ţării, principiile de bază ale politicii interne şi externe, normele internaţionale de securitate în plan naţional, regional şi global. Piatra de temelie a activităţii serviciului special reformat, a constituit-o eficacitatea acţiunilor şi flexibilitatea metodelor de lucru. Scopul principal al procesului de reorganizare a fost ideea creării unei instituţii de profesionişti, cu un număr de colaboratori strict limitat, dotate conform cerinţelor moderne, care ar corespunde unui stat democratic.

Instituirea organelor securităţii statului se desfăşura concomitent cu soluţionarea unor importante sarcini legate de apărarea intereselor republicii. Situaţiile neordinare, deseori impuneau decizii imediate care, la rîndul lor, cereau o asigurare informativă corespunzătoare. Nu putem afirma, că toate soluţiile au fost absolut corecte. Însă, cu siguranţă, se poate spus că, pe parcursul primilor 10 ani de independenţă, nu s-au comis greşeli, care ar fi influenţat negativ nivelul de asigurare a securităţii statului.

În pofida greutăţilor întîlnite în procesul instituirii S.I.S., s-a reuşit, într-o perioadă scurtă de timp, elaborarea şi aplicarea în practică a unui complex de măsuri, de ordin operativ şi organizatoric, orientate spre asigurarea securităţii, suveranităţii şi integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova, protejarea regimului constituţional al statului, respectarea strictă a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

82

Au fost definite noua concepţie şi direcţiile prioritare ale activităţii S.I.S., iar structura şi funcţiile subdiviziunilor instituţiei au fost ajustate cerinţelor zilei.

Conform legilor cu privire la S.I.S., cu privire la securitatea statului, cu privire la organele securităţii de stat şi cu privire la activitatea operativă de investigaţie, au fost revizuite şi prelucrate actele normative de bază, care reglementează activitatea de serviciu şi cea operativă.

A fost elaborată simbolica S.I.S., este creat Muzeul de istorie a organelor securităţii de stat ale Republicii Moldova.

Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, nr.1192 din 10.09.2002, în scopul pregătirii şi reciclării cadrelor de specialişti în domeniul securităţii naţionale, Centrul de Instruire al S.I.S. a fost transformat în Institutul Naţional de Informaţii şi Securitate.

În prezent, S.I.S. al Republicii Moldova îşi desfăşoară activitatea conform cerinţelor unui stat democratic. Se respectă principiul depolitizării, iar criteriul de bază al poziţiei civice a ofiţerilor din cadrul instituţiei îl constituie deviza “Credinţă Patriei”.

Istoria contemporană a republicii conţine suficiente domenii care vor constitui obiect de studiu pe viitor. Unul dintre ele va include, fără îndoială, rolul organelor securităţii în primii ani de independenţă a Republicii Moldova.

ACTIVITATEALa momentul actual, S.I.S. constituie o structură viabilă, aptă să depisteze, preîntîmpine şi

contracareze orice acţiune care, din punct de vedere legislativ, prezintă un anumit pericol pentru securitatea statului, societăţii, sau persoanei. Reieşind din obiectivele şi funcţiile stabilite de conducerea de vîrf a republicii, S.I.S. îşi orientează activitatea în direcţia depistării oportune a oricăror acţiuni, săvîrşite atăt în teritoriul ţării, cît şi din străinătate, care pot submina statalitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, afecta interesele ei politice, economice şi defensive.

Procesul de consolidare a statului moldovenesc, se confruntă cu dificultăţi de ordin obiectiv, caracteristice perioadei de tranziţie. În funcţie de aceasta, misiunea SIS prevede primordialitatea obţinerii informaţiilor preventive cu privire la eventualele acţiuni anticonstituţionale cu caracter violent, la apariţia grupărilor care intenţionează să se opună autorităţilor, prin metode extremiste, şi, deci, pot destabiliza situaţia din ţară. Au fost intensificate posibilităţile de investigaţie, în scopul preîntîmpinării diferitor situaţii încordate.

În general, S.I.S. menţine în vizorul său întreaga situaţie operativă din ţară, întreprinde un spectru larg de măsuri adecvate, menite să asigure securitatea regimului constituţional.

În cadrul activităţilor antiteroriste, S.I.S. a reuşit să anihileze înfăptuirea unui şir de ameninţări cu răfuială fizică, la adresa unor înalţi demnitari de stat; au fost identificaţi autorii unor texte anonime, cu apeluri la vrajbă interetnică, şovinism, acţiuni extremiste, acte de terorism. Persoanele depistate, au fost sancţionate prin măsuri profilactice de ordin preventiv. Pe parcursul operaţiunilor operative-de investigaţie, au fost descoperite şi ridicate cantităţi mari de arme de foc, grenade, mine, muniţii. Vis-a-vis de astfel de cazuri, au fost iniţiate anchete penale (intentate dosare penale).

În ultimul timp, a sporit considerabil pericolul unor astfel de fenomene, ca terorismul mondial şi criminalitatea internaţională. Nu vorbim despre careva reuşite în contracararea lor, fără o interacţiune cu serviciile speciale ale altor ţări. În scopul unei rezolvări mai eficiente a problemelor ce ţin de siguranţa naţională a Republicii Moldova, şi în primul rînd – la capitolul contracararea terorismului internaţional, a traficului de droguri şi a crimei organizate, precum şi pentru asigurarea tehnico-materială şi pregătirea de cadre – în ultimii ani s-au făcut paşi concreţi în direcţia interacţiunii şi colaborării cu serviciile speciale din Federaţia Rusă, Ukraina, Belarusi, România, Turcia, Germania, S.U.A. şi din alte state, cu care S.I.S. soluţionează probleme cu caracter operativ.

De comun cu serviciile secrete din Rusia şi Ukraina, S.I.S. s-a reuşit să fie neutralizate cîteva grupări criminale transnaţionale, implicate în confecţionarea şi realizarea dispozitivelor explozive, furnizarea armamentului reprezentanţilor lumii interlope, care au comis un şir de crime monstruoase atît pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi în alte ţări din spaţiul post-sovietic.

În cooperare cu organele Procuraturii Generale a republicii, S.I.S. a întocmit peste o mie materiale privind activitatea unor persoane şi grupări criminale, care practicau contrabanda, tîlhăria, traficul de armament şi droguri, asasinări la comandă şi alte activităţi criminale. În baza acestor materiale acumulate, Secţia anchetă penală S.I.S. a intentat peste 100 dosare penale.

Serviciile speciale ale Republicii Moldova, au întreprins un şir de acţiuni vizînd respectarea legislaţiei cu privire la normele de şedere în ţara noastră a cetăţenilor străini. În urma acestor controale au fost depistate

83

şi curmate activităţile unor canale ilegale de tranzitare prin teritoriul republicii spre vestul Europei a emigranţilor din Asia de Sud-Est. Unii traficanţi de fiinţe umane au fost traşi la răspundere penală.

Proclamarea independenţei totodată a însemnat şi stabilirea a noi relaţii în economie. Aceasta a obligat organele securităţii să întreprindă măsuri active întru combaterea activităţilor, care prejudiciază interesele economice ale statului. Semnificativ este, că primele realizări pe scară largă, subdiviziunile operative le-au obţinut anume în acest domeniu. Au fost contracarate activităţi de contrabandă, de privatizare la preţuri derizorii a patrimoniului public, acţiuni financiare ilicite estimate la sute milioane lei. Însă, sarcina actuală rămâne de a intensifica rolul Serviciului în contracararea delapidărilor de proporţii, a corupţiei în organele puterii de stat, a crimei organizate şi a altor fenomene care afectează interesele ţării. La un alt nivel calitativ se cere abordată problema securităţii ramurilor strategice ale economiei naţionale. Subdiviziunile specializate sunt în căutarea noilor forme organizatorice şi operative de activitate pentru a face faţă cerinţelor în acest domeniu.

În cadrul activităţilor contrainformative de protejare a intereselor economice ale ţării, SIS a depistat un număr impunător de fraude în sfera economiei externe, multiple încercări de a încheia cu firme străine contracte în dezavantajul Republicii Moldova, de a scoate din ţară, pe cale de contrabandă a cantităţilor considerabile de metale nefieroase, obiecte de anticariat, materie primă şi produse agricole. Au fost înregistrate încălcări şi în domeniul obţinerii şi utilizării creditelor şi investiţiilor străine, la realizarea unor programe, acorduri şi proiecte interstatale.

Realizarea în mare parte a obligaţiunilor de serviciu, majorităţii sarcinilor funcţionale este imposibilă fără conlucrarea Serviciului cu alte instituţii publice, abilitate cu funcţii în domeniul asigurării securităţii naţionale. Se face tot posibilul pentru sporirea eficienţei acestei colaborări, cu atît mai mult, că e vorba de un imperativ al timpului, condiţionat de situaţia politică, economică şi operativă, de sarcinile care le pune în faţa Serviciului conducerea de vîrf a ţării.

Consolidarea organelor securităţii statului nu ar fi avut loc fără susţinerea Preşedintelui, Parlamentului şi a Guvernului Republicii Moldova. Activitatea noastră a fost şi, suntem siguri, va rămâne în atenţia permanentă a conducerii ţării. Actualmente, sarcina de bază este de a concentra eforturile şi a mobiliza efectivul la realizarea problemelor stringente, de a perfecţiona întreg spectru de activităţi informative şi contrainformative.

Astăzi, se poate de afirmat, că în perioada ce s-au scurs, Serviciul de Informaţii şi Securitate s-a manifestat drept garant al securităţii de stat al Republicii Moldova. Dispunem de un potenţial uman şi operativ-tehnic suficient pentru a soluţiona sarcinile care stau în faţa noastră. În pofida unor greutăţi cu care se confruntă întreaga societate, colaboratorii îşi îndeplinesc conştiincios datoria, apărând independenţa şi suveranitatea Republicii Moldova. Ofiţerii S.I.S. îşi desfăşoară activitatea profesională pe fundalul unui climat de ordine şi disciplină internă, de respectare a prevederilor legislaţiei naţionale şi a cerinţelor regulamentelor militare.

Actualmente, putem constata, că, practic, perioada de constituire a S.I.S. al Republicii Moldova a luat sfîrşit. Concepţia şi direcţiile fundamentale ale activităţii de mai departe a instituţiei rezidă din orientarea Republicii Moldova spre suveranitate, integritate teritorială şi neutralitate, precum şi din rolul serviciilor speciale într-un stat de drept.

ATRIBUŢIILE SERVICIULUIServiciului îi revin atribuţiile vizînd elaborarea şi realizarea, în limita competenţei sale, a unui sistem

de măsuri orientate spre descoperirea, prevenirea şi contracararea următoarelor acţiuni care, conform legislaţiei, periclitează securitatea de stat, publică şi a persoanei:

acţiunile îndreptate spre schimbarea prin violenţă a orînduirii constituţionale, subminarea sau lichidarea suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării. (Aceste acţiuni nu pot fi interpretate în detrimentul pluralismului politic, realizării drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului.);

activitatea ce contribuie, în mod direct sau indirect, la desfăşurarea de acţiuni militare împotriva ţării sau la declanşarea războiului civil;

acţiunile militare sau alte acţiuni violente care subminează temeliile statului; acţiunile care au ca scop răsturnarea prin violenţă a autorităţilor publice legal alese; acţiunile care favorizează apariţia de situaţii excepţionale în transport, telecomunicaţii, la unităţile

economice şi cele de importanţă vitală; spionajul, adică transmiterea informaţiilor ce constituie secret de stat altor state, precum şi obţinerea

ori deţinerea ilegală a informaţiilor ce constituie secret de stat în vederea transmiterii lor unor state străine sau structuri anticonstituţionale;

84

trădarea manifestată prin acordarea de ajutor unui stat străin în desfăşurarea de activităţi ostile împotriva Republicii Moldova;

acţiunile care lezează drepturile şi libertăţile constituţionale ale cetăţenilor şi pun în pericol securitatea de stat;

pregătirea şi comiterea actelor teroriste, atentatelor la viaţa, sănătatea şi inviolabilitatea persoanelor oficiale supreme ale ţării, a oamenilor de stat şi fruntaşilor vieţii publice din alte state aflaţi în Republica Moldova;

sustragerea de armament, muniţii, tehnică de luptă, substanţe explozive, radioactive, otrăvitoare, narcotice, toxice şi de altă natură, contrabanda cu acestea, producerea, folosirea, transportarea şi păstrarea lor ilegală, dacă prin aceasta se aduce atingere intereselor de asigurare a securităţii de stat;

constituirea de organizaţii sau grupări ilegale care periclitează securitatea de stat sau participarea la activitatea acestora.

DIRECŢIILE DE ACTIVITATE ALE SERVICIULUIPentru îndeplinirea atribuţiilor ce ţin de asigurarea securităţii de stat, Serviciul desfăşoară: activităţi informative; activităţi contrainformative; combaterea infracţiunilor ale căror cercetare penală şi anchetă preliminară sînt atribuite, conform

legislaţiei, Serviciului. Alte atribuţii în domeniul combaterii criminalităţii pot fi acordate Serviciului prin legi şi alte acte normative.

Modul de desfăşurare a măsurilor informative şi contrainformative, precum şi condiţiile de utilizare a metodelor şi mijloacelor secrete în desfăşurarea activităţii informative şi contrainformative sînt stabilite de legislaţie.

Tema 8 : “Avocatura”Plan:

Aspecte istorice cu privire la organizarea şi activitatea avocaturii.Natura juridică, scopurile şi principiile de activitate ale avocaturii.Genurile de asistenţă juridică acordată de avocaţi şi formele ei.Baroul. Organele de autoconducere ale Baroului: componenţa şi competenţa.Formele de organizare ale profesiei de avocat.Modul de dobândire a licenţei de avocat. Statutul juridic al avocatului. Garanţiile exercitării profesiei de avocat

Istoricul avocaturii.Avocatul-etimonul profesiei. Aspectul juridico-profesional şi umanitar al termenului "avocat". Sensul

filosofic şi social-politic.Antica instituţie a avocaturii, cu racursiul ei istoric multisecular, a parcurs, până să-şi capete actualul ei

statut, o evoluţie şi o optimizare remarcabile. Iniţial, în perioada de constituire, avocatura a fost concepută drept instituţie de apărare în judecată, fapt mărturisit elocvent de însuşi etimonul advocaţio în lexicul latin acest cuvânt avea sensul de invitaţie antrenare. solicitarea unei consultaţii juridice, iar în cazul când desemnează apărătorul în instanţă, el semnifică şi participarea la proces, apărarea în instanţa judiciară, consultarea în probleme de drept şi asistenţă juridică.

Această caracteristică atât de amplă şi diversificată a termenului reflectă nu numai arealul lui etimologic, ci şi alte dimensiuni, cum sunt, de exemplu, aspectul juridico-profesional şi cel umanitar. Indiscutabil, când cineva are nevoie de asistenţă juridică sau de un apărător în instanţă, este clar că va recurge la un profesionist de notorietate, iar o asemenea pregătire o are, de regulă, un avocat îndeplinindu-şi îndatoririle sale profesionale, avocatul îşi exercită concomitent şi o altă atribuţie extrem de importantă - funcţia umanitară, care constă în apărarea intereselor unei persoane, care se află într-o situaţie dificilă şi are nevoie de susţinere morală, caritate şi compasiune. În acest context, este absolut necesar să conştientizăm faptul că temelia etică a activităţii avocaţiale a constituit-o din totdeauna imperativul moral de a sări în ajutorul aproapelui. Să ne amintim aici că străvechea comunitate romană nu admitea ca cetăţenii ei să compară fără apărător în judecata celor egali. Această interpretare reflectă suficient de profund şi cuprinzător conotaţiile termenului 'advocaţio', de altfel, binecunoscute ştiinţei lingvistice de ieri şi de azi. Remarcăm, totuşi, că valenţele şi particularităţile sus-enumerate ale cuvântului "avocat" au fost trecute cu vederea de jurisprudenţă, deşi corolarul conotaţiilor

85

lui iniţiale ne apare drept cel mai valoros şi mai cuprinzător. Pertinenţa unei asemenea deducţii devine firească şi iminentă imediat ce comparăm varianta sus-enumerată a încărcăturii semantice, atribuită termenului 'advocaţio', cu interpretările lui, conferite în alte limbi.

Astfel, în italiana modernă cuvântul 'avvocaţio' are următoarea încărcătură semantică: avocat, apărător, mandatar, fără sensuri figurative - apărător, protector.

În terminologia juridică engleză cuvântul „advocate” înseamnă avocat, apărător, precum şi a apăra în judecată; a pleda în favoarea cuiva.

În limba rusă termenul „адвокат” este utilizat pentru desemnarea unui jurist, căruia i s-a încredinţat apărarea în instanţă a intereselor unei persoane, sau pentru a viza în sens larg, un apărător.

În română „avocat”, avocaţi, -te este împrumutat din franţuzescul awocat - persoană calificată pentru a acorda asistenţă juridică.

Termenul avocatură provine din germanul Avokatur ceea ce înseamnă Profesiunea de avocat.Analiza încărcăturii informaţionale, pe care o are termenul „avocat" în diferite limbi, ne permite să

observăm "anumite generalităţi, în special, vom remarca mereu acelaşi pivot etimologic al acestui cuvânt având aceeaşi semnificaţie: avocatul este un profesionist, chemat să exercite apărarea unei persoane într-un proces şi să-i acorde asistenţă juridică necesară. În fond, această tâlcuire corespunde realităţii, deşi este incompletă, deoarece în evoluţia sa de multe secole profesiunea de avocat a suportat, ca să zicem aşa, suplimentarea atribuţiilor.

Una din aceste atribuţii este exercitarea apărării atât în judecată, cît şi în cadrul etapelor prejudiciate ale acestui proces. Mai mult, într-un şir de state avocaţii care exercită apărarea sînt în drept sa presteze servicii de investigare particulare ( de exemplu, în Marea Britanie, SUA etc.). Este evident că numai din respect pentru dreptul la apărare al cetăţenilor săi statele în cauză au adoptat o asemenea măsură, graţie căreia împuternicirile funcţionale ale avocaturii s-au extins considerabil. Anume acest aspect a condiţionat creşterea substanţială a rolului ei social-juridic

O altă modificare a statutului avocaturii ( determinată şi ea prin esenţa ei) constă în faptul că avocaţii sînt chemaţi nu numai să apere, dai si să reprezinte interesele persoanelor ce necesită asistenţă juridică, cum sunt, de exemplu, părţile victime (păgubaşii) prejudiciaţi în urma săvârşirii crimelor. Legislaţia unor ţări prevede, reprezentarea obligatorie în instanţă în procesele civile. Astfel în Germania avocatul este obligat să-şi asume reprezentarea unei părţi într-un proces civil, dacă a fost desemnat în acest scop de către judecată în baza normelor Codului de procedură civilă şi Legii privind judecarea litigiilor de muncă.

O altă conotaţie valoroasă a termenilor 'avocat' şi 'avocatură' se referă la sensurile filozofice ale acestor cuvinte. Aceste sensuri au fost conferite de filozofia engleză. Astfel, din punct de vedere filosofic, termenul ' avocate' înseamnă, pe de o parte, apărător, protector, adept, iar pe de alta - cel care acceptă şi propagă anumite concepţii sau idei.

În această interpretare a termenului sesizăm atât ponderea lui juridico-profesională (cuvântul însemnând apărător în judecată), cît şi încărcătura social politică ce rezidă în faptul că un avocat este totdeauna purtătorul şi propagatorul anumitor opinii, idei, concepţii şi principii.

Instituţia avocaturii - geneza şi evoluţia. Avocatura in timpurile străvechi a societăţii umane. Avocatura în Grecia antică. Avocatura liberală în Roma antică. Avocatura franceză etalon a avocaturii europene

contemporane. Racursiu istoric a avocaturii din România, Rusia şi Republica Moldova.

Avocatura este o instituţie cu o îndelungată tradiţie istorică. Referindu-se la vechimea şi rolul instituţiei d'Aguesseau scria în 1693 despre corpul avocaţilor că este "Un ordre aussi ancien gue la magistrature, aussi noble gue la vertu, aussi necesaire gue lajustice" - "Un ordin la fel de vechi ca magistratura, la fel de nobil ca virtutea si ia fel de necesar ca justiţia ".

Afirmaţia lui d'Auguesseau este exactă doar dacă se ia în consideraţie sensul larg al activităţii avocaţiale. La început apărarea justiţiabililor s-a realizat în forme mult diferite de cele din epoca modernă. Totuşi se poate afirma că avocatura a fost influenţată de organizarea politică şi statală

Despre evoluţia avocaturii ca profesiune noi aflăm din istoria popoarelor Africii, Americii, Asiei, Australiei, Chinei, Japoniei ş.a. Dar accentuăm, că avocatura care a existat la aceste popoare, la începutul istoriei lor, actualmente, nu s-a mai păstrat în nici o ţară. Avocatura ca institut. al societăţii de rând cu celelalte institute, nu a apărut de odată în forma ei organizată pe la începuturi ea a existat în stare embrionară ca mai apoi, datorită condiţiilor favorabile, să se formeze şi să ajungă ceea ce a ajuns - înflorirea ei de astăzi. Trebuie

86

să menţionăm, contrar concluziilor făcute de mulţi autori versaţi în domeniu, că avocatura nu a apărut odată şi împreună cu magistratura - judecata

Odată cu dezvoltarea organizării politice a societăţii prin unirea triburilor sub conducerea unui singur conducător efectuarea justiţiei nu mai putea fi făcută de o singură persoană. Conducătorul, pentru efectuarea controlului său efectiv avea nevoie de ajutori. El aduna în jurul său oameni, care dobândeau şi-i prezentau informaţiile necesare, îi dădeau sfaturi şi executau poruncile lui. Unii din aceşti apropiaţi îl ajutau la efectuarea justiţiei şi, în aşa fel, au apărut organele de judecată. La unele popoare care au ajuns la o asemenea treaptă de dezvoltare au apărut şi primele semne ale avocaturii. Dintre acestea pot fi numite regatele africane ale zuluşilor şi beciuanilor.

Procesul judiciar la zuluşi se prezenta astfel: Persoana care intenta vre-o acţiune împotriva altuia reclamantul, îşi aduna în jurul său rudele şi vecinii care, înarmându-se, se îndreptau la casa sau localitatea pârâtului şi, aranjându-se la un loc văzut stăteau liniştit în aşteptarea reacţiei ultimului la prezenţa lor pârâtul îşi aduna şi el în grabă rudele şi vecinii cu care împreună ieşea în faţa grupării reclamantului. Unul clin grupul pârâtului, mai tare la voce, striga, adresându-se către oaspeţii neaşteptaţi "Spuneţi-ne o noutate!" Atunci reclamantul, în detaliu, reda pretenţiile şi cerinţele sale el fiind, după obicei, întrerupt din când în când de tovarăşii săi care îl corectau şi completau. Partea adversă, la fel îl întrerupea pentru ai pune întrebări de concretizare Insă după câteva ore de schimburi de replici şi păreri, unul din grupul pârâtului declara, că în momentul de faţă bărbaţii capabili să cugete lipsesc de acasă, ei fiind doar nişte copii şi nu au competenţă de cauză, de aceia ei, reclamantul cu grupul său, trebuie să revină mâne. A doua zi, ambele părţi, reclamantul şi pârâtul, îşi adunau în junii său cît mai mulţi bărbaţi, mai cu seamă din cei ce posedau arta vorbirii oratori iscusiţi, şi analizând toate probele, ieşeau iarăşi unul în faţa altuia.

Pârâtul îşi expunea părerea, iar reclamantul ajutat de oratorii săi, expunea cerinţele într-o formă succintă, utilizând toate măiestriile artei oratorice Oratorii se completau unul pe altul sau, în caz de oboseală unul din ei, era înlocuit de altul. După ce oratorii ambelor tabere îşi făceau meseria, grupurile se îndepărtau la o i unul de altul, unde discutau favorurile obţinute în urma dezbaterilor. Partea care pierdea procesul plătea c părţi o recompensă. Dacă părţile nu au ajuns la o hotărâre unică, procedura continua în faţa conducătorului care , la o săptămână de deliberare anunţa hotărârea. Ultima putea fi atacată de părţi conducătorului tribului care examina plângerea împreună cu sfatul bătrânilor. Procedura de dezbateri rămânea aceiaşi. Ultima putea fi atacată în faţa regelui, verdictul căruia era definitiv.

Această descriere ne demonstrează că procedura de judecată la zuluşi era într-o fază incipientă şi slab dezvoltată însă, cu toate acestea, chiar şi într-o formă foarte simplă la ei exista avocatura. Ca avocaţi erau vecinii, prietenii şi rudele , mai ales acei din ei care posedau arta oratorică. Desigur, ei nu aveau cunoştinţe în drept şi nu pot fi comparaţi cu avocaţii de astăzi, însă, în aceşti oratori, noi vedem primele elemente caracteristice avocaturii, dat fiind că ei îndeplineau una din funcţiile principale ale instituţiei - apărarea intereselor străine în judecată.

Procedura judiciară la beciuani în mare măsură, era identică cu cea a zuluşilor La mai multe triburi din Africa procesul avea loc în faţa adunării celor bătrâni. Conducătorul tribului conducea bunul mers al procesului. Oratorii vorbeau pe rând din numele părţilor. Toţi ascultau cu atenţie şi nu aveau dreptul să-i întrerupă. În triburile cafrilor reclamanţii veneau la judecată cu rudele, care le înlocuiau avocaţii. La fel, părţile erau ajutate în proces de rude şi în China.

În ţările, unde la baza legislaţiei era Coranul, adică la popoarele musulmane, unde cartea sfântă a lui Mahomed era atât un cod religios, cît şi laic rolul avocaţilor îl îndeplineau aşa zişii muftii - învăţaţi şi_ bum cunoscători a dreptului islamic. Ei dădeau răspunsuri părţilor din proces, răspunsuri care aveau putere de lege. Răspunsurile trebuiau să fie în formă scrisă, în limba arabă, întărite cu ştampila personală de muftii, cu indicarea adresei acestuia şi, cu referire la paragraful respectiv din Coran.

Istoria popoarelor antice de o cultură mai nouă ne demonstrează despre o dezvoltare treptată a institutului avocaturii.

Aşa, în India antică justiţia era efectuată de împărat şi judecători convocaţi în colegiu. Împăratul era judecătorul suprem. Atât cauzele civile, cît şi cele penale se petreceau pe baza principiilor oralităţii. Publicităţii şi contradictorialităţii. Funcţia apărării şi reprezentării, m judecată, era pusă in seama unor persoane distincte, care formau o pătură socială aparte.

La iudeii antici dreptul nu era separat de religie. Judecătorii (oamenii bătrâni) erau consideraţi trimişii lui Iehova. Principiile procesului erau similare ca şi la indieni, dar drepturile justiţiabililor erau ocrotite cu o stricteţe deosebită în asemenea condiţii, apariţia avocaturii a constituit nu numai o necesitate, dar şi o inevitabilitate. În timpurile vechi funcţia de apărător o putea îndeplinea orice doritor, fără nici o restricţie.

87

Aceasta era fără plată şi socotită ca o datorie sfântă. Mai târziu evreii au împrumutat de la greci termenul de "avocat", fapt ce ne demonstrează că iudeii au împrumutat de la ei instituţia avocaturii reale.

Materialul expus permite a face următoarele concluzii: Primele semne ale institutului apărării apar chiar la începutul apariţiei şi dezvoltării vieţii juridice a

societăţii umane. Avocatura nu apare odată cu judecata – magistratura. Printre primii apărători ai normelor de drept obişnuielnice existente şi a justiţiabililor de atunci au fost rudele - China, prietenii şi vecinii - la zuluşi şi beciuani. Persoane deosebite, speciale, care se ocupau cu apărarea la nivel profesional, ca avocaţii de astăzi, au apărut la un nivel mai înalt a dezvoltării juridice a societăţii, atunci cînd dreptul obişnuielnic (nescris) - cutuma, a fost înlocuit cu legea scrisă. Cunoaşterea ultimei şi interpretarea ei nu mai era posibilă fiecărui membru al societăţii, ci numai persoanelor distincte - ţările musulmane.

Chiar şi în acele ţări, unde au apărut apărători profesionişti, profesia de avocat ca atare nu exista. Profesia de avocat a căpătat nişte forme iminente în statele antice cu o civilizaţie înaltă, cum sînt Grecia şi Roma antică.

Avocatura în Grecia anticăa) geneza şi evoluţia avocaturii eleniste

Oraşele-state greceşti erau nişte uniuni politice începâtc^re cu un centru bine determinat atît administrativ, cît şi politic. Puterea aparţinea ţarilor şi se transmitea prin ereditate. Justiţia o efectuau ori ţarii, ori oamenii bâtrîni din viţă nobilă. Procedura de judecată era bazată pe principiile oralităţii, publicităţii şi contradictorialităţii Părţile se prezentau personal la judecată, unde singure îşi apărau drepturile şi interesele

Odată cu dezvoltarea vieţii sociale a apărut şi avocatura, dar accentuăm, nu instituţia avocaturii ca apărare astfel cum este ea percepută în modernitate, şi cu atît mai puţin instituţia corpului profesional al avocaţilor.

Procesul de apariţie a ei se poate de urmărit după exemplul Atenei, oraş-stat care era la un nive. de dezvoltare culturală, economică, politica, socială e.t.c. mult mai înalt decit altele Chiar şi Sparta militarizată, adversara Atenei, nu a ajuns la un aşa nivel de dezvoltare socială şi culturală. încă Cicero afirma, că nu cunoaşte nici un orator, care ar fi de obîrşie din alte oraşe, decît Atena. În Atena timpurie au fost create condiţii ce au adus la apariţia avocaturii: orînduirea democratică, dezvoltarea societăţii civile, înflorirea artei oratorice, publicitatea şi oralitatea examinării cauzelor, egalitatea părţilor in procesele civile şi penale. Dar, trebuie să reamintim din start, că de fapt, în Grecia nu a existat o asemenea castă, care să se numească avocatură. "Avocatura" elenistă era mai mult legată de arta oratorică, decât de ştiinţa dreptului. După cum am menţionat anterior, în Grecia antică, conform legilor existente de atunci, părţile urmau să se prezinte personal în faţa judecăţii şi, personal să-şi apere interesele. Dar, reieşind din faptul că nu toţi justiţiabililii posedau arta pledoariei şi, mai mult ca atît, cunoşteau conţinutul legilor de atunci, părţile îşi pregăteau dinainte, în scris, discursuri speciale, numite „Logografe” care reflectau toate problemele juridice. Discursurile erau citite în tăţa audienţei şi apoi prezentate judecăţii. Desigur, aceste logografe erau pregătite (redactate) cu ajutorul jurisconsulilor - cunoscători ai dreptului. Paralel, în Atena, a apărut un institut, care semăna cu procuratura contemporană. Acuzatorului i se permitea să-şi aleagă unul sau chiar cîţiva ajutori, din rindul oratorilor cu renume, care se numeau „categorii” sau „sinegorii” Printre acestea au fost aşa oratori ca Pericle, Demostene, ş.a.

Reieşind din principiul contradictorialităţii, s-a ajuns la aceia că judecătorii permiteau acuzaţilor să se apere şi cu ajutorul altor persoane. Regula dată s-a răsfrînt şi pe cauzele civile. Aceasta avea loc în felul următor: Fiindcă legea prevedea ca părţile să-şi apere interesele personal, judecata parvenea la un şiretlic - părţile, ca şi mai înainte se prezentau la judecată pentru susţinerile verbale. Însă lor li se permitea ca după luarea de cuvînt să roage judecata să permită ca următoarea cuvîntare să fie pronunţată de o altă persoană. Cuvîntarea următoare se numea „deutorologie”, iar acel care o pronunţa – „sinegori”, analogic ca în procesele penale. Mai cu seamă ei erau rudele părţii din proces. In aşa fel, în Grecia antică, de rind cu logografele se dezvoltă şi "apărarea verbală" care la început era prezentată de rude, iar mai tîrziu şi de străini, în urma unei înţelegeri reciproce. b) particularităţile avocaturii eleniste

1. Era mai mult legată de arta oratorică, decît de cunoaşterea dreptului. Aceasta se explică prin faptul că elenii puţin se interesau de jurisprudenţă. Ei fiind un popor ce venera frumosul, se preocupau mai mult de filosofie, sport, arta militară ş.a. Reieşind din simpleţea şi accesibilitatea legislaţiei de atunci, oralitatea şi caracterul public al şedinţelor judiciare, este clar că sinegorii profesionişti erau numai oratori - maeştri ai discursurilor politice. Cunoaşterea legislaţiei de la ei nu se cerea. Pentru aceasta

88

exista o categorie aparte numiţi jurisconsulţi (pragmatici) - cunoscători ai dreptului, care îi însoţeau pe oratori la judecată, unde, în caz de necesitate le suflau lor datele şi faptele necesare. Profesia jurisconsulilor nu se bucura de stimă în societatea greacă. Cicero afirma, că ei erau oameni din categoriile sociale inferioare, care erau atraşi de această profesie prin salariul mizer ce li se plătea. Unii din oratori erau şi buni cunoscători a dreptului, însă pe prim plan era arta vorbirii.

2. Era limitată în timp. Părţile şi apărătorii lor deseori, nu puteau să-şi expună părerile atîta timp, cît socoteau de cuviinţă. Dezbaterile părţilor erau limitate în timp. Mai cu seamă erau limitate cauzele complicate, iar cele neînsemnate – nu. Timpul pledoariilor se determina cu ajutorul ceasornicilor cu apă, numite clepsidre. De aici şi toate cauzele erau divizate în „cauze cu apă” şi „cauze fără apă”. Fiecare cauză în parte îşi avea volumul ei de apă în vas. Dat fiind că construcţia clepsidrelor nu ne este cunoscută, nu putem să afirmăm cu certitudine care era timpul mediu al dezbaterilor judiciare. Se poate de afirmat că fiecărei din părţi li se atribuia un volum egal de apă în clepsidre, indiferent de numărul oratorilor pe care îi avea. Curgerea apei era suspendată, atunci cînd se interogau martorii, se făcea cunoştinţă cu documentele prezentate sau cu textele legilor.

3. La judecată, în afară de „logografi” „pretori” şi „pragmatici” părţile erau ajutate şi de „paracleţi” grupă de persoane activitatea şi rolul cărora era aproape de apărarea uneia sau alteia din părţi. Mai bine zis, ei nu îndeplineau funcţii de apărare, ci jurau pentru bunul nume sau reputaţie a participantului la proces. Ei erau mai mult martori, decît apărători. Asemenea institut a fost cunoscut şi la poporul ţării noastre în perioada sec IX-XIV, ei fiind numiţi jurători.

4. Purta un caracter dur, repezit şi chiar neetic. Aşa avocaţii, în timpul pledoariilor, fiind cuprinşi de discursurile lor ponegreau şi insultau numele oponentului, rudelor lui apropiate şi char auditoriul.

Avocatura în Roma Antică. Avocatura din Roma antică merită o atenţie deosebită. Originea avocaturii este plasată de majoritatea

autorilor în Roma unde, aşa cum afirma reputatul procedurist român E.Herovanu, la finele Republicii ea cunoscut cea mai frumoasă epocă a istoriei sale.

În Roma, ca şi în Grecia antică la început, ca formă iniţială, a fost avocatura din partea rudelor. Următoarea etapă în dezvoltarea ei a fost aşa numitul institut al patronilor. Instituţia avocaturii îi este atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcţionau aşa numiţii "patroni"; ei aveau misiunea de a asista, în formă gratuită, pe justiţiabili. In epoca legii acţiunilor "patronii" au fost utilizaţi numai de către patricieni. Relaţiile dintre patroni şi clienţii - patricieni erau constutuite după analogia relaţiilor de rudenie. Clientul care-şi angaja un patron din rîndul patricienilor, era atribuit castei ultumului si avea drept să poarte numele de familie patronului său. Aceste relaţii "client-patron" nu erau numai relaţii de castă, dar erau mult mai privilegiate şi se socoteau ca sfinte, fiindcă rudele ca atare nu totdeauna luau parte la proslăvirea cultului castei şi a familiei date. Atît patronul, cît şi clientul nu aveau dreptul să se judece unul cu altul, să mărturisească unul împotriva altuia. Clientul urma să-i poarte respectul patronului , să-i acorde servicii, să-1 răscumpere pe el şi pe copii săi din robie, atunci cînd nimerea în pizonierat, să-1 ajute la acoperirea cheltuielilor în caz de datorie. Relaţiile dintre client si patron erau permanente şi, chiar treceau prin succesiune. Dacă clientul deceda fără a avea copii, averea lui trecea la patron. La rîndul său, patronul, urma să-1 protejeze mereu pe client şi să-i apere interesele la judecată e.t.c.

După apariţia celor XII table, studierea şi utilizarea dreptului a fost accesibilă pentru toţi doritorii, indiferent de apartenenţă la castă şi a încetat să mai fie monopolizat numai de patricieni. Instituţia patronatului şi-a pierdut din autoritatea sa. Cu toate că nu a adus ceva nou în instituţia apărării, patronatul a dat naştere dezvoltării avocaturii liberale.

Deci, după apariţia legii scrise, dreptul, la început cel material, iar mai tîrziu şi cel procesual, a început să fie cunoscut de masele largi, de categoriile sociale inferioare. Caracterul relaţiilor de castă, specific patricienilor, încetul cu încetul se ştirbeşte. Patronii aveau numai o singură obligaţie faţă de clienţi - obligaţia de a-i reprezenta şi apăra interesele la judecată. Clientul putea să-1 mulţumească cu vreun cadou sau serviciu pentru faptul că l-a protejat la proces. Relaţiile dintre ei şi-au pierdut caracterul permanent, pe viaţă şi succesorial. Acum clientul putea să-şi aleagă mai mulţi patroni, să-i schimbe cu alţii. În felul acesta, pe baza patronatului, a apărut adevărata avocatură.

Deci, patronii au fost primii jurişti în Roma antică. In persoana lor se combinau două profesiuni: de jurisconsult şi avocat. Ei nu numai apărau interesele clienţilor în judecată, ci şi le explicau conţinutul legilor, dădeau consultaţii - sfaturi juridice, conduceau la încheierea contractelor Cînd dreptul a început să fie cunoscut de toţi, patronatul s-a divizat în două profesiuni distincte. Din prima profesiune făceau parte juriştii

89

care nu posedau arta oratorică, se numeau jurisconsulţi (jurisconsultae) şi se ocupau, în exclusivitate, cu consultaţii juridice date persoanelor particulare în orice domeniu (respondere), consultaţii cu privire la forma de redactare a actelor juridice. Vechiul drept roman era formalist şi orice greşală de formă ducea la nulitatea actului. Înainte de a încheia un act, părţile se adresau jurisconsultului pentru a afla care sînt condiţiile de formă necesare pentru redactarea actului respectiv; lămuririle cu privire la felul în care trebuie condus un proces. Consultaţiile şi lămuririle enumărate erau date de către jurisconsulţi ori la domiciliu, ori direct în judecată.

În dreptul vechi şi clasic roman, judecătorii erau persoane particulare alese de părţi şi confirmate de pretori. Judecătorii se adresau jurisconsulţilor pentru a putea conduce în mod normal un proces. Deci şi judecătorii cereau sfaturi jurisconsulţilor în domeniul procesual. Ciudat este că jurisconsulţii nu erau jurişti de profesie. Ei îşi desfăşurau activitatea în public, nu erau remuneraţi şi nu urmăreau avantaje materiale, dar erau deosebit de respectaţi.

Cea de-a doua profesiune o constitueau avocaţii (advokatus) care, pînă la finele epocii republicane continuau să se mai numească patroni (patroni causarum) Avocaţii aveau ca sarcină -apărarea justiţiabililor în instanţă Ei erau cei care prin pledoariile lor invocau opera jurisconsulţilor. În faţa instanţei ei apăreau împreună cu clienţii lor. De fapt, avocatura ca şi în Grecia era strîns legată de arta oratorică Avocaţii (patroni) mai mult îşi perfecţionau cunoştinţele în arta vorbirii în detrimentul cunoştinţelor juridice. Deaceea ei erau slabi în jurisprudenţă şi foarte des, la acest capitol, apelau la ajutorul jurisconsulţilor. La început, calitatea de avocat o deţineau rudele şi prietenii justiţiabilului (reclamantului sau pîrîtului) care se prezentau cu el la judecată, unde îl ajutau cu sfaturi şi îşi exprimau în public compătimirea faţă de el. Mai tîrziu, însă, titlul de avocat era răspîndit asupra persoanelor care îi ajutau pe justiţiabil să ducă procesul, acumulau documente, achitau taxele judiciare, pregăteau mijloacele şi căile proprii exercitării dreptului de apărare etc.

a) organizarea avocaturii romane în perioada republicană În perioada republicană avocatura exista sub forma unei instituţii liberale fără însă a avea un statut

special. Activitatea avocaţială era reglementată de practică. În perioada dată ea nu a cunoscut reglementarea legislativă. Conform obiceiului, tinerii care doreau să devină avocaţi se prezentau la for însoţiţi de o persoană cu reputaţie, de regulă erau foştii consuli, care îi protejau la întrarea în profesie. Careva condiţii, studii, stagiu, calităţi morale etc. pentru candidaţi nu erau stabilite. Candidaţii ascultau un curs de retorică de la profesorii-oratori, urmăreau cum jurisconsulţii acordau consultaţii şi asistau la şedinţele judiciare unde învăţau profesia. Careva reguli sau termeni de frecventare a acestor lecţii nu erau stabilite.

Avocaţilor li se interzicea să primească de la clienţi onorarii până la demararea procesului, acesta urmind să fie perceput sub formă de cadou la finele procesului şi în dependenţă de rezultatul dorit pentru client. Cu toate acestea în avocatură predomina tendinţa aristocratică. Avocaţi deveneau în majoritatea lor patricienii, care nu urmăreau scopul perceperii de onorariu, ei erau destul de înstăriţi pentru a pretinde la vre-o recompensă materială. Avocatura, pentru ei era ca un pod de trecere spre funcţiile politice supreme în stat. Istoria ne demonstrează elocvent că cei mai renumiţi politicieni în perioada republicii au fost anume avocaţii. Printre aceştia au fost cenzorul Caton, Marc Antonii, Gai Grach, Crass, Iulius Cezar, Pompei, Cicero ş.a.

organizarea avocaturii în perioada imperiuluiÎn această perioadă avocatura a suferit schimbări esenţiale. Pe timpul împăratului Iustinian I avocaţii sînt

reuniţi sub denumirea de ordinul avocaţilor, cu condiţia dovedirii unei perioade de studiu a ştiinţei juridice de cinci ani de zile, sub condiţia unei bune moralităţi şi depunerii unui jurămînt în fiecare cauză în care avocatul respectiv trebuia să pledeze. Deci avocatura era organizată în colegi cu caracter profesional. Conform codului lui lustinian profesia de avocat era echivalată cu funcţia de stat. Funcţia avocaţială era retribuită prin plata de onorarii, mărimea cărora se stabilea prin acordul părţilor în cazul dacă avocatul şi clientul nu ajungeau la o înţelegere referitor la mărimea sumei onorariului, atunci mărimea acestuia, la cererea avocatului o determina judecata în dependenţă de complexitatea cazului. In profesie nu erau admişi, minorii, persoanele cu defecţiuni fizice (surzi, muţi), femeile, persoanele lipsite de cetăţenie.

Avocatura franceză - etalon al avocaturii europene contemporane.Practica de organizare a avocaturii romane a fost preluată de francezi. Aşa începînd cu sec.V în Franţa

pentru a deveni avocat candidaţii trebuiau să deţină licenţă (diplomă) de jurist, urmau să depună jurămînt si să fie incluşi în lista (tabloul) avocaţilor. Corporaţia profesională a avocaţilor francezi a apărut în anul 1302, iar în anul 1327 prin ordonanţa lui Philippe de Valois s-a creat tabloul avocaţilor. Acesta este momentul care marchează ruptura de dreptul roman, se încheie dreptul particularilor de a reprezenta şi apăra în justiţie interesele celorlalţi şi apar avocaţii înscrişi în tabloul avocaţilor Ordinul clerical al avocaţilor era guvernat de

90

decan, care era cel mai vechi avocat din ordin. Obligaţia de a depune obligatoriu jurămintul de avocat există în Franţa din 1274. Avocatura a devenit o profesie liberă într-un mod absolut lipsită de condiţii profesionale şi de orice control public. În epoca consulatului, au fost restabilite Şcolile de drept şi titlul de "avocat" a reapărut, fiind condiţionată acordarea lui de absolvirea studiilor juridice şi obţinerea unei licenţe în drept. Ordinul avocaţilor reapare în Franţa în anul 1810, condus de Decan şi avînd încorporat în el Consiliul de Disciplină al avocaţilor. Conform decretului din 1822 profesia de avocat era condiţionată de minimum 3 ani stagiu în jurisprudenţă, sau 5 ani de stagiune pentru acei care nu aveau acest stagiu.

Deci acum 200 de ani în Franţa au fost întreprinşi primii paşi fermi spre constituirea avocaturii europene moderne

De ce luăm în calitate de etalon avocatura Franţiei?Fiindcă avocatura Franţiei este prototipul avocaturii europene care s-a constituit şi a prosperat datorită

unor condiţii istorice deosebite, şi numai examinînd aceste condiţii ne-am putea pronunţa asupra nivelului actual şi adevăratului rol ce îi revine avocaturii în genere.

Care sînt aceste condiţii istorice deosebite?în I-rînd, apariţia avocaturii pe arena istorică coincide cu faza iniţială a contrapunerii dintre orînduirea

socială medievală şi noua ideologie a statului centralizat.în rîndul al II-lea, statul nu avea nevoe de un drept particular, ci de un drept universal. Aşa a fost dreptul

roman, care şi-a păstrat integral valorosul patrimoniu cultural şi aureola unei măreţii distinse, personificînd geniul şi dreptatea antichităţii.

în rindul al III-lea, partizani ai temeiurilor juridice în viaţa şi activitatea unui stat şi promotori ai dreptului au devenit savanţii - legişti, avocaţii (Mirabo, Marat, Robespier ş.a.). Ei nu erau pur şi simplu nişte calfe într-o anumită meserie, ci adepţii unor norme de drept, conforme cu idealurile epocii şi pe care le transpuneau consecvent în viaţă prin desfăşurarea activităţii lor profesionale.

Avocaţii, conştienţi de importanţa rolului lor socio-iuridic şi chiar politic au început a se asocia în uniuni şi corporaţii.

Organizarea avocaturii pe baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăţilor moderne Franţa este avangardul lor.

Prin legea din 27 august 1830s-a pus bazelcorganirârii Baroului francez de model contemporan. În concluzie putem caracteriza avocatul francez în felul următor: apărător al dreptăţii, jurisconsult,

persoana care acordă asistenţă juridică în instanţele de judecată. Locul său de muncă este biroul de serviciu şi sala judecăţii. Este membru al baroului, adică tovarăş al colegilor săi. Avocatul nu era preocupat de lucrul tehnic. El numai consulta şi asista clienţii în judecată în calitate de patron. În perspectivă avocatul avea funcţia de magistrat sau de o altă funcţie înaltă de stat, deaceea considera mai jos de demnitatea sa să abordeze orice chestiune privind remunerarea serviciilor sale. Se afla la un înalt nivel al prestigiului social de rînd cu magistraţii şi procurorii.

Racursiu istoric al avocaturii din Rusia, România şi Republica Moldova. Rusia: Cu două secole în urmă în Europa existau state care nu dispuneau de avocatură şi nici nu tindeau

să o instituie. Printre acestea se numără şi Imperiul Rus, în componenţa căruia (1812-1917), a fost şi Basarabia în acea perioadă Rusia iobăgistă încă nu atinseseră acel nivel, cănd orînduirea de stat devine iminentă problema constituirii unor diverse instituţii democratice, inclusiv a avocaturii.

Termenul "avocat" a apărut în terminologia juridică a Rusiei în 1864, dar pînă în anul 1939 nu s-a întrebuinţat în actele normative.

Avocatura, pentru prima oară în Rusia, mare stat euroasiatic, apare în rezultatul reformei judecătoreşti după l864, efectuată sub dominaţia ţarului Alexandru al II-lea. Trebuie de menţionat, că ţarul înainte de reformă interzicea abordarea chestiunii privind avocatura cu prilejul dezbaterii proiectelor codurilor civil şi penal.

Aceasta se explică prin faptul că monarhii ruşi se temeau de instituţia avocaturii şi nu doreau să o instituie, dat fiind câ ea era o instituţie democratică

Exemplu, ţarul Nicolai-I, care îi trata pe avocaţi drept inamici ai orinduirii de stat, a exclamat: "Avocaţii au dus Franţa la perzanie. Cine au fost Mirabo, Marat, Robiesper şi ceilalţi? Nu, atît timp cît voi domni eu, Rusia nu are nevoie de avocaţi. Vom trăi şi fără ei".

Monarhii care l-au succedat pe Nicolai-I i-au continuat cu fidelitate politica referitor la avocatură, şi nu s-au străduit să o înfiinţeze.

91

Dar, în anii ‘60, a-i sec.XlX, reieşind din necesitatea introducerii procesului în contradictoriu s-a găsit un compromis, şi după 1864 s-a instituit avocatura care a funcţionat timp de 50 ani, fiind lichidată de Revoluţia din Octombrie.

Aşa, prin reforma judiciară din 1864, avocatura rusă s-a constituit pe baze liberale, care seautodirij[, fiind independentă faţă de stat.

Corpul avocaţilor (Reprezentanţi ai Curţii) era organizat pe lîngă Curţile de Apel, avîndu-seconsiliile de guvernare în oraşele reşedinţă a Curţilor - Sanct Petersburg, Moscova, Harcov, etc.

În Basarabia, la Chişinău nu era Curte de Apel, de aceea avocaţii de la CA din Odesa aveau la Chişinău o secţie specială a Consiliului avocaţilor din Odesa.

Reprezentanţii Curţii de fapt acordau asistenţă juridică mai mult în oraşe, iar în teritoriu, la sate, mai cu seamă în cauzele civile această funcţie o îndeplineau aşa numiţii mediatori, care purtau o reputaţie de excroci. Aceştia nu erau jurişti de profesie, ci persoane cu studii generale şi care cunoşteau cît de cît procedura judiciară Din rîndul lor făceau parte mulţi dvoreni, proprietari funiciari sau foşti cinovnici. Această activitate a apărut haotic şi nu avea un statut juridic legal.

În urma contrareformei din decembrie_1874 a fost instituit corpul Reprezentanţilor particulari. Iniţial, ei au fost constituiţi ca o măsură vremelnică, în scopul diminuării numărului mare de "avocaţi clandestini"- mediatori, însă această categorie (reprezentanţii particulari) s-a statornicit atît de bine, încît au existat paralel cu reprezentanţii curţilor, pînă în 1917.

Reprezentanţii particulari participau în calitate de reprezentnţi legali ai clienţilor şi nu erau numiţi din oficiu, de instanţă, asa cum reprezentanţii Curţii. Ultimii aveau dreptul de a angaja prin contract ajutori de avocaţi din rindul persoanelor licenţiate în drept.

În conştiinţa maselor, nu era diferenţă între aceste două Categorii de avocaţi (Reprezentanţii Curţii şi Reprezentanţii particulari), deoarece şi unii şi alţii în provincii erau controlaţi şi supravegheaţi de judecători.

La 22.XI.1917 s-a lichidat instituţia avocaturii, formată în urma statutelor din 1864 şi a legii din 1874. Putera sovetică a avut o atitudine nefavorabilă faţă de avocatură însă peste 5 ani de la 1917, V.Lenin - fost ajutor de avocat, îşi revede atitudinea faţă de instituţia democratică a avocaturii şi ca rezultat la 28 mai 1922 în RSFSR se instituie avocatura, care nu s-a bucurat de încrederea şi respectul organelor de ocrotire a normelor de drept: judecătoriilor, procuraturii, organelor de cercetare şi anchetă prealabilă.

România: Organizarea avocaturii în România începe odată cu adoptarea Regulamentelor organice. În Muntenia în 1831 şi în Moldova în 1838 se instituie un corp restrins de avocaţi, care la început erau salariaţi de stat şi funcţionau pe lîngă instanţele penale. Funcţijle de apărător erau executate paralel de vechili şi ispravnici.

Avocatura a fost organizată pe baze moderne după adoptarea legii "Pentru instituirea corpului de avocaţi" din 6-18 decembrie 1868. Iar iniţial în 1864 prin Reforma judiciară. Modelul noii legislaţii a fost cel francez. Dar, trebuie de menţionat că termenul de avocat este întîlnit pentru prima dată în Titlul VII - "Despre vechil" din Manualul juridic al lui Andronachie Donici, apărut la Iaşi în 1814.

În judeţile de sud ale Basarabiei - Izmail, Bolgrad şi Cahul avocatura s-a instituit în baza legii sus menţionate, iar în restul Basarabiei instituirea avocaturii a avut loc ca şi în Rusia ţaristă.

La 19.II.1923 legislaţia adoptată în 1864 este înbunătăţită prin Legea pentru organizarea corpului de avocaţi. Principiile organizării pe baze liberale a avocaturii s-au menţinut în întreaga perioadă interbelică.

Prin Decretul nr.281/1954 s-a renunţat în mare măsură la sistemul liberal tradiţional. Avocaţii erau organizaţi în barouri colective de asistenţă juridică şi asimilaţi cu funcţionarii de stat.

Prin Legea nr.51 din 9.XI.1995 şi Statutul adoptat de Consiliul Uniunilor Avocaţilor din România la 30.IX.1995 se revine la principiile moderne democratice.

Republica MoldovaExaminarea evoluţiei institutului avocaturii naţionale ne impune să ne adresăm istoriei statului şi

dreptului naţional care a avut o cale extremă de vectorială. O bună parte din trecutul său în perioada modernă statul şi dreptul moldovenesc au fost ataşaţi cursului istoric al altor state: Imperiului Rus şi Regatului Român

Reforma judiciară din 1864 din Rusia, către anul 1869 a avut impactul său şi asupra Basarabiei cu toate trăsăturile sale specifice de realizare A fost proclamată separarea sistemului judiciar de organele puterii legislative şi executive. Organizarea şi procedura judecătoreasca a fost bazată pe principiul transparenţei, a fost introdusă independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, a fost reorganizată procuratura. Tot atunci a debutat şi instituţia modernă a avocaturii. Întru stabilirea adevărului, cu apariţia acestui institut, în procedura judiciară a fost instituit principiul examinării cauzelor în contradictoriu.

92

În Basarabia, ca şi în restul Rusiei ţariste au activat două categorii de avocaţi Reprezentanţii Curţii şi, din 1874 - Reprezentanţii particulari.

După cum am mai menţionat, la Chişinău nu era Curte de Apel, ea fiind la Odesa. De aceea, pe lîngă Tribunalul districtual Chişinău activa o secţie specială a avocaţilor reprezentanţi ai Colegiului de pe lângă Curtea de Apel din Odesa.

Pentru obţinerea titlului de reprezentant al curţii erau necesare următoarele condiţii, studii juridice superioare, atingerea vîrstei de 25 ani, cetăţean al Rusiei, cinci ani vechime în muncă în calitate de jurist sau funcţionar în judecată, sau ajutor de avocat. Procedura de intrare în rîndul corporaţiei reprezentanţilor curţii cuprindea două etape: admiterea şi înscrierea. Admiterea depindea de decizia consiliului, în baza căreia pretendentul putea fi înscris în rindul avocaţilor. Înscrierea în lista (tabloul avocaţilor) avea un caracter formal şi se realiza de Preşedintele Curţii de Apel în baza deciziei consiliului de admitere a persoanei în avocatură.

În ocruguri, din lipsa de reprezentanţi ai curţii, care activau în oraşe, în 1874 au fost instituiţi Reprezentanţii Particulari, care activau pe lângă judecătoriile de pace şi alte instanţe judiciare, inferioare Curţii de Apel. Pentru a deveni reprezentant particular candidatul urma să fie cărturar, să atingă majoratul, să fie creştin şi să dispună de drepturile electorale. Ei activau, de regulă, în judecătoriile care i-au admis în această calitate, care le elibera un certificat special şi care efectua supravegherea asupra activităţii lor. Reprezentanţii particulari nu erau uniţi în corporaţie şi nivelul profesionalismului lor lăsa mult de dorit.

Structura organizatorică a avocaturii ruseT în mare măsură o compila pe cea franceză - cu autoadministrare internă, sistem de sancţiuni disciplinare şi procedură disciplinară. Activitatea avocaţială era similară activităţii avocaturii austro-germane, conform căreia avocatul era un mediator, o persoană de afaceri în probleme de drept, care se bucura de succes la public nu graţie profesionalismului şi virtuţilor morale, ci abilităţilor privind aranjarea lucrurilor şi satisfacerea intereselor clienţilor.

În 1918 vectorul istoriei a adus Basarabia în arealul politic si de drept român, care deja începînd cu anii 20 ai sec XIX cunoştea instituţia avocaturii moderne. în toată perioada interbelică şi, mai mult, pînă în 1944 în Basarabia a fost implementată instituţia avocaturii române, care după formă şi conţinut nu se deosebea de cea franceză.

Trebuie de menţionat că în perioada interbelică, timp în care Basarabia a fost în componenţa României, unde funcţiona legislaţia acesteia, pe teritoriul din partea stîngă a Nistrului situaţia era de altă natură.

La 12 octombrie 1924 s-a format RASSM în componenţa URSS. Aici instituţia avocaturii se deosebea de cea din Basarabia atît prin structură, cît şi prin forma şi conţinutul său.

În 1922, la Haricov, capitala Ucrainei sovietice, a avut loc Primul congres al lucrătorilor din domeniul justiţiei, unde s-a adoptat rezoluţia "Despre avocatură" Pe baza acesteia, la 2 octombrie 1922 de către Comitetul Executiv Central al RSS Ucrainene s-a adoptat "Regulamentul despre avocatură din RSSU în 1925, la Balta, capitala de atunci a RASSM a fost format Colegiul Apărătorilor din RASSM în frunte cu Prezidiul temporar (organ executiv).

La 1 decembrie 1929 a fost adoptat "Regulamentul despre (.rt-anizarea judecătorească a RASSM", conform căruia Colegiul apărătorilor din RASSM se afla pe lîngă Judecătoria Principală a RASSM, care îsi exercita funcţiile sub conducerea şi supravegherea ei nemijlocită.

La 6 ianuarie 1938, la Tiraspol, noua capitală a RASSM s-a adoptat noua Constituţie a RASSM, care cuprindea şi norme ce se refereau la organizarea judecătorească şi procuratură.

La 2 august 1940 la sesiunea a VII-a a Sovietului Suprem a URSS a fost proclamată RSS Moldovenească, iar în octombrie 1940, în conformitate cu Legea URSS "Despre organizarea judecătorească" din 16 08 1938, la Chişinău a fost format Colegiul avocaţilor din RSSM. Prezidiul nu a fost ales.

La 11 decembrie 1945, după război, la adunarea generală a membrilor Colegiului Avocaţilor din RSSM s-a ales organul executiv şi de dispoziţie al CA - Prezidiul Colegiului de Avocaţi din RSSM. Colegiul avocaţilor era subordonat organizatoric Ministerului Justiţiei.

În 1959, prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al RSSM, Ministerul Justiţiei a fost lichidat. La 16 aprilie 1960, conform Regulamentului despre avocatură în RSSM, avocatura a fost subordonată Comisiei juridice de pe lîngă Sovietul Miniştrilor al RSSM.

În 1977 pentru prima dată, în istoria avocaturii sovietice, statutul juridic al acesteia a fost fixat în Constituţia URSS (art. 161), iar în 1979 a fost adoptată Legea "Cu privire la avocatură în URSS". Această lege reglementa problemele de organizare şi activitate a avocaturii la scară unională, în cadrul Republicilor unionale urma să se adopte regulamente proprii. În_RSS Moldovenească prin Legea din 21 noiembrie 1980, de către Sovietul Suprem a fost aprobat "Regulamentul avocaturii RSS Moldoveneşti" Regulamentul în cauză

93

a constituit unul din actele de bază ce reglementa statutul avocatului în Republica Moldova timp de două decenii.

Conform dispoziţiilor acestui regulament forma de organizare a avocaturii moldoveneşti o constituia Colegiul Avocaţilor -_uniune binevolă de persoane care profesează activitatea de avocat Organele Colegiului de avocaţi erau: Adunarea generală (Conferinţa) membrilor Colegiului, Prezidiul – organul executiv, Comisia de revizie - organul de control şi revizie.

După proclamarea RM a suveranităţii la 23.06.1990 şi a independenţei la 27.08.1991, în republică a demarat procesul de edificare a statului de drept şi a societăţii civile. În acest context s-au adoptat un şir de acte legislative democratice, inclusiv şi Legea cu privire la avocatură nr.395-XIV, adoptată la 13 mai 1999 şi intrată in vigoare la 9 septembrie 1999. Forma de organizare a avocaturii, potrivit legii o consfituie Uniunea avocaţilor şi, paralel avocaţii individuali - licenţiaţi. Îndată după publicare legea dată a fost supusă criticii vehimente din partea specialiştilor - jurişti, critică care s-a soldat cu declararea neconstituţională la 15 februarie 2000 de către Curtea Constituţională a RM, a unui şir de norme, fapt ce a dus la "impotenţa" legii numite.

La 17 decembrie 1999 a fost adoptat Statutul profesiei de avocat, act corporativ care în detalii reglementează activitatea şi organizarea Uniunii avocaţilor din Republica Moldova.

La 19 iulie 2002 Parlamentul RM a adoptat noua Lege cu privire la avocatură nr. 1260-XV, publicată în Monitorul Oficial 126-127/1001, 12.09.2002, lege care conform art.60 intră în vigoare peste trei luni din data publicării, la 12 decembrie 2002.

Natura juridică, scopurile şi principiile de activitate ale avocaturii.Într-un stat de drept puterea judiciară este autonomă în limita competenţei sale şi are un statut egal

cu puterile legislativă şi executivă1.Fiecare din aceste trei ramuri ale puterii este reprezentată de anumite organe, relativ independente,

care asigură funcţionarea viabilă, normală a statului. În acest context, puterea judiciară, fiind reprezentată de instanţele de judecată, Consiliul Superior al Magistraturii şi Procuratură se sprijină în activitatea ei pe o serie de alte instituţii, ca organele de urmărire penală avocatură, notariat, etc.

Potrivit p.5 al capitolului III al Concepţiei reformei judiciare şi de drept, întitulat “Organele ce contribuie la înfăptuirea justiţiei. Organele de ocrotire a ordinii de drept” unul din principiile de bază ale statului de drept este asigurarea asistenţei juridice a populaţiei. Această activitate este asigurată de avocatură.

Reieşind din prevederile legislaţiei actuale a Republicii Moldova avocatura se prezintă ca o organizaţie profesională, care nu are nici o tangenţă cu sistemul politic al statului. Însă în statele democratice ale lumii avocatura este o instituţie a sistemului politic şi influenţează activ viaţa societăţii (spre exemplu: avocatura are dreptul la iniţiativă legislativă).

Majoritatea populaţiei prin termenul avocatură înţelge o organizaţie de jurişti-profesionişti care asigură apărarea persoanelor în faţa organelor judiciare, acordă consultaţii, întocmesc cereri şi alte documente cu caracter juridic.

În linii generale această accepţiune este corectă, însă trebuie de reţinut că întocmirea cererilor, acordarea de consultaţii juridice şi chiar reprezentarea în faţa organelor judiciare se poate efectua de orice licenţiat în drept, nefiind avocat. Conform art.26 al Constituţiei R.M. dreptul la apărare se garantează fiecărui om, care are dreptul dreptul să reacţioneze independent, prin mijloacelegitime, la încălcarea drepturilor şi libertăţilor sale. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu. Reieşind din sensul normei constituţionale numai avocatul este persoana, care acordă asistenţă juridică calificată.

Legea cu privire la avocatură, în art.1, defineşte avocatura în felul următor: „Avocatura este o instituţie de drept independentă a societăţii civile, menită să asigure, pe bază profesională, acordarea de asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice, în scopul apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, precum şi al asigurării accesului la înfăptuirea justiţiei”2.

Din cele menţionate anterior rezultă că avocatura poate fi privită sub mai multe aspecte:ca insituţieca o asociaţie de jurişti profesioniştica profesiune

1 Hotărîrea Parlamentului 152/21.06.94 privind aprobarea Concepţiei reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova Monitor 6/49, 30.06.19942 Legea Republicii Moldova 1260/19.07.2002 cu privire la avocatură, Monitorul Oficial 126-127/1001, 12.09.2002

94

În privinţa profesiunii de avocat trebuie să menţionăm că ea este o profesiune liberală (alături de cea de notar, medic, arhitect).

Prin profesiune liberală se înţelege acea profesie ce se desfăşoară potrivit unei specialităţi dobândite de o persoană fizică în cadrul învăţământului superior, exercitată în limita pregătirii profesionale pe care o are, bazată pe principiile independenţei şi liberalismului, a cărei remunerare nu are caracter comercial. Profesiunea liberală (inclusiv avocatura) se deosebeşte de alte activităţi prin următoarele semne:

este o activitate intelectuală – cei ce o exercită îşi pun în valoare cunoştinţele lor în contextul unei concurenţe aprige, clientul având posibilitatea de alege avocatul, care după părerea sa este cel mai competent.

este o activitate independentă – acest semn se corelează cu criteriul intelectualităţii şi se caracterizează prin independenţa avocatului în raport cu oricare organ de stat, în alegerea clientului, independenţa economică faţă de alte persoane şi de stat, libera alegere a formei de exercitare a profesiei (birou individual sau birou asociat).

Totodată merită de menţionat că independenţa avocaturii nu este absolută. Profesia de avocat poate fi exercitată doar de către persoana, ce a obţinut Licenţa pentru exercitarea profesiei de avocat, care este acordată de Ministerul Justiţiei.

Un alt moment, care limitează independenţa avocatului, este stipulat în art. 31 al Legii nr.1260-XV unde se indică că toţi avocaţii formează Baroul. Reieşind din sensul legii, reiese că avocaţii sunt obligaţi să se afilieze Baroului, fapt ce contravine dreptului constituţional al fiecărui cetăţean la libera asociere. Cu atât mai mult, această prevedere contravine art.30 ce stabileşte că avocaţii sînt în drept să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale.

este o activitate dezinteresată – avocatul cedează interesul său în favoarea interesului clientului, activitatea sa având la bază caracterul uman. Anume din acest considerent remunerarea rămâne pe planul secund. Prin aceasta el se deosebeşte de comercianţi. Remunerarea avocatului constituie existenţa lui zilnică, şi nu o sursă de venit comercial.

Imaginea tradiţională a avocatului este cea a unui om de cultură, a unui bun vorbitor, care acordă un însemnat sprijin în realizarea dezideratului de dreptate socială şi juridică.

Legea cu privire la avocatură, în art.8, defineşte avocatul ca o persoană care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.

Profesorul şi avocatul român Mircea Manolescu menţionează că avocatul trebuie să dispună de următoarele calităţi:

facultatea de a argumenta şi de a construi logic pentru a fundamenta solid un proces;imaginaţie şi darul invenţiei, pentru a descoperi noi argumente şi a modifica aspectul procesului;spirit de sinteză, pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului;spirit critic, pentru a putea combate argumentele adversarului;simţ psihologic, pentru a percepe reacţiile auditoriului; ascuţime intelectuală şi priceperea de a se adapta după împrejurări.3

D`Aguesseau scria încă în 1693 despre corpul avocaţilor că reprezintă „un ordin la fel de vechi ca şi magistratura, la fel de nobil ca virtutea şi la fel de necesar ca justiţia”4.

De-a lungul timpului, profesia de avocat a fost mereu considerată ca figurând printre cele mai nobile şi importante profesii din punct de vedere social. Avocatul colaborează la realizarea justiţiei în calitate de auxiliar al justiţiei, fiind un ghid pentru cei aflaţi în impas, având scopul de a apăra drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice.

În privinţa locului avocaturii în sistemul organelor de drept, opinia predominantă este cea precum că avocatura nu ar fi un organ de drept, deoarece nu dispune de mijloace de constrângere faţă de persoanele care încalcă dreptul. Avocatul are un singur rol – rolul de apărător, care veghează şi ajută organele de drept (cele de urmărire penală, instanţele de judecată) în procesul aplicării dreptului, în scopul evitării situaţiilor de atragere la răspundere a persoanelor nevinovate.

3 Manolescu Mircea – Arta avocatului. Şapte prelegeri – Bucureşti. 1998. pag. 1174 Roland Dumas – Les Avocats, Graseet et fasquelle – 1977, pag. 49

95

În acest context, avocatura este o instituţie independentă cu statut special, nesubordonată organelor statului şi nici nu este un organ de stat. Ea este o instituţie socială de drept a societăţii civile, care activează pe baza autoadministrării.

Principiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat.Teoria avocatologiei prevede două categorii de principii:

principii de organizare ale avocaturiiprincipii de exercitare a profesiei de avocat

a. Principiile de organizare ale avocaturii : Principiul autonomiei Baroului. Avocatura este organizată într-o structură autonomă faţă de

celelalte autorităţi publice – Baroul avocaţilor. Singura limitare în exercitarea activităţii avocaţiale este determinată de necesitatea respectării legii.

Principiul organizării avocaturii în structuri democratice (decentralizarea avocaturii). Din acest principiu reiese că avocaţii în R.M. practică profesia individual şi nu au vre-o careva „birocraţie avocaţială” sau vre-o subordonare a avocatului faţă de un oarecare şef.

Principiul colegialităţii avocaţilor şi organelor de conducere ale avocaturii. Organele de autoconducere ale Baroului nu sunt altceva decât nişte instituţii constituite în scopul organizării activităţii normale ale avocaturii, alcătuite dintr-un anumit număr de avocaţi din rândul celor mai experimentaţi, desemnaţi de către toţi membrii Baroului. Aceste oragane sunt: Congresul, Consiliuil Baroului, Comisia pentru etică şi disciplină şi Comisia de cenzori. Toate aceste organe funcţionează pe baza principiului colegialităţii, adică pot funcţiona numai dacă la şedinţele acesora participă un anumit număr de membri, şi toate hotărârile acestor organe sunt adoptate prin vot.

b. Principiile de exercitare a profesiei de avocat : Principiul asigurării dreptului la apărare (art. 3 p.a) – care constituie esenţa activităţii

avocaţiale. El se explică prin faptul că sarcina avocatului este de a acorda asistenţă juridică atât în bază de contract, cât şi din oficiu, în cazurile stabilite de lege (art.6, Legea 1260-XV)

Principiul legalităţi şi umanismului. Acest principiu se desprinde din art.3 p.e) şi art.4 ale Legii cu privire la avocatură, potrivit căruia activitatea avocaţială este reglementată de Constituţia R.M., Legea menţionată, alte legi care reglementează activitatea menţionată, precum şi de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Întreaga activitate a avocatului, în raporturile sale cu autorităţile publice şi cu justiţiabilii, trebuie să se bazeze în permanenţă pe actele normative în vigoare. Caracterul uman al activităţii avocatului constă în faptul că el apăra interesele persoanei, aflate într-o situaţie dificilă şi are nevoie de susţinere morală, caritate şi compasiune.

Principiul independenţei avocatului. Independenţa avocatului este o consecinţă a autonomiei instituţiei avocaturii. Acest principiu, ca şi cel menţionat anterior, nu este absolut, realizarea acestuia fiind condiţionată de supunerea avocatului numai faţă de lege. Potrivit art. 43 din Legea nr. 1260-XV În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se conduce numai de lege. Avocatul este liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze această poziţie cu nimeni, în afară de client. Independenţa avocatului nu poate prejudicia interesele clientului său, o garanţie în acest sens constituind-o obligaţia avocatului de a păstra secretul professional, care nu este limitată în timp (art. 47 al Legii cu privire la avocatură).

Principiul libertăţii. – prevăzut de art. 3 p.b al Legii 1260-XV/2002. Libertatea profesiei de avocat are ami multe aspecte: Avocatul este liber în alegerea formei de exercitare a profesiei (B.I. sau B.A.). Avocatul este liber în alegerea clienţilor şi în renunţarea la calitatea de reprezentant sau

apărător pe o cauză concretă. La încheierea contractului de asistenţă juridică avocatul şi clientul sunt liberi în

stabilirea clauzelor contractului (spre ex: contra plată sau gratuit). Principiul parţialităţii. Parţialitatea implică obligaţia avocatului ca, prin toate mijloacele legale,

să susţină şi să argumenteze toate împrejurările de fapt şi de drept care pledează în favoarea clientului său. Acest principiu se desprinde din prevederile art. 46 alin. 3 (Avocatul nu are

96

dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a o coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina) şi 4 (Avocatul nu este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia. Recunoaşterea de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a contesta acuzaţia şi de a cere achitarea clientului).

Principiul colaborării cu organele judiciare. Acest principiu este determinat de art. 6 al.1, şi art.46 al.1 din lege, potrivit cărora avocaţii au obligaţia de a acorda asistenţă juridică în cazul desemnării lor din oficiu, atunci când o parte sau alta a procesului nu are posibilitatea de a-şi angaja un apărător. În această situaţie instanţa propune părţii respective lista avocaţilor din raza teritorială a instanţei de judecată şi solicită prezentarea avocatului solicitat.

Acest principiu se mai manifestă şi prin rolul pe care îl are avocatul în sistemul organelor de ocrotire a dreptului despre care am vorbit anterior.

Principiul deontologiei profesionale. Cuvântul deontologie semnifică un grup de norme etice privitoare la exercitarea unei profesiuni. Acest principiu se referă la respectarea normelor de comportament de către avocat în raport cu: instanţa de judecată şi alte autorităţi publice, cu propriul client, cu părţile adverse şi cu proprii colegi. Aceste norme se conţin atât în Legea 1260-XV (art.46) cât şi în Codul de etică profesională al avocaţilor.

Genurile de asistenţă juridică acordată de avocaţi şi formele ei.Potrivit art. 7 al Legii 1260-XV, avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice următoarele genuri de

asistenţă juridică profesională:oferă consultaţii şi explicaţii, expun concluzii cu privire la problemele juridice, prezintă informaţii

verbale şi în scris referitoare la legislaţie; întocmesc documente cu caracter juridic; reprezintă interesele lor în instanţele de judecată, în autorităţile administraţiei publice; reprezintă interesele lor în materie juridică în relaţiile cu alte persoane fizice şi juridice;participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele penale în calitate de apărător sau

reprezentant al victimei, al părţii civile, al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.Avocaţii acordă persoanelor fizice şi juridice şi alte genuri de asistenţă juridică, neinterzise de lege,

atît în cazul unor delegaţii unice, cît şi în cazul delegaţiilor pe termen lung.Asistenţa juridică poate fi acordată atât contra plată, cât şi gratuit (în dependenţă de clauzele

contractului).Pe cauze penale, asistenţa juridică, poate fi acordată pe 3 căi:

contra plată (prin stabilirea onorariului în contractul de asistenţă judiciară dintre părţi);gratuit (prin indicarea în contract a faptului că asistenţa judiciară se acordă gratuit sau prin simpla

înţelegere dintre părţi, fără a încheia un contract)din oficiu (acordare a asistenţei juridice garantate de stat).

Condiţiile, volumul şi modul de acordare de către avocaţi a asistenţei juridice garantate de stat se stabilesc prin Legea cu privire la asistenţa juridică garantată de stat.

Baroul. Organele de autoconducere ale Baroului: componenţa şi competenţa.Profesia de avocat este organizată în cadrul Baroului, care potrivit art.31 din Legea 1260-XV, reuneşte

toţi avocaţii din Republica Moldova. Activitatea Baroului se întemeiază pe principiile autoadministrării. Baroul este persoană juridică, are ştampilă şi simbolică proprie.

Organele Baroului sînt:a) Congresul;b) Consiliul Baroului;c) Comisia de licenţiere a profesiei de avocat;d) Comisia pentru etică şi disciplină;e) Comisia de cenzori.

Organele Baroului asigură acordarea de către avocaţi a asistenţei juridice calificate persoanelor fizice şi juridice.

Congresul este organul suprem al Baroului, care se convoacă cel puţin o dată pe an.

97

Congresul extraordinar poate fi convocat din iniţiativa Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, Comisiei pentru etică şi disciplină, Comisiei de cenzori sau la cererea a 1/3 din numărul avocaţilor.

Congresul se consideră legal întrunit dacă la lucrările lui participă majoritatea avocaţilor. În lipsa cvorumului, Consiliul Baroului, în termen de 15 zile, convoacă Congresul în mod repetat. La convocarea repetată a Congresului, acesta se consideră legal întrunit dacă la lucrările lui participă cel puţin 1/3 din numărul avocaţilor.

Hotărîrile Congresului se aprobă cu votul majorităţii avocaţilor prezenţi şi sînt executorii pentru toţi avocaţii. Ele pot fi atacate în instanţa de judecată.

Congresul are următoarea competenţă:a) alege şi revocă membrii Consiliului Baroului, avocaţii membri ai Comisiei de licenţiere a profesiei de

avocat şi ai Comisiei pentru etică şi disciplină, membrii Comisiei de cenzori, alege, la prima sa şedinţă, noii membri, după revocarea vechilor membri, în modul stabilit de prezenta lege;

b) adoptă şi modifică Codul deontologic al avocatului;c) aprobă statele de funcţii şi bugetul Baroului;d) stabileşte mărimea defalcărilor efectuate de către avocaţi în bugetul Baroului;e) audiază şi aprobă rapoartele anuale privind activitatea Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a

profesiei de avocat, Comisiei pentru etică şi disciplină şi Comisiei de cenzori;f) examinează petiţiile avocaţilor referitoare la hotărîrile Consiliului Baroului, Comisiei de licenţiere a

profesiei de avocat şi ale Comisiei pentru etică şi disciplină;g) adoptă hotărîri privind formarea structurilor teritoriale ale Baroului;i) adoptă alte hotărîri referitoare la activitatea Baroului, precum şi hotărîri prevăzute de legea nr.1260.

Consiliul Baroului este organul de autoadministrare al avocaţilor, care reglementează şi ţine sub control aspectele fundamentale ale raporturilor avocaturii cu autorităţile publice, instanţele judecătoreşti, organele de drept, asociaţiile obşteşti şi alte organizaţii.

Consiliul Baroului se alege de către Congres, prin vot secret, din rîndul avocaţilor cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani, pe un termen de 4 ani.

Consiliul Baroului este constituit din cel puţin 15 membri: preşedintele Consiliului Baroului, doi vicepreşedinţi, un secretar şi membrii Consiliului. Activitatea de membru al Consiliului Baroului se consideră o obligaţie de onoare şi se exercită în baza principiilor obşteşti.

Consiliul Baroului este condus de preşedinte, ales prin vot secret din numărul membrilor Consiliului. Preşedintele Consiliului Baroului este ales pe un termen de 4ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă preşedinte al Consiliului pentru cel mult două mandate consecutive. Preşedintele Consiliului Baroului conduce şedinţele acestuia şi reprezintă Consiliul fără procură. În caz de boală sau de absenţă a preşedintelui Consiliului, şedinţa este condusă de unul dintrevicepreşedinţii acestuia. Preşedintele Consiliului Baroului este ordonator de credite în limitele devizului de cheltuieli.

Vicepreşedinţii Consiliului Baroului sînt aleşi prin vot deschis, la propunerea preşedintelui, din numărul membrilor Consiliului.

Secretarul Consiliului Baroului este ales prin vot deschis, la propunerea preşedintelui Consiliului, din numărul membrilor acestuia.

Secretarul Consiliului Baroului este responsabil pentru organizarea lucrărilor de secretariat şi a activităţilor protocolare.

Şedinţele Consiliului Baroului sînt convocate de preşedintele acestuia ori de cîte ori este necesar, dar cel puţin o dată în lună. În cadrul şedinţelor se întocmesc procese-verbale, care sînt semnate de preşedintele şedinţei şi de secretar.

Şedinţele Consiliului Baroului sînt deliberative dacă la ele participă cel puţin 2/3 din numărul membrilor acestuia. Hotărîrile Consiliului Baroului se adoptă cu simpla majoritate de voturi ale membrilor lui şi sînt executorii pentru toţi avocaţii.

Consiliul Baroului decide independent asupra modului de desfăşurare a şedinţelor şi de votare a unor chestiuni - prin vot secret sau deschis.

La şedinţele Consiliului Baroului pot fi invitaţi reprezentanţi ai birourilor şi asociaţiilor de avocaţi, precum şi alte persoane.

Consiliul Baroului:a) convoacă Congresul;

98

b) organizează îndeplinirea hotărîrilor Congresului; c) aprobă contractele şi angajamentele semnate de preşedintele Consiliului Baroului;d) desemnează membrii Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat, precum şi alte

persoane în vederea exercitării funcţiilor Baroului în domeniul asistenţei juridice garantate de stat;f) organizează instruirea profesională continuă a avocaţilor;g) ţine Lista avocaţilor care au dreptul de a exercita profesia de avocat;h) înregistrează birourile de avocaţi şi ţine registrul birourilor de avocaţi; i) stabileşte forma mandatului avocatului, care confirmă împuternicirile acestuia;j) înregistrează contractele privind efectuarea stagiului profesional;k) soluţionează conflictele şi litigiile ce ţin de efectuarea stagiului profesional;l) soluţionează alte chestiuni atribuite de legea nr. 1260 în competenţa sa ori delegate de

Congres.Hotărîrile Consiliului Baroului pot fi atacate în instanţa de judecată.Comisia de licenţiere a profesiei de avocatComisia de licenţiere a profesiei de avocat este compusă din 11 membri, cu un mandat de 4 ani, dintre

care:a) 7 avocaţi sînt aleşi de Congres;b) 4 membri sînt desemnaţi de ministrul justiţiei, doi dintre care sînt avocaţi şi doi sînt profesori titulari

de drept.Comisia de licenţiere a profesiei de avocat:

a) adoptă hotărîrile privind admiterea la examenul de calificare;b) organizează examenele de calificare;c) adoptă hotărîrile privind susţinerea examenului de calificare.

Comisia pentru etică şi disciplinăComisia pentru etică şi disciplină este aleasă în componenţa a cel puţin 11 avocaţi cu o vechime în

profesie de cel puţin 5 ani.Comisia pentru etică şi disciplină:

a) examinează plîngerile privind acţiunile avocaţilor şi cazurile de încălcare de către avocaţi a disciplinei şi a normelor de etică profesională;

b) intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă hotărîrea corespunzătoare în această procedură.

Membrii Comisiei pentru etică şi disciplină sînt obligaţi să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţia aflată în procesul procedurii disciplinare intentate în privinţa avocaţilor.

Comisia pentru etică şi disciplină exercită şi alte atribuţii delegate de Congres.Comisia de cenzori este aleasă în componenţa a 5 avocaţi.Comisia de cenzori exercită controlul activităţii economico-financiare a Baroului şi se subordonează

Congresului.

Membrii comisiilor Baroului sînt aleşi de Congres, prin vot secret, pe un termen de 4 ani.Comisiile Baroului convoacă şedinţe ori de cîte ori este necesar, dar cel puţin o dată în lună. Comisiile Baroului decid independent asupra modului de desfăşurare a şedinţelor - şedinţe deschise

sau închise.Activitatea comisiilor Baroului este organizată de preşedinţii acestora, aleşi prin vot secret la şedinţele

comisiilor, pe un termen de 2 ani. Una şi aceeaşi persoană poate fi aleasă preşedinte al comisiei pentru cel mult două mandate consecutive.

La şedinţele comisiilor Baroului pot fi invitaţi reprezentanţi ai birourilor şi asociaţiilor de avocaţi, precum şi alte persoane.

Hotărîrile comisiilor Baroului se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor săi şi sînt executorii pentru toţi avocaţii.

Organele Baroului de avocaţi îşi desfăşoară activitatea în baza mijloacelor acumulate din:a) defalcările efectuate de avocaţi în mărimea stabilită prin hotărîre a Congresului;b) taxele pentru examenele de calificare;c) alte plăţi neinterzise de lege.

99

Formele de organizare a profesiei de avocat.Profesia de avocat se exercită, la discreţia fiecărui avocat, în una din următoarele forme:a) birou individual de avocaţi;b) birou asociat de avocaţi.Avocatul poate fi fondator doar al unui birou de avocaţi.Avocatul trebuie să dispună de spaţiu pentru acordarea asistenţei juridice. Biroul de avocaţi poate avea denumire.Biroul de avocaţi îşi începe activitatea la data înregistrării acestuia de către Consiliul Baroului.Dizolvarea biroului de avocaţi se efectuează în conformitate cu legislaţia civilă.Biroul individual de avocaţiÎn biroul individual de avocaţi îşi exercită profesia un singur avocat (fondatorul biroului).Biroul individual de avocaţi activează şi se prezintă în raporturile juridice ca persoană fizică.Biroul asociat de avocaţiBiroul asociat de avocaţi este fondat de doi şi mai mulţi avocaţi (fondatori ai biroului). Avocaţii îşi

exercită profesia de sine stătător.Biroul asociat de avocaţi este persoana juridică.Biroul asociat de avocaţi dispune de conturi în bancă, de ştampilă, pe care este imprimată denumirea

completă a biroului, numărul sub care este înscris în registrul birourilor de avocaţi şi data înregistrării. Raporturile dintre avocaţii biroului asociat de avocaţi sînt reglementate în bază de contract.Biroul asociat de avocaţi este condus de un avocat ales de membrii biroului.

Înregistrarea birourilor de avocaţiBirourile individuale şi birourile asociate de avocaţi se înregistrează de către Consiliul Baroului în

termen de cel mult o lună de la data prezentării următoarelor acte şi informaţii:a) cererii de înregistrare;b) declaraţiei de fondare a biroului individual sau a biroului asociat de avocaţi. Forma declaraţiei se

aprobă de către Consiliul Baroului;c) copiilor licenţelor pentru exercitarea profesiei de avocat;d) copiilor actelor care confirmă adresa sediului biroului de avocaţi;e) datelor despre legătura telefonică, electronică, poştală sau de alt gen dintre Consiliul Baroului şi

avocat.Înregistrarea birourilor de avocaţi se efectuează prin introducerea datelor în registrul birourilor de

avocaţi, a cărui formă este aprobată de către Consiliul Baroului. Biroului de avocaţi i se eliberează un extras din registru, care serveşte drept temei pentru punerea biroului la evidenţa fiscală, pentru confecţionarea ştampilei şi deschiderea conturilor bancare.

Refuzul de înregistrare a biroului de avocaţi poate fi atacat în instanţa de judecată.Avocatul este în drept să modifice forma de organizare a activităţii de avocat în condiţiile prezentei

legi.Reînregistrarea biroului de avocaţi (în caz de modificare a formei de organizare a activităţii de avocat,

a numărului de avocaţi, în caz de schimbare a denumirii, a sediului biroului) se efectuează în condiţiile prezentului articol.

În cazul fuziunii, divizării sau lichidării biroului de avocaţi, informaţia referitoare la acest birou se exclude din Registrul birourilor de avocaţi.

Asociaţiile de avocaţiÎn scopul apărării drepturilor şi intereselor lor, avocaţii sînt în drept să se asocieze, pe principii

benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale locale, centrale şi internaţionale, în baza calităţii de membru individual sau colectiv, şi să se înregistreze în modul stabilit.

Asociaţiile de avocaţi, specificate la alin.(1), pot acorda asistenţă materială avocaţilor din cadrul acestor asociaţii şi membrilor familiilor acestora.

Asociaţiile de avocaţi centrale şi cele internaţionale pot avea structuri regionale.

Dobândirea şi încetarea calităţii de avocat. Dobândirea calităţii de avocat.În conformitate cu art.8 din Legea 1260-XV avocat poate fi:

cetăţeanul Republicii Moldova,

100

cu capacitate deplină de exerciţiu, licenţiat în drept, care se bucură de o reputaţie ireproşabilă, a efectuat stagiul professional, a susţinut examenul de calificare.

Sînt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror dacă, în termen de 6 luni după demisia din funcţiile respective, au solicitat eliberarea licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat. De aceleaşi drepturi şi în aceleaşi condiţii beneficiază şi persoanele care, după demisia din funcţia de judecător şi procuror, au continuat să activeze în domeniul dreptului.

Persoana care a depus cerere de eliberare a licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat nu se consideră persoană cu reputaţie ireproşabilă şi cererea ei nu se admite în cazul în care:

a) a fost condamnată anterior pentru infracţiuni grave, deosebit de grave, excepţional de grave săvîrşite cu intenţie, chiar dacă au fost stinse antecedentele penale;

b) nu au fost stinse antecedentele penale pentru comiterea altor infracţiuni;c) anterior a fost exclusă din avocatură sau i s-a retras licenţa pentru acordarea asistenţei juridice din

motive compromiţătoare;d) a fost concediată din cadrul organelor de drept din motive compromiţătoare sau a fost eliberată,

din aceleaşi motive, din funcţia de judecător, notar, consultant juridic sau funcţionar public;e) comportamentul sau activitatea ei este incompatibilă cu normele Codului deontologic al

avocatului; f) prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, s-a stabilit un abuz prin care ea a încălcat drepturile şi

libertăţile fundamentale ale omului.Aceste prevederi se aplică şi avocaţilor stagiari.Potrivit art.9 al Legii 1260-XV profesia de avocat este incompatibilă cu:

oricare funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi de activitatea în calitate de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitrajului);

activitatea de întreprinzător;activitatea de notar.

Stagiul profesional durează un an. Consiliul Baroului poate reduce acest termen, în conformitate cu criteriile stabilite în Regulamentul privind condiţiile stagiului profesional, la cererea avocatului stagiar şi la demersul avocatului care asigură efectuarea stagiului, depuse după expirarea a 3 luni de stagiere.

Regulamentul privind condiţiile de efectuare a stagiului profesional este aprobat de Congres, la propunerea Consiliului Baroului.

Stagiul profesional se desfăşoară în baza contractului încheiat între avocatul stagiar şi avocatul care asigură efectuarea stagiului, înregistrat la Consiliul Baroului.

Avocatul care asigură efectuarea stagiului profesional trebuie să aibă o vechime în profesia de avocat de cel puţin 5 ani.

Avocatul poate avea concomitent cel mult 2 avocaţi stagiari.Avocat stagiar poate fi cetăţeanul Republicii Moldova, licenţiat în drept, care are capacitate deplină de

exerciţiu şi o reputaţie ireproşabilă şi care a încheiat cu unul dintre avocaţi contract deefectuare a stagiului profesional.

Avocatul stagiar activează sub îndrumarea avocatului care asigură efectuarea stagiului profesional, acesta fiind în drept să corecteze poziţia avocatului stagiar în procesul reprezentăriiintereselor clientului.

Avocatului stagiar i se permite să acorde asistenţă juridică clientului în cadrul judecătoriilor municipale şi de sector în cauzele civile şi administrative, în judecătoriile economice de circumscripţie şi în cadrul autorităţilor publice.

Admiterea în profesia de avocat Admiterea în profesia de avocat se efectuează în baza examenului de calificare susţinut în faţa

Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat, precum şi în condiţiile art.8 alin.(3). Regulamentul privind modul de susţinere a examenului de calificare se aprobă de către Congres, după coordonarea lui cu Ministerul Justiţiei.

Hotărîrea privind susţinerea examenului de calificare se adoptă şi se comunică persoanei care a susţinut examenul de calificare în termen de cel mult 10 zile de la data susţinerii.

101

Rezultatele examenelor de calificare sînt aprobate prin hotărîre de către Comisia de licenţiere a profesiei de avocat.

Hotărîrile Comisiei de licenţiere a profesiei de avocat pot fi contestate în instanţa de judecată.

Încetarea exercitării profesiei de avocat.Activitatea de avocat încetează:

a) prin renunţare în scris la exerciţiul profesiei; b) în cazul retragerii licenţei;c) în caz de deces;d) în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală şi

incompatibilă cu normele deontologice ale activităţii de avocat.Avocatul a cărui activitate a încetat este obligat să restituie Consiliului Baroului, în termen de 10 zile,

licenţa şi legitimaţia de avocat.Consiliul Baroului este obligat, în termen de 10 zile de la data încetării activităţii de avocat, să

consemneze acest fapt în Lista avocaţilor care au dreptul de a exercita profesia de avocat şi să publice această informaţie în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Statutul juridic al avocatului. Garanţiile exercitării profesiei de avocat.În exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se conduce numai de lege. Avocatul este

liber în alegerea poziţiei sale şi nu este obligat să coordoneze această poziţie cu nimeni, în afară de client.Drepturile avocatului:Avocatul are dreptul:

a. să reprezinte interesele legitime ale clientului în instanţele de judecată, în organele de drept, în autorităţile publice, în alte organizaţii;

b. să ia cunoştinţă de toate materialele cauzei încredinţate din momentul încheierii contractului de acordare a asistenţei juridice, să facă notiţe şi copii;

c. să colecteze independent, să fixeze şi să prezinte informaţii referitoare la circumstanţele cauzei;d. să solicite informaţii, referinţe şi copii ale actelor necesare pentru acordarea asistenţei juridice

instanţelor judecătoreşti, organelor de drept, autorităţilor publice, altor organizaţii, care sînt obligate să elibereze actele solicitate;

e. să solicite, cu acordul clientului, concluziile specialiştilor în soluţionarea problemelor care au apărut în legătură cu acordarea asistenţei juridice şi care necesită cunoştinţe speciale în diferite domenii de activitate;

f. să prezinte organelor competente şi mass-mediei cereri şi demersuri, să depună în modul stabilit contestaţii şi petiţii privind acţiunile şi deciziile prin care se încalcă drepturile clientului şi drepturile avocatului în exercitarea profesiei sale.La acordarea asistenţei juridice unei persoane reţinute, deţinute în stare de arest sau condamnate,

avocatului i se asigură, la orice etapă a procesului penal sau administrativ, condiţiile necesare pentru întrevederi şi consultaţii, cu respectarea confidenţialităţii, fără a limita durata şi numărul întrevederilor şi consultaţiilor.

Persoanele cu funcţie de răspundere ale organelor abilitate cu supravegherea persoanelor reţinute, deţinute în stare de arest sau condamnate sînt obligate să permită accesul liber al avocatului la aceste persoane în temeiul contractului de acordare a asistenţei juridice.

Avocatul poate să se specializeze în anumite ramuri ale dreptului şi să-şi exercite profesia conform specializării.

În cadrul Baroului, avocatul este în drept: să aleagă şi să fie ales în organele Baroului în condiţiile prezentei legi; să prezinte organelor Baroului spre examinare demersuri referitor la activitatea Baroului, să

înainteze propuneri referitor la îmbunătăţirea condiţiilor pentru exercitarea profesiei sale şi să participe la examinarea lor;

să participe personal la şedinţele organelor Baroului în cazurile cînd se examinează activitatea sau comportamentul său;

să primească de la organele Baroului asistenţa metodologică şi juridică necesară pentru exercitarea profesiei.

Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor suportate în interesul clientului.

102

Ca şi clientul, avocatul are dreptul să rezilieze unilateral contractul de asistenţă juridică.

Obligaţiile avocatului:Avocatul este obligat:

Obligaţiile avocatului (1) Avocatul este obligat: a) să acorde asistenţă juridică calificată conform contractului încheiat cu clientul sau cu oficiile teritoriale ale Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat; b) să aplice, în exercitarea profesiei sale, mijloacele şi metodele prevăzute de lege pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale clientului; c) să respecte normele Codului deontologic al avocatului. (2) Avocatul nu este în drept să acorde asistenţă juridică persoanei dacă: a) în cauza dată, el acordă sau a acordat asistenţă juridică unor persoane ale căror interese vin în contradicţie cu interesele persoanei în cauză; b) în cauza dată, el a participat în calitate de judecător, procuror, persoană care efectuează urmărirea penală, expert, specialist, traducător, martor sau martor asistent; c) la urmărirea penală sau la examinarea cauzei date, a participat o persoană cu care avocatul se află în raporturi de familie, de rudenie sau care îi este afin. (3) Avocatul nu are dreptul să acţioneze contrar intereselor legitime ale clientului, să ocupe o poziţie juridică fără a o coordona cu acesta (cu excepţia cazurilor cînd clientul îşi recunoaşte vina), să refuze, fără motive întemeiate, apărarea bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a condamnatului, la care s-a obligat. (4) Avocatul nu este în drept să declare vinovat clientul dacă acesta nu-şi recunoaşte vinovăţia. Recunoaşterea de către client a vinovăţiei nu privează avocatul de dreptul de a contesta acuzaţia şi de a cere achitarea clientului. (5) Avocatului i se interzice să participe la proces fără a lua cunoştinţă în prealabil de materialele dosarului. (6) În cadrul Baroului, avocatul: a) participă la lucrările Congresului; b) efectuează la timp defalcările în bugetul Baroului; c) îndeplineşte unele misiuni ale organelor Baroului, dacă aceasta nu prejudiciază exercitarea profesiei sale. Secretul professional: (1) Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi să transmită, fără acordul clientului, unor terţi documentele legate de exercitarea delegaţiei. (2) Obligaţia de a păstra secretul profesional nu este limitată în timp.

Art.44 al Legii 1260-XV prevede următoarele garanţii ale exercitării profesiei de avocat:Se interzice imixtiunea în exercitarea profesiei de avocat.Percheziţionarea domiciliului sau a spaţiului în care avocatul acordă asistenţă juridică, a transportului

utilizat de acesta, ridicarea obiectelor şi documentelor ce aparţin avocatului, controlul şi ridicarea corespondenţei poştale şi telegrafice, interceptarea convorbirilor telefonice şi de alt gen nu pot fi făcute decît cu sancţiunea Procurorului General, adjuncţilor lui sau prin hotărîre a instanţei de judecată.

Avocatul nu poate fi supus percheziţiei corporale sau controlului personal în timpul exercitării atribuţiilor profesionale, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă.

În caz de reţinere a avocatului sau de tragere la răspundere penală, organul care a efectuat măsurile în cauză este obligat să informeze Ministerul Justiţiei şi Consiliul Baroului în decurs de 6 ore din momentul reţinerii sau tragerii la răspundere penală.

Insultarea, calomnierea avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise împotriva lui în timpul exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se pedepsesc conform legii.

Avocatul nu poate fi interogat referitor la esenţa raporturilor sale cu persoana căreia îi acordă sau i-a acordat asistenţă juridică.

Instanţa de judecată îi asigură avocatului spaţii pentru exercitarea atribuţiilor profesionale în cauzele în care el s-a angajat în instanţa respectivă.

Nici o autoritate publică nu poate influenţa direct sau indirect şi nu poate controla contractul dintre avocat şi client.

103

Tema 9 : “Notariatul”Plan:

1. Notariatul: natura juridică, funcţiile şi sistemul organelor notariale.2. Competenţa notarului.3. Modalitatea de dobândire a calităţii de notar şi modul de organizare a activităţii notarilor.4. Drepturile, obligaţiile şi responsabilitatea notarilor.5. Alte instituţii şi organizaţii ce îndeplinesc funcţii notariale.

1. Notariatul: natura juridică, funcţiile şi sistemul organelor notariale.Notariatul ocupă un loc destul de important în sistemul organelor de ocrotire a normelor de drept, ce

îşi desfăşoară activitatea în anumite forme şi potrivit unor metode specifice.Activitatea notarială în Republica Moldova este desfăşurată în numele legii şi în strictă conformitate

cu legea de notari şi alte persoane strict stabilite de legislaţie, fiind menită să asigure respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice, juridice şi ale statului. În acest sens se pronunţă şi Legea cu privire la notariat în alin.1 art. 2, care stabileşte că: “Notariatul este o instituţie publică de drept abilitată să asigure, în condiţiile legii, ocrotirea drepturilor şi intereselor legale ale persoanelor şi statului prin îndeplinirea de acte notariale în numele Republicii Moldova”.

Faptul că notariatul este o instituţie publică nu limitează însă caracterul liberal al acestei profesiuni, care a fost analizat în tema “Avocatura”. Acest caracter se explică prin următoarele momente:

notarul este autonom în activitatea sa;are calitatea de subiect fiscal;are dreptul la onorarii, care îi asigură independenţa materială, etc.

Literatura de specialitate enumeră două funcţii principale ale notariatului: Participă la exercitatrea suveranităţii statului; Ocrotirea intereselor private care îi sunt încredinţate.

Prima funcţie se explică prin aceea că notariatul este o instituţie publică, fapt consacrat în alin.1 art.2 al Legii cu privire la notariat. Cu atât mai mult, potrivit alin.1 art.8 al aceleiaşi Legi, notarul este persoana autorizată de stat să presteze în numele acestuia servicii publice prin desfăşurarea activităţii notariale în baza licenţei eliberate de Ministerul Justiţiei, în condiţiile prezentei legi, iar în virtutea alin.2 art.3 actul notarial, îndeplinit de notar, purtînd sigiliul şi semnătura persoanei care desfăşoară activitate notarială, este de autoritate publică, se prezumă legal şi veridic şi are forţă probantă.

Cea de-a doua funcţie rezultă din prevederile alin.1 art.2 al Legii menţionate, dar şi din alin.2 al aceluiaşi articol, care stabileşte că ocrotirea intereselor legitime încredinţate trebuie făcută în strictă conformitate cu Constituţia R. M., Legea cu privire la notariat şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. Notarul este ţinut să vegheze să nu fie încălcată legea. În acest sens el este obligat să refuze întocmirea actelor notariale care contravin legislaţiei, ordinii publice şi bunelor moravuri.

Ocrotirea intereselor realizată de notar urmează a fi delimitată de asistenţa juridică acordată de avocat. Spre deosebire de avocat, notarul nu participă la activitatea de repunere în drepturile încălcate ale persoanelor, activitatea lui se rezumă la întocmirea actelor cu caracter nelitigios. Ocrotirea intereselor persoanelor realizată de notar înseamnă mai întâi de toate respectarea principiului libertăţii de voinţă, ceea ce înseamnă că persoanele sunt libere să dea actului conţinutul pe care îl doresc, putând deroga de la prevederile normelor dispozitive, fără ca notarul să poată aduce vreo atingere acestei libertăţi. El urmează doar să verifice respectarea condiţiilor de fond şi de formă a actului, cerute de legislaţie. Totodată notarul, respectând voinţa părţilor, are sarcina de a atribui actului îndeplinit un conţinut plat (clar), care să nu dea naştere la interpretări nejustificate şi litigii între părţi.

Sistemul organelor notariale. Actele notariale pe teritoriul Republicii Moldova se îndeplinesc de notari de stat, notari privaţi, de alte persoane abilitate prin lege (registratorul de stat, secretarul consiliului local al unităţilor administrativ teritoriale de nivelul I – lit.r alin.1 art. 44 Legea privind administraţia publică locală), iar pe teritoriul statelor străine - de consulii Republicii Moldova.

2. Competenţa notarului.Articolul 35. Competenţa notarului (1) Notarul îndeplineşte următoarele acte notariale: a) autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, contracte); (cap.VI – art.50-54) b)procedura succesorală notarială şi eliberarea certificatului de moştenitor;(cap.VII–art.55 - 65) c) eliberarea certificatelor de proprietate; (cap.VIII – art.66) d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege; (cap.IX – art.70-72)

104

e) legalizarea semnăturilor de pe documente; (art.68) f) actele de protest al cambiilor; (art.75) g) prezentarea cecurilor spre plată şi certificarea neachitării lor; (art.76) h) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele; (art.67) i) efectuarea şi legalizarea traducerilor documentelor; (art. 69) j) transmiterea cererilor persoanelor fizice şi juridice altor persoane fizice şi juridice; (art.73) k) primirea în depozit a sumelor băneşti şi titlurilor de valoare; (art.74) l) primirea documentelor la păstrare; (art.77) m) întocmirea protestului de mare; (art.78) n) asigurarea dovezilor; (art.79) o) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit; precum şi p) alte operaţiuni care nu contravin legislaţiei. (2) Notarii dau consultaţii în materie notarială, altele decît cele referitoare la conţinutul actelor notariale pe care le îndeplinesc şi participă, în calitate de specialişti desemnaţi de părţi, la pregătirea şi întocmirea unor acte juridice cu caracter notarial. (3) În îndeplinirea atribuţiilor sale, notarul are competenţă generală, cu excepţia următoarelor situaţii: a) procedura succesorală notarială este de competenţa notarului care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu; b) în cazul moştenirilor succesive, moştenitorii pot alege pe oricare din notarii care desfăşoară activitate pe teritoriul unde defunctul a avut ultimul domiciliu; c) actele de protest al cambiilor se fac de notarul care desfăşoară activitate pe teritoriul unde se face plata; d) eliberarea duplicatului de pe actul notarial se face de notarul în a cărui arhivă se păstrează originalul acestuia; precum şi

e) în alte cazuri prevăzute de legislaţie.3. Modalitatea de dobândire a calităţii de notar şi modul de organizare a activităţii

notarilor.Modalitatea de dobândire a calităţii de notarArticolul 9. Dreptul la exercitarea activităţii de notar

Notar poate fi persoana care: a) este cetăţean al Republicii Moldova cu domiciliu pe teritoriul ei; b) are capacitate deplină de exerciţiu; c) este licenţiat în drept; d) a îndeplinit, timp de pînă la un an, funcţia de notar stagiar şi a susţinut examenul de calificare; e) posedă limba moldovenească; f) nu are antecedente penale nestinse; g) nu a fost condamnată anterior pentru o infracţiune gravă săvîrşită cu intenţie. Articolul 10. Notarul stagiar (1) Notar stagiar poate fi persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute la lit.a), b), c), e), f) şi g) ale art.9. (2) Condiţiile de efectuare a stagiului se stabilesc printr-un regulament aprobat de Ministerul Justiţiei. (3) Notarul poate delega notarului stagiar următoarele atribuţii: a) efectuarea lucrărilor de secretariat; b) redactarea proiectelor de contracte care urmează a fi legalizate notarial şi de alte acte notariale; c) totalizarea practicii notariale; d) lucrări de arhivă.

Articolul 11. Comisia de licenţiere a activităţii notariale (1) Comisia de licenţiere a activităţii notariale se formează, prin ordinul ministrului justiţiei, pe un termen de 4 ani şi este compusă din 11 membri: 6 notari (delegaţi de adunarea generală a notarilor), cîte un reprezentant din partea Procuraturii Generale şi Ministerului Afacerilor Interne, un lector universitar în materie de drept (ales de senat) şi 2 reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei. Persoanele care vor fi incluse în componenţa Comisiei se deleagă la solicitarea ministrului justiţiei. (2) Comisia de licenţiere a activităţii notariale: a) primeşte examenele de calificare; b) adoptă hotărîrile cu privire la stabilirea numărului necesar de notari, numirea în funcţia de notar, eliberarea licenţei pentru activitate notarială, suspendarea şi încetarea activităţii notariale, înregistrarea şi

105

radierea din Registrul de Stat al Notarilor; c) înregistrează contractele privind efectuarea stagiului; d) soluţionează conflictele şi litigiile apărute în legătură cu efectuarea stagiului. (3) Comisia de licenţiere a activităţii notariale activează în baza unui regulament aprobat de Ministerul Justiţiei.

Articolul 12. Admiterea la activitatea notarială (1) Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.9 este în drept să înceapă activitatea notarială după: a) depunerea la Ministerul Justiţiei a cererii prin care se solicită permisiunea de a activa în calitate de notar de stat sau de notar privat; b) învestirea, prin ordinul ministrului justiţiei, cu împuterniciri pentru exercitarea activităţii notariale; c) depunerea jurămîntului; d) înregistrarea în Registrul de Stat al Notarilor; e) primirea licenţei pentru activitate notarială şi a legitimaţiei de notar; f) depunerea la Ministerul Justiţiei a specimenului de semnătură şi a amprentelor sigiliilor. (2) Notarul privat, în afară de condiţiile prevăzute la alin.(1), pentru a fi admis la activitate notarială trebuie să încheie contractul asigurării de răspundere civilă şi să informeze Ministerul Justiţiei despre locul îndeplinirii de către el a actelor notariale. (3) Condiţiile prevăzute la alin.(1) lit.f) şi alin.(2) notarul privat le va îndeplini în decurs de 90 de zile după primirea licenţei pentru activitate notarială. (4) Informaţia cu privire la învestirea cu împuterniciri, la suspendarea şi încetarea împuternicirilor notarului se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.

Modul de organizare a activităţii notarilor.Articolul 27. Sediul notarului

(1) Activitatea notarului se desfăşoară în cadrul unui birou special amenanjat. (2) Notarul privat este obligat să deschidă biroul notarial în raza teritoriului indicat în ordinul ministrului justiţiei în termenul stabilit la art.12 alin.(3) (în decurs de 90 de zile după primirea licenţei pentru activitate notarială). (3) Într-un birou notarial pot funcţiona unul sau mai mulţi notari. (4) Despre schimbarea sediului său notarul privat este obligat să informeze Ministerul Justiţiei în termen de 10 zile.

Articolul 27/1. Remunerarea notarilor de stat Remunerarea notarului de stat se efectuează lunar de la bugetul de stat într-un cuantum de 20 la sută din plata încasată de acesta pentru prestarea serviciilor notariale şi nu poate fi mai mică decît salariul mediu lunar pe economie prognozat pentru anul respectiv.

Articolul 27/2. Asigurarea activităţii notarilor de stat (1) Activitatea notarilor de stat este asigurată de personalul tehnic. (2) Salarizarea personalului tehnic al birourilor notariale de stat se realizează în baza Reţelei tarifare unice, în condiţiile de salarizare stabilite pentru personalul tehnic ce asigură funcţionarea autorităţilor publice.

Articolul 27/3. Organizarea activităţii birourilor notariale de stat (1) Guvernul stabileşte reţeaua birourilor notariale de stat, structura şi statele de personal ale acestora, la propunerea Ministerului Justiţiei. (2) Crearea şi organizarea activităţii birourilor notariale de stat se efectuează de Ministerul Justiţiei.

Articolul 27/4. Asigurarea tehnico-materială şi financiară a birourilor notariale de stat (1) Asigurarea tehnico-materială şi financiară a birourilor notariale de stat se efectuează din mijloacele bugetului de stat de către Ministerul Justiţiei. (2) Autorităţile administraţiei publice locale asigură birourile notariale de stat cu spaţiile necesare exercitării funcţiilor statutare. (3) Spaţiile repartizate de către autorităţile administraţiei publice locale conform alin.(2) nu pot fi retrase fără consimţămîntul Ministerului Justiţiei.

4. Drepturile, obligaţiile şi responsabilitatea notarilor.Articolul 17. Drepturile notarului

(1) Notarul are dreptul: a) să solicite de la persoane fizice şi juridice documente şi informaţii necesare pentru îndeplinirea

106

actelor notariale; b) să aibă acces la informaţiile şi documentele autorităţilor publice, inclusiv ale organelor cadastrale, necesare pentru îndeplinirea actelor notariale; c) să ia cuvîntul în judecată în nume propriu; d) să încaseze plată pentru îndeplinirea actelor notariale; e) să încheie contracte cu personalul tehnic şi cu alt personal pentru asigurarea activităţii sale (notarul privat); f) la concediu anual plătit şi la indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, în conformitate cu legislaţia; g) la asigurare socială de stat şi la pensie pe baza contribuţiilor de asigurări sociale de stat; h) să aibă concomitent cel mult doi notari stagiari; i) să fie membru al asociaţiilor profesionale la nivel local, naţional şi internaţional şi să ocupe nu mai mult de o singură funcţie electivă în aceste asociaţii; j) să dispună de venitul obţinut (notarul privat); k) să exercite alte operaţiuni ce nu contravin legislaţiei. (2) Prevederile alin.(1) lit.h) se extind numai asupra notarilor a căror vechime în funcţia de notar este de cel puţin 5 ani.

Articolul 18. Asociaţiile notarilor (1) Notarii sînt în drept să se asocieze, pe principii benevole, conform legislaţiei cu privire la organizaţiile necomerciale, în asociaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale, în baza calităţii de membru individual sau colectiv, care se înregistrează în modul stabilit. (2) Asociaţiile naţionale şi internaţionale ale notarilor pot avea structuri regionale.

Articolul 20. Garanţiile activităţii(1) Notarul îşi exercită personal profesia şi se bucură de stabilitate în funcţie; el nu poate fi

transferat în altă localitate şi nu-i poate fi schimbată, fără acordul lui, competenţa teritorială indicată în ordinul ministrului justiţiei.

(2) Percheziţia biroului notarial şi ridicarea documentelor notariale pot fi făcute numai cu autorizaţia Procurorului General, adjuncţilor lui sau în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.

(3) Notarul nu poate fi supus percheziţiei corporale sau controluluipersonal în timpul exercitării atribuţiilor sale profesionale, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă.

(4) În caz de reţinere sau de tragere la răspundere penală a notarului, organul care a aplicat aceste măsuri este obligat, în timp de 6 ore din momentul reţinerii sau tragerii la răspundere penală, să informeze despre aceasta Ministerul Justiţiei.

(5) Organele de drept, autorităţile administraţiei publice locale, organele cadastrale, Departamentul Privatizării, Departamentul Tehnologii Informaţionale, alte instituţii şi organizaţii acordă sprijin notarilor în exercitarea atribuţiilor lor profesionale.

Articolul 19. Obligaţiile notarului Notarul are obligaţia: a) să-şi desfăşoare activitatea în conformitate cu prezenta lege şi cu jurămîntul depus; b) să acorde persoanelor fizice şi juridice asistenţă în exerciţiul drepturilor şi în ocrotirea intereselor lor legitime, să explice persoanelor menţionate conţinutul actului notarial, precum şi drepturile şi obligaţiile lor, să-i avertizeze despre consecinţele actelor notariale îndeplinite; c) să păstreze în taină informaţiile care i-au devenit cunoscute în exerciţiul funcţiunii. Instanţa de judecată poate să elibereze notarul de această obligaţie dacă împotriva lui a fost intentat dosar penal în legătură cu îndeplinirea actului notarial; d) să asigure executarea stagiului de către notari stagiari; e) să-şi ridice continuu nivelul profesional; f) să-şi onoreze obligaţiile financiare legate de activitatea personală; g) să realizeze alte acţiuni prevăzute de lege. Notarul mai are obligaţia de a refuza îndeplinirea actului notarial dacă (art.41):

a) acesta este contrar legii sau nu corespunde cerinţelor legale;b) actul notarial urmează a fi îndeplinit de un alt notar.

O altă obligaţie a notarului constă în respectarea eticii profesionale.Articolul 21. Incompatibilităţi şi restricţii în activitate

(1) Activitatea notarului este incompatibilă cu orice altă activitate remunerată, cu excepţia celei

107

ştiinţifice, didactice şi de creaţie. (2) Notarul nu are dreptul să îndeplinească acte notariale pe numele său şi în numele său, pe numele şi în numele soţului, rudelor sale şi afinilor, precum şi pe numele şi în numele notarului stagiar şi ale rudelor şi afinilor lui. (3) În cazurile prevăzute la alin.(2), dacă pe teritoriul unde notarul îşi desfăşoară activitatea nu este alt notar care poate îndeplini actul notarial, ministrul justiţiei desemnează notarul care urmează să îndeplinească actul notarial respectiv. (4) Actul notarial îndeplinit cu încălcarea restricţiilor prevăzute la alin.(1) şi (2) este nul.

Responsabilitatea notaruluiPentru neîndiplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor sale, notarul poate fi atras la

răspundere civilă, disciplinară şi, după caz, penală.Răspunderea civilă a notarului poate fi angajată atunci când prin acţiunile sale acesta a cauzat un

prejudiciu patrimonial sau moral. Notarul poate fi atras la răspundere civilă numai în baza unei hotărâri a instanţei de judecată. Totodată menţionăm că notarul este asigurat de răspundere civilă (art.12 al Legii: Notarul privat, pentru a fi admis la activitate notarială trebuie să încheie contractul asigurării de răspundere civilă.). Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarului se realizează prin Casa da Asigurări

Răspunderea disciplinară a notarului:Articolul 23. Răspunderea(1) Notarul poartă răspundere pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale.Articolul 24. Sancţiunile disciplinare(1) Sancţiunile disciplinare se aplică notarului de către ministrul justiţiei.(2) În funcţie de gravitatea faptei, pot fi aplicate următoarele sancţiuni disciplinare:a) avertizare;b) mustrare;b1) suspendarea activităţii notariale;c) retragerea licenţei pentru activitate notarială.(3) Ordinul cu privire la aplicarea sancţiunii disciplinare poate fi atacat în instanţa de judecată.Articolul 15. Suspendarea activităţii notarului(1) Activitatea notarului se suspendă în caz de:a) incompatibilitate, conform art.21 alin.(1);b) depunere de către notar a cererii conţinînd temeiul suspendării - pe un termen ce nu depăşeşte 3 ani

ori pe perioada exercitării unei funcţii publice sau elective;c) incapacitate temporară de muncă;d) neachitare a obligaţiilor financiare aferente activităţii sale profesionale, stabilită prin hotărîre

judecătorească definitivă, după 6 luni de la scadenţa acestora - pînă la achitarea debitului;e) comitere, la efectuarea actelor notariale, de încălcări depistate în urma unor controale,f) refuz repetat, nemotivat, de a permite membrilor comisiei de control, aprobate de către Ministerul

Justiţiei, accesul în biroul notarului pentru efectuarea controalelor şi/sau refuz repetat, nemotivat, de a prezenta actele solicitate de aceştia.

(2) În cazul suspendării activităţii în conformitate cu alin.(1) lit.b), pe parcursul perioadei respective notarul are dreptul să practice oricare altă activitate remunerată.

(3) Suspendarea activităţii notarului se dispune prin ordinal ministrului justiţiei, fără retragerea licenţei. În ordin vor fi indicate cauzele şi perioada pentru care se suspendă activitatea notarului.

(4) Pe perioada pentru care a fost suspendată activitatea sa, notarul este obligat, în termen de o lună de la data emiterii ordinului, să transmită Ministerului Justiţiei sigiliile, iar registrele şi actele notariale să le depună în arhiva notarială.

(5) Ordinul cu privire la suspendarea activităţii notarului poate fi atacat în instanţa de judecată.(6) Dacă, după suspendarea activităţii în conformitate cu alin.(1) lit.b), notarul doreşte să-şi reia

activitatea, el va informa în scris despre aceasta Ministerul Justiţiei, care, în termen de 2 săptămîni, va restitui notarului sigiliile. (7) Orice act notarial îndeplinit în perioada pentru care a fost suspendată activitatea notarului este nul.

Articolul 16. Încetarea activităţii notarului(1) Activitatea notarului încetează în cazul:a) depunerii cererii;b) necorespunderii condiţiilor prevăzute la art.9;

108

c) decesului;d) condamnării de către instanţa de judecată printr-o hotărîre definitivă pentru săvîrşirea cu intenţie a

unei infracţiuni;e) declarării lui dispărut fără veste sau declarării morţii lui;f) retragerii licenţei.(2) Încetarea activităţii notarului se dispune prin ordinul ministrului justiţiei cu retragerea ulterioară a

licenţei şi radierea acestuia din Registrul de Stat al Notarilor.(3) Din momentul emiterii ordinului cu privire la încetarea activităţii, notarul nu este în drept să

îndeplinească acte notariale şi este obligat, în termen de o lună, să transmită Ministerului Justiţiei sigiliile, iar registrele şi actele notariale să le depună în arhiva notarială.

(4) Ordinul cu privire la încetarea activităţii notarului poate fi atacat în instanţa de judecată.(5) Orice act notarial îndeplinit de notar după încetarea activităţii lui este nul.

5. Alte instituţii şi organizaţii ce îndeplinesc funcţii notariale.Articolul 36. Competenţa consulilor(1) Activitatea notarială a consulilor Republicii Moldova se desfăşoară în conformitate cu

legislaţia Republicii Moldova şi cu acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte, ţinîndu-se cont de uzanţele internaţionale.

(2) La cererea persoanelor fizice cetăţeni ai Republicii Moldova şi persoanelor juridice ale Republicii Moldova, consulii Republicii Moldova îndeplinesc următoarele acte notariale:

a) autentificarea actelor juridice (testamente, procuri, contracte), cu excepţia contractului de înstrăinare a bunurilor imobile şi contractului de gaj;

b) luarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale;c) legalizarea semnăturilor de pe documente;d) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele;e) efectuarea şi legalizarea traducerilor documentelor şi a extraselor din ele;f) certificarea unor fapte în cazurile prevăzute de lege;g) primirea documentelor la păstrare;h) asigurarea dovezilor.(3) Legislaţia Republicii Moldova poate prevedea şi alte acte notariale care se îndeplinesc de consuli.Articolul 37. Competenţa persoanelor cu funcţie de răspundere abilitate ale autorităţilor administraţiei

publice localePersoanele cu funcţie de răspundere abilitate ale autorităţilor administraţiei publice locale îndeplinesc

următoarele acte notariale:a) legalizarea semnăturilor de pe documente;b) legalizarea copiilor de pe documente şi a extraselor din ele;c) luarea măsurilor de pază a bunurilor succesorale;d) autentificarea testamentelor;e) autentificarea procurilor pentru primirea pensiilor şi a indemnizaţiilor, precum şi pentru primirea

sumelor indexate din depunerile băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii;f) autentificarea contractelor de înstrăinare (vînzare-cumpărare, donaţie, schimb) a bunurilor

imobile, inclusiv a terenurilor cu destinaţie agricolă.Articolul 37/1. Competenţa registratorilor de stat ai Camerei Înregistrării de Stat

Registratorii de stat ai Camerei Înregistrării de Stat îndeplinesc următoarele acte notariale:a) autentificarea actelor de constituire a întreprinderilor şi organizaţiilor fondate pe teritoriul

Republicii Moldova, precum şi a modificărilor şi completărilor operate în actele de constituire şi în datele înscrise în Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al organizaţiilor;

b) legalizarea copiilor de pe actele de constituire a întreprinderilor şi organizaţiilor, a extraselor din aceste acte şi a copiilor de pe certificatele înregistrării de stat din arhiva Camerei Înregistrării de Stat.

Tema 10 : “Organizaţiile nestatale şi persoanele care practică activitatea particulară de detectiv şi pază”Plan:

Natura juridică şi genurile activităţii particulare de detectiv şi pază.

109

Condiţiile şi modul de dobândire/retragere a licenţei pentru desfăşurarea activităţii particulare de detectiv şi pază.

Statutul juridic al persoanelor şi organizaţiilor care practică activitate particulară de detectiv şi pază.Natura juridică şi genurile activităţii particulare de detectiv şi pază.Condiţiile şi modul de dobândire/retragere a licenţei pentru desfăşurarea activităţii particulare de detectiv şi

pază.Statutul juridic al persoanelor şi organizaţiilor care practică activitate particulară de detectiv şi pază.

Licenţierea activităţii particulare de detectiv şi de pază:Activitatea particulară de detectiv şi de pază se desfăşoară în bază de licenţă, eliberată, în coordonare cu Ministerul Afacerilor Interne, în modul stabilit de Legea nr. 451-XV din 30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, luându-se în considerare şi particularităţile stipulate în Legea nr. 283-XV din 04.07.2003 „Cu privire la activitatea particulară de detectiv şi de pază” şi a Hotărîrii Guvernului nr. 667 din 08.07.2005 cu privire la măsurile de realizare a legii menţionate. Restricţiile activităţii particulare de detectiv şi de pază: Persoanelor fizice şi juridice care nu dispun de licenţă pentru activitatea de detectiv şi de pază li se interzice prestarea serviciilor; se interzice desfăşurarea pe teritoriul Republicii Moldova a activităţii organizaţiilor de detectiv şi de pază străine. Organizaţiilor de detectiv şi de pază străine, cetăţenilor străini şi apatrizilor li se interzice: să desfăşoare activitate de constituirea de organizaţie de detectiv şi de pază; să aibă în subordine organizaţie particulară de detectiv şi de pază ori subdiviziune specializată de pază.Genurile activităţii particulare de detectiv şi de pază:În activitatea particulară de pază este permisă prestarea următoarelor servicii: ocrotirea vieţii şi sănătăţii, paza bunurilor, executarea gărzii de corp; paza fizică şi tehnică a localurilor şi a teritoriilor; proiectarea, instalarea şi întreţinerea sistemelor de alarmare, a componentelor acestora, precum şi exploatarea dispeceratelor de monitorizare a alarmelor; paza şi însoţirea detectiv şi de pază în calitate de întreprinzător individual; să fondeze ori să participe ca asociat la încărcăturilor importante, a bunurilor personale; patrularea, în comun cu organele de drept, a zonelor criminogene; acordarea de ajutor organelor de drept la menţinerea ordinii publice, la asigurarea securităţii oamenilor; informarea publicului în probleme de protecţie contra acţiunilor ilicite.Drepturile persoanelor care practică activitate particulară de detectiv şi de pază:Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază au dreptul: să presteze în bază de contract servicii de investigare şi de pază în conformitate cu legislaţia; să obţină în modul stabilit informaţii şi copii de pe documente din partea persoanelor fizice şi juridice, cu acordul lor; să inspecteze, după caz, cu participarea şi cu acordul proprietarului (al reprezentantului lui) teritoriul, localurile, bunurile ce îi aparţin; să solicite, cu acordul clientului, concluzia specialistului în problemele care necesită cunoştinţe speciale; să elucideze cauzele şi condiţiile care au condus la comiterea infracţiunilor şi să ia măsuri, în limitele competenţei, pentru lichidarea lor. Nu se admite utilizarea drepturilor acordate persoanelor fizice şi juridice care practică activitate particulară de detectiv şi de pază la îndeplinirea unor obligaţii care nu sînt prevăzute de legislaţie.Obligaţiile persoanelor care practică activitate particulară de detectiv şi de pază:Persoana care practică activitate particulară de detectiv şi de pază este obligată: să respecte prevederile legislaţiei şi clauzele contractuale; să presteze întregul pachet de servicii prevăzute în contract; să repare prejudiciile cauzate prin încălcarea clauzelor contractuale; să desfăşoare activitatea cu personal atestat pentru executarea serviciilor de investigare şi de pază; să păstreze confidenţialitatea informaţiei pe care o cunoaşte în procesul activităţii, să nu o utilizeze în scopuri personale şi să nu o transmită terţilor; să comunice imediat organelor de drept cazurile de infracţiune depistate, să reţină la locul infracţiunii persoanele care au săvârşit-o şi să le predea imediat organelor competente; să ia măsuri urgente pentru salvarea oamenilor, pentru ajutorarea lor în protecţia bunurilor periclitate şi în alte situaţii excepţionale; să prezinte comisariatului teritorial de poliţie dare de seamă statistică în termenul şi de modelul stabilit de Ministerul Afacerilor Interne; să plătească în termen impozitele şi taxele prevăzute de lege.Interdicţia desfăşurării activităţii particulare de detectiv şi de pază:Persoanele care practică activitate particulară de detectiv şi de pază nu sînt învestite cu împuterniciri de organe de drept. Organizaţiile particulare de detectiv nu au atribuţii de urmărire penală şi nici atribuţii judecătoreşti, acestea fiind de competenţa exclusivă a organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Lucrătorii din organele de drept nu pot practica şi activitate în organizaţiile particulare de detectiv şi de pază şi în serviciile de pază interioară. Persoanele care practică activitate particulară de detectiv, de pază şi prestează servicii de pază interioară nu au dreptul să le cumuleze cu serviciul de stat.

110

Date post:	14-Feb-2016
Category:	Documents
Upload:	aliona-besliu
View:	43 times
Download:	3 times

52602221 Organele de Drept

Documents