PSIHOLOGIA

COMPORTAMENTULUI

DEVIANT

Avem nevoie de reguli/norme

de conduită?

Normele sunt menite să asigure regularitatea vieţii sociale.

Prevederile normative pot lua forma:

- interdicţiilor,

- recomandărilor,

- modurilor de a face un lucru sau de a realiza o activitate (normele tehnice sau modelele de conduită în diferite situaţii).

Nimeni nu e complet liber.

Noi interiorizăm de timpuriu regulile de conduită,

astfel încât ele devin a doua noastră natură, iar

atunci când acţionăm potrivit lor putem să nu fim

conştienţi de acest lucru.

Normele şi valorile asigură un grad ridicat de

certitudine cu privire la ceea ce trebuie să

aşteptăm din partea celorlalţi.

Funcţionalitatea normelor şi comportamentul

conformist asigură sentimentul securităţii

personale/colective şi predictibilitatea acţiunii

sociale.

Varietatea comportamentului

deviant este extrem de mare

Unele acte deviante sunt supuse reprobării

sociale, în timp ce altele sunt sancţionate

penal. De aceea, actele deviante – extrem de

variate – nu se bucură de aceeaşi atenţie din

partea cercetătorilor domeniului.

Există persoane care se conformează

normelor întotdeauna sau suntem, într-o

măsură mai mare sau mai mică toţi

devianţi?

Majoritatea oamenilor dispun, cel mai adesea,

de mijloacele psihologice (cognitiv-afective) şi

de condiţiile sociale necesare unei bune

adaptări la mediul socio-cultural.

Conformarea se datorează şi structurilor

controlului social.

Ce se întâmplă însă cu oamenii care nu se

conformează?

I. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA

COMPORTAMENTULUI

DEVIANT

1.1. ADAPTARE versus

INADAPTARE

ADAPTAREA constă în ansamblul reacţiilor

prin care un individ îşi ajustează structura

sau comportamentul pentru a putea răspunde

armonios condiţiilor de mediu şi noilor

experienţe.

Adaptarea = asimilare+acomodare

INADAPTAREA înseamnă

imposibilitatea unei persoane de a-şi

satisface propriile nevoi şi pe cele ale

anturajului, de a-şi însuşi şi juca un rol

normal în societate.

În cazul inadaptării, competenţa

interpersonală şi eficienţa în activitate

scad simţitor.

Adaptarea/inadaptarea

se realizează la nivel:

Biologic,

Psihologic,

Social.

prezintă următoarele forme:

Familială

Şcolară

Profesională

Caracteristicile persoanei bine

adaptate (Derlega şi Janda, 1978)

Capacitatea de a percepe acurat realitatea;

Capacitatea de a valorifica experienţele

anterioare şi a planifica viitorul;

Capacitatea de a se implica activ profesional

si de a avea satisfacţii în muncă;

Capacitatea de a întreţine relaţii sociale

satisfăcătoare şi de a atinge intimitatea

relaţională;

Capacitatea de a simţi şi exprima o

gamă largă de emoţii/sentimente;

Capacitatea de a se percepe pe sine şi

pe ceilalţi într-o manieră pozitivă.

“Sindrom general de adaptare”

(H. Selye, 1984)

reacţia de alarmă,

stadiul de rezistenţă,

stadiul de epuizare.

Stadiile procesului adaptării/

inadaptării la J. Starobinski

Mecanismele de apărare ale eului

(microacţiuni desfăşurate la nivel intra-

psihic, spontan şi inconştient)

Refularea

Negarea

Raţionalizarea

Regresia

Proiecţia

Introiecţia

Autoagresarea sau deturnarea spre sine

Formarea reacţională

Sublimarea

Devierile de comportament:

Reprezintă dezechilibrul psihic sau echilibrul parţial care implică modificări, cu precădere, în sfera emoţional-volitivă ale personalităţii, ca urmare a unor structuri morbide de natură sociogenă şi/sau a unor tulburări morfo-funcţionale ale organismului, în mod deosebit, a creierului.

Cauzalitate endogenă şi exogenă.

În cazul proceselor exogene:

Stimul > Reacţii de inadaptare > Devieri de comportament.

În cazul proceselor organice sau endogene:

Tulburări organice > Devieri de comportament > Efecte deinadaptare

1.2. DEVIANŢA: PLURALITATEA

PERSPECTIVELOR ŞI CRITERIILOR DE

DEFINIRE

Definiţii:

În sens restrâns, devianţa constă în

multitudinea comportamentelor ale căror

caracteristici apar mai mult sau puţin

ofensatoare, reprobabile, condamnabile şi

care generează sau ar genera dacă ar fi

descoperite dezaprobare, ostilitate şi diferite

sancţiuni faţă de autorii acestora.

În sens larg, devianţa poate fi definită prin

anumite comportamente, moduri de a

gândi şi identităţi ale căror caracteristici

apar reprobabile şi care atunci când sunt

descoperite generează respingere,

dezaprobare sau diferite sancţiuni sociale

şi/sau penale.

analiza la nivel macro- şi cea la nivel

microsocial;

conceptul de “devianţă” a fost propus de

către Thorsten Sellin (1938);

Perspective: Paradigme:

- Sociologică, - Pozitivistă,

- Juridică, - Constructivistă.

- Psihopatologic şi medico-legal,

- Psihosocială,

- Psihologică.

1. Criteriul statistic devianţa este abaterea semnificativă de la media

comportamentelor celorlalţi (Jaques Adolphe Quételet : “Omul normal este omul mediu”).

Avantajul utilizării unui criteriu obiectiv (care poate fi stabilit empiric: medie, mediana, modul)

Limite:

iau ca etalon al normalităţii comportamentul majorităţii.

implică, din punct de vedere metodologic, utilizarea unor scale

drept efect logic al utilizării criteriului statistic a apărut conceptul de „devianţă pozitivă”,

nu pot fi aplicate decât la cazurile observabile, nu şi la bolnavii psihic.

2. Criteriul normativ

Devianţa este o conduită ce dezamăgeşte o aşteptare, ce încalcă/neagă o normă sau o valoare socială.

Normele reprezintă prescripţii ale acţiunii sau repere ideale ale comportamentului.

Funcţiile normelor sociale:

- asigură relativa predictibilitate a acţiunii umane şi sociale;

- orientează sociabilitatea umană în sens dezirabil;

- conferă un caracter raţional;

- asigură legitimitatea, eficienţa şi corectitudinea C.

Un act deviant este înainte de toate un act

blamat.

Avantaje: existenţa obiectivă a normelor, baza

lor consensuală şi faptul caracterul lor

democratic.

Limite:

norma nu se identifică cu conduita;

majoritatea aşteptărilor, normelor şi valorilor nu

formează blocuri omogene uşor de recunoscut;

normele pot varia de un grup la altul, de la o

zonă culturală la alta.

3. Criteriul magnitudinii şi

gravităţii actului deviant

devianţa este o conduită pe care membrii unei societăţi o

consideră atât de rea şi de periculoasă încât elaborează

sancţiuni speciale (juridice) împotriva ei;

cele mai grave infracţiuni (Dan Banciu şi S.M.

Rădulescu, 1994), în opinia publicului românesc sunt (în

ordinea lor descrescătoare): violurile, omuciderile,

corupţia (sau crima organizată), furturile, alcoolismul,

traficul cu arme, afacerile ilicite, delincvenţa juvenilă,

traficul şi consumul de droguri, homosexualitatea şi

prostituţia.

Avantaje: identice cu cele de la criteriul normativ.

Limite:

în viaţa socială nu există un singur comportament conform cu norma sau contrar normei, ci o mare varietate a acestuia.

ambiguitatea conceptelor de magnitudine sau periculozitate. Pentru simţul comun, periculozitatea este o anomalie a moralităţii, în timp ce pentru criminologie ea reprezintă un criteriu clar de stabilire a răspunderii penale. De asemenea, expertizele psihiatrice, utilizate în criminologie, transferă noţiunea de periculozitate la nivelul personalităţii infractorilor, sugerând teza aşa-numitei “personalităţi periculoase”.

4. Criteriul reacţiei sociale

Devianţa nu este o proprietate inerentă unor comportamente, ci o calitate atribuită de anturaj în funcţie de convenienţele sociale.

Etapele definirii:

a) interpretează un comportament ca fiind deviant,

b) definesc persoanele care se comportă diferit ca deviante şi

c) le aplică un tratament aparte.

Avantaje: devianţa nu depinde doar de

comportamentul indivizilor.

Limite:

fiecare grup particular are propriile sale definiţii

asupra normalităţii sau devianţei, iar această

relativitate este o sursă de ambiguitate;

nu explică devianţa secretă;

criteriile obiective în definirea devianţei sunt

înlocuite cu unul subiectiv;

sunt omise cauzele iniţiale ale genezei devianţei,

accentul fiind pus doar pe consecinţele acesteia

(definiţia, sancţiunea, reacţia publicului).

5. Criteriul medical

devianţii sunt indivizii incapabili să respecte normele

sociale, datorită deficienţelor lor fizice sau psihice

(deficienţii, psihoticii, psihopaţii etc.).

bolnavul se abate prin conduita sa de la cerinţele

normalităţii incluse în noţiunea de sănătate

fizică/psihică, valorizată într-o anumită societate (dar

poate comite şi abateri de la normele juridice).

boala este singura formă de “devianţă legitimă” (T.

Parsons).

Avantaje: boala ca abatere normativă involuntară

Limite:

devianţa este confundată cu patologicul sau

anormalitatea;

persoana patologică este prezentată prea des

ca ne-fiind liberă să-şi aleagă preferinţa sau

conduita;

nu ţine seama, suficient de mult, de faptul că

societatea este aceea care stabileşte liniile de

demarcaţie ale devianţei, psihiatrii având doar

sarcina stabilirii cauzalităţii clinice.

1.3. DEVIAŢA COMPORTAMENTALĂ:

CONCEPT ŞI FENOMEN

Caracteristicile conceptului de devianţă sunt:

- ambiguitatea, complexitatea şi extensia:

abcd

Absenţa controlului Prezenţa c.v.

voluntar

a. Bolnavii mintal şi deficienţii fizic.

b. Indivizii cu tulburări de comportament (de ex., alcoolicii, toxicomanii, persoanele cu nevroze, psihopatii sau tulburări de caracter).

c. Transgresorii (devianţii care încalcă în mod conştient, voluntar o normă a cărei valabilitate o acceptă:majoritatea delincvenţilor violează norme a căror legitimitate o recunosc şi admit).

d. Devianţii subculturali (nonconformiştii la R. Merton, minorităţile active la S. Moscovici).

Fenomenul devianţei are unele caracteristici de bază precum:

Universalitate (omorul voluntar, incest, viol, furt),

Variabilitate (diferă de la o epocă sau societate la alta)

Relativitate:

1. Pentru a fi etichetat ca deviant şi sancţionat, un act trebuie mai întâi să devină vizibil celorlalţi.

2. Un comportament poate să apară într-un context normativ ca deviant, iar în altul nu.

3. Un act poate să apară într-o anumită situaţie ca deviant, iar în alta nu (în cadrul aceluiaşi context normativ).

4. Un act va fi socotit sau nu deviant în funcţie de status-rolul autorului său.

5. Un act apare va fi socotit ca deviant sau nu în funcţie de modificările atitudinii majorităţii populaţiei.

6. Un act apare ca deviant atunci când cei înzestraţi cu puterea de a defini devianţa (în primul rând oamenii politicii şi diversele categorii de specialişti) au un interes să facă acest lucru.

1. 4. “DEVIANŢA” ŞI CONCEPTELE

APROPIATE EI

1. Devianţă - problemă socială.

problema socială este definită ca o stare colectivă

indezirabilă, circumscrisă unui spaţiu particular definit,

care apare într-o anumită perioadă a dezvoltării.

Exemple: sărăcia (românii cu salariu mediu aflându-se

sub pragul minim al sărăciei cu cca. 0.50 de cenţi, în

august 2002), şomajul (cu precădere în unele judeţe),

corupţia, infracţionalitatea, scăderea autorităţii statului

etc.

Delicvenţa

Devianţa socială

Problema socială

2. Devianţă – anormalitate

Psihiatria tradiţională identifică adeseori devianţa cu anormalitate. Ea localizează de cele mai multe ori fenomenul de devianţă la nivelul unei adaptări deficitare a individului deviant la exigenţele vieţii familiale, profesionale şi sociale.

Psihiatria actuală consideră că boala psihică apare din convergenţa factorilor interni şi externi care afectează echilibrul psihic.

În timp ce anormalitatea reprezintă un fapt particular, ce caracterizează evoluţia structurii personalităţii şi a comportamentului în contextul situaţiilor stresante, fenomenul devianţei reprezintă, un fapt social care-şi are originea în modul de funcţionare al societăţii.

V.T. Dragomirescu (1976) aprecia că, putem deosebi următoarele aspecte etiopatogenice ale comportamentului deviant antisocial:

comportamentul motivat patologic, pentru care se impun măsuri permanente de ordin curativ;

comportamentul potenţat (sensibilizat) patologic, pentru care se impun măsuri speciale, diferenţiate;

comportamentul declanşat patologic, pentru care sunt indicate în primul rând măsurile cu caracter preventiv;

comportamentul exacerbat al unui fond patologic în stare de latenţă şi pentru care, pe lângă măsurile preventive, se impun uneori măsuri curative diferenţiate.

3. Devianţă - anomie

Dacă devianţa însemnă abaterea de la norme, anomia presupune absenţa acţiunii regulatorii a normei.

Durkheim: Anomia este starea de dezordine normativă care împiedică indivizii să-şi dezvolte comportamentul în funcţie de repere clare şi precise. Ea reprezintă o patologie de tranziţie şi nu o stare funciară.

Robert Merton (1968): Anomia este starea patologică a societăţilor moderne. Anomia rezultă din ruptura dintre scopurile culturale şi mijloacele instituţionale sau legale de a le transpune în realitate.

Anomia este direct implicată în procesul producerii devianţei comportamentale, iar anomia socială generează şi întreţine anomia psihologică.

Alienarea (M. Seeman ) cuprinde următoarele 5 dimensiuni:

- lipsa de putere sau credinţa că nu poţi controla rezultatele acţiunilor tale;

- lipsa de sens sau starea de confuzie în legătură cu modul de orientare a vieţii;

- izolarea socială sau lipsa de adeziune le credinţele şi idealurile grupului de apartenenţă;

- înstrăinarea de sine sau incapacitatea de a controla propriul destin;

- anomia sau confuzia valorilor, lipsa normelor şi principiilor sau credinţa că obiectivele dezirabile pot fi atinse numai prin acte nelegitime, imorale.

4. Devianţă – marginalitate

Termenul a fost pentru prima dată utilizat, sub forma “individului marginal”, de R. Park în 1928, fiind ulterior dezvoltat de E. Stonequist, în 1937.

Marginalitatea se referă la o poziţie socială periferică, de izolare a indivizilor sau grupurilor cu acces drastic limitat la resursele economice, politice, educaţionale, şi comunicaţionale ale societăţii.

Sursa marginalizării se află în modul de organizare al unei societăţi.

Psihologic, marginalizarea corespunde unui conflict intrapsihic, rezultat din frustrarea resimţită ca urmare a contradicţiei existente între procesul socializării primare şi cel al resocializării, între zestrea culturală deja asimilată şi cea care caracterizează sistemul cultural normativ în care persoana doreşte să se integreze.

Marginalizarea are ca efect izolarea socială, alienarea, inadaptarea, neintegrarea socială, dezorganizarea familie etc. Grupurile marginale (compuse din noii veniţi într-un grup social sau organizaţie) includ: imigranţi, persoane inadaptate, săraci, şomeri, minorităţi etnice puternic discriminate, deficienţi, bolnavi psihic, delincvenţi.

1.5. FUNCŢIILE DEVIANŢEI

1. T. Parsons (1951):

În raport cu procesul socializării, devianţa

îndeplineşte funcţii pozitive. Reacţiile devianţilor pot fi:

contestarea din interior a statutului marginal şi a

motivelor marginalizării: induce schimbarea socială

indiferenţa: asigură întărirea coeziunii grupului

În cadrul interacţiunilor sociale, devianţa perturbă

procesul comunicării, favorizând evoluţia spre

disoluţia relaţiilor sociale. În acest sens, devianţa

devine generatoare de stări şi fenomene patologice.

2. E. Durkheim identifica patru funcţii

importante ale actelor deviante, toate

pozitive prin finalitatea lor:

marchează graniţele comportamentului

permisiv;

întăreşte forţa morală a comportamentului

considerat acceptabil de societate;

măreşte solidaritatea socială;

generează schimbarea socială.

3. Robert Merton: deviaţa ca produs al conflictului dintre scopuri culturale şi mijloace instituţionale.

Moduri de adaptare Scopuri Mijloace

1. Conformitate + +

2. Inovaţie + -

3. Ritualism - +

4. Evaziune (sau Retragerea) - -

5. Răzvrătire (sau Rebeliune) + +

Funcţiile devianţei: schimbarea societăţii: cei definiţi ca devianţi pot

deveni la un moment dat eroii viitorului.

funcţie cathartică, deoarece devianţa asigură eliberarea de tensiune, chiar dacă numai temporar.

4. Albert Cohen (1966): sinteza funcţiilor devianţei.

- patru funcţii pozitive (asemănătoare celor enunţate de Durkheim):

definirea şi clarificarea riguroasă a normelor, în scopul înlăturării ambiguităţii acestora;

creşterea solidarităţii emoţionale a grupului;

producerea unor schimbări necesare în sistemul social;

considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa.

- trei funcţii negative:

eliminarea motivaţiilor de conformare a membrilor societăţii;

subminarea încrederii necesare în autoritatea normelor societăţii;

reducerea interdependenţei necesare pentru funcţionarea normală a sistemului social şi dezvoltarea unor conflicte între rolurile sociale.

2. CATEGORIILE DEVIANŢEI ŞI REACŢIILE FAŢĂ

DE TRANSGRESORI

2.1. CLASIFICAREA TIPURILOR DE DEVIANŢĂ

1. În funcţie de natura efectelor sociale ale devianţei (J. Fichter):

devianţa pozitivă,

negativă şi

neutră.

2. În funcţie de magnitudinea şi gravitatea actelor deviante (J.A. Perez, 1996):

devianţa gravă şi

devianţa lejeră, mai puţin gravă.

3. În funcţie de etichetarea sau nu actelor deviante (Edwin Lemert, 1951):

devianţa primară (faptul de a încălca o normă),

devianţa secundară (sau recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest scop).

4. În funcţie de “transparenţa” conduitei deviante:

devianţa deschisă

devianţa ascunsă sau secretă.

5. În funcţie de domeniul de manifestare al devianţei:

devianţa penală, sexuală, politică, religioasă, familială autodistructivă, morală.

6. În funcţie de numărul celor implicaţi în realizarea actului deviant:

devianţa individuală,

devianţa de grup,

devianţa organizaţională.

7. În funcţie de sănătatea psihică a deviantului:

devianţa “normală”,

cea “patologică”.

3. TEORII EXPLICATIVE 3.1. NIVELE DE INTERPRETARE ALE

COMPORTAMENTULUI DEVIANT

Primul nivel: teoriile cauzale. De ce anumiţi indivizi

sunt mai înclinaţi decât alţii să violeze normele

sociale?

Al doilea: teoriile cauzale comprehensive ale

devianţei. De ce unii indivizi se centrează pe a fura,

iar alţi pe a ucide sau pe suicid?

La al treilea nivel: teoriile non-cauzale ale

devianţei. Cum se desfăşoară acţiunea criminală?

III.2. Teoriile cauzale

1. Precursorii

Beccaria (1764): corp de legi scrise şi pedeapsa proporţională cu delictul

Pinel (1801): teoria psihopatiei

Gall (1810-1819): a intuit ideea localizării cerebrale

Quételet (1835): autorul noţiunii de “om mediu”; delincvenţa = cost fix pe care societatea trebuie să-l plătească pentru imperfecţiunile ei; legea termică

Lombroso (1876): comportamentul criminal e determinat ereditar; identificarea prin stigmate fizice, fiziologice şi psihologice

Garofalo (1885): criminalul şi anormalitatea morală (lipsa milei, cinstei, altruismului)

2. Teoriile biologice

Teoria etologică (Lorenz, 1952) :

- indivizii agresivi îşi sporesc şansele de a supravieţui

- agresivitatea are o bază biologic-instinctivă;

Sociobiologia: valenţele adaptative ale a.

Teoria aberaţiilor cromozomiale:

xxy: sindromul Klinefelter (5-10 ori mai frecvent la criminali, transgresiuni polimorfe, cu prep. devianţei sexuale)

xxx: sindromul triplu X (inteligenţă redusă)

xyy: sindromul dublu Y (inteligenţă medie sau la limită, labilitate psihică şi comportament agresiv, e mai frecvent şi a fost descoperit în mediul penitenciar)

Modelul neurobiologic: structurile anatomice şi neurochimice ale a.

- Formaţiuni nervoase: disfuncţiile lobului temporal, diecefalului, a centrilor amigdalei, lobului frontal şi ale sistemului limbic (deteriorare procesării informaţiilor cu un puternic ecou afectiv) etc.

Agresivitatea: stereotipă (tulb. hipotalamus)

afectivă (tulb. lob temporal)

impulsivă (tulb. lob frontal)

- Particularităţile sistemului nervos: funcţionarea neurotransmităţilor (S , D ), raportul excitaţie-inhibiţie etc.

- Rolul glandelor endocrine, al testosteronului.

3. Teoriile biopsihologice

Teoria excitaţiei (Eysenck, 1967), 2 circuite nervoase:

- bucla cortico-reticulată (cortex, talamus, sist. reticular ascendent): rol în creşterea excitaţiei corticale + procesare informaţiilor = baza I/E;

la introvertiţi excitaţia e mai rapidă şi intensă; E au un nivel cronic relativ scăzut de excitaţie, iar I Au un nivel cronic ridicat al excitaţiei

- bucla viscero-corticală (cortex şi sist. limbic):

controlează reactivitatea emoţională, în situaţii de stres): sistem excitabil la nevrotici şi mai puţin la cele mai stabile nervos

- Concluzii: 1. Condiţionare mai grea la E, 2. E caută stimularea şi 3. SN au un autocontrol bun, N sunt mai agresivi, au reacţii impulsive, excesive.

Teoria sensibilităţii la întărire (J.A. Gray, 1981,

1991) utilizează 2 axe:

- impulsivitatea: extaversiune ridicată şi un anumit

gard de nevrozism

- anxietatea: nivel ridicat de nevrozism şi un anumit

gard de extaversiune

- Sistemul inhibiţiei comportamentale: uşor de activat

la anxioşi, mai introverţi, care reacţionează mai

rapid la stimulii periculoşi (răspund bine la

pedeapsă)

- Sistemul activării comportamentale: mai uşor de

activat la impulsivi (furia domină panica), sensibili la

recompense (răspund bine la recompense).

Teoria lui Zuckerman (1991): nu există un

izomorfism între trăsăturile de personalitate şi

sistemele cerebrale.

- o super-trăsătură de personalitate: căutarea

nesocializată a emoţiilor: dezinhibiliţie în situaţii

criminale (cu RÎ şi PÎ)

- creşte excitaţia corticală la stimulii tot mai

intenşi

- Dopamina ridicată şi serotonina scăzută în

situaţii de stimulare intensă; nivel ridicat de

testosteron

Teoriile constituţionale: > tipuri constituţionale

Tipul constituţional= tip somatic + tip psihologic

Teoria constituţională a lui Kretschmer

Tip somatic Tip psihologic Tend. spre boală/devianţă

picnic ciclotim b. maniaco-depr./c. tardivă

astenic schizotim schizofrenie /patrimonială

atletic tip “vâscos” epilepsie /cu agresivitate Î

Teoria constituţională a lui Sheldom

Tip psihologic Tip somatic

endomorf visceroton

ectomorf cerebroton

mezomorf somatoton (60,1% - delincvenţi (30, 7%))

4. Teoriile psihanalitice

Freud – agresivitatea se impune individului

Teoria instanţelor psihice: infractorul are un supraeu slab şi o insuficientă coerenţă a eului

& slaba capacitate de sublimare sau absenţa ei

Teoria pulsiunii: impuls, puseu, presiune; pulsiunea vieţii şi a morţii

Aichorn: delincvenţii au o predispoziţie spre

antisocialitate (delincvenţa latentă) şi urmăresc compulsiv recompensele.

Abrahamsen: d. manifestă pulsiuni distructive (datorită abuzului în familie)

Alexander şi Staub: teoria criminalului nevrotic

oamenii sunt ne-adaptaţi de la naştere

primul act rebel: violarea normelor curăţeniei

diferenţele mai vizibile de la 4-6 ani

criminalitatea este atribuită nevroticilor

Friedlander: presiunile prea mari asupra sinelui sunt generatoare de devianţă

3 etape ale adaptării sociale: formarea relaţiilor părinţi-copii, formarea supraeului, formarea relaţiilor de grup familiale

5. Teoriile criminologice

E. de Greffe: teoria instinctelor (structura afectivă);

instinctele de apărare şi de simpatie: în conflict şi echilibru precar

tulburările de caracter şi limitele inteligenţei

J. Pinel: teoria personalităţii criminale

pragul delincvenţial

nucleul personalităţii criminale: egocentrism, agresivitate, indiferenţă afectivă, labilitate

Teoria ocaziilor criminale (privare relativă)

Teoria constrângerii (săracii din mediul urban)

6. Teoria influenţelor familiale Familia are cea mai mare influenţă asupra

dezvoltării copiilor

Carenţele proceselor/structurii familiale

D. Baumrind: importanţa stilului parental unitar

Control ferm şi afecţiune ridicată: resp. ridicată

Inconstanţa controlului/afecţiunii: resp. Scăzută

Patterson: practicile coercitive parentale timpurii

duritatea, “inflaţia pedepselor”

dezacordul parental (violenţa în familie)

nervozitate părinţilor (mamei)

Familiile cu management slab al practicilor educative: copii delincvenţi, puţin sensibili şi faţă de pedepse şi de recompense Alte carenţe ale sistemului parental:

- divergenţa metodelor educative

- atitudinea hiperprotectoare (intrusivă)

- indiferenţa parentală

- părinţii demisionari

- atitudinea excesiv de autoritară

Efectele divorţului: tulburări de c. (la băieţi)

Familiile criminogene