Revistă premiată cu medalia şi diploma „Pamfil Şeicaru“ pentru literatură 2008

Director fondator:Ion Iancu Vale43

Anul 5iunie2011

Revistă literară şi de cultură româneascăFondată: mai 2007

� Dicţionar

onomastic pagina 6

� Altă Româniepagina 7

� Codex Rohonczypagina 8

� Soluţia redresării

societăţii româneştipagina 14

� Crucea şi Învierea

în poezia Golgotei

româneşti pagina 16

� Asasinarealui Culianu pagina 18

� Judecata de Apoidupă Michelangello

pagina 35

� ContrabandistulEminescu pagina 38

D i n c u p r i n s :

Gher

asim

Luca

Trist

an Tz

ara

2

nr. 43 � iunie 2011

***

Ion Iancu Vale pag. 3Gherasim Luca 4Tristan Tzara 5Mircea Horia Simionescu 6Adrian Marino 7Augustin Deac 8Radu Mihai Crişan 9Frank Herbert 10Gheorghe Palel 11Andrei Oişteanu 12Corneliu Leu 14Gheorghe Constantin Nistoroiu 16Andrei Oişteanu 18George Coandă 19Gigi Stanciu 20Dan Caragea 22Al. Florin Ţene 23

Vavila Popovici 24Nicolae Nicoară Horia 25Adrian Dinu Rachieru 26Ioan Suciu 26Lucian Gruia 27Mihai Ardeleanu 27Melania Cuc 28Al. Florin Ţene 29Monica Mureşan 30Nicolae Bălaşa 32Florin Niţulescu 33Delia Stăniloiu 34Corneliu Florea 35Sebastian Drăgan 36Delia Stăniloiu 37Lucia Olaru Nenati 38Bogdan Halaţiu 39

Semnează în acest număr...

Adresa redacţiei principale:Aleea Arcaşilor, bl. 36, sc. B,ap. 23, Târgovişte, România

Telefoane: 0722 702 578, 0741 732 122

E-mail: ioniancuvale@yahoo.com

Tehnoredactare: Florin-Lucian Dragoş � 0730 863 602 � dragosflorinlucian@gmail.com � Culegere text: Reta Sofronie � Corectură: Manuela-Elena Dragoş

Revistă editată de Societatea cultural istorică „ARM“ Târgovişte � ISSN 1843-035X

Redactor-şef (fondator): Mircea Cotârţă, Redactor principal (fondator): Sbastian DrăganColegiul redacţional: Grigore Grigore, Gheorghe Palel, Nicu Tănase, Florea Turiac

Apare sub egida Consiliului Judeţean Dâmboviţa prin Centrul Judeţean deCultură Dâmboviţa şi cu concursul Fundaţiei „Renaşterea Pietroşiţei - Ruralia“

Redacţii asociate - România: Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti, Deva, Focşani, Iaşi,Suceava, Turnu Severin, Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Oradea, Ploieşti, Vrancea);Alte ţări: Canada, Danemarca, Elveţia, Franţa, Gibraltar, Israel, Italia, Macedonia, RepublicaMoldova, Serbia, S.U.A., Ucraina. - Fotoreporter: Tiberiu Rusescu.Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor

Cu ocazia zilei sale de naştere (14 iunie 1947), transmitem poetuluişi editorului Florian Huţanu, colaborator al revistei Climate literare,

toate urările de bine, sănătate şi forţă de muncă în continuare.La mulţi ani!

LLAA AANNIIVVEERRSSAARREE

IonIancu

Vale

Nu am să dau relaţiiprivind identitatea erou-lui nostru, locul acţiunii,timpul ei, etc. N-ar aveamici un rost Întâmplareaîn sine, cred că înseamnătotul, ea fiind reala: Seafla într-unul din mo-mentele fericite cândspera că va sta câteva zileliniştit alături de părinţi,de fraţi, acasă, de undelipsea multă vreme. Nu aapucat însă, să se odih-nească după lunguldrum făcut, că a şi fostinformat: „De câteva zilete caută ne-a Costică –poştaşul, are un mandatpostal pentru tine”. Ves-tea nu l-a bucurat niciunpic. Dimpotrivă. „O fivorba iar de vreoamendă, de vreo citaţie,mai bine îl evit pe poşta-

şul ăsta până plec iarăsila drum”, şi-a zis. Şi, câta stat acasă, l-a pândit sila ocolit pe poştaş. Pânăîntr-o zi când au dat „nasîn nas” cum se spune.„Măi baiete, bine că te-am găsit, am nişte banipentru tine mîine îi tri-meteam retur dacă nu neîntâlneam” l-a informatpoştaşul. L-a privit stu-pefiat, neîncrezător.„Bani, mie, de unde sa-mi vie mie bani?”. Poşta-şul i-a răspuns, zâmbind,completându-i mandatul

„De la o revistă din Bu-cureşti, pentru poezii,probabil, nu te aşteptaiasa-i? Ce credeai căeste?”. Avea dreptate.Trimisese, nu de multnişte poezii revistei „Am-fitetru“, care i le si publi-case, dealtfel. Nu segandise, insa, nici unmoment ca i se va platiipentru asta. Şi acum cebucurie, Doamne, pri-mea bani. Erau primiibani primiţi pe poezie.L-a îmbrăţişat pe poşta-şul, pe care până atunci

îl ocolise şi îl înjurase şia dat fuga acasă, lamaică-sa şi i-a zis: „Uitemamă, ia nişte bani.Spuneai că nu o să câştigniciodată nimic pe poe-ziile mele”. Maică-sa aluat, lăcrimând, o partedin banii pe care îi pri-mise de la poştaş, iar curestul a plecat la câr-ciumă, unde urma săfacă „cinste“. Nu seputea altfel, cârciumafiind locul cel mai agreatde el, pe vremea aceia.

3În loc de editorial

nr. 43 � iunie 2011

EDITORIAL���

Text despre primiibani pe poezie

„Eu una ştiu, din cele de tine pătimitePoeţilor parale nu li se dau deloc...”„Scrisoare de la mama”

Serghei EseninMotto

Singur, rodind osalcie plângătoare

După cum bine se ştie, noi, oa-menii, suntem fiinţe sociale. În-treaga noastră viaţă şi activitatedepinde de legăturile, colaborareaşi înţelegerea de care ne prevalămfiecare, în eforturile şi demersu-rile noastre existenţiale. Pentru aputea supravieţui, oamenii suntnevoiţi să se ajute unii pe ceilalţi,să depună eforturi comune în pro-ducerea celor necesare existenţei,adică a hranei, a bunurilor tre-buincioase apărării împotriva vi-cisitudinilor naturale, agresiuni-lor provocate, a accidentelor detot felul, a bolilor...

Omul nu poate trăi singur. Lu-crul acesta s-a dovedit de-a lungultimpului, în fel de fel de moduri,de ipostaze. Singurătatea, de obi-cei, nu poate fi abordată decât for-ţat, iar din voinţă proprie, doar în

cazul unor dereglări de la norma-litate, psihice sau fizice. Singura-tatea autoimpusă,este cea care-lface pe individ să se retragă dintreoameni, în universuri abstractereligioase sau artistice. Aceastaeste singurătatea ce poate fi su-portată cel mai uşor, pentru că, eaeste aleasă prin liberă voinţă.Există şi singurătatea impusă deoameni, oamenilor. De obicei,aceasta reprezintă o pedeapsă so-cială, însemnând până la urmă oostracizare, o alungare din colec-tivitate. Ea este greu de suportat şide obicei îi marchează pe cei afec-taţi în mod negativ. Rareori se în-tâmplă ca privarea de libertate săinfluenţeze pozitiv caracterul uman.

Un alt fel de singurătate estecea la care destinul te obligă. Eareprezintă moartea unui om drag,a unei fiinţe lângă care ai trăitluni, ani, zile şi nopţi. A cuiva carete-a sprijinit şi pe care l-ai spriji-nit, cu care ai împărţit binele şi

răul, lângă care ai clădit vise. Ailuptat, ai învins şi ai pierdut, aisperat şi ai disperat. Este singură-tatea pe care ţi-o dă lipsa cuiva, pecare ştii că n-o să-l mai vezi nicio-dată în viaţa asta, după care tân-jeşti şi disperi şi, pentru care,încerci dureros sentimente tar-dive de regret şi remuşcare. Dacăcineva drag, iubit se găseşte într-ocelulă, este deportat sau expulzat,tot speri să-l mai vezi. Ai cum săcrezi în posibilitatea că singurătă-ţile amându- rora (fiecare în felulei) se vor contopi într-un anumemod, cândva, cumva. Şi atunci tri-steţea, dorul şi durerea fiecăruiale va şterge, le va anula regăsirea,revederea, revenirea. Dar când fi-inţa iubită nu mai este nicăieri,nici la nord, nici la sud, nici la est,nici la vest, ci undeva într-un spa-ţiu incert, ce altceva mai poţi facedecât „să te sădeşti de-a dreaptaei, rodind o salcie plângătoare”?

(IIV)

4

nr. 43 � iunie 2011

Ăia din noapteTăcere oameni buni!azi noapte este noaptea nopţilor,hoţii şi vagabonzii sunt atârnaţi degrinda caselorşi sinucigaşii din mine sunt sus pestâlpi, sus.

Ssst, tăcere! azi e noaptea nopţilor,ssst tăcere!Lăeţii cu turmele lor trec calmi şi calzipe alee sunt brazişi lumea-i ascunsă în criptessst, tăcere!În balonul oraşului mârâie vântulÎnchis şi tăcutbalonul se sparge,toţi hoţii se aruncă şi fură cu toţiitoţi vagabonzii îşi smulg ochiişi-şi întorc şepcile,sinucigaşii, otrăvurile, stâlpii, etajele,sforile şi săpunurile,cuţitele, apele, farmaciilesunt sparte,lumea umblă nebunăse zbat şi se batse muşcă şi mârâieNumai lăeţii sunt domnii pământuluişi umblă cu turmele calzi cu pletele

Auto-Determinare Maniera de a..maniera de temaniera mamei mamămaniera în care mama se aşeazămania de a se aşeza fără minemania pentru mătaseîntr-o manieră mătăsoasăîntr-o mătase de seară mătăsoasă

oi oi, searase aşeza de seară fără minemania manierelor mamei melemania de sine seara aceia..se aşează? nu se aşează !

acolo unde maniera de a se aşeza la eafără mine, e ca o oaie fără laieîn maniera unei oi de soifără mine..ea este mătase, da şi nuse aşeză la ea dragă, singură, toatăsingură dragă fără mine..

în maniera unei oi de soi, singurăseara, în maniera unui calte aşezi în maniera unui cal şi aunui lupun caldelup dragăo şalupă de mătasenu te aşeza !a te aşeza la tine singură, nu şi nue o manie de a te aşeza fără minela tinefără mine, fără, dar fără, dragăe o manieră dragămania unei manierea te aşeza la tine fără de scaunte aşezi în tine fără scaun, asta e..

Sfânta împărtăşanie părăsisem uzina la 8 maidestrămat ca oricândîmbâcsit de praf pe străzilângă domni în blănuriprintre femei frumoaseobosit şi destrămatşi o scârbă umedă îmi umplea gura

doamna aceea frumoasămă ochise din automobileram şi eu destul de frumos -scuipatul nu se vedeaea purta păr ondulat şi automobilprezenţa mea acolo îmbâcsită depraf îi provoca o tremurare suavăsub ciorapşi până la uşa apartamentului ei

luxos, automobilul a lunecat uşor

unde lucrezi, m-a întrebat în timpce-şi scotea mantoulde câteva zile la uzina de gazeşti un băiat voinic şi destul defrumos ai putea câştiga mai binepână ieri timp de şase lunimâncam odată la două zile

discuţia noastră se puteaprelungi la nesfârşiteu scoteam din mine vorbe miro-sind a pâine, a gazea ciripea ca dintr-un pian deschisvorbe asemenea uneiromanţe la modăşi cu toate astea felul bărbătesccum se colţura pe oase carnea meafăcea să ne înţelegem de minuneorele sunt înaintate, să ne culcămpatul mirosea a cald şi a curatdoamna ştia să facă dragoste maibine decât vorbeaşi mie îmi plăcea părul ei fiindcăaveam voie să-l tragdimineaţa mi-a spus la revedere,dragul meu(orele 5, la 6 deschide uzina)să ne vedem diseară la 8, luămîmpreună cinalângă vorbele mele mirosind apâine, a gazpăstram o gură plină de scuipatea a văzut-o, ea s-a speriatdoamna aceea frumoasă cu care onoapte întreagăm-am plimbat prin dragoste şi au-tomobil, - dispăruseîn locul ei rumega o babă zbârcităşi cu ochelari carecitea de zor pagini din sfântaevanghelie.

GherasimLuca

Din poezia lumii

5

nr. 43 � iunie 2011

Mamie, n-o să înţelegi Mamie, n-o să înţelegiEu cânt sufletul care nu existăSânii tăi sunt flori fără ghiveciInima ta batistă

Şi înţeapă zmeură cu gust de lapteBluza ce acoperă piersici coapte

Uite, mângâie-mă, leagănă-măMi-a murit logodnicaÎntreabă-mă cine eraPe urmă spune-mi încet,precis când pleci

O să-ţi cumpăr necondiţionat cerceiDe la un bijutier ovreiAi venit grădiniţă de flori înSufletul meu, interior de fierărie

Mamie, n-o să înţelegi!Dar e lucru frumos când eşti într-o poezie

Elegie Sufletul bătrân, iubito, flori devară vrei să parăPăsările stau în colivii închise iarna

Te iubesc cum cheamă dealul tru-pul văii primitoareSau pământul cum iubeşte ploaiadeasă şi roditoare

Te aştept în fiece seară la fereas-tră deşirând mărgeleleAşezând cărţile, recitându-mi versurile

Şi mă bucur când în curtelatră câinii, latră câiniiŞi când vii să stai la mine pânămâine până mâine

Sufletul meu fericit e ca odaianoastră caldăCând ştiu că afară ningeşi că strada-i albă.

Tristeţă casnică I. În sămânţă de crinite-am înmormântat seninne-am iubit în clopotniţe vechianii se distramăca dantele vechi.

te caut pretutindeni Doamnedar tu ştii că-i prea puţinte-am înmormântat în noiembriecând se duceau şcolăriţele la prânzn-au ştiut că erai în căruţăcă ar fi plâns.

cum se rostogolesc stăvilarele învinsea doborât durere în părinţide hârtie, carnea ta bătrânăcum să fie? - galbenă şi tristăşi te-am iubit în vioara buneicuviinţi.

toamna şi-a lăţit în ţară ranas-a descheiat încet la sânişi-o să-şi descheie mai departe hainaca vioara bărcii ruptă din stăpânio să-şi descheie-n trup de sânge carneacare mă cheamă.

ne-am plimbat de-atâtea ori pe digprin vântul care aduce corăbii văruiteşi înfige în cenuşă de plămâni cârligdar digul e cărarea melculuidin inima Domnului.

gândurile mele se duc - ca oile lapăscut - în nesfârşitplâng în fluier pe câmpie tristepărţi de biografiemă înec în deznădejde de feno-mene seismiceşi pe străzi aleargă vântul ca uncâine fugărit.

II. astrologii au întâlniri tăinuiteîntr-una din cămările împărăteştica fagurele de miereunde fac viitoruluiîntâmplări pregătitesă tălmăcească dragostea în durere.

III. calul mănâncă şarpele nopţiigrădina şi-a pus decoraţii de îm-păratînstelată rochie de mireasă - lasăsă-ţi omor în infinituri, noaptea,carnea credincioasă

nebuna satului cloceşte măscăricipentru palat.

Inscripţie pe unmormânt Şi simţeam sufletul tău curat şi tristCum simţi luna care pluteşte tăcutăDupă perdelele trase.Şi simţeam sufletul tău sărman şi sfios,Ca un cerşetor, cu mâna-ntinsă-nfaţa porţii,Neîndrăznind să bată şi să intre,Şi simţeam sufletul tău plăpând şi umilCa o lacrimă ce nu cutează a trecepragul pleoapelor,Şi simţeam sufletul tăustrâns şi umezit de durereCa o batistă în mânaîn care picură lacrimi,Iar astăzi, când sufletul meu vreasă se piardă în noapte,Doar amintirea ta îl ţineCu nevăzute degete de fantasmă.

TristanTzara

Din poezia lumii

6

nr. 43 � iunie 2011

Mircea HoriaSimionescu

AVIDA Fată cu 18 hade pământ. în legăturăcu ea, planuri la şaispre-zece ani, pe vremea sece-tei: să o iau de nevastă,să înjghebez la Buciu-meni, sub dealuri, o gos-podărie cu câteva vite, custupi de albine, cu liveziînsorite. Să fiu învăţătorîn sat, să cutreier uliţeleşi să înserez în deal, săcalculez recolta de pruneşi din fâneţe, să primescvizita a doi prieteni, iarîn cufărul de nuntă mi-rosind de puterea busu-iocului să adun, pentrusecolul XXI, manuscrisecu însemnări printrecare: Despre înţelepciu-nea celui care trăieştesimplu. Să am puşcă.

AVRAM I. Evocătabla ondulată cu care seacoperă staţiile de distri-buţie a petrolului.

II. AVRAM MATE-ESCU, mic de stat, străve-ziu, a lăsat două ne - ves tecu copii şi a înşelat trei lo-godnice. (Unul ca re ştie săprofite de faptul că femeiaînşelată es te, în genere,discretă şi nu publică înziare dezamăgirea ei.)

III. - De ce se fac răz-boaiele?

- Pentru ca omenireasă nu se înmulţească!

- Adică să se împuţineze!- Nu: ca unii bărbaţi

care sunt porniţi să dă-

ruiască iubitelor mulţicopii să fie reţinuţi ani înşir în tranşee, în spitalede front, să-şi consumeenergiile în eforturi şideznădejdi.

IV. AVRAM R. Avândut pe maică-sa şi petaică-său şi azi trece dreptomul pe care l-a ajutat înviaţă Dumnezeu.

V. AVRAM L. Subtilsofist, vorbăreţ, poatesă-ţi argumenteze, în celmai rapid stil, orice teo-rie, poate să-ţi dove-dească în trei cuvinteinutilitatea îmbrăcămin-ţii, să descrie admirabilcaraghioslâcul dragostei,să dispreţuiască frămân-tarea intestinelor noas-tre sub apăsarea foamei.VI. AVRAM B. Negusto-raş lipsit de afaceri, abiatrăgându-şi viaţa de pe ozi pe alta. Casa, o ma-gherniţă într-o rână, nuse prăbuşeşte pe el dato-rită sprijinului dinăun-tru exercitat de sufletullui sub mare presiune.

ABRAHAM Mirare:dantură de aur, dar vor-beşte cu voce de tinichea.

AVSEN Să insişti adesena cu creionul der-matograf un grain debeaute pe un obiect ne-însufleţit, pe un scaun, ooglindă, un baston, oidee filozofică, o cheieyale. A face futurism de cir-cumstanţă, artă-zbenghi.

AVTONOM De aici,Casa Autonomă a Mono-polurilor!

AZARIE Se teme sănu fie furat. Şi-a construitîn casă o adevărată reţeade siguranţă: fire elec-trice, pârghii protectoare,semnalizatoare, coşuri cucorpuri grele care pot să

se reverse în capul even-tualului atacator. De-monstrează, de altfel, întoate o ingeniozitate deinfirm. Delicat este faptulcă cel mai apărat loc alîncăperii e colţul în carese află fotografia logodni-cei sale, retrasă de-un de-ceniu într-un sanatoriu,la munte.

AZDRUBANIPAL„Un om vechi, ascunssub jambiere, mănuşi,ochelari, favoriţi, um-brelă. Vizita locurile re-trase, cartierele ruinelor,căutând în lumea aceas -ta începutul singurătăţiiabsolute din altă lume.în ultimii ani slăbise atâtde mult, încât poalelepar-desiului său, flutu-rând, îl dezechilibrau cape albatros tălpile.

Nu l-am mai văzut.Probabil că, pe când fă -cea una dintre plimbări -le sale singuratice, o for -ţă cerească, având nevo -ie de arhivar, l-a tras că -tre ea cu acea pompă as -piratoare din aur cu carese cheamă la cer sfinţii."(Werner Lotte: „Apeduc-tul şi Pedunculul")

AZOTA Fată aspră,sălbatică, cosând pe unscaun în mijlocul unei curţiinterioare de regiment.

AZRIL Azril Anto-niu, str. Colţei 7. „Azril,aripioară de liliac...“(Francisc Solyna)

AZU „Băiat deştept:cu o pereche de hainedin stofă englezească, cuun cufăr aproape gol, cuo sănătate statornicătimp de patruzeci de ani- va cuceri lumea.“

AZUCENA Din miezde nucă.

AZURINA Azurina

şi Azur, beneficiari ailegii pentru recalculareaprocentului de glucozădin borhot.

AXEL „În timpulrăzboaielor citrice, înflă-căratul Axei străbateoraşe şi sate, organizeazăadunări conspirative,ţine discursuri anarhiste,aruncă cuvinte demasca-toare împotriva corupţieiregimului instaurat degeneralul Citra şi aco-peră de ruşine pe co-mandantul Cis, careurmăreşte în luptă inte-rese meschine, de grup.După una din adunărilesecrete, un anume Um-berto, care-l admira, seapropie de anarhist şi-ispuse: «M-aş asocia cudragă inimă mişcării du-mitale, poate m-aş alegeşi eu cu vreun post în vii-toarea ordine. Sunt con-vins că aş face faţă lup -tei, guerillei. Nu o fac în -să. Şi uite de ce: îmi etea mă ca nu cumva, con-spiraţia reuşind, să nudevenim dintr-o datănişte personalităţi. Ar fifoarte trist. Asta m-arobliga să ascult tot restulvieţii consideraţii gene-rale privind istoria pere-grinărilor dumitale prinlume în căutare de adepţi,copiii mei ar fi puşi laşcoală să înveţe pe derost balade în care erouai fi dumneata, ziarele arpublica din două în douăsăptămâni portretul meuşi pe al dumitale, o datăpe an s-ar organiza ser-bări costisitoare în cin-stea noastră şi am fiîndemnaţi să ne poves-tim în cazărmi şi pen-sioane biografia, perând. Va urma

Dicţionar onomastic (17)Proză

7

nr. 43 � iunie 2011

Eseu

Adrian Marino

Nu pătura subţire deintelectuali occidentali-zaţi, din care fac şi euparte, va modifica situa-ţia. Ea nu are practic nicio influenţă.

„Salvarea" va veniprobabil în timp, paralelcu formarea, inevitabilînceată, a păturilor mij-locii, oricât de paradoxalar părea, tot din parteanomenclaturii mafioteactuale, în plină fază deacumulare capitalistăsălbatică, mai exactspus, de jefuire a Statu-lui de tot ce se poate furadin patrimoniul său.După două-trei generaţii(imposibil de prevăzut operioadă exactă), urma-şii acestor mafioţi no-menclaturişti actuali vordeprinde sensul proprie-tăţii particulare (deci alindependenţei şi libertă-ţii) şi al legalităţii (deci alegalităţii în drepturi şidatorii). Şi atunci, pro-babil, raportul de forţe şipeisajul social se vaschimba. Nu sunt chiarsimple reverii ideologice,deşi, recunosc, intră şi obună parte de optimismşi foarte multă imagina-ţie în astfel de viziuni„prospective", „futurolo-gice". în definitiv, marea

burghezie engleză cum s-a format? Prin jafuri co-loniale, în primul rând.

În orice caz, nostalgiacoloctivistă-etatistă-cornunistă rămâno încăputernică Ia forţele poli-tice cu adevărat active.Referinţele permanenteale lui I. Iliescu la ex-ploatatori şi lupta declasă sunt cea mai bunădovadă: „Revoluţia dindecembrie 1989 nu s-afăcut pentru a aduce ve-chii proprietari şi mariiprofitori" (România li-beră, 15 august 1998). Iţivine să-l întrebi: dar, îndefinitiv, pentru ce s-afăcut? Pentru a menţinela putere sistemul comu-nist şi clasa nomenclatu-ristă? Pentru a continuaşi consolida ţărăni-zareaţării (vezi şi programulFundaţiei Naţionale„Nişte Ţărani"), într-operioadă când întreagaEuropă se urbanizează ?Când în Occident, abia8-10% din populaţie semai ocupă cu agricul-tura? Şi unde, în oricecaz, ţăranul tradiţional adispărut, transformat înfermier? Ceea ce nu estedeloc acelaşi lucru? Doarcă imbecilizarea „popo-rului" a atins cote într-adevăr alarmante. Eladuce la putere pe ori-cine îi garantează parazi-tismul, securitatea exis -tenţei fie şi în mizerie,dar „sigură", cu o formi-dabilă şi uluitoare lipsăde memorie istorică.Alegerile viitoare s-arputea să echivaleze, dinaceastă cauză, cu o uri -aşă sinucidere colectivă.N-are însă pentru a ceas -

tă populaţie primitivă şiamorfă nici o impor-tanţă. Dresajul comu-nist, pe care-l invocmereu în mod inevitabil,este şi rămâne mult maiputernic. Iau act cu rea-lism şi stoicism şi deaceastă tristă realitate.Ceea ce nu mă împiedicăsă-mi duc visul unei alteRomânii până la capăt.S-ar putea ca aceastăViaţă să fie de altfel şi ul-tima mea carte. Şi măcarîn felul acesta, foartesumar şi confesiv, săreţin şi să notez o seriede idei care într-adevărmă obsedează.

Oscilez mereu întrepreviziuni sumbre şi vi-suri ideologice de re-construcţie post-comu -nistă. Este posibilă o altăRomânie? Respectiv oRomânie necomunistă ?în împrejurările actuale,repet şi insist, operaţiarămâne extrem de difi-cilă. Mesajul anticomu-nist, de fapt, nici nupoate „trece" într-o ţarăşi într-o societate undetoţi au colaborat, vrând-nevrând, pasiv sau activ,pentru a supravieţui.Putem, bineînţeles, cul-pabiliza, teoretic şi abso-lutist vorbind, o întreagăcolectivitate. Dar a nuţine seama de realităţilecontextului istoric ime-diat nu reprezintă, to-tuşi, o atitudine lucidă şirealistă. Admit: o situa-ţie grea, nu o dată res-pingătoare. Totuşiinevitabilă. Cred că for-mula celor „două Româ-nii" ar trebui aplicată şiîn acest caz. O Româniereală, de care nimic nu

mă leagă şi dacă aş fiputut aş fi eliminat-ototal din istorie. Şi o altă„Românie", nostalgică,modernă, civilizată, cita-dină, civică, burghezo--capitalistă, bogată,europenizată sub toateaspectele, deocamdatăirealizabilă. Am visat oaltă „revoluţie". Rezulta-tele sale nu le mai carac-terizez. De altfel, şi pânăacum notele mele criticesunt extrem de abun-dente şi precise, chiardacă nesistematizate.Dar nimic nu mă împie-dică „să visez" cu ochiideschişi, la o altă, lanoua mea Românie. Estevorba bineînţeles de „pa-şoptism". Şi, totuşi, deceva mai mult decâtCântarea României a luiAlecu Russo şi a epociisale. Intervine, în plus,un secol şi jumătate denoi experienţe istorice,de reflexie critică şi de oformă nouă de patrio-tism, constructiv şi „lu-minat". El nu are nimic,dar absolut nimic de-aface cu naţionalismul şişovinismul actual, rudi-mentar şi demagogic.Sunt doar un simplu„român european". Şi lafel aş dori să fie şi să secomporte toţi sau ceimai mulţi dintre compa-trioţii mei. Şi I. D. Sîrbufăcea o astfel de mărturi-sire în Jurnalul său.

În primul rând, o Ro-mânie civilizata, bina or-ganizată, cu o puternicăinfrastructură. O Româ-nie solidă, pusă po bazecât mai roziatentu posi-bil. Am un bun exempluromânesc în proiectele şiconstrucţiile unui ingi-ner român.

Va urma

Altă Românie (10)

8

nr. 43 � iunie 2011

Augustin Deac

Să nu vă placă să fiţi răniţi deunguri! Strămoşii viteji prin luptăau păstrat Inăul! Apăraţi cu ură şiapărarea Streiului semănând pute-rea ta, nimicind, cântând, zăvo-rând! În răsărit, cu ar matele vompurta război! Vom folosi ca alege-rea mică şi alegerea mare aceea sănu încheiem tratat! Să ne întoar-cem la marea impor tanţă a alege-rii! Să zicem da, deşi păgânii tot înaceeaşi stare, în anul 1080 ne-auluat 80 de robi. Tot aşa, pe caleapăcii, cei de la răsărit de Rarău,alegând belşugul, s-au îmbarcat pe27 de corăbii pentru Bizanţ şi Iberprin viclenie mânioasă i-a folositcu desăvârşire ca pe nişte pă gâni.E de folos drumul de odinioară allui Vlad la Bizanţ, care loveşte mer-gerea, pe mai multe căi, a lovituri-lor laolaltă, şi aici şi la Tisa,(teritorii) ale lui Vlad, mareleşoim! Prin luptă Tisa a fost luată;Aradul lovit; Mântuitorule! Neno-rocire e drumul încheierii păcii;pentru noi e marea nenorocire! Omare viclenie! Au, vai, viclenia vaface fiii pământul umbrelor! Dru-mul tău e al marelui Mântuitorlovit (zice), furia profetică înaltăAjută semănăturile când drumulvicleniei se va usca! Bătălia e caleata! Au a ta cale să fie lovită demânia profetică vicleană. Au dru-mul tău merge spre limpedea Tisă,furios, cu strigăt de şoim! Urmaşiortodocşi, loviţi însufleţirea profe-tică, catolică şi marea însufleţireprofetică a şoimului, a drumuluitău va fi marea luptă şi victoria în-

altă! Au, vai, viclenia să fie pămân-tul umbrelor în calea ta! ApărareaMântuitorului, a marelui Mântui-tor este drumul tău lovit, vai, de vi-clenie! Să ne amintim de norul arsîn anul 1035 Ia Inău, destul! Înapărarea sa am adăugat în anul1050 la Inău ceată temerară! Vite-jii fii situaţi în drumul tău sau îm-potrivit cu toţii. La Inău margineau pus! Apărarea-i sarcină rănită!În apărarea sa, fiii s-au aşezat; şifiii răniţi astfel ş-au aşezat! Arma-tele rătăcitoare singuri fiii au în-frânt-o; cu strigăt de şoim auapărat Inăul; şi împăratul Ioon, vi-teazul, i-a invins - după Zonar lorle-a oprit drumul! Cu plăcere (văanunţ). Că o năvălire nouă, Vitejiide la răsărit de Rarău în luptă auînvins-o! În apărarea sa, să smul-gem, o, să smulgem Aradul rătăci-torilor! Apără îndoit Inăulstatornic ţie! de la unguri până laMare! O, Streiul tău păzeşte-l, custigăt de şoim umple-l cu desăvâr-şire! Pentru Tisa înşirăm tratate depace, pentru tine, cum ar fi, pentrumine şi mânia ta; pacea opreşte săse nască drum mâniei tale; o, cudesăvârşire ţine paza moştenită şicu strigătul tău de şoim umple im-portanta luptă împreună cu ai tăi!Victoria luptei scoate la iveală duş-mănia drumului tău şi a lui Isus altău şi opreşte şoimii iadului; omare viclenie saltă ţie mare ceartă,ţie, şi în acest fel rătăcirea cătreIad! Drumul fratilor tăi, al tăudrum e Tisa ta! Corăbiile la drumsă se aşeze, în drumul trudei tale!Fiii au purtat războaie trecute,ajungând la 54 victorioase pe Tisaşi, adeseori, şi pe drumul Mo mei.Drumul celor cu ochii cenuşii ba-

tând în galben va tace ca pămân-tul; în faţa luptătorilor tăi, se vorusca! Cei cu pantaloni lungi şi largimerg ca Ulise şi ţie aşează, aici, azi,marii profeţii rău lovite în apăra-rea sa, în apărarea lor cu desăvâr-şire şi a marii profeţii rău lovite,grâu, transportându-l cu ambarca-ţiuni, binevoitori pentru marea tavictorie; şi Marele Bizanţ aşeazăcorăbii şi luptători binevoitori; şipentru tine importantul Aiud co-boară cu toţi luptătorii în drumultău; în drumul şi în marea luptăpentru apărarea Aradului, cu Ma-rele Mântuitor în importantaluptă, vin de la Rarău armii; şi cumarii Sahara, împreună cu ajuto-rul Mântuitorului. Să-i oprim, cumspun piesele de teatru că l-am opritpe Atila, cu corăbiile din drumullor!” Iată dar, un autentic docu-ment românesc, care dezvăluietendinţele cotropitoare ale regatu-lui ungar, în căutarea lor nestăpâ-nită de noi jafuri şi dominaţii.Conţinutul Discursului conducăto-rului ro mân dezvăluie o seamă dedate, fapte, evenimente, cu totulnecunoscute până acum de istorie.În primul rând, rezultă cu claritatecă Ţara Românească era UNA, dela Marea Nea gră, până la Rarăulnordic moldovenesc şi din colo deCarpaţi, până la Maramureş şi râulTisa. Fireşte, după cum reiese dintextul documentului, în cadrulacestei Ţări unitare, fiinţau oseama de organizaţii politice lo-cale, subordonate domnitorului,care îşi avea reşedinta în Munte-nia, demonstrând prin aceasta căde aici, din Ţara Românească aMunteniei, domnitorul român îichemă la luptă, la organizarea re-zistenţei faţă de cotropitorii Rega-tului ungar, care, din nefericire,după cum se consemnează în dis-cursul amintit, ocupaseră terito-riile strămoşeşti de la Tisa, ba şilocalitatea Arad. Va urma

O cronică românească însumând 448 depagini, din secolele XII-XIII, scrisă în limbaromână arhaică cu alfabet geto-dacic.

CodexRohonczy (4)

Eseu

9

nr. 43 � iunie 2011

Radu Mihai Crişan„Azi(;) nu mai există

nici boierie nici boieri.Precum nu se poate vorbide monoteişti fără Dum-nezeu, de şcoli fără dascălişi fără elevi, tot aşa nupoate fi vorba de boierifără instituţia militară-aristocratică a boie -riei. Cu raţiunea ei de-a fia trebuit să dispară”.

Veneticii „nu erau ro-mâni”. „Inima lor destrăin, fără tradiţii hotă-râte, fără patrie hotărâtă,fără naţionalitate hotă-râtă, nu putea să sufere[pe] acei stejari de seculi,pe acei boieri mari, stâlpiai ţării, cum se numeau,neîndoiţi de furtună cutoate vijeliile vremurilor,plecându-se uneori bătăi-lor neînduratului Dumne-zeu, nefrângându-seniciodată! Aceasta este is-toria fanarioţilor, a cărormisiune era de-a dezrădă-cina şi corumpe pe boieri”.

„Pentru ca poporul să-şifi păstrat puterea lui de reac-ţiune în contra epocei turpi-tudinilor s-ar fi căzut să nuavem epoca(;) fanarioţilor,(;) care(;) s-au îngrijit a stârpidin rădăcini sentimentul dedemnitate naţională. Atuncis-a pregătit spiritul public deastăzi”.

„Bietul Tudor şi cinsti-tele domnii de boieri mari

care au urmat după el,reacţiunea contra fanario-ţilor n-a durat decât 30-40 de ani, timp prea scurtpentru ca, prin părin-teasca oblăduire, cum sezicea, şi prin bugetele cubaierele pungii legate cuşapte noduri, să poată în-drepta o ţară a cărei inimăera stricată. Fanarul de lanoi a trebuit să renascămai puternic în vlăstarelerămase în pământul ţării.Strămoşii au mâncat agu-ridă şi nouă ni se strepe-zesc dinţii”.

„America dunăreană semai numeşte încă în iro-nie România”.

„Câţiva franci şi câtevamasalale împărţite la pri-mărie vor produce ori-când simpatiile necesareunui guvern(;) şi vor în-chide gura nemulţumiţi-lor”. Căci, truditorul:„întreaga organizaţie aStatului a îngrijit să n-aibăcu ce-şi ţinea zilele de azipe mâine”.

„Credem că ne putemdispensa(;) de venerabi-lele piei de viţel ale culturiiîntinse şi variate şi a nemulţumi cu cunoştinţa deţară şi oameni şi mai cuseamă cu acea calitate cedistinge pe omul de statînaintea ambiţiosului şi acurtizanului: cu integrita-tea şi energia caracteru-lui”.

„O minte clară şi oinimă dreaptă plătesc înviaţa unui popor mai multdecât o mie din frazele

oratorice(;)”.„Mircea I a domnit de

la 1387-1419, adică treizecişi doi de ani”.

„Minunea consistă toc-mai într-asta că, într-untimp în care Europa toatăse bătea în capete, noi amavut norocirea de-a aveadup-olaltă, o dată în Mun-tenia pe-un Mircea, apoiîn Moldova pe Ştefan celMare. Acest din urmă erafiul de suflet al lui Mircea;el copilărise la Curtea deArgeş şi la Târgovişte, elavea aceeaşi tendinţă de-auni creştinătatea contraSemilunei; c-un cuvântavea o idee superioară in-dividualităţii sale”.

„Tocmai documentelelui Vlad Dracul şi VladŢepeş conţin numirea amulţime de boieri, cu ran-gurile lor, pe când în do-cumentele anterioare, alelui Mircea, vedem vreo 5-6 nume de botez, neavândînsemnată alăturea nici odemnitate la Curte, ba-nunele hrisoave nu figu-rează chiar nici un numede boier. Se pare dar cădemnităţile la Curte auluat naştere, după modelbizantin, în urma morţiilui Mircea: Tocmai subVlad Dracul găsim logo-feţi, spătari, stolnici, pa-harnici, comişi etc.Se-nţelege, Vodă trăise laCurtea polonă, la cea un-gurească, la cea bizantină,la toate pe când, pe cândbătrânul Mircea nu fusesenicăieri din ţară afară

decât o dată la Braşov, laîncheierea unui tractat dealianţă cu regele Unga-riei”.

„Veţi găsi între boieriilui Vlad Ţepeş pe-un Dra-gomir al lui ManeaUdrişte, veţi găsi pe-unVintilă Florescul, dar deCaradale (dar de veneticin.n.) nici urmă”.

„De ambiţii sunt miş-cate multe naturi supe-rioare, de vânătoare abanului niciuna. E preaadevărat însă că pe ambi-ţioşi nu-i poţi întrolucaaşa de lesne, nici-i poţi or-ganiza atât de splendidprecum Caradalele se or-ganizează, la comandă, însocietate de esploataţie.Ambiţiosul nu vrea să iadin totalitatea sudorii co-mune, din averea publicăo parte fără nici o com-pensaţie, fără nici un con-traserviciu, ca postulanţiişi cumularzii; ambiţiosul,din contra, e în credinţafermă că serviciile pe carile-ar da el naţiunii ar fiechivalente, ar întrecechiar cheltuiala comună.Eroare poate, dar o eroarecel puţin demnă de-unom. Voi nu aveţi onoareade-a vă înşela, voi ştiţifoarte bine că serviciile cele aduceţi societăţii nu facdoi bani, de vreme ce sesoldează cu pagubă, şi cutoate acestea nu vi-i ruşinesă vă creaţi pentru acestepretinse servicii retribu-ţiuni nemaipomenit demari. Va urma

„Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răulorganic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii.“

Testamentul politic allui Mihai Eminescu (15)

Eseu

10

nr. 43 � iunie 2011

***

Frank Herbert

„Noţiunea de progresacţionează ca un meca-nism de protecţie pentrua ne apăra de teroareaviitorului.”

„Nevoia persistentă deun univers logic şi coerenteste profund ancorată îninconştientul uman. Daruniversul real se află în-totdeauna cu un pas înafara logicii.”

„Există în fiecarelucru un aspect care esteo părticică din universulnostru. Simetrie, ele-ganţă, graţie- însuşiri pecare numai un artist ade-vărat ştie să le redea. Leobservăm în perindareaanotimpurilor, în alune-carea nisipului pe panta

unei coline, în înfăţişa-rea ramurilor unei tufede creozot sau în formafrunzelor sale. În vieţilenoastre, în societateanoastră, noi încercămmereu să copiem acestemodele, căutăm ritmu-rile, unduirile, formelecare ne sunt prielnice. Şitotuşi, nu-i greu de între-zărit pericolul care existăîn dobândirea perfecţiu-nii totale. Căci, fără în-doială, modeluldesăvârşit îşi are şi elpropria lui fixitate. Laacest nivel al perfecţiu-nii, totul duce lamoarte.”

„Păstraţi controlulbanilor şi al alimentelor.Restul lăsaţi-l prosti-mii.”. Aşa vă povăţu-ieşte Împăratul Padişah.Şi vă mai spune , tot el:„Dacă vreţi profituri, tre-

buie să guvernaţi”.Există un adevăr înaceste cuvinte, dar eu măîntreb: ” Cine este pros-timea şi cine sunt guver-nanţii?”

„Când legea şi datoriasunt totuna datorită reli-giei, nu poţi fi niciodatăpe deplin conştient, nuajungi niciodată să te cu-noşti pe de-a-ntregul.Întotdeauna eşti cevamai puţin decât un indi-vid.”

„Prea des mânia îlface pe om să-şi iasă dinminţi şi să respingă ce-işopteşte eul interior.”

„Dincolo de un punctcritic dintr-un spaţiufinit, libertatea descreşteproporţional cu creşte-rea numărului. Acestlucru este la fel de adevă-rat pentru fiinţele umanedin spaţiul finit al unui

ecosistem planetar, ca şipentru moleculele unuigaz închis într-un reci-pient etanş. În ceea ce îipriveşte pe oameni, în-trebarea este nu câţi potsupravieţui în cadrul sis-temului, ci ce fel de exis-tenţă va fi posibilăpentru cei ce vor supra-vieţui.”

„Spune-mi ceva des-pre/Privirea ta/Şi-o să-ţivorbesc despre/Inimata./ Spune-mi ceva des-pre/Tălpile tale./Şi-o să-ţi vorbesc despre/ Mâiniletale./ Spune-mi cevadespre/ Odihna ta/ Şi-osă-ţi vorbesc despre/ Ve-ghea ta./Spu ne-mi cevadespre/ Do rinţele tale/Şi-o să-ţi vorbesc des-pre/Împlinirile tale.”

Citate din„Dune“

Un copil de 10 anistătea în faţa unei vi-trine a unui magazin depantofi pe stradă, des-culţ, privind prin fereas-tră şi tremurând de frig.O doamnă se apropie decopil şi îi spuse: - Micu-ţul meu prieten, la ce teuiţi cu atâta interes prinfereastra asta? - Îi ce-

ream lui Dumnezeu să-mi dea o pereche depantofi, a răspuns copi-lul. Doamna l-a luat demână şi au intrat în ma-gazin. Ceru vânzătoruluio jumătate de duzină deşosete pentru copil. În-trebă dacă i-ar putea daun vas cu apă şi un pro-sop. Vânzătorul îi aduse

ceea ce i-a cerut. Ea luăcopilul în spatele maga-zinului, îi spălă picioa-rele şi i le-a şters. Atuncivânzătorul sosi cu sose-tele. Doamna îi puse opereche copilului şi îicumpără o pereche depantofi. Restul de şosetei le dădu copilului. L-amângâiat pe cap şi i-azis: - Nu e nicio îndoialăcă acum te simţi maibine micuţule! Când ease întoarse ca să plece,copilul o prinse de mână

şi, privind-o cu lacrimiîn ochi, o întrebă: -Dumneavoastră sunteţisoţia lui Dumnezeu? Cutrecerea anilor ne pier-dem inocenţa, care nueste altceva decât înţe-lepciunea pe care ne-adat-o în dar Dumnezeu.Dacă privim viaţa cuochi de copil, s-ar puteasă înţelegem mai bineacest joc de a trăi şi aevolua.

Propus de M.M.

Inocenţa

11

nr. 43 � iunie 2011

Gheorghe Palel

Clitemnestra: Mi te împotri-veşti? O, eşti în stare să-mi spui căai acum genunchi de piatră? De cenu ai rămas atunci la Troia?

Agamemnon: Eu am răpit-o.Am adus-o-ncoace ca să răzbunfemeile furate de răpitorii ce ve-neau din Troia.

Clitemnestra : Nu mă minţi!Cunosc ce eşti în stare de când cuIfigenia am venit la tine să se mă-rite cu mult lăudatul Achile care afost ucis de către Paris. Aceastăroabă va muri îndată. Şi tu o veiucide!

Agamemnon: Nu se poate,eu i-am promis că viaţa-i e cru-ţată.

Clitemnestra : Dar eu nu i-am promis nimic femeii mai ti-nere ca mine care încearcă prinvicleşuguri să îmi ia bărbatul.

Casandra: Vai doamnă, sun-teţi crudă şi nedreaptă. Nu vă gîn-diţi, suntem învinşi, dar oamenirămînem pîn-la ultima suflare.Ori poate nu ştiţi ce înseamnă oa-meni?

Clitemnestra : Tu mă în-frunţi astfel? Obrăznicia se cerechiar acum a fi plătită, cum pen-tru Troia voastră blestemată eumi-am pierdut fiica şi lumina şi li-niştea şi dragostea de viaţă.

(Clitemnestra orbită de furie,se repede şi-i scoate spada de labrîu lui Agamemnon şi cu o lovi-tură năprasnică şi dibace o înjun-ghie pe Casandra. Agamem - nonsurprins de repeziciunea Clitem-nestrei, nu are timpul necesar săo apere pe Casandra. Casandrase prăbuşeşte şi moare.)

Clitemnestra : Acum mu-rind, să ştii ce-i răzbunarea să ştiişi tu în lume ce-i durerea...

(Cîţiva sclavi scot în tăcere dinsală trupul neînsufleţit al Casan-drei.)

Agamemnon: Nu trebuia săîţi arunci necazul pe viaţa roabeice o adusesem drept chezăşie a că-derii Troiei.

Clitemnestra : O aperi? În-dîrjirea în mine nu mai are astăzimargini.

Agamemnon: Greşeala-imare Clitemnestra. însă ţie oriceîţi iert. Şi tu ai fost aceea care aiputut să ierţi şi să-nţelegi.

Egist (perfid): Mărita doamnăde asemeni, iartă că ai adus-o-nArgos pe Casandra căci pentrutine, rege Agamemnon regina tanu ştie ce e ura!

Agamemnon: Nu cred căeste cazul ca tu, Egist, pe care teiubesc ca pe un frate să te ames-teci între noi cu vorbe, chiar dacănu sunt pline de păcate cum pro-feţea Casandra la venire.

Egist: Eu nu cunosc în lumece-i păcatul!

Agamemnon (schimbândvorba) Obişnuiam pe timpuri, caîndată ce reveneam să fac întîi obaie, o baie de purificare ce amsimjit-o întotdeauna a fi de tre-buinţă; atîţia oameni am ucis înlupte! Aşa că am să fac întîi o baie,pe urmă vreau să îmi revăd copiii.

Clitemnestra: Sunt numaidoi!

Agamemnon: Toţi trei aşvrea să fie de faţă la această reve-dere... M-au preaslăvit aheii, cumdoar zeii sunt preaslăviţi la marileserbări! Şi m-am gîndit atunci laIfigenia.

Clitemnestra: O, ştiu cum te-ai gîndit! Te du în baie fă-ţi baiasacră de purificare - apoi urmeazăsă-ţi revezi copiii şi-n cinstea tavom face un mare ospăţ.

Egist (mieros): S-au pregătitviţei de un an şi capre pentru unospăţ cum ştiu a-l face zeii. Suntvinuri vechi şi limpezi, vinuri rare,spre a ne veseli pentru izbîndă şipentru întoarcerea aceasta a bu-curiei ce ne-ai adus-o-n sufletelenoastre, tu cel viteaz şi fără de gre-şeală!

Agamemnon: Greşeli avemcu toţii, însă omul vederea largătrebuie să o aibă, să nu gîndeascănumai pentru sine cum să-şi îm-buibe pruncii şi să-i facă robi aiplăcerii şi ai neputinţei, pentru ceimulţi, să ne jertfim copiii, să nejertfim pe noi, dacă se cere, victo-ria e hoaţă ca o vulpe, izbînda nuînseamnă doar putere din renun-ţări ne e ţesută viaţa! Spre gloriaîntregii ţări e bine, durerea ta sătreacă deoparte, să uiţi de ea şi sate uiţi pe tine! Ia ascultaţi ce zarvăse aude, ce bucuroşi mă aclamăazi aheii! Şi bucuria între oamenicreşte că nu le vor mai fi de-acumrăpite femeile, surorile şi fiicele.Ei către zei mă preaslăvesc pemine fiindcă eu victoria le-amadus-tf, dar e victoria lor, nu-s euacela care am învins, ci ei. Eu amfost numai un basileu nefericit, ocăpetenie ce n-am ştiut nici li-nişte, nici tihnă, un comandant,un slujitor al gloatei şi am slujit-o fără de odihnă...

(Agamemnon pleacă pe o uşălaterală în marea baie din pala-tul Atrizilor. în cîteva secundeEgist şi Clitemnestra intră dupădînsul grăbiţi. Prin uşa rămasădeschisă, se aude un strigăt,vocea ascuţită a Clitemnestrei):Slăviţi să fie zeii! L-am ucis!

(Lumina scade încet, apoi seluminează treptat. în mijloculsălii corpul neînsufleţit al lui Aga-memnon acoperit cu plasa sub

Agamemnon (14)

Continuare înpagina 31

Teatru

12

nr. 43 � iunie 2011

Eseu

Andrei Oişteanu

Cum comemorăm un scriitor clasic? Şlefuindu-ilespedea de pe mormânt? Lăcrimând patetic la poa-lele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva cli-şee uzate şi abuzate? Sau încercând să aflăm maimulte despre viaţa şi opera lui, despre speranţele şinefericirile lui, despre eventualele lui traume şi des-pre modul cum a ştiut să le depăşească?

Într-un text programatic din 2003, intitulat Maie nevoie de biografii?, Mircea Cărtărescu - intrigatde şablonizarea şi falsificarea biografiilor scriitorilorromâni – scria următoarele: „Biografia autorilor eraplicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare cla-sice nu numai datorită acumulării seci de date, ci şisentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentimentpe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultândcursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fără săse sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragosteşi despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o sută de ani de când, la 13/26 no-iembrie 1909, s-a născut la Slatina Eugen Ionescu.Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte încurs de apariţie la editura Polirom, intitulată Narco-tice la români. Istorie, religie şi literatură.

Ionesco diagnosticat de CioranLui Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i

doftoricească pe alţii. „Ca orice bolnav care se res-pectă – observă inspirat Marta Patreu –, [Cioran] aînceput să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şicu alţii”. În ceea ce-l priveşte pe Eugène Ionesco,diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihia-triei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, veşnic pân-dit de crize depresive, de accese insuportabile deapatie”, îi scria Cioran prietenului Arşavir Acterianla 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihicăa traversat Eugène Ionesco în primăvara anului 1967,când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi de-păşească depresia, dramaturgul bea alcool, care evi-dent îi accentua criza. Nu putea ieşi din acest cercvicios şi căuta alinare, telefonându-i lui Cioran laParis. Paradoxal, proverbialul propovăduitor al sinu-ciderii a devenit psihiatrul care îl alină pe depresiv.

Ceea ce-şi notează Cioran în Caiete în aprilie 1967pare incredibil: „E[ugen] îmi telefonează din Lucerna,unde ar trebui să facă o cură într-o clinică. E ora 10dimineaţa şi îmi spune că nu mai rezistă; că nu poate

ieşi din crizele de depresieşi mă întreabă cum fac casă trăiesc. Îi răspund căexact aceeaşi întrebare mi-o pun şi eu, şi că mă admircă pot să continui. Eu însănu beau, şi i-am spus lui E[ugen] că alcoolul e diabo-lic, că atâta vreme cât o să bea nu va putea ieşi din in-fern […]. E[ugen] telefonează taman la miezul nopţiide la Zürich. Plânge, suspină, miorlăie aproape, îmispune c-a băut în cursul serii o sticlă de whisky, că eîn pragul sinuciderii, că-i e frică […]. Îl implor să numai bea, să plece din Elveţia şi să se interneze într-oclinică la Paris, ca să poată fi vizitat. […] I-am spus cătrebuie neapărat să se abţină de la alcool; îmi spune cănu poate; c-a încercat şi ştie că-i e cu neputinţă. […] I-am spus că dacă nu renunţă măcar o săptămână-douăla alcool, e pierdut. Astăzi i-am spus: nu bea, dacăsimţi că ai poftă să bei, ia o carte de rugăciuni, spuneo rugăciune. Îmi spune că nu mai poate să se roage, căa încercat mai de mult, dar că acum îi e cu neputinţa.Şi începe iarăşi să se plângă şi să protesteze: Nu maisunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefo-nează de două ori pe zi de la Zürich. Dimineaţa îmipromite că nu bea, seara e beat şi-mi vorbeşte despresinucidere. Iar eu, care am făcut apologia sinuciderii,încerc să-l împiedic s-o facă”.

Principalul motiv al deprimării dramaturguluiera impresia că nu mai este jucat şi că celebritatealui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsă,având în vedere faptul că în acei ani piesele lui eraufoarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964chiar şi în România comunistă). Dar, cum ştim, per-cepţia unui fenomen poate să fie complet diferită defenomenul însuşi. „Gloria lui morbidă, absurdă, ne-fastă, – scrie Cioran – nu a făcut decât să-i agravezestarea şi problemele. O glorie ce are chipul bleste-mului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui au-tentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui EugèneIonesco efectul unui drog periculos, care produce de-pendenţă. Este un soi de „elixir al diavolului”. Cânddoza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocu-ieşte cu un alt narcotic, alcoolul, care este însă şi maipericulos. “«Celebritatea» – notează Cioran în Ca-iete – este o otravă pentru el, un drog ce i-a adus [luiIonesco] doar neajunsuri, din care nu se-alegecu nici o bucurie adevărată: o tortură, o pe-

Eugéne Ionesco,între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri

�

13

nr. 43 � iunie 2011

deapsă, o veritabilă agonie, de care însă nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul şi celebritatea suntlucrări ale diavolului. Să nu cazi în patima

celui dintâi, să n-o cauţi pe cea de-a doua. Două pri-mejdii care nu mă pândesc, chiar dacă în tinereţe amtrecut foarte aproape de prima”.

Uitarea de sineDe regulă, se ştie despre alcoolofilia lui Eugène

Ionesco. În dimineaţa de 2 iulie 1966, de pildă, Cio-ran se întorcea „beat criţă” după un pantagruelicchef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poateE[ugen] să mănânce şi să bea”, îşi notează Cioran înjurnal. Putem oare să dăm totală crezare notaţiilorde jurnal semnate de Cioran? Sunt notaţii cvasi-ca-ricaturale în ceea ce-l priveşte pe Ionesco. Ştim căEmil Cioran era excesiv în scris şi că ar fi putut săexagereze şi în cazul depresiei dramaturgului. „Agândi înseamnă a exagera”, îşi nota el în jurnal în1963. „Exagerez, fără îndoială”, îi scria Cioran lui Ar-şavir Acterian într-o epistolă din 1974.

Ar trebui deci să coroborăm informaţiile prove-nite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din ti-nereţea bucureşteană a lui Eugen Ionescu. MihailSebastian, de pildă, îşi nota în jurnal, în februarie1941, că într-o dimineaţă Ionescu (atunci în vârstăde 31 de ani) s-a „îmbătat repede, după câteva coc-ktail-uri”. Foarte agitat psihic şi „ameţit de băutură”,Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian că mamasa „a rămas evreică până la moarte, când el – Eugen– cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destăinuit„ca şi cum l-ar fi apăsat [o taină], ca şi cum s-ar fi în-ăbuşit”, notează Sebastian în jurnal. Trebuie săţinem cont de conjunctura momentului. Scena seproducea la circa două săptămâni după rebeliunealegionară şi pogromul de la Bucureşti (21-23 ianua-rie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescuera într-adevăr în măsură să producă angoase. In-formaţia nu este complet relevantă, dar este un sim-ptom că, atunci când trecea printr-o tulburarepsihică, Eugen Ionescu încerca să se echilibrezebând alcool. Informaţiile provenite din jurnalul luiCioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele prove-nite de la Eugène Ionesco însuşi, din aceeaşi pe-rioadă. Să luăm un text confesiv, „Présent passé,passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967.Dramaturgul se plânge ba că a ajuns „la capătul suc-ceselor”, ba că îl doare cumplit capul după ce s-a îm-bătat, ba că – la nici 58 de ani – îşi pierde completmemoria din cauza băuturii: „Când beau prea mult,nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, cemi s-a spus, ce am făcut. Mi se povesteşte a doua zi.Nici o amintire, doar o pată neagră”. Este declaraţiaunui om căruia îi este groază de uitarea de sine „cade moarte”: „Mi-e frică de uitare ca de moarte. Măuit pe mine. Mă pierd pe mine. Mă înstrăinez de

mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Me-mory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a co-mentat mitologia şi simbolistica „uitării”, a „beţiei” şia „pierderii de sine”.

„Fericit nu eram decât beat”Concludent este şi un alt text confesiv al drama-

turgului, Journal en miettes, publicat la sfârşitulanului 1967. Din păcate, intrările în jurnal nu suntdatate. Volumul este compus din pagini de confe-siune ţinute de scriitor în anii ‘60, până în vara anu-lui 1967. Jurnalul cuprinde deci şi episodul internăriiîn clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabilvorba despre celebra Clinică psihiatrcă a Universtă-ţii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începu-tul secolului. „Beţia nu rezolvă nimic, dar nicipsihologia elveţiană”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebrităţii” („parte plăcută, parte in-suportabilă”), ca motiv al depresiei dramaturgului(“nu mai sunt jucat”), transpare şi în acest caz: „Ad-ministratorul Comediei Franceze m-a chemat chiaradineaori la telefon spunându-mi că îl intereseazăultima mea piesă. Ce puţin îmi trebuie ca să mă ree-chilibrez în dezechilibru”. Totuşi problema glorieipersonale apare în jurnalul ţinut de Eugène Ionescoîntr-o formă mai puţin obsesivă decât o prezintăEmil Cioran. Autorul Rinocerilor nu riscă să devină“marioneta propriei vanităţi”, cum prevăzuse cu treidecenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Io-nescu – sau marioneta propriei vanităţi”, 1934).Poate doar „un clown singuratic şi trist”, cum l-adescris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostruclown, Ionesco”.

Adevăratul motiv al depresiei lui Eugène Ionescoeste, simplu spus şi cu propriile sale cuvinte, „fricade moarte”. El supravieţuieşte dilematic, „sfâşiatîntre oroarea de a trăi şi oroarea de a muri”. Para-doxal, frica de moarte poate să dea naştere gânduri-lor suicidare. Este vorba de o spaimă terorizantă înfaţa misterului morţii şi o povară strivitoare de a trăiîn bezna emanată de „Soarele negru al melancoliei”,în celebra for - mu lare a lui Gérard de Nerval, citatăîn jurnal chiar de dramaturg. Va urma

***

�

14

nr. 43 � iunie 2011

Corneliu Leu

Din lumea lui… Stanley Kra-mer, despre care am vorbit într-un articol trecut ca o portavoce acelei mai vechi publicaţii în limbaromână din SUA şi a susţinătoru-lui ei Dwight Luchian Patton, mise adresează următoarea propu-nere: „La nivelul perimetrului na-ţional, am cerut distinsului om decultura, intelectualului de marcă,patriotului adevărat, care estescriitorul Corneliu Leu (www.car-tesiarte.ro) să facă un Apel princare sa ceară implicarea persoa-nelor de o integritate desăvârşită,indiferent de apartenenţa politică,la soluţionarea problemelor cucare se confruntă pământul stră-moşesc. Nu ne putem permite lanesfârşit să marginalizam valorilepe considerente politice, sau săavem factori de decizie, la nivelnaţional şi internaţional, per-soane al căror nivel intelectual arămas la faza de kindergarten”.

Onorantă această propunere,mai ales că ea este făcută în urmă-torul context, mult mai larg decâtmodestele mele posibilităţi de cu-prindere a unui curent de opiniepublică: În prag de colaps econo-mic generalizat, în anul de graţie2011, mi-a atras atenţia un frag-ment dintr-o cuvântare a lui Ci-cero, rostita în anul 55 B.C., deciexact cu 2066 ani în urmă, frag-ment cu aplicativitate şi referiredeplină la perioada în care trăimactualmente. Deci, Cicero spunea:„Bugetul naţional trebuie echili-brat; aroganţa autorităţilor tre-buie moderată şi controlată.

Plăţile efectuate guvernelor stră-ine trebuiesc limitate, dacă naţiu-nea nu doreşte să ajungă în starede faliment. Populaţia trebuie dinnou să înveţe să lucreze, în loc sătrăiască din asistenta publică.”(The public debt must be reduced;the arrogance of the authoritiesmust be moderated and control-led. Payments to foreign gover-nments must be reduced, if thenation doesn’t want to go ban-krupt. People must again learn towork, instead of living on publicassistance). Deşi am realizat căstudiul a devenit o insurmontabilăpovară pentru armatele de igno-ranţi şi şarlatani care conduc des-tinele lumii - expresia aparţinepoliticianului Thomas Paine, unuldintre părinţii fondatori ai Americii- omenirea ar putea fi salvată de laiminentul dezastru, iminenta pră-buşire ca să nu zic dispariţie, numaiprin implicarea persoanelor de oimaculată conduita, a oamenilordotaţi cerebral în acest domeniuMachiavellic, care este politică.

La nivelul perimetrului naţio-nal, am cerut... (aici urmează celecitate mai înainte şi care ajung laconcluzia imperativă:) Nu neputem permite la nesfârşit samarginalizăm valorile pe conside-rente politice, sau să avem factoride decizie, la nivel naţional şi in-ternaţional, persoane al cărornivel intelectual a rămas la faza dekindergarten. Haideţi să urmămindemnul dat de poetul şi eseistulbritanic, Charles Lamb; „Nu câş-tigăm nimic dacă suntem în com-pania celor ca noi. Ne încurajamunii pe alţii în mediocritate. Întot-

deauna mi-am dorit să fiu în com-pania oamenilor excelenţi, maicapabili decât mine". (We gainnothing by being with such aş our-selves. We encourage one anotherîn mediocrity. I’m always longingto be with men more excellentthan myself). Aceeaşi cerebrali-tate o regăsim şi la Buddha, carene-a recomandat că, „în viaţa săcăutăm compania oamenilor la felde inteligenţi ca noi, sau mai inte-ligenţi; dacă nu-i găsim să um-blăm singuri". Cred că dacă vomcăuta să aplicăm aceasta axiomăla nivelul oamenilor politici, văasigur că fiecare dintre noi, care aevitat să pătrundă în acest infes-tat domeniu, va umbla singur...

...Iar eu, cu gura mea spurcatăaş adăuga nu numai că fiecare omde bună credinţă va rămâne deunul singur, dar însăşi omenireaprăbuşită se va împărţi după altecriterii. De exemplu o împărţire arfi între: Cei care n-au nevoie nicide morală, nici de susţinere inte-lectuală, fiindcă umblă în haită -pe de o parte, iar pe de alta: Ceicare degeaba s-au pregătit intelec-tual şi aplică legile moralei, fiin-dcă sunt sortiţi să rămână singurişi nu-i mai ia nimeni în seamă.

Şi nu e vorba aici de perimataexprimare cu „proşti dar mulţi” ci,din păcate, de ameninţătorul:„rău intenţionaţi, dar puterniciprin prostia noastră”! Acum însă,lăsând glumă la o parte, chiardacă avertismentul ei e grav, tre-buie să recunosc faptul că, printr-o suită de propuneri de conduităcivică pe care le tot publicde vreo zece ani, ca şi prin

Soluţia meritocraticăa redresării societăţii

româneşti (1)

Eseu

�

15

nr. 43 � iunie 2011

***

volumul pe jumătate destudiu, pe jumătate de cri-tică socială intitulat „DES-

PRE MERITOCRAŢIE” pe carel-am alcătuit pentru uzul studen-ţilor mei şi care apare în biblio-grafia unor lucrări de diplomă şide masterat, ca şi în referirile unorpublicişti, eu, de fapt, am lansatacest apel.

Din păcate, dacă doar cei stu-dioşi învaţă nişte precepte pentruexamene şi câţiva analişti fac di-vagaţii mai mult sau mai puţin in-spirate, fără un adevărat curent deopinie publică pe care numai omişcare puternică, bine dotată cuvoinţă politică ar fi capabilă să-limpună până la nivelul comporta-mentului zilnic al fiecărui cetă-ţean, nu putem face mare lucru.Prin asta, eu răspund încurajatoa-rei sugestii a confratelui nostru deorigine, limbă şi simţire.

Şi, trebuie să recunosc faptulcă am pornit în acest demers şi dela o premisă care, până acum, nus-a adeverit: Aceea că românii dindiaspora, care au experienţa de afi trăit şi muncit în societăţi civili-zate, unde cutumele democraţieisunt fixate măcar prin câteva tră-sături esenţiale, bine înrădăcinateşi bazate pe o asemenea practicăîncât devin act reflex pentru fie-care gest cetăţenesc, s-au molipsitde aceste valori ale democraţiei,au învăţat să nu mai fie manipu-laţi, au căpătat gustul de a-şi im-pune voinţa politică pe care le-ocer atât interesele cât şi moralăprin care au învăţat că pot trăi maibine şi mai civilizat şi, astfel, vorfi ei în primele rânduri ale celorapţi de a produce revirimentul na-ţional. În acest sens chiar am dez-voltat o părere care speram sădevină nu numai pentru mineconvingere: MERITOCRAŢIA;adică perfecţionarea democraţieiprin scuturarea ei de populism, dedemagogie şi de accent pus numaişi numai pe momentul şi interesulobţinerii votului, până la a seajunge la o formă de convieţuirePERSONALISTĂ; adică de întâie-

tate absolută a intereselor afirmă-rii oricărei persoane umane; adicăde respect reciproc între toţimembrii societăţii şi legi care săasigure egalitatea nu ca egalita-rism populist, superficial şi inefi-cient, ci prin condiţii de afirmareasigurate în mod egal fiecăruia.Ceea ce nu este deloc o idee nouă,ba chiar are multă experienţă be-nignă, creştinismul îndemnându-ne de două mii de ani spresolidaritate prin grija şi respectulfaţă de semen.

Dar nu numai creştinismul cuvastitatea şi universalitatea ade-vărurilor sale ne vorbeşte despreasta. Ci chiar şi unele exemplemici, mărunte, din realitatea dedupă 1989, când deveniserăm maisolidari şi mai umani unul faţă dealtul, dorindu-ne sincer bineleunul altuia şi apreciindu-ne sincermeritele, fără invidie sau carie-rism. Parcă ştiind mai bine decâtastăzi că, prin meritele astea, pecare şi le pune fiecare în valoare,vom face - vechea noastră vorbăde ideal naţional – „vom face dinnou România Mare”!

Şi dau numai exemplul deveni-rii unui ministru al culturii. Estevorba de Ludovic Spiess, Ludi,cum îi spuneam prietenii, care eraun mare artist, o voce de aur recu-noscută în lumea întreagă dar,propriu zis, nu un om politic. Sepunea problema continuării ma-relui Festival Internaţional „Ge-orge Enescu” şi multă lume dădeaînapoi, nu îndrăznea să propunăample şi importante participări,nu ştia de unde să ia fondurile.Atunci Ludi, din dăruire şi nici-cum din politicianism, a izbucnitsincer fiind unul dintre cei care nuvoia să lase să se piardă marelenostru eveniment cultural de talieinternaţională, dacă nu chiar sin-gurul. S-a trezit în el iniţiatorul şiorganizatorul, a început să sezbată, să vină cu propuneri, săcaute idei, să găsească soluţii. Şi apus în mişcare o întreagă maşină-rie: Toate relaţiile sale de mare ar-tist, toate cunoştinţele pe care le

făcuse printre somităţile lumii ar-tistice internaţionale, toate adevă-ratele valori mondiale care aurăspuns chemării lui, fiindcă şi elera o valoare mondială. Aşa că aorganizat una dintre cele mai glo-rioase ediţii ale Festivalului „Ge-orge Enescu” tocmai când acestaera sortit de alţii să dispară şi,după prestigiul sincer căpătat deRomânia în 1989, ea a mai căpă-tat unul, precum şi un motiv defaimă a culturii ei temeinice!

Nu vreau să amintesc aici prac-ticile penibile şi totalmente întris-tătoare prin care politicienii cucare am fost dăruiţi au distrus îndouă decenii totul. Continui cuamintirea stenică: Festivalul s-aîncheiat cu brio. Românii eraumândri iar Ludi, organizatorulediţiei care ar fi trebuit să eşueze,era aplaudat la o şi mai marescenă deschisă decât oricare altape care trăise momentele de glo-rie ale vocii lui minunate. Acumerau momentele de glorie ale des-coperirii meritelor lui de dăruitmanager şi om de iniţiativă al ac-tului cultural. Şi minunea concep-tuală s-a produs. Duhul Sfânt s-acoborât asupra tuturor controver-satelor sau necontroversatelor fi-guri din CPUN, care era atunciParlamentul şi, la o remaniere gu-vernamentală, ei şi-au spus într-un gând bun de inspiraţiemeritocratică: „Dacă Spiess afăcut minuni cu Festivalul, de cesă nu-l facem ministru al Culturii,ca să-şi continue actele de dăruireşi iniţiativă pe care le-a demons-trat?!”... Ei bine, chiar dacă deatunci nu am mai întâlnit nici odată în politica noastră o aseme-nea apreciere pe merit, asta măunge pe suflet şi îmi spune că nutotul e pierdut; că un conclav deoameni care decid – respectivchiar electoratul dacă este dăruitcu voinţa politică a sincerităţii deintenţie – poate alege pe merit şipoate lua decizii de adevărat inte-res naţional şi nu de meschin in-teres personal sau de grup.

Va urma

�

16

nr. 43 � iunie 2011

Gheorghe-ConstantinNistoroiu

Naţiunea Daco-Română, cacea mai încercată şi mai prigonitădintre Naţii, şi-a împletit logodnaveşniciei, pecetluindu-şi Destinulcu sângele mucenicesc pe Hriso-vul heruvimic: în dor şi suferinţă,în crez şi îndurare, în chin şi săr-bătoare, în frângeri şi înălţări, întăceri şi mărturisiri, în aşteptări şiîmpliniri, în înfricoşări şi extazuri,în bocete şi psalmi, în jale şi hori,în apusuri şi răsărituri, în lanţuri şilibertate, în îngenuncheri şi slavă,în cătuşe şi har, în chemări şi ale-geri, în suspine şi Liturghii, în de-făimari şi laude, în lepădări şijertfe, în vânzări şi mucenicii, întrădări şi binecuvântări, sub deniaCrucii, dar şi sub apoteoza Învierii.

Poeţii Crucii, ca Marii Sacer-doţi ai Cuvântului dumnezeiesc şico-liturghisitori ai Suferinţei Ne-amului, au plămădit în sângele, încrezul, în nădejdea, în jertfa şi îndragostea lor, toată voinţa pătimi-rii, întrupată în: vânzarea, trăda-rea, prigoana, persecuţia,defăimarea, batjocura, umilirea,biciuirea, amărăciunea, întemni-ţarea, calvarul Răstignirii, dar şiîn harul Slavei şi al Învierii Mân-tuitorului nostru Iisus Hristos.

Maica Teodosia (Zorica) Laţcua fost fiorul şi fascinaţia “Mişcăriigândiriste” şi Petala de dor a Ma-relui Poem al Iubirii, binecuvân-tate de Marele Duhovnic PărinteleArsenie Boca. Coborâtoare dintr-oglorioasă obârşie a venit în tainăca un acatist al voinţei, pe un văl-măşag de Doine. Te vindem iar cu

sărutări viclene,/prin nepăsareoarbă şi prin lene./Te biciuim cuvorbe de ocară,/Te pălmuim cuură ca de fiară./Te adăpăm cu sucde-amărăciune,/din pofte rele şidin stricăciune./Te ţintuim pecruci de nedreptate,/prin cuieleuciderii de frate./Iar împletimblestemele de tată,/să-ncingem,Doamne, fruntea-nsângerată./Tuiarăşi zici, în blânda rugă-minte:/„Nu ştiu ce fac. Îngăduie-i, Părinte“. (Golgota).

Gânguritul ca o togă de April s-a pus în luntrea rugii, veghiind înluminişuri de pădure. Cerdaculsurâsului a îmbrăţişat-o ca pe-ochemare şi nestatornicul soare i s-a întipărit în vocalele curcubeuluidorinţei. Tresare şi se înfioară înfaldurile învârtoşatului destin,care a pus soroace răscrucilor. Iu-reşul eternei goane a dorului s-adesprins semeţ în azurul cântării.

Înspre tărâmul celălalt,/E locînchis cu gard înalt;/dar am văzut,printre uluci, Atâtea cruci, atâteacruci…/Părea tot locul ţintirim,/Păzit cu zbor de Heruvim,/Cucruci de piatră, albe, mari,/Cucruci de brad şi de stejar./Şi crucide-argint şi de oţel,/ Cerneau lu-mină peste el,/Iar cruci de aur şide fier/Sclipeau ca semnele pecer./Atâtea cruci mi s-au părut/Cătoate una s-au făcut./O crucemare strălucea./Sub gruel ei unOm zăcea./-Tu cum de poţi să lemai duci,/ Atâtea cruci, atâteacruci?… (Crucile).

Spărturi de beznă s-au năpustitpeste marama sufletului lumii,punându-i bocetul în marş. Şoap-tele inimilor de Mame licăresc ca

păpădiile înrourate. Boldul morţiitrece-n hlamida de flori. Arun-cată-n noapte, vremelnicia cadepeste irozi. Iudele se vântură înelegii tenebroase şi luciferice.Scuipările se prefac în lacrimi deceară, iar biciul loviturilor, devineo adiere îndrăgostită de mărgări-tar. Palmele care L-au lovit peIisus s-au înaripat în fluturi. Suta-şii păzesc lumina podidită din În-geri. Trâmbiţa Sărbătorii vesteştechindia Ospăţului. Razele desoare se aşează senin peste gătiţiinuntaşi. Atotfrumoasa Mariacumpăneşte Taina Vinului şi-aVieţii. La Dumnezeiasca privire,Apa s-a însufleţit îmbătată de sa-voarea vinului. Pâinea s-a rume-nit în braţele Crucii, îmbrăţişândlumea în aburul ei cald, ca obrazulde copil. Crucea s-a-ntrupat înMireasma Viţei de vie, iar untde-lemnul s-a împărtăşit pe sprân-ceana Mirului. Piroanele s-auprefăcut în Potir de aur străluci-tor. Buretele a absorbit zenitul dinzâmbetul Fecioarei. Oţetul s-aprelins în fagurele de miere al Ne-amului Daco-Român. Fierea s-apreschimbat în figure de albine,iar Trestia s-a frânt în unda unuinufăr. Suliţa s-a smerit incrus-tându-se în Sceptrul prea doriteipăci. Ţarina Olarului a rodit uncamp de narcise. Infinitul a tras lasorţi Viaţa. Mironosiţele tămâiecu dorul lor Slava Prea Frumosu-lui Mire. În cumpăna morţii clo-potul bate a nemurire. Pentru FiiiBinelui nu există moarte decâtTrecere.

Un drum, ostaşi, o cruce. Şisub dânsa,/sfârşit de lovituri şi deocară,/E Fiul Tău. Cu încolţiri defiară /mulţimea-n jur-sălbatic-valul strâns-a./S-au revărsat tălă-zuiri de ură,/să pună stavilăiubirii sfinte,/Şi i-au stropit şi faţăşi veşminte,/cu vorbe grele, ca olovitură./Dar n-au ştiut călăii tai -na lină,/care-I dădea spre Golgotarăbdare:/căci scrisă este taina astamare./În Duhul Tău cu raze de lu-mină./Ei n-au ştiut că oricelovitură/şi Tu o porţi pe

Crucea şi Înviereaîn poezia golgotei

româneşti

Eseu

�

17

nr. 43 � iunie 2011

Trupul Tău Stăpână,/deaceea doar putut-a să ră-mână/Lumina neclintită-n

val de ură./Durerea toată se-mpărţea în două,/şi asta este tai-nica răbdare,/de aceea poate-nmuta închinare,/un iconar Tearată astfel nouă./Străpunsă eştişi Tu de răni. Pe frunte,/şi Ţiespini-Ţi împletesc cunună,/mulţi-mea şi asupra Ta, PreaBună,/aruncă glodul greu, devorbe crunte./Cum stai întrefemei înlăcrimată/pe Tine Maicacelui Răstignit,/Te-a arătat du-când, abia simţit,/spre Golgota, oCruce luminată. (Spre Gogota).

Un amestec de arome s-a con-topit pe chipul ei de Doină, învă-luindu-i mirarea în bulgării dinzori (Zorica). Vibrarea a pus ră-măşag pe mirajul luminii, ca izvo-rul de viaţă zburat în cuib de cuci.Pe covorul răbdării şi-a mânatbidivii gândului în trap de chim-vale. O dâră de zbor i-a adus untrecut de văpaie, trudit în rapso-diile de veacuri, frământându-imireasma în pâine şi cuvântul înpotirul binecuvântării. Safirul bu-curiei, înmuiat în Ghiocelul Bu-neivestiri, i-a odrăslit crucea înMugurele-nvierii.

Vă-ntreb pe cine plângeţi, co-pile din Sion,/Şi pentru cine- adu-ceţi în vasul vechi arome,/De jaleacui veşmântul şi l-a cernit Sa-lome/Şi plânsul pentru cine ră-sună în Chedron?/Când miezulalb al zilei în umbre s-a-nvelit/Şi-n templul sfânt cu zgomot s-a ruptcatapeteasma/Sub Cruce, proho-direa de ce-şi varsă mireasma,/Din ochii arşi de lacrimi, din tru-pul istovit?/De ce să-I strangeţibraţul cu patimă la sân?/Şi giul-giul nou, copile, de ce-l roşiţi înjale?/Şi vă răniţi genunchii în pie-trele din cale/Şi pentru cine-aprindeţi făclii de dor pă gân?/Priviţi spre cer, surioare. Cu tru-pul prea curat./Mai alb ca pâineajertfei din sfintele altare,/Mai albdecât potirul cu binecuvântare,/Elstă în tronul slavei, de slavă-ncon-jurat./Din palma Lui nu curgeşiroi de sânge greu,/Ci vinul bu-

curiei din veşnic sfânta Cină./Dincoasta Lui ţâşneşte izvorul de lu-mină,/Menit pe veci să facă dinom un Dumnezeu./Nu-L ungeţicu miresme pe Cel de-a pururiviu/Şi nu-L culcaţi, fecioare, îngiulgiu, sub piatra rece, Căci iadulplin de flăcări nu va putea săsece/Izvorul de viaţă ce curge prinpustiu./Vă-ntreb pe cine plângeţi,copile din Sion,/Şi pentru cine-aduceţi în vasul vechi arome,/Dejealea cui veşmântul şi l-a cernitSalome,/Şi plânsul pentru cine ră-sună în Chedron?/Gătiţi-vă maibine cu sfinte bucurii/În alb veş-mânt de raze şi-n flori de feri-cire,/Gătiţi-vă cu crinii ce-au datBuna-Vestire/Şi-n aur de iubiretopiţi podoabe vii./Pe harfe de lu-mină cântaţi cu vers de foc,/Înglas de alăute şi-n sunet de chim-vale./ Din suflete, făclie aprindeţi-I în cale,/Că-n veci Lumina lumiisca pă de sub obroc./În imn de bi-ruinţă, copile din Sion, gătiţi pen-tru-nviere în vasul vechi arome,/Veşmânt de sărbătoare să-mbraceazi Salome/Şi stih de bucurie ră-sune în Chedron. (Prohodire).

Radu Gyr, poate cel mai marepoet al Crucii, şi-a purtat cu dem-nitate crucea Neamului întruHristos, fiind condamnat iniţial lamoarte, iar apoi la închisoare peviaţă. Toată detenţia sa a fost do-minată de suferinţă şi dragoste, deasceza suferinţei de Neam şi mis-tica iubirii de Dumnezeu. Prinosulsufletului său hăituit de hăţişuri şiceaţă a spart cerbicia din vidul du-reros al celor ce ne-au vândut, sevând şi se mai vând încă. Cu în-demnul iubirii în inimă, el a înflo-rit pe cărările celor mulţi, florilede cais, iar cerul milos şi deschis acoborât până la el şi le-a-nmi res -mat. De-atunci toată inima lui afost izbăvită de Iisus, purtând însânul luminii raza eternului soareal Neamului, aşa cum corola îşipoartă cu gingăşie floarea sa ceamai nobilă. Pe ţarina soartei sales-au afundat împovăraţii ani, pre-gătindu-i jertfa curată pe Golgotaromânească. Sufletul i s-a îmbră-cat în dor de prea cucernic cer, iarzborul de heruvimi i-au scuturat

peste vise, lumini. Din albul cre-zului mărgăritar, şi-a nălbit paşiitârâţi prin celulă şi setea şi jaleacu care-a stat împreună, au suspi-nat pe mucedele paie. Dar crezul is-a aţâţat în prinosul îndurării şi-n rodul răstignirii. Creanga ceru-lui tresare şi pe bolta lui nuntită,o primăvară plină se scutură deaur. Natura înmiresmată îşiprinde-n horă Florile, care surâdcu ochii-n rouă, la clopotele carebat imnul Învierii. Toate sufletelese mângăie fără răgaz şi pe Cruceaneînfrântă şi sfântă, dorinţa În-vierii cântă.

As`noapte Iisus mi-a intrat încelulă. O, ce trist, ce înalt eraChrist!/Luna a intrat după El încelulă/şi-L făcea mai înalt şi maitrist./Mâinile Lui păreau crini pemorminte,/ochii adânci ca niştepăduri./Luna-L spoia cu argint peveşminte,/argintându-L pe mâinivechi spărturi./M-am ridicat desub pătura sură: -Doamne, deunde vii? Din ce veac?/Iisus a duslin un deget la gură/şi mi-a făcutsemn ca să tac…/A sta lângă minepe rogojină: -Pune-Mi pe răni mâ -na Ta./Pe glezne-avea urme derăni şi rugină,/parcă purtase lan-ţuri, cândva…/Oftând, Şi-a întinstruditele oase /pe rogojina mea culibărci./Prin somn, lumina, iar ză-brelele groase/se lungeau pe ză-pada Lui vărgi./Părea celula mun -te, părea căpăţână,/şi mişunaupăduchi şi guzgani./ Simţeamcum îmi cade tâmpla pe mână, /şiam dormit o mie de ani…/Cândm-am trezit din grozava ge-nună,/miroseau paiele a tranda-firi./Eram în celulă şi era lună,/numai Iisus nu era nicăiri…/Amîntins braţele. Nimeni, tăcere./Am întrebat zidul. Niciun răs-puns./Doar razele reci ascuţi te-nunghere,/cu suliţa lor m-au îm-puns./-Unde eşti, Doamne? – amurlat la zăbrele./Din lună veneaufum de căţui./M-am pipăit, şi pemâinile mele/am găsit urmele cu-ielor Lui… (As`noapte, Iisus…)

Va urma

***

�

18

nr. 43 � iunie 2011

Andrei Oişteanu

Mai toţi comentatoriiasasinării lui I.P. Cu-lianu consideră că„fosta“ Securitate ro-mână nu ar fi străină deacest asasinat, executatîntr-o perioadă politicăextrem de fluidă şi detulbure a societăţii ro-mâneşti (începutul ani-lor ´90).

21 mai 1991 – o zi ne-agră pentru cultura ro-mână. La această dată,în jurul orei 13, istoriculreligiilor Ioan Petru Cu-lianu, în vârstă de 41 deani, a fost asasinat cusânge rece într-un grupsanitar al Universităţiidin Chicago. Era ziuaSfinţilor Constantin şiElena, ziua onomastică amamei sale. Un glonţtras în ceafă cu un pistol– un modus operandicare indică o execuţiecvasi-rituală, în orice cazsimbolică. Barbarul actpare să conţină o „sem-nătură“ şi un „mesaj“ameninţător: „Cine faceca el, ca el va păţi“. Nu-mele ucigaşului, identi-tatea celor din spateleacestuia, motivele şi cir-cumstanţele asasinatuluiau rămas până astăzi ne-cunoscute.

Nici recenta consul-tare la CNSAS a dosaru-lui de urmărireinformativă a tânăruluiCulianu, păstrat în ar-hiva Securităţii, nu aadus prea multe infor-maţii lămuritoare. Undosar cenzurat, cu paginilipsă şi cu cele existenterenumerotate. În oricecaz, din dosar rezultăfără echivoc faptul cămonitorizarea informa-tivă a savantului a conti-

nuat şi în anii ´70-´80,mult după emigrarea saîn Occident, în iulie1972. De pildă, o infor-mare a unui colaboratoral Securităţii, care vizi-tase în 1973 lagărul derefugiaţi de la Latina(Italia, la sud de Roma),unde era internat IoanPetru Culianu, îl de-nunţa pe acesta drept unduşman periculos al re-gimului din România şial comunismului în ge-neral. Alte rapoarte refe-ritoare la opiniileideologice ale lui Culianusunt semnate de un in-formator al Securităţiicare îl vizita adeseori înOlanda, la Groningen, înanii 1984 -1985. Chiar şicorespondenţa mea dinacea perioadă cu I.P. Cu-lianu apare în dosar mo-nitorizată şi transcrisă.Era perioada în care sa-vantul român sprijinea,prin alertarea presei li-

bere occidentale şi a or-ganismelor internaţio-nale, acţiunile politicedisidente ale lui Dan Pe-trescu şi ale „Grupuluide la Iaşi“. Cu siguranţăcă „dosarul Culianu“ dinarhiva Serviciului de In-formaţii Externe conţinedate esenţiale în acesteprivinţe, dar este o ar-hivă care deocamdatărămâne închisă cu şaptelacăte. Dacă prietenulMihai Răzvan Ungu-reanu citeşte aceste rân-duri, îl rog să ajute laelucidarea, fie şi parţială,a acestui caz tragic.

Mai toţi comentatoriiasasinării lui I.P. Cu-lianu consideră că„fosta“ Securitate ro-mână (sau o fracţiune aei ultranaţionalistă, scă-pată de sub control) nuar fi străină de acest asa-sinat, executat într-o pe-rioadă politică extrem defluidă şi de tulbure a so-

cietăţii româneşti (înce-putul anilor ́ 90). Singu-rii care au celebratasasinatul imediat dupăproducerea lui au fost ceide la partidul şi revistaRomânia Mare. Nu esteexclusă complicitatea se-curiştilor cu o organiza-ţie legionaroidă româno-americană. În studiile şiarticolele sale, IoanPetru Culianu era foartesarcastic la adresa „Miş-cării Legionare“, pe careo numea „Garda deLemn“ sau „Ku KluxKlan ortodox“ sau„sminteala legionară“,definită ca fiind „un fe-nomen tipic de funda-mentalism în interiorulreligiei ortodoxe“. Sprelauda lui, Culianu era undemocrat, avea faţă deambele extreme, destânga şi de dreapta,aceeaşi repulsie.

Din cauza deselorameninţări cu moarteala adresa lui semnate de„Fiii lui Avram Iancu“, în1990, la 22 decembrie (odată simbolică), Culianua întrerupt rubrica sadintr-o revistă newyor-keză în limba română. Opublicaţie, „Lumea li-beră românească”, foarteprestigioasă în mediulexilului românesc, cu orubrică (Scoptofilia = îngreacă, plăcerea de aprivi) cu articole viru-lente la adresa regimuluineocomunist, proaspătinstaurat în România laînceputul anilor 1990.Punctul culminant alacestei atitudini contes-tatare a fost atins de I.P.Culianu într-un ampluinterviu acordat Gabrie-lei Adameşteanu şi pu-blicat în revista 22 pe 5aprilie 1991. În plus, în

Asasinarealui Culianu.După 20 de ani.

Eseu

19

nr. 43 � iunie 2011

aprilie 1991, Culianu s-aimplicat cu trup şi sufletîn organizarea primiriiîn SUA a Regelui Mihai,declarat pe atunci duş-man de regimul de la Bu-cureşti.

E inutil să fac acum oprezentare a carierei in-ternaţionale a savantuluiIoan Petru Culianu,ajuns profesor la Unive-sitatea din Chicago, la ca-tedra de istorie areligiilor, care poartă nu-mele maestrului său Mir-cea Eliade. Nu cred că enevoie să prezint nici ex-cepţionala sa operă. Unraft întreg de cărţi stămărturie în acest sens.Meritul revine editurii ie-şene Polirom şi surorii

istoricului religiilor, Te-reza Culianu-Petrescu,care coordonează cu de-osebit profesionalism„Biblioteca I.P. Culianu“.Din anul 2002, a apăruto serie exemplară de 26de volume (în medie,cam 3 cărţi pe an), dintrecare 22 semnate de Cu-lianu (istorie a religiilor,antropologie culturală,studii româneşti, eseuripolitico-civice, nuvelefantastice, romane, co-respondenţă etc.) şi cele-lalte 4 volume scrise dealţi autori despre viaţa şiopera lui Ioan Petru Cu-lianu. În mai 1991, prin-tre hârtiile lăsate pebiroul său, s-au găsit câ-teva proiecte de cărţi pe

care istoricul religiilor leviza pentru publicare înanii următori: „Istoriamagiei, Istoria gândirii”(vol. 1, Religia), „Artacombinatorie a lui Ray-mundus Lullus”, „TheBirth of Infinity: The No-minalist Revolution”,„Tratat de antropologie asacrului” etc. Putem în-cerca să ne imaginămcum ar fi evoluat operalui Culianu dacă viaţa luinu ar fi fost în mod bru-tal curmată în urmă cudouă decenii. Astăzi, lavârsta de 61 de ani, el arfi fost un savant în plinămaturitate, cu o operă deo amploare greu de bă-nuit.

Unul dintre volumele

care urmează să apară înseria „Biblioteca I.P. Cu-lianu“ de la editura Poli-rom va conţine jurnalulsavantului român. Re-vista 22 publică acumcâteva pagini inedite dinjurnalul lui Ioan PetruCulianu, precum şi arti-colul „Viaţa? Un joc!”,care nu a apucat să aparăîn revista newyorkeză„Lumea liberă româ¬ne-ască”, atunci când Cu-lianu şi-a sistat în modintempestiv rubrica„Scoptofilia”. Mulţumescfoarte mult Terezei Cu-lianu-Petrescu pentru afi oferit aceste materialeinedite spre publicare

în revista 22, în douănumere succesive.

George Coandă

A te mărturisi într-unroman cu atingerea dia-rismului este un fapt li-terar cu risc. În acest caz,a eluda căderea în gol,cere autorului care se în-cumetă să atace un ase-menea duct, în afară detalent şi o evidentă pu-tere de a nu se lăsa pradămărturisirilor autobio-grafice fără sens genera-lizator. Nu orice momentde viaţă particulară inte-resează, decât în măsuraîn care poate simboliza/

semnifica o epocă, untimp istoric, o mişcarede spirit într-un sistemsocial dat. Or, privind înacest fel lucrurile, roma-nul lui Corneliu Geor-gescu, „Broscuţa demetal” (Fundaţia Cultu-rală Antaris) este un ex-periment reuşit. Chiarun succes. Pentru că ,autorul , înţelegând cap-cana în care ar fi putut fiprins, a apelat la o for-mulă ingenioasă: a pla-nurilor paralele cuinterferenţialităţi exis-tenţiale.

Folosind acest proce-deu, Corneliu Georgescu

ne oferă prin interme-diul biografiei personale,imaginile în contraste ,în acvaforte, unor epociistorice. Dinainte de1989 şi de după. Desfă-şurarea aş putea spune,este cinematografică, şite ţine cu sufletul la gură,te implică în vortexuldestinal ,iar fragmenteledin „Jurnalul lui CiprianIonescu” şi acele lettersfrom... to...cu dublu sensconferă romanului o ex-celentă deconspirare aunor timpuri- apropo deacea zisă că omul estesub vremuri –Broscuţade metal, jucăria din co-

pilărie care l-a obsedatde-a lungul vieţii prindlaitmotivul simbol almărturisirilor acestea in-delebile . Căci, „Bucataasta de fier, cu inimă dinarc oţelit avea multe încomun cu viaţa decât ce-lelalte jucării (...). Bros-cuţa era imprevizibilă şiasta îl fascina”.

Exact cum este şiviaţa. Astfel că, roman-cierul Corneliu Geor-gescu ni se releva ca uncronicar sui-generis per-suasiv.

Cărţi, idei, sensuri

Corneliu Georgescuşi tentaţia

diarismului

Cronică

20

nr. 43 � iunie 2011

Gigi Stanciu

Motto:„Dacă vei avea aur în sufletultău, în licăriri de aur va strălucitot ce porneşte de la tine”

Nicolae Iorga - „Cugetări’’

Iată cum era caracte-rizat marele savant decel care i-a fost secretar,apoi biograf şi bibliograf,primul dealtfel, cel carei-a dedicat o monografieamplă, pe măsura geniu-lui său, Barbu Teodo-rescu: „Nicolae Iorga eraprivit ca un uriaş al cul-turii naţionale şi univer-sale. Chiar şi statura saera uriaşă, fiind înalt,după cum s-a remarcat,mult mai înalt decât con-temporanii săi. Naturaavusese grijă să-l înzes-treze şi statuar; în plusavea o frunte largă, im-presionant de largă, ca şiochii impresionant desclipitori, fulgerători,prinzând în pupilele lorlumina zilelor de sărbă-toare şi înţelepciuneazeilor atenieni. Toatăfrământarea interioară ageniului îşi făcuse lăca-şul în blândeţea scăpără-toare a privirilor, acu -mulând rigiditatea ştiin-ţei şi puterea tuturor pa-siunilor, înfrânat dedisciplina lăuntrică aidealului ce-l călăuzeşte.Faţa lui albă era înca-drată de o măreaţăbarbă căruntă de profetîntinerit. Era frumos, eramândru, era puternic.Aureola-i de savant te în-demna să-l vezi ca pe unzeu coborâtor din Olimp,statuar şi marmoreean.Şi totuşi era uman, mo-dest, gata de vorbă cuoricine, respectând şi cea

mai umilă fiinţă, pe toţioamenii în mijlocul că-rora trăia şi a ale cărorinterese le apăra”

Pentru contemporaniIorga era un colos, o so-mitate, o capacitate inte-lectuală de neatins, oforţă a gândirii şi a crea-ţiei rar întâlnită. „Nuexistă niciun fel de jenăîn faţa anumitor crea-tori, a unor oameni careşi-au făcut, cel puţin la oanumită vârstă, dovadacapacităţii lor. Poţi ştiicât de multe lucruri, poţidescoperi cât de multeadevăruri, poţi ajungecât de sus în stima elite-lor, nimeni nu reacţio-nează, totuşi, când eştiterfelit, eşti anulat saucalomniat.

Cine a fost mai multcalomniat în ţara româ-nească decât profesorulIorga? Nimic din câte afăcut N. Iorga pentrunoi, nici munca lui, niciprofetismul lui, nici ge-niul lui- nimic nu l-aputut înălţa deasupranoroiului, nu l-a pututimuniza contra atacuri-

lor şi calomniilor. Mă întreb câteodată

ce trebuie să faci în Ro-mânia ca să îţi poţi con-vinge semeniii că ai făcutîntr-adevăr ceva. Şi că arfi o infamie să fii atacat şimurdărit. Cred că orice aiface, e inutil. Acelaşi noroite aşteaptă, ca şi pe cel dinurmă dintre tâlhari.”

Astfel scria în 1934marele istoric al religiilorMircea Eliade într-un ar-ticol publicat în ziarul„Vremea’’ şi destinat pre-zentului pe care îl trăia,articolul însă se dorea a fiparte integrantă a unuivolum ce va fi tipărit pos-tum cu titlul „Profetismromânesc. România îneternitate”.

Este de datoria fiecă-rui român de azi să cu-noască în amănunţimepropria sa istorie, aşacum a fost ea, cu oame-nii ei mari şi oamenii eimici, cu faptele acestora,şi să analizeze obiectivcontribuţia fiecăruia laînscrierea ţării sale îneternitate, pentru că ace-laşi mare istoric din care

citam mai sus, afirma în1935: „Cei mai glorioşi<naţionalişti> nu sunteroii, nici şefii politici,care nu fac decât să con-ducă destinele istoriceale neamului lor. Cei maiglorioşi <naţionalişti>sunt creatorii care cuce-resc de-a dreptul eterni-tatea.”

Aceste gânduri defi-nesc personalitatea ma-relui nostru NicolaeIorga, despre care şi aziunii afirmă că a fost ca şiom politic un diletant,fără a ţine cont de cadrulpolitic intern şi extren,de perioada istorică încare Iorga a activat caom politic, ci doar fă-când bilanţul activităţiisale ca şef de guvern, ac-tivitate destul de scurtă,comparativ cu perioadade activism politic a ma-relui savant.

„Încă din perioadă in-terbelică circula ideeaconform căreia ameste-cul lui Nicolae Iorga înviaţa politică a avut re-zultate dezastruoase atâtpentru ţară, cât şi pentrumarele istoric, distră-gându-l de la activitateaştiinţifică şi întune-cându-i imaginea în rân-dul populaţiei.”

A fi om politic nu în-seamnă doar a de-ţine o funcţie

Nicolae Iorga -omul politic

Activitatea politică a marelui savant a fost su-bînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat îndiscursuri de o mare valoare oratorică. NicolaeIorga a avut o intensă activitate politică încă dela vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a in-trat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinuturmătoarele funcţii: Deputat în Parlament, Pre-şedintele Partidului Naţionalist-Democrat, Preşe-dintele Adunării Deputaţilor, Senator,Preşedintele Senatului, Preşedintele Consiliuluide Miniştri, Ministru de Interne, Ministrul in-strucţiunii publice, cultelor şi artelor, Ministru destat, Consilier regal.

Eseu

�

21

nr. 43 � iunie 2011

importantă înstat, ci şi a orga-niza un partid po-

litic şi a scrie, mai ales ascrie despre direcţiile dedezvoltare necesare pen-tru ţara ta, pentru lumeaîn care ţara ta este parteintegrantă. Şi aceste as-pecte putem să le exem-plificăm deosebit demult în biografia celuimai mare istoric al ro-mânilor, a celui mai pro-lific cercetător alarhivelor, a celui maimare poligraf din culturaromână.

„N. Iorga a scris o lu-crare specială - cunos-cută, de către specialişti,Histoire des Roumainsde la Péninsule des Bal-cans (Albanie, Macédo-nie, Épire, Thessalieetc.), apărută la Bucu-reşti, în 1919 (64 p. - înacelaşi an este tradusă şiîn limba română” din în-demnul şi cu cheltuialad-lui Matei Gherassy");ea venea să ofere opiniacea mai avizată asupraîntinderii geografice şi arosturilor naţional-cul-turale şi politice al tulpi-nilor neamului româ -nesc, într-o perioadăcând - la finele PrimuluiRăzboi Mondial - geopo-litica regională reclamaapărarea intereselor fie-cărui popor din arealulsud-est european: „Exis-tă o chestiune latină înPeninsula Balcanică, şiOccidentul latin nupoate să o uite în mo-mentul când, pe soco-teala otomanismuluimurind, susţine revendi-cările foarte fireşti aleelenismului în Europa şichiar şi pe bătrânul pă-mânt al Asiei.”

Activitatea politică a

marelui savant a fost su-bînscrisă ideilor sale pecare le rostea răspicat îndiscursuri de o mare va-loare oratorică, cele maivehemente şi mai cele-bre fiind create cu ocaziaunor evenimente tragiceale neamului românesc:răscoala ţărănească din1907, participarea Ro-mâniei la primul războimondial, Marea Unire.

„Înfăţişate posterită-ţii cu o serie de antoni-mii, mai ales atunci cândse încearcă o punere înbalanţă a rezultatelorcercetării cu clişeele sen-timentale atât de binesedimentate în conşti-inţa generaţiilor, ideilepolitice ale lui NicolaeIorga transmise şi prinintermediul discursuri-lor parlamentare nu tre-buie analizate în afaracontextului istoric carele-a generat. Recons-trucţia naţională în inte-riorul noilor graniţe de laînceputul sec. al XX-leaa oferit posibilitatea unei„re-inventări” naţionale,generând în acelaşi timpo serie de crize sociale şipolitice. Multe din ideilecare au animat activita-tea naţionaliştilor cultu-rali de la sfârşitul sec. alXIX-lea şi începutul sec.al XX-lea au avut adâncinuanţe conservatoare,discursurile politice alelui Iorga situându-se şiele în aria deconstrucţieimiturilor moderniza-toare şi progresive. Într-o anumită măsură, luptanaţionalistă a lui Iorgavine în susţinerea sfatu-lui dat de Clausewitzcare considera că cel carecâştigă bătălia princi-pală, câştigă şi războiul,Iorga considerând că is-

toria oricărei naţiuni nupoate fi înţeleasă decâtîn cadrul istoriei univer-sale. Conceptele sale a -supra istoriei au generatideea că un naţionalisttrebuie să fie con - ştientde faptul că naţiunea saeste un produs al istorieişi că istoria are caracte-ristici permanente şi ma-nifestări organice”.

Nicolae Iorga a avut ointensă activitate politicăîncă de la vârsta de 36 deani, deşi partidul său nu aintrat în Parlament, caom politic Iorga a deţinuturmătoarele funcţii, înordine cronolo gică: De-putat în Parlament 1907-1938 (la alegerile parla -mentare din 1907 esteales deputat de Iaşi, sin-gurul deputat indepen-dent din Parlament laacea dată); PreşedintelePartidului Naţionalist-Democrat (Partidul Na-ţionalist al Poporului înperioada mai 1924 - 8martie 1925 şi PartidulNaţional între 28 septem-brie 1926 - septembrie1932) Iorga a îndeplinitaceastă funcţie din 23aprilie 1910 până în 8martie 1925 şi din 28septembrie 1926 până în27 noiembrie 1940;

„Naţionalist moderatşi apărător al tradiţiona-lismului rural, NicolaeIorga a considerat că tre-buie să se implice activîn viaţa socială şi politicăa României. Pe 23 aprilie1910, împreună cu Ale-xandru C. Cuza, a fondatPartidul Naţionalist-De-mocrat. Acesta nu a avuto bază electorală demasă. Era perceput ca oformaţiune personală amentorului său, la careau aderat „învăţăcei” ai

săi. Iorga însuşi nu a fostpreocupat să dea parti-dului său o extindere de-osebită. Întrebat cereprezintă formaţiuneasa politică, savantul arăspuns: „Paltonul, pălă-ria şi bastonul meu suntpartidul”! PND repre-zenta interesele uneipărţi ale intelectualităţiicu convingeri democra-tice, precum şi a unor ca-tegorii ale micii bur -ghezii rurale şi urbane.Un accent deosebit sepunea pe culturalizareamaselor şi pe factorulmoral, considerat de Ni-colae Iorga ca decisivpentru evoluţia Româ-niei. În programul parti-dului erau înscrise dezi -derate ca expropriereatuturor moşiilor maimari de 100 de hectare,impozit progresiv pevenit, descentralizareaadministrativă, lărgireadreptului de vot şi asu-pra femeilor”

Iorga a fost de ase-menea: Preşedintele A -dunării Deputaţilor înperioada 9 decembrie1919 - 26 martie 1920;Senator în 1939; Preşe-dintele Senatului în pe-rioada 9 iunie 1939 - 13iunie 1939; PreşedinteleConsiliului de Miniştri înperioada 18 aprilie 1931 -31 mai 1932; Ministru deInterne în perioada 18aprilie 1931 - 27 aprilie1931 (ad-interim); Mi-nistrul Cultelor şi In-strucţiunii Publice înperioada 18 aprilie 1931 -31 mai 1932; Ministru destat în perioada 10 fe-bruarie 1938 - 30 martie1938; Consilier regal înperioada 30 martie 1938- 5 septembrie 1940.

Va urma

***

�

22

nr. 43 � iunie 2011

Eseu

Dan Caragea,Spania

Atât cât memoria numă înşeală, nu cunosc înistoria artelor vreun ar-tist în a cărui geneză sănu se afle sâmburele ză-mislitor al unui alt artist,ca sămânţă de inspiraţieşi mugur estetic interior.Începutul oricărui crea-tor este în parte epigo-nic, în parte gest aldesprinderii de maestru.Nu putem fi înnoitori,fără să trecem prin cazna„exerciţiilor de admira-ţie”, iar cine crede al-tminteri, este orb sau seminte pe sine.

Universul ideatic alMarei Athanasios îşi areoriginea în „Umanogra-fia” lui Romeo Niram. Închip asumat, două dinfotografiile sale suntpropuse ca verigi expli-cite de legătură cu operapictorului. Dincolo deaceste „replici”, se des-chide o lume în care mis-terul feminin, umbraaccentuată, lenjeria, as-cunderea chipului, inti-mitatea închisă îngestualităţi efemere, ne-grul şi roşul, instanta-neul fotografic suntelemente care ne permit

reflecţii comparative. Să privim însă mai cu

atenţie ceea ce, inevita-bil, îi desparte. Aş spuneca, în mod hotărât, se-xualitatea privirii. Cor-pul feminin a fost, înarte, o creaţie a masculi-nităţii. În vremurile mo-derne, artiştii care s-auapropiat de cea mai tul-burătoare temă plastică(i-aş zice arhitemă) auavut de răspuns multorexigenţe culturale, este-tice şi psihologice deopo-trivă. Cum nu existăingenuitate şi nici natu-ralism în modernitate,artistul şi-a premeditatascunderea şi dezvălui-rea, seducţia şi limita pu-dorii, canonul şianticanonul, intimitateaşi convenţiile psihologiceale vremurilor.

Privirea femeii asupracorpului feminin (meta-foră perfectă a oglinzii)este recentă şi, poate deaceea, ar merita să stă-ruim asupra ei. Mara At-hanasios îşi alege douămodele (dintre care unuleste automodel) care setopesc abil într-o viziuneunică: corpul tânăr,aproape adolescentin, cupielea de culoarea grâu-lui copt, expunând cupredilecţie spatele, ume-rii, braţele, genunchii.Alteori, privim ghemuiride „cuminţenii ale pă-mântului”, în care trupulse adună, fetal, înspresine. Corpurile ei, adesea

dinamice, se dezvăluie capromisiune în afara spa-ţiului instantaneului fo-tografic. Oare de ce ?

Cred ca avem de-aface aici cu evitarea deli-berată a dezvăluirii decare timpul nostruabundă. Imaginarul co-lectiv se confruntă azi cuo proliferare a nudului,de la anorexicele corpuricare defilează pe pasare-lele de modă, la mode-lele care publicitează,într-un joc de tranzacţiial seducţiei, produse cos-metice şi parfumuri, lacele siliconate, care satu-rează media de la apariţiierotice până la porno-grafie. Mitul frumuseţiifeminine, ca ţintă a do-rinţei masculine, este as-tăzi dispers, deformat,

anticanonic şi profundsexualizat. De aceea, bă-nuiesc că mesajul expo-ziţiei constă înrespingerea acestui uni-vers de transformareobiectuală, excitantă, acorpului. Mara Athana-sios ne readuce blânde-

ţea privirii naturaliste, aarmoniei juvenile, a su-blimării dorinţei în plă-cere estetică.

În pofida unor ine-rente stângăcii tehnice,nu pot să trec neobser-vată o altă calitatea foto-grafei: rezistenţa la ispitacontrafacerii electronice.Este important, măcar ladebut, ca un artist săaibă curajul expunerii„sărace”, înainte poatede a-şi croi, cu deplinălimpezime, drumul.

Un drum pe care i-ldoresc tenace, ambiţiosşi creator, mereu atentăla marea „umbră” a pic-turii, cu care fotografia,ca nimeni alta, se mă-soară, conştient sau in-conştient, de mai bine deun veac încoace.

MaraAthanasios

23

nr. 43 � iunie 2011

Cronică

Al. Florin Ţene

Poezia lui George Li-xandru din cele două vo-lume amintite în titlulacestei cronici, apărutela Editura Antares, Ga-laţi, 2009, şi respective2010,( volum în tradu-cere bilingvă; în francezăde Paula Romanescu şiengleză de Petru Ia-mandi ), având prefeţesemnate de Dan Cristeaşi Viorel Ştefănescu neredecoperă un poet ce-şipune întrebări asupraexistenţei şi tot el răs-punde prin transfigurăricontrolate de reflecţia lu-cidă turnată în metaforesurprinzătoare.

George Lixandru estedotat cu judecata gravi-tăţii şi a încrederii supe-rioară în rolul messianical poeziei.Obsedat de hi-mera profunzimii, de ră-dăcinile arhietipale alefiinţei, poetul desfideexistenţa amorfă şi deri-zorie, sondând perma-nent misterul ancestralşi idealul classic al omu-lui, răstălmăcind apa-renţele pentru a descifrafilonul spiritual:”Învăţ săOrdonez haosul/ îm-blânzind acul busolei/ cuo rază de suflet.//Învăţsă răsfrâng în oglindă//olume/de dincolo de noriide ceaţă. “ ( Ţărâna orbi-

lor-Învăţări),în timp ceîn celălalt volum, apărutdupă un an, universal liridin “Cer înclinat “, esteîntemeiat pe simboluriale purificării şi renaşte-rii spirituale prin cuvântşi rugăciune:”Neamurilemele au fost şi mi-aurămas cuvintele/SoraRugăciunea mi-a dictatpoemele./Apele în caream înotat/ au fost maimereu tulburi/ iar neli-niştea din mine/ n-amştiut niciodată/ de undevine.“( Cer înclinat- Pro-prietarul de drept al ru-găciunilor).

Simţul visării funcţio-nează ca un barometruîn lirica lui George Li-xandru şi, când desprin-derea devine dureroasă,ea e sprijinită de proiec-ţii ale realităţii: “cum sămă mai lecuiesc/cândtalpa ţării mele/ aputre-zit,/ când sufletul îmieste tot mai sărac/ şi-

minciuna/ a prins rădă-cini/în toate limbilelumii/ iar pământul stăcu gura căscată!”(Ţărânaorbilor - Atâta cunoaş-tere), spre deosebire deaceasta în volumul apă-rut în 2010, dezorienta-rea poetului ajunge laexplorarea universu-lui”unde postori pos-tmoderni/ construiesc/forma cibernetică a nou-lui rai“ (Cer înclinat-Raiul cibernetic ).

Unele poeme din am-bele volume sunt dedatehistrionismului, îmbi-nând în chip natural re-gistru ludic cu substratullui grav şi reflexiv. Poe-tul se exprimă printr-unermetism al imaginilor,provenit din condensa-rea la maxcimum a sin-taxei.Are capaciatea de ada carnaţie obsesiilormetafizice, apurificăriifiinţei prin cuvânt prinasumarea integrală a

existenţei şi prin parcur-gerea diferitelor ipos-taze. Eul poetic aretenacitatea voluptăţii în-trebărilor pe care şi-lepune. El pune în dubluregistru condiţia sa deom , de poet ce”n-a fostpregătit, Doamne/să tră-iască printre oameni“.

Viziunea personală,aţâţată de pulsiuni tu-multoase, este indiscuta-bilă şi ea poate fi sesizatăîntâi de toate în felul dea se raporta la realitate.Experienţa e o epuizarecompletă a trăirii cu élanvizionar şi implicare me-todică, prin exaltarea re-sorturilor vitale.Lacapătul celor două vo-lume de poezie, autorul eun altul, o fiinţă tră-gându-şi seva vitalădin”Ţărâna orbilor “ subun”Un cer înclinat “,adică un poet de înaltăvibraţie, convingător întoate privinţele.

Starea poeziei lui George Lixandruîn volumele „Ţărâna orbilor“ şi

„Cer înclinat“

Ge

org

e L

ixa

nd

ru

24

nr. 43 � iunie 2011

Bucurieşi invidie

Vavila Popovici,SUA

Viaţa noastră este unamestec de frumos şiurât, iar noi suntem în-zestraţi cu calităţi şi de-fecte. Dacă am puteaprivi sufletul nostru aşacum ne privim trupul,am putea vedea toateacestea, dar fiindcă sun-tem privaţi de acestdrept, obligaţia noastrăeste de a le descoperi şi alucra pentru dezvoltareacalităţilor şi diminuareadefectelor. Nu în zadarau strigat de-a lungultimpurilor filosofi şi teo-logi : „Cunoaşte-te petine însuţi !”. Numai prinautocunoaştere neputem modela viaţa sprebine. Nu este un lucruuşor de a te cunoaşte petine însuţi, fiindcă multesunt ascunse în sufletulnostru şi multe tindemsă le ascundem, dar tre-buie încercat. Unii dintresemeni se supraapre-ciază, alţii se subapre-ciază. Trebuie să ştimcum suntem în realitate,să căutăm cântarul dinsufletul nostru, să vedemce avem de pus în ba-lanţă şi pe baza unorreale capacităţi sau de-fecte, să putem a neschimba, a adopta înfinal un comportamentplăcut nouă, plăcut celordin jurul nostru, plăcutlui Dumnezeu. Cu altecuvinte, un mod maiprofund al înţelegerii,

poate duce la ascensiu-nea sufletului, aici, pepământ. Mi-au plăcutafirmaţiile unui Sfântîntr-una din cărţile sale:„Dacă vrei să ajungi la li-bertate prin revoluţie, fămai întâi revoluţie întine însuţi; şi te vei în-credin¬ţa apoi că toatecelelalte revoluţii sunt deprisos. Dacă vrei săajungi la libertate prinrăzboi, porneşte maiîntâi război împotriva taînsuţi; şi dacă vei duceacest război la bun sfâr-şit, atunci te vei convingecă toate celelalte răz-boaie sunt de prisos.”

A vedea ceva frumosşi a dori să distrugi doarpentru că nu poţi obţineacel frumos, nu e o atitu-dine pe care s-o putemaccepta. Să vezi că celă-lalt are şi este mai presusde tine, să abandonezilupta cu tine însuţi, să nuvrei să-ţi cunoşti calită-ţile şi să te bucuri de ele,să nu le fructifici, şi săîncepi a-ţi transformafrustrările în invidie, nueste o soluţie rezonabilă.Eşti „mic” de statură, deexemplu, şi nu te împacicu ideea că nu mai poţicreşte. În loc să teopreşti la admiraţie pen-tru cel înalt, parcă îţivine să-i retezi capul !Uiţi că de multe ori„esenţele tari se ţin însticluţe mici”, îţi negli-jezi calităţile, uitând căDumnezeu a dat talanţifiecărui om, importantfiind să le conştientizezi,să le poţi dezvolta şi sănu le „îngropi”.

Dacă stăm şi ne gân-dim bine, invidia începecu dorinţa de a avea ceeace de fapt nu poţi să ai,nu poţi să fii sau să devii.

Nu vrei să vezi că ai altecalităţi (însuşiri) şi nici săaccepţi că ai defecte pecare trebuie să le corijezipentru a te înălţa; oteamă, o nesiguranţăapare în sufletul tău, cănu vei reuşi să atingi acelideal, nu şti să alegi dru-mul, te încăpăţânezi, teînciudezi, te înveninezi şiîncerci să-l distrugi pe celpe care începuseşi, poate,prin a-l admira; demolezisingur sau îi antrenezi şipe alţii în acţiunea distru-gătoare; alteori din laşi-tate transferi cu abilitateacţiunea altora, după ce i-ai înveninat, şi „ scoţi cas-tanele din foc cu mânaaltuia”, cum s-ar zice. Bi-serica noastră exempli-fică viaţa SfântuluiŞtefan, întâiul mucenic alDomnului Iisus, invidiatde farisei pentru înţelep-ciunea sa şi harul vorbi-rii, condamnat la moarteprin lapidare (ucidere cupietre). Invidiat a fost şiIisus Hristos, dat pemana lui Pilat şi în finalrăstignit pe cruce. Aşaprocedează şi astăzi mulţişi aruncă cu „pietre” însemeni, pietre fiind şivorbele urâte sau strigă-tele disonante, bârfa, cle-vetirea, defăimarea,dispreţul, privirea duş-mănoasă, lovirea fizică.

Invidia este o boalăde care suferă mulţi, darca orice boală, nefiindgenetică, ea poate fi le-cuită. Este o problemăde mentalitate, de stilulîn care vrei să-ţi trăieştiviaţa în urma autocu-noaşterii, a educaţiei pecare ţi-ai format-o sau aiprimit-o, a experienţeipe care ai dobândit-o.Nu poţi trăi toată viaţaghidându-te după pro-

verbul: „Să moară capravecinului !” Oamenilordin jurul tău le poţi ex-pune frustrările; se poategăsi o soluţie pentru a tedebarasa de acea frus-trare, înainte de a ajungela invidie.

Amintesc noua vi-ziune asupra alegeriiconducătorilor: Sunt ex-cluşi cei duri, egoişti, in-vidioşi şi acceptaţioamenii generoşi, ener-gici care ştiu să-şi mode-reze energia, fapt cares-ar datora educaţiei, oa-meni cu comportamentmodest, nobil, oamenicare să asculte ideile ce-lorlalţi şi împreună cu eisă ia decizii. Ştim foartebine ce s-a ales cu ome-nirea atunci când a fostcondusă de oameni or-golioşi, invidioşi care şi-au impus punctul devedere prin forţă. Astăzise vorbeşte despre o ca-litate necesară conducă-torilor, cea a Inteligenţeiemoţionale, adică a înţe-legerii şi gestionării pro-priile emoţii, aînţelegerii celor din jur, acreării de relaţii armo-nioase la toate nivelele, aputea face faţă stresuluişi frustrării, a fi flexibil şiadaptabil la schim-bare. Această com-

Eseu

�

25

nr. 43 � iunie 2011

petenţă emoţio-nală se spune că

este mai importantădecât abilităţile tehnicesau intelectuale. Cum s-o numim altfel decât stă-pânire de sine, putere dereflecţie, dorinţă de ar-monie şi bucurie?

În data de 29 aprilie aavut loc un evenimentdeosebit, plin de strălu-cire, nunta PrinţuluiWilliam cu fata dinpopor Catherine Middle-ton, o nuntă de poveste,cu prinţi, prinţese, regi,regine, cavalerie şi hainede paradă strălucitoare.Acest eveniment a făcutdin Londra centrul aten-ţiei lumii întregi. Am ur-mărit cu sufletul la gurăîntregul eveniment. Me-saje de susţinere şi de fe-licitare au fost adresatecuplului princiar dinmomentul anunţăriiacestei căsătorii, doveziale iubirii, admiraţiei,respectului din parteapoporului. Uralele şiaplauzele care au însoţittraseul cuplului au fostde asemenea dovezi alebucuriei. Cerul a fostlimpede, albastru, soa-rele a luminat hainele di-vers colorate aleinvitaţiilor, binecuvân-tând parcă acest eveni-ment, oamenii au fostsenini, răbdători, iar să-

rutul mirelui şi al mire-sei în balconul reginei afost un gest spontan deiubire, făcut cu mode-stie, eleganţă, un simbolal unirii, dăruit unul al-tuia dar şi lumii întregi.Iar în momentul în carePrinţul i-a pus inelul îndeget, cred că fiecaredintre ei au purtat îngând visul de dragoste,dorind ca el să nu sestingă niciodată, fiindcăacest vis este esenţa vie-ţii de familie, fără decare viaţa nu ar avea niciun farmec. Şi a luat-o demână şi parcă-i citeamgândurile frumoase: „Tevoi duce în lumea mea,vom călători în luminasoarelui şi-i vom adăuganoi raze; te voi duceacolo unde nu ai maifost, unde nici nu ai visatsă ajungi vreodată şi îţivoi spune cuvinte pe carenu le-ai mai auzit; te voiînvăţa să mergi alăturide mine, să fim amândoila bine şi la rău…” Dum-nezeu să le călăuzeascăpaşii şi să rămână veşnicla fel de îndrăgostiţi!Sunt convinsă că mulţitineri care au văzut acelsărut, vor încerca să-limite! Multor tineri, înacele momente, li s-atransmis acest vis fru-mos al căsătoriei! Totul afost înălţător ! Nespus de

frumos ! Regina Elisa-beta a II-a a avut partede aceste binemeritatemomente de bucurie laonorabila sa vârstă.

Imediat au apărut di-verse articole şi comen-tarii, unele elogioase,altele în care oamenii,uneori sub anonimat şi-au exprimat invidia. Einu au înţeles că doar dinpunct de vedere spiritualsuntem toţi egali, că toţimerităm iubire şi toţitrebuie să învăţăm să odăruim şi să o primimfără condiţii; că trebuiesă acceptăm în sufletelenoastre această starematerială diferenţiată;că putem crea egalitateapornind de la gândul căeu şi celălalt suntem lafel de importanţi şidemni, fiecare cu poziţiaşi rostul său în aceastăviaţă. Deosebirea nu tre-buie să alimenteze neîn-ţelegerea, ci să susţinăpacea şi toleranţa. „Ta-lanţii” nu ne sunt distri-buiţi în mod egal..Dumnezeu ne explică ra-ţiunea împărţirii acestordaruri : „Eu împart vir-tuţile atât de diferit încâtnu dau totul fiecăruia, ciunuia una, altuia alta.Unuia îi dau mai ales iu-birea, altuia dreptatea,altuia smerenia, altuiacredinţa vie. Şi aşa am

dat multe daruri şi ha-ruri de virtute, spiritualeşi vremelnice, într-o di-versitate atât de mareîncât nu am împărtăşittotul nici unei persoane,pentru ca voi să fiţi obli-gaţi astfel la caritate uniifaţă de alţii. (...) Am voitca oamenii să aibă ne-voie unii de alţii şi să fieslujitorii mei în împărţi-rea harurilor şi darurilorprimite de la mine”.Dacă nu ar fi aşa, ar maiavea viaţa farmecul di-versităţii? Să ne bucu-răm deci pentru tine re-ţea lor celor căsătoriţi,pentru frumuseţea lor,pentru buna organizareşi transmitere a eveni-mentului, pentru evlavialor în faţa Altarului Bise-ricii, să dorim o viaţă feri-cită cuplului princiar şi săsperăm în acea fericire!

Închei spunând că in-vidia este un păcat decare trebuie să ne păzim,să nu-i deschidem uşa,ştiind că răul îşi caută cuşiretenie uşi de intrare.Biblia ne vorbeşte desprecele şapte Păcate deMoarte: Mândria, invi-dia, iubirea de arginţi,desfrânarea, lăcomiapântecului, trândăvia şimânia: „Invidia esteprietenul Satanei; invi-diosul se hrăneşte cu ne-fericirea aproapelui său.”

Neliniştepe hartă...

Nicolae Nicoară Horia

Iarăşi e nelinişte pe hartă,

Stau mai-marii Zilei să ne-nveţe,

Stau mai-marii Zilei şi ce ceartă

Cum să mintă Ţara pe judeţe!

Ţara asta nu-i un tort anume

Din care tai felie după plac,

Din Cer mă strigă morţii ei pe nume,

În Versul meu durut nu pot să tac!

Mihai Întâi la Mănăstirea Dealu,

Domnul Cuza din Moldova dragă,

Cum freamătă din rădăcini Ardealu’-

Unirea noastră vă rămâie-ntreagă!

Din inimă cuvintele mă ard,

Cum poate mâna mea să nu le spună?

Nu vă jucaţi cu Ţara billiard,

Cine împarte vânt, furtuni adună…

……………………………………

Iarăşi e nelinişte pe hartă,

Stau mai-marii Clipei să ne-nveţe,

Stau mai-marii Clipei şi se ceartă

Cum să fure Ţara pe judeţe…

***

�

26

nr. 43 � iunie 2011

Adrian DinuRachieru

Credeam că Floren-tina Loredana Dalian,interesată obsesiv de„cotloanele sufletului”,exersându-se dezinvoltpe spaţii mici (ca do-vadă, palmaresul scriito-ricesc) va ezita să atacegenul romanesc, cerând,se ştie, oase tari. Iată căo face totuşi, deşi carteade faţă nu e chiar roman(în sens canonic). Şi con-templând declinul genu-lui epistolar în erainternautică, ea, cu tim-bru confesiv şi înclinaţiemonologală, ne pune înfaţa unor scrisori netri-mise (poate că un alttitlu era mai potrivit!),

provocând, de fapt, dia-logul cu sine, încercând arecupera parfumul epis-tolar (ca irepresibilă do-rinţă de comunicare). Şide comuniune, bineînţe-les! Ca deobicei, în pro-zele d-nei Dalian suntexaminate „sub lupă”destine frânte, invadatede tristeţe, momente dederută, destrămarea fiin-ţei etc., protagoniştiiaflând că fericirea „e sin-gura cosmeticală care dărezultate”. Şi care se plă-teşte cu lacrimi. Scriso-rile din acest volum nuconstituie, de fapt, moto-rul narativ; sunt lungidepoziţii, lucide şi senti-mentale, altoite pe su-portul unui scenariu alpribegiei (nomadismulromânaşilor, căutândîmplinirea pe alte melea-guri), vădind însă poten-ţialul prozastic alautoarei.

Dacă e să facem niţicăteorie va trebui să rea-mintim că pentru esteti-cianul şi filosoful M.M.Bahtin orice întâlnire /înţelegere este dialogică,înzestrând pe celălalt cu„voce”. Am putea chiarafirma că voinţa de pu-

tere a supraomului luiNietzsche a devenit azivoinţă de dialog, într-osocietate mediatică, su-ferind mai degrabă deexces comunicaţional.Dar, ne întrebăm, dialo-găm cu adevărat? Îl înţe-legem pe cel de lângănoi?

Dureroasa întrebare ofrământă şi pe Ilinca,profesoară şi transla-toare, voiajând spre Ita-lia, chemată de mareaiubire (dr. Mihnea Ra-dian), eroina acestui„roman”. Prilej pentruautoare de a descrie cur-sele lui Nae, fauna celordoritoare să-şi câştige„existenţialitatea” (arspune Ligia, sau alte„pupeze” interesate de aagăţa italieni perverşi),purtând stigmatul pros-tituţiei. Protagonista căr-ţii, după o despărţire(brutală) de Sabin La-daru, speră că pedantulşi perfecţionistul Mihneaeste omul sortit, lepă-dând „zorzoanele mes-chinăriei”. Va cercetacaietele doctorului (con-ţinând scrisori neexpe-diate) şi va încerca săafle „rolul” enigmaticei

Lăcrămioara. Îndoiala seinsinuează, emoţiile, in-certitudinile şi chiar cer-turile fisurează „cuplul”,provocând finalmenteînstrăinarea.

Nu e cazul de a dezvă-lui textura epică. Analizapsihologică este, neîndo-ielnic, punctul forte alscriitoarei (inginer deprofesie), străină însă desofisticatele ingineriitextuale. Bună observa-toare, cum spuneam al-tădată, ea coboară încotidian, ia pulsul vieţii,interesată de gestul mă-runt, insignifiant. Cuurechea ciulită vădeşte oremarcabilă stăpânire alimbajelor; oralitatea eseducătoare, decupajeleepice sunt colorate senti-mental, cutreierate de unfrison nostalgic şi asor-tate cu un binevenit pig-ment ironic (şi chiarautoironic). Iată, aşadar,premisele unei cariere desucces în tagma scriitori-cească. „Expertiza” noas-tră, negreşit prietenoasă,mizează pe ascensiunead-nei Dalian, capabilă,sunt convins, de marisurprize...

Cuvânt de însoţire

FlorentinaLoredana

Delian

Ochiule, plânsuleOchiule, plânsule,De ce mă respiri, de De ce mă conspiriPână miercuri, sau până marţi?Până marţi nuMai avem apă(astfel scrie, astfel scrie pe-o bucatăde hârtie, la intrarea în vecie)!Nemişcarea are formeGânditoare şi enorme,Repezite, şi se vedeFebra ei, ce se repede,Febra ei şi scuturarea

Coamei sineluiDe jertfe.Mai apoi, îmi bei căldura- ochiule, plânsule,-Căldura şi uităturaCe îţi văd speranţeleCu toate chitanţele...

Acoperiţi cu viaţă

...dar gândul meu cântă frumosŞi râde el şi plângePe râul aspru, nemilos,Care cu dor îl frânge...

Cum gâtul său cu stele eÎmpodobit în ceaţă,Nu sângele, nu sângeleDin aur mă răsfaţăŞi nici secretele veniriCe ploi şi flori secretăPrin trestii mari, în ritmuriNumirea, în egretăn-o-ncred, - până ce-aproapelemeu naos nu mă-nghitesub ramura şi-agapelecu înserări subite...înveşnicit în sine edoar timpul, ce ne-nvaţăsă fim, în gândul limpede,acoperiţi cu viaţă.P

oem

e d

eIo

an S

uci

uCronică

27

nr. 43 � iunie 2011

Lucian Gruia

Volumul poetei Flo-rica Bud, STINDARDULDORINŢELOR, însoţitde o bibliografie bineve-nită şi de o postfaţămarca Gheorghe Gri-gurcu, apare în ediţie bi-lingvă, traducerea înlimba albaneză fiindsemnată de neobositulfilolog Baki Ymeri.

Placheta cuprindedouă capitole, primul,fără titlu, transfigureazăliric efectul psihologic alculorilor, al doilea, cro-şetează pe brocartul tim-pului efemer şi alcotidianului anost, iubi-rea necondiţionată a fe-meii ofrandă. Considercă din ultimul capitolputem decupa un ciclu alpoemelor dedicate unorpersonaje istorice sauimaginare, toate înce-pând cu prima literă a al-fabetului.

În primul capitol, cu-lorile nepastelate sânge-rează metalic în„Refluxul aurului sangvi-nic.”

Albul inocenţei de-vine ţipăt în faţa maltra-tării naturalităţii: „Nubombei atomice cu sili-

con! / Ţipătul alb / Ţâş-neşte din izvorul vieţii /Ascuns cu stângăcie stu-diată / sub sânul meustâng / Mare / Iubitor detalanţi.”

Mutilarea corpului fe-minin în vederea obţine-rii formei ademenitoarecerută de modă e văzutăca un harakiri planificat:„Fac al doilea transplant/ cel bordo / recompensarecompenselor / Avizatprioripost / de îngerul ce

încă mă opăzeşte / Devini şi drepturi cedecad.”

Verdele devine atri-butul dragostei păgâne,virile; violetul e cochet;roşu regal.

Capitolul Ana şi unnume reprezintă un felde corn al abundenţeidin care iubirea se re-varsă neîngrădită, ca ochemare cu atât mai ade-menitoare cu cât însin-gurarea poetei devine

mai accentuată: „iu-beşte-mă perrito precipi-tato / bifând la perfectulsimplu menirea / ce nedesparte trupul de su-flet.”

Iubirea, în poezia Flo-ricăi Bud, izbucneşte cuforţa nestăvilită a incon-ştientului speciei:„alintă-mă om aflat la în-ceputuri „; „iubeşte-măîn strict regim de ur-genţă / chiar fără prelu-diu ştiu ce-i dorinţa /ţinută-n bolduri sute /pe resturi dea.de.ne.uri.”

Stilistic, versurile ma-ramureşencei FloricaBud, produc scânteileţâşnite din lovirea pietrecu cuţitul specific locui-torilor zonei. Iată câtevadintre acestea: „gânduritermite”; „străjer ara-mic”; „glugă de ploaie”etc.

Senzorialitatea tactilăa acestei poete pătimaşeeste înnăscută/pres-crisă: „Când celelaltepatru ursitoare neclintite/ Mi-au dat prinos da-ruri / prea lulte trupeşti/ În plin declin şi crizăhaotic bimilenară.”

Florica Bud surprindemereu prin originalitate.

Florica BudStindardul dorinţelor

Flamuri deshirave

Rătăciri de luciditate (I)poem de Mihai Ardeleanu

Sclavia nevăzută a sufletelor noastre,Conduce prin patimă viaţa de om,Libertatea spiritului se-ascunde-n locuri sihastre,În marile urbi, Iadul e majordom.

Carnea noilor născuţi, acum vibrând de lumină,Se va-nmulţi pe osul, din ce în ce mai lung,Iar într-o bună zi, întunericul prelins de pe retină,Le va ucide sufletul, născând un vuiet prelung.

Termite flămânde şi lacome de carne,Ne mişcăm febril în fiece clipă a vieţii,Suntem asemenea acelor hoarde bastarne,

Ce noroiau cu copita roua dimineţii.

Pacea-i conceptul din care se naşte războiul,Slăvim lumina zilei, dar iubim întunericul nopţii,Din mama ţărână şi pura rouă, făurim zilnic noroiulŞi ne văităm scăldându-ne-n el, de fatalitatea sorţii.

Paradoxuri năuce într-o lume de gheaţă,Ne ciocnim între noi, sloiuri cu sloiuri,Cautând s-aprindem foc, din scântei de speranţă,În care topi-vom eurile noastre, pe-altare de domuri.

EpilogFire de praf într-o universală clepsidră,Ne mişcăm ordonat către cădere-ancestrală,Vom deveni repaus pe-o dună-mpietrită,Aşteptând absoluta judecată finală.

Cronică

28

nr. 43 � iunie 2011

Melania Cuc

Volumul de prozăscurtă PODUL SUSPEN-DAT, semnat de SuzanaDeac, şi apărut în 2011,la Editura Transilvaniadin Baia Mare, are girulProiectului CITITOR DEPROZA şi Republica Ar-telor, cu sediul la Lon-dra.

Coperta fiind sem-nată de Maia Martin.

Criticul literar Virgi-nia Paraschiv, într-o pre-faţă, care beneficiază detoate ingredientele decare numai un profesio-nist ca domnia sa, dis-pune, îi face lucrării, oprezentare la obiect,schiţând în tuşe fine şiportretul scriitoarei.

,, Suzana Deac ofi-ciază ca prozator în volu-mul Podul suspendat, unritual de exorcizare afantasmelor morbide, in-duse de ,,programatorulde suflete,, - accidentalultraumatizant sau duratacleioasă a cotidianuluicenuşiu,,.

Modestă, ca o privi-ghetoare care îşi cu-noaşte valoarea lirică,Suzana iese în luminilerampei literaturii con-temporane doar cândare ceva a spune, cândimaginile şi ideile sale decreator autentic au ajunsla maturitate, deţinesenţa comunicării. Su-zana nu este o feministăutopică, nu este luptăto-rul care se aruncă înarenă pentru ca mai apoi

să-şi descrie aventura.Ea este observatorul in-teligent, tenace şi careştie să decanteze sterilulde diamantele care, încazul de faţă, devin lite-ratură.

După mai multe vo-lume scrise în limba ro-mână şi în limbamaghiară, cărţi de bele-tristică, dar şi de specia-litate (cu accente înpsihopedagogia persoa-nei) Suzana Deac revinepe piaţa de carte cu unvolum de proză scurtădeosebită. Lecţii deviaţă!

Într-o perioadă încare creaţia literară de-păşeşte cu mult numărulcititorilor de carte, unautor care ştie să-şialeagă subiectul va reuşisă se evidenţieze, să sebucure de recunoaştereapublicului larg, dar şi deaprecierile criticilor.

Nimic nou sub soare!Şi totuşi, Suzana Deacreuşeşte să evadeze dinlocul comun printr-otranscedere aproapegeografică, prin parale-lisme de stări şi situaţiila limită, - tot motivebune pentru a susţine unscris cu tentă firesc, fe-minină, dar care este du-blată de persectiva pecare i-o impune, prag-matic, obiectiv, psiholo-gul.

Folosindu-se de darulliterar hărăzit de Sus,adăugând travaliuluicreativ ştiinţa psiholo-

giei omului modern, au-toarea face în PODULSUPSENDAT un exerci-ţiu de decuplare de la,,tihna,, spre care ne îm-pinge tot mai mult con-fortul cotidian (maşina,televizorul etc). Neobligă să gândim, să neredefinim, să ne regăsimîn situaţiile speciale,pentru a deveni partedin personajele sale.

Lumea prin care ,,co-trobăie,, după Artă, estelumea pe care o trăimlaolaltă sau separat, fa-milia, concetăţenii, prie-tenii virtuali - cunoscuţiişi necunoscuţii. Ştiriledin massmedia, preluatela cald şi procesate maiapoi, până devin Operă,- sunt alt material deconstrucţie pentru car-tea de faţă, autoarea semişcă firesc într-un con-glomerat de acţiuni pecare îl transformă înproză de calitate.

Femeia ca entitatecare, cândva a fost unacu bărbatul, constituiede-a lungul cărţii, un soide placă turnantă, - cândfrivolă, când responsa-bilă, frumoasă, comple-xată ... Expusă ca într-ovitrină , - dar întodeaunaîn relaţie existenţială cubărbatul. Despre aceastărelaţie, dintre sexe, aşacum o readuce pe tapetSuzana Deac, prefaţa-roarea cărţii, VirginiaParaschiv, spune: ,,Ero-sul subtil şi spiritualizatîşi face simţită prezenţa,

El şi Ea, contopiţi maidegrabă în tensiuneastării (....)”.

Dincoace de lumeaplăsmuită în carte, por-nind de la umbra firuluide iarbă, trecând prinAlpii Elveţiei, la Techir-ghiol etc... prin tot atâtealocaţii care pot fi atinse,- există o realitate crea-toare, în care autoareacaută aproape întot-deauna iubirea. Dra-goste şi durere! Douăfaţete ale aceeaşi mo-nede. Liniştea de di-nainte de furtună, maiapoi, dezastrul.

Între cele două, stăfirul insignifiant al unuipăianjen, ce se numeşte:Destin.

Fiecare scriere dincarte este o poveste, aretâlc şi o citim cu plăcerepentru că, lumea însăşieste o poveste fără înce-put şi sfârşit, pentru cănoi toţi facem parte dinaceastă Poveste. Ceea cene rămâne în urma lec-turii, este definitoriupentru omul modern.

Suzana este un fin ob-servator al societăţii du-blat de naratorul deexcepţie. Are stil şi nu searuncă în vâltoarea des-făşurării epicepână când nu

,,Podul suspendat” sau...Jonglând pe firul unui păianjen

Cronică

�

29

nr. 43 � iunie 2011

simte că acolo estepunctul, în care seintersectează im-

aginile de care are ne-voie, pentru ca scrisul eisă aibă acţiune, culoare.

În proza aceastaexistă şi eşantioane ine-dite de stări psihologiceclasice, dar şi spaţii obiş-nuite, prin care, de obi-cei, trecem zilnic cuindiferenţa omului gră-bit să ajungă acasă.

Pagină după pagină,PODUL SUSPENDAT nelasă să înţelegem că noisuntem doar acrobaţii,care facem spectacol,fiind prinşi de firul sub-ţire al unui păianjen.PODUL SUSPENDATeste istoria individului,care află că este la mânaDestinului, că lupta sa

este inegală şi că drumulnostru contează maimult decât destinaţia.

Prin tehnica perso-nală, de redare a emoţii-lor umane, Suzana Deacmerge în echilibru per-fect,- îmbinând sensibi-litatea poetei cuatitudinea frustă a pro-zatoarei.

Iată un demers literarde calitate certă şi unde,ea ştie foarte bine, cândsă treacă de la starea debeatitudine a fericirii lastarea de ,,avarie,, a vieţii.

Scriitoarea nu dă sfa-turi profesionale, nu vinecu formule magice.

Cartea nu este măci-niş de stări, nu este nicicolaj din culori, sunete,arome şi atingeri deînger. PODUL SUSPEN-

DAT, dintr-o copertă înalta, musteşte de Viaţă!Este Viaţa cu urcuşurilespectaculoase şi maiales, cu prăbuşirile inevi-tabile. Lecţii personale.

În acest sens, toponi-mele, cele mai multepreluate de pe harta geo-grafică, te ajută să locali-zezi personajele în spaţiideja cunoscute şi cu po-tenţial de imaginaţiemagic-real.

Şi totuşi, autoarea nevinde, ca oricare scriitorveritabil, ne oferă iluzii.Vinde vise ambalate însintagme bine şlefuite.

Nimic în plus. Nimicîn minus în construcţiacărţii care, are consis-tenţa călătoriei cu untren de noapte. Unuldupă altul, personajele

urcă în vagoane, îşi po-vestesc viaţa intimă unoroameni, pe care ştiu cănu îi vor mai întâlni ni-ciodată. Coboară dinhaltă în haltă, anonimi,lăsând în urmă am-prenta poveştilor lor.Totul devine Destin co-lectiv.

Ne recunoaştem înpersoanjele cărţii Suza-nei Deac pentru că ea,autoarea este un obser-vator fin al lumii care neînconjoară, un Om cu ta-lent, care ştie să adune înpagini de proză, eveni-mente, stări, spaţii deconflict, - dar mai presusde toate ştie cum să de-clanşeze, în noi, declick-ul întrebărilor. De ce?Unde? Cum?

Felicitări, Suzana!

Al. Florin ŢENE

N. Manolescu şi AlexŞtefănescu în loc să cu-prindă în “Istoriile” loraceşti mastodonţi cu pi-cioare vopsite cu cer-neală roşie, mai binecuprindeau scriitorii dindiaspora românească ceau scris în spirit demo-cratic fără constrângereaideologică a comunişti-lor, cum ar fi: VintilăHoria, Paul Goma, Du-mitru Radu Popa, HertaMuler, Andrei Codrescu,Geoge Astaloş, VirgilDuda, Ioan Ioanid, OanaOrlea, Jeni Acterian,Lena Constante, ŞtefanBaciu şi mulţi alţii.Totuşiîi înţeleg pe cei doi isto-rici şi critici literari, gân-dindu-mă la proverbulromânesc”te asociezi cucine te asemui “, rectePăunescu şi alţi aplau-daci comunişti, chiardacă şi-au pus masca de-

mocratului.Promovândîn astfel de “Istorii “ au-tori care au scris în spiri-tual realismului-socialist riscăm să edu-căm tinerele generaţii totîn spiritual acestei doc-trine comuniste-crimi-nale.

Datorită acestui fapt,că toate instrumentelede propagandă, radio,presă scrisă, edituri şiTV se aflau în mânaacestor scriitori-activiştide partid, astăzi consta-

tăm că societatea româ-nească, oamenii care ocompun au un compor-tament şi o mentalitatedeformată faţă de valo-rile democratice. Aceastaeste principala vină căRomânia, în cei 20 deani de la revoluţia din1989, nu progresează înimplementarea demo-craţiei în drumul ei deintegrare europeană.

În acest sens ACUZpe toţi scriitorii care aulucrat în redacţiile ziare-

lor, revistelor şi editurilecomuniste de genocidmoral şi cultural laadresa poporului roman.

Din 1989 se întrevedenoul current globmoder-nul( denumire dată denoi) ce înglobează ope-rele de artă, proza, poe-zia, eseul, compoziţiilemuzicale, care fac o în-toarcere spre valoriletrecutului promovateprintr-un stil pe jumă-tate întors spre clasi-cism.

Literatura în folosuldemocraţiei (5)şi democraţia în slujba

culturii la români, dar şi înfolosul dictaturii comuniste

Eseu

�

30

nr. 43 � iunie 2011

Monica Mureşan

Ion Lazu: „La bazaoptiunilor mele scriitori-ceşti nu se află nicide-cum vreo teorie literară,de orice fel ar fi ea, cla-sică/omologată sau deultimă oră, autohtonăsau apuseană, care să-mispună ce teme sunt lacăutare, care sunt mij-loacele cele mai eficienteşi mai acroşante de abor-dare, ci de fiecare dată înprozele mele e vorbadespre aspecte din reali-tatea imediată, care m-au impresionat şi mi-aupus stăpânire pe gân-duri, zi şi noapte. Abiacând scriu în mare amă-nunţime despre ele, înţe-leg eu însumi mai binece se întâmplă, care estesensul/subtextul lor şiposibila lor rezolvare….De fiecare dată, vreau săfiu de partea oamenilor,iar nu de partea concep-telor; şi nu doar atât, ciîncerc să scot la iveală ceanume îl îndârjeşte şi-lsusţine pe om în lupta sacu contrarietăţile vieţii;vreau să scriu despreadâncurile nelimitate aledurerii, despre speranţăşi despre indicibila bucu-rie a clipei trăite.” (V.Prietenia literară la înce-put. Lungul drum al geo-logiei către poezie,pagina 187)

Ion Murgeanu – încapitolul VII. Cititul şiscrisul. „Complexul cul-turii”: „Se spune că eşticeea ce mănânci.Poetuleste (şi) ceea ce citeşte.”(p.257) „Meseria depoet. (…) Şansa şi ne-şansa noastră, a tutu-rora, a fost şi rămâneEminescu – modelmoral, în primul rând.De aceea nici nu mă mir,cum în aceste vremuriaproape clinice, de de-gradare morală, tot maimulţi vor să-l „excludă.”(p.269) „Meseria de poetnu se poate face decât înlumina unui mare Maes-tru. Pentru cei mai mulţidintre noi acesta a fostEminescu. În ce mă pri-veşte şi mai mult chiar:de tânăr încă fusesematent să-i împrumutorice gest, orice gust, să-i lustruiesc orice amin-tire, şi să i-o îmbrac, larândul meu, în hainelesărace de poet modest, la

rând cu oamenii simpli,neapărat „blestemat” şinefericit în cercul Poe-siei. De aceea nu amacordat prioritate diplo-melor, titlurilor, „merite-lor”; am presimţit, dupăEminescu, dar întot-deauna pe urmele lui, căpoetul e ceva deasupratuturor acestor vremel-nicii.” (p.271)

IL: „Am nutrit din-totdeauna convingereacă scrisul este de naturăsacră. (Îmi dau seama cănu aş fi continuat săscriu dacă nu aş fi simţitcă această îndeletniciremă înalţă faţă de mineînsumi, ajutându-mă sătrăiesc o frumoasă aven-tură.) Iar pe de altăparte, am simţit că scri-sul este o forţă, că el areo putere în sine, de neîn-frânt. El este manifesta-rea plenară a libertăţiiinterioare a omului. Scri-sul este o formă de liber-tate. Spune adevărul şi

vei fi liber. Nu încape în-doială, dacă am fi trăit încondiţii de libertate a cu-vântului, aş fi căutat să-mi exprim în presăpunctul de vedere pri-vind diferite aspecte alevieţii publice, cum am şifăcut-o imediat după De-cembrie, timp de câţivaani, până am constatatcă vorbeam în vânt.”(Scribul, pp. 354-355)

IM: „Dintre toatemeseriile, a poetului areaceastă finalitate: de-aatinge faţa lui Dumne-zeu.”(„Complexul cultu-rii”, p.275)

Am selectat, din acestbogat material tematic,doar câteva pasaje ce potconfigura, chiar şi frag-mentar, o profesiune decredinţă, cât şi un coddeontologic – pentru acuprinde toate temele artrebui, practic, să scrii oaltă carte! Aşadar, acestdialog are un aer aristo-cratic, de mare eleganţăşi ţinută, cartea îndepli-nind şi funcţie de spaţiuori cadru pentru un ce-remonial cu, totuşi, re-guli în evoluţie şi nuneapărat fixe, imuabile.Cititorul ajunge el însuşia fi supus unui proces deevaluare şi autoevaluare,tot aşa cum cei doi autorişi protagonişti trec perând prin situaţia uneiautoevaluări asumate cuseriozitate şi sinceritateîn primul rând faţă desine şi apoi şi faţă de ce-lălalt şi cu lumea în ge-neral, dar pe care oefectuează în specialasupra lor înşişi, mai în-ainte şi mai presus de ei,cu o sinceritate ce, deşiindividuală şi subiectivă,pare a atingeobiectivitatea; ast-

Ion Lazu - Ion Murgeanufaţă în faţă cu

Himera LiteraturiiDialogul epistolar*) dintre cei doi autori are în

primul rând o valoare în sine, prin bogăţia de im-presii, mărturii, documente de epocă ori de arhivă,partea autobiografică, fineţea notaţiilor, observa-ţiilor, analizelor, sintezelor, dar şi dacă ne gândimla diversitatea temelor şi rolul formativ al cărţii, caveritabil curs de literatură, stilistică precum şi teo-rie şi istorie literară. Identificându-ne cu persoa-nele autorilor ce devin, evoluând în propriapovestire, personaje propriu-zise în nişte „Poves-tiri crude şi insolite” (cum le defineşte I. Lazu),asistăm la evoluţia în paralel a două trasee exis-tenţiale (literatura fiind însăşi viaţa lor), trasee cese intersectează sau îndepărtează, ei nerenunţândînsă a (se) mărturisi ori a se confesa unul celuilalt,pe rând:

�

Cronică

31

nr. 43 � iunie 2011

fel, cititorul esteantrenat în acestjoc de aparenţe şi

realităţi, la care ia partecu interes, odată ce i s-astârnit curiozitatea:

IL: „…abia în ’96 amieşit cu Poemul de dimi-neaţă, elegii, la ed.Vinea. … al doilea vorbi-tor la lansare a fost vene-rabilul Pan M. Vizirescu,care se apropia de 90 deani, slătinean de-al meucare a izbutit să se sus-tragă securităţii, trăind23 de ani ascuns înpodul unei case, pestedrum de liceul „RaduGreceanu”. Să fi ştiut eupe atunci că un poet ur-gisit ne privea printreşipcile acoperişului penoi, liceenii, în timp ceieşeam de la ore, cu vreocarte la subsuoară… Vorînţelege generaţiile vii-toare în ce împrejurăride lagăr am trăit noi, ro-mânii, între 1944 şi

1989? Mi-e teamă că vorcrede că sunt „exagera-ţiuni”, lucruri aduse dincondei, ca să acoperimnevrednicia noastră de ojumătate de secol; ne voracuza de laşitate, deoportunism.” (ELEGIA-CUL MÂNTUIT, p.341)

IM: „Poetul vindecăUmanitatea! El e conso-latorul!(…) Poeţii noştrisunt, fatalmente, frag-mentari; ei trăiesc dincotlete de poezie; maipun pe deasupra ieniba-har, cimbrişor saumărar; lasă deschisă uşadinspre dormitor să sezărească ce făceau eiacolo; câţi poeţi serioşiavem, câţi „consolatori”ai lumii? Poezia a decă-zut şi va decădea şi maimult trăgând în jos rasaumană spre porţile defier forjat şi sârmă ghim-pată ale Apocalipsei Sf.apostol şi evanghelistIoan (…) Distracţia cu

poezia, mai concurentăla Dumnezeu decât rugă-ciunea nesmerită, e lu-crul cel mai periculos.Mai rea decât orice iro-nie. Toate igrasiile poe-ziei, ironia, ludicul, nuerosul ci jartiera lui, nuchipul fetei ci macularealui…” („Complexul cultu-rii”, p.274)

Himera literaturii e şio autoanaliză scrupu-loasă, minuţioasă, ce re-construieşte şi redefi -neşte situaţii şi momente- unele delicate, alteledureroase, altele nelă-murite încă îndestul -,care să le permită a iden-tifica până şi cea maimică vină, greşeală, ezi-tare ori criză de conşti-inţă posibilă şi pasibilăde a le fi imputată orireamintită cu reproş, pede o parte, dar şi de a lefi implantată de alţii, dinrăutate. Însă cartea nueste atât un mărturisitor

cât un declanşator sauprilej pentru ambii scrii-tori de a-şi analiza con-ştiinţa şi a fi primii carehotărăsc verdictul:printr-un veritabil pro-ces de conştiinţă recu-nosc în sinea lor dacăsunt vinovaţi sau nu deceva, victime ori călăi,învingători ori învinşi,deoarece această cartemută ceva teribil şi defi-nitiv, odată ce aduce lasuprafaţă, prin exemplu,zone foarte bine păstratela secret. Tocmai acestdrum – sau acest traseu- invizibil dar dureroscere multă rezistenţă şitărie pentru a-l parcurgepână la capăt.

În ceea ce-i priveştepe cei doi autori, ei suntdesigur învingătorii.

Iunie 2011, cândIon Murgeanu împli-neşte 71 de ani. LaMulţi Ani, Maestre!Vivat!

�

care a fost imobilizat şi înjun-ghiat. Sala pare devastată de unvînt rău.)

Corul vorbit al sclavelorelene: A fost ucis viteazul Aga-memnon a fost ucis, De cătreEgist cel viclean şi Clitemnestrade către Egist, Ucis în baia de pu-rificare ucis, Că au aruncat asupralui o plasă şi l-au înjunghiat ca peo fiară. A fost ucis viteazul Aga-memnon a fost ucis, Răsplata zbu-ciumului său prin lume răsplata,A fost această faptă mişelească afost această faptă Pe care a săvîr-şit-o Clitemnestra, Răsplata zbu-ciumului său prin lume răsplata,A fost ucis viteazul Agamemnon.

Corul vorbit al corăbieri-lor din Ahaia: Cei mulţi l-au în-

drăgit pe Agamemnoncu suflete curate, ca peun zeu. şi astăzi îi mailaudă povestea simbo-lurilor vieţii lui, mereu...

(Afară se aude cum bat cum-plit vînturile. Glasul mării seaude ca o respiraţie a vremii. Dinpărţi, coboară in sală înconju-rînd trupul neînsufleţit al basi-leului soldaţi şi sclavi...)

EpilogSprijinit pe coloane subţiri de

aer fostul, palat se mai profila încăprecum transparenta umbră aunei iluzii de multă vreme pier-dute. Cîteva capre rătăcite ronţă-iau fire de iarbă iar dinspre marevenea un miros de alge şi sare. Seauzea parcă un zornăit de cochiliişi sub cerul foarte albastru se re-clădea tremurînd în apa morţilorcu faţada înspre apa nemuritoarea mării fastuosul edificiu palatin

al Atrizilor. Părea că alunecă mdepărtare acolo unde vopseauacerului se întîlnea cu verdele ape-lor un stol de pînze albe de parcăflota numeroaselor corăbii ahee seîntorcea victorioasă dinspre Troia.Nu mai ştiam dacă foşnesc valu-rile sau vîntul ori dacă în imensi-tate murmură corul naiv şi bizaral corăbierilor din Ahaia... între-gul Epir respira în tremurul frun-zelor celor cîţiva măslini secularineliniştea lui Chalchas oracolulprevestirilor triste sub ochiul deaur fierbinte al soarelui care nuştiu de ce mi se părea la acel ceasun uzurpator, un Egist viclean şisigur de sine. Lingă ţărmure sescălda o grecoaică tinără şi mar-mora trupului zvelt o amintea peIfigenia cea sortită să fie o jertfăpentru înduplecarea neîndurătoa-rei Artemis. În înălţime rotea cugraţie culoarea albă a cîtorva pes-căruşi...

AgamemnonContinuare din pagina 11

***

32

nr. 43 � iunie 2011

Eseu

Nicolae Bălaşa

În viaţa de toate zilelene punem, cel puţin pe-riodic, întrebări degenul: ,,Ce este real şi ceeste simplă aparenţă?”,,,Am fost obiectivi în totce am întreprins?” ,,În cemăsură mintea noastrăcolorează sau chiar dis-torsionează lucrurile?”,sau ,,Poate minteaumană să ştie adevăruldespre viaţă şi cosmos?Puse sub acest aspect,întrebările anterioare aucaracter filosofic, însă,ele apar şi în mod obiş-nuit în cadrul interacţiu-nilor umane, acolo undetrebuie să distingem fap-tele de fantezie. Pro-blema percepţiei saucum formează minteanoastră impresii şi ideidespre lumea naturală, acelorlalţi şi a sinelui, estefoarte importantă pentruprocesul înţelegerii.

Pe tema percepţiei şimai ales despre nevoiaconstantă de dovezi ob-servabile pentru idei, ascris mult mai ales Fran-cis Bacon (Amintiţi-văproblema idolilor !).Dincolo de spusele sale,din studiile suficient devariate, se detaşeazăideile conform cărora,ceea ce se poate observaeste, sau nu este tot tim-pul, exterior minţii

umane. După cum seştie, cele cinci simţurimajore ne informeazădespre înfăţişarea „lumiiexterioare” sau despresenzaţiile, durerile şi plă-cerile corpului, dar elenu ne dau acces la tot ceputem „observa” desprenoi înşine sau chiar des-pre realitate, în general.S-au întâmplat cazuricând chiar observatoriipregătiţi pot fi victimeale percepţiilor sau ob-servaţiilor greşite. Maimult, rezultatele fizicii şiastronomiei de azi ar fide ajuns pentru a dis-truge orice iluzie con-form căreia simţurilenoastre ne înşeală atâtatimp cât ele nu desco-peră în anumite cazuri,mai nimic direct (estevorba despre natura rea-lităţii la nivel microfizic,microbiologic sau ma-croastronomic).

Metodele empiriceale ştiinţelor naturale,toate variantele metodeideductive generale, per-manent consideră obser-vaţia senzorială ca primşi ultim pas şi criteriu devaliditate. Aceasta, des-igur, ajută la testareaobiectivităţii unei ipo-teze. Ideea ştiinţifică cla-sică a obiectivitaţii estetotal neadecvată ca stan-dard al adevărului, deoa-rece este fixată pe lumeaobiectelor şi, în această,,fixaţie naivă”, pierdedin vedere lumea subiec-telor. Cel care vede esteexclus în favoarea a ceea

ce este văzut.Problema clasică a

cunoaşterii este relaţiadintre subiect şi obiect,care poate fi consideratăşi ca dilema ,,recepţie-proiecţie”. Minţileumane pot fi comparateşi cu un aparat receptorca radioul sau camerelede filmat şi în acelaşitimp cu aparatele repro-ducătoare, precum case-tele de playback sauproiectorul de filme. Di-lema care se creeazăconstă în întrebarea:mintea umană funcţio-nează sau poate func-ţiona simultan ca ambeletipuri de aparate? Pescurt, mintea percepeceea ce proiectează ea în-saşi? La această între-bare, pot fi formulate omulţime de răspunsuricare au în general ceva încomun şi anume:

1. Mintea, în condiţiinormale, percepe doarce este ,,dat” obiectiv dela altceva, decât ea în-săşi. (Adesea numit na-turalism sau ,,realismnaiv”).

2. Mintea percepeceea ce este dat obiectiv,dar mereu şi numai cuajutorul formelor ,,su-biective” sau ,,proiecţii”proprii, de cele maimulte ori ca interpretăripersonale şi/sau sociale(numit uneori interacţio-nism sau constructi-vism).

3. Mintea creează totceea ce percepe sau con-cepe unele reprezentări

la nivelul conceptual-perceptual relativ con-ştient, altelesubconştient sau „supra-conştient”. (numituneori solipsism, uneoriidealism ontologic, al-teori ,,mentalism”).

5. Mintea selecteazăpe larg şi respinge datele(fie conştient, fie în modobişnuit), în funcţie deun model mintal dobân-dit şi/sau în funcţie demediu (numit uneorigestaltism, un fel de rela-tivism perceptual).

6. Mintea percepemereu şi numai ,,feno-mene”, acestea însem-nând “orice reprezentăricare îi apar conştiinţei”.Fenomenele sunt recu-noscute ca fiind maimult sau mai puţin deorigine subiectivă sauobiectivă (numit feno-menalism sau fenome-nism).

Dincolo de toateaceste formulări, atâtatimp cât mintea indivi-dului exprimă sensuricare nu sunt conformecu realitatea, acele sen-suri sunt subiective. Dincercetările făcute, s-a ob-servat faptul că, ,,cu câteste mai adevărată oabordare exprimată deminte, cu atât mai obiec-tiv, independent de min-tea subiectivă, estesensul”. În consecinţă,înţelegerea ar trebuimereu să înceapă de lafiecare din sferele noas-tre subiective de sensuripersonale. Înţelegereaeste produsul unui conti-nuu joc între percepţii şiconcepţii. Ca atare, noinu creem sensuri for-mând idei originale pecare să le proiec-tăm asupra lucru-

Obiectiv-subiectivrelaţie duală în cadrul înţelegerii sau

formă speculativă de ameţit omenirea?!

�

33

nr. 43 � iunie 2011

*****

rilor sau eveni-mentelor, ci înţe-

legem pe baza unorsensuri obiectiv formatecare reprezintă percepţiireale şi concepţii adevă-rate. Pe scurt, se poatespune că mintea (subiec-tivă) oferă forma oricăreiexpresii de sens, în timpce ceva, independent deminte sau ,,în afara” ei,oferă conţinutul (obiec-tiv) R. C. Priddy, BeyondScience. On the Natureof Human Understan-ding and Regenerationof Its Inherent Values,http://home.no.net/rrpriddy/indexbey.html . Cualte cuvinte, putem vorbidespre ceva care devineinteligibil când i se găse-sesc corespondenţe cuexperienţa umană şicând are un anumit tipde utilizare sau scop.

Pe măsură ce înţele-gerea progresează la oanumită persoană, for-mele dezvoltate în mintedevin mai complicate şifoarte extinse. Înţelege-

rea noastră progreseazăprin ,,autodezvoltare,perspectivele pe care lecuprinde cresc şi orizon-tul mintal este extins,descoperind astfel oparte mai mare din rea-litatea experimentată” ,ne spune Robert C.Priddy. S-a observat căîn anumite situaţii, deşidezinteresaţi, putemdescoperi sensul unorlucruri într-un mod maiobiectiv sau universal,chiar dacă nu putemajunge la o înţelegerecomplet neutră sauobiectivă.

Lucrurile care rămânnepătrunse definesc li-mita înţelegerii creaţieisau cosmosului. De celemai multe ori, mirarea(nu în sensul filosofic,dat de către Descates) şiura apar din lipsa înţele-gerii, deci din limitele ei.Din acest motiv, a face osinteză a faptelor, valori-lor şi ideilor ce duc la în-ţelegere, necesită oabordare amplă şi din di-

ferite sensuri. ,,Nuputem exclude din ca-drul înţelegerii nici ex-plicaţia cauzală, niciraţionamentul logic, niciinterpretarea teoretică şinici calităţile umane,precum sensibilitatea,respectul, identificareacompătimitoare sau a -precierea calitativă’’. Pescurt, înţelegerea auten-tică nu exclude niciodatăastfel de elemente non-cognitive ca identificareapersonală, etică şi res-pectul pentru ceilalţi. Di-versele forme de acti -vitate mentală - gândire,memorie, analogie, in-terpretare, raţiune, in-tuiţie, precum şi alteoperaţii sau resurse ne-numite - ne permit sădescoperim conexiuni şirelaţii între posibileleobiecte ale intereselornoastre.

De asemenea, trebuieţinut cont de faptul că în-ţelegerea umană (înstructura sa holistică) nupoate fi separată de cali-tăţi umane ideale, pre-

cum veridicitatea, sim-patia şi empatia, deoa-rece ele sunt chiarmotivaţia în căutarea în-ţelegerii. Orice formă degândire care neagă drep-tatea sub forma uneimoşteniri comune şi aunui scop viitor al uma-nitaţii se separă ea însăşide sensul cel mai pro-fund şi mai sincer al ,,în-ţelegerii”, care esteesenţial orientată spreîndeplinirea scopuriloruniversale.

Înţelegerea faptuluide a fi obiectiv sau su-biectiv stă la limita şianaliza tuturor factorilorcare determină activita-tea minţii noastre în-dreptate spre îndepli -nirea celor mai înalteidealuri ale omenirii.

A ,,minţii noastre în-dreptate spre îndeplini-rea celor mai înalteidealuri ale omenirii” amspus anterior. Sunt oareobiectiv sau subiectiv înafirmaţie? Voi ce spu-neţi?

Groaza de ieriGroaza de ieri m-a cuprins cândnu mi-ai răspuns la mesaj:Nu era SMS, nu era Messenger,nu era în eter,Era cel ce trebuia să-ţi răspundă...

NinsoareNinsoare fără mine, fără tine,Ninsoare doar pentru că vor norii,Ninsoare doar(e) gândul la tine,Ninge, doar pentru că nu regret...

RugăminteTe rog să ai grijă de tine,Te rog să nu ai grijă de mine,Sunt doar un doritor de „plesneli”,Aşa cum spunea un pictor ce nuşi-a terminat opera.Tu nu eşti nimic,dar te lauzi cu ce sunt,Sunt ceea ce te lauzi că sunt, nimic,

Dar te rog să nu mai vorbeştidespre mine,Mă faci de râs încomunitatea celor ce plâng.

NecoplanaritateSunt necoplanar cu cei cem-au considerat „paralel”Cu „tine”, cu „ţie”,cu „vouă”, cu „înşivă”,Dar constat cu neplăcere că suntnecoplanar cu toţi,Un diagonal pe „după” tine,mine, ţie, vouă, nouă.

Mă proiectez necoplanarasupra planului tău,Tu, cea primită pe o orbită stelară,

Iar cosmogonia mea trebuie mo-dificată directPrin a-mi negocia o steamai departe de-a ta.

Simplitate complexăMă simt prea simplupentru complexitatea actuală,Sunt prea complexpentru simplitatea generală,Caut un mod de a mă facemai simplu-complex,Dar descopăr că nu mă găsescîn „Atlasul fraierilor”.

Mă joc cu lucruri complexetot timpul,Însă într-un mod simplu,cu computerul,Dar descopăr că televizorule „lider de audienţă” încă,Un „absorbant” al fluidelor cerebrale.

Poeme de

Florin Niţulescu

�

34

nr. 43 � iunie 2011

Delia Staniloiu

O rază de soare intrănestingherită pe fereas-tra dormitorului lui Vladîncurcându-i-se în gene,reuşind să-l aducă înstare de semiveghe.Sefrecă la ochi, scoase unsunet gutural apoi se în-toarse pe partea cea-laltă.La puţin timp însă,aceeaşi rază îi încălzeaceafa reuşind să-l tre-zească. Deschise ochii şivăzu toată odaia scăldatăîn lumina dimineţii. Seuită la ceas, mai eraupatru minute până săsune. O bucurie imensăîl cuprinse, fără să ştie dece. Nici nu-i păsa de na-tura bucuriei lui, de ce i-ar fi păsat?Se lăsăîmbrăţişat de aceastăstare în care se simţea cafluturele în fază decocon. Gândul îi zburăinstantaneu la Anca şi unalt val de bucurie îl cu-prinse. Anca.....acea mis-terioasă colegă cu ochiioblici de culoare gri me-talizat ...o plăcuse încăde când intrase la ei înbirou,ieri acceptase însfârşit să-l întîlnească înafara programului. Înalte circumstanţe, che-stia asta i-ar fi dat aşa unsentiment de....sufi-cienţă dar cu Anca......eanu cedase nici zâmbetu-lui lui irezistibil capabilde victime sigure, nureuşise să o impresio-neze nici punând la bă-taie arsenalul luiinfailibil: muşchii lucraţicu sârg la sală, parfumu-rile fine şi de marcă dupăcare se ţineau toate tine-relele nou venite în insti-tut ,nici cu hainele defirmă cumpărate cu efor-turi, banii câştigaţi nu

erau niciodată atât demulţi încît să şi le per-mită. Dar pentru cuceri-rea cât mai multor femeimerita .Realiză că în ul-timii ani făcuse din astaun scop în viaţă. Con-ştientizase asta la refu-zurile politicoase şirepetate ale Ancăi.Zâmbi gândindu-se cechestii năstruşnice îi pottrece prin cap la primeleore ale dimineţii. Sună şiceasul. Sări sprinten dinpat şi cu gesturi repezi şisigure smulse de pe elbruma de haine cu caredormise şi intră sub duş.Se lăsă mângâiat, apoibiciuit de apa caldă apoidin ce în ce mai rececare-i făcu pielea ca degăină. Se săpuni şi sefrecă viguros cu buretelepe tot corpul. Ieşi, sesterse şi se îmbrăcă îngrabă.Puse de cafea întimp ce fredona o melo-die cândva la modă a luiPeter Gabriel; avea untimbru plăcut ar fi fredo-nat şi dacă vocea lui ar fisemănat cu răgetul unuimăgar. Fredonatul făceaparte din ritualul fiertu-lui cafelei .Începu să co-trobăie prin frigiderdupă mâncare. Constatăcă şi frigiderul avea ne-voie de o "baie" şi-şi pro-puse să facă asta cuprima ocazie. Îşi făcu re-pede două sendvişuricalde la cuptorul cu mi-crounde pe care le în-ghiţi cu poftă .Între timpse făcu şi cafeaua. Osorbi cu mare plăcere, cuînghiţituri mici închi-

zând ochii după fiecareînghiţitură. Îi sună tele-fonul .Sunetul îi între-rupse plăcerea sorbituluicafelei. Era Matei carevroia să ştie dacă potmerge la tenis după pro-gram. Se scuză laconicgăsind un pretext necon-vingător. Era pentruprima oară când nu i selăuda prietenului cu onouă întâlnire .......semiră şi el de această reti-cenţă. Dar nu-şi bătucapul. Ieşi în grabă şi seîndreptă spre staţia deautobuz care-l duceaspre serviciu. Vara-şi in-trase în drepturi. Eracald, pe stradă lumeamergea în tricouri cumânecă scurtă, grădiniledin faţa caselor şi a blo-curilor erau pline deflori.Gospodinele veneaude la piaţă încărcate cutot felul de legume şifructe de vară. Îşi amintică nu a mâncat încă ci-reşe;îşi propuse să cum-pere cu prima ocazie.Intre timp, ajunse înstaţia de maşină unde nutrebui să aştepte preamult că maşina sosi. Ciu-dat pentru această oră adimineţii, maşina eradestul de goală. Urcă şise aşeză pe un loc mai înspatele maşinii şi se bu-cură că nu trebuia să ce-deze locul .Îi veni să râdăgândindu-se că dăsemne de bătrâneţe dacăse bucură pentru un locpe scaun aşa de dimi-neaţă când de abia s-atrezit din somn Nu-i stă-rui prea mult în minte la

cei 35 de ani ai săi, bă-trâneţea era o noţiunecât se poate de abstractă.Deschise cartea cumpă-rată ieri la Târgul decarte şi p4 care nu apu-case nici să o frunză-rească. Incepu săcitească dar, după câtevaminute îşi dădu seamacă nu se putea concentraşi că gândurile-i zburauaiurea care-ncotro. În-chise cartea şi începu săse uite în jurul lui. Evi-dent, se uită întâi dupătinerele care erau în ma-şină .Nu erau decât trei.O privi mai cu atenţie pecea din scaunul din faţalui, o domnişoară bălaie,tinerică, bine făcută. Seuită la pielea şi la carna-ţia ei şi-i plăcu ce vede.Erau cum trebuie. Privi-rile i se urcară pe gâtul eigingaş şi se opri acolounde începea părul şiunde un cârlionţ rebel,atârna mai jos de liniapărului. Avea un păr fru-mos, culoarea nisipulustrâns în apareţă negli-jent într-o agrafă darcare-i dădea o notă ex-traordinar de feminină.Mută privirea. Lângă el,în picioare, stătea untânăr al cărui profil îiatrase atenţia. Avea unprofil interesant deroman, cu nasul drept şirotunjit spre vârf, cu

Întâmplări insolite

O zi ca oricare alta

Continuare înpagina 37

Proză

35

nr. 43 � iunie 2011

Corneliu Florea

Capela Sixtină. Au şitrecut cinci sute de anide când MichelangeloBuonarroti a semnat, înfaţa Papei Julius al II-lea, contractul de-a pictatavanul Capelei Sixtină,care până la acea datăera doar o boltă albastrăcu o puzderie de stele pa-lide. După opt ani decreaţie artistică asiduă,Michelangelo a dăruitomenirii o capodoperăunică a GENEZEI. Oartă lucrare unică, o in-terpretare nouă, perso-nală a genezei, care deatunci şi până acum ui-meşte şi tulbură pe toţiacei care au privit-o şi oprivesc, şi vor să-i aflerosturile, semnificaţiileşi sensurile, după carerămân copleşiţi de admi-raţie sau devin suspi-cioşi, indignaţi, protesta -tari. E bine să se ştie căiniţial Michelangelo nu avrut să picteze aceastăboltă celestă a CapeleiSixtină, dar Papa Juliusal II-lea avea o puternicăşi dominantă personali-tate, şi Michelangelo lafel, acceptând contractulnumai după ce a primittoate asigurările din par-tea papei că are liberta-tea deplină de gândire şicreaţie.

După douăzeci şişapte de ani de la termi-narea GENEZEI, Miche-langelo se întoarce dinnou la Roma, la CapelăSixtină, unde cu un noucontract, de data aceastaîn faţa Papei Paul al III-lea, începe să picteze JU-DECATA DE APOI. Este1535, iar marele arhitect,sculptor şi pictor are 61de ani, o experienţă şi

concepţie de viaţă dife-rite de cele de la 31 deani când a pictat boltaCapelei Sixtină. Trebuiemenţionat acest amă-nunt, pentru că în acestinterval s-au întâmplatevenimente deosebite înSfântul Imperiu Romande Apus, în catolicismullui, care au marcat pro-fund personalitatea ar-tistului şi se reflectăpregnant în fresca JU-DECATĂ DE APOI, cepare mai mult o izbuc-nire de revanşă, de pe-deapsă neiertătoare, oosândă eternă. O apoca-lipsă! Judecătorul esteIsus, şi pe toată frescaaceasta înaltă de 14metri şi lată de 12 metri,toţi cei chemaţi pentruJudecata de Apoi se ros-togolesc contorsionaţi depăcate şi durere în iad!Nici o urmă de tron al ju-decăţii, de balanţă a ju-decăţii, de cărare, deumbră către vreun Para-dis. Judecată de Apoi ex-primată vizual deMichelangelo pare dez-lănţuirea unui noupotop, unul apocaliptic!

De ce a pictat aşa, dece această reprezentare?Pentru că recentele eve-nimente istorice au avutun impact puternic înconştiinţa lui. Totul apornit de Martin Luther,care în 1517 a lipit tezelesale pe uşa bisericii dinWittenberg. Se năşteaprotestantismul german,lutheranismul, care s-a

răspândit cu viteză decutremur, zguduind dintemelii rapacele catoli-cism de la Roma. MartinLuther a criticat asprudogmele catolice abătutede la învăţăturile bibliceiniţiale, a criticat organi-zarea biserici catolice de-venită extravagantă,fastuoasă, dar mai ales acondamnat comerţul eicu indulgenţe. Indulgen-ţele au intrigat pe mulţicatolici şi a declanşat ex-tinderea protestantis-mului în marea masă acreştinilor cu urmărilelui. De acum înainte ca-tolicismul papal a înce-put să piardă un marenumăr de susţinători,care trecând la protes-tantism deveneau faţă deRoma oponenţi, ostili,duşmani.

Tot în această pe-rioadă, a difuzării fulmi-nante a protestan-tismului în Sfântul Im-periu de Apus, s-a accen-tuat un conflict întrePapa Clement al VII-leaşi Împăratul Carol Quin-tul care, împărat fiind, atrimis spre Roma o ar-mată de mercenari fran-cezi, spanioli şi germani.Aceştia din urmă, în ma-joritate deja erau luthe-ranişti cu puterniceresentimente antipapale.Cum împăratul nu îşimai plătise mercenariide când au intrat în Nor-dul Italiei, le-a promis căle dă Roma pe mânădacă o cuceresc. Această

promisiune a declanşatun infern în Roma, cânda căzut în mâna merce-narilor. Istoricii au com-parat aceast asediu,această cădere a Romeicu cea a Babilonului,Cartharginei, Ierusali-mului, descriind ororilemerce - narilor care auprădat oraşul, au violatşi omorât călugăriţele,au pus preoţii să facăslujbe obscene după careîi maltratau până ce mu-reau. Întreaga gardă el-veţiană, care apăraVaticanul, a fost nimicităiar papa a scăpat fugindprintr-un tunel, pentrucă mercenarii germanivroiau să-l suprime.Acest cumplit infern, încare creştinii se omorauîntre ei, a marcat pro-fund gândirea multorcărturari şi artişti ai ace-lor vremuri, printre careşi pe Michelangelo Buo-narroti. În Judecata deApoi se reflectă cel maipregnant starea de spiritpe care o avea marele ar-tist în acea vreme. Istori-cii de artă, de-a lungulgeneraţilor, au subliniatcu intuiţie şi detalii dinpictura judecăţii de apoiacest adevăr. Citind vo-lumul criticului de artă,Andrew Graham-Dixon, personali-

Judecata de Apoi,după Michelangelo

�

Eseu

36

nr. 43 � iunie 2011

tate recunoscută în anglofo-nie, m-a frapat şi pe mine,mai ales după ce din nou,

recent, am contemplat fresceleJudecăţii de Apoi ale bisericelorbucovinene, care reprezintă în stilbizantin o adevărată judecată, întimp ce din originala frescă a luiMichelangelo nu reiese o aseme-nea judecată ci se evidenţiazăproeminent doar un atotcunoscă-tor stăpân neiertător, fără balanţăîn faţa celor chemaţi pentru păca-tele lor. Parcurgând Biblia, com-parând frescele, meditând se pottrage mai multe concluzii.

Pe un fundal cu cer albastru în-tunecat, ca de furtună, în mijloculfrescei, pe un nor mic, în poziţieerectă, ISUS, fără barbă, imens,aproape dreptunghiular, eclip-sând soarele din spatele său, are oatitudine de acuzator dezlănţuit,ca şi cum ar hotărî sfârşitul lumii.Cu mâna dreaptă ridicată deasu-pra capului, dând impresia uneiforţe necruţătoare, nemiloase,parcă aruncă anatema asupracelor chemaţi din toate zările lajudecată, şi pe ale căror feţe se ci-tesc numai nelinişte, temere,groază. Înfăţişarea şi atitudinealui Isus este după mulţi critici deartă absolut ameninţătoare, iar fe-ţele şi corpurile celor înviaţi detrompetele îngerilor seamănă cu acelor pictaţi în scena potopului pebolta Capelei Sixtină, potopulfiind tot o hotărâre judecăto-rească, după care omenirea tot nua învăţat mare lucru. Pentru ce sămai înveţe/învăţăm când trăimdoar odată şi suntem efemeri?

Alături de Isus se află Maria,virgină şi diafană, cu faţa aplecatăşi privirea întoarsă de la atitudi-nea judecătorului, care priveşte înstânga jos, unde cei înviaţi dinmorţi se prăvălesc îngroziţi în in-fern. Şi unii, dintre cunoscătoriiartei lui Michelangelo, au inter-pretat reacţia Mariei ca una de fi-guraţie, neamestec, chiar deteamă.

Şi totuşi, în această puternicăfrescă a hotărârii finale a Fiului lui

Dumnezeu, pe care Michelangeloa pictat-o stăpânit de evenimen-tele ce au dezbinat catolicismul şiau dus la cotropirea şi prădareaRomei de către forţele antipapale,de adepţii luteranismului, vine cuo idee personală, nouă a Judecăţiide Apoi. Pe lângă cei şapte îngericu trâmbiţe, menţionaţi de Sfân-tul Ioan în Apocalipsă, Michelan-gelo în fresca sa, mai adaugă doiîngeri cu o carte deschis, în carefiecare înviat spre judecată să-şipoată citi faptele vieţii şi să se ju-dece singur. The idea that eachman must ultimately pass judge-ment on himself was surely Mi-chelangelo's own - scrie AndrewGraham-Dixon în volumul săuMichelangelo and the Sistine Cha-pel. Pământenească şi omeneascăeste această idee ca fiecare muri-tor să se autojudece în timpul vie-ţii sale, dar pentru aceastăautojudecată e nevoie de părinţicredincioşi şi cinstiţi, educatoribuni şi morali, de discernământ şideterminare personală. E un cercmare, şi dacă un segment din ellipseşte totul se poate nărui şi pră-buşi în Infern, în timpul vieţii saula Judecata de Apoi!

Orice admirator al artistului,privind acest izbitor ansamblu aljudecăţii omenirii se întreabă dece a redat-o în acest mod aprig,aproape violent! Ca să înţeleagă şirăspundă corect trebuie să cu-noască cadrul istoric al acelor vre-muri, despre care am insistat, şicare a determinat marelui gândi-tor şi artist o stare de spirit şi con-ştiinţă ca să ne înfăţişeze mai multo apocalipsă decât ca o judecatăcum şi-au imaginat-o alţi artişti,sau mulţi muritori pentru ei înşişi.Desigur, pe lângă acest cadru isto-ric sunt şi multe alte detalii dinaceastă capodoperă asupra căroraar trebui să ne oprim. Mă oprescla faptul că şi Michelangelo îl în-conjoară pe Isus cu îngeri şi sfinţi,printre care sfântul Petru aredouă chei. Două chei! Alături,Apostolul Bartolomei ţinând înmână propria sa piele după mar-

tirizare, dar a cărui cap este un au-toportret al pictorului! Un alt de-taliu, foarte mult comentat în felşi chip, este cel din colţul drept dejos al Infernului în care este por-tretizat Biagio da Cesena, măies-trul de ceremonii al Papei Paul alIII-lea, care l-a criticat foarteaspru pe Michelangelo pentruaceasta frescă. Nu insist asupracuvintelor folosite de măiestrul deceremonii, doar ca fapt diversasupra detaliului că Michelangelos-a răzbunat pe el, aşezându-l înInfern, încolăcindu-l cu un şarpecare îi muşcă penisul! Biagio daCesena a fugit la papă şi s-a plânsde această replică a lui Michelan-gelo, la care papa a spus ceva ce artrebui să aflăm, în-văţăm şi să nuuităm: „Este chiar şi peste puterilemele de papă să eliberez pe cinevadin infern”.

�

Ruptă-ngură

Sebastian Drăgan

Ruptă-i rana-mi din răruncheCând mă doare gura-n mucheRâsul spart mi-e şi sprinţar Ochi sticlos, de cuţitar

Urlă ca un lup la lunăGându-mi, când toceşti o runăCa o coasă, la bătutmi-e dorinţa, s-o ascut

Foame-mi-e de-un colţ de tineCând te frâng de subt mijlocTe-aş muşca, zău, ca un câineDe te-ar stinge apa-n foc !

Setea-mi rupe limba-n douăPentru gurile ce caşti :Una - cert orizontală -ce mi-o dai s-o gust când plouăAilaltă, cea verticală,musai doar când îmi adaşti.

***

37

nr. 43 � iunie 2011

buze pline şi bărbie puternică.Tânărul întoarse privirile spreel.Ochii acestuia zâmbiră. Aveaochii mari, puţin intraţi în orbitedin cauza arcadelor groase şiproeminente. Erau de o frumu-seţe stranie afară era cald şi fru-mos şi gândul lui zbură din nouspre Anca. Îşi aruncă ochii alăturispre un domn care stătea alăturide tânăr. Se uită la faţa acestuia şiconstată că seamănă izbitor cufaţa tânărului de alături. Îl amuză,se gândi că sunt tată şi fiu dar ase-mănarea era izbitoare. Îi veni sărîdă gândindu-se că tânărul cupricina va şti exact cum va arăta lavârsta tatălui. Gândurile îi zbu-rară din nou în altă parte. Întoarseprivirea în direcţie opusă unde ungrup de trei tineri bărbaţi stăteaude vorbă.Stupoare! Toţi semănauizbitor cu primii doi studiaţi în-ainte.Rămase câteva clipe uluit şiuită să respire. Începu să se uiteprin toată maşina şi uluirea şifrica puse stăpânire pe el. Toţibărbaţii semănau uluitor între ei.Lucrul acesta însă, nu părea să su-pere sau să impresioneze pe ceidin maşină. Simţi că o uşoarăameţeală-l cuprinde. Inima în-cepu să-i bată cu putere, mai tare,tot mai tare. La un moment datameţeala deveni insuportabilă,

simţi că totul se întu-necă în jurul lui şi le-şină.

Cu câteva secundeînainte de aşi pierde

cunoştinţa realiză că de când seurcase în maşină, nu auzise niciun zgomot, nici zgomotul motoru-lui maşinii, nici vocile oamenilor,nici măcar liniştea nu o auzi. Apoi,se făcu întuneric şi firul raţiunii serupse brusc.

Îl trezi voci care parcă veneaude undeva dintr-un tunel întune-cat. Făcu un efort să înţeleagă cespun. Nu înţelese. În jurul lui erao ceaţă pâcloasă care-l împiedicasă vadă ceva. Vocile deveneau totmai clare şi tot mai aproape daroricât ar fi încercat, nu înţelegeace se spune. Încercă să facă unefort şi să-şi dea seama ce limbăse vorbeşte. Avu o vagă bănuialădoar cînd începu să vadă oameniidin jurul lui. Se afla pe o plajă demare, întins pe nisip, aplecat spreel era un domn brunet între douăvârste cu o mustaţă stufoasă careîncerca să-i ia pulsul şi-l întrebaceva într-o limbă necunoscută. În-toarse privirea şi o ridică spre cer.Zări minaretele unei moschei iarcând auzi şi vocea muezinului carechema la rugăciune, bănui că seaflă în Turcia. O adiere de vânt îiatinse fruntea răcorind-o. Simţi căva leşina din nou şi un sentimentde uşurare puse stăpânire pe el.

Se trezi din nou şi îşi aduse

aminte ce se întîmplase. Nu putusă aprecieze cât timp trecuse. Eratot în maşina care-l ducea la ser-viciu. Răsuflă uşurat şi zâmbi.Realiză că totul nu a fost decât unvis. Deveni la fel de încrezător înviaţă ca atunci când se trezise dinsomn. Ajunse la staţia unde tre-buia să coboare.În treacăt, zîmbidomnişoarei care stătea în scau-nul din faţa lui pe care în drumspre coborâre o văzuse şi dinfaţă.Era chiar drăguţă.Ochi al-baştri, nasuc în vânt, buzepline.Coborî şi după câţiva paşi oşi uită. Se gândi din nou la Anca şila faptul că după amiază se vor în-tălni. O stare de bine îl cuprinse.Intră în institul vesel, salută zîm-bitor pe toată lumea. La el în birouparcă totul i se păru frumos şimult mai colorat. Secretara intrăsă-l anunţe că direcorul generalvrea să-i vorbească şi că avea undrum urgent până la Ploieşti. Îipăru chiar bine că va ieşi de cânddusese maşina la reparat parcă sesimţea fără picioare. Noroc că maierau două zile de aşteptat. Mersela grupul sanitar să se spela pemâini şi să-şi îndrepte ţinuta pen-tru vizita la director. Se spălă pemaini şi-şi ridică ochii spreoglindă. Din oglindă, îl priveazâmbitor tânărul brunet cu ochiiaceia tulburător de frumoşi puţinînfundaţi în orbite din cauza arca-delor. E adevărat era ceva mai învârsta cam la vreo 35 de ani.

Întâmplări insoliteContinuare din pagina 34

Dacă pleciDacă pleci într-o zi la ParisEu voi fi, cel din urmă rămasVoi veni după tine-ntr-un visUnde morţi-i voi râde în nas.

De norocul nu-mi strigă halalŞi speranţa-mi trăiesc autistIntru singură-n sala de balCu Sibellius dansând un „vals trist“

Mai apoi, cale-ntoars-am să facSpre palatul din ceaţă şi fumCu caleaşca ce-n zori e dovleacAşezată-ntr-o talpă de drum.

Dacă pleci, vin şi eu, de mă ieiAm să stau nevăzută-ntr-un locMă visez într-o ţară cu zmeiŞi cu Feţii Frumoşi, la un loc

În iarbă...În iarba ta doar paşi te mai colindăAi mei se risipesc doar pe asfaltÎncercănată-n clarul de oglindă Cu ramă groasă, neagră de cobalt

Îmi drămuieşti tăcerile cu ceasulEu, doar în slove îţi mai pot vorbiMă cheamă Teba, Roma şi Parnasul

Şi le răspund, că nu mă pot opri

La tine-ajung în clipe risipităEu, stâncă te-am zidit definitivChemare, adorare sau ispităSunt stări ce se conjugă convulsiv.

Când pasu-ţi sângeră pe talpa goalăPierdută iar printre sungurătăţiO, de-aş putea în noaptea ca de smoalăSă sparg tristeţea asta în bucăţi

Iluminat de-un ochi de lună plinăPrivire-ndrepti spre cea care am fostUn bulgăr de speranţă şi luminăŞi-ţi cauţi în uitare adăpost.P

oe

me

de

Delia S

tăn

ilo

iu

****

38

nr. 43 � iunie 2011

Lucia Olaru Nenati

Puţini ştiu că Emi-nescu nu a luptat numaicu pana şi cuvântul pen-tru idealurile naţionale, cia făcut-o şi prin fapte,chiar dintre cele care i-aucerut un curaj deosebit şil-au expus la riscul arestă-rii pentru contrabandă şiatentat la siguranţa impe-riului. Iată cum s-au des-făşurat lucrurile! In 1875se împlineau 100 de anide la anexarea Bucovineiprintr-un rapt abil şi reali-zat prin corupţie. Descrie-rea modalităţilor deînfăptuire a răpirii existăconsemnată în corespon-deţa dintre internunţiulaustriac la Constantino-pole, Franz Maria vonThugut şi cancelarul im-perial al Mariei Tereza,Wentzel Anton KaunitzReitberg. In aceste scri-sori cei doi comunică des-pre paşii strategici pecare-i făceau pentru stabi-lirea unui culoar de tre-cere între Pocuţia(devenită proprietate aus-triacă) şi restul imperiu-lui, ce avea să senumească Bucovina.

Din aceste documentereies actele de corupţieprin care au fost atraşiatât înalţi funcţionari aiRusiei (feldmareşalul Ru-mianţev, căruia i s-a ofe-rit o tabacheră de aur cubriliante şi 5000 de gal-beni austrieci) cât şi maimulţi demnitari turciprintre care şi Reis Ef-fendi, care a cerut specialşi a primit un pumnal deaur cu teaca aurită cu bri-liante şi smaralde, avândîncrustat în ele un orolo-giu. Prin aceste maşina-ţiuni culoarul de treceres-a lărgit până la a cu-

prinde întregul ţinut alBucovinei.

Aşadar Bucovina a fostvândută pe o tabachieră şiun pumnal! Tot dinaceastă corespondenţă re-iese lupta cumplită a dom-nului Moldo vei, GrigoreGhica Voevod care a încer-cat pe toate căile şi cu toatemijloacele să-şi apere ţaranelăsându-se corupt spre aacepta tăcerea, ceea ce i-aatras în final suprimareaprin asasinare. Toateaceste scrisori care arată ces-a petrecut în 1775 au fostadunate într-o broşurăeditată în 1875 intitulată„Răpirea Bucovinei dupădocumente autentice”, re-dactată de Ion Slavici şiprefaţată de Mihail Kogâl-niceanu după documen-tele din colecţia luiHurmuzachi privitoare laistoria românilor.

Eminescu, stabilitatunci la Iaşi, trece clan-destin în Bucovina avândascunse în bagajele salemai multe sute de exem-plare ale acestei broşuririscând să fie prins şi pe-depsit cumplit. Trăgândla prietenul său Stefanelliîn Cernăuţi şi beneficiindde ajutorul lui, el trimitebroşurile prin poştă per-soanelor oficiale, oaspeţi-lor străini şi organiza -torilor „serbării seculare”pe care o pregătiseră aus-triecii la aniversarea unuiveac de la anexarea Buco-vinei. Deşi circulaţia bro-şurii a fost interzisă, deşis-au făcut puternice pro-

teste diplomatice, nimicn-a mai putut împiedicarăspândirea cărţii prinlumea europeană (fuse-seră mulţi oaspeţi străinila Cernăuţi!) care a aflatdin surse documentareautentice despre ticăloşiaprin care s-a produs deca-pitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a mul-ţumit cu atât, ci a publicatîn ţară articole prin careglorifică vitejia şi rectitudi-nea morală a lui GrigoreGhica Voevod, pe care-laşează în rândul marilorpersonalităţi ale lumii, ală-turi de Ludovic al XIV-lea,Frederic al II-lea, Petru celMare, Ecaterina a II-a etc.Iată formulate chiar decătre poet în articolul inti-tulat Grigore Ghica voevodşi apărut în Curierul deIaşi, nr.109 din 1876, ar-gumentele care susţinaceste aprecieri: „E dreptcă pentru crearea unui ommare trebuieşte conlucra-rea a doi factori, unul esteacela al împrejurărilor, aldoilea este caracterul şi in-teligenţa persoanei isto-rice. Această a douacondiţie Grigore GhicaVoevod a îndeplinit-o cudesăvârşire. Urmărind cuînţelepciune şi cumpătarebinele şi integritatea patrieisale le-au menţinut cu rarăenergie personală pân-lacea din urmă clipă a vieţiisale. Ambasadorul austriacce era în acea vreme laConstantinopole s-a văzutsilit a încredinţa pe cance-larul Kaunitz că orice tran-

zacţie ar face cu acest voe-vod, concesiile sale vor finumai aparente căci acestcaracter nu cedează şi nuse pleacă. El va urmări în-totdeauna întregirea pa-triei sale fie prin război fieprin diplomaţie, de aceeatrebuie înlăturat cu oricepreţ. Trebuia dar nimicitacest om a cărui tărie decaracter ameninţa pe răpi-torul patriei sale, trebuiaasasinat în taină fără zgo-mot.”

Si pentru a subliniasoarta tragică a unuimare domn patriot care aluptat eroic cu toate for-ţele uriaşe ce ameninţauintegritatea ţării sale,Eminescu continuă: „Şiaşa s-au urmat în comunaIaşi (...) acolo s-a întâm-plat această faptă a întu-nericului, acea mişeliedemnă de diplomaţiaveacului trecut, acea ne-ruşinată pălmuire a slăbi-ciunii şi dezbinăriipoporului românesc.Intr-adevăr ce ruşine maimare putea să ni se în-tâmple? După ce (...) ni seluase vatra strămăşească,începătura domniei ne-amului moldove nesc (...)se asasinează prin influ-enţa morală a Austrieidomnul care au îndrăznita protesta contra neruşi-natei răpiri.”

Ca o concluzie

ContrabandistulEminescu

�

Eseu

39

nr. 43 � iunie 2011

Sunt umbrăpământuluiÎnchid un ochi,în tăcerea nopţiigândul meu plângeplecarea Ta,când buza va maigusta sângele cuvântului?mă simt obosit, norul ce-mi înveleşte fiinţava purta însemnul Tăude sete, de frig... cămaşa cugetării

se descoase din firul literei,cântarea mease aude seara în schitul ei...Sunt umbră pământului...Peste izvorul paşilor mei,frunza ultimului păcat-îşi leapădă lacrimile.

Cântecul morţii meleUnde e gândul meupierdut în nefiinţă?sufletul mi se descoase de viaţă; cu mâinile fricii cer iertare fiecărui deget care îmi arată, semnul crucii; aici... aici unde îmi poposeşte trupul e tot mai frig, nici sângele nu mai are în elroşul simţirilor... Eu nu mai sunt om; Eu nu mai sunt. nici lacrimă,nici lumină, nici înger... mai am doar aripi,

pe care şi astăzi desenez cu mâna stângă, durerea a lor mei, în timp ce buzele, şoptesc acelaşi cântec; acelaşi cântec, al morţii...

Pentru gândul meuSunt singur, Doamneşi intru în biserica Ta...altarul apusului de soareîmi învie simţirilecine suntem noi?simt în mine povaraultimului surâs,cântecul clopotelorîmi mângâie nevindecareaochiului...lumina se revarsă peste sufluşi fiecare trup neatinsse stinge sub umbra Ta;lacrimile nu mai zăresc chipulnumai timpulva vindeca rana deschisăcând buzele Talese vor îndulci...

ce rămâne veşnicvalabilă în istorianoastră, Eminescu

conchide cu amarnică du-rere şi sfâşiere lăuntrică,una dintre multele care l-au afectat profund şi i-auprovocat rând pe rândsfârşitul prematur al vie-ţii pe care-l comemorămmereu la mijlocul îndo-liat al lui iunie, doliu careînmănunchiază în el toatedurerile neamului trăiteadânc de către omul de-plin al culturii româneşti.

Iată aceste cuvinteaforistice care pot fi în-scrise pe frontispiciul is-toriei noastre perpetui:„Popor românesc, mariînvăţături îţi dă ţieaceastă întâmplare! Dacăfii tăi ar fi fost uniţi tot-deauna atunci şi pămân-tul tău strămoşescrămânea unul şi nedes-părţit. Dar veacuri de dez-

binare neîntreruptă te-audus la slăbiciune, te-audus să-ţi vezi ruşinea cuochii!”

Nu putem şti, desigur,dacă tot mai insistenteleafirmaţii despre suprima-rea deliberată a lui Emi-nescu din motive de ordinpolitic sunt întemeiate,deşi probele material-isto-rice şi raţiona mentele lo-gice sunt tot maipregnanate. Am dori dinsuflet să nu fie nimic ade-vărat şi toţi cei ce susţinaceastă variantă să fienişte ficţionari fabulatoribolnavi de scenarită. Dar,privind din perspectivaactuală şi din cea contu-rată prin acumularea atâ-tor informaţii şi concluziide-a lungul zecilor de anide când mă aflu în proxi-mitatea universului emi-nescian, a proprieiexperi enţe existenţiale, nu

pot să nu acord atenţieideii că, în fond, ceea ce acontat a fost mai întâi detoate, pasiunea adevăruluiabsolut care l-a stăpânit ti-ranic („adevărul e stăpâ-nul nostru, nu noistăpânim adevărul”) şicare l-a determinat săintre automat în slujbacauzelor drepte şi, maiales, în apărarea interesu-lui general naţional pecare, vai, în toate timpu-rile (dar mai ales azi!) segăsesc greu oameni caresă-l apere în dauna sau în-aintea interesului perso-nal. De aceea, indiferentcare va fi fost cauza con-cretă a sfârşitului său, e totmai învederat că Emi-nescu a murit „pătimindpentru dreptate” cumspune Biblia si cum spu-nea el însuşi despre dom-nitorul Grigore Ghica pecare nu întâmplător l-a

adus în prim planul aten-ţiei. Un astfel de om alidealului cum a fost el nuse putea potrivi cu atât decomplicatele socoteli şiaranjamente ale vieţii so-ciale şi politice reale, aceeacare s-a bazat mereu pecompromisuri şi chiar tră-dări.

De aceea, acum înmiezul lui iunie, nu come-morăm doar, idilic şi gra-ţios, trecerea în eternitatea unui poet, fie el şi degeniu - chiar dacă totacum se adună laolaltă osamă de poeţi sub steagulsău - ci mult mai mult deatât: aşa cum spuneaIorga, cel ce atât de de-vreme i-a recunoscutconsubstanţial statura şicomplexitatea persona-lităţii: „Eminescu e ommare al naţiei, ceea ceeste poate mai mult decâtun poet genial” (1911)

Po

em

e d

eB

og

da

n H

ala

ţiu

�

Poezie

40

nr. 43 � iunie 2011

Din biblioteca revistei „Climate literare“

Cărţi noi în bibliotecarevistei Climate literare