+ All Categories
Home > Documents > 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu...

3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu...

Date post: 25-Dec-2019
Category:
Upload: others
View: 3 times
Download: 0 times
Share this document with a friend
85
Transcript
Page 1: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramănr. 1 / 2013

Psihodrama

ISSN 2344 – 1062ISSN–L 2344 – 1062

Page 2: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 2

SSuummaarr

Editorial ......................................................................... 3

Întâlniri cu terapeuţi

Cristina Bîrzoiu – Întâlnire cu Clark Baim la workshop-ul „Utilizarea teoriei atașamentului în psihoterapie”, 15-16 iunie 2013 ……………………………………………………………………. 4

Teoria în practică

Norbert Apter – Metoda J.L. Moreno: un teren propice pentru dezvoltarea inteligenţei multiple – un workshop despre utilizarea Metodelor de Acţiune în companii, organizaţii şi instituţii ………………………………………………… 12

Alina Jitaru – Psihodrama în tulburarea de stres postraumatic ……………………………………………………………… 18

Graţiela Grigorescu – Comunism sau psihodramă. Avatarul spiritului ………………………………………………………. 27

Irina Cătălina Manta – Teoria ataşamentului şi psihodrama ……………………………………………………………….. 35

Simona Iordăchescu – Gestionarea catharsisului în grupul de autocunoaştere prin metoda psihodramei ………….… 48

Cercetare în psihodramă

Radu Vulcu, Liviu Gaja – Psihodrama şi Teatrul Playback în dezvoltarea auto-eficacităţii ……………………………….…. 54

Arte şi carte

Graţiela Sion – De la ucenicie la învăţarea experienţială prin cunoașterea situată în practica superviziei de psihodramă – recenzie de carte …..……………………………………………………....…… 6611

Ilie Andrei – Întâlnire – poezie dedicată lui Jacob Levi

Moreno, părintele psihodramei ........................................................................ 6644

Calendarul evenimentelor 2013 .......................... 65

Şcoala de vară Sibiel, 14-21 iulie 2013

Conferinţa Internaţională PIfE, 11-14 septembrie 2013, Kiev

Conferinţa Naţională de Psihodramă, 25-27 octombrie 2013, Bucureşti

Editori: Anca Nicolae, Adela

Mihaela Țăranu, Horaţiu Nil

Albini

Comitet redacţional: Alina

Ionescu, Kinga Bakk-Miklosi,

Simona Iordăchescu, Valentina

Andrei

DTP: Anabela Hani

Copywrite foto copertă:

Sorina Săvulescu

Comitet știinţific:

Hilde Gött – Formator şi

Supervizor, Președinte

Psychodrama Institut für

Europa (PIfE)

Giovanni Boria – Psiholog

clinician, Psihoterapeut,

Formator şi Supervizor

(AIPSIM), Directorul Studioului

de Psihodrama Milano

Dr. Angela Ionescu –

Psihoterapeut, Formator

(ARPisC)

Dr. Éva Varró – Formator şi

Supervizor (SPLJM)

Prof.univ.Dr. Maria Roth –

Formator (SPJLM)

Dr. Radu Vulcu – Psiholog

clinician principal,

Psihoterapeut , Formator şi

Supervizor (ARPsiC)

ISSN 2344 – 1062 Revista română de psihodramă

ISSN–L 2344 – 1062 nr. 1 / 2013

Page 3: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 3

Suntem mai ales azi supuși încercării de a adapta

și integra timpurilor în care trăim dinamica

rolurilor vieții noastre. Potrivit lui Moreno, a fi

adecvat înseamnă a face loc creatorului din

fiecare în roluri și în viață.

Auzim adesea oamenii spunând că nu au timp și loc pentru ei înșiși, iar în termeni morenieni înțelegem nevoia de a aparține și a fi primiți așa cum sunt – ei înșiși.

Simțim și vedem în jur pericolul izolării și stim că întâlnirea autentică cu celălalt, în spirit morenian, dă sens existenței și că în locul despărțirii putem simți o apropiere senină.

Am ales acest spațiu al revistei pentru a închega împreună, noi, cele două societăți de psihodramă din România, un loc de COMUNITATE pentru cei care folosesc metodele de acțiune în clinică, educație, mediul organizațional, pentru terapeuți de alte orientări ca spațiu de dialog și schimburi,

pentru studenții aflați în formare și supervizare, pentru viitorii terapeuți aflați în cautarea unei școli potrivite de formare în psihoterapie. Așa cum e un loc pentru cei care doresc să scrie despre propria experiență terapeutică, clienți ori beneficiari ai psihodramei în diferite contexte.

Aici putem împărtăși experiențe, proiecte, idei, rezultate și mărturii. Să folosim acest spațiu comun pentru a ne defini și regăsi ca psihodramatiști / psihodramaticieni!

Editorii

Editorial

Anca Nicolae Psihoterapeut,

Formator ARPsiC

Adela Mihaela Ţăranu Psihoterapeut SPJLM

Horaţiu Nil Albini Psihoterapeut, Formator

şi Supervizor SPJLM

Page 4: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4

ÎÎnnttââllnniirree ccuu CCllaarrkk BBaaiimm llaa wwoorrkksshhoopp--uull

„„UUttiilliizzaarreeaa tteeoorriieeii aattaașșaammeennttuulluuii îînn ppssiihhootteerraappiiee””,,

1155--1166 iiuunniiee 22001133

Cristina Bîrzoiu

Sunt psiholog şi psihoterapeut sub supervizare în psihodramă şi analiză tranzacțională. După o experiență de peste 3 ani în HR, de mai bine de 1 an am decis să practic exclusiv psihoterapia în cadrul unei Societăți Civile Profesionale de Psihologie. În prezent susțin workshop-uri de psihodramă, sunt co-terapeutul unui grup de dezvoltare personală, am clienți în psihoterapie individuală şi sunt implicată alături de colega mea Irina Manta, în diverse proiecte destinate copiilor, adolescenților şi adulților. Cred că oamenii au capacitatea să se schimbe în măsura în care îşi doresc asta şi orice schimbare începe cu fiecare dintre noi.

Tema workshopului este una de actualitate și conţinutul său mi-a adâncit perspectiva asupra impactului vast al atașamentelor din prima copilărie. Calitatea răspunsului persoanei care îngrijește copilul este definitorie în determinarea strategiei de atașament adoptată de acesta din urmă – de siguranţă sau nesiguranţă. Odată formate tiparele de atașament în relaţia părinte - copil, ele se vor reflecta în toate relaţiile noastre viitoare, de prietenie, cuplu, muncă etc. Chiar dacă baza timpurie de atașament nu a fost securizantă, este important de știut că stă în puterea noastră de a ne schimba tiparele, iar psihoterapia poate facilita acest demers interior. Privită prin prisma teoriei atașamentului, psihodrama și-a dovedit încă o dată forţa de a ilustra nemijlocit, prin acţiune, aceste legături profunde, uneori problematice, traumatizante pentru ca, în aici și acum, să începem procesul de vindecare a rănilor sufletești.

Dubla mea ipostază, de a fi unul dintre organizatori, dar și de a fi participant activ în cadrul acestui grup de două zile, mi-a întărit convingerea că acest gen de experienţă este utilă și bine primită nu numai de psihoterapeuţi sau psihologi ci și de participanţii care vin din alte domenii de activitate, dar interesaţi să se cunoască pe ei înșiși și să își îmbunătăţească relaţiile personale sau din sfera profesională.

Dincolo de stresul pe care-l implică organizarea unui eveniment, experienţa a fost una deosebită și intenţionez să o repet. Am cunoscut oameni noi și i-am reîntâlnit pe cei cunoscuţi în alte împrejurări. În cadrul celor două zile petrecute împreună, în pofida emoţiilor de început, a rezistenţelor interioare pe care le-au avut unii dintre participanţi, trainerul s-a folosit constant de propria spontaneitate și a stimulat tele-ul grupului prin creerea unor contexte în care persoanele și-au putut deschide sufletul, devenind ele însele spontane. M-am bucurat să observ că cei 30 de participanţi au funcţionat ca un grup, în care au fost prezente onestitatea emoţională, căldura sufletească, suportul oferit celor care aveau nevoie, interacţiunile multiple, încrederea în ceilalţi, fiecare membru devenind agent terapeutic pentru celălalt. Aceste aspecte au fost încurajate prin activităţile de grup, lucrul în diade, lucrul cu

Întâlniri cu terapeuţi

Page 5: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 5

protagonistul, iar relaţionarea cu trainerul a fost securizantă și accesibilă.

Unul dintre avantajele de a fi organizator este că am ajuns să-l cunosc ceva mai bine decât restul participanţilor pe omul Clark Baim și nu doar pe trainerul, director de psihodramă. Încă de la început, Clark mi-a lăsat o impresie plăcută, a unei persoane calde, empatice, modeste, deschisă către oameni. Impresia de început a fost confirmată de interacţiunile noastre ulterioare. Comunicarea cu el a decurs de la sine, fără acele prime momente când interlocutorii își găsesc greu cuvintele sau se simt presaţi să caute subiecte de conversaţie.

Workshop-ul de psihodramă a început într-un mod diferit decât mă așteptam, cu un exerciţiu prin care căutam răspunsul la o întrebare, și anume: „Ce vă ajută atunci când cunoașteţi o persoană nouă să vă acordaţi la ea? (ce simţiţi, ce comportamente adoptaţi, la ce vă uitaţi)”. Pentru mine, exerciţiul a funcţionat, colega de grup a fost o persoană cu care interacţionam pentru prima dată. Faptul că nu am avut informaţii despre ea, m-a ajutat nu doar să-mi conștientizez mai bine emoţiile, gândurile care îmi ghidează comportamentul, ci și să îmi dau seama ce mă ajută să mă acordez la persoana abia cunoscută, din faţa mea. O primă concluzie ar fi că, pentru a mă acorda la celălalt, este important să mă acordez mai întâi la mine.

Structura workshop-ului a presupus alternarea părţilor de teorie cu activităţile psihodramatice, ceea ce a creat o dinamică bună, menţinând interesul și atenţia participanţilor. Pe parcursul întregului workshop, participanţii au fost co-creatorii experienţei trăite, inclusiv partea teoretică fiind prezentată într-o manieră interactivă, iar trainerul a încurajat implicarea și punerea întrebărilor.

Cum tematica atașamentului nu poate fi abordată fără aducerea în discuţie a pionerilor acestui domeniu (John Bowlby, Mary Ainsworth, Mary Main, Patricia Crittenden), trainerul a menţionat pe scurt contribuţiile muncii lor și a exemplificat psihodramatic concluziile lui Ainsworth. Astfel, prin punerea în scenă a situaţiei străine (Strange Situation Procedure), s-au evindenţiat cele trei tipuri distincte de atașament

descoperite de cercetătoare (securizant, evitant, ambivalent), fiecare fiind asociat unui anumit tipar de interacţiune mamă – copil. După această incursiune, s-au amintit descoperirile lui M. Main referitoare la modul în care experinţele timpurii de atașament sunt conservate și cum influenţează ele relaţiile cu sine și cu alţii ale copilului mare, adolescentului și adultului.

Din punctul meu de vedere, această parte a conferit un fundament conceptual (în special celor care nu aveau informaţii despre tiparele de atașament) pe baza căruia participanţii au înţeles mai bine felul în care relaţiile timpurii ne-au modelat felul de a fi din prezent.

Informaţiile cu privire la patternurile de atașament (A, B, C) au fost primite cu interes de către grup, dar au născut și multe întrebări. Ca participant, am obţinut informaţii preţioase care mi-au adus un plus de autocunoaștere, dar pe care le pot folosi și în activitatea mea de psihoterapeut.

La un nivel simplist, o parte din caracteristicile fiecărui tipar le voi reda mai jos :

Tiparul de atașament A

în cadrul interacţiunii copil – părinte, comportamentul părintelui este predictibil însă neacordat la nevoile copilului

valorizează mai mult ceea ce gândește decât ceea ce simte

îi este teamă de intimitate, de apropiere

Întâlniri cu terapeuţi

Page 6: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 6

nu își exteriorizează emoţiile și se comportă ca și cum totul este ok

se supune regulilor și de regulă este elev silitor iar mai târziu ocupă poziţii importante

când mecanismele de apărare cad, poate avea comportamente necontrolate, fiind cel mai predispus spre violenţa domestică

nu i-au fost împlinite nevoile și a învăţat să nu și le exprime

Tiparul de atașament C

în cadrul interacţiunii copil – părinte, comportamentul părintelui este nepredictibil, uneori acordat, alteori neacordat la nevoile copilului

valorizează mai mult ce simte decât ceea ce gândește

centrat pe sine, îi este greu să se pună în pielea altora. De obicei, ia în calcul doar perspectiva sa și îi învinovăţeşte pe alţii de disconfortul lui interior

a învăţat să își exagereze emoţiile pentru a atrage atenţia asupra nevoilor lui

crează problemă după problemă tocmai pentru a menţine interesul celorlalţi

îi este teamă de abandon

din această categoria fac parte personalităţile borderline, tocmai pentru că au dificultăţi în a-și conţine trăirile și sunt tentaţi să se orienteze când spre o extremă, când spre alta

Tiparul de atașament B

în cadrul interacţiunii copil – părinte, părintele este predictibil și acordat la nevoile copilului

B-ul dobândit reprezintă o integrare conștientizată a tiparelor A și C, persoana dând valoare atât emoţiilor cât și gândurilor

au fost identificate 3 tipuri:

B-ul naiv: este foarte credul, a crescut într-un mediu securizant, plin de iubire, fără pericole. Nu știe că oamenii pot fi periculoși și nu știe să facă faţă situaţiilor problematice.

B-ul reziliant: în copilărie au existat pericole (boală, accidente, sărăcie, mici incidente etc.) însă cineva a fost întotdeauana acolo și a răspuns adecvat nevoilor copilului. Acest copil devenit adult a învăţat că viaţa are pericole, știe că poate cere ajutorul și îl acordă la rândul lui.

B-ul câștigat: poate fi dobândit prin schimbarea percepţiei legate de copilărie, părinţi, viaţă, în urma unui proces de terapie și a altor experienţe relaţionale sănătoase.

Pe lângă cele 3 tipuri de atașament, a fost identificat și atașamentul dezorganizat, despre care specialiștii (Main & Solomon, 1990) spun că se formează în condiţiile în care cei care îngrijesc copilul sunt nepredictibili și devin sursă de pericol și distres pentru acesta. În acest caz, figurile de atașament sunt ele însele înfricoșate, dezorganizate, traumatizate neputându-i asigura copilului un mediu securizant, confortabil. Cu privire la acest subiect, Crittenten trage o concluzie despre modul în care ar trebui perceput pericolul. Conform teoriei ei, frica în faţa pericolului dezorganizează mintea. Însă funcţia pericolului nu este doar aceasta, el trebuie privit ca un factor necesar dezvoltării sănătoase a copilului. Dacă nu ne confruntăm cu anumite pericole în copilărie, nu vom ști să ne apărăm mai târziu în viaţă când ne vom confrunta cu astfel de situaţii.

Analogia dintre parentalitate și psihoterapie a făcut subiectul multora dintre cercetările în teoria atașamentului, oferind o imagine din ce în ce mai conturată asupra

Întâlniri cu terapeuţi

Page 7: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 7

dezvoltării unui sine integrat, sigur și coerent. Așadar, cum tiparul de atașament dintre părinte – copil se reia și în cadrul relaţiei terapeutice, un punct important al discuţiilor a fost tocmai modul în care clienţii cu tipar de atașament A sau C se comportă în cabinet. Astfel, cei cu strategia A tind să înceapă procesul psihoterapeutic și să plece repede pretinzând că ei sunt ok, nu au nici o problemă. De regulă apelează la psihoterapie sub pretextul că altcineva din jurul lor are nevoie de ajutor. Cei cu tipar de atașament C tind să aducă la fiecare ședinţă altă problemă. Cât timp psihoterapeutul rămâne predictibil și conectat, se comportă adecvat și nu își activează strategia. Cum pot eu ca psihoterapeut să îmi ajut clienţii să își transforme sinele prin intermediul co-creării unei relaţii securizante în cabinet, cred că rămâne o întrebare centrală pentru întregul proces terapeutic iar răspunsul ei e dependent de toate variabilele implicate. Ceea ce cred că a lipsit workshop-ului a fost detalierea tehnicilor pe care le putem folosi în lucrul cu aceste strategii diferite de atașament.

O altă idee care mi se pare util de menţionat, este legată de impactul traumelor și pierderilor asupra oamenilor, indiferent de strategia de atașament avută. În psihoterapie ei pot reacţiona așa:

Cei cu tiparul de atașament A

minimalizează trauma („Este ok dacă tatăl meu mă bate”)

vorbește despre modul în care trauma i-a afectat pe ceilalţi, nu pe el

blochează trauma („Sunt ok, nu ma afectează”)

Cei cu tiparul de atașament C

devin preocupaţi excesiv, menţionând des ce li s-a întâmplat în trecut

anticipează că în viitor se va întâmpla ceva groaznic

apelează la imaginaţie, vorbind despre o traumă care în realitate nu a avut loc

dau detalii ţintite când descriu situaţia traumatizantă pentru a menţine interesul psihoterapeutului

Dincolo de această clasificare, iată câteva concluzii cu care am rămas:

tiparele de atașament din copilărie se dezvoltă în relaţie cu persoanele semnificative care au avut grijă de noi

nu există tipare bune sau rele. Ele au apărut ca o modalitate de adaptare a copilului la contextul respectiv și la cei care l-au îngrijit

persoanele nu trebuie identificate cu strategiile lor

aceste strategii de atașament au rolul de a ne proteja în faţa pericolului, ameninţărilor

sunt situaţii în viaţă când fiecare dintre aceste strategii poate fi modalitatea optimă de rezolvare a respectivelor situaţii

chiar dacă startul în viaţă nu implică o bază de siguranţă, ca adulţi putem ajunge la atașamentul securizant dobândit. Mulţi dintre specialiștii buni (psihologi, psihoterapeuţi, asistenţi sociali etc.) au avut iniţial un tipar de atașament preponderent A sau C

în funcţie de oamenii cu care interacţionăm, putem dezvolta cu aceștia relaţii de atașament diferite

în majoritatea cazurilor vorbim despre o combinaţie între caracteristicile acestor tipare de atașament, chiar dacă se întâmplă să avem unul predominant

în funcţie de cât de problematice au fost relaţiile de atașament timpurii, unele persoane cu tipare A și C pot ajunge să dezvolte boli din spectrul psihopatologiei

Întâlniri cu terapeuţi

Page 8: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 8

capacitatea de acordare și predictibilitatea figurilor de atașament sunt esenţiale pentru dezvoltarea noastră emoţională și socială, dar și a capacităţii noastre de a mentaliza

„real este mai bine decât perfect” (Clark Baim); deci, în loc să ne străduim să atingem perfecţiunea, mai bine ne permitem să fim suficient de buni în rolurile pe care le avem, dându-ne voie să greșim din când în când.

Alături de ceilalţi membri ai grupului, am apreciat intervenţiile terapeutice ale lui Clark Baim. Printre lucrurile pe care le-am admirat au fost capacitatea sa de a menţine interesul participanţilor pe toată durata workshop-ului precum și dramatizarea adecvată a evenimentelor traumatizante evocate de protagoniști. S-a folosit permanent de resursele din fiecare individ pentru explorarea conţinutului adus pe scenă. Asemenea lui A. Blatner, la care am mai întâlnit această idee, și Clark Baim este de părere că individul poate face faţă mai ușor traumei sale dacă îi sunt aduse pe scenă părţile sale resursă. În opinia lui, aceste resurse sunt de mai multe tipuri: resurse interioare (inteligenţa, simţul dreptăţii, diverse abilităţi etc); interpersonale (oamenii din viaţa noastră, animalele de companie etc.); transpersonale (religia, arta, natura, un loc securizant etc.); lucruri de care suntem mândri că le-am obţinut (succese academice, reușite personale etc.).

Cum puterea psihodramei se extinde asupra tuturor membrilor grupului, momentele de viaţă particulare, puse în acţiune de către protagoniști, au constituit pentru aceștia oportunităţi de conștientizare și eliberare a unor sentimente și emoţii. În partea de verbalizare realizată după fiecare psihodramă a fost demonstrată încă o dată universalitatea afectelor; toţi am simţit la un moment dat aceleași tipuri de emoţii, chiar dacă la intensităţi diferite și în momente definitorii doar pentru noi.

Pentru mine, Clark Baim este unul dintre modelele de asistare terapeutică în situaţiile care ridică problematica tulburărilor de atașament. În lucrul cu protagonistul, stilul său a permis manifestarea potenţialului de vindecare a protagonistului cu minimum de influenţă din partea psihoterapeutului.

Protagonistului i-a fost lăsată întreaga posibilitate de alegere, iar întrebările au fost ţintite și neintruzive, fără a forţa direcţia în care s-a mers.

Calitatea intervenţiilor mele ca psihoterapeut, precum și capacitatea de a oferi un cadru adecvat pentru clienţii mei depind în mare masură și de capacitatea mea de explorare, înţelegere și integrare a propriilor experienţe. Privite în lumina teoriei atașamentului, descopăr noi sensuri pe care anterior nu le-am luat în considerare și pe care le voi explora în procesul meu de dezvoltare personală. Cred că teoria atașamentului poate răspunde cu succes la întrebarea „Cum am ajuns să fim ceea ce suntem în prezent?” și reprezintă un punct de pornire pentru orice specialist, indiferent de orientarea sa psihoterapeutică.

Gândindu-mă la beneficiile workshop-ului cu privire la activitatea profesională, iau în considerare câteva aspecte. Unul dintre acestea este relaţia terapeutică, fiindu-mi întărită responsabilitatea creării unei baze de siguranţă pentru clienţii mei. Pornind de la ideea de a construi împreună o nouă relaţie sănătoasă, mai acordată decât cele care l-au format iniţial, aceste cunoștinţe îmi dau un indiciu cu privire la atitudinea terapeutică specifică, cu cea mai mare probabilitate de a se potrivi nevoilor clientului din faţa mea. De multe ori i-am observat prinși în experienţele prin care trec perioade lungi de timp, ceea ce complică sarcina de reglare a emoţilor și de folosire adecvată a

Întâlniri cu terapeuţi

Page 9: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 9

lor. Acum am direcţii mai clare despre cum pot să le stimulez printre altele, capacitatea de metacogniţie (a gândi despre gândurile pe care le au) și cum să îi ajut mai bine să dea sens experienţelor lor. Cum transferurile negative sunt inevitabile în meseria de psihoterapeut, înţelegerea modelelor de atașament mi-au adus și din acest punct de vedere o poziţionare diferită, în anumite cazuri fiindu-mi mai greu să le gestionez.

Teoria atașamentului îmi completează modul de înţelegere a istoriei copilăriei proprii și ale celor care vin în terapie și îmi crește capacitatea de a găsi împreună cu ei modalităţi optime de a se dezvolta emoţional și de sporire a rezilienţei. Odată cu acest workshop mi-am extins și percepţia asupra dimensiunii corporale, iar interesul pentru stările somatice explicate prin prisma teoriei atașementului este din ce în ce mai mare. Cred că psihodrama este o metodă excelentă prin care se transmite ceea ce nu poate fi pus încă în cuvinte.

Experienţa trăită a fost utilă, valoroasă, plină de sensuri. Un start excelent pentru aprofundarea teoriei atașamentului!

*Recomand cu încredere cartea sa: „Attachment – based Practise with Adults. Understanding strategies and promoting positive change”, Clark Baim and Tony Morrison, 2011, Pavilion Publishing and Media LtD.

Interviu cu Clark Baim

1. Cum ai devenit interesat de teoria atașamentului?

R: Am devenit interesat de teoria atașamentului, mai ales după ce am studiat cu Patricia Crittenden, în 2000, în Anglia. Eu, Tony Morisson și alţi 18 oameni ne-am întâlnit cu Patricia Crittenden timp de 18 zile, repartizate pe o perioada de 6 luni, câte 6 zile consecutive, pentru a studia interviurile de atașament completate de adulţi. Pe măsură ce parcurgeam interviurile și ea ne explica teoria, am început să înţeleg acele interviuri prin prisma modelui prezentat de ea. Mi-a schimbat total modul în care îmi percepusem clienţii până atunci, intervenţiile terapeutice pe care le utilizam pentru a-i ajuta, dar și modul în care pot folosi psihodrama.

După cele 18 zile, am continuat să studiez cu ea. Acum sunt în procesul de a mă certifica ca trainer în metoda ei. Formarea implică o perioadă de 12 ani. De-a lungul timpului am mers la diferite cursuri și săptămâna viitoare voi fi la Miami, pentru alte 6 zile, ca parte a acestui training. Psihodrama a fost prima mea formare majoră, iar în ultimii 12 ani trainingul cu Patricia Crittenden a fost la fel de important pentru mine ca psihoterapeut și ca trainer.

2. În prima zi a workshopului ai întrebat participanţii ce îi ajută să se acordeze la o persoană nou cunoscută. Pe tine ce te ajută să te acordezi la o persoană nou întâlnită, la un grup?

R: Când mă acordez la o persoană nou întâlnită cred că o fac în același mod în care mă acordez și dacă este vorba despre un grup. Iau în calcul ce se întâmplă în interiorul meu dar și ce fac cu indivizii în cadrul grupului. Așadar, în primul rând îmi verific gândurile să văd dacă sunt gânduri care îmi distrag atenţia, apoi îmi verific emoţiile să văd dacă sunt emoţii care îmi stau în cale, de exemplu emotivitatea. Dacă sunt puţin emoţionat este ok, dacă sunt prea mult, mă simt copleșit. Apoi, îmi verific nivelul fizic de responsivitate pentru a mă asigura că nu sunt nici prea încet, nici prea rapid, ci în zona potrivită. Deci asta se întâmplă în interiorul meu și când întâlnesc oameni, îi salut, încerc sa îi privesc în ochi, să zâmbesc, să aflu câte ceva despre ei. În felul aceste îmi fac încălzirea pentru a lucra cu grupul. Fac asta foarte conștient.

Întâlniri cu terapeuţi

Page 10: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 10

3. Știu că ai lucrat ca psihoterapeut de grup, într-o închisoare, timp de 5 ani. Ce tipar de atașament ai întâlnit cel mai des la acei deţinuţi?

R: Prizonierii cu care am lucrat făceau parte mai ales din 2 categorii. Prima categorie este cea a agresorilor sexuali, în special pedofili și aproape toţi aveau tiparul de atașament A. Istoriile lor de viaţă erau similare, incluzând violenţa domestică, tratamentul umilitor din partea tatălui atunci când le era frică, și-au văzut mamele agresate fizic și sexual pentru ca în adolescenţă să dezvolte un comportament sexual promiscuu. Analizându-i prin prisma teoriei atașamentului, aceștia au fost niște băieţi speriaţi, cu o nevoie de confort și, ca bărbaţi, deși par stăpâni pe sine, sunt în continuare tot acei băieţei speriaţi, avizi după obţinerea iubirii, confortului şi acceptării din partea celorlalţi. Din nefericire, ei ajung să profite de copiii de care ar fi trebuit să aibă grijă pentru a-și suplini această lipsă de confort interior. Bineînţeles acest fapt este monstruos.

Ca psihoterapeut, când lucrez prin prisma teoriei atașamentului caut un mod de a-i ajuta, nu de a le scuza comportamentele sau de a-i ierta.

Din a doua categorie fac parte violatorii, hoţii, cei care agresează fizic și aveau tipare de atașament atât A, cât și C, iar unii dintre ei aveau AC, tipar specific psihopaţilor.

4. Câţi dintre ei își pot schimba tiparul de atașament ? Câţi dintre ei vor cu adevărat asta?

R: Eu am avut marele avantaj de a lucra în cadrul închisorii Grantham, care este o închisoare terapeutică, în nordul Londrei. Prizonierii de aici au cerut să vină în acest loc pentru că vor să își schimbe viaţa. Deci, ei deja au această dorinţă de a-și schimba viaţa, vor să fie ajutaţi. În grupurile respective se abordează subiecte foarte profunde, la fel ca în orice grup de psihoterapie. Conform statisticilor de la Grantham, dacă deţinuţii stau cel puţin 18 luni, reabilitarea lor se face mult mai bine decât a celorlaţi deţinuţi. Dacă stau sub 18 luni, nu se observă îmbunătăţiri notabile, riscul recidivelor fiind la fel de mare ca înainte de a veni la Grantham. Este o închisoare bună, iar ca psihoterapeut este greu să

lucrezi aici. Unii dintre deţinuţi aduc în terapie lucruri terifiante din memoria lor, dar au parte și de mult suport, mai ales atunci când sunt la pământ. Să îţi spun un lucru extraordinar care se petrece la Grantham. De exemplu, să zicem că în timpul unei ședinţe de psihodramă, unul dintre deţinuţi plânge foarte tare. Sesiunea se termină, iar el se întoarce în celulă. Câteva minute mai târziu un alt deţinut îi bate la ușă și îl întreabă: Pot să îţi aduc o ceașcă cu ceai? Se așează apoi lângă el și îl întreabă: Cum ești? Ce faci?

Nu este deci o închisoare obișnuită, unde după ce termini sedinţa de psihoterapie îţi pui din nou masca de deţinut. La Grantham întreg mediul este terapeutic, e un loc foarte special.

Sper că există și în România astfel de locuri și dacă nu, poate e de învăţat.

5. Câte sesiuni de terapie ai nevoie pentru a identifica o strategie de atașament și ce instrumente folosești?

R: Cu adulţii putem folosi doar un singur instrument de încredere, și anume Interviul de Atașament destinat Adulţilor. În cadrul acestui interviu, adulţii sunt întrebaţi despre istoria relaţiilor lor de atașament cu cei care i-au îngrijit (mama, tata, bunicii etc.), despre istoricul bolilor din copilărie, al pierderilor, al separărilor, al rănilor și modul în care au reacţionat. La finalul interviului sunt întrebaţi despre ce au învăţat de pe urma experienţelor trăite în copilărie și

Întâlniri cu terapeuţi

Page 11: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 11

cum i-au pregătit ele pentru viaţa de adult.

Acest interviu este înregistrat și transcris cu toate „imperfecţíunile” sale (inflexiuni ale vocii, întârzierile unor răspunsuri, ritmul vocii etc.). În funcţie de natura întrebării, ei vor răspunde corespunzător. De exemplu, dacă mă întrebi despre o situaţie periculoasă din copilăria mea, mă voi întoarce la rememorarea ei și atunci este posibil ca, pentru o fracţiune de secundă, strategia mea să iasă la suprafaţă și să fie suficient ca specialistul să o sesizeze.

După ce este făcută transcrierea interviului, aceasta este trimisă unui alt specialist care nu cunoaște persoana intervievată. Acesta va ști doar vârsta și genul respectivei persoane. Iar dacă este cazul, limba maternă. Dacă știi mai multe, nu ești persoana indicată să faci analiza interviului. Tocmai pentru această analiză a interviului și nu a persoanelor mi-au fost necesari 12 ani de studiu.

6. Care este influenţa factorului genetic în dezvoltarea tiparelor de atașament?

R: În privinţa acestui aspect, multe discipline au ajuns la un numitor comun, în sensul că factorul genetic influenţează în proporţie de 30 % dezvoltarea acestor tipare. Putem moșteni caracteristici temperamentale, structura fiziologică, nivelul de responsivitate la stimuli, nivelul de inteligenţă, sensibilitatea la atingere etc. Restul de 70 % depind de modul în care ai fost crescut, dacă ai avut persoane acordate la nevoile tale, care ţi-au fost disponibile, care te iubesc etc.

7. Care a fost cel mai dificil caz cu care te-ai confruntat?

R: Nu mi-a mai fost pusă această întrebare până acum. Mintea mea s-a dus la cazul unor deţinuţi care au părăsit terapia prematur. Strategiile lor de atașament implicau traume majore și dificultăţi în a avea încredere în cineva. În cadrul terapiei inventau tot felul de lucruri despre vieţile lor, pe care le puneau în scenă psihodramatic iar la sfârșit mărturiseau că erau pure invenţii. Nici până astăzi nu mi-am dat seama când spuneau adevărul, în timpul psihodramelor sau în mărturisile de la sfârșit.

8. Uneori un psihodramatist trebuie să fie confruntativ. Tu cum găsești echilibrul între suport și confruntare?

R: Sunt extrem de precaut în a provoca persoana pe care nu o cunosc îndeajuns de bine. La workshop am fost foarte blând în conducerea protagonistului. Dacă ajung să cunosc clientul, atunci pot să îl confrunt, să îl provoc pentru că știu că vor înţelege de ce procedez așa.

9. Ca psihoterapeut este important să ajungem la B-ul câștigat. Însă cum poate un psihoterapeut care are caracteristici preponderent din strategiile A sau C să fie totuși o bază de siguranţă pentru clientul său?

R: Formarea în psihoterpie ar trebui să includă informaţii despre teoria atașamentului. Mulţi psihoterapeuţi au ajuns cu timpul la B-ul câștigat, făcând terapie personală pe o perioadă lungă de timp. Chiar dacă nu este încă acolo, el trebuie să opereze din poziţia de B câștigat pentru că dacă nu, îi va fi greu să se acordeze la emoţiile, la gândurile clienţilor.

Vechile strategii nu dispar complet, dar ca psihoterapeuţi trebuie să fim conștienţi că suntem în acea strategie, de ceea ce ne aparţine nouă și ce le aparţine clienţilor.

10. Un sfat pentru studenţii sau psihodramatiștii la început de drum!

R: Să nu uite că datoria lor este să asculte și că sunt acolo ca să ajute, din poziţia lui B câștigat.

Întâlniri cu terapeuţi

Page 12: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 12

MMeettooddaa JJ..LL.. MMoorreennoo::

uunn tteerreenn pprrooppiiccee ppeennttrruu ddeezzvvoollttaarreeaa iinntteelliiggeennţţeeii mmuullttiippllee

–– uunn wwoorrkksshhoopp ddeesspprree uuttiilliizzaarreeaa MMeettooddeelloorr ddee AAccţţiiuunnee

îînn ccoommppaanniiii,, oorrggaanniizzaaţţiiii şşii iinnssttiittuuţţiiii

Norbert Apter

Binecunoscut psihoterapeut în terapia centrată pe persoană, psihodramatist, trainer şi coach având la baza Metodele de Acțiune, Norbert Apter (www.norbertapter.ch) este şi managerul Institutului ODeF în Geneva (www.odef.ch). Activează în multe țări. În calitatea sa de trainer şi facilitator pentru un număr de instituții, companii sau organizații internaționale a condus numeroase sesiuni de training, teambuilding-uri şi rezolvarea conflictelor prin Metode de Acțiune. Formator, speaker şi autor, s-a specializat în dezvoltarea de relații operaționale şi constructive.

Rezumat

Articolul prezintă o sesiune reală de training bazată pe Metode de Acţiune, în care participanţii învaţă atât despre Inteligenţa Multiplă, cât şi despre cum poate fi aceasta încurajată prin intermediul Metodelor de Acţiune atunci când activează ca traineri în instituţii, companii şi organizaţii.

Autorul dezvăluie procesul activ de învăţare al grupului, trecând pas cu pas prin metodologia sa şi prezentând rezultatul unui astfel de studiu, incluzând caracteristicile majore ale fiecărui tip de inteligenţă şi metodele prin care inteligenţa multiplă a fiecărui membru al grupului poate fi pusă în evidenţă prin acţiune.

Introducere

Unul dintre workshop-urile pe care le-am condus la Păltiniş (România 2012), la prima Şcoală de Vară a Asociaţiei Române de Psihodramă Clasică, s-a concentrat asupra Metodelor de Acţiune în Companii, Organizaţii şi Instituţii (Williams, 1991). La workshop au participat în jur de 30-40 de profesionişti care se asteptau (1) să experimenteze Metodele de Acţiune, (2) să înţeleagă utilizarea şi limitele acestora şi (3) să fie capabili, în activitatea lor ca traineri, să sporească

eficienţa training-ului prin apelul la inteligenţa multiplă a fiecărui participant.

Chiar dacă nu a fost cerinţa lor expresă, metodologia se impunea a fi cea a lui Moreno, devreme ce funcţionează ca învăţare Generată de Context (Apter, 2011) şi duce la creşterea creativităţii şi spontanetăţii generând metode integrative de învăţare pe care participantul le poate folosi în practică. Provocarea mea era să construiesc un workshop de 3 ore în care participanţii să înţeleagă conceptul de Inteligenţă Multiplă a lui Howard Gardner, să facă legătura cu Metodele de Acţiune şi să poată, la sfârşitul sesiunii, să creeze o sinergie între cele două teorii.

Acest articol va oferă o imagine de ansamblu asupra workshop-ului, asupra parcursului şi informaţiei acestuia.

Teoria în practică

Page 13: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 13

Sesiunea de training

Pentru a activa Inteligenţa Colectivă a grupului şi pentru a demonstra cum ne putem folosi de metoda lui J.L. Moreno într-un grup în organizaţii, companii şi instituţii, am creat un workshop în jurul celor cinci faze din Metodele de Acţiune:

cele trei faze clasice descrise de J.L. Moreno –Încălzirea, Acţiunea, Participarea Auditoriului – denumită aici Pooling (Ancelin-Schutzenberger, 2003; Blatner & Blatner, 1988; Moreno, 1965)

două faze pe care eu le adaug de dragul training-ului – Punerea în perspectivă şi Utilizarea Planificării.

Prin urmare teoria şi partea experimentală a sesiunii de training devin coerente.

Primă fază: Încălzirea

A. Încălzirea de grup: obţinerea unui „împreună” sigur şi propice

Crearea unui climat de încredere şi acceptare este de o importanţă primordială într-un grup (Apter, 2003; Kellermann, 1992; Carl R. Rogers & Kinget, 1962). Este legat de felul de a fi şi a face al trainerului prin care facilitează grupului propria cale. Astfel, ca regulă în conducerea grupului, am început prin a întreba participanţii despre obiectivele personale. Pentru aceasta am sugerat ca ei să se împartă în patru grupuri şi să găsească trei întrebări importante despre workshop. Cel mai des ridicată întrebare a fost legată de rolul trainerului în companii şi organizaţii: Care să fie abordarea generală?, Cum să promoveze un training bazat pe acţiune?, Cum să delimiteze dezvoltarea profesională de dezvoltarea personală? Cum să abordeze participarea în grup (doar managementul, doar personalul…)? Cum să facă follow up? Cum să trateze problemele de confidenţialitate?... Alte întrebări au fost despre utilizarea metodei lui J.L. Moreno: Cum să diferenţieze clar Psihodrama de Metodele de Acţiune1? Cum să abordeze problematica rezistenţei atunci când utilizează acţiunea în companii? Alte întrebări au fost despre Inteligenţa Multiplă şi ce presupune aceasta. Toate întrebările au

1 Psihodramă se referă aici la utilizarea teoriei şi metodei lui J.L. Moreno în cadrul

psihoterapeutic, în timp ce Metode de Acţiune se referă la utilizarea teoriei şi

metodei în companii.

avut importanţă! Şi, într-adevăr, înaintea susţinerii unui training în companii, ar trebui să fim foarte clari în privinţa rolului fundamental al trainerului prin Metode de Acţiune.

Ca modalitate de facilitare a climatului, am făcut ceea ce Charles Devonshire (un coleg apropiat lui Carl Rogers) obişnuia să afirme în mod repetat în formările noastre ca psihoterapeuţi în terapia centrată pe persoană: „Aveţi încredere în procesul grupului!”. Într-adevăr tendinţa (Apter, 1987; Bozarth, 1998; Maslow, 1972; C.R. Rogers, 1963) actuală este spre joc, nu doar în fiecare persoană ci în fiecare grup.

Astfel, pentru a urma tendinţa grupului, am analizat fiecare din cele 12 întrebări ridicate în grup şi am dat câteva răspunsuri de bază necesare. Se pare că ele au ajutat participanţii să se elibereze de aceste probleme şi să se deschidă către problema centrală care urma să fie abordată: Inteligenţa Multiplă şi metoda lui J.L. Moreno.

Am continuat cu exerciţii sociometrice – astfel încât participanţii să se cunoască mai bine, iar eu să îmi fac o idee mai clară despre grupul pentru care urma să conduc workshop-ul. Astfel am început cu formarea unei hărţi vii a locului unde participanţii muncesc, apoi clustere ale principalelor categorii profesionale în care activau; am format şi linii vii ale experienţei şi cunoştinţelor în domeniul ce urma să fie abordat etc. Prin intermediul acestor exerciţii sociometrice am aflat că mai mult de jumătate din

Teoria în practică

Page 14: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 14

participanţi făceau parte din lumea psihologiei şi mai puţin de jumătate activau în companii. O mică parte dintre ei aveau experienţă în training-ul grupurilor sau echipelor în companii.

B. Încălzirea pentru tema abordată: o introducere verbală în Inteligenţa Multiplă

Pentru a încălzi grupul în abordarea Inteligenţei Multiple prin Metodele de Acţiune, am reamintit participanţilor că în anii 1920 şi 1930, când J.L. Moreno a creat Psihodrama şi Metodele de Acţiune, conceptul de inteligenţă multiplă nu exista. Abia în anul 1980 acest concept a fost dezvoltat de Howard Gardner (Gardner, 1983, 1999). Interesant este faptul că metoda lui Moreno este probabil cea mai potrivită să solicite fiecare tip de inteligenţă folosit de o persoană.

Din experienţă vă pot spune că este foarte important ca psihodramatistul să-şi dezvolte propriile căi de utilizare a metodei moreniene în punerea în valoare a inteligenţei multiple a protagonistului.

Ambele expertize se cer combinate într-o sesiune de lucru. Aceasta înseamnă că psihodramatistul se bazează pe propria inteligenţă multiplă atunci când pune în aplicare metoda lui Moreno şi foloseşte inteligenţa multiplă a protagonistului atunci când abordează conţinutul sesiunii de lucru. Mai mult, psihodramatistul adaugă acestei inteligenţe colective orice altă inteligenţă multiplă a membrilor grupului – fie ei auxiliari sau membri ai audienţei.

Ce este Inteligenţa Multiplă?

Teoria lui Howard Gradner se bazează pe ideea potenţialului biopsihologic2 al fiinţei umane: specia noastră are o serie de abilităţi intelectuale pe care le poate folosi.

Cu alte cuvinte, o persoană are modalităţi diverse de a „vedea” lumea. Acest lucru nu este surprinzător pentru cineva familiarizat cu Teoria Rolului la Moreno. Cu toate acestea ceea ce face ca teoria lui Gardner să fie atât de specială şi complementară celei lui Moreno este faptul că se referă la un ansamblu de căi de „gândire” şi de activare a inteligenţei multiple a unei persoane. Nu mai aveam de-a face cu un singur tip de

2. Ereditatea (baza biologică) şi mediul (baza psihologică) se întrepătrund în dezvoltarea potenţialului uman.

inteligenţă: există nouă tipuri, care se combină în modalităţi specifice, în funcţie de persoană (şi istoria ei), de moment şi de circumstanţele interne şi externe. Gardner a început în 1983 prin prezentarea a şapte tipuri de inteligenţă: Kinestezică, Interpersonală (sau socială), Intrapersonală, Lingvistică, Logico-matematică, Muzicală, Vizuală şi Spaţială. Mai târziu Howard Gardner a mai adăugat două, ambele asociate cu un soi de „inteligenţă” interioară: Ecologică (naturalistică) şi Existenţială.

Pe scurt, am introdus fiecare tip de inteligenţă, interacţionând verbal cu participanţii, înainte să trec la partea de acţiune.

A doua fază: Acţiunea

Partea întâi: Relaţionarea

Cărţi de joc - cu numele tipurilor de inteligenţă - au fost aşezate distanţat pe podea. Membrii grupului au fost rugaţi să se poziţioneze în raport cu „primul tip dominant” de inteligenţă, apoi cu „al doilea tip dominant” de inteligenţă şi la urmă cu cel mai puţin dezvoltat tip de inteligenţă pe care îl au. De fiecare dată au fost împărtăşite câteva cuvinte despre alegerile făcute şi despre competenţele specifice pe care acel tip de inteligenţă le implica.

Partea a doua: Folosirea inteligenţei colective

Au fost create grupuri mici. Fiecare grup a primit bucăţi de hârtie şi două cărţi cu numele tipului de inteligenţă. Li s-a cerut participanţilor să enumere ce fel de tehnici ar folosi să dezvolte aceste inteligenţe şi să încurajeze exprimarea lor.

Teoria în practică

Page 15: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 15

Partea a treia: a demonstra şi a învăţa prin demonstraţie

Fiecărui grup de traineri i s-a cerut să aleagă şi să „arate” un tip de inteligenţă în mod creativ, de ex.: sculptură vie, dans sau mişcare, muzică, poezie, sketch-uri… (cinci minute de pregătire).

Grupurile au prezentat fiecare ce au pregătit, şi după fiecare prezentare am întrebat audienţa: „Ce vedeţi? Ce auziţi? Ce întelegeţi?”

Audienţa a descoperit nu doar tipurile de inteligenţă prezentate pe scenă, dar şi câteva dintre caracteristicile neexprimate până în prezent ale acestora.

Faza a treia: Pooling (denumirea în psihodramă – Împărtăşire)

Timp de 10 minute, în grupuri mici, participanţii au discutat şi împărtăşit pe marginea întrebării: „În ce fel se reflectă în viaţa ta ceea ce s-a prezentat pe scenă?”

Faza a patra: Punerea în perspectivă

În acest punct mai era atât de puţin timp până la sfârşitul sesiunii şi atât de multe lucruri au fost spuse încât am decis pur şi simplu să fac un sumar rapid şi să reamintesc tuturor importanţa folosirii celor 5 faze din Metodele de Acţiune atunci când livrăm un training în instituţii, companii sau organizaţii.

Ca informaţie, am expus mai jos, cu foarte puţine modificări, o descriere detaliată – dacă nu exhaustivă – a ceea ce s-a elaborat în grup în timpul procesului de învăţare despre inteligenţa multiplă şi despre acţiunile care o evidenţiază.

1. Inteligenţa kinestezică

Caracteristici: tendinţa de a se exprima prin mişcare, căutarea contactului fizic şi nevoia de a atinge şi îmbrăţişa lucruri.

Acţiuni solicitate: exerciţii de întindere, dans, mimă, sculptură vie, lucru manual, oglindirea posturii fizice (dublul) şi bineînţeles jocul de rol care concretizează şi face vizibile procesele interne şi externe etc.

2. Inteligenţa interpersonală (socială)

Caracteristici: abilităţi de comunicare, lipsa de

prejudecată, cooperare, înţelegerea/acceptarea de

sine şi a celorlalţi, echilibrul între altruism şi egoism.

Acţiuni solicitate: folosirea

exerciţiilor de ascultare activă,

stabilirea jocurilor în rezolvarea

conflictelor sau în managementul

de proiect într-o echipă şi

bineînţeles folosirea inversiunii şi

participarea, ambele presupunând

efort dublu de atenţie şi grijă (atât

pentru sine cât şi pentru celălalt)

etc.

3. Inteligenţa intrapersonală

Caracteristici: acceptarea de sine şi

sondajul personal, deschiderea

către propriile procese şi reacţii

(emoţionale, cognitive şi

comportamentale).

Acţiuni solicitate: folosirea

solilocviului, facilitarea dialogului cu

sine, acompanierea tăcerii,

stabilirea tehnicilor de relaxare şi

concentrare, scrierea jurnalului

şi/sau a portofoliului, intervenţii cu

întrebări de genul „Ce simţi? Arată-

mi!” şi tehnica concretizării etc.,

care încurajează introspecţia.

4. Inteligenţa lingvistică

Caracteristici: dragostea pentru

cuvinte, nuanţări, istorisirea şi

ascultarea de poveşti, sesizarea

unor sensuri multiple într-un

context specific, creativitatea în

interpretare.

Acţiuni solicitate: scrierea de

cuvinte sau fraze cheie pe o tablă,

jocuri de cuvinte cum ar fi vorbirea

păsărească sau continuarea

poveştilor neterminate; povestea în

acţiune, exerciţii de asertivitate şi

discurs; sumarizarea în câteva

propoziţii; training-ul de rol şi

dublul (dincolo de ce s-a spus) etc.

Teoria în practică

Page 16: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 16

5. Inteligenţa logico-matematică

Caracteristici: dragostea pentru numere, analiza, raţionamentul, gândirea secvenţială, explicaţiile cauzale, organizarea (inclusiv organizarea de etape sau faze în ceea ce priveşte obiectivele/rezultatele).

Acţiuni solicitate: analiză (prin scriere) a preocupărilor (sau a grijilor), resurse/dificultăţi, active/obstacole etc.; folosirea jocurilor de strategie şi diferenţierea în timpul trecut, prezent şi viitor; stabilirea criteriilor de evaluare şi clasificare cu ajutorul pătratelor pe podea (de exemplu: da, nu, tulburat, indiferent), folosirea axei timpului în planificare, etc.

6. Inteligenţa muzicală

Caracteristici: sensibilitate la sunete, ritm, melodii, capacitatea de a face o corelaţie între tonuri şi intensitatea sunetului cu potenţiale emoţii sau cu importanţa mesajului; dragostea pentru muzică.

Acţiuni solicitate: dublul mesajului nerostit, compunerea unui cântec sau a unui slogan; a cânta un cântec sau un sentiment/o emoţie, crearea unui ritm sau interpretarea la un instrument (ca încălzire înaintea unei scene specifice) etc.

7. Inteligenţa vizuală şi spaţială

Caracteristici: înţelegere prin vizualizarea punctelor de reper, reprezentarea vizuală a lumii, imaginaţia, abilitatea de organizare spaţială a obiectelor, emoţiilor, persoanelor, sensibilitatea artistică.

Acţiuni solicitate: crearea diagramelor proceselor interne sau relaţionale, a desena sau a face o sculptură în mişcare a unei emoţii, relaţii sau situaţii, crearea unor diagrame de acţiune, folosirea foto-limbajului, munca simbolică, construirea unei scene (fie că este o scenă introspectivă sau o scenă interpersonală).

8. Inteligenţa ecologică

Caracteristici: deschiderea către natură, cunoştinţe despre natură şi animale şi grija pentru acestea, devotamentul pentru protejarea mediului şi ecosistemului planetar.

Acţiuni solicitate: exerciţiile de încălzire cu referire la plante şi animale (transformarea în animale sau plante), folosirea de meta-rolurilor din natură (un

animal de companie, un copac, un râu, vântul, planeta, soarele etc.) şi inversiunea de rol cu acestea, crearea dialogului sine/meta-rol.

9. Inteligenţa existenţială

Caracteristici: întrebările legate de viaţă şi moarte, înţelegerea imaginii de ansamblu, înţelegerea sensului şi originii lucrurilor, detaşarea de grijile cotidiene, poziţionarea în relaţie cu (macro)cosmosul

Acţiuni solicitate: a merge dincolo de simţuri, folosirea meta-rolurilor de putere (potrivite pentru persoana în cauză) cu tehnici cum ar fi concretizarea, solilocviul şi inversiunea de rol pentru a accesa puterea şi înţelepciunea meta-rolului şi a crea un dialog suportiv.

A cincea faza: Utilizarea Planificării

Ca de obicei, la sfârşitul unei sesiuni de training prin metode de acţiune, întreb participanţii despre ce au învăţat şi cum îşi propun să folosească aceste informaţii în viaţa profesională. Este o parte foarte importantă în procesul de învăţare: transferul informaţiei în viaţa profesională. Pentru fiecare participant acest timp devine un moment pentru alegerea primului pas: ceva ce poate fi inserat usor şi eficient în viaţa profesională. Pentru un trainer este foarte interesant să audă ce aleg participanţii să experimenteze pe lângă ce au învătat şi cum plănuiesc să facă acest pas.

Varietatea alegerilor făcute vorbeşte despre bogăţia informaţiilor din workshop şi despre potenţialele aplicaţii în viaţa reală.

Teoria în practică

Page 17: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 17

Concluzii

Conducerea unui workshop bazat pe Metodele de Acţiune despre „Inteligenţa Multiplă şi Metoda Moreno” s-a dovedit a fi un proces de învăţare complex cu atât mai mult cu cât ştim că învăţarea nu este o recepţie pasivă: este un proces activ de investigare; un training trebuie să atragă atenţia fiecărui participant. Metoda lui J.L. Moreno oferă mijloacele prin care se poate obţine o implicare activă a participanţilor şi, încă o dată, rezultatele acestei metodologii pe un grup de profesionişti s-au dovedit convingătoare. Pe parcursul celor 5 faze necesare metodei, participanţii au avut oportunitatea să folosească ceea ce eu numesc cele 6 linii integrative: a Exprima, a Explora, a Exersa, a Elabora, a Evalua şi a Evolua. Rezultatul a fost impresionant: spontaneitatea şi creativitatea au fost încurajate într-un spaţiu sigur şi structurant, iar inteligenţa colectivă a dezvăluit o resursă bogată de învăţăminte.

De fapt, metoda moreniană nu este doar o serie de faze, tehnici şi instrumente: ca metodă completă, este şi o filosofie, o ştiinţă şi o artă. Metodele de Acţiune transformă ceea ce ar fi putut fi o simplă utilizare a acţiunii într-un proces care facilitează, prin acţiune, (1) dinamică , (2) dinamismul unei persoane şi al unui grup şi (3) capacitatea de a unifica experienţa, conştientizarea şi cunoştinţele, producând astfel (4) transformarea procesului de învăţare în competenţe direct aplicabile la locul de muncă.

Bibliografie

Ancelin-Schutzenberger, A., 2003 (original en 1966), Le psychodram, Paris: Payot & Rivages.

Apter, N., 1987, 9 Février, Carl Rogers: le deuxième souffle de la psychologie, La Suisse, pp. 6-7.

Apter, N., 2003, The human being: J.L. Moreno's vision in psychodrama, International Journal of Psychotherapy (European Asoociation for Psychotherapy), no 8(1), pp.31-36.

Apter, N., 2011, Using Action Methods for training in Institutions, Companies and Organizations. Mercurius

Blatner , A., & Blatner, A., 1988, Foundations of Psychodrama: History, Theory and practice, New York: Springer Publishing Company.

Bozarth, J. D., 1998, Person-Centered Therapy: A Revolutionary Paradigm, Ross-on-Wye: PCCS Books.

Gardner, H., 1983, Frames of mind. The theory of multiple intelligences, New York: BasicBooks.

Gardner, H., 1999, Intelligence Reframed. Multiple intelligences for the 21st century

Kellermann, P.F., 1992, Focus on Psychodrama. The Therapeutic Aspects of Psychodrama, London (England). Bristol, PA (USA): Jessica Kingsley Publishers Ltd.

Maslow, A., 1972, Vers une psychologie de l'être, Paris: Edition Fayard.

Moreno, J.L., 1965 (original en anglais en 1946), Psychothérapie de groupe et psychodrame, Paris: Presses Universitaires de France.

Rogers, C.R., 1963, The actualizing tendency in relation to „motives” and to consciousness, in M. Jones (Ed.), Nebrasky symposium on Motivation. Lincoln: University of Nebraska Press.

Rogers, C.R., & Kinget, M., 1962, Psychothérapies et relations humaines, Paris: Editions Nauwelaerts.

Williams, A., 1991, Forbidden agendas. Strategic action în groups, London (England). New York, NY (USA): Tavistock / Routledge.

Teoria în practică

Page 18: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 18

PPSSIIHHOODDRRAAMMAA îînn ttuullbbuurraarreeaa ddee ssttrreess ppoossttttrraauummaattiicc

Alina-Crisanda Jitaru

Psiholog practicant sub supervizare în psihodramă, psiholog specialist -

psihoterapii cognitive și comportamentale, psiholog principal -

psihologie clinică, supervizor - psihologie clinică.

Rezumat

În această lucrare se încearcă o argumentare a utilităţii folosirii psihodramei la pacienţii cu tulburare de stres posttraumatic. Argumentele aparţin mai multor domenii. În primul rând este vorba de argumentele specifice metodei psihodramatice, şi aici revine ca „lait-motiv” psihodramatic spontaneitatea, ca resursă esenţială în reintegrarea emoţională şi procesarea cognitivă a pierderii, dar şi argumentele din domeniul neurobiologiei şi neuroştiintelor care vorbesc despre „memoria senzoriomotorie”. Lucrarea prezintă câteva priincipii terapeutice generale, important a fi respectate în lucrul cu această categorie de persoane: punerea în scenă, reprocesarea cognitivă (insight-ul), descărcarea surplusului de energie (catharsisul), surplus realitatea şi suportul interpersonal, dar şi un model terapeutic (modelul traumei, Dayton, 2000), câteva tehnici de interventie ce pot fi adoptate în demersul terapeutic cu aceşti pacienţi (linia timpului traumei, genograma vieţii, atomul social în traumă şi adicţie).

Cuvinte cheie: tulburare de stres posttraumatic, spontaneitate, traumă, reprocesare cognitivă, surplus realitate, insight etc.

Ce este PTSD?

Experimentarea unei situaţii traumatice de către o persoană provoacă modificări substanţiale la nivel individual. Modificările se referă la propria identitate, la răspunsurile afective şi psihologice, precum şi la interacţiunile individului cu ceilalţi şi cu mediul. Apare de fapt o modificare a strategiilor de adaptare

individuale care nu mai fac faţă noii situaţii la care individul este expus.

Potrivit criteriilor de clasificare ale DSM IV - TM, tulburarea de stres posttraumatic apare atunci când:

A. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic care îndeplineste următoarele criterii:

1. persoana a trăit, a fost martoră sau a fost confruntată cu unul sau mai multe evenimente care cuprindeau o moarte de facto sau ameninţarea cu moartea, o rănire gravă sau un pericol de pierdere a integrităţii corporale a propriei persoane sau a altora.

2. reacţia persoanei a cuprins frica extremă, neajutorarea sau indignarea (la copii se poate manifesta prin comportament dezorganizat sau agitat).

B. Evenimentul traumatic a fost retrăit în mod persistent în cel puţin una din următoarele maniere: amintiri recurente sau intruzive ale evenimentului, vise recurente, apăsătoare, tendinţa de a acţiona sau a simţi ca şi cum evenimentul respectiv s-ar întoarce (flashback); o suprasolicitare psihică intensă la confruntarea cu stimuli externi sau interni care amintesc de evenimentul traumatic; reacţii somatice la

Teoria în practică

Page 19: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 19

confruntarea cu această categorie de stimuli.

C. Evitarea persistentă a stimulilor legaţi de traumă sau o aplatizare a reactivităţii generale.

D. Simptome persistente de arousal sporit (dificultate de a adormi sau de a menţine somnul, iritabilitate sau izbucniri de mânie, dificultăţi de concentrare, hipervigilenţă, reacţii de teamă exagerată).

E.Tabloul tulburărilor (crt. B,C,D) dureaza mai mult de o lună.

F.Tabloul tulburărilor interacţionează cu exercitarea normală a funcţiilor sociale şi profesionale ale individului.

Stresul posttraumatic este un termen diagnostic folosit pentru a descrie aceste stări care afectează, după cum se vede, potrivit criteriilor de clasificare ale DSM, corpul, mintea, modul de a trăi şi de a se relaţiona al individului. Persoana care suferă de o astfel de tulburare va prezenta anxietate şi depresie ca urmare a trăirii unui astfel de eveniment. Are loc o reexperimentare continuă a traumei (în amintiri şi coşmaruri), o scădere a interesului pentru lumea externă şi anumite simptome fiziologice, cum ar fi tulburări de somn şi o stare de hiperalertă. Există un efort contradictoriu din partea acestor persoane de a uita şi de a-şi reaminti evenimentul traumatizant, de a se apropia şi de a-l evita în acţiuni compulsive (P.F. Kellermann, 2000). Imaginile intruzive experimentate şi memoriile dureroase continuă să revină în timp ce există un efort conştient de a le evita şi de a nu se gândi asupra lor. Pacientul face eforturi disperate în încercarea de a-şi recâştiga balanţa interioară şi echilibrul emoţional pentru a-şi putea continua viaţa.

Argumente favorabile utilizării psihodramei ca metodă de terapie în tulburarea de stres posttraumatic

Fenomenologia şi etiologia PTSD este studiată de mai bine de un secol. Au existat variate demersuri terapeutice care au dezvoltat strategii de abordare a acestei tulburări. Printre aceste demersuri se număra şi cel psihodramatic, dezvoltat de Jacob Levy Moreno. Bazându-se pe principiile terapeutice a căror eficienţă a fost dovedită în timp, respectiv a catharsisului şi a punerii în scenă, precum şi pe elementele de ritual şi cele narative, psihodrama a fost angajată cu succes de

peste 50 de ani în tratamentul persoanelor traumatizate. Deşi psihodrama dispune de o modalitate de tratament rapidă, eficientă şi foarte putenică, această modalitate a fost insuficient investigată în literatura de specialitate. De aici şi criticile aduse acestui demers psihoterapeutic de către alte psihoterapii, referitoare la lipsa de validare empirica. Este probabil datoria noilor generaţii de psihodramaticieni de a aduce un plus de empirism acestui demers, prin studii comparative, pentru a demonstra eficienţa acestei metode comparativ cu altele care apelează din belşug la tehnicile psihodramatice în demersul lor terapeutic.

Unul dintre argumentele care pledează favorabil pentru folosirea psihodramei ca metodă de psihoterapie cu pacienţii cu PTSD a fost adus de către Kellermann (2000) şi se referă la spontaneitate ca la un concept psihodramatic fundamental.

Potrivit acestuia, fundamentarea teoretică pentru utilizarea tratamentului psihodramatic în stresul posttraumatic este destul de simplă. O persoană care a fost expusă la un eveniment foarte stresant se simte copleşită şi se află într-o stare de agitaţie emoţională şi cognitivă. Răspunsul imediat la situaţia stresantă este adesea descris ca o stare de şoc (Williams, 1993): un tip de scurtcircuit psihic şi mintal. În această stare acută, oamenii experimentează (după Wilson, 1989) trei tipuri de reacţie: copleşirea şi inundarea cu emoţii, amorţirea emoţională şi încercarea de echilibrare a trăirilor emoţionale negative (comportament de coping

Teoria în practică

Page 20: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 20

adaptativ). În primele două situaţii este nevoie de un anumit interval de timp pentru a putea procesa cognitiv noua realitate şi consecinţele sale. În momentul în care adevărul dureros este înţeles în sfârşit, urmează faza reactivă (de acţiune) în care apare starea de alertă fizică şi protest, teama şi ura, senzaţia de gol şi pierdere. Imagini, emoţii şi reamintiri care sunt mult prea dureroase, sunt negate (împinse afară din conştiinţă) dar rămân ascunse la nivel corporal (Van der Kolk, McFarlane and Weisaeth, 1996).

În urma unui eveniment traumatic, acomodarea organismului la noua realitate variază foarte mult de la persoană la persoană: unii sunt capabili să-şi gestioneze pierderea şi să se adapteze la noua realitate, în timp ce alţii răman blocaţi în starea de dezorganizare şi disperare, ca rezultat al inabilităţii lor de a integra adecvat experienţele dureroase. Aceştia sunt cei care vor dezvolta cu preponderenţă PTSD (cf. Wilson, Smith and Johnson, 1985).

După Moreno (1972) persoanele care dezvoltă PTSD sunt acele persoane care nu sunt suficient încălzite pentru schimbare din punct de vedere somatic, psihologic şi fiziologic. Aceste persoane nu vor gestiona adecvat evenimentul stresant cu care se confruntă. Din perspectiva autorului, spontaneitatea este resursa responsabilă pentru medierea echilibrului personal între lumea externă şi internă. Această descriere a spontaneităţii ca mecanism de ajustare internă a stresului exterior este foarte importantă, nu numai pentru înţelegerea procesului implicat în trauma psihologică, dar şi pentru descrierea procesului implicat în recuperare. În concepţia moreniană, spontaneitatea este exprimată atunci când există un răspuns nou la o situaţie nouă sau un răspuns adecvat la o situaţie nouă. Astfel, recuperarea prin spontaneitate devine un „lait-motiv” (scopul esenţial) în psihodrama cu oamenii care suferă de PTSD.

În baza acestei fundamentări teoretice, psihodrama oferă protagonistului care a rămas fixat în procesul de rezolvare a traumei, oportunitatea de a-şi reaminti, repeta şi lucra cu evenimentele stresante din trecut. Procesul de punere în scenă contribuie la reintegrarea emoţională şi la procesarea cognitivă a pierderii personale covârşitoare. Prin această metodă el poate

creşte în spontaneitate şi îşi poate îmbunătăţi substanţial răspunsul la impactul psihologic al traumei (Kellermann, 2000).

Al doilea argument se bazează pe cercetările din domeniul neurobiologiei şi a neuroştiinţelor. Potrivit acestor cercetări, traumele puternice produse în copilăria timpurie determină un proces de îngheţare a proceselor biochimice, fizice, perceptuale, cognitive, emoţionale, psihologice şi comportamentale (Kipper, 1998). Traumele prelungite şi severe suprasolicită capacitatea creierului de a procesa informaţia, forţând individul să gestioneze trauma prin disociere, „îngheţare” psihologică şi blocarea sentimentelor (Van der Kolk, 1994). Ca rezultat, memoria acestor experienţe traumatice timpurii nu este codată ca semnificaţie, similar majorităţii experienţelor din viaţa cotidiană. Ea este blocată la nivelul memoriei senzoriomotorii. Această informaţie senzorială şi emoţională relaţionată la experienţa traumatică nu este accesibilă explicării şi înţelegerii conştiente şi exprimării verbale. Cercetările recente din domeniul neuroştiinţelor (Cadance Pert, 1998, pp.269-271) au descoperit că memoria traumei este stocată prin schimbări la nivelul unui receptor neuropeptidic: „Inteligenţa este localizată nu neapărat în creier, ci şi în celule distribuite de-a lungul corpului”.

Concepţia moreniană referitoare la memorie este în concordanţă cu aceste ultime cercetări din domeniul microbiologiei şi neuroştiinţelor. Astfel, încă din 1964, Moreno înţelegea existenţa a două tipuri de

Teoria în practică

Teoria în practică

Page 21: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 21

memorie: conţinut (minte) şi acţiune (corp). Conţinutul este stocat în gânduri, reamintiri, sentimente. Acţiunea memoriei este stocată în creier dar şi în musculatură şi tensiune. Psihodrama, ca una dintre cele mai timpurii metode de psihoterapie corporală, poate debloca un conţinut mnezic blocat la nivel senzoriomotor şi să-l recapteze prin metode expresive care utilizează întreaga persoană (minte şi corp) în acţiune.

Şi nu în ultimul rând, nu poate fi contestată contribuţia pe care psihodrama, ca metodă de tratament, o are în prelucrarea încărcăturii emoţionale a traumei. Prin reexperimentarea evenimentului traumatic, psihodrama plasează clientul în mijlocul propriei poveşti de viaţă, a propriilor sale procese psihologice şi emoţionale (Tyan Dayton, 2000). Protagonistul poate alege să participe sau să se reprezinte ca martor al conţinutului propriei sale drame prin intermediul schimbului de rol. El are, de asemenea, oportunitatea de a îngheţa scena respectivă şi de a o privi dinafară. Acest lucru îi conferă o înţelegere mai profundă şi de ansamblu a propriei scene de viaţă.

Ca metodă bazată în principal pe jocul de rol, psihodrama permite protagonistului să exploreze pierderile care s-au produs într-un rol particular de viaţă, rol pe care îl are la un moment dat. În perspectiva concepţiei moreniene referitoare la teoria dezvoltării personalităţii, self-ul rezidă din rolurile pe care o persoană şi le asumă la un moment dat (Moreno, 1969). Când lucrăm cu un rol, ne adresăm criteriilor internalizate şi sentimentelor ataşate acestui rol prin gânduri, emoţii şi comportamente. Prin metodele sociometrice şi psihodramatice de intervenţie, protagonistul este încurajat să facă noi alegeri şi să-şi extindă propriul repertoriu de rol. Training-ul de rol este important pentru supravieţuitorii traumei pentru că aceştia se simt copleşiţi şi lipsiţi de putere. Această metodă le oferă posibilitatea de a modifica, transforma, descoperi, extinde, schimba şi construi noi roluri. Psihodrama ajută protagonistul să aibă o experienţă corectivă şi să câştige controlul asupra propriul mediu (Tyan Dayton, 2000).

Aspecte terapeutice ale psihodramei în PTSD

Aspectele terapeutice ale psihodramei cu pacienţii cu stres posttraumatic sunt similare cu cele ale psihodramei în general, aşa cum le descrie Kellermann în 1992. Potrivit acestuia există 6 principii care este important să fie privite mai mult ca principii terapeutice generale decât ca stagii ale procesului terapeutic complet. Ele apar rareori în ordinea descrisă mai jos şi nu este necesar să fie folosite întotdeauna împreună în aceeaşi şedinţă.

Primul reprezintă punerea pe scenă a experienţelor reprimate ale evenimentului traumatic într-un mediu sigur (re-enactment - acting out). Al doilea se referă la existenţa unor reprocesări cognitive ale evenimentului traumatizant care să furnizeze o nouă înţelegere a ceea ce s-a întâmplat prin lucrul cu conflictele inconştiente care pot fi conectate la eveniment (cognitive re-processing action insight). În al treilea rând, prin catharsisul emoţional, este catalizat reziduul emoţional al traumei (discharge of surplus energy – emoţional catharsis). În al patrulea rând, este introdus elementul imaginar al surplus realităţii, prin care se extinde viziunea protagonistului asupra lumii (surplus reality - as if). În al cincilea rând, această metodă previne izolarea individuala prin centrarea pe modalitatea prin care trauma afectează relaţiile interpersonale (interppersonal suport - tele). Şi în cele din urmă, dacă trauma a fost o experienţă colectivă de grup, există demersul sociodramei de criză care poate ajuta la reechilibrarea balanţei sociale (therapeutic ritual - magic).

Teoria în practică

Page 22: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 22

În continuare vom prezenta, în viziunea aceluiaşi autor, efectele pe care respectarea acestor principii terapeutice de bază le are asupra supravieţuitorilor traumei în cadrul demersului terapeutic psihodramatic.

1. Punerea în scenă (re-enactment). Această punere în scenă, repetare, reexperimentare, rejucare a evenimentului traumatizant, implică verbalizarea memoriilor şi senzaţiilor în fiecare detaliu şi prezentarea prin acţiune a ceea ce practic este imposibil de spus în cuvinte. A prezenta experienţa traumatica în afară este o eliberare faţă de tendinţa anterioară de a reprima impactul emoţional al evenimentului. „Astfel, psihodrama acţionează ca un ser antitoxic prin furnizarea aceluiaşi material traumatic mai mult şi mai mult pentru a produce o reacie involuntară care vindecă sistemul” (Kellermann, 2000).

Din punct de vedere comportamental, a exprima prin joc evenimentele trecute înseamnă o reîntoarcere la acele elemente anterior fixate prin traumă şi căutarea unor noi modalităţi şi căi de dezvoltare. Moreno (1923, 1972) susţinea că adeseori, pentru ca vindecarea să aibă loc, este necesară reexperimentarea nu doar a doua sau a treia oară, ci chiar şi a douăzecea oară, contribuind astfel la completarea evenimentul traumatizant neterminat. Între aceste şedinţe, protagonistul continuă la nivel imaginar procesul de vindecare (în vise sau diverse forme simbolice), până când găseşte anumite rezolvări interioare. Oricum, reexperimentarea este adesea insuficientă pentru a se ajunge la astfel de rezolvări şi adesea este necesar să fie însoţită de alte elemente, cum ar fi lucrul cu conflictele inconştiente şi anumite procesări cognitive ale evenimentului.

2. Reprocesarea cognitivă. Cele mai multe teorii în domeniu văd tulburarea de stres posttraumatic ca inabilitatea individului de a procesa noua informaţie şi de a o stoca în memorie. Scopul terapiei este acela de a ajuta astfel de persoane în a integra informaţiile conflictuale şi a construi noi semnificaţii celor vechi (Horowitz 1976; McCann and Pearlman 1990). Astfel de reprocesări cognitive uneori contribuie la obţinerea acelui insight care îi face pe oameni capabili de a da semnificaţie propriei lumi, care şi-a pierdut momentan

structura şi semnificaţia. Din cauza tendinţei persoanelor traumatizate de a disocia („ştiam ce s-a întâmplat, dar nu am deloc sentimente despre asta”), este nevoie ca aceste persoane să integreze percepţia în conştiinţă prin verbalizare. Astfel, aceste persoane au nevoie de a fi ajutate, printr-un efort activ, de a transforma reamintirea senzorială pură într-o experienţă integrată narativă sau într-o „istorie personală” a ceea ce s-a întâmplat. La persoanele traumatizate, această creştere graduală în conştiinţa de sine este adesea însoţită de o descărcare puternică a surplusului de energie.

3. Descărcarea surplusului de energie. Catharsisul emoţional este experienţa de eliberare care apare atunci când o stare de imobilizare internă de lungă durată se descarcă într-o exprimare afectivă. Pentru persoanele traumatizate, ale căror emoţii negative au fost reprimate şi blocate pentru o lungă perioadă de timp, la fel ca într-o oală cu presiune, o astfel de experienţă de eliberare şi descărcare are un efect curativ foarte puternic. Persoanele traumatizate sunt adesea fragile şi vulnerabile. Ca atare, adoptă mecanisme de protecţie mai mult sau mai putin primitive, cu scopul de a se apăra pe ei înşişi de propriul sentiment copleşitor de durere. În depăşirea acestor mecanisme de apărare, un rol important îl are faza de încălzire de la începutul şedinţei. Problema este de a găsi o combinaţie potrivită de suport şi confruntare, de implicare şi detaşare, care să favorizeze declanşarea catharsisului emoţional. Odată declanşat catharsisul, acesta poate fi urmat de experienţe de

Teoria în practică

Teoria în practică

Page 23: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 23

învăţare emoţională corectivă, jucată frecvent la nivel imaginar.

4. Surplus realitatea. Pe lângă reexperimentarea evenimentului traumatic trecut a ceea ce s-a întâmplat în realitate, este important să se experimenteze ceea ce nu s-a întâmplat niciodată dar protagonistului i-ar plăcea sau i-ar fi plăcut să se întâmple. Psihodrama poate transforma scenarii de viaţă tragice atât în sensul schimbării evenimentului traumatizant, cât şi în sensul permisivităţii unui alt tip de răspuns emoţional. Scopul ieşirii imagistice în această situaţie nu este acela de a încuraja distorsionarea realităţii. „As if”este folosit pentru a întări lumea internă subiectivă a persoanei traumatizate prin folosirea unei realităţi exterioare imposibile. Această afirmare a adevărului personal recunoaşte tendinţa persoanelor traumatizate de a disocia pentru a-şi păstra starea de sănătate şi echilibru. Prin această metodă se creează oportunitatea de a se prezenta percepţia subiectivă a evenimentului. Are loc astfel un proces de desensibilizare perceptivă graduală prin faptul că piese din realitatea exterioară sunt digerate treptat. Această valorificare a adevărului personal subiectiv în dauna adevărului obiectiv poate fi considerată ca una dintre principalele contribuţii moreniene la tratamentul traumei. Trebuie subliniat faptul că o astfel de validare a realităţii interne a unei persoane este dependentă de existenţa unui mediu suportiv sau de suportul interpersonal.

5. Suportul interpersonal. Persoanele traumatizate au o nevoie puternică de apreciere, de valorificare şi de a simţi că primesc suport interpersonal. Grupul poate contribui la reintegrarea socială a indivizilor traumatizati oferindu-le siguranţă, intimitate, apreciere (Allen and Bloom, 1994). De asemenea, grupul poate ajuta persoanele traumatizate să depăşească izolarea individuală (Figley, 1993) prin faptul că le oferă oportunitatea de a afla şi de a-şi împărtăşi propriul răspuns emoţional la evenimentul traumatic cu alte persoane care au trăit evenimente similare. Ca rezultat, persoana traumatizata poate deveni, dintr-o victimă lipsită de ajutor, un supravieţuitor cu mecanisme de coping adaptative. Astfel de transformări pot fi celebrate în forme comune de ritualuri terapeutice. Ritualurile terapeutice au o importantă putere de vindecare. În

psihodramă, ritualurile pot ajuta oamenii să facă faţă tranziţiei din propria viaţă şi să se adapteze noilor circumstanţe. După experienţe traumatizante, ritualurile sunt importante pentru că oferă oamenilor un sens de siguranţă şi securitate şi îi ajută să-şi exprime sentimentele într-o manieră simbolică.

Aceste principii terapeutice prezentate anterior constituie un cadru holistic de tratament al persoanelor traumatizate prin psihodramă. Este important să atragem atenţia aici asupra riscului potenţial al retraumatizării cu această categorie de persoane. Kellermann (2000) susţine că este foarte importantă distincţia între a vindeca şi a nu răni. Cu atât mai mult cu cât această categorie de persoane au experimentat de timpuriu pierderea controlului (asupra lor, asupra propriului corp, asupra mediului) iar unii dintre ei au fost manipulaţi şi forţaţi să facă lucruri pe care ei nu au vrut să le facă. Din această cauză, în demersul terapeutic cu aceste persoane este important să fie respectate nevoile lor de bază: intimitate, securitate, siguranţă. Spre exemplu, conducatorul de grup are obligaţia de a explica protagonistului ce se întâmplă în fiecare şedinţă şi de a-i cere consimţământul de a participa. Protagonistul trebuie să deţină controlul asupra cantităţii de emoţii pe care le exprimă în fiecare scenă. Regula de aur în psihodrama cu această categorie de persoane, este ca terapia să fie centrată pe client şi nu manipulativă.

Este important ca, prin psihodramă, să se creeze un mediu prin care

Teoria în practică

Teoria în practică

Page 24: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 24

persoanele traumatizate să nu mai fie văzute ca obiecte care sunt trase, împinse de forţe exterioare lor. Prin această metodă, persoanele traumatizate ar trebui încurajate să se privească pe sine ca persoane active şi responsabile în construirea propriilor vieţi, co-terapeuţi în rezolvarea propriei traume.

Modele şi tehnici de bază care pot fi utilizate în intervenţia terapeutică psihodramatică la persoanele cu PTSD

Tyan Dayton (2000) elaborează un model de lucru cu trauma pentru terapiile experienţiale. De asemenea, a dezvoltat trei instrumente de lucru în tratamentul traumei şi al adicţiei: The Trauma Time Line, The Living Genogram şi o adaptare a Atomului Social pentru această categorie de persoane.

4.1. Modelul traumei pentru terapiile experienţiale cuprinde următorii paşi:

A. Încălzeşte povestea traumei. Foloseşte tehnici adecvate pentru a încălzi grupul şi pentru a ajuta protagoniştii să vină în contact cu propria lor poveste.

B. Pune în scenă povestea folosind membrii grupului.

C. Oferă posibilitatea unor experienţe corective. A concretiza a poveste la care grupul este martor, devine o experienţă corectivă pentru protagonist. De asemenea, este posibil să recreezi o scenă în maniera în care protagonistul şi-ar fi dorit să se petreacă lucrurile. Aceasta oferă oportunitatea creării unor memorii corective care pot fi internalizate. Se creează pentru protagonist realitatea interioară că memoria traumei nu este singura memorie.

D. Separă trecutul de prezent. Leagă comportamentul curent sau dinamica punerii în scenă a traumei de rănile traumatice trecute.

E. Creează un nou scenariu narativ. Reintegrează trauma înapoi, în contextul general al vieţii, împreună cu nou câştigatele insight-uri şi semnificaţii. Începe cu perioada de timp dinainte de traumă şi mut-o în zilele prezente. Trauma are tendinţa de a fi decontextualizată la nivel de integrare personală şi este nevoie să fie reintegrată ca parte a patternului de viaţa general al unei persoane.

Tehnici de lucru

Linia timpului traumei (Dayton 2000). Este o tehnică care poate fi utilizată exclusiv în scopul explorării psihodramatice. Intervalele pe care se lucrează sunt de 5 ani. Jocurile de rol pot reprezenta protagonistul în diferite momente ale dezvoltării. Se pot alege alter-ego-uri care să reprezinte protagonistul. Se pot identifica în acest fel teme vechi. Protagoniştii sunt capabili să observe felul în care trauma i-a afectat într-o perioadă particulară din viaţa lor sau cum traumele sunt cumulative şi persistă peste timp. Se pot juca psihodramatic scene prin care se explorează idei relaţionate la orice moment al liniei traumei pentru care protagonistul se simte încălzit. Metoda poate fi folosită în crearea unui context astfel încât evenimentul traumatic care este separat poate fi recontextualizat în cadrul ciclului de viaţă al clientului.

Genograma vieţii (Dayton, 2000). Este un instrument împrumutat din terapia familiei şi pune în evidenţă paternuri de adicţie sau traumă care se transmit din generaţie în generaţie. „Dezvoltarea genogramei a fost puternic influenţată de conceptul morenian al atomului social” (Marineau 1989, p. 158). Adaptată la psihodramă, genograma este mutată de pe hârtie pe scenă şi devine „genograma vieţii”. Odată pusă în scenă, genograma vieţii permite o anumită conştientizare a istoriei personale precum şi a conţinutului emoţional şi psihologic. De asemenea, clientul poate conştientiza dinamica relaţiilor sale familiale şi disfuncţiile acestora, transmise transgeneraţional.

Genograma vieţii furnizează o hartă

Teoria în practică

Page 25: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 25

generală care poate ghida terapia psihodramatică individuală sau de grup, peste timp. Punerea în scenă se poate face în ansamblu sau prin mici vignete. Printre întrebările care se pot pune se numără: "unde sunt câteva din triunghiurile acestui sistem familial?, „de-a lungul căror linii generaţionale difuncţionale pare să se deplaseze familia?”, „care sunt factorii de risc?”, „care sunt tipurile de adicţii în această familie?”, „care sunt acele puncte forte care continuă să se arate de-a lungul generaţiilor?”, „cum se jucau rolurile de gender în această familie?”, „cum te simţi atunci când te uiţi la această genogramă, la familia ta?”, „unde eşti şi te simţi tu cel mai confortabil sau mai inconfortabil?”, „unde simţi tu că ar exista treburi neterminate?”, „cu cine ai dori să vorbeşti din această genogramă?”, „cu cine simţi că nu ai dori să vorbeşti?”.

Se poate cere clientului să rearanjeze genograma astfel încât aceasta să reflecte diade, triade, clustere, alianţe, ruperi de legături. În explorarea sentimentelor protagonistului, terapeutul poate întreba: „cum crezi că ar putea fi jucată astăzi dinamica pe care ai observat-o în viaţa ta?”, „faţă de cine te simţi apropiat, distant, afectiv, antagonic?”, „faţă de cine ai un tele pozitiv sau negativ?”. Terapeutul poate sugera clientului să-şi rearanjeze genograma astfel încât aceasta să reflecte felul în care şi-ar dori să fie.

Atomul social în traumă şi adicţie (Dayton, 2000). Reprezintă o diagramă sau desen în care sunt reprezentate nucleele tuturor indivizilor cu care o persoana este relaţionată emoţional. Atomul social este folosit atât în terapia individuală cât şi în cea de grup şi constă în a cere unei persoane să se plaseze pe sine pe o bucată de hârtie, apoi să localizeze relaţiile semnificative ca apropiate sau distante în forma, mărimea şi proporţia percepută ca fiind corectă. Se folosesc cercuri pentru a reprezenta femeile, triunghiuri pentru a reprezenta bărbaţii şi linii punctate pentru a reprezenta relaţiile cu persoanele decedate.

Justificarea folosirii atomului social în traumă are la bază premisa potrivit căreia, pentru acele persone care au experimentat o pierdere bruscă, există un atom social înainte de traumă şi un altul, cu totul diferit, după traumă. După traumă sensul personal al unei lumi predictibile şi normale poate fi putemic alterat. Lumea internă este consumată cu gânduri şi

sentimente relaţionate la traumă. Viaţa după traumă poate fi resimţită ca total diferită. Lumea poate fi văzută ca un loc putemic ameninţător iar relaţiile cu ceilalţi semeni, ca provocatoare de anxietate. Pentru persoanele cu adicţie există două realităţi distincte (una uscată şi alta umedă), fiecare cu propriile metode de funcţionare şi relaţionare. Aceste două realităţi, cu propriile moduri de funcţionare, vor fi integrate de către copilul care creşte într-o astfel de lume.

Concluzii

În această lucrare am încercat o argumentare a utilităţii folosirii psihodramei cu pacieţii cu tulburare de stres posttraumatic. Am prezentat câteva principii de bază, care este important a se respecta în terapia acestor personae, precum şi câteva tehnici care pot fi adoptate în intervenţia cu pacienţii cu această tulburare. Trebuie să adaugăm faptul că psihodrama poate facilita fiecare pas al procesului de recuperare a protagonistului, din faza de doliu, la dezvoltarea de noi comportamente şi atitudini, până la faza de reorganizare şi reorientare în cadrul propriei vieţi a persoanei care a suferit o traumă. Valoarea terapeutică a demersului creşte cu atât mai mult cu cât beneficiază de valoarea şi puterea potenţialului de vindecare pe care îl oferă grupul terapeutic. Fiecare membru al grupului, prin suport şi identificare, are posibilitatea ca, în concordanţă cu filosofia moreniană, să fie co-terapeuţi şi agenţi de vindecare pentru ceilalţi membri. Se contribuie astfel la crearea unei reţele de relaţii suportive de o valoare terapeutică inestimabilă în procesul de recuperare a fiecăruia dintre membrii grupului.

Teoria în practică

Page 26: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 26

Bibliografie

Allen, S.N., Bloom, S.L., (1994), Group and family treatment of post-traumatic stress Disorder, Psychiatric Clinics of North America 17,2, p.425-437

Dayton, T., (1994), The drama within, Deerfield Beach, FI, Health Communications

Dayton, T., (1997), Heartwounds, Deerfield Beach, FL, Health Communications

Dayton, T., (2000), Trauma and addiction, Deerfield Beach, FL, Health Communications

Dayton, T., (2000), The Use of Psychodrama in Treatment of Trauma and Addiction, In Psychodrama with trauma survivors: Acting out your pain, London, Jessica Kingsley Publishers

DSM-IV-TR ™ , Manual de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale (2003), Editia a patra, text revizuit, Bucuresti, Editura Asociatiei Psihiatrilor Liberi din Romania

Figley, C.R., (1993), Introduction, in J.P. Wilson, B. Raphael, (Eds.), International handbook of traumatic stress response syndromes, New York, Plenum Press

Fischer, G., Riedesser, P., (2001), Tratat de psihotraumatologie, Bucuresti. Editura Trei

Horovitz, MJ., (1976), Stress response syndromes, New York, Jason Aronson

Kellermann, P. F., (1992), Focus on psychodrama, London, Jessica Kingsley Publishers

Kellermann, P. F., (2000), The therapeutic aspects of psychodrama with traumatized people. In Psychodrama with trauma survivors: Acting out your pain, London, Jessica Kingsley Publishers

Kipper, D., (1998), Psychodrama and trauma: implications for future interventions of psychodramatic role-playing modalities, The International Journal of Actions Methods: Psychodrama, Skill Training and Role Playing 51,3, p.113-121

Marineau, R.F., (1989), J.L. Moreno, New York, Routlege

Moreno, J.L., (1923, 1972), The theatre for spontaneity (translated and revised as The philosophy of the moment), Sociometry 4, 2, p. 1941, reprinted in Psychodrama, 1972

Moreno, J.L., (1964), Psychodrama, 1. Beacon, New York, Beacon House

Pert, C., (1989), Molecules of Emotions, New York, Scribner and Sons

Robson, M., (2000), Psychodrama with Adolescent Sexual Offenders, In: Psychodrama with Trauma Survivors: Acting out Your Pain, London, Jessica Kingsley Publishers

Van der Kolk, B., (1994a), Childhood abuse and neglect and loss of self-regulation, The Bulletin of the Menninger Clinic 58,2, p. 1-14

Van der Kolk, B., McFarlane, Weiseth, (1996), Traumatic Stress: The Effects of Childhood Sexual Abuse in Women, Unpublished doctoral dissertation, Lexington, KY, University of Kentucky

Williams, T., (1993), Trauma in the work place, in Wilson, J.P., Raphael, B. (Eds.), International handbook of traumatic stress response syndromes, New York, Plenum Press, p. 925-934

Wilson, J.P., (1989), Trauma, transformation and healing. An integration approach to theory, research and post-therapy, New York, Bruner and Mazel

Wilson, lP., Smith, K., Johnson, S.K., (1995), A comparative analysis of PTSD among various survivors groups in Figley, C.R. (ed.) Trauma and its Wake (voU), New York, Bruner and Mazel

Teoria în practică

Page 27: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 27

CCoommuunniissmm ssaauu ppssiihhooddrraammăă.. AAvvaattaarruull ssppiirriittuulluuii

Graţiela Grigorescu

Psiholog, psihoterapeut psihodramatician, membru SPJLM.

„Libertatea omului este partea divină din el”

(Petre Ţuțea)

Rezumat Această lucrare surprinde comportamente îngheţate, conservate ce ne atrag atenţia asupra culturii româneşti, aflate cândva sub regimul comunist, şi de aici drumul către un dezgheţ, prin spontaneitate si creativitate, putând fi din nou, noi înşine, co-creatori ai acest univers.

ARGUMENT

… a fost atunci, apoi m-am întrebat oare cum putem ajuta sufletul atât de fragmentat şi îngheţat ca urmare a traumei colective, în care regimul comunist a înţeles să se raporteze la individ, suprimându-i libertatea şi independenţa. Tot acest sistem, prin forma sa de guvernare totalitară, a avut ca scop zdrobirea oricăror rezistenţe ale omului întru apărarea dreptului său fundamental, iar ca mijloc, teroarea permanentă. Acest sistem a îngheţat personalitatea umană prin dependenţă şi supunere, recunoscând astfel logica nemărturisită a societăţii comuniste care a organizat inflexibil şi absurd vieţile a generaţii de oameni. După ce am conştientizat starea de îngheţ, m-am gândit la antidot, la acea formă de dezgheţ care ar putea să faciliteze regăsirea de sine cu scopul reintegrării pieselor disociate şi fragmentate ale psihicului, ca mai apoi posibilitatea dezvoltării de noi abordări şi perspective a vieţii personale. Aşa s-a născut tema. Dacă este să privesc în urmă şi apoi să îmi observ evoluţia personală o pot pune şi în această lumină. Mă pot observa înainte de psihodramă şi după, pot vedea existenţa rigidităţii, uneori pierderea demnităţii, de

frică, obedienţă, sentimente de vinovăţie, teama de libertate, rezistenţă în calea schimbării. Copil fiind, deseori prin educaţie (familie, ori şcoală ) am fost învăţată să-mi îngheţ sentimentele, numite slăbiciuni, să fiu o persoană modestă, prin modestie înţelegându-se nerecunoaşterea propriilor valori, „lasă-i pe alţii să vorbească de bine la adresa ta, dacă au ceva de spus, vor spune”.

Uitându-mă spre mine, aşa cum eram în urmă cu 20 de ani, aş putea observa comunismul interior, dictatorul interiorizat care nimiceşte libertatea personală şi taie calea spontaneităţii.

Prin psihodramă mă pot observa, aici m-am întalnit cu mine, m-am regăsit pe mine, identitatea mea ca un întreg. M-am întâlnit cu demnitatea, cu năzdrăvenia, curajul de a mă arăta aşa cum sunt, de a mă iubi, răsfăţa, lăsând treptat părţi din vinovăţie, din lipsa confruntativităţii, dar nu uşor a fost drumul.

Teoria în practică

Page 28: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 28

ÎNGHEȚ în comunism

Utilizez aici termenul de avatar în sensul figurativ şi anume de transformare neprevăzută şi chinuitoare, care intervine în evoluţia omului. Ma gândesc să încep invers, din trecut, pentru a vedea cum nu trebuie să arate, în general, orice viitor. Un fel de chirurgie plastică de sens contrar care să descompună forma şi să scoată la iveală spaţiul conţinut. Ca să poată ajunge la umbră trebuie sfâşiată masca, trebuie deconstruit ceea ce omul a creat în ultimul secol sub stăpânirea demonilor, din credinţa inexplicabilă că a cunoaşte o mică parte din univers îl face un mic Dumnezeu. În 1948, în încheierea studiului Contribuţii la fenomenologia spiritului în basm, Jung atrăgea atenţia asupra direcţiei în care se îndreapta omenirea: „După Primul Război Mondial s-a sperat în raţiunea umană. Acum, după cel de al doilea, se speră din nou. Dar deja omul este fascinat de posibilităţile fisiunii uraniului şi-şi promite o epocă de aur – cea mai bună garanţie că grozăviile pustiirii cresc nemăsurat (…). Mi se pare – mărturisesc deschis – că epocile trecute n-au exagerat, că spiritul nu s-a lepădat de demonia sa şi că oamenii sunt mai expuşi, datorită dezvoltării ştiinţei și tehnicii, pericolului de a cădea pradă posedării. Arhetipul spiritului poate avea atât efecte pozitive, cât şi efecte negative, opţiunea liberă, conştientă a omului fiind aceea care impiedică binele să se transforme în ceva satanic” (p.161). Avertismentul sugera inflaţia arhetipului spiritului la nivelul maselor, în ambivalenţa sa axiologică (pozitivă și negativă) şi luarea în stăpânire de către acesta a psihismului colectiv. Neputând integra conţinutul arhetipal în sfera conştiinţei, indivizii cedează invaziei identificându-l cu eu-l conştient. Să fi fost o simplă coincidenţă invazia arhetipului spiritului când într-o parte a Europei materialismul istoric îl nega cu violenţă, stalinismul şi nazismul substituind figurile autorităţii (tatăl, bătrânul înţelept) cu portretele unor dictatori cu pretenţii de dumnezei? „Singurul «spirit» rămas în viaţa era cel «ştiinţific», iar acesta părea prea ocupat cu cucerirea universului şi cu eugenia, ca să îşi mai poată ţine sub control delirul. Nici indivizii şi, în consecinţă nici masele nu dădeau semne de reflexivitate. Istoria se întâmpla întotdeuna din cauza Celuilalt. În Europa de Est chiar aşa era, „Stalin îşi asumase responsabilitatea

pentru destinele tuturor”, atrage atenţia Alice Popescu (O socio-psihanaliză a realismului socialist, pag.15).

Caracteristica primordială a comunismului era o ură intensă faţă de tot felul de superiorităţi: superioritatea talentului, a averii şi a inteligenţei. Despre ideea de bază a doctrinei comuniste, conform căreia abolirea proprietăţii private va rezolva problema tuturor nefericirilor omeneşti, Freud avertiză încă din 1930: „Comuniştii cred că au descoperit calea eliberării de rău. Omul este, după părerea lor, mai presus de toate, el nu vrea decât binele aproapelui său, dar instituţia proprietăţii private i-a viciat natura. Posesiunea de bunuri private conferă putere unui singur individ şi face să încolţească în el ispita de a-şi maltrata aproapele; aşadar, cel deposedat trebuie să devină ostil opresorului său şi să se ridice împotrivă-i. Când va fi desfiinţată proprietatea privată şi toate bogăţiile vor deveni comune, fiecare putându-se împărtăşi din plăcerile pe care acestea le procura, atunci – cred comuniştii – reaua-voinţă şi ostilitatea care domnesc în rândul oamenilor vor dispărea şi ele” (Angoasă în civilizaţie, p.334).

Referindu-ne la noile sisteme de credinţe în jurul cărora se coagulează masele, Serge Moscovici le numeşte religii profane. Într-o

Teoria în practică

Page 29: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 29

societate, „în care nu mai domneşte tradiţia de familie, locală şi aristrocratică” spune el, „partidele sunt în acelaşi timp bisericile şi armatele erei mulţimilor” (Epoca maselor, p. 350). O astfel de religie „răspunde în mod strict la anumite necesităţi psihice – nevoia de certitudine, regresiunea indivizilor în mase etc. – şi la nimic altceva”.

Mecanisme ale evadării

Aici vom putea discuta semnificaţia psihologică a comunismului în sensul libertăţii în sistemele autoritare. Mecanismele pe care le voi aduce în discuţie aici sunt mecanisme de evadare care iau naştere din insecuritatea individului izolat. Despre aceste mecanisme, Fromm spunea că „odată rupte legăturile originare care ofereau siguranţă individului, odată ce individul înfrunta lumea din afara sa, ca o entitate complet separată, i se deschid două căi, deoarece trebuie să învingă starea insuportabilă de neputinţă şi singurătate. Pe una poate înainta către «libertate pozitivă»; se poate lega în mod spontan de lume prin dragoste şi muncă, prin exprimarea autentică a capacităţilor sale emoţionale, senzoriale şi intelectuale; el poate deveni din nou una cu omul, cu natura şi cu el însuşi, fără a renunţa la independenţa şi integritatea eului său individual. Cealaltă cale ce i se deschide este aceea a regresului, a renunţării la libertate şi a încercării de a-şi învinge singurătatea prin eliminarea prăpastiei care s-a ivit între eul său individual şi lume” (Frica de libertate, p.124). Aşadar această cale de evadare are un caracter compulsiv, ca orice fugă de o panică ameninţătoare; de asemenea, este caracterizată printr-o abandonare mai mult sau mai puţin totală a individualităţii şi integrităţii eului.

Primul mecanism de evadare al fugii de libertate, Fromm, în cartea „Frica de libertate” îl numeşte autoritarism. Acesta este exprimat în viziunea sa, ca fiind o „tendinţă de renunţare la independenţa propriului eu individual şi de contopire a eului cu cineva sau ceva din afara lui, cu scopul de a căpăta forţa care-i lipseşte”. Sau cu alte cuvinte, căutarea unor noi legături originare care au fost pierdute. Cele mai distincte forme ale acestui mecanism pot fi găsite în tendinţa de supunere şi dominare sau, aşa cum le numea Fromm „am spune mai de grabă, în tendinţele masochiste şi sadice, aşa cum există ele în grade variabile la persoane normale, şi respectiv la cele

nevrotice”. Autorul descrie care sunt cele mai frecvente forme în care apar tendinţele masochiste, fiind vorba despre sentimentele de inferioritate, de neputinţă, de insignifianţă a individului. Aceste persoane manifestă o tendinţă de a se autominimaliza, de a se considera slabe şi de a nu stăpâni lucrurile. La polul opus găsim tendinţele sadice. Fromm, vorbeşte despre trei tendinţe sadice: „Una este aceea de a-i face pe alţii să depindă de tine şi de a avea putere absolută şi nelimitată asupra lor, astfel încât să îi faci simple instrumente, «lut în mâna olarului». Alta constă în impulsul nu numai de a-i stăpăni pe alţii în aceasta manieră absolută, ci şi de a-i exploata, de a-i folosi. Al treilea tip de tendinţă sadică este dorinţa de a-i face pe alţii să sufere, sau de a-i vedea suferind, suferinţa putând fi fizică, sau de cele mai multe ori mentală. Scopul ei este de a-i răni în mod efectiv, de a-i umili, de a-i stânjeni pe ceilalţi sau de a-i vedea în situaţii stânjenitoare şi umilitoare” (Frica de libertate). Aceste forme sadice de cele mai multe ori sunt mai puţin conştiente şi mai raţionalizate decât cele masochiste, care sunt inofensive din punct de vedere social. Deseori sunt în întregime ascunse. Ele pot apărea sub forma raţionalizărilor de tipul: „Te conduc eu pentru că ştiu ce este mai bine pentru tine şi pentru propriul tău interes, ar trebui să mă urmezi fără să opui rezistenţă”, sau: „Sunt atât de minunat şi de unic, încât am dreptul să cer ca alţi oameni să devină dependenţi de mine”. Atât tendinţele masochiste cât şi cele sadice, caută să ajute individul să scape de sentimentul insuportabil al singurătăţii şi

Teoria în practică

Page 30: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 30

neputinţei. Scopul tendinţelor masochiste este acela de a se „descotorosi de eul individual, de a se pierde pe sine, de a scăpa de povara libertăţii”, afirmă Fromm, în aceiaşi lucrare (p.133).

„Trăsătura comună întregii gândiri autoritariste este convingerea că viaţa este determinată de forţe exterioare eului, intereselor şi dorinţelor omului. Singura fericire posibilă constă în supunerea faţă de aceste forţe”, subliniază Fromm şi de asemenea: „Curajul caracterului autoritar este, în esenţă, curajul de a suferi ceea ce soarta sau reprezentantul ei personal, «conducătorul», i-a hărăzit. A suferi fără să se plângă este cea mai înaltă virtute a sa – nu curajul de a încerca să pună capăt suferinţei sau cel puţin să o diminueze. Nu a-şi schimba destinul, ci a i se supune, este eroismul caracterului autoritar”.

Un alt mecanism al evadării pe care Fromm îl surprinde cum nu se poate mai clar, spunând că „distructivitatea, în pătura de jos a clasei de mijloc a fost un factor important al ascensiunii nazismului (şi a comunismului, n.a.), care a apelat la aceste tendinţe distructive şi le-a folosit în lupta împotriva duşmanilor săi. Sursa distructivităţii, în pătura de jos a clasei de mijloc, este uşor de recunoscut ca fiind cea expusă în această analiză: izolarea individului şi reprimarea expansivităţii individuale, ambele fiind prezente într-o măsura mai mare la pătura de jos a clasei de mijloc decât la clasele superioare sau inferioare ei” (Frica de

liberate, p.158).

Conformismul de automat este al treilea mecanism al evadării, prin care pierderea eului şi înlocuirea lui cu un pseudo-eu lasă individul într-o accentuată stare de insecuritate. Este obsedat de îndoială deoarece, fiind în esenţă un reflex al aşteptărilor altora, şi-a pierdut într-o oarecare măsura identitatea. Pentru a învinge panica rezultată dintr-o asemenea pierdere a identităţii, este silit să se conformeze, să-şi caute identitatea prin aprobarea şi recunoaşterea continuă de către alţii. Deoarece nu ştie cine este, vor şti cel puţin ceilalţi – dacă acţionează în funcţie de aşteptările lor, dacă ei ştiu, va şti şi el, doar cu condiţia să-i creadă pe cuvânt. Fromm, de asemenea ne spune că „Automatizarea individului în societatea modernă a sporit sentimentul de neajutorare şi insecuritate al individului mediu. Astfel, el este gata să se supună

noilor autorităţi care îi oferă securitate şi îl eliberează de îndoială” (Frica de libertate, p. 175).

DEZGHEȚ prin psihodramă

Aici termenul avatar capată sensul de metamorfozare şi schimbare obţinută. Ca să putem vorbi despre schimbare, a trebuit efortul de a înţelege creşterea omului ca întreg, şi nu doar ca trup, intelect sau organism social.

J.L. Moreno consideră că lumea noastră socială este extrem de semnificativă pentru sentimentul nostru de stare de bine. Dacă suntem izolaţi, statutul nostru sociometric este redus, iar noi suntem expuşi rănilor. Cea mai mare parte din munca sa a fost direcţionată către îmbunătăţirea poziţiei celui izolat. „Nu poţi deveni o persoană în adevăratul sens al cuvântului printr-un proces nesfârşit de individuaţie, pentru că acest lucru produce izolare. Nu poţi deveni o persoană completă printr-o investire dependentă constantă în familie, pentru că acest fapt devine o subjugare psihologică” (Moreno, Scrieri fundamentale, 2009). Elementul la care se întoarce mereu în scrierile sale este capacitatea fiecăruia de a fi creativ şi spontan. El credea că toţi avem capacitatea de a acţiona nu doar promt, ci şi adecvat, ceea ce implică a face ceva nou, mai bun, mai creativ decât înainte. Chiar şi cel izolat are această capacitate.

Interesul lui Moreno faţă de persoana izolată are un fundament etic profund. Atât pentru nevrotic dar şi pentru individul normal, în căutarea creşterii personale, psihodrama este o inviţatie la autoeliberare. Puterea sa este

Teoria în practică

Teoria în practică

Page 31: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 31

imensă, determinând exaltare pentru cel pregătit şi teroare pentru cel slab de inimă. Moreno a scris că suntem responsabili de „a ne fi teamă de spontaneitatea noastră, la fel cum strămoşilor le era teamă de foc”, un aspect similar cu cel al lui Fromm cu privire la tendinţa umană de a dori să fugă la perspectiva libertăţii. Moreno nu avea să fie intimidat de convenţii. El a vrut să ofere „tuturor formelor de existenţă subiectivă, inclusiv cea profetică şi cea deviantă, un loc în care să se împlinească şi probabil să se transforme, nestânjenite de restricţiile culturii predominante. De fapt, el a simţit că «megalomania normalis» a copilului este o calitate pe care ar trebui să o pastrăm şi la maturitate, iar scena sa psihodramatică de la Beacon a inclus un balcon, aşa încât protagonistul să poată juca rolul lui Dumnezeu”.

Filosofia sa despre schimbare, este surprinsă în lucrarea din (Who shall survive?, pag. XV), unde Moreno spune că „poziţia mea era una triplă: în primul rând, ipoteza spontaneităţii-creativităţii ca forţă propulsoare a progresului uman…, în al doilea rând, ipoteza că încrederea în intenţiile celor din jurul nostru… de iubire şi împărtăşire reciprocă, ca fiind un principiu de lucru puternic şi indispensabil în viaţa grupului; şi, în al treilea rând, ipoteza unei comunităţi superdinamice bazate pe aceste principii”. Obiectivul psihodramei a fost, încă de la naşterea sa, construirea unui cadru terapeutic care utilizează viaţa ca model, pentru a integra în el toate modalităţile de a trăi, începând cu elementele universale – timpul, spaţiul, realitatea şi cosmosul – până la toate detaliile şi nuanţele vieţii.

Libertate, spontaneitate, creativitate şi conservă culturală

Termenul spontaneitate este înfăţişat ca derivat din latinescul „sponte” ceea ce înseamnă din libera voinţă. E. Fromm, vorbeşte despre libertate şi sponataneitate. El are convingerea că omul poate obţine libertatea prin realizarea eu-lui său, prin a fi el însuşi. Activitatea spontană nu este activitatea compulsivă la care este condus individul prin izolarea şi neputinţa lui; nu este activitatea automatului, care reprezintă adoptarea necritică a modelelor sugerate din afară. Activitatea spontană este activitatea liberă a eu-lui şi implică, din punct de vedere psihologic libera voinţă. Moreno s-a exprimat astfel: „Spontaneitatea acţionează în

prezent, în «aici şi acum»; aceasta stimulează individul spre un răspuns adecvat la o situaţie nouă sau un răspuns nou la o situaţie deja cunoscută”. În actul concret, spontaneitatea şi creativitatea sunt intim legate. Dacă lipseşte starea de spontaneitate, creativitatea rămâne inertă, ascunsă, într-o entitate potenţială. Actul lipsit de spontaneitate este actul mecanic, repetitiv, stereotip.

Spontaneitatea stimulează transformarea realităţii, ruperea schemelor şi evitarea cristalizărilor; conduce la confruntarea cu riscurile schimbării. Din acest motiv se află în opoziţie cu tendinţa la conservarea securizantă, prezentă în orice organism, atât individual, cât şi social (organismul social este organizat într-un mod în care este privilegiat comportamentul stereotip şi previzibil, faţă de cel spontan, căutându-se astfel garantarea puterii asupra individului şi supravieţuirea). Dar omul, de-a lungul istoriei sale, prin experienţele adecvate de „încălzire” a vitalităţii sale, a energiei psihice şi fizice, este în permanenţă conectat la starea de spontaneitate. Omul poate fi ajutat să prindă contact cu propria spontaneitate, fără să o simtă ca o forţă explozivă şi periculoasă, ci ca o stare pozitivă, în care poate să trăiască fără a se pierde, spontaneitatea fiind o stare de pregătire a individului pentru a răspunde aşa cum i se cere. Este o condiţie, o condiţionare a individului, o pregătire a sa pentru acţiunea liberă. În acest fel, libertatea unui individ nu poate fi atinsă printr-un act de voinţă. Ea creşte în grade, ca rezultat al formării în ceea ce priveşte

Page 32: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 32

spontaneitatea. Prin urmare, pare sigur că prin formarea spontaneităţii, un individ devine relativ mai liber de produsele conservate, trecute sau viitoare, comparativ cu situaţia de dinaintea formării, ceea ce demonstrează că, spontaneitatea este o valoare biologică, precum şi una socială.

Din perspectiva teoriei moreniene nu putem vorbi despre spontaneitate fără a vorbi despre creativitate. Moreno defineşte creativitatea ca fiind o „expresie a inteligenţei, manifestată prin actul concret al creaţiei, element de bază pentru creşterea şi dezvoltarea societăţii”. Moreno lansează ideea că „matricea spontaneităţii/creativităţii poate constitui elementul central al lumii individului nu numai ca sursă interioară/profundă, ci chiar la nivelul de suprafaţă al vieţii lui de zi cu zi” (1964, p.109). Moreno a lansat ipoteza că spontaneitatea duce la creativitate, iar aceasta duce la apariţia conservelor culturale. O dată create, conservele culturale încurajează mai departe spontaneitatea prin procesul de încălzire, iar ciclul acesta se tot repetă. Spontaneitatea este o stare de spirit, sau starea de a fi gata să acţionezi creativ. Este o stare de motivaţie intrinsecă (energie) care precede acţiunea. Aici din perspectiva lucrării mele pot aloca spontaneităţii termenul de dezgheţ, iar celui de conserva culturală de îngheţ, între cele două stări existând forţa care dinamizează acest sistem, pe care o voi numi actul creativ, creaţia. A fi creativ înseamnă să dezvolţi abilitatea de a transforma adevărul istoric într-unul mai poetic sau psihodramatic şi să găseşti în viaţa de zi cu zi „surplusul de realitate”, chiar dacă este plictisitor sau dificil. Imaginaţia şi spontaneitatea reprezintă roţile creativităţii.

Legat de produsele culturale conservate, Moreno aprecia că ele serveau în două scopuri: erau de ajutor în situaţii ameninţătoare şi asigurau continuitatea unei moşteniri culturale. Însă cu cât produsele culturale conservate au devenit mai dezvoltate şi cu cât a fost acordată mai multă atenţie realizării şi perfectionării lor, cu atât mai rar au simţit oamenii nevoia de inspiraţie momentană. În acest fel componenţa spontană a produselor culturale conservate a fost slabită chiar în centrul său, iar dezvoltarea acestora, deşi naşterea lor se datora chiar operaţiilor, proceselor spontane, a început să ameninţe şi să distrugă scânteia care se afla la originea lor. Situaţia a atras după sine, ca pentru salvarea sa, faptul diametral opus, categoria

momentului. Acest eveniment putea să apară doar în epoca noastră, când conservele culturale au ajuns într-un punct de dezvoltare măiestrită şi de distribuţie în masă, încât au devenit o provocare şi o ameninţare la adresa sensibilităţii tiparelor creative ale omului. Când vorbim despre conserve culturale ne referim la formele finite, brute, încapsulate ale produsului care derivă din actul creativ. Este vorba despre orice produs, fie el obiect, comportament sau ideologie, care poate fi folosit în mod repetat. Produsul cultural conservat îi face individului un serviciu similar cu cel pe care îl face, în calitate de categorie istorică, culturii în general, – continuitatea moştenirii – asigurându-i conservarea şi continuitatea eu-lui său. Această provizie este de ajutor, câtă vreme individul trăieşte într-o lume relativ nemişcată (comunismul), însă ce face atunci când lumea din jurul său se află într-o mişcare revoluţionară şi când calitatea schimbării devine din ce în ce mai mult o caracteristică permanentă a lumii, la care el participă.

Aspecte teoretice ale rezistenţelor în calea schimbării din perspectiva moreniana

„Rezistenţa este o funcţie a spontaneităţii; ea este legată de descreşterea şi/sau de pierderea acesteia” (Moreno, 1953). Kelerman (1992) face referire la faptul că numeroşi terapeuţi susţin că rezistenţa apare atunci când o investigaţie terapeutică atinge conflicte cruciale, declanşatoare de anxietate şi că există tot atât de multe teorii referitoare la rezistenţe, câte teorii sunt referitoare la originile anxietăţii.

Teoria în practică

Teoria în practică

Page 33: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 33

„Rezistenţa poate fi înţeleasă atât din punct de vedere psihodinamic, cât şi din punct de vedere comportamental” (Wachtel, 1982). Având în vedere scopul lucrării, vom lua în considerare perspectiva lui Moreno (1953) care a postulat că anxietatea este rezultatul unei „pierderi de spontaneitate” (p. 42), o incapacitate de a trăi în acel „aici şi acum”. Conform acestei teorii, protagoniştii devin anxioşi şi manifestă rezistenţă când nu pot găsi reacţii adecvate faţă de presiunile interne şi externe.

Dacă privim psihodrama ca pe un progres gradual de autoexplorare, rezistenţa poate fi descrisă, în mod variat, ca o contra-forţă (Greenson, 1967), o contra-presiune (Menninger & Holzmann, 1973), o contra-voinţă (Rank, 1957) sau un contra-atac îndreptat împotriva acestui progres (Perls, Hefferline & Goodman, 1950). Cu toate acestea, pentru a accentua participarea activă a protagoniştilor, prefer să descriu rezistenţa ca pe o contra-acţiune. Privite ca o manifestare activă de apărare, rezistenţele devin creaţiile proprii ale protagonştilor şi nu lucruri impuse sau cauzate de lumea exterioară. Protagoniştii care refuză să se implice în procesul terapeutic, chiar şi atunci când acest refuz se manifestă printr-o pasivitate extremă, joacă de fapt un rol pentru a-şi bloca energia spontană.

Rezistenţa principală este mereu aceeaşi: frica de schimbare. Vrem să devenim altfel însă gândul ne înfioară. Fie că suntem puşi faţă în faţă cu prieteni gata să ne ajute, un terapeut sau un grup, va exista întotdeauna o parte, în fiecare dintre noi, care doreşte să experimenteze, să rişte, să se aventureze în necunoscut şi o parte care ne trage înapoi – conservativă, înfricoşată, considerând că asumarea riscului este prostească, ridicolă şi greşită.

Primul nivel de rezistenţă în psihodramă este tracul (frica de scenă). Cu toţii asociem lucrul în teatru cu interpretarea unor roluri pentru alţii, cu a fi priviţi, cu a fi descoperiţi. „Nu pot urca pe scenă, toată lumea va descoperi cum sunt cu adevărat. Nu mă voi putea ascunde. Aş fi prea ruşinat. Acesta este un exerciţiu de umilinţă”. Participarea la psihodramă înseamnă expunerea sinelui vulnerabil în faţa unor oameni care s-ar putea să nu-l înţeleagă. În timp ce intră pe un teritoriu necunoscut, atât protagonistul cât şi auxiliarul, riscă să fie expuşi. Ei se tem de pierderea

sentimentului de sine familiar, prin faptul că joacă un rol în afara graniţelor comportamentului lor obişnuit. Oferirea voluntară pentru a juca rolul de protagonist înseamnă expunerea unei părţi din viaţă ce necesită schimbare. Fiecare protagonist experimentează, într-o anumită măsură, frica de a fi judecat, ridiculizat, descoperit. Să fii tu însuţi pe scenă este un lucru paradoxal. Un om este el însuşi în momentele sale cele mai intime. Cum îşi poate portretiza cineva sinele? Cum se poate comporta cineva natural pe scenă?

Pentru auxiliari, intrarea în rolul unei alte persoane comportă, de asemenea, riscuri. Particularităţile, cum ar fi, tonul vocii, calitatea limbajului, gestica şi ritmul de mişcare ne ajută pe fiecare să ne indetificăm pe noi înşine. În perioade de stres ne agăţăm cu disperare de caraceristicile noastre de identificare. Gândul de a juca rolul unei alte persoane poate fi foarte atrăgător – ne oferă terenul pentru a încerca aspecte ale personalităţii noastre pe care le-am neglijat – şi cu toate acestea ne împotrivim, ne temem că într-un fel vechiul sine nu va mai fi acelaşi, ne temem de sinele necunoscut care ar putea ieşi la iveală. E. Leveton afirmă că, întrebarea „Cine sunt eu? se întrevede ameninţător la orizontul culturii noastre alienate; jocul de rol apare adesea ca o ameninţare. Înseamnă oare un joc bun de rol faptul că o parte din adevăratul meu sine iese la iveală? Dacă mă plac mai mult aşa cum sunt de obicei? Un mod de a ieşi din această încurcătură este aceea de a juca doar rolul unor persoane drăguţe. Astfel nu îmi voi asuma

Teoria în practică

Page 34: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 34

niciun risc. O altă cale este să nu particip deloc – eu doar privesc”.

Când eşti măcinat de îndoială spui „nu pot”. Este o cale delicată de a spune „nu vreau”. Acest „nu pot” este o manevră familiară în orice joc de rezistenţă. În psihodramă „nu pot” înseamnă adesea „nu pot să joc un rol”. Individul ştie că „nu poate face acel lucru”. Nu este destul de instruit, destul de inteligent, nu are destul curaj. Nu pot juca un rol, pot doar să fiu eu însumi... Nu aş putea face acest lucru în faţa acestor oameni” (Leveton,. 2001).

Moreno afirmă că „Noi nu dărâmăm zidurile protagonistului; mai degrabă încercăm clanţele multor uşi, şi vedem care se deschide”. Cu cât un protagonist îşi poate permite, cu susţinerea conducătorului, să spună „nu”, cu atât mai repede el se va simţi liber să spună „da”.

Bibliografie

Antohi, S. (1991), Utopica – Studii asupra imaginarului social, Ed. Stiinţifică, Bucureşti

Blatner, A (1998), Acting In. New York: Springer Publishing Company, Inc.

Blatner, A (2000), Foundation of Psychodrama. History, Theory and Practice. Fourth Edition. New York, Springer Publishing Company

Butyka, Eniko Eva (2000), Autocunoaştere şi roluri , în Buletinul Asociaţiei Balint nr. 8/2000

Fox, Jonathan (1987), The Essential Moreno, Springer Publishing Company, New York

Freud, S. (2000), Opere 4 (Studii despre societate si religie), Ed. Trei, Bucureşti

Fromm, E. (1983), Texte alese, Ed. Politică, Bucureşti

Fromm, E. (1998), Frica de libertate, Ed. Teora, Bucureşti

Jung, C. (1996), Puterea sufletului, Ed. Anima, Bucureşti

Jung, C.G. (1994), Reflecții teoretice privind natura psihismului, Ed. Anima, Bucureşti

Jung, C.G. (1994), Psihologie individuală si socială, Ed. Anima, Bucureşti

Kellerman, P.F. (1992), Focus on Psychodrama, Jessica Kingsley Publishers, London

Leveton, E. (2001), A clinician's guide to psychodrama, Springer Publishing Company

Milosz, C. (1999), Gândirea captivă, Ed. Humanitas, Bucureşti

Moreno, J.L. ( 2009), Scrieri fundamentale, Ed. Trei, Bucureşti

Moreno, J.L. ( 2008), Povestea vieții mele, Ed.Trei, Bucureşti

Moscovici, S. (2001), Epoca maselor, Ed. Institutul European, Iaşi

Neculau, A., De Visscher, P. (2001), Dinamica grupurilor. Texte de bază, Polirom, Bucureşti

Nicolae, Anca ( 2000), Introducere în psihodrama clasică – Cap. III – Orientarea experiențială în psihoterapie, coord. Mitrofan Iolanda, Ed. Sper, Bucureşti

Popescu, A. (2009), O socio-psihanaliză a realismului socialist, Ed. Trei, Bucureşti

Wunenburger, J.J. (2001), Utopia sau criza imaginarului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

Teoria în practică

Teoria în practică

Page 35: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 35

TTeeoorriiaa aattaașșaammeennttuulluuii șșii ppssiihhooddrraammaa

Irina Cătălina Manta

Psiholog clinician, psihoterapeut sub supervizare în cadrul Asociației Române de Psihodramă Clasică și sub supervizare în cadrul Asociației Române de Analiză Tranzacțională. Facilitează, alături de colaboratori, workshop-uri pe teme variate. Lucrează atât cu copii, adolescenți și adulți la cabinet, cât și cu grupuri de părinți și copii la sediul grădinițelor. A condus și conduce grupuri de dezvoltare personală.

Întreaga noastră viaţă gravitează în jurul atașamentelor intime, spunea John Bowlby (de la dorinţa și putinţa de a le avea până la teama de intimitate). Tiparele de atașament pe care ni le formăm în relaţiile timpurii contribuie la protejarea vieţii, la a ne menţine în proximitatea unei persoane semnificative, identificată ca fiind în mod clar mai capabilă de a se adapta la mediu. Gradul de siguranţă simţit sau lipsa sentimentului de siguranţă în raport cu principalele figuri de atașament din copilărie oferă o bază pentru felul în care percepem lumea, pentru credinţele noastre despre noi, despre alţii, despre viaţă în general. Exemple de astfel de credinţe întâlnim adesea în viaţa de zi cu zi. „Nu poţi avea încredere în nimeni”, „Oamenii își văd doar propriul interes”, „Degeaba mă străduiesc că oricum nu o să se schimbe nimic”, „Numai cu scandal se rezolvă lucrurile”, „Trebuie să mă zbat, să mă străduiesc din greu ca să am ceea ce îmi doresc”, „Mie nu mi se poate întâmpla nimic rău”, „Este ceva în neregulă cu mine”, „Ceilalţi nu sunt OK”. Este ca și cum, în primele relaţii de atașament primim în dar o pereche de ochelari psihodramatici prin care începem să vedem lumea și să ne raportăm la ceea ce vedem.

Sunt hrănit atunci când îmi este foame sau sunt ignorat oricât de mult aș cere? Sunt schimbat atunci când sunt ud sau sunt lăsat cu o senzaţie neplăcută? Sunt ţinut în braţe, mângâiat, iubit sau nu știu ce înseamnă dragostea și simt că îmi lipsește ceva dar nu știu ce? Când plâng, când am nevoi, vine mama / tata / persoana care mă îngrijește să mă aline sau mă simt respins, poate chiar sunt bătut? Principala figură de atașament pune în sunete, în cuvinte ce se întâmplă cu

mine? Văd pe faţa ei faţa mea sau faţa ei este plată, inexpresivă? Prin răspunsul la aceste întrebări și la altele, prin observarea interacţiunii mamă – copil, suntem cu un pas mai aproape de identificarea stilului (stilurilor) de atașament iniţial(e), ochelarii prin care începem să vedem lumea și felul în care ne raportăm la ceea ce vedem.

În 1950 John Bowlby, pediatru, psihiatru și psihanalist britanic, părintele teoriei atașamentului, și-a propus să cerceteze impactul psihologic al separării de mamă în copilăria timpurie. Acesta a fost momentul în care a început să colaboreze cu diagnosticiana Mary Ainsworth. Colaborarea dintre ei a fost una foarte fructuoasă cu un impact major asupra teoriei atașamentului. Potrivit lui, funcţia biologică a atașamentului este cea de protecţie.

Mary Ainsworth, începând cu sfârșitul anilor ’50 a întreprins, pentru prima dată, studii empirice asupra comportamentului de atașament atât în Africa (1963, 1967), cât și în SUA și a ajutat foarte mult la dezvoltarea teoriei (Bowlby, 2011). Mary Ainsworth a cercetat

Teoria în practică

Page 36: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 36

atașamentul inventând o metoda pe cât de simplă, pe atât de creativă: Procedura Situaţiei Străine (eng. Strange Situation Procedure). Varianta finală a acestei proceduri, concepute de Ainsworth (împreună cu Barbara Witting) presupunea supunerea copiilor, împreună cu mamele, la o evaluare structurată de laborator (până la această versiune, cercetările s-au făcut la domiciliul familiilor). Evaluarea dura, în medie, 20 de minute. Mamele și copiii lor erau invitaţi într-o cameră plăcută, plină de jucării. Ceea ce urma în episoade de câte 3 minute includea oportunităţi de a explora în prezenţa mamei, două separări de mamă, două reuniri cu mama și expunerea copilului la o persoană străină. Se aștepta ca această combinaţie neliniștitoare să declanșeze manifestări predictibile ale sistemului comportamental de atașament (Wallin, 2010). Rezultatele în urma acestei cercetări au constat în clasificarea atașamentului în copilaria mică în: atașament evitant (A), atașament securizant (B) și atașament ambivalent (C). Ulterior, Mary Main, studenta lui Mary Ainsworth a identificat un al treilea tipar de atașament, atașamentul dezorganizat (D). Deși tiparul nostru de atașament este conturat cel mai mult de primele noastre relaţii, suntem totuși maleabili. Dacă relaţionările noastre timpurii au fost problematice, atunci relaţiile următoare ne pot oferi alte șanse, poate furnizându-ne potenţialul de a iubi, simţi și de a reflecta, având libertatea care rezultă dintr-un atașament securizant. În cel mai bun caz psihoterapia asigură exact acest tip de relaţie curativă ( Wallin, 2010).

O caracteristică centrală a conceptului lui Bowlby de parentaj o reprezintă oferirea, de către ambii părinţi, a unei baze de siguranţă de la care un copil sau un adolescent să poată ieși în lumea exterioară și la care să se poată întoarce, știind cu certitudine că va fi binevenit atunci când va ajunge acolo, îngrijit fizic și psihic, alinat dacă este într-o stare de distres, liniștit dacă este înfricoșat. În esenţă, acest rol înseamnă a fi disponibil, a fi gata de a răspunde solicitării prin încurajare și poate prin ajutor, însă de a interveni activ doar atunci când este în mod evident necesar. Familia este baza de siguranţă de care toţi avem nevoie în condiţii de stres și în absenţa căreia este dificil să fim relaxaţi (Bowlby, 2011).

Este deja cunoscut că mângâierea este esenţială pentru dezvoltarea psihică și fizică armonioasă. James W. Prescott a studiat originea violenţei și corelaţia violenţei cu lipsa legăturii mama - copil. El a ajuns la concluzia că elementele cheie necesare dezvoltarii sunt mângâierea și mișcarea corpurilor care apar în urma interacţiunii dintre mamă și copil. Deprivarea de mângâiere duce, din punctul lui de vedere, la anormalităţi ale creierului. (http://en.wikipedia.org /wiki/James_W._Prescott)

Lipsa de informare a părinţilor sau capacitatea redusă de a face faţă îngrijirii copilului poate provoca un handicap copiilor care, probabil, îi vor răni și pe alţii la rândul lor. Fundaţia unei vieţi psihice sănătoase se pune în timpul gravidităţii și în primii doi ani de viaţă ai copilului. În această perioadă se formează „creierul social”, se stabilesc stilul și resursele emoţionale ale copilului și viitorului adult (Gerhardt, 2004). Copii nu au capacitatea pe deplin dezvoltată de a înţelege ce se întâmplă în jurul lor și să-și regleze răspunsurile emoţionale intense în conformitate. De aceea copiii pot deveni foarte entuziaști sau foarte speriaţi. Ei depind de ajutorul adulţilor din jur pentru a-și conţine emoţiile sau de ajutorul acestora de a-i calma și liniști în momentele de frică intensă. Creierul copilului se află în curs de dezvoltare, acest lucru îl poate expune riscurilor dacă traiește într-un mediu haotic și mai ales dacă adulţii, la care s-ar duce în mod normal pentru confort, sunt sursă de stres (Tian Dayton, 2005).

Teoria în practică

Page 37: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 37

Efectele unei prime copilării perturbate în dezvoltarea ei, înainte de vârsta de trei sau cinci ani, nu devin vizibile decât prea târziu, la vârsta școlară, prin imposibilitatea acestor copii de a participa în siguranţă și cu bucurie la activităţile celor de vârsta lor. Nu există încercare mai grea pentru un copil decât pierderea sentimentului de siguranţă existenţială, a sentimentului de încredere firească pe care o are în adult și nici încercare mai mare pentru părinţi decât atunci când își constată neputinţa în faţa suferinţei fizice sau emoţionale a propriului copil. Să-i deculpabilizăm și pe unii și pe ceilalţi cu scopul de a le trezi propria putere de a judeca (Dolto, 2011). În cazul adulţilor deveniţi părinţi, care eșuează în a deveni o bază de siguranţă pentru copilul lor, este de cele mai multe ori vorba despre probleme emoţionale complexe care își au originea în repetarea unor comportamente ale propriilor părinţi.

Predictibilitate și Acordare

Dezvoltarea gândirii și atașamentului copilului este influenţată major încă din perioada cea mai timpurie a vieţii de doi factori esenţiali: predictibilitatea și acordarea (eng. attunement) figurilor parentale care furnizează îngrijire nevoilor copilului.

Predictibilitatea se referă la capacitatea și promptitudinea cu care părintele răspunde la semnalele copilului care se manifestă cel mai adesea prin plâns. Părintele acţionează în vederea satisfacerii nevoii copilului atunci când aceasta apare. Astfel copilul învaţă că dacă îmi este foame mama mă va hrăni, dacă sunt ud voi fi schimbat etc. Predictibilitatea permite copilului într-o oarecare măsură să se simtă în siguranţă, să constate că nevoile fiziologice îi sunt întâlnite. Când copilul plânge va primi îngrijire predictibilă și acordată de la cineva care este acordat la nevoile lui și îl iubește. Astfel mintea copilului va avea un mediu optim în care să se dezvolte (Gerhardt, 2004).

A fi o figura de atașament (principala persoană care are grijă) predictibilă este important dar deloc suficient.

Acordarea la copil

A fi acordat la copil înseamnă a oferi iubire, mângâiere, înţelegere, a pune în cuvinte emoţiile lui. Acordarea este percepută de către copil și transmisă acestuia prin mimică, tonul liniștitor al vocii, contact vizual, gesturi tandre, de liniștire. Nevoia de afecţiune și intimitate stă la baza existenţei umane. Gary Chapman în „Cele cinci limbaje ale iubirii” (2011) vorbește de o metaforă foarte sugestivă: fiecare copil are în sinea lui un „rezervor afectiv” care de abia așteaptă să fie umplut cu iubire. Copilul care se simte cu adevarat iubit, se dezvoltă normal. Când rezervorul din sufletul unui copil este gol sau prea puţin umplut copilul fie se retrage, se închide în el, fie le prezintă celorlalţi foarte multe probleme în încercarea de a ţine principalele figuri de atașament lângă el.

Când există acordare între figura de atașament și copil, ambii sunt implicaţi într-un proces intens, colaborativ, de comunicare contingentă. Aceasta produce o rezonanţă mutuală care îi permite fiecărui membru al diadei (mamă-copil) să se simtă simţit de celălalt. Copilul învaţă că atât gândurile lui (de ex. înţelegerea cauzei și efectului „plâng și cineva mă ajută”), cât și exprimarea sentimentelor (îmi e foame, sunt obosit, furios, îmi e frică, am nevoie de confort) sunt la fel de importante, având o valoare auto-protectivă (Clark Baim and Tony Morrison, 2011). Este mult mai greu mai târziu în viaţa de adolescent şi

Teoria în practică

Page 38: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 38

de adult ca persoana să aibă grijă de ea însăși, dacă în copilaria mică nu a fost îngrijită. Este mult mai greu ca adolescentul și adultul să aibă încredere în sine, să simtă că se autorespectă și merită să fie respectat, iubit dacă în copilaria timpurie nu a fost iubit, tratat cu respect, încurajat și apreciat. Într-adevăr, vine o vârstă când adolescentul, adultul începe să își pună întrebări despre sine, despre felul de a fi, despre familia lui, poate merge la terapie și afla în ce stadiu este rezervorul lui de afecţiune. Poate veni astfel momentul unor redecizii în ceea ce îl privește, dacă nu a fost iubit în copilărie, poate redecide să se iubească și începe un proces de învăţare (mă iubesc așa cum mi-aș fi dorit să fiu iubit sau îmi definesc acum, ca adult, felul în care vreau să mă iubesc, vreau să fiu iubit, vreau să îi iubesc pe ceilalţi). Copiii care se simt iubiţi de părinţi și de semenii lor dezvoltă un limbaj al iubirii bazat pe această trăsătură psihologică și pe modalitatea prin care părinţii și alte persoane importante din viaţa lor își exprimă iubirea faţă de ei. Copiii care nu se simt iubiţi de părinţii și de semenii lor își dezvoltă și ei un limbaj primar al iubirii. Acesta va fi cumva distorsionat, la fel ca atunci când cei mici deprind greșit anumite noţiuni gramaticale și sfârșesc prin a avea un vocabular extrem de redus. Dar faptul că își însușesc incorect un limbaj nu înseamnă că nu pot deveni niște comunicanţi buni. Numai că, pentru a ajunge astfel trebuie să se străduiască mai mult decât copiii care au avut un model pozitiv. Așadar și persoanele care nu au fost foarte iubite în copilărie se pot bucura, la un moment dat, de dragostea cuiva și-și pot exprima iubirea faţă de acea persoană, dar pentru asta trebuie să se străduiască mai mult decât oamenii care au crescut într-un mediu sănătos, aflat sub semnul afecţiunii (Chapman, 2011).

Predictibilitatea și acordarea, atunci când există, satisfac principalele nevoi ale copilului așa cum sunt ele prezentate în piramida lui Maslow: nevoile fiziologice, de securitate și de dragoste și apartenenţă. Acestea fiind satisfacute, se creează o fundaţie bună pentru satisfacerea nevoilor din vârful piramidei lui Maslow, nevoia de încredere în sine și autorespect, nevoia de autorealizare.

Atașamentul – abordare psihodramatica

Gesturile sunt primul nostru limbaj. Comunicarea minte – corp este fundamentul pe care se construiește orice limbaj. Înainte ca limbajul verbal să își intre în drepturi am învăţat o întreagă gamă de gesturi pentru a ne comunica nevoile și dorinţele. Expresia de grijă sau alarmă de pe faţa mamei îl face pe copil să se simtă conţinut sau alertat de pericol. Deoarece gesturile sunt prima noastră formă de comunicare, mare parte din acest limbaj devine parte din inconștientul nostru și se manifestă sub forma emoţiei automate (apare pe faţa noastră atât de repede încât nici nu ne dăm seama de existenţa ei). Inconștientul nostru emoţional, această legătură de gesturi, sens și cuvânt, se formează în interacţiunile noastre cu familia sau cei care ne îngrijesc – primul nostru atom social (Tian Dayton, 2005). Gesturile sunt limbajul nostru primar însă copilul are nevoie, din perspectiva psihanalistei Francoise Dolto, ca părinţii să pună în cuvinte ceea ce el trăiește prin gesturi, plâns, bucurie. Aceasta spune că multe dintre problemele pe care le are copilul își găsesc rezolvarea favorabilă dezvoltării sale dacă îi sunt explicate. Oricât de mic ar fi, dacă mama sau tatăl său îi vorbesc despre motivele cunoscute sau presupuse ale suferinţei sale, un copil este în stare să treacă peste acea dificultate păstrându-și încrederea în el și în părinţii lui. Vorbele calde, pline de adevăr și compasiune îi provoacă un

Teoria în practică

Page 39: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 39

sentiment de liniștire și siguranţă (Dolto, 2011).

Moreno consideră că memoria copilului se află în acţiunea lui, nu în memoria lui. Foamea de exprimare este foame de acţiune, înainte de a fi foame de cuvinte (Cukier, 2007). În studioul de psihodramă corpul are statutul lui egal alături de cuvânt și semnificaţie. Fiind o metodă de acţiune, corpul, gesturile sunt implicate activ și prin intermediul lor, accesul la primul limbaj al fiecăruia. Ele pot dezvălui protagonistului și directorului informaţii pe care cuvântul, raţiunea nu pot iniţial. Acele mesaje rămase codate în anumite gesturi, posturi, poziţia întregului corp, poate ticuri, micromișcări. Din punctul meu de vedere, ca protagonist și director consider că acţiunea psihodramatică prin accesul atât la limbajul gesturilor, cât și la limbajul verbal, duce la scăderea mecanismelor de aparare și la clarificarea lucrurilor care au rămas poate nespuse, în copilărie.

În cazul psihodramei, teoria atașamentului se poate exprima prin faptul că Moreno considera că lumea noastră socială, ceea ce el a ajuns să numească atomul social, este extrem de semnificativă pentru sentimentul nostru de stare de bine. Într-un tipar aflat în schimbare permanentă, ne îndreptăm către sau respingem indivizii din atomul nostru social, iar ei, la rândul lor, fac același lucru cu noi. Dacă suntem izolaţi, statutul nostru sociometric este redus, iar noi suntem expuși rănilor. Cea mai mare parte din munca lui Moreno a fost direcţionată către îmbunătăţirea poziţiei celui izolat (Fox Jonathan, 2009). Această izolare se întâmplă, în grade mai mari sau mai mici, în cazul tiparelor de atașament evitant și ambivalent. Este, de fapt, o izolare prin neacordare la nevoile afective ale copilului, o izolare printr-o grijă doar mecanică și aceasta putând fi mai predictibilă sau mai puţin predictibilă. În cadrul situaţiei străine Mary Ainsworth, s-a constat că acei copii care au avut parte de îngrijire predictibilă, dar neacordată (atașamentul evitant), la intrarea în cameră a mamei (deși iniţial deranjaţi de plecarea ei) o respingeau, erau triști însă că nu se puteau folosi de mamă ca o bază de siguranţă care conferă alinare, nu se puteau folosi de conţinutul afectiv la reîntâlnirea cu mama. Ei învaţă că obiectele sunt mai sigure decât oamenii, că străinii sunt mai siguri decât mama, devenind astfel expuși rănilor. În

cazul tiparului de atașament ambivalent, la revenirea mamei copilul de un an nu poate fi consolat de aceasta, plânge foarte mult și nu își găsește alinare nici chiar în braţele mamei, deoarece în trecut, mama, tatăl sau principala figură de atașament a oferit o grijă inconstantă și doar uneori acordată. Copilul învaţă că e nevoie să prezinte noi și noi probleme pentru a o ţine pe mama lângă el. Mama devine o bază dorită, dar care conferă nesiguranţă.

În studioul de psihodramă, între membrii grupului poate fi observată această dinamică: cine respinge, cine este respins, cine este în centrul atenţiei, prezentând noi și noi probleme pentru a fi în centrul atenţiei celorlalţi și astfel, observat tiparul de atașament. Observarea tiparului de atașament, consider că este importantă pentru a folosi tehnicile psihodramatice care s-au dovedit mai utile în cazul unor tipare, decât în cazul altora. Prin dinamica activităţilor pe care le propunem ca directori, iniţial consemne care favorizează simbioza între membrii grupului, ulterior individuarea și reunirea în faza de participare a auditoriului, mai autonomi, putem observa modul în care se comportă membrii grupului la aceste treceri: dacă mai degrabă îi resping pe ceilalţi în faza de simbioză, dacă sunt iritaţi, plâng fără a putea fi consolaţi, în faza de individuare. Teoria atașamentului ne dă indicii despre funcţiile pe care ar fi de ajutor să le stimulăm la diferiţi membrii ai grupului cu diferite strategii de atașament.

Teoria în practică

Page 40: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 40

Beneficiul psihodramei în explorarea și reglarea atașamentului este dat, din punctul meu de vedere, de puterea lui „aici și acum”. Dacă în celelalte psihoterapii timpul, spaţiul sunt doar discutate, în psihodramă ele sunt recreate. Toate cele trei dimensiuni temporale, trecut, prezent și viitor, sunt puse laolaltă în psihodramă, așa cum există ele în viaţă. Se creează premisa unei întâlniri vii în aici și acum între persoane (Fox Jonathan, 2009), spre deosebire de multe alte abordări psihoterapeutice în care conţinuturile sunt „acolo și atunci”. În ceea ce privește spaţiul, în psihodramă acesta este recreat. Configurarea spaţiului, ca parte a procesului terapeutic este de o importanţă maximă. Aceasta încălzește protagonistul pentru a fi și pentru a se juca pe el însuși într-un mediu care este modelat dupa cel în care locuiește (Fox Jonathan, 2009). În psihodramă se pornește de multe ori de la un disconfort prezent și este explorat până în adolescenţă sau copilărie pentru a depista momentul în care s-a format strategia de atașament, de apărare. Mai departe protagonistul, ghidat de directorul de psihodramă, constată ce a lipsit la acel moment în viaţa lui, de ce avea nevoie, ce a dus la formarea acestei strategii de atașament. Cadrul psihodramatic oferă siguranţa necesară explorării rănilor fără pericolul de a se răni pe sine sau de a-i răni pe ceilalţi. În psihodramă, prin prezenţa spaţiului securizant, eurilor auxiliare (mamă, tată, bunici), alterego-ului, directorului, protagonistul poate explora relaţiile într-o manieră nouă și poate găsi noi răspunsuri mai adecvate de utilizat în viaţa sa prezentă. Modificarea acţiunii poate presupune explorarea de noi posibilităţi de răspuns, răspunsul figurilor de atașament într-o manieră acordată, întâmpinarea lacrimilor, tristeţii, emoţiilor negative. Integrarea este momentul de întărire, de satisfacere a nevoilor care, poate, au fost mult timp neglijate.

Clientul este încurajat să aducă noile învăţăminte în prezent și să testeze un răspuns nou în contextul relaţiilor lui curente, unde noile lucruri învăţate pot fi integrate și puse în practică (Baim and Morrison, 2011). J.L.Moreno credea în întâlnire (mai degrabă decât în transfer) ca fiind principiul vindecării. În psihodramă accentul este pus pe relaţie mai degrabă decât pe cuvinte. Problemele psihologice au adesea o

bază interactivă și cum pot fi rezolvate mai adecvat decât prin interacţiune?

Strategiile de Atașament

Strategia A – Atașamentul evitant

Copilul cu această strategie de atașament predominantă a primit din partea părinţilor grijă predictibilă, dar neacordată. Acest copil interiorizează, în termeni tranzacţionali injoncţiunea „Nu simţi!”. Strategia A se mai numește și evitantă pentru că patternul acţionează în directia evitării relaţiilor apropiate și a evitării propriilor emoţii autentice negative. Strategia de atașament A se formează când copilul experimentează în mod constant o grijă neacordată. În astfel de circumstanţe copilul ajunge să se bazeze excesiv pe informaţia cognitivă, externă (timp, loc, secvenţe, alte persoane) și nu se bazează aproape deloc pe informaţiile interne ca emoţiile, în special emoţiile negative ca furia, frica, tristeţea, pentru că aceste emoţii tind să evoce comportamente de căutare a atașamentului (Baim and Morrison, 2011). Educaţia oferită copilului care dezvoltă strategia A este des întâlnită în cultura românească sau cel puţin a fost des întâlnită în special la bunicii și chiar părinţii multora dintre noi. Era important pentru aceștia ca cel mic să aibă ce mânca, ce bea, să fie spălat, curat, doar această grijă definind iubirea. Folclorul nostru este plin de prejudecăţi precum „să nu pupi copilul decât în somn”, „să nu îi oferi copilului prea multă atenţie și

Teoria în practică

Page 41: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 41

iubire pentru că va deveni un răsfăţat”. Acest comportament de îngrijire doar pentru a satisface nevoile fiziologice este un comportament predictibil, însă neacordat, pentru că dimensiunea afectivă este reprimată. Copilul nu numai că învaţă că nu trebuie să simtă emoţii negative, ci învaţă, de multe ori, că este acceptabil și de dorit să fie zâmbitor, pentru că zâmbetul îi face pe părinţi mulţumiţi, indiferent ce ar fi în sufletul lui. În cadrul unui seminar pe tema atașamentului Clark Baim spunea că acei copii care fuseseră abuzaţi, erau și cei mai zâmbitori în contactele cu alţi oameni, cu autorităţile care le investigau cazul.

În cadrul situaţiei străine Ainsworth, copiii cu strategia A de atașament nu o bagă în seamă pe mama când este în cameră, nu arată emoţii, sunt aplatizaţi în ceea ce privește exprimarea emoţiilor. Mama este predominant rece. Când mama iese sau intră în cameră copilul nu arată distres. A învăţat să nu își arate emoţiile. Deși fiindu-i monitorizate semnalele cardiace, acestea erau la fel ca ale copiiilor cu atașament securizant și ambivalent, numai că nu era exprimat nivelul de distres. Pentru el obiectele sunt mai sigure decât oamenii, iar străinii prezintă mai multă siguranţă decât mama sau persoanele cunoscute. O astfel de strategie are potenţial periculos pentru persoană. Unde poate duce această idee formată că străinii prezintă mai multă siguranţă decât persoanele apropiate?

În Analiza Tranzacţională se vorbește de sentimente, gânduri, comportamente racket. Caracteristicile acestora: sunt familiare, repetitive, stereotipe, confirmă propriile credinţe, ne dau o satisfacţie negativă, devin obișnuinţă (de exemplu este un obicei ca persoana să devină nervoasă), nu sunt conștiente și sunt manipulative. Sunt mecanisme de apărare ce apar ca o protecţie împotriva pericolului. O protecţie, de care nu avem nevoie, dar de care la început am crezut că avem nevoie.

În ceea ce privește persoana cu atașament evitant, racketul este, de multe ori, zâmbetul, însoţit uneori de invitaţia către celălalt de a prelua conversaţia. Acest racket, zâmbetul, exprimat în prezent este un substitut, acoperă sentimente negative sau chiar

pozitive, apărute în copilărie, pe care copilul nu a primit permisiunea de a le simţi. Într-un fel copilul a perceput că îi este interzis să simtă sau să manifeste emoţii negative sau pozitive (cum ar fi bucuria, entuziasmul, nevoia de atașament).

Persoanele cu strategia de atașament evitantă se află deseori prinse într-un conflict între apropiere și dependenţă. Doresc conștient sau mai puţin conștient apropierea de ceilalţi, însă când se apropie se tem să nu devină dependenţi și din nou, se distanţează sau au un comportament menit să îl distanţeze pe celălalt.

Ca adulţi, de multe ori, devalorizează, denigrând importanţa sau efectele experienţelor și dificultăţilor întâlnite în cadrul sistemului de atașament, se autodefinesc ca detașati, puternici, independenţi și neafectaţi de alţii. Ei tind să își idealizeze copilăria, descriind-o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protecţie și îngrijire. Aceștia pun accent în evocare mai mult pe obiecte, activităţi, decât pe descrierea relaţiilor.

Conţinerea reușită și atașamentul securizant B

Copilul B a primit grijă predictibilă și acordată la nevoile și emoţiile lui. A învăţat să valorizeze atât realitatea exterioară, cât și pe cea interioară. Acest copil a primit, în copilărie, permisiunea să simtă atât emoţiile negative, cât și pe cele pozitive.

Teoria în practică

Page 42: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 42

B este prin definiţie și A și C, diferenţa este că B-ul este integrat. Persoana poate alege în anumite situaţii să fie puţin A sau puţin C (Baim Clark – workshop Attachment Theory and Psychodrama, 2011). Adultul B își poate recunoaște și conţine emoţiile, decide dacă să le exprime sau nu și cui. Se gândește dacă spune ceva ce mai târziu va regreta. Dă importanţă egală gândurilor și emoţiilor când face faţă provocărilor vieţii și când interacţionează cu oameni care le sunt apropiaţi (Baim and Morrison, 2011).

În ceea ce privește strategia B de atașament se vorbește de B-ul naiv și B-ul câștigat.

B-ul naiv

O faţetă a unei griji foarte predictibile, a unui mediu foarte sigur, este aceea că în viaţa adultă persoana se poate să fie foarte ușor de păcălit, să nu recunoască persoanele care îi vor răul. Persoana care are această strategie (poate fi foarte vulnerabilă în faţa unui psihopat, în sensul că nu este adaptată prezentului și relaţiei). B-ul naiv poate fi mai vulnerabil la depresie.

B-ul caștigat - scopul psihoterapiei

La vârsta adolescenţei sau la vârsta adultă persoana începe să își pună întrebări referitoare la sine, la ceilalţi, la viaţă, familia lui, poate face psihoterapie. Din acest moment poate începe călătoria către B-ul câștigat. Din punctul meu de vedere este important să ne ajutăm clienţii să facă pași în direcţia câștigării B-ului. Fiecare pas este important și uriaș. De exemplu, pentru o persoană cu strategia A de atașament, să facă pași în direcţia lui B înseamnă să înceapă să își valorizeze și propriile păreri și sentimente, să facă pași către celelalte persoane, să înceapă, chiar și puţin, să își exprime emoţiile. Pentru o persoană cu strategia C de atașament, să facă pași în direcţia câștigării B-ului înseamnă să înceapă să își asume responsabilitatea pentru propriile acţiuni și consecinţe ale lor și să nu o mai paseze celorlalţi, să înceapă, măcar puţin să-i asculte pe ceilalţi și să înceapă să fie puţin mai acordat la lumea din afară, nu numai la cea interioară. B-ul naiv își poate permite să fie mai atent dacă cuvintele persoanelor care îl înconjoară sunt confirmate de fapte și să aleagă persoanele în faţa cărora se poate deschide. Să accepte că lumea și realitatea au și o

faţetă rea și să înveţe să se ferească de persoanele sau situaţiile în care se poate pune în pericol. Îmi vine în minte situaţia unei mame cu un baieţel care a intrat în clasa I. Băieţelul fusese crescut într-un mediu sigur, își însușise regulile de politeţe, învăţase să îi respecte pe ceilalţi. Ajuns la școală a dat și peste mulţi copii care se purtau urât cu el, dacă le oferea ceva din pachetul lui nu ziceau mulţumesc, chiar și când ceilalţi greșeau sau îi spuneau ceva neplăcut el spunea că îi pare rău. Mama a ales să îl retragă de la școală și să mai stea un an acasă, an în care să se pregătească și pentru această faţetă a vieţii în care copiii sunt agresivi, vorbesc urât, nu zic mulţumesc sau îmi pare rău.

B-ul câștigat este mai rezilient la depresie. B-ul câștigat are experienţa strategiei A sau a strategiei C sau a amândurora și poate apela la ele în situaţii periculoase.

Atașamentul ambivalent C

Cei cu atașment ambivalent au primit grijă nepredictibilă și doar uneori acordată. Au învăţat să prezinte problemă dupa problemă părinţilor ca să aibă parte de atenţia și grija acestora. Învaţă că exagerând ce simte poate primi mai multă predictibilitate din partea mamei (Clark Baim- workshop Attachment Theory and Psychodrama, 2011). Faptul ca i se dau frimituri de atenţie îl face pe copilul cu atașament ambivalent să spere că dacă va exagera ce simte, mama se va întoarce să îl liniștească. Când mama apare și îl liniștește se teme că va pleca din

Teoria în practică

Page 43: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 43

nou, lăsâdu-l cu un rezervor de afecţiune umplut pe sfert și cu frica de a nu ști când se va reîntoarce. Copilul agitat nu poate să își prelucreze și să își soluţioneze psihic, prin joc, agitaţia și anxietatea. Atunci le transformă în „probleme” comportamentale (de exemplu ticuri, neliniște, tulburări ale poftei de mâncare, constipaţie, somatizări constante, crize de tantrum) în funcţie de mediul său de viaţă (M. Masaud R. Khan in introducere la „Susţinere şi interpretare”de D.W. Winnicott).

Realitatea exterioară devine nesigură din cauza impredictibilităţii, așa că ajunge să valorizeze ce se întâmplă în interior, desconsiderând realitatea exterioară. Persoanele care folosesc strategia C de atașament acţionează de multe ori impulsiv. Când, de exemplu în psihoterapie, li se propune să gândească înainte să acţioneze, să evalueze consecinţele, li se pare plictisitor. Se implică în relaţii complicate, cu multe încurcături. Dacă ies din aceste relaţii și se implică în relaţii care nu au această doză de risc, de încurcătură, noua relaţie li se poate părea plictisitoare. Acest lucru îngreunează, dacă nu chiar blochează mersul în direcţia câștigării B-ului.

Persoanele cu această strategie de atașament prioritizează emoţiile, în special pe cele negative, informaţiile care vin din interior (centrare pe sine) în detrimentul informaţiei cognitive, externe. În copilărie au învăţat să nu se încreadă în predictibilitatea minţii celorlalţi, deoarece nu poate prezice ce vor face ceilalţi. Copilul învaţă să nu aibă încredere în gândire, de exemplu nu se gândește la secvenţialitatea cauzei și a efectului, deoarece cauza și efectul nu au un pattern predictibil în viaţa lui, iar gânditul nu duce la grijă sau atenţie predictibilă. Copilul astfel învaţă că cea mai bună cale pentru a-i fi satisfacute nevoile este aceea de a-și exagera sentimentele până la punctul în care nevoia le este satisfacută.

Ca adult, dacă vine în psihoterapie, persoana cu această strategie de atașament poate prezenta o arie largă de probleme și pare a fi copleșită de propriile emoţii. Poate fi, alternând, tristă, furioasă, coercitivă, apoi neputiincioasă, sfioasă, seductivă. Va fi foarte greu să ajungem la „adevărata problemă”, deoarece această persoană, de timpuriu s-a simţit nevoită să

utilizeze strategii sofisticate pentru a face problemele de nerezolvat. Problemele vor fi prezentate una după alta, probabil cu o tentă de progres, existentă tocmai pentru a-l ţine pe psihoterapeut implicat. Aceste persoane rămân blocate în propiul punct de vedere, absorbiţi de propriile emoţii și astfel imposibil de a conștientiza impactul comportamentului lor asupra celorlalţi (Baim and Morrison, 2011).

Atașamentul dezorganizat D

Mary Main, iniţial studentă a lui Mary Ainsworth și continuatoare a acesteia în studiul atașamentului, a descoperit un model iniţial neidentificat: atașamentul dezorganizat, dezorientat. Main a presupus că atașamentul dezorganizat apare atunci când figura de atașament este trăită simultan atât ca „sanctuar sigur”, cât și ca sursă de pericol. Ea a presupus ipoteza că dezorganizarea copilului este nu numai rezultatul interacţiunilor cu părinţii a căror furie sau abuz sunt în mod evident înfricoșătoare, ci și al interacţiunilor în care copilul resimte părintele ca înfricoșat. Main propune ca atașamentul dezorganizat să fie înţeles ca rezultat al interacţiunilor copilului cu părinţi înfricoșători, speriaţi sau disociaţi. În opoziţie cu strategiile organizate ale copiiilor siguri, evitanţi sau ambivalenţi, atașamentul dezorganizat trebuie văzut ca un colaps de strategie din partea unui copil care trăiește „frica fără nici o soluţie” (Wallin, 2010).

Teoria în practică

Page 44: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 44

Pași importanţi în direcţia câștigării atașamentului securizant

După cum am spus anterior, scopul psihoterapiei, din perspectiva teoriei atașamentului, este acela de a merge în direcţia B-ului și orice pas, oricât de mic ni s-ar părea în această direcţie este de fapt uriaș. Pentru o persoană cu strategia A de atașament care spune „nu” foarte mult exprimării și relaţiilor, un „da” chiar și unei singure relaţii poate face o diferenţă foarte mare în viaţa acelei persoane. Pentru un C care acţionează impulsiv, fără să se gândească la consecinţele faptelor sale, a-și exersa Eul observator poate face o diferenţă foarte mare în viaţa sa.

Pentru persoanele cu strategia A de atașament, reglarea și autoreglarea afectivă presupun restaurarea afectului, deschiderea protagonistului către exprimarea sa emoţională. Persoanele pot învăţa că sentimentele pot fi recunoscute, împărtășite cu alţii, sentimentele negate pot fi numite, simţite și acceptate.

Pentru persoanele cu strategia C de atașament reglarea și autoreglarea afectivă presupun activarea funcţiei reflexive, a gândi emoţiile și conștientizarea și conţinerea emoţiilor interzise, acoperite de multe ori de emoţii exagerate care funcţionează ca niște emoţii ecran, menite să capteze și să distragă atenţia de la cele autentice.

Peter Fonagy, psihanalist și psiholog clinician, a descris conceptul de mentalizare vital pentru a merge în direcţia câștigării atașamentului securizant. Mentalizarea este procesul prin care realizăm că având o minte mediem experienţa noastră cu lumea (Fonagy, Gergely, 2004). Mentalizarea este capacitatea cuiva de a răspunde spontan și în mare măsură inconștient la nevoile și comportamentul uman (al altora dar și al lui însuși). Este o formă de activitate mintală imaginativă de a numi, percepe și interpreta comportamentul uman în termenii statusului mintal intenţional (nevoi, dorinţe, sentimente, credinţe, scopuri, obiective și motive). Peter Fonagy consideră că, la copil, se poate dezvolta capacitatea de a identifica şi reflecta reprezentările stărilor mintale asupra sinelui şi asupra celorlalţi. Mentalizarea, în procesul dezvoltării

conduce astfel la apariţia conștiinţei de sine ca agent (Dobrescu, 2006). Activitatea de mentalizare (de exemplu fiica observă că „respingerea” exercitată de tatăl său își are originea mai degrabă în depresia lui decât în ostilitate) își are baza în ceea ce Fonagy a numit capacitatea de funcţie reflexivă. Funcţia reflexivă ne ajută să ne vedem pe noi înșine și pe alţii ca fiinţe cu profunzime psihică. Conform lui Fonagy, părinţii care în general reușesc să „conţină” distresul copilului lor vor avea un copil atașat sigur cu un potenţial solid de a mentaliza (Wallin, 2010). Mentalizarea presupune metacogniţie (cogniţia despre cogniţie). Cogniţia este, de exemplu, „sunt o persoană greu de iubit”, metacogniţia este „sunt o persoană care adesea simte că e greu de iubit – nu știu de ce / mă întreb de ce”.

Iniţial, în psihodramă și în orice formă de psihoterapie, reglarea se face cu ajutorul celuilalt. Este o reglare interactivă, dependentă de director și de ceilalţi membrii ai grupului. Ulterior este nevoie ca protagonistul să poată ajunge la individuare, adică la autoreglarea atașamentului. Acesta învaţă să se întoarcă către sine. Prin mentalizare, ca bază a conștiinţei de sine și a simţului identităţii, numim, percepem și interpretăm comportamentul uman în termenii statusului mintal intenţional (nevoi, dorinţe, sentimente, credinţe, scopuri, obiective și motive). Mentalizarea este procesul prin care reglăm și ne autoreglăm atașamentul. Mentalizarea

Teoria în practică

Page 45: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 45

reprezintă și capacitatea de a menţine multiple perspective asupra unei singure situaţii (Nicolae A., 2012). Pentru A care își blochează sentimentele, drumul către B poate fi simpla conștientizare că poate alege dacă, când și faţă de cine i se pare potrivit să își exprime emoţiile. Pentru C capacitatea de mentalizare presupune conștientizarea existenţei și a minţii proprii (capacitatea de a gândi despre sine, despre emoţii) și a minţii celuilalt (capacitatea de a vedea că nu este singur sau că nu este singurul cu probleme, că și ceilalţi pot avea probleme și că pot reflecta asupra lor). Capacitatea de a reflecta asupra sie însuși, precum și capacitatea de a reflecta asupra minţilor celorlalţi au evoluat (sau nu) din primele relaţii de atașament. Reglarea și autoreglarea afectului presupune stimularea capacităţii reflexive și de mentalizare (Fonagy, Gergely, 2004).

Tehnici psihodramatice utile pentru diferite tipuri de atașament

În planul terapiei de grup, grupul psihodramatic este experimentat prin excelenţă ca o instanţă de recuperare a sentimentului de siguranţă. Grupul psihodramatic este pentru fiecare membru în parte grup – mamă. El conţine, creşte, îngrijeşte şi dă drumul în viaţă oamenilor mari (Nicolae, 2001).

Ședinţa de psihodramă prin structura sa presupune trecerea de la dependenţă la individuare și reîntoarcerea la grup într-o manieră mai bogată, mai autonomă (participarea auditoriului). În prima parte de activare psihomotorie și de punere la zi se creeaza acel mediu sigur, conţinător, sentimentul de apartenenţă la „grupul mamă” care este un suport necesar pentru a putea continua explorarea lumii interioare a membrilor săi. Aceste sentimente devin o resursă necesară pe care protagonistul se poate baza și de la care poate pleca în explorarea situaţiilor sale de viaţă, explorare atât a emoţiilor pozitive, cât și a celor negative. Activităţile de încălzire mai sunt menite să scadă anxietatea și să crească spontaneitatea și creativitatea. În etapa de activare psihomotorie se propun activităţi care să stimuleze interacţiunea dintre membrii grupului, dependenţa sigură și sănătoasă de aceștia astfel încât grupul devine bază de siguranţă pentru fiecare dintre membrii săi.

Scopul psihoterapiei este să ajute clientul să scrie o poveste coerentă despre sine care conţine elemente de bază dar care poate fi și revizuită. Potrivit Analizei Tranzacţionale, Sinele este localizat într-o poveste, nu într-o stare a Eului. Este în poveștile noastre despre noi, acolo existăm. O persoană fără poveste nu are protecţie împotriva evenimentelor exterioare. De asemenea ne putem lăsa prinși ani de zile într-o poveste care ne spune ca nu suntem Ok. (Heath, 2011, suport de curs Analiza Tranzacţionala). Putem rămâne blocaţi în această poveste. În psihodramă provocăm poveștile și acţionăm în direcţia reconstruirii unei povești de viaţă solide, coerente care ne face mai rezilienţi la traume.

Persoanele cu strategia A de atașament valorizează în principal independenţa. În termeni tranzacţionali au integrat contrainjoncţiunile „mulţumește-i pe ceilalţi”, „fii puternic”, „fii perfect”. Își inhibă emoţiile negative. Aceste persoane pot obţine beneficii în psihodramă prin folosirea tehnicii amplificării, dublului, concretizării. Obţin beneficii mai mici din tehnica oglinzii, deoarece oricum îi pun pe ceilalţi înaintea propriilor gânduri, emoţii și întărește o fuga de sine. Nu facem inversiune de rol prea repede deoarece prioritizează oricum părerile celorlalţi. Îi vom da ocazia să petreacă mai mult timp în propriul rol, pentru a-și explora sentimentele proprii. Din inversiunea de rol pot beneficia, în timp, pentru a le permite celorlalţi

Teoria în practică

Page 46: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 46

să conteze pentru el și pentru a-și stabili distanţa optimă din punct de vedere afectiv faţă de ceilalţi. Nu în ultimul rând, persoanele cu strategia A de atașament au dificultăţi în a realiza dacă celălalt are sentimente reale pentru ea/el. Prin inversiunea de rol poate testa realitatea afectivă a celuilalt și poate conștientiza sentimentele reale ale celuilalt. O altă tehnică utilă poate fi concretizarea. Întrucât emoţiile negative au fost reprimate, pot fi mai dificil de indentificat, conștientizat și exprimat la nivel verbal. La nivel acţional, prin concretizare psihodramatică putem avea acces, poate mai facil, la ele. Pentru persoanele cu această strategie de atașament catharsis-ul este necesar pentru exprimarea emoţiilor trecute sub tăcere, însă va trebui timp până să se simtă în siguranţă și până să poată permite emoţiilor să se exprime într-un catharsis.

Persoanele cu strategia B de atașament beneficiază de pe urma tuturor tehnicilor, în funcţie de nevoia din momentul punerii în scenă. B-ul naiv, deoarece îi este mai greu să recunoască persoanele care îi vor răul, îi este greu să recunoască criminalii, psihopaţii. Poate obţine beneficii din utilizarea inversiunii de rol pentru a testa sentimentele și intenţiile reale ale celuilalt, de pe urma amplificării unor emoţii, poate chiar gesturi pe care iniţial pare că nu le sesizează în relaţia cu celălalt. Poate beneficia de pe urma oglinzilor, dublurilor și concretizării prin conștientizarea faptului că realitatea are și o parte dureroasă, uneori chiar crudă.

Persoanele cu strategia de atașament C, rămânând blocate în propriul punct de vedere și fiind absorbite de propriile emoţii, nu își dau seama de impactul pe care îl are comportamentul lor asupra celorlalţi. Dimpotrivă îi pot învinovăţi pe ceilalţi pentru propriile nereușite. În ciuda centrării pe sine, aceste persoane discern foarte greu care sunt sentimentele lor autentice și unde își au originea. În psihodramă, nu înseamnă că nu lucrăm cu emoţiile, ci încercăm să vedem emoţiile de sub suprafaţă, acele emoţii interzise. Dacă clientul plânge foarte mult, ne putem întreba unde este furia sau frica, care pot fi acoperite de plânsul excesiv. Dacă clientul este furios, ne putem sau îl putem întreba care este nedreptatea care i s-a făcut sau dacă furia ascunde cumva tristeţe, frică

(Clark Baim- workshop Attachment Theory and Psychodrama, 2011). Ca psihoterapeut consider că este imporantă conţinerea emoţiilor care nu au putut fi conţinute în trecut. Catharsis-ul este nevoie să poată fi conţinut pentru ca treptat, persoana cu această strategie de atașament să experimenteze predictibilitatea și acordarea constantă care i-au lipsit în copilărie.

Aceste persoane, în psihodramă, pot beneficia de pe urma stimulării funcţiilor oglinzii și inversiunii de rol, prin folosirea tehnicilor cu același nume. Prin stimularea acestor funcţii mentale încep să aibă acces și la lumea din afară, în studioul de psihodramă constată că emoţiile îi sunt acceptate, că neliniștile îi sunt conţinute, că ceilalţi doresc să îl înţeleagă. Treptat poate învăţa să se bazeze, chiar dacă la început numai puţin, și pe ceilalţi. Cadrul terapeutic constant, ședinţele predictibile ca spaţiu, timp, participanţi, director pot contribui la compensarea impredictibilităţii în care a crescut și pot deveni, treptat, o bază de siguranţă, o resursă interioară la care pot apela în momente de distres. Având tendinţa de a-i învinovăţi pe ceilalţi pentru propriile nefericiri, inversiunea de rol poate contribui la echilibrarea asumării responsabilităţii.

La persoanele cu atașament dezorganizat este necesară stimularea funcţiei reflexive pentru a dobândi capacitatea de a se gândi asupra traumei, de a o gândi (Nicolae, 2012).

Teoria în practică

Page 47: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 47

Concluzie

Oamenii pot avea mai mult decât o strategie de atașament sau pot avea o combinaţie de strategii A, B sau C. Adulţii, în particular, au în mod frecvent o combinaţie de strategii și nu se potrivesc 100% într-un singur pattern, deorece au avut mai mult timp și oportunităţi ca să dezvolte o gama largă de abordări ale provocărilor vieţii. Strategia B, într-adevăr integrează strategiile A si C, diferenţa este că sunt conștientizate. Uneori pot alege să fiu puţin C sau puţin A. Acest lucru ar trebui să ne amintească să nu fim așa de concentraţi pe găsirea unui pattern pur, încât să pierdem din vedere întregul proces de a încerca să ne ajutăm clienţii să se înţeleagă pe ei înșiși și propriile lor strategii de apărare (Baim and Morrison, 2011). Ce am găsit util în psihodramă, prin punerea în scenă a unor situaţii din copilărie, a fost identificarea strategiei de atașament iniţiale. Beneficiul psihodramei este o observare mai clară a modului în care strategia de atașament a evoluat de-a lungul timpului. Scopul psihodramei și a oricărei terapii din perspectiva teoriei atașamentului este să mergem în direcţia câștigării B-ului și orice pas în această direcţie este uriaș.

Bibliografie

Baim Clark, Morrison Tony (2011), Attachment-based Practice with Adults - Understanding strategies and promoting positive change, Pavilion Publishing (Brighton) Ltd, Brighton

Baim Clark – workshop Attachment Theory and Psychodrama, 2011, suport de curs

Bowlby John (2011), O bază de siguranţă, Ed. Trei, București

Cukier Rosa (2007), Words from Jacob Levy Moreno, Vocabulary of Quotations from Psychodrama, Group Psychotherapy, Sociodrama and Sociomentry, JohnWiley & Sons Inc., Hoboken, New Jersey

Chapman Gary (2011), Cele Cinci Limbaje ale Iubirii, Ed. Curtea Veche, București

Dayton Tian (2005), The Living Stage, A Step by Step Guide to Psychodrama, with a forward by Zerka Moreno, Health Communications Inc., Florida

Dobdrescu Iuliana (2006), Deficitul de Mentalizare în Psihopatologia Copilului și Adolescentului, Revista de Neurologie si Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din Romania, Editura ArtPress, Timisoara

Dolto Francoise (2011), Când apare copilul, Ed. Trei, Bucuresti

Fonagy Peter, Gergely Gyorgy, Jurist L. Elliot, Target Mary (2004), Affect Regulation, Mentalization and the Development of the Self, Karnac Books Ltd., London

Gerhardt Sue (2004), Why Love Matters: How Affection Shapes a Babie’s Brain, Brunner- Routledge

Moreno Jacob Levy, editor Fox Jonathan (2009), Scrieri Fundamentale – despre Psihodramă, Metoda de Grup si Spontaneitate, Ed. Trei, Bucuresti

Nicolae Anca, Mecanismele Schimbării în Psihodramă, Curs pentru anul II

Wallin David J. (2010), Atașamentul în Psihoterapie, Ed.Trei, Bucuresti

Winnicott D.W. (2005), Susţinere și Interpretare – Fragment de analiză, Ed. Trei

Teoria în practică

Page 48: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 48

GGeessttiioonnaarreeaa ccaatthhaarrssiissuulluuii îînn ggrruuppuull ddee aauuttooccuunnooaaşştteerree pprriinn

mmeettooddaa ppssiihhooddrraammeeii

Simona Iordăchescu

Psihodramatician, licențiată în filologie și psihologie, conduce grupuri și ateliere de autocunoaștere prin metoda psihodramei și este psihoterapeut acreditat de Colegiul Psihologilor din România.

Argument

Am ales tema catharsisului pentru că mi-a creat cele

mai fierbinţi nemulţumiri personale în conducerea

grupului. În timp ce eu vărsasem râuri de lacrimi

vindecătoare în etapa mea de autocunoaștere, iată-mă

incapabilă să conduc un protagonist către o vagă

umezire a ochilor, despre care știam pe proprie piele

că e o mare poartă către înţelegere și evoluţie

personală. Sigur că făceam și confuzie de termeni și

principii, dar important este că frustrarea m-a

îndreptat către studiu, cunoaștere și revenire la grup

cu noi înţelegeri și noi instrumente de lucru.

La începutul etapei superioare, circula chiar o glumă printre colegi: „Cum ţi-a mers întâlnirea de grup? Grozav, au plâns jumătate!”.

Al doilea moment de revelaţie a fost atunci când am înţeles că de multe ori capcana este activarea

emoţională scăpată de sub control. În limbaj metaforic, deschid o rană și, ori nu știu cum s-o închid la loc, ori aplic un leucoplast să opresc sângerarea, dar la

prima înlăturare a leucoplastului rana va începe să sângereze la fel de puternic.

Precizare

Lucrarea de faţă este o reflecţie personală asupra modului în care am asimilat teoria și a felului în care am aplicat-o în practică. Este o încercare de a face vizibil procesul meu de dezvoltare ca psihodramatician, o oglindă a progresului meu pe parcursul formării în psihodramă, însoţită fiind de formatoarele Adriana Oachiș și Laura Cismaș și de supervizorii Berndt Fichtenhofer și Horaţiu Nil-Albini.

Catharsisul în literatura de specialitate

Definiţii

Catharsis (Κάθαρσις) este un cuvânt grecesc având sensul de „purificare”, „curăţare”. Este derivat din verbul la infinitiv καθαίρειν , pronunţat kathairein, şi care înseamnă „a purifica, a purga”. Dicţionarul Explicativ Român în ediţia sa din 1998 defineşte catharsisul astfel:

CÁTHARSIS s. n. 1. (Lit.) Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obţinut prin descărcarea unei trăiri refulate. [Scris și: catarsis. – Pr.: -tar-] – Din fr. catharsis. Laura Frankstone: „Paroxism vulcanic",

http://www.laurelines.com/2012/03/painting-paroxysms.html

Teoria în practică

Page 49: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 49

În sensul utilizat în psihodramă, conceptul de catharsis provine din greaca veche, de la Aristotel, care îl definea astfel: „purificarea spiritului de idei şi emoţii primare prin urmărirea unor astfel de idei şi emoţii jucate pe scenă” (Aristotel, 2001).

Scurt istoric al conceptului

Catharsisul a fost recunoscut de-a lungul istoriei ca fiind o experienţă vindecătoare, purificatoare şi transformatoare, fiind utilizat în diverse domenii: medicină, literatură, teatru etc.

În anii 1890 , în cercurile ştiinţifice ale Germaniei, ideea de catharsis apărea în numeroase articole de specialitate. S. Freud şi J. Breuer au oficializat terapia prin catharsis ca metodă terapeutică. În lucrările sale de mai târziu, Freud nu a mai fost mulţumit de rezultatele obţinute prin catharsis, drept urmare a respins componenta cathartică a terapiei şi s-a ocupat mai mult de dezvoltarea psihanalitică.

Moreno a preluat în psihodramă conceptul de catharsis pornind de la accepţiunea lui Aristotel şi Freud, transformându-l într-o nouă modalitate terapeutică. Atunci când un eveniment, un vis sau o fantezie ale cuiva sunt puse se scenă, clientul aduce în plan conştient conflictul inconştient; „acolo se produce catharsisul şi au loc eliberarea şi schimbarea pozitivă” (Moreno, 1946). Moreno crede în puterea catharsisului de a reuni părţile separate ale psihicului: conştientul şi inconştientul.

Controversa privind eficacitatea

Deşi în mod tradiţional catharsisul a fost perceput ca o experienţă vindecătoare, cercetările actuale prezintă date contradictorii pe această temă. Controversele readuc în discuţie necesitatea unei definiri mai complete a catharsisului, pentru a include, pe lângă experienţa emoţională, şi componenta cognitivă.

Modalităţi ale catharsisului

În literatura de specialitate se vehiculează larg existenţa a trei modalităţi de manifestare a fenomenului de catharsis: (1) în interiorul protagonistului; (2) în interiorul eurilor auxiliare ce participă la psihodramă; (3) în auditoriu, prin identificarea cu acţiunea scenarizată.

Tipuri de catharsis după Blatner

Blatner (2000) a identificat patru tipuri de catharsis care se întâlnesc în mod curent în sesiunile de psihodramă:

1. Catharsis de abreacţie - conştientizarea şi exprimarea liberă a trărilor reprimate anterior.

2. Catharsisul de integrare – reinterpretarea cognitivă permite eliberarea energiei care odinioară fusese folosită pentru a gestiona scindarea psihică.

3. Catharsisul de incluziune - individul nu se mai simte singur în situaţia sa de viaţă.

4. Catharsisul de reconectare spirituală - persoana de obicei descoperă un nou sentiment al locului său în lume.

Devine clar că un catharsis de abreacţie riscă să aibă efecte benefice doar pe termen scurt (sau chiar să fie contraproductiv), în timp ce un catharsis de integrare produce modificări pozitive de profunzime în schema mentală a persoanei, continuând ulterior să producă efecte şi la câteva luni după ce a avut loc.

Procese, premise, mecanisme

Catharsisul se referă la descărcarea emoţională, curăţarea de afectele „toxice”. Presupune o derulare în două etape, prima (afectivă) de eliberare si alinare, a doua (cognitivă) de integrare si ordonare. El nu constituie un scop în sine, ci doar punctul de plecare pentru intervenţiile ulterioare. Eliberarea emoţională ar rămâne ineficientă, fără un insight cognitiv. Astfel, catharsisul are rolul de a expulza tot ce a „înghiţit” protagonistul în mod traumatizant. E o etapă necesară,

Teoria în practică

Page 50: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 50

pentru că protagonistul nu poate primi ceva funcţional, când înauntru e plin de disfuncţional.

O teorie complementară asupra mecanismelor în care acţionează catharsisul este cea aprofundată de studiile lui M.P. Nichols şi J.S. Efran (1985) despre emoţiile ca tendinţe de acţiune. Ei au argumentat că emoţiile sunt acţiuni parţial blocate. Spre exemplu, microbiştii trăiesc emoţii intense pentru că nu au posibilitatea să intervină în joc. Multe situaţii de pericol nu sunt resimţite ca ameninţătoare decât mai târziu, când fuga nu îşi mai are rostul. Această conceptualizare este în acord cu conceptul gestalt de „afacere neîncheiată”, ca sursă primară a distresului psihologic. De asemenea, este în acord cu idei precum „foamea de acţiune” din psihodramă sau cu dictonul psihodinamic „e nevoie să ne întoarcem la sursa traumei”.

Limite și restricţii

F. Bemak și M.E. Young (1998) concluzionează că metodele cathartice nu sunt pentru oricine. Persoanele care au dificultăţi în exprimarea emoţiilor au de câștigat mai mult din stimularea emoţională, decât cei care sunt deja expresivi sau supra-expresivi emoţional.

Studiile arată de asemenea că acei clienţi care nu au un control emoţional eficient (clienţii cu comportamente asociate tulburării de personalitate borderline, tulburări de disociere, unele tulburări de dispoziţie etc) nu sunt eligibili pentru terapia cathartică fără o muncă prealabilă individuală în direcţia întăririi egoului, dezvoltării abilităţilor emoţionale și reţelelor de suport social puternic.

Clientul controlează conţinutul, forma și intensitatea experienţei cathartice.

Experienţele cathartice vor fi precedate și urmate de mecanisme de control emoţional și suport cognitiv care au drept scop realizarea insight-ului, integrarea, schimbarea perspectivei și re-educarea.

Psihodramaticianul va evalua forţa egoului și mecanismele de control emoţional înainte de a facilita catharsisul, monitorizând permanent în timpul și după astfel de experienţe cathartice.

Scopul catharsisului este încurajarea exprimării în forma și intensitatea dorite de client.

O atenţie specială se va acorda siguranţei fizice a protagonistului și a celorlalţi membri.

Principii de facilitare şi susţinere a catharsisului

Identificarea evenimentului primar

Mai demult se considera că în mod automat catharsisul presupune înţelegere, insight. Astăzi a devenit clar că înţelegerea, iluminarea se produc doar dacă clientul a ajuns la momentul în care a luat naştere programul, scenariul de viaţă, care oferă informaţii valoroase despre scenariul respectiv, indiferent dacă aceste informaţii sunt sau nu conştientizate de protagonist.

Un alt argument pentru întoarcerea la sursa traumei este conţinut în următoarea descriere a mecanismului: dacă trauma originară s-a produs în copilărie (cum adesea este cazul), copilul nu a avut acces la resurse cognitive suficient de mature pentru prelucrarea traumei. Pentru a nu fi copleşit de durerea căreia nu i-a găsit sensul, copilul a blocat trăirea emoţională. În catharsis, prin deblocarea emoţională se deschide calea către prelucrarea cognitivă. Ani mai târziu, eliberăm tensiunea emoţională şi astfel putem avea acces la planul cognitiv, pentru o reinterpretare a traumei cu înţelegerea şi maturitatea de adult.

Gestionarea expresiei emoţionale

Catharsisul se poate exprima vizual prin variante manifestări: plâns, strigăte, suspine, transpiraţie, tremurat, ghemuire în poziţie de fetus, sau chiar dimpotrivă: râs, grimase etc. În timp ce aceste afecte se manifestă, psihodramaticianul păstrează o

Teoria în practică

Page 51: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 51

atitudine de încredere, de aşteptare atentă. Este contraindicată manifestarea cu emoţii precum frică, entuziasm, furie sau orice alte afecte care ar fi diferite de ceea ce face în mod normal conducătorul în grup.

Dacă protagonistul începe să plângă, psihodramaticianul verifică dacă nu cumva s-a ajuns în biografie: „Câţi ani ai în acest moment?”.

Când în catharsis verbalizarea e cu voce stinsă, psihodramaticianul cere: „Spune mai hotărât! Dă-ţi voie să simţi și să spui, aici e locul, acum se poate!” Alte încurajări posibile: „Ce simţi? Ce-ţi vine să faci? Pune deoparte frânele.”

Atunci când impulsul acţional este cel de distrugere, de lovire, se poate folosi perna. Loviturile vor fi permanent însoţite de cuvinte: „Pentru ce dai?”. Important este ca perna să fie folosită simbolic, să reprezinte pe cineva sau ceva din viaţa protagonistului, nu să fie un recipient anonim al furiei protagonistului.

Este recomandat ca psihodramaticianul să evite contactul fizic, să respecte reacţiile clientului, punctând faptul că descărcarea durerii în acest context şi mediu este nu doar acceptabilă, dar şi vindecătoare, eliberatoare şi sănătoasă.

Tendiţa de a calma, de a linişti pe protagonist trebuie înfrânată.

De multe ori indicaţia pentru colider este să aibă pregătite şerveţele pentru a le oferi cuiva care plânge. Opţiunea mea este de a nu întrerupe catharsisul prin oferirea de şerveţele, înainte ca protagonistul să le ceară. Trăirea mea personală în momente de catharsis când mi s-au oferit şerveţele a fost de întrerupere a trăirii şi jenă. Din această cauză, aleg soluţia de a aştepta până când protagonistul cere şerveţele, pentru că înseamnă că abia atunci secreţiile lacrimale şi nazale au devenit mai importante pentru protagonist decât eliberarea emoţiei.

Gestionarea catharsisului de integrare

Terapeutul este prezent ca un ghid, în timp ce clientul îşi face munca proprie, în felul propriu, cu asigurarea că participă complet la fenomenele care au loc, că experienţiază în aici şi acum. Terapeutul este acolo pentru a întări, nuanţa și valoriza conștientizările.

Pentru mulţi protagoniști e suficient că au ajuns pe scenă și au început să facă ordine în haosul lor. Nu înseamnă că nu am atins scopul, dacă nu am obţinut catharsis. Transformări semnificative se întâmplă în timpul catharsisului: clientul se eliberează din închisoarea propriei minţi, şi viaţa sa se va schimba spre mai bine în următoarele câteva luni.

În cazul în care limba maternă a protagonistului este alta decât cea în care se desfășoară grupul, este extrem de benefică reluarea mesajului central al catharsisului de integrare în limba maternă (de exemplu, după o scenă de conștientizare a unui tipar matern: „Eu nu sunt mama”.)

Capcane pentru lider

Cele trei întrebări importante pe scenă sunt: - Ce gândești?, - Ce simţi?, - Ce-ţi vine să faci?. Cele 3 etaje trebuie aduse în balans. La anxios ne axăm pe nivelul acţional, căci altfel rămâne blocat între celalalte două etaje. La histrionic nu insistăm pe nivelul emoţional, căci poate vorbi cu ușurinţă ore întregi fără a obţine nici un câştig.

E nevoie de atenţie la protejarea membrilor de eventuale accidente: mai bine să distrugă un scaun, decât un antagonist sau pe sine. Atenţie de asemenea la ce procese declanșăm în antagonist, acesta fiind un sprijin pentru protagonist şi neavând uneori posibilitatea sau cadrul de a se apăra.

Misiunea importantă a psihodramaticianului este să se asigure că protagonistul nu este deturnat în alte direcţii din cauza jenei sau durerii implicate de proces.

Teoria în practică

Page 52: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 52

Uneori liderul s-ar simţi tentat să corecteze: ”De ce simţi că trebui să-l lovești? Încearcă să-i spui în cuvinte”. Însă pe scenă scopul este să folosim agresivitatea, nu să o inhibăm.

Când catharsisul începe să se disipeze, să scadă în intensitate, cel mai adesea protagonistul iese din această stare asemănătoare cu o transă în mod spontan; dacă acest lucru nu se întâmplă, psihodramaticianul va interveni să îl „trezească”, aşa cum consideră potrivit.

La sharing sfaturile nu sunt admise. Potrivit unor practicieni ai psihodramei, nu este tolerată nici identificarea cu protagonistul, pentru că în realitate este doar sfat mascat: „Eu ca X aș divorţa imediat”.

Tot la sharing, când cineva mută focusul pe sine, întrerupem categoric, cu riscul ca respectivul membru să se simtă rănit, și lămurim abia la sfârșit. Scopul este să-l protejăm pe protagonist.

Catharsis în grupul condus

Grupul de autocunoaștere cu care am concretizat elementele teoretice de mai sus este grupul pe care l-am condus cu colega mea, Andreea Toncean, între mai 2010 – noiembrie 2011. Pentru amândouă a fost primul grup condus, iar faptul că l-am derulat în paralel cu etapa superioară de formare mă ajută să scad din spiritul auto-critic acum când privesc în urmă la stângăciile și naivităţile începutului. Voi prezenta pe scurt 4 situaţii din grup în care au apărut implicaţii ale fenomenului de catharsis.

Catharsis de grup

Primul moment în care apare în grup situaţia de catharsis este la a doua întâlnire a grupului, în timpul exerciţiului dinainte de plecare, când dăm ca sarcină membrilor să împărtășească pe perechi un feedback privind o trăsătură pozitivă observată la celălalt, pe rând, fiecare cu fiecare. Întâlnirea fusese una cu intensitate emoţională sporită. La feedback-ul pozitiv două membre de grup primesc multe aprecieri și plâng mult, dar continuă să îndeplinească sarcina. Este o descărcare abundentă. Noi nu intervenim, ci lăsăm să se producă. Alegem să abordăm semnificaţia din punct de vedere cognitiv doar la blizul de plecare. Mi se pare că acest catharsis care s-a petrecut azi are valoarea lui, deoarece cele două participante pleacă epuizate, însă liniștite și senine. Acest lucru mi se confirmă la

întâlnirea următoare, când revin mult mai puţin încordate.

Joc protagonist Claudia – catharsis la nivel de spectator

Jocul de protagonist al Claudiei are loc la a treia întâlnire a grupului și este primul în acest grup. În timpul jocului, într-un moment în care Claudia renunţă deznădăjduită să lupte pe scenă cu un sentiment, o altă membră, Maria, iese din rolul ei de spectator, cu ochii în lacrimi, ia pe sus „sentimentul” jucat de co-lideră și îl scoate din cameră aproape violent. Eu fac pentru scurt timp „Time Out” jocului de protagonist al Claudiei și explic că nu e valoros ca altcineva să acţioneze în locul protagonistei. Mă asigur că Maria este stabilizată emoţional. Tocmai asistasem la un catharsis produs la nivelul auditoriului.

Cu Claudia am continuat jocul de protagonist. Cu Maria am revenit sâmbătă, oferindu-i spaţiu pentru a-și analiza propriile întrebări şi am explicat recomandările tehnice privind intervenţia membrilor în jocul de protagonist.

Catharsis de abreacţie

Tema aleasă a fost formulată sub întrebarea „De ce uneori, deşi conştient ştiu că ar trebui să tac, inconştientul este mai puternic şi mă face să mă comport cum nu doresc, iar apoi să regret?”. Momentul de catharsis este izbucnirea Lorenei: „Mihai este un porc” şi îi vine să-l bată. Am strâns pentru moment scena anterioară, am pregătit un scaun cu perne, în spatele căruia l-am pus pe „Mihai” şi i-am dat Lorenei să aleagă cu ce vrea să îl bată. A ales o lingură de lemn mare şi a lovit de câteva ori

Teoria în practică

Page 53: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 53

scaunul. Cu explicaţiile însoţitoare, a avut loc eliberarea, catharsisul.

Catharsis de integrare

Într-o scenă cu tata, lui Liviu pedeapsa de a fi bătut cu bâta pentru o faptă insignifiantă i se pare absolut justificată: consideră că a fost rău, deci merită pedepsit. Prin întrebări nu reuşesc să îl ajut să vadă anomalia comportamentului tatălui. Atunci îi cer să facă schimb de rol apoi cu sora şi întreb: „Tu tot aşa o să-ţi baţi copiii?”. În acest moment Liviu îşi schimbă expresia şi răspunde puternic „Niciodată!”. Este un moment de insight. Începând cu acest moment Liviu nu mai trăiește jocul strivit sub idolatrizarea tatălui, ci devine adult raţional. Trăirea este de umilire şi nedreptate. Îi curg lacrimile şi îl las o vreme să plângă. Întreb: „Ce te face să plângi?” dar rămân departe, nu sar să-l alin, să-l liniștesc. Observ că plânge, afirm ce văd, dar nu-mi schimb atitudinea și tonul la plânsul lui. Rămân la locul meu și continuă să se producă eliberarea emoţională și clarificarea cognitivă a trăirii. Propun o discuţie în scenă de „surplus reality” cu tatăl, căruia îi spune despre ce a greşit, ce vrea să ia de la el, şi ce vrea să nu mai repete.

În scena ulterioară cu inventarul resurselor, primind de la membrii grupului aprecierea și confirmarea multor calităţi și resurse, Liviu a trăit un catharsis care a contribuit la eliberarea spontaneităţii blocate de sentimentul de vinovăţie și neîncredere în sine. Pot observa la Liviu semnele fizice ale eliberării: are o ţinută mai dreaptă, e mai luminos la faţă, nu mai este încruntat şi zâmbeşte larg. Aceste elemente fizice îmi confirmă valoarea catharsisului trăit în jocul de protagonist. La următoarea întâlnire Liviu a revenit cu un nivel vizibil sporit de spontaneitate, iar 6 luni mai târziu la întâlnirea de follow-up a confirmat că menţinuse această schimbare.

Concluzii Un fir roşu al evoluţiei mele ca lider de grup în ceea ce priveşte facilitarea şi gestionarea catharsisului, ar putea fi sumarizat astfel:

Am cunoscut întâi catharsisul de abreacţie la întâlnirea la care membrii aleseseră plânsul ca modalitate eliberatoare a tensiunii, după un joc ce atinsese profunzimi emoţionale.

Am învăţat apoi împreună cu Lorena faptul că furia se va manifesta dacă este susţinută de clarificări

cognitive. Tot din jocul de protagonist al Lorenei am înţeles că un catharsis se produce dacă ne întoarcem la situaţia de origine; poate exprima furia pe soţul ei, după ce mergem înapoi la blocajul iniţial al furiei, care avusese loc în copilărie, în relaţia cu părinţii.

Lucrând cu Liviu am înţeles că protagonistul poate primi feedback-uri de restructurare cognitivă după ce accesul la raţiune este deblocat de trăirea emoţională reprimată în copilărie; doar înlăturând fiarele contorsionate ale accidentului emoţional putem elibera autostrada raţiunii.

Bibliografie Bemak, F., & Young, M. E. (1998), Role of catharsis in group psychotherapy, International Journal of Action Methods, 50(4), 166-184.

Blatner, A. (2000), Foundations of Psychodrama, NY: Springer Publishing Company.

Dayton, Tian. (1994), The Drama Within, Health Communications Inc. P. 17-19

Moreno, J. L. (1946), Psychodrama: Vol 1. Beacon, NY: Beacon House.

Nichols, M. P. (1974), Outcome of brief cathartic psychotherapy, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 42(3), 403-410.

Moreno, J. L. (1940), Mental Catharsis and the Psychodrama in „Sociometry” Vol. 3, No. 3 (Jul., 1940), p. 209-244, by American Sociological Association

Nichols, M. P., & Efran, J. S. (1985), Catharsis in psychotherapy: A new perspective, Psychotherapy, 22, 46-58.

Schultz, D. P., Schultz, S. E. (2004), A history of modern psychology (8th ed.), Belmont, CA: Wadsworth/Thompson.

Teoria în practică

Page 54: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 54

PPssiihhooddrraammaa şşii TTeeaattrruull PPllaayybbaacckk îînn ddeezzvvoollttaarreeaa aauuttoo--eeffiiccaacciittăăţţiiii Scop, instrumente şi rezultate ale proiectului European Grundtvig:

„Sprijinirea potenţialului de dezvoltare”

Liviu Gaja, Radu Vulcu

Psiholog clinician practicant autonom, psihoterapeut sub supervizare (ARPsiC).

Rezumat

Articolul prezintă proiectul European Grundtvig numit „Sprijinirea potenţialului de dezvoltare” şi ia în discuţie atât instrumentele utilizate în cercetare cât şi rezultatele obţinute. În etapa pre-testării au fost aplicate două chestionare cu variante multiple de răspuns pentru a identifica nivelul de auto-eficacitate şi spontaneitate al participanţilor şi un chestionar deschis pentru a afla motivele care au stat la baza participării în cadrul programului formativ. În etapa post-testării, în plus faţă de cele două chestionare, s-a aplicat încă un instrument numit „Chestionar de învăţare” pentru evaluarea cunoştinţelor dobândite. Formatorii au răspuns la două întrebări referitoare la tehnicile utilizate şi la efectelor lor asupra creşterii auto-eficacităţii. S-a constatat că metodele utilizate, şi anume Psihodrama şi Teatrul Playback, au crescut percepţia asupra auto-eficacităţii şi a nivelului spontaneităţii.

Cuvinte cheie: învăţarea pe tot parcursul vieţii, auto-eficacitate, spontaneitate, metode de acţiune.

Proiectul „Sprijinirea potenţialului de dezvoltare” (SPD), ca parte a programului european Grundtvig, reuneşte organizaţii importante care utilizează tehnici

Psiholog clinician principal, doctor în psihologie, psihoterapeut formator (ARPsiC).

de psihodramă clasică (TPC) şi / sau Playback Theatre (PT) pentru învăţarea pe tot parcursul vieţii (IPTV) şi pentru formarea profesorilor (grup ţintă – GT), care sunt implicaţi în procesul integrării persoanelor dezavantajate: şomeri şi emigranţi (beneficiari finali – FB), din 5 ţări europene: Austria (TPC), Finlanda (2 grupe de formare: 1 TP, celălalt TPC), Italia (TPC & TP), Lituania (TPC&PT) şi România (TPC). Asociaţiile care au fost implicate în proiect sunt: Asociaţia Română de Psihodramă Clasică ARPsIC (România), Kasvunpaikka Oy și Soumen Tarinateatteriverkkoyhdistys (Finlanda), Österreichischer Arbeitskreis für Gruppentherapie und Gruppendynamik OAGG / PD (Austria), Salvati Pazinimo Ir Realizavimo Studija (Lituania), Associazione Italiana Psicodrammatisti Moreniani AIPsiM

Cercetare în psihodramă

Page 55: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 55

și Humus (Italia). Cercetarea a fost coordonată de Universitatea din Padova iar directorul ştiintific al proiectului a fost prof. Ines Testoni, de la Departamentul de Psihologie Aplicată.

Scopul şi obiectivele proiectului

Obiectivul principal al acestui proiect a fost ca grupul ţintă (GT) să-şi însuşească metodele de acţiune din Psihodramă şi Teatrul Playback. Tehnicile sunt eficiente în creșterea creativităţii beneficiarilor finali (BF) şi a competenţelor în dezvoltarea strategiilor de adaptare la o lume în continuă schimbare, în mijlocul unei crize economice. Perspectiva de tip „cercetare-acţiune” a proiectului SPD a fost destinată monitorizării eventualelor modificări care au putut apărea în grupul ţintă (GT). Acesta a avut o funcţie dublă: pe de o parte, în GT au fost incluși studenţi care au învăţat tehnici de schimbare privind propriul comportament în urma experimentării unor metode de acţiune, iar pe de altă parte, au fost educatorii/profesorii care au învăţat să folosească metode de acţiune aplicabile în activitatea didactică, în special atunci când vin în contact cu persoane care au suferit un eşec social sau profesional. Acest model de abordare permite investigarea eficienţei metodelor de acţiune prin utilizarea unor pachete de teste (pre şi post training).

Tabelul 1 – Caracteristici lot participanţi, în etapa de pre şi post - testare.

Metodologie

Proiectul SPD a respectat modelul cercetării prin acţiune/Real World Research (Robson, 2011), și a fost aplicat un studiu longitudinal, care a inclus o etapă de

pre şi post-testare. Pornind de la teoria atribuirii cauzale şi de la relaţia cu motivaţia care suferă un blocaj atunci când eşecul se datorează unor cauze considerate externe, permanente şi necontrolabile (Weiner, 1974) și care duc la neajutorarea învăţată (Seligman, 1975) şi la pasivitate în gestionarea problemelor, s-au investigat reprezentările motivaţiilor apărute la BF. Ideea de bază a proiectului a fost de a-i face pe cei din grupul ţintă să înţeleagă că motivaţia pentru rezolvarea problemelor (ex. ocuparea forţei de muncă, integrarea emigranţilor, abordarea persoanelor încadrate în învăţământul special etc.) poate fi îmbunătăţită prin modificarea de atribuire a locus-ului de cauzalitate a eşecului de la exterior la interior - de la greu de gestionat la uşor de gestionat şi controlabil. Pentru că această schimbare este direct legată de o creştere a percepţiei auto-eficacităţii (Bandura, 1977, pp. 191-215), ipoteza de bază care a ghidat proiectul SPD a constat în ideea că metodele de acţiune ale TPC şi PT, duc la creşterea nivelului de spontaneitate şi al auto-eficacităţii, reducându-se sentimentul de neajutorare.

Pentru a identifica percepţia auto-eficacităţii şi nivelul spontaneităţii, a motivaţiei pentru participarea la cursuri, cât şi evaluarea eficienţei metodelor de acţiune, au fost utilizate următoarele instrumente:

– Auto-eficacitatea – Scala de măsurare a auto-eficacităţii generale (GSE) (Ierusalim, Schwarzer, 1979, pp. 195-213), compusă din 10 itemi (cu variante

Cercetare în psihodramă

Page 56: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 56

de răspunsuri dispuse pe o Scală de tip Likert). Multe studii au evidenţiat corelaţia dintre rezultatele pozitive şi prezenţa sentimentelor de factură pozitivă, optimism şi satisfacţie la locul de muncă; în timp ce rezultatele negative sunt corelate cu depresie, anxietate, stres şi epuizare (Davelaar, Araujo e Kipper, 2008, pp.117-128).

– Spontaneitatea – Inventarul de evaluare a nivelului Spontaneităţii - revizuit) (SAI-R) (Kipper, Hundal, 2005, pp. 119 129), format din 18 itemi.

– Reprezentarea grupului ţintă – evaluarea atribuirii cauzale a eșecului și motivaţie printr-un chestionar cu întrebări deschise.

– Percepţia asupra eficienţei metodelor de acţiune – printr-un chestionar autoevaluativ deschis.

– Evaluarea calităţii învăţării în urma parcurgerii modulelor de training – printr-un chestionar cu 15 întrebări cu trei variante de răspuns.

Rezultatele pre și post-testare SAI-R și GSE

În etapa pre testare, fiabilitatea SAI-R şi GSE au fost evaluate, arătând valori bune de consistenţă internă pentru toate ţările (Alpha Cronbach - Tabelul 2). Analiza bifactorială de varianţă (ANOVA) indica prezenţa unor diferenţe statistic semnificative între ţări [F (4,86) = 2.73 p = 0.034 H2 = 0.11 pentru SAI-R, F (4,86) = 2.47 p = 0.051 h2 = .10 pentru GSE]. Post analiza care s-a realizat prin metoda Bonferroni a subliniat că diferenţele principale sunt între România şi Italia, la ambele instrumente, participanţii din România au înregistrat scoruri mai mari decât cele din Italia (diferenta R-IT = 11.61 p = 0.051 însemna pentru SAI-R; diferenţa medie R-IT = 4.75 p = 0.061 pentru GSE). Chiar şi atunci când vine vorba de celelalte ţări, România are scoruri mai mari, dar în acest caz se poate vorbi doar despre o tendinţă, deoarece această diferenţă nu este semnificativă. Și în cazul scalei GSE,

România are un scor semnificativ mai mare decât toţi ceilalţi parteneri.

Tabelul 2 – Statistici descriptive de la prima administrare

Corelaţia între cele două instrumente este pozitivă, cu un nivel de reliabilitate de 99% – alfa = 0,01 (tabelul 3).

Tabelul 3 – Corelaţia dintre instrumentele de la prima administrare

Instrumentele arată o corelaţie pozitivă de intensitate medie totală (r = 0.62), un nivel mai moderat în unele ţări (Italia r = 0.38, Finlanda r = 0.46, România r = .50) şi mai mare în altele (Lituania r =. 77, Austria r = .69). Este de remarcat că există o corelaţie negativă semnificativă între vârstă şi valorile obţiunte la SAI-R, cu un nivel de reliabilitate de 95% (alfa = .05). În grupul ţintă în care au fost mai mulţi tineri, aceștia s-au dovedit a fi mult mai spontani,

Cercetare în psihodramă

Page 57: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 57

dar cu înaintarea în vârstă se pierde o parte din această spontaneitate. Cu toate acestea, pe Scala GSE nu s-a găsit nici o diferenţă semnificativă. În cazul ambelor instrumente GSE si SAI-R, scorurile obţinute au fost foarte mari, prin urmare, exista un sentiment crescut de auto-eficienţă în rândul GT încă de la începutul proiectului şi acest lucru este combinat cu un puternic sentiment de spontaneitate (tabelul 3).

Analiza calitativă pre-test: atribuirea cauzală şi motivaţia

În cazul răspunsurilor de la chestionarul cu întrebări deschise acestea au fost analizate cu ajutorul programului ATLAS-T, folosind coduri care se referă la constructe teoretice cuprinse în această cercetare. În urma analizei itemilor s-au obţinut reţele pentru fiecare dintre cele 5 ţări partenere în parte. Acestea conţin 5 noduri principale: „motivele participării” (motivaţie); „nevoi profunde” (nevoi), „motivele perseverenţei" (participare); „factori descurajanţi” (atribuirea cauzalităţii); „obiective şi strategiile formatorului” (puncte tari). S-au ilustrat grafic reprezentările grupului ţintă (GT) cu privire la beneficiarii finali (BF), pentru fiecare partener în parte. S-au identificat unele aspecte legate de auto-eficacitate sau de auto-sabotare care determină o atitudine pasiv-descurajantă.

FINLANDA (FGT)

Grupul ţintă (GT) din Finlanda (FT) a fost motivat de dorinţa extrinsecă de a participa, pentru că mediul social în care trăiesc valorizează aceste modele de experienţe de tip empowerment. Există, probabil, o percepţie de „pasivitate” în motivaţia BF, aceştia s-ar putea simţi obligaţi să participe la sesiunile de training. Răspunsurile subliniază dorinţa de a depăşi această condiţie prin utilizarea metodelor de acţiune. Trebuie să subliniem coincidenţa între participarea la sesiunile de formare şi nevoile profunde ale BF, reprezentate de relaţiile psihodinamice dintre „nevoile profunde” şi „factorii descurajanţi”, regăsite în constructul „probleme din copilarie” (probleme severe în timpul dezvoltării). Trimiterile la auto-eficacitate subliniază importanţa empowerment-ului care este realizat prin utilizarea tehnicilor de psihodramă care permit BF să încerce roluri noi.

ITALIA (IGT)

De asemenea, pentru ITG, factorii

care conduc BF la participarea la

cursurile de recalificare

profesională sunt atât nevoia de

creştere a auto-eficacităţii,

empowerment, sharing, nevoia de

sprijin cât şi obiectivele concrete

(găsirea unui loc de muncă,

îmbunătăţirea situaţiei economice).

„Factorii descurajanţi” care

generează eşecul în BF sunt

caracteristici personale de factură

negativă (de exemplu lene şi

superficialite în gândire) care pot fi

îmbunătăţite prin intermediul

metodelor de acţiune cu scopul de a

schimba situaţia actuală. Aici

dimensiunea auto-eficacităţii este

legată de experienţa de sharing şi

de îmbunătăţirea abilităţilor sociale

şi relaţionale.

LITUANIA (LGT)

Motivele care au contribuit la

participarea la sesiunile de formare

a FB sunt: nevoia de sprijin,

necesitatea de a atinge obiectivele

specifice (găsirea unui loc de muncă

şi bunăstarea economică), nevoia

de a dobândi cunoştinţe şi a umple

„timpul gol”, uneori gol din cauza

şomajului. „Factorii descurajanţi”

includ stresul, lipsa de suport, non-

acceptarea de sine şi de alţii şi alte

probleme psihologice. Există, de

asemenea, o altă „situaţie

descurajantă” de „stopare”, care se

combină cu neputinţa. Astfel, auto-

eficacitatea este asigurată prin

îmbunătăţirea relaţiilor personale.

Cercetare în psihodramă

Page 58: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 58

ROMÂNIA (RGT)

Printre motivele care îi stimulează pe beneficiarii finali pentru a participa la sesiunile de formare este nevoia de deschidere (pentru a depăşi tiparele rigide şi birocratice care creează angajaţi pasivi) şi necesitatea de a-şi creşte propriul nivel de competenţă (Grafic 1). Informaţia din cadrul cursului apare ca un punct central pentru auto-eficacitate în întreaga reţea de concepte. „Factorii descurajanţi” sunt realist atribuiţi situaţiei socio-economice dificile. În descrierea strategiilor de formare propuse există sugestii specifice, detaliate, programul fiind conceput nu ca un transfer pasiv de informaţii, ci prin metode de acţiune.AUSTRIA (AGT)

Chiar dacă există aspecte care se regăsesc şi la alte GT, printre care problema „pasivităţii” şi „a problemelor din copilărie”, are şi o caracteristică unică: nevoia de recunoaştere şi confirmare. Ca factor decisiv în participarea la sesiunile de formare a fost nevoia de recunoaştere şi confirmare. BF sunt văzuţi ca având un potenţial nerecunoscut, urmărindu-se ca acesta să fie conştientizat şi evidenţiat. Sesiunea de formare a fost văzută ca o oportunitate de a crea o reţea de contacte utile şi este reprezentată printr-o descriere a unor posibile tipuri de reţele (individuală şi grupală, educaţie de la egal la egal şi echipă multidisciplinară).

Descrierea generală GT

În imaginea de ansamblu a întregii GT, devine evident faptul că se atribuie cauza ocupării unui loc dezavantajos de muncă în special unor factori interni: lipsa încrederii în sine, sentimente de neputinţă şi alte

probleme psihologice. Motivaţia de a participa la cursuri a fost reprezentată printr-o combinaţie de factori interni (schimbare personală) şi de factori externi (presiune socială, criza economică).

Obiectivele şi strategiile de intervenţie sunt conectate dorinţei de a preveni renunţarea FB şi

pentru garantarea unei atmosfere liniştite care să favorizeze împărtăşirea. De asemenea, devine clar că aportul creativităţii este considerat un aspect important care duce la creşterea încrederii în sine şi a abilităţilor eficiente de rezolvare a problemelor.

Analiza rezultatelor post-test: SAI-R / GSE şi Chestionar de Învăţare

Bateria post-test este compusă din SAI-R, GSE şi Chestionarul de Învăţare. Partea calitativă constă din două întrebări formulate ad-hoc au vizat direct GT şi au avut ca scop evaluarea metodelor de acţiune utilizate. Chiar şi în etapa de post-testare, fiabilitatea instrumentelor (SAI-R şi GSE) au o arătat o consistenţă internă bună în toate ţările (Alpha Cronbach, tabelul 4), cu excepţia scorurilor GSE din Lituania (alfa = .40).

Analiza calitativă post-test: Reprezentarea eficacităţii intervenţiei

La sfârşitul proiectului, am cerut GT evaluarea schimbării vis a vis de percepţia auto-eficacităţii cu referire la BF şi identificarea aspectelor tehnice care au dus la o posibilă îmbunătăţire.

Cercetare în psihodramă

Page 59: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 59

Observaţii pentru grupul ţintă din Finlanda

Pentru primul grup factorii care produc schimbarea percepţiei asupra auto-eficacităţii sunt: puterea personală trainerului, încrederea şi capacitatea de a asculta experienţele altora. Tehnicile care au contribuit la aceasta au fost: jocul de rol şi sharing-ul. În cazul celui de al doilea grup formarea poate să modifice percepţia asupra auto-eficacităţii personale într-un mod neclar şi inconştient. Metoda propusă aici a fost: reprezentarea scenică (aducând experienţe din propria lor viaţă) cu încurajarea percepţiei că nimic din ce iese la suprafaţă în aceste sesiuni nu este greşit sau rău.

Observaţii pentru grupul ţintă din Italia

Teoria rolurilor şi cele patru dimensiuni ale teatrului playback folosite în vederea orientării acţiunii de învăţare spre potenţarea percepţiei auto-eficienţei sunt considerate cruciale de către grupul ţintă din Italia. Metodele de acţiune folosite garantează accesarea unei noi înţelegeri şi a unui nou punct de vedere cu privire la propria situaţie care, mai apoi, poate fi apoi utilizată în diferite situaţii de viaţă. Aptitudini care sunt considerate deosebit de importante pentru traineri sunt: ascultarea, capacitatea de alternare a rolului de actor şi observator (acţiune şi reflecţie), improvizaţia şi oferirea de feedback.

Observaţii pentru grupul ţintă din Lituania

În grupul ţintă auto-eficacitatea s-a dezvoltat prin spontaneitate şi creativitate, producând auto-

acceptarea unei noi viziuni asupra istoriei personale de viaţă. Acest lucru îi face pe oameni mai responsabili şi mai conştienţi de propriile lor posibilităţi şi, prin urmare, creşte percepţia auto-eficacităţii. Dimensiunile cele mai importante au fost: acţiunea scenică, empatia, creşterea încrederii în sine şi şansa de a experimenta situaţii şi acţiuni noi.

Observaţii pentru grupul ţintă din România

Potrivit datelor auto-eficacitatea a fost încurajată prin tehnicile de acţiune care au promovat inter-subiectivitatea şi dezvoltarea unui sine pozitiv (tele pozitiv). Prin identificarea problemelor comune a devenit posibilă activarea nevoii de căutare a unor noi soluţii. Principala tehnică identificată a fost inversiunea de rol (Grafic 2).

Observaţii pentru grupul ţintă din Austria

Metodele care au facilitat schimbarea s-au dezvoltat prin experimentarea şi observarea diferitelor contexte sociale, rezultând de aici primele experienţe pe care persoana le are în diferite roluri. Tehnicile folosite ca facilitatori ai auto-eficacităţii au fost: sociodrama, jocul de rol, exerciţii sociometrice şi tehnica oglinzii.

Observaţii generale grup ţintă proiect

Toţi formatorii (Graficul 3) cred ca au contribuit la schimbarea percepţiei auto-eficacităţii GT, fie direct sau indirect. S-a remarcat faptul că tehnica jocul de rol a fost

Cercetare în psihodramă

Page 60: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 60

indicată de către toate GT ca fiind cea mai eficientă. Următoarele aspecte tehnice sunt de asemenea evidenţiate ca fiind deosebit de eficiente: tehnica oglinzii şi sociodrama (Austria), ascultarea, capacitatea de alternare rolurilor actor şi observator (acţiune şi observare) şi improvizaţie (Italia); sharing-ul (Finlanda); acţiunea scenică, empatia (Lituania); şi conştientizarea rolurilor (România)

Concluzie

Metodele de acţiune folosite în Psihodramă şi Teatrul

Playback au ajutat atât la sporirea percepţiei de auto-

eficacitate cât şi la creşterea nivelului spontaneităţii,

demonstrând astfel că aceste două concepte pot fi

considerate puternic integrate. Acest fapt a fost deja

demonstrat de Kipper (Kipper, Hundal, 2005). Prin

urmare, se consideră că este de dorit să se dezvolte în

continuare acest tip de intervenţie care poate fi aplicat

şi în alte situaţii în care există o condiţie de stres social

sau care necesită responsabilizarea persoanelor

dezavantajate.

Bibliografie

Bandura, A. (1977), Self-efficacy: Toward a unifying theory of behavioral change, in Psychological Review, 84, 191-215.

Davelaar, P.S., Araujo, F.S., & Kipper, D.A. (2008), The Revise

Spontaneity Assessment Inventory (SAI-R): Relationship to goal orientation, motivation, perceived self-efficacy, and self-esteem, in The Arts in Psychotherapy, 35, 117–128.

Jerusalem, M., Schwarzer, R. (1979), General Self-Efficacy Scale, in R. Schwarzer (Ed.), Self-efficacy: Thought control of action, pp. 195-213.

Kipper, D.A., & Hundal J. (2005), The Spontaneity Assessment Inventory: The relationship between spontaneity and non-spontaneity, in Journal of Group Psychotherapy,Psychodrama and Sociometry,58, 119-129.

Robson, C. (2011, 3rd ed.), Real World Research, Padstow: Wiley e Sons.

Seligman, M.E. (1975), Helplessness: on depression, development, and death, San Francisco: Freeman University Press.

Weiner, B. (1974), Achievement motivation and attribution theory, Morristown: General Learning Press.

Cercetare în psihodramă

Page 61: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 61

DDee llaa uucceenniicciiee llaa îînnvvăăţţaarreeaa eexxppeerriieennţţiiaallăă

pprriinn ccuunnooaașștteerreeaa ssiittuuaattăă îînn pprraaccttiiccaa ssuuppeerrvviizziieeii ddee ppssiihhooddrraammăă

Graţiela Sion

Psihodramatician, conducator de grupuri de suport și de dezvoltare personală prin psihodramă, cadru didactic universitar cu o experiență de aproape 15 ani, autor de cărți și articole, specialist în psihologia dezvoltării, doctor în Științele Educației.

Supervision in Psychodrama: Experiential Learning in Psychotherapy and Training, volum coordonat de Hannes Krall, Jutta Fürst şi Pierre J. Fontaine, aduce în prim plan problematica superviziei în formarea psihodramaticienilor, adresand o topică pe care o aştepta cu interes întreaga comunitate terapeutică.

Iniţiativa lui Pierre J. Fontaine din ultimii ani, de a oferi un cadru de întâlnire pentru formatori pe problematica superviziei în spaţiul întâlnirilor anuale ale FEPTO (Federation of European Psychodrama Training Organisations), a cumulat un punct critic de experienţă şi expertiză care s-a concretizat în volumul ce face obiectul acestei recenzii.

Lucrarea reuneşte un număr de 22 de autori din ţări europene, a căror contribuţie cristalizează concepte, descriu metodele superviziei şi împărtăşesc experienţă de conducere a grupurilor de formare şi supervizie, într-un proces de meta-analiză, aspectele vizate plecând de la teoria superviziei în psihodramă, dezvotări ale filosofiei pe care aceasta se bazează şi atingând necesarele aspecte etice.

Cartea este structurată în patru părţi şi debutează cu o introducere semnată de coordonatorii volumului, în care definiţia superviziei în psihoterapie este particularizată pentru psihodramă ca fiind în primul rând un proces de învăţare şi reflecţie interactivă, mai mult decât o intervenţie directivă. Aspectul ierarhic prezent în definiţiile din literatura consacrată superviziei clinice, depinde de nivelul de formare, precizează autorii, şi ar trebui modelat să conducă la o relaţie vie, evolutivă, care să devină la finalul experienţei de supervizie o relaţie între experţi.

Practica superviziei, spun autorii menţionaţi, a evoluat de la centrarea pe transmiterea metodei de lucru,

încât poate fi văzută ca o acţiune co-creativă a practicienilor preocupaţi de cercetarea şi calitatatea actului psihodramatic, în vederea construirii cunoaşterii situate, înţeleasă ca învăţare specifică unei comunităţi de practică.

Ca parte integrantă explicită a evoluţiei standardelor de formare în psihodramă, preocuparea autorilor pentru supervizie are legătură cu necesitatea cunoaşterii şi recunoaşterii practicilor care, de-a lungul timpului, s-au dezvoltat în diferite ţări europene, cu mai multă sau mai puţină tradiţie în formarea psihodramaticienilor.

Prima parte este o frumoasă dezvrăjire a procesului de supervizie, printr-un demers pozitiv în sensul efortului de conceptualizare şi structurare prin punerea împreună a perspectivelor teoretice diferite care conduc la crearea stilului de supervizie. Întâlnim aici stilul rogersian în supervizie, practicat şi prezentat de Norbert Apter, cu accent pe calităţile terapeutului precum congruenţa, empatia şi acceptarea, și sublinieri asupra importanţei şi eficienţei feedback-ului adecvat. Tot el este cel care a creat în

Arte şi carte

Page 62: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 62

practica de supervizie metoda inversării punerii în scenă (reverse enactment), metodă bazată pe auto-observare şi introspecţie, pe care cititorul o descoperă exemplifică în secţiunea semnată Norbert Apter.

Maurizio Gasseau şi Leandra Perrotta descriu supervizia „in situ” pentru psihodrama jungiană, arătând subtile deplasări de accent de pe consacrata analiză a contratransferului, specifică superviziei psihanalitice, prin prelucrarea părţii analitice şi părţii didactice în sesiuni distincte, folosind în cea de-a doua parte metoda psihodramatică a schimbului de rol, unde terapeutul aflat în supervizie schimbă rolul cu pacientul său iar supervizorul preia rolul terapeutului.

Modelul de supervizie folosit de Agnes Dudler şi Kersti Weiβ structurează planurile de interacţiune şi interrelaţie din constelaţia rolurilor psihosomatice, psihologice şi psihodramatice. Capitolul acestor autori prezintă supervizia ca pe un proces supraordnat de învăţare, în care terapeuţii de psihodramă adaptează metoda dobândită în decursul formării la domenii specifice de aplicaţie. Practica de supervizie a autorilor este apropiată de o viziune sistemică unde metoda psihodramatică este pusă să susţină interacţiunea prin punerea în scenă şi prin dobândirea unei perspective proaspete şi creative asupra ţesăturii de interrelaţii.

Giovanni Boria, pe de altă parte, aduce un stil cu puternice accente cognitiv-comportamentale. Spre exemplu, folosirea înregistrărilor video permit o foarte atentă observare a comportamentului terapeutic al subiecţilor de supervizie, un focus constant pe procesele gândirii, pe învăţare şi corectare prin feed-back. Centrarea pe latura didactică riguros structurată este un avantaj al acestei perspective cu accent pe evaluare şi interevaluare.

În Introducere, coordonatorii volumului atrag atenţia asupra unui aspect sensibil dar foarte important al practicii de supervizie în grup de formare pentru psihodramaticieni, aspect pe care îl includ la limite şi dezavantaje ale metodei: „Să fii încrezător, deschis şi onest în rol de subiect al superviziei poate fi dificil atunci când supervizorul îţi evaluează, în acelaşi timp, munca în rol de conducător de psihodramă. În ceea ce se numeşte în psihodramă „supervizie pe viu în grup de asistenţi, poate fi stresant pentru cei aflaţi în formare să ia rol de director într-un grup de egali şi să performeze conducând grupul de colegi competitivi, aflaţi în rol de clienţi” (pag. 17).

Privind cu atenţie şi asupra limitelor metodei, nu numai asupra beneficiilor, Pierre Fontaine, trece în revistă etapele formării şi rolul diferit al superviziei de-a lungul acestora. Supervizia în grupul de formare îşi află locul după etapa de bază, în care învăţarea metodei este realizată pe viu – în manieră

experienţială, de către studenţii în psihodramă, odată cu prelucrarea psihodramatică a temelor ce asigură suportul de dezvoltare personală şi autocunoaştere necesar viitoarei etape, în care asumarea conducerii grupului este preponderentă.

În etapa superioară de formare în psihodramă, faptul că accentul cade pe supervizie, pentru că rolul formatorilor de psihodramă se suprapune cu rolul de supervizor în favoarea celui din urmă, nu este tratat explicit. Pierre Fontaine arată însă că structura sesiunilor de formare este împărţită în două, prima în care asistenţii de psihodramă conduc grupul de colegi aflaţi în formare, a doua în care are loc prelucrarea activităţii de conducere şi practica metodei.

În prima parte formatorii practică supervizie pe viu putând chiar interveni direct sau indirect, între anumite limite, în proces. În cea de-a doua parte a sesiunii, în conducerea grupului de formare, putem decela alături de Pierre Fontaine, mai multe planuri ale superviziei focusate pe prelucrare (vezi pag. 92):

conducerea feed-back-ului din rol de lider şi co-lider al echipei de directori aspiranţi

conducerea feed-back-ului oferit de protagonistul condus de echipa de directori aspiranţi

conducerea procesarii experienţei trăite de către întregul grup aflat în rol de subiect al conducerii

conducerea feed-back-ului individual al membrilor de grup cu accent asupra rolului de viitori directori.

Complexitatea rolului de formator de psihodramă şi întrepătrunderea cu rolurile superviziei de grup reiese clar, la fel ca şi necesitatea antrenamentului consacrat superviziei pentru formatorii de psihodramă.

Arte şi carte

Page 63: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 63

Titlul subcapitolului rezervat superviziei practicienior de psihodramă este elegant formulat ca o interogaţie asupra superviziei pe viu, realizată în grupul condus de practicianul aflat în supervizie (pag. 98). Răspunsul lui Pierre Fontaine se află în problematica formării supervizorilor de data aceasta şi este legat de construcţia rolului de supervizor-consultant şi supervizor-asistent.

Sue Daniel, după o abordare teoretică riguroasă, construieşte într-un joc de cuvinte o viziune cu inflexiuni puternice – „viziunea de deasupra” sau „super-viziunea”. Am putea spune că „a juca” viziunea de conducere a directorului este supervizia iar role-cluster-ul primar al supervizorului descrie: clinicianul, operatorul de sociometrie, teoreticianul, actorul spontan, investigatorul social și producătorul (de teatru- film). Sue Daniel mărturiseşte că în experienţa sa de supervizie cel mai potrivit moment de supervizare este acela când directorul exercită chiar acest rol (pag. 117).

Provocatoare este şi partea semnată de Judith Teszáry, debutând cu un citat din Kierkegoord: „Arta de a-i ajuta pe ceilalţi să înţeleagă” vorbeşte despre ceea se poate face pentru cei ce încă nu văd ceea ce un supervizor ar trebui să vadă. „Vederea” de supervizor este completată cu tipuri de supervizie, avantaje şi dezavantaje, limite şi beneficii ale metodelor folosite în supervizie.

Einya Artzi și Arşaluys Kayir sunt preocupaţi de relaţia de supervizie, aducând în sfera conceptuală atomul social şi câmpul de tensiuni cu care se confruntă noul director de psihodramă.

Identitatea profesională, ca aspect de dezvoltare al proaspătului director de psihodramă, este punctul central al abordării lui Hilde Gött. Acest aspect este şi din punctul nostru de vedere unul ce se întrepătrunde structural cu problematica şi tematica formării. Metoda „schimbului de idei” în supervizie este din punctul autoarei de vedere, un creuzet pentru cristalizarea elementelor specifice călătoriei de la dezvoltarea personală la dezvoltarea profesională, de la identitate la identitatea de psihodramatician, de la rolurile personale la rolurile specifice unui conducător de psihodramă. Explorarea acestor roluri – de lider de grup, de terapeut, de producător nu doar de regizor, de analist (pag. 197) – descrie întreaga complexitate a antrenamentului unui psihodramatician. Cheia dezvoltării profesionale în psihodramă, spune Hilde Gött, o constituie integrarea acestor roluri şi, cum dezvoltarea personală are loc pe tot parcursul vieţii, ne aşteptăm ca dezvoltarea în rol de formator şi identitatea profesională în supervizia de psihodramă să urmeze acelaşi curs.

Dialogul capitolelor continuă fructuos, aducând prezentări de metodă şi sharing de expertiză privind stiluri și maniere creative de valorificare a metodei psihodramatice în supervizie de grup şi individuală.

Vorbind despre metodă ca despre modalitatea de a intra în universul psihic al protagonistului, Pierre Fontaine îl citează pe J.L.Moreno acolo unde el spune că terapeutul nu intră singur în acest univers, ci alături de un membru al echipei de pihodramaticieni, arătând importanţa dublei perspective, individuală şi de grup, în tehnica psihodramatică. Tot aşa și în actul de supervizie, intervenţia trebuie să ţină seamă de perspectiva individuală şi de grup, în acelaşi timp de „aici şi acum”.

Deși Moreno nu pare să fi vorbit explicit despre supervizie, iar modelul de învăţare în formare din perspectivă moreniană pare mai degrabă un model de ucenicie, coordonatorii volumului sunt de părere că din opera lui reiese concludent faptul că actul de conducere al terapiei sau formării, și deci şi al supervizării, are loc pe scenă şi în acţiune. El îşi încuraja studenţii spre creativitate, spontaneitate şi descoperirea propriului drum în dezvoltarea profesională, ca urmare supervizia nu ar putea fi organizată altfel decât respectând aceste valori ce decurg din metodă.

Moreno credea cu putere, afirmă autorii citându-l, că soluţiile la problemele protagoniștilor nu pot fi soluţionate de experţi din afară, ca urmare nici problemele întâmpinate de „protagoniştii grupurilor de formare” nu pot fi soluţionate cu sprijinul supervizorilor, altfel decât când aceştia se poziţionează în interior, pe scenă, prin acţine și prin învăţare experienţială către construcţia cunoaşterii situate.

Arte şi carte

Page 64: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 64

ÎÎNNTTÂÂLLNNIIRREE

((ppooeezziiee ddeeddiiccaattăă lluuii JJaaccoobb LLeevvii MMoorreennoo,, ppăărriinntteellee ppssiihhooddrraammeeii))

Ilie Andrei

Student anul III psihodramă clasică

Adu-ţi mâna şi-mi atinge

trupul răscolit, de sânge,

nările să îţi miroasă

înserarea ce m-apasă.

Ochii mei, sub pleoapa-ţi dalbă,

răzvrătirea să mi-o soarbă,

a ta inimă, mutată,

în a pieptului meu vatră

să se zbată nesupusă,

de a oamenilor husă,

vocea-ţi gâtuită-n fiere

din rărunchii mei să zbiere,

şi să spună cui o vrea, povestea ta, povestea mea.

Arte şi carte

Page 65: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 65

Asociaţia Română de Psihodramă Clasică și Asociaţia „Dezvoltare și Psihoterapie prin Acţiune” în colaborare cu Societatea de Psihodramă „J. L. Moreno” și Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu organizează a doua ediţie a Şcolii de Vară de la Sibiel (Sibiu), în perioada 14-21 Iulie 2013, având ca invitaţi pe: Isabela Peghin, Davide Motta, Luigi Dotti, Giovanna Peli (Italia), Elisabeth Loison și Norbert Apter (Elveţia).

Programul se va desfășura pe două module în paralel:

Modul A – Playback-theatre: în cadrul programului Tineret în Acţiune se va desfășura proiectul european „Viaţa ta prin ochii mei” în vederea însușirii abilităţilor de aplicare a tehnicilor de playback-theatre și a teatrului labirint. Vor participa 15 studenţi si formatori de la Școala de Playback Theatre din Italia și 15 persoane din România care optează pentru acest tip de trainig. Informaţii suplimentare: coordonator Irina Gruia, [email protected]

Modul B – Psihodramă: este compus din sesiuni de psihodramă și sociodramă coordonate de Luigi Dotti și Giovanna Pelli („Violenţa la copii și adolescenţi”), Norbert Apter („Diagnoză bazată pe psihodramă”) și Elisabeth Loison („Empowerment şi reconectare prin monodramă”) cât și de formatori și specialiști ai celor două asociaţii de psihodramă – ARPsiC și SPJLM.

Vă aşteptăm la o altfel de vacanţă de opt zile prin Psihodramă şi Playback Theatre!

Taxele şcolii de vară vor putea fi achitate în contul ARPsiC, cu numărul :

RO73BTRL03301205125596XX , deschis la Banca Transilvania,

Sibiu, P-ţa Aurel Vlaicu nr.1, bl.V 4 – cu menţiunea: „Sibiel”

Persoane de contact

Preşedinte ARPsiC,

Radu Vulcu

E-mail: [email protected]

Secretar Școala de Vară,

Jeni Paraschiv

Tel: +40 - 766 - 662.441

E-mail: [email protected]

Președinte DePsi,

Irina Gruia

E-mail: [email protected]

Calendarul evenimentelor 2013

ŞŞccooaallaa ddee vvaarrăă SSiibbiieell

1144 –– 2211 iiuulliiee 22001133

Page 66: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

How to belong

Program of the XII International Psychodrama

Conference of Psychodrama Institute for Europe

2013

Page 67: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

We are looking forward to meet you here in KIev, Ukraine

Dear Colleagues and Friends,

We are pleased to invite you to the XII International Psychodrama Conference of Psychodrama Institute for Europe (PIfE), which will be held in Kyiv – one of the most ancient and beautiful cities of Eastern Europe.The need of belonging to a certain group is one of the crucial needs of the human being. Our be-longing to a family, a team, an organization or any other community, is changing continuously over the lifetime and consequently the significance of these communities for us is also changing. Each of us has to make choices and take decisions – either our own or somebody else’s.

Often we are looking for the answers to the fol-lowing questions:

Where is my place in life?

What determines my ability to belong?

Do I belong to the groups of people of the same age, sex, same community?

Do I feel as a part of the community to which I be-long?

How about my belonging to the cultural, national, historic and religious traditions in which I grew up and which I am living?

The answers to these questions enable us to comprehend and determine our identity, in all its developments and transformations.

The Board of Psychodrama Association, Kiev Organizing Committee

Page 68: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

CONFERENCE PROGRAM

Wednesday 11.09.2013

16:00-20:00 Meeting of the PIfE trainers

Thursday 12.09.201309:00-12:00 International committee 15:00- 20:00 Supervision committee

Friday 13.09.201309:00-12:00 PIfE - General Assembly 12:00-14:00 Registration14:00-14:30 Official Opening14:30-16:00 Warming up Eduardo Verdú (Norway) Ljudmila Litvinenko (Ukraine) Fred Dorn (Germany) Evaldas Karmaza (Lithuania)16:00-16:30 Coffee break

16:30-17:30 Lecture: Christoph Hutter (Germany) «Нow to belong?»The question “how to belong?” attends the whole confer-ence. The writings of Jacob Levy Moreno give a theoretical and philosophical fundament to psychodrama and sociome-try. So it is worthwhile to ask him how people can belong to each other, to a society and to a common world. Moreno gives differentiated answers:

Everybody has the right to find a place “fitting to the wishes of his heart” (Moreno: “Testament of the Father”).

And: We need sociologic and therapeutic instruments like sociometry to make a world where people can really belong to each other.

And: If we want to belong to each other we have to balance autonomy and dependency.

In this lecture we will take a closer look to Moreno’s words and we will see and discuss his ideas how to belong…

17:45-18:30 Meeting of workshops leaders 19:00-22:00 Evening program (excursions)

Page 69: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Saturday 14.09.2013

09:00-09:45 Wielant Machleidt (Germany):

Lecture «Belonging in the transition space between cultures and in the mirror of psychotherapeutic relationships»The crucial question in psychotherapeutic relationships with people from different cultures for both the patients and the therapists is about cross-cultural belonging and identity. The culturally determined competence and "power of definition" of the psychotherapist or, in other words, the natural self-evidence of his culture-bound action, his "ethnocentrism" relativizes when interacting with people from other cultures and nations in a cross-cultural transition space of encounter.

As a result, many therapists feel insecure and fear inadequate coping or failure of their treatment assignment. Furthermore, the universality of Western psychotherapeutic methods seems to be put into question as a whole. That’s why therapists frequently refuse the task of treating people with immigrant background by evading and referring to the assumed "bet-ter skills" of others. The culturally sensitive psychotherapy does have a different methodology, but it relies on the same impact factors, such as the Western psychotherapy methods - albeit with different accentuation.

Many native therapists see the intercultural work as a positive challenge and connect with it curiosity and fascination for the encounter with the foreign. Intercultural communication in the psychotherapeutic process is supported by a great openness and a keen interest in cultural diversity. The cultural diversity is to be seen in different forms of social interaction, in atypical symptoms and complaint descriptions as an expression of psychological distress, and in different understanding of illness and heal-ing.

In transfers and counter-transfers the social micro-cosmos of the thera-peutic relationship is consciously / unconsciously reflected in the macro-social social attitudes, prejudices, discrimination and racism. An empathy exceeding cultural boundaries and a sensitive perception of these trans-fers / counter-transfers allow to recognize and to accept "strange foreign-ers" in their original cultural identity, to understand beyond ethnic stereo-types - last but not least because the language of emotions is to be un-derstood in all cultures.

Considering the stranger no longer as an “alien” leads to a mutual enrich-ment of one self. A key to successful conflict resolution lies in the consid-eration of the migration process as a "cultural adolescence", as a phase of individuation which requires analogous stages of development as they are performed in adolescence.

Following Moreno, a successful integration process calls for a creative re-design of the "cultural conserves", a social process, not unilaterally ori-ented towards the society of origin nor to the so called "dominant culture" of the host society, but as an individual "third way" of belonging and iden-tity in and between the cultures .

Page 70: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Saturday 14.09.2013

10:00-13:00 Workshops 1. Yaacov Naor (Israel), Hilde Goett (Germany):«Will God inscribe me to live or to die?Yom Kippur in Babi Yar. Traces of the Holocaust in the present»

"The wild grasses rustle over Babi Yar.

The trees look ominous, like judges.

Here all things scream silently,

And baring my head.

Slowly I feel myself turning grey.

And I myself am one massive, soundless scream.

Above the thousand thousand buried here

I am each old man here, shot dead.

I am every child here, shot dead.

Nothing in me shall ever forget!"

(From "Babi Yar" a poem by Yevgeny Yevtushenko)

This workshop is about all of us. It deals with the inter-relations be-tween two parts within us: the aggressor and the victim.

It will be a dynamic active workshop using Psychodrama and Socio-drama in order to encounter the traces of the Holocaust in our present life. We will explore the different ways we internalise experiences in the roles of the aggressor and the victim. This experience may bring an encounter with the "other" and with the "different". It may not lead to forgiveness or reconciliation, but can heal some of the wounds. Above all, it may open a dialogue.

The directors of this workshop are living examples of the fruits of this dialogue. They have been involved in creating a psychodramatic space for encounters between Jews and Germans from the Post-Second World War generation.

Peace is not the lack of conflicts. We believe that our work as profession-als should be devoted to learning how to live with the conflicts. The first step of such a process is to learn to accept the other. Instead of projecting to others the unaccepted shadows we believe that it is more important and effective to encounter the enemy within ourselves.

The workshop will have two parts: in the morning we will have a Socio-drama Session in Babi Yar in Kiev and in the afternoon a Psychodrama Session in the venue of the Conference in order to integrate our experi-ence in Babi Yar. Participants will be asked to come to the whole event. The language will be English with different translations.

Page 71: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.2013WHY BABI YAR?

We believe that the real place of historical events creates authentic emotional meaning and is important for the inner work of the participants of the socio-psychodramatic process. Babi Yar is located in a ravine in Kiev and is the site of a series of massacres carried out by the Nazis dur-ing their campaign against the Soviet Union. The most notorious and the best documented of these massacres took place on September 29–30, 1941, wherein 33,771 Jews were killed in a single operation. The killing of all the Jews in Kiev was carried out by Sonderkommando 4a soldiers, along with the aid of the SD and SS Police Battalions. The massacre was the largest single mass killing for which the Nazi regime and its collabora-tors were responsible during its campaign against the Soviet Union and is considered to be "the largest single massacre in the history of the Holo-caust".

Victims of other massacres at Babi Yar included thousands of So-viet Prisoners of War, Communists, Gypsies, Ukrainian nationalists and civilian hostages. It is estimated that between 100,000 and 150,000 more lives were taken at Babi Yar.

WHY in YOM KIPPUR?

Yom Kippur also known as Day of Atonement is the holiest day of the year for the Jewish people. Its central themes are atonement and repentance. Jewish people traditionally observe this holy day with a 25-hour period of fasting and intensive prayer, often spending most of the day in synagogue services. According to Jewish tradition, God inscribes each person's fate for the coming year into a book, the Book of life on Rosh Hashanah (The Jewish first day of the New Year) and waits until Yom Kippur ,10 days later, to "seal" the verdict. During the Days of Awe, a Jewish person tries to amend his or her behavior and seek forgiveness for wrongs done against God and against other human beings The evening and day of Yom Kippur are set aside for public and private petitions and confessions of guilt. At the end of Yom Kippur, one hopes that they have been forgiven by God.

2. Inara Erdmanis (Sweden-Latvia): «Have difficulties to belonged?» The feeling of not belonging is something we can all recognise and have a hard time coping with. This is especially prevelant when we are children. The need to belong to different groups in school and in play, helps build our inner worth-and often hurts it. If this need is rejected or laughed at or bullyed we often suffer long after.

Who are the ones that decide whether I/you/we are in or out ?

What would I/you/we do to belong and be accepted? What price are we willing to pay, or should we pay? How much of my being „my own person“ should I be willing to change?

Finally, when it is realised that we can not be accepted and belong to all and everything we may wish too, what can I/you/we do to accept this re-ality and move on positively to the special groups that are waiting to have us as members?

Page 72: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.20133. Eduardo Verdú (Norway): «Signs of innocence»

To see the world in a grain of sand, and to see heaven in a wild flower, hold infinity in the palm of your hands, and eternity in an hour. (William Blake)

These are the famous opening lines of William Blake’s classic poem “Auguries of Innocence”. Blake understood that people don't perceive re-ality as it is. Our perceptions are conditioned by beliefs and attitudes handed down by parents, teachers, ministers, and others. This leads to a state of mind where we don't really see things as they are; we see them as they have been interpreted.We can aim for quieting the mind and set aside all these explanations in order to experience the real world on its own terms.

Loosing our innocence as individuals, groups or nations, can disturb our feeling and understanding of belonging and putting us in a search process clouded by life itself.

In this workshop we will explore innocence and its counterparts in our search for the feeling of belonging.

4. Eva Serafin (Germany): «Spotlights on Europe (Intercultural Sociodrama)»

We are living in different regions. We grew up under different cultural cir-cumstances. We may have different habits and ways of life. But we all are living in Europe.

How do we feel to be among people from other countries? What do we have in common? What is different and are the differences cultural or indi-vidual?

Usually we perceive cultural identity only in contrast to other cultural iden-tities. Sociodrama helps us to share an insight into cultures. We can reflect our values. And we’ll have a good chance to cultural encounter.

5. Claudia Mühlbauer (Germany): «How to Belong to One An-other. A Psychodramatic View of Couples»

Nowadays we see a lot of separations and divorces – around us and maybe in our own life. With more degrees of freedom and less traditional gender roles it seems to be a bigger challenge to belong and stay together than ever.

In the workshop I want to present a model of developmental stages of couples and show ways how to work with couples in a psychodramatic way.

As it is an international conference I hope to explore together with the group what are today the common topics and what are the intercultural differences in homo- and heterosexual couples.

Page 73: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.2013

6. Adam György Kiss (Hungary): «Internal time - external time: what age I belong to?»

Theoretical work:

- Cyclic time and and linear

- John Cage and the importance of defining non-linear time

- The Buddhist approach of the here and now

- The importance of paradoxical thinking in recognizing and developing our emotional questions

- The tension and challenge of identifying with our physical and / or emo-tional age

- Experiencing the difference between our physical and emotional age

What happens in practice?

We portray the inner hindering agents and create a new relationship to our body and soul.

The participants of the workshop will learn about the theory of Dynamic Self-Concept; map their own inner worlds; test the dynamics of their inner hindering agents; get acquainted with a dynamic technique that helps to overcome the inner hindering agents.

7. Julia Hardy and Gyula Goda (Hungary): «Gap on the shield-Risking the encounter»

If you want to be part of a community, or to join the others, you have to face a dilemma, where two serious value and desire are opposed to each-other, plus in its extremities, there is some danger. Either you choose togetherness, intimacy, and love, so you risk enmeshment, fusion and you lose yourself in the mass. Or you prefer autonomy, freedom and independency, you could stay alone, and isolated. So, we try to find a fine balance between these two important values.

In other parts of the world the deficits, the customs, the main fears and therefore the measurement is different. The key in the relationship to ourselves and to others is the gentle and sensitive balance of proximity and respecting the boundaries. That is what we are searching for. Belonging to different communities, as nation, family, sex, politics can be a basic need, but in the same time an irritating tie.

Two people smoothly approaching each-other from inch to inch, both careful and fearful to touch…With the wish of the encounter and the fear of being hurt. The armour what we had grown in order to defend ourselves is in one hand a good tool, but in the other hand it separate us from the others.

Page 74: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.20138. Tetiana Zaitsevska and Iryna Serhiyenko (Ukraine): «Matrix

of belongings»

We suppose that according to Moreno Universe Theory the complete sys-tems of belongings are formed inside each of us. These are personal, so-cial, existential and spiritual belongings. At workshop we propose the par-ticipants to conduct brief investigation of their systems of belongings. As a result everybody will discover her/his own unique pattern of personal belongings matrix.

9. Butyka Eniko-Eva and Sarolta Lazar (Romania): ««Noblesse oblige» or Power of the role»

In the self-presentation and in the story of the power of the role we will explore personal dimensions trough the elements of the art-therapy. The semi-reality of the stage offers many opportunities to explore the roles. We will explore our own possibilities of expression, created by the sounds of the soul. We all belong to one big family: the family of psychodramatists. Our goal: to grow together, through the common play. We invite you to a creative workshop of sound-rhythm-colour, which emphasize the nonver-bal character of self-expression (explore the roles, self-expression, crea-tion, art-therapy).

13:00-14:00 Lunch

10:00-13:00 Workshops 10. Yaacov Naor (Israel), Hilde Goett (Germany):«Will God inscribe me to live or to die?Yom Kippur in Babi Yar. Traces of the Holocaust in the present»(continuation)

11. Ildiko Maevers (Germany): «Homeland in the global world?»Homeland – is an out-of-date word?

More intimate than Fatherland, more modern than Mother-Land.

The feeling of Homeland wakes up “in foreign country”. There home-sickness and recollections come.

Can we afford to have Homeland, being a part of competitions in the world, which became our workplace?

During this workshop we will explore, in a Psychodramatic way, how es-sential is Homeland for us, and how we introduce it in our realities.

Or “Homeland” is a term that gets of use step by step?

Page 75: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.201312. Anna Bielańska and Igor Hanuszkiewicz (Poland): «On the

bridge of closeness: how to find the “golden bridge”?»

Conducted workshop offer a personal experience of reflection on ques-tions such as: what does limit me to being in a relationship with other per-son? What does threaten the closeness, of what I have to give up ?.... what are the pitfalls of closeness? and what does bring the energy, joy, and growth?

Can I be alone?, can I stand for loneliness? What is the loneliness; being alone - what does it mean?, what are the values of unrelated life and what are the shadows of such life?

What is the closeness to where we once have been? How important for us are now “navels”- the scars from previous ties?Staying in the metaphor of the bridge we will refer to the experience of broken bridges, narrow bridges, deceiving (us) bridges, strong, vulnerable, hanging and swaying, stable and reliable - sometimes useless .... and many others in various human lands.

13. Evaldas Karmaza (Lithuania) and Igeta Gaike (Latvia): «Let's talk about sex - to whom does the wall of silence belong?»

The workshop will invite participants to explore, to whom does the body belong, with whom does the body sex life belong, but most importantly- what barriers does belong to you from the past about the sex life. The heritage is the complex feelings and information left from parents and grandparents.The most visible result - inability to speak. So, let's talk about sex.

14. Onody Sarolta (Hungary): «Dream at the edge of stage» A Dreamer should accept his dream

/Jean Cocteau/Why dreams are important for our self-awareness? Work with dreams provides a chance to establish contacts between feelings and experiences of our unconscious world. These feelings, expe-riences (pain, fear, joy, etc.) that emerged long time ago, were exiled to the unconscious because they were unbearable as producing anxiety. Some current actuality may mobilize them and send us a message through a dream. In this connection, Young advises to learn to create a dialog based on mutual movement and equality between conscious Self and our unconscious world. Dream is an excellent instrument for such a dialog. From this point of view, repeated dreams are of a great interest, because they correspond to the mental situations that are not solved yet. The Unconscious repeats the event in order to restore a feeling, an experience and to transfer it into the Consciousness. Why drear prefer to speak in the universal language of symbols that pre-cede the appearance and formation of the language systems? There is an opportunity to perform the dreams (including the repeat-ing ones) that provides a dreamer with a feedback from feelings, experi-ences, symbolic world in the clear language, and to see how dreams are connected with a human’s age stages and individualization process.

Page 76: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.201315. Éva Rapcsányi and Péter Aszalós (Hungary): «Home drag-

ons and garden gnomes. A dynamic pattern of belonging»

Belonging to an intimate partner is not a static state rather a dynamic real-ity. During this process the deeper role connections between the partners unfold and constitute the body of the relationship. Socially determined role positions may lead to frustrating end-states. In this workshop we investi-gate the ways-out to personal development and fulfilling belonging.

In this workshop participants will be given space and time to investigate their intimate relationships. Unfolding life with the assistance of role theory gives a fantastic opportunity to enact, relive and transform relationship dynamics. Leaders offer warm-up exercises, protagonist work and socio-drama to build living pictures of emerging topics. Special attention will be given to social aspects of intimate belonging. The hard work of developing a relationship from socially determined co-dependent state to a satisfying autonomous relationship will be a framework of work in this workshop.

16. Liliya Sosis and Oksana Khmelnytska (Ukraine): «Servant of Two Masters»

This a wonder, when such people

Can't even steer a boat,

How they can keep afloat;

There'll be the devil to pay!

Well, they may thank us gondoliers,

Who keep the proper way,

If they come safely home

And are not drowned to-day!

Just look, the way they go!

Where did they learn to row?

Comedy of Carlo Goldony «Servant of two masters» or «Truffaldino from Bergamo”

"The Servant of Two Masters" - what could be more absurd? The man at the same time trying to please two bosses, in such a way that no one knew about it. Is it not a metaphor for modern life? And the images, which - let - live in Venice, and in fact - cramps from laughing - recognizable and familiar to all of us.

In fact, " each of us have so much more «masters» As a metaphor for a double or "multiple" belonging and related need to combine different roles.

Truffaldino from Bergamo was a great rogue and humorist. and the action and intrigue unfolding rapidly. In comedy, as expected, all ends well.

The workshop is dedicated to our way of handling roles in cases of simul-taneous "controversial", but a very important belonging to various signifi-cant groups that forming our identity.

Page 77: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Workshops - Saturday 14.09.201317. Eniko Albert-Lorincz (Romania): «Community based tobacco prevention with psychodrama»

The presented issue is a part of the research entitled Building Capacity for Tobacco Research in Romania, initiated by the Fogarty International Center and the National Cancer Institute of the National Institutes of Health under Award Number R01 TW09280.

Objectives: Our general goal is to promote the wider application of psychodrama in addressing problems from the social sphere. The method can be very well used in researcher’s participatory and action. We aim to demonstrate how to apply the psychodrama for the purposes of health promotion and reducing health disparities. The workshop’s goal is to prove the application of psychodrama in the tobacco use prevention by using:

- The strengthening of the individual and the community identity,- The strengthening of the feeling of belonging to the community,- The recognition of the community based health protective habits

and their integration in to the own behavior, - To build on the community resources, which derived from the

cultural, national, historic and religious traditions they grew up within and in order to protect health

Background:The addiction may indicate the formation of an identity crisis. The tobacco can be qualified as a psychoactive substance as cause's changes in thinking, mood, emotion and even behavior.

Therefore, smoking prevention must be a task for social and community functions. Since smoking is related to the search for identity the prevention must involve an individual's family and community life as well. We believe that the drug issue needs to address problems from ethno-psychological approach, to discuss a psychological disorder, and its possible causes and treatment of the patients through their own cultural group features, traditional system of healing.

The prevention must be adapted to the characteristic community tradition, mentality, by using the knowledge of the community.  

Saturday 14.09.2013

19:30 Banquet

Page 78: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Sunday 15.09.2013

09:00-09:45 Pavel Gornostay (Ukraine)

Lecture «Dynamic Processes in Psychodramatic Group and Identity of Psychodramatist» Identity of psychodramatist is a feeling of belonging to psychodramatic community. It is formed in psychodramatic group where professional skill is improved and professional initiation of the psychodramatist is realized. Identity begins with identification with small group, and group dynamics helps the decision of group problems which inevitably occur in evolution of group.

Small psychodramatic group as alma mater, are a conductor in the big community and carry out relay race between generations. Dynamic proc-esses in psychodramatic community are a necessary aspect of its evolu-tion. All problems of community on which decision its success and per-sonal growth of its participants depends are reflected in them.

The psychodramatic community is a part of a society, and the dynamic processes in a society influence a life of community and on identity of psychodramatist. Psychodrama, on the one hand – reflects features, con-tradictions, problems of each society; on the other hand – psychodrama method is the tool of influence not only on person, but also on greater groups of people, curing a society from its collective traumas.

10:00-11:00 Play back theater «Otrazheniye»director of the theater Ljudmila Litvinenko (Ukraine)

11:00-11:30 Coffee break

11:30-13:00 Larissa Poddubnaya, Viktor Mozgovoy, Natalya Koval, Oksana Khmelnytska, Valentina Stanishevska, Anna Ivakina (Ukraine)Large group «How to belong»Human being, while thinking on social reality and his\her relations with other people, identifies with those social groups, membership in which meets one’s certain needs. Significance of identification with a certain group is not constant; it’s changing through time, and depends on actual situation.The Large Group is aimed at the Conference outcomes.The main idea of the Large Group – belonging as a tradition, belonging as a decision, belonging as a process, belonging as a value, belonging as a resource.What landmarks are available for our social and personal belonging and identification? What do new ground and landmarks for definition of one’s belonging and identification bring the participation in the Conference to the participants? How do I belong to one or another group? How do you belong to? How do we belong to the group of people that we consider as significant?

13:00-14:00 Closing ceremony

Page 79: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

WORKSHOPLEADERSAlbert-Lőrincz, Enikő /Romania/Professor of Chair of Social Work Department Sociology and Social Work, Babes-Bolyai University, Cluj, Romania.In the field of psychodrama: psychotherapist, trainer and supervisor of Psychodrama Institut für Europa, J.L.Moreno Psychodrama Society, Romanian Federation of Psychotherapy.

Aszalós, Péter /Hungary/ psychodrama trainer of Hungary Psychodrama Association, running first level and second level psy-chodrama groups in Budapest

Bielańska, Anna /Poland/psychodrama therapist and trainer of PIfE, clinical psychologist , psychotherapist and supervisor of psychotherapy in Poland. The chairwomen of Polish Psychodrama Institute and member of the Board of Psychodrama Institute for Europe. Working in Cracow with clients at Community Psychiatry Treat-ment and at private practice in Cracow, running first level and upper level training groups in Lublin, Cracow and Kiev.

Butyka, Eniko-Eva /Romania/psychotherapist, trainer, supervisor, S.P.J.L.M. ROMANIA, member of PIfE

Erdmanis, Inara /Latvia/ TEP/clinical psychologist/certified psychotherapist, Latvian Moreno Institute

Gaike, Igeta /Latvia / has worked as musician, currently works as psychodrama therapist, studied at Music Academy of Riga, Moreno institute of Latvia; lives in Liepaja.

Goda, Gyula /Hungary/ psychodrama trainer and supervisor of the PIFE

Goett, Hilde /Germany/Dipl.Soz.Päd. - born in Romania as a granddaughter of SS members whose wives were deported to Siberia. She is certified Trainer and Supervisor (DGSv) of Psychodrama for the "Psychodrama Institute for Europe"(PIfE) and serves as its Chairwoman. She is a Children and Adolescent Therapist, focusing on trauma, domestic violence and suicidal cases.

Gornostay, Pavel, Doctor of Psychology / Ukraine / Head of laboratory «The psychology of small groups and intergroup relations» in Institute of Social and Political Psychology NAPS of Ukraine, psychologist, psychotherapist, psychodrama-therapist

György Kiss, Adam /Hungary/ trainer, leader and supervisor of psychodrama groups, who developed the Action-oriented Coaching method and founded of the „Improvisation Theater” (Rögtönzések Színháza) in Hungary, editor of the Hungarian journal on psycho-drama for 9 years.

Hanuszkiewicz, Igor /Poland/psychodrama therapist of Psychodrama Institute for Europe, clinical psychologist, psychotherapist. Treasuer of Polish Psychodrama Institute. Working in Cracow at Association for Development for Community Psychiatry and Care and private practive. Running psychodrama groups for clients in Cracow and first level training group in Lublin.

Hardy, Julia, MD. /Hungary/ psychiatrist, psychodrama trainer and supervisor of the PIFE, trainer and supervisor in family therapy. Vice chairwoman of the PIfE. Leader of the group 'Trainers Abroad' in PIfE. Board member of the European Family therapy Association in the NFTO. Working in Budapest in private praxis  with indi-viduals, couples, families and with psychodrama groups. Teaching on the ELTE university. Working for  PIfE in Kiew, in Athens , in Lithvania and in Minsk.  Hutter, Christoph, Dr. /Germany/born 1969, living in Germany, leader of a family counseling center, trainer for psychodrama and for family counseling, writings about psychodrama and counseling theory.

Page 80: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

WORKSHOPLEADERS

Karmaza, Evaldas  /Lithuania/psychologist, psychodrama therapist, leads for a number of years similar seminars and trainings for adults, students, teenagers on sex education, body safety, recovery after sexual exploitation; lives in Vilnius

Khmelnytska, Oksana /Ukraine/psychodrama-therapist of PIfE, Psychodrama Association, Kiev

Lazar, Sarolta /Romania/psychotherapist, trainer, S.P.J.L.M. ROMANIA, member of PIfE

Machleidt, Wielant, Professor /Germany/ Center for Mental Health, Medical School Hannover

Maevers, Ildiko /Germany/Certified Pedagogue, Psychodrama Trainer, Supervisor, and Organization Consultant. Was born in Hungary, is a founder of the Psychodrama Institute for Europe.

Mühlbauer, Claudia /Germany/Psychologist; Psychodrama-Therapist and Trainer; Supervisor; Member of the Board of Psychodrama-Institute for Europe German Section (PIfED e.V Member of Psychodrama Institute for Europe (PifE e.V.)

Naor, Yaacov /Israel/M.A C.A.G.S T.E.P - born in Germany in a DP camp to parents who are both Holocaust survivors. Foun-der and Director of ISIS ISRAEL-Psychodrama and Intermodal Expressive Arts Therapy Center in Tel-Aviv. He is Certified Therapist, Trainer and Supervisor in Psychodrama and EAT. He has been teaching in these fields in Europe, USA, Canada, Australia and Israel for the last 35 years. Serves on FEPTO Council as Chair of the Network Committee. Serves on the Board of IAGP-The International Associa-tion of Group Psychotherapy as Chair of the Psychodrama Section.

Onody, Sarolta /Hungary/ Psychiatrist, Psychotherapist.  Teaching trainer and Supervisor of the Association for Psychodra-ma Hungary. She is a founder of Continuous Education on Mental Hygiene in Seged. Currently, she is teaching psychodrama and mental hygiene, practicing psychotherapy.

Rapcsányi, Éva /Hungary/ psychiater, psychoterapist, psychodrama therapist, leader and  supervisor of PIfE, , psychotherapist and supervisor of psychotherapy in Hungary. Member of Psychodrama Institute for Europe. I am working at private practice  in Budapest with clients, and I usually lead  first level and upper level training groups in Budapest, I lead a special seminar in Ukraine and Transilvania.

Serafin, Eva /Germany/ Organisationsberatung-Psychodrama Supervision (DGSv) -Konfliktmanagement

Serhiyenko, Iryna, PhD of Psychology /Ukraine/psychodrama therapist of PIfE

Sosys, Lilia, PhD of Psychology /Ukraine/psychodrama-therapist of PIfE, Psychodrama Association, Kiev

Verdú, Eduardo /Norway/T.E.P., MSc., is the director of the Norwegian Moreno institute in Oslo. He is certified as a T.E.P. (Trainer, Educator, Practitioner) by the Nordic Board of Examiners. He teaches, trains and supervise on all lev-els in psychodrama in Norway as well as throughout Europe where he also is a requested workshop holder. Eduardo sits in the board of PIfE as well as holding the chair of the supervision committee of PIfE. He holds the chair of the membership committee in FEPTO and he is the president of the Nordic Board of Examiners.

Zaitsevska, Tetiana /Ukraine/ Dipl. Psychologist, psychodrama trainer, delegated supervisor of PIfE

Page 81: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii
Page 82: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii
Page 83: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii
Page 85: 3VLKRGUDPD - Psihodrama · Revista română de psihodramă nr. 1 / 2013 4 Înnttââlniirree Cccuu BCl la arrk ksBaaiimm la wwoorrkshhoopp--uull „Utilizaarreea a a tt eeoorrii eeii

Recommended