EXECUTAREA OBLIGATIILOR

plata, Reglementare. Defini ie. Consideraţii generale. Subiectele plăţii. Indivizibilitatea plăţii. Locul plăţii. Locul țplăţii. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii. Proba plăţii.Reglementare.Plata este reglementată în art. 1499-1515 Noul Cod Civil, care compun Capitolul I intitulat „Plata”, din Titlul V („Executarea obligaţiilor”) din Cartea a V-a („Despre obligaţii”). Fiind mijlocul juridic principal şi firesc de stingere a obligaţiilor, plata este supusă unei reglementări ample şi detaliate. Codul civil cuprinde reguli privitoare la noţiunea de plată (art. 1469-1471), la subiectele plăţii (art. 1472-1479), la condiţiile plăţii (art. 1480-1498), la dovada plăţii (art. 1499-1505), la imputaţia plăţii (art. 1506-1509) şi la punerea în întârziere a creditorului (art. 1510-1515).Defini ie. Consideraţii generalețÎn sensul art. 1469 alin. (1) noul Cod Civil, „Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.” In consecinţă, plata reprezintă, în terminologia legală, executarea benevolă a obligaţiei care duce la stingerea acesteia. Prin alin. (2) al art. 1469, legiuitorul detaliază definiţia, indicând obiectul plăţii care poate să constea în: remiterea unei sume de bani sau executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei'. în ce priveşte sfera obligaţiilor la care se poate referi plata, trebuie să subliniem că acestea pot avea ca obiect orice prestaţii: poate fi vorba de executarea prestaţiei de a da (varianta curentă şi în limbajul juridic, mai ales dacă se vorbeşte de prestaţia de a da o sumă de bani), de executarea benevolă a unei obligaţii de a face sau chiar de a nu face.O executare benevolă a obligaţiei presupune preexistenţa unei obligaţii valabile. Tocmai de aceea, art. 1470 noul Cod Civil, prevede că „Orice plată presupune o datorie”. Lipsa temeiului plăţii are drept consecinţă calificarea operaţiunii în plată nedatorată care reprezintă un fapt juridic licit reglementat de art. 1341-1344 noul cod civil Cu toate acestea, executarea unei obligaţii naturale nu va fi considerată plată nedatorată, ci va consolida obligaţia preexistentă, făcând imposibilă repetiţiunea, conform art. 1471 noul Cod Civil: „Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie”.Noţiunea de plată a suscitat discuţii îndelungate sub imperiul vechiului Cod civil legate de natura juridică a acestei instituţii. Noua reglementare nu soluţionează conflictul teoretic existent (şi nici nu intenţionează se pare, să tranşeze o chestiune atât de delicată).Din punct de vedere practic, noţiunea de plată are două înţelesuri: mijloc de executare voluntară a unei obligaţii şi, în accepţiunea tradiţională a acestui mecanism juridic, de act juridic. La fel, plata ca mijloc de executare a unei obligaţii are două sensuri: în sens larg, în terminologia juridică, prin plată se înţelege executarea voluntară a oricărei obligaţii pozitive sau negative, de a da sau de a face sau a nu face (transmiterea unui drept, constituirea unui drept, remiterea unui bun, efectuarea unei reparaţii, confecţionarea unui bun, încheierea unui contract, abţinerea de la o acţiune etc.); în sens restrâns şi în vorbirea curentă, cuvântul plată desemnează numai executarea unei obligaţii de a da o sumă de bani. In cele ce urmează, ne referim la plată în înţelesul său larg, de executare voluntară a unei obligaţii, indiferent de natura şi obiectul ei. Dacă, în această privinţă legată de fapt de conţinutul noţiunii, nu există discuţii complexe, nu acelaşi lucru se poate spune despre calificarea plăţii ca tehnică juridică.In ceea ce priveşte calificarea plăţii ca act juridic, o clasificare tradiţională şi împărtăşită şi astăzi de mulţi autori, aceasta a suportat numeroase discuţii şi recalificări. In opinia unor autori, plata constă într-un act juridic care împrumută schema unui contract, subliniindu-se, astfel, pe lângă valoarea actului unilateral al debitorului, şi semnificaţia extinctivă a acceptării plăţii de către creditor, în timp ce, în concepţia altor autori, plata reprezintă un act juridic unilateral menit să ducă la stingerea unei obligaţii. în sfârşit, caracterul de act juridic singular al plăţii este contestat de alţi autori care susţin ideea de plată - fapt juridic (subliniind că plata reprezintă în acelaşi timp un mijloc de executare şi unul de stingere a datoriilor) sau pe aceea a unei suprapuneri în mecanismul plăţii a unui fapt juridic şi a unui act juridic - faptul juridic rezidă în executare iar actul juridic unilateral în acceptarea executării de către creditor; adiţiunea acestora atrage stingerea obligaţiei şi întregeşte mecanismul plăţii. în sfârşit, se poate spune că aceşti autori optează pentru o calificare distributivă şi alternativă a mecanismului plăţii - act juridic sau fapt juridic, după caz.Indiferent de calificarea pe care o dăm plăţii, este cert că mecanismul acesteia include un act juridic sau un fapt juridic a cărui cauză imediată constă în intenţia de a stinge o obligaţie (animo solvendi), prin executarea prestaţiei datorată de debitor creditorului. Pe de altă parte, nu putem să negăm rolul consimţământului creditorului la stingerea obligaţiei. în cazul în care acesta refuză plata, deşi ea este conformă, raportul obligaţional nu se stinge decât dacă debitorul utilizează tehnici de obligare a creditorului la preluarea executării (punerea în întârziere prin consemnare şi apoi validarea consemnării). Pe de altă parte, acceptarea expresă a creditorului cu privire la plată are semnificaţia unei renunţări la invocarea neconformităţii plăţii. în

1

sfârşit, nu se poate să nu observăm că, în noua reglementare a plăţii şi nu numai, este reglementată cu titlu destul de evident existenţa unei obligaţii a creditorului de preluare a executării.Subiectele plăţiiPersoana care poate face plata (solvens). Conform art. 1472 noul Cod Civil, „Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. în primul rând, calitatea de plătitor (solvens) o are cel interesat să facă plată şi, de cele mai multe ori, persoana care o face este debitorul care poate face plată personal sau prin reprezentantul său şi, în subsidiar, orice terţ, persoană interesată sau neinteresată.In categoria terţilor pot fi incluse mai multe persoane. Astfel: a) plata poate fi făcută şi de o persoană ţinută împreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil); b) de o persoană ţinută pentru debitor (fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copiii lor minori); c) plata poate fi făcută de un terţ care are intenţia să se subroge în drepturile creditorului, cum ar fi dobânditorul unui imobil ipotecat care doreşte să salveze bunul de la urmărirea silită (terţul devine astfel creditor al debitorului în condiţiile prevăzute de art. 1593-1598 noul Cod Civil); d) plata poate fi făcută de un terţ neinteresat (caz în care plata poate fi făcută în numele debitorului în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat, când terţul se va subroga în drepturile creditorului plătit, sau poate face plata în nume propriu, făcând o liberalitate debitorului, ipoteză în care el nu se subrogă în drepturile creditorului).Deci plata poate fi făcută, în principiu, de orice persoană. în consecinţă,, nici creditorul nu are dreptul să refuze o asemenea plată [art. 1474 alin. (2) noul Cod Civil]. De la această regulă există următoarele excepţii', a) în cazul în care natura obligaţiei (de exemplu obligaţiile intuitu personae) impune ca plata să fie făcută numai de către debitorul acelei obligaţii, în afară de situaţia când creditorul îşi dă acordul; b) în cazul în care s-a stipulat în convenţia părţilor că executarea poate fi făcută numai de către debitor [art. 1474 alin. (2) noul Cod Civil]; c) în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert. conform art. 1482 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil, plata poate fi făcută numai de proprietarul acelui bun, care trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină (în cazul în care debitorul nu este titularul dreptului asupra bunului individual determinat, obligaţia sa nu se stinge şi se aplică regulile art. 1230 noul Cod Civil, referitoare la obiectul contractului); d) în sfârşit, creditorul este obligat să refuze plata care îi este oferită de un terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor [art. 1474 alin. (1) noul Cod Civil].Care sunt efectele plăţii făcute de un terţ? în principal, plata efectuată de un terţ, dacă nu ne aflăm într-unul din cazurile de excepţie prevăzute în paragraful precedent, atrage stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditor dacă este făcută pe seama debitorului [art. 1474 alin. (3) teza I noul Cod Civil]. Cu toate acestea, în cazul în care plata a fost efectuată de terţ fără intenţia de a face o liberalitate, se pune întrebarea dacă plata va avea ca efect o subrogaţie de drept a terţului în drepturile vechiului creditor? Răspunsul de principiu este negativ: „în acest caz (cel al plăţii făcute pe seama debitorului - s.n.), terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.” [art. 1474 alin. (3) teza a Il-a noul Cod Civil]. în consecinţă, odată făcută plata de către un terţ pe seama debitorului: a) subrogaţia se produce de drept în cazurile de subrogaţie legală prevăzute de art. 1596 noul Cod Civil1; b) subrogaţia se produce pe cale convenţională dacă sunt respectate condiţiile prevăzute de art. 1594 noul Cod Civil2 (pentru subrogaţia consimţită de creditor), respectiv de art. 1595 noul Cod Civil (pentru subrogaţia consimţită de debitor); c) subrogaţia nu se produce dacă nu sunt respectate condiţiile legale ale subrogaţiei (art. 1593-1598 noul Cod Civil).în sfârşit, un ultim aspect este legat de ipoteza plăţii efectuate de un incapabil. Conform art. 1473 noul Cod Civil, „Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.” Această schimbare de atitudine a legiuitorului atestă o concluzie importantă: plata poate fi efectuată chiar şi de către un debitor incapabil. Acesta nu va avea dreptul la repetiţiune în ipoteza plăţii, în cazul în care reţinem că plata este un act juridic, avem de a face cu o excepţie de la regimul general al capacităţii în materie de acte juridice, chiar şi pentru ipoteza actelor de dispoziţie. Cu toate acestea, este important să se aibă în vedere corelarea care trebuie să existe între situaţia plăţii efectuate de un incapabil şi aceea a leziunii ca viciu de consimţământ, care are o portanţă aparte atunci când victima leziunii este un minor (aşadar o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă). Conform art. 1221 alin. (3) şi art. 1222 alin. (2) noul Cod Civil, existenţa unei leziuni în actul care reprezintă sursa obligaţiei ce face obiectul plăţii, ca şi în actul juridic al plăţii, poate atrage anularea contractului sau reducerea prestaţiilor. Desigur că valabilitatea plăţii în sine, ni se pare că ar putea fi afectată doar în ipoteza în care leziunea atrage desfiinţarea contractului care a generat obligaţia de a cărei plată vorbim. Cu toate acestea, în legătură cu aceeaşi plată făcută de un incapabil, ni se pare că rămâne în afara regulii instituite de art. 1473 noul Cod Civil, situaţia în care plata trebuie să se concretizeze într-un nou act/contract cu valoarea unui act de dispoziţie. De exemplu, credem că obligaţia de a constitui o garanţie (luată în discuţie în mod expres de art. 1487 noul Cod Civil), nu poate să fie executată fară respectarea regimului general al actelor juridice ale incapabilului, fără a atrage sancţiunea nulităţii relative. Aceeaşi observaţie ar trebui să fie făcută şi pentru ipoteza în care plata presupune

2

obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra unui bun sau un alt drept real (ipoteză avută în vedere de art. 1483 noul Cod Civil), dacă aceasta presupune încheierea efectivă a unui nou contract şi nu se produce ca efect automat în materie imobiliară.Persoana care poate primi plata (accipiens-ul).Persoanele care pot avea calitatea de accipiens sunt prevăzute de art. 1475 noul Cod Civil, care dispune că plata trebuie să se facă: a) creditorului; b) reprezentantului său, legal sau convenţional; c) persoanei autorizată de instanţă să o primească; d) persoanei indicate de creditor să primească plata. în plus, accipiens-ul trebuie să fie o persoană capabilă pentru ca plata să fie considerată valabilă, cu excepţia cazului în care plata făcută către incapabil a profitat creditorului şi numai în măsura în care i-a profitat acestuia (art. 1476 noul Cod Civil). într-o atare situaţie, plata este considerată valabilă dacă şi în măsura în care a profitat creditorului, în caz contrar, putând fi solicitată din nou.Plata făcută unui terţ. Sunt situaţii de excepţie când plata este valabilă chiar dacă a fost făcută altor persoane decât cele indicate de art. 14752. Astfel, art. 1477-1478 noul Cod Civil, prevăd că plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:a) când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fară drept de a o primi [art. 1477 alin. (1), lit. a)]. Prin ratificarea plăţii de către creditor, terţul care a primit-o devine retroactiv mandatarul creditorului. O asemenea ratificare poate să fie expresă sau tacită, important fiind ca manifestarea de voinţă a creditorului să ateste renunţarea acestuia la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic al plăţii;b) când cel care a primit plata fară a avea acest drept, devine ulterior titularul creanţei [art. 1477 alin. (1) lit. b)]. De exemplu, ulterior plăţii faţă de sine, terţul moşteneşte pe creditorul iniţial sau devine cesionarul contractant, dobândind, astfel, şi creanţa;c) când plata a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor (în principiu, este vorba de situaţia unui terţ care deţine, indiferent sub ce formă, un act care atestă că are dreptul să primească plata şi să-l libereze de obligaţiile sale pe debitor - situaţia trebuie asimilată celei a creditorului aparent);d) când plata a fost făcută unui terţ în alte condiţii decât cele menţionate mai sus şi nici nu este considerată valabilă ca urmare a împrejurărilor prevăzute mai sus (nu a fost ratificată, terţul nu a dobândit calitatea de creditor ulterior plăţii, terţul nu deţinea o chitanţă semnată de creditor), ea poate fi totuşi considerată valabilă şi va stinge obligaţia, dacă şi numai în măsura în care a profitat creditorului [art. 1477 alin. (2) noul Cod Civil]. Este astfel, de exemplu, plata făcută de solvens unui creditor al creditorului fară ca acesta din urmă să fi iniţiat o poprire a creditorului;e) când plata s-a făcut unui creditor aparent. Dacă solvens a plătit cu bună-credinţă posesorului creanţei, care apare public ca fiind titularul acesteia (art. 1478 noul Cod Civil), atunci plata este valabilă şi obligaţia este stinsă, chiar dacă creditorul nu a profitat de ea. Astfel se întâmplă, de exemplu, în ipoteza unui moştenitor aparent, căruia îi este făcută plata în virtutea unui certificat de moştenitor care este ulterior anulat, sau fară a se cunoaşte că acest act a fost deja anulat. în această ipoteză, urmând regulile plăţii nedatorate şi implicit pe acelea ale restituirii prestaţiilor, creditorul aparent este, bineînţeles, obligat să restituie adevăratului creditor plata primită.în toate cazurile în care plata nu se încadrează în situaţiile descrise mai sus, ea nu poate fi considerată valabilă, nu stinge obligaţia şi poate fi cerută a doua oară. De fiecare dată când o asemenea plată nevalabilă este efectuată, solvens are dreptul să ceară restituirea plăţii nevalabile de la cel care a primit-o fară a avea acest drept. Temeiul restituirii îl constituie plata nedatorată (art. 1341-1344 noul Cod Civil), sau îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 noul Cod Civil), sau chiar răspunderea civilă delictuală, în măsura în care acţiunile terţului îmbracă forma unui delict (art. 1349 şi urm. noul Cod Civil), iar restituirea plăţii se va realiza după regulile prevăzute de art. 1635-1649 noul Cod Civil, respectiv după cele prevăzute de art. 1381-1395 noul Cod Civil, pentru ipoteza răspunderii delictuale. Cu atât mai mult, plata trebuie considerată nevalabilă dacă este „făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor” - conform art. 1479 noul Cod Civil, creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri pot cere plata din nou, iar debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.Condiţiile plăţii. Obiectul plăţii.O consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor este regula instituită de art. 1492 alin. (1) noul Cod Civil, conform căruia, „Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare decât dacă creditorul consimte la aceasta”. Rezultă că debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează. în executarea prestaţiilor sale, el „este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel”, iar, în cazul unui debitor

3

aflat în executarea unor obligaţii profesionale, „diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate” [art. 1480 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil]. Această regulă este detaliată de legiuitor în funcţie de tipul obligaţiei ce face obiectul raportului juridic. Astfel:a) în cazul obligaţiilor de rezultat, „debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”, iar în cel al obligaţiilor de mijloace, „debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis” [art. 1481 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil]. Pentru a distinge între cele două tipuri de obligaţii, art. 1481 alin. (3) noul Cod Civil oferă câteva criterii de urmat: i. stipulaţiile contractuale referitoare la obligaţie şi celelalte prevederi contractuale (din redactarea contractului se poate desprinde sensul pe care părţile au dorit să îl dea unei anumite obligaţii); ii. existenţa şi natura contraprestaţiei (în funcţie de existenţa sau inexistenţa, precum şi de valoarea contraprestaţiei se poate stabili amploarea angajamentului asumat de către debitor şi, implicit, se pot trage concluzii legate de natura obligaţiei asumate); iii. gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului (existenţa unui risc obiectiv major în privinţa posibilităţii obiective de executare a obligaţiei poate să indice, de exemplu, intenţia părţilor de a desemna o obligaţie de mijloace); iv. influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei (posibilitatea creditorului de a condiţiona rezultatul prestaţiilor debitorului de voinţa sa, este un indiciu al caracterului de mijloace al obligaţiei debitorului). Distincţia de mai sus are importanţă cu privire la aprecierea plăţii ca fiind efectuată valabil sau nu. Neatingerea rezultatului promis,în cazul obligaţiilor de rezultat, are drept consecinţă considerarea plăţii ca nefiind efectuate, ceea ce nu se întâmplă în cazul obligaţiilor de mijloace. Consecinţele sunt şi de natură probatorie, astfel cum vom observa la analiza acestui aspect al plăţii;b) dacă obiectul obligaţiei este prestaţia de a preda un bun cert, debitorul trebuie să-l remită în starea în care se găseşte în momentul naşterii obligaţiei [art. 1482 alin. (1) noul Cod Civil], aşadar nu în starea în care acesta se găseşte în momentul plăţii. El nu răspunde de pieirea totală sau parţială a lucrului, dacă aceasta se datorează cazului fortuit ori forţei majore. Totuşi, debitorul va răspunde de pieirea ori deteriorarea bunului, dacă aceasta a intervenit după punerea sa în întârziere şi în toate cazurile, fară distincţii dacă pierderea sau deteriorarea a fost cauzată de culpa debitorului. In cazul pieirii fortuite (situaţiei îi este asimilată şi scoaterea din circuitul civil a bunului), debitorul este obligat să cedeze creditorului „drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv” (art. 1484 noul Cod Civil). In ipoteza în care debitorul nu are calitatea de titular al dreptului transmis sau nu poate dispune de acesta în mod liber, plata nu se consideră efectuată decât atunci când se realizează efectiv acest transfer al dreptului [art. 1482 alin. (2) noul Cod Civil]2. Pe de altă parte, dacă „în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune” [art. 1491 alin. (1) noul Cod Civil], deşi, într-o atare situaţie, creditorul de bună-credinţă poate totuşi restitui bunul şi solicita daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit [art. 1491 alin. (2) noul Cod Civil];c) când obiectul obligaţiei este „strămutarea” proprietăţii (este vorba, aşadar, de o formă a obligaţiei de a da), debitorul are şi obligaţiile complementare de a preda bunul şi de a-1 conserva până la predare, iar obligaţia de a preda un bun cert o cuprinde şi pe aceea de a-1 conserva până la predare [art. 1483 alin. (1) şi 1485 noul Cod Civil]. Totodată, obligaţia de a transfera proprietatea în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, presupune şi obligaţia debitorului de a preda creditorului înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii (art. 1483 noul Cod Civil);d) când obiectul obligaţiei de a constitui o garanţie (asimilabilă aceleiaşi obligaţii de a da) „fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate”, debitorul „poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori o altă garanţie suficientă” (art. 1487 noul Cod Civil). Aşadar, obligaţia generică de a constitui o garanţie se consideră stinsă prin plată, în momentul constituirii unei garanţii reale sau personale, la alegerea debitorului, cu condiţia ca această constituire a garanţiei să fie acoperitoare pentru creanţa garantată sau acoperitoare pentru limita asumată a fi garantată prin actul din care rezultă obligaţia de a constitui o garanţie. Obligaţia de a constitui o garanţie poate să rezulte şi din lege - şi acestui caz îi este aplicabilă regula instituită de art. 1487 noul Cod Civil;e) atunci când obiectul obligaţiei este prestaţia de a da bunuri generice, legiuitorul stabileşte două reguli subsidiare de efectuare a unei plăţi valabile: i. debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce urmează a fi predate şi, ii. debitorul trebuie să remită creditorului întotdeauna bunuri de o „calitate cel puţin medie”, dacă părţile nu au convenit altfel; în plus, se mai poate adăuga şi o regulă desprinsă din reglementarea generală a urmărilor pieirii fortuite şi anume că, iii. în principiu, pieirea bunurilor de gen, nu are ca efect stingerea datoriei, deoarece genera non pereunt. Art. 1274 noul Cod Civil, totuşi, nu mai prevede nimic în acest sens;f) pentru cazurile în care obiectul obligaţiei este prestaţia de a da o sumă de bani, art. 1488-1489 noul Cod Civil, stabilesc o serie de reguli: i. debitorul trebuie să plătească suma nominală datorată, indiferent de fluctuaţiile valorice survenite după momentul naşterii obligaţiei monetare (este o consacrare de principiu a

4

nominalismului monetar, consecinţă a forţei obligatorii a contractului); ii. pentru efectuarea plăţii se poate utiliza orice mijloc, în mod obişnuit folosit la locul plăţii (e vorba de manierele diverse în care se poate realiza plata şi care pot să constea în remiterea efectivă a banilor, efectuarea unui virament bancar, depunerea în cont, utilizarea de instrumente de plată cum ar fi cecul etc.); iii. dacă sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda este cea stabilită de părţi prin contract sau, în lipsă, cea stabilită de lege;g) în cazul obligaţiilor de a face nu se ridică probleme deosebite. Debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a obligat. Dacă este vorba de o obligaţie de rezultat, debitorul se consideră că a făcut plata numai în situaţia în care acel rezultat a fost obţinut.Indivizibilitatea plăţii.Acest principiu este prevăzut expres de art. 1490 alin. (1) noul Cod Civil, care dispune: „Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă”. Aşadar, datoria trebuie plătită în întregime şi printr-o singură prestaţie. Plata este indivizibilă. Dacă, de exemplu, debitorul datorează creditorului o cantitate X, la scadenţă nu va putea pretinde creditorului să accepte o plată parţială de X/2 din întreaga marfă datorată, urmând ca ulterior să îi predea sau nu şi restul.Principiul indivizibilităţii plăţii cunoaşte şi unele excepţii când executarea poate fi fracţionată şi acceptată ca atare, generând o stingere parţială a obligaţiei. Aceste excepţii sunt: a) atunci când creditorul consimte ca plata să fie divizibilă, adică să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie; b) când debitorul încetează din viaţă şi datoria se divide între doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie universală, în afară de cazul când obligaţia este indivizibilă; c) când o parte din datoria debitorului se stinge prin compensaţie legală; d) când instanţa de judecată acordă debitorului termen rezonabil pentru a putea face plata, în cazul în care creditorul însuşi nu a acordat un termen suplimentar de executare debitorului; e) posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o plată parţială; f) când există doi sau mai mulţi fidejusori ai aceleaşi datorii şi unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune cu succes. In toate cazurile în care este permisă o plată parţială, debitorul este ţinut să suporte toate cheltuielile generate de efectuarea fracţionată a plăţii [art. 1490 alin. (2) noul Cod Civil].Locul plăţii.Art. 1494 noul Cod Civil instituie o serie de reguli succesive şi graduale de determinare a locului plăţii. Nerespectarea acestora va avea drept consecinţă o abatere de la principiul executării întocmai a obligaţiilor, consecinţă a principiului executării în natură a obligaţiilor. Locul plăţii se determină după cum urmează:a) plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor (este vorba de determinarea convenţională a locului plăţii [art. 1484 alin. (1)]. Plata ce se face la domiciliul debitorului este cherabilă. Plata ce trebuie făcută la domiciliul creditorului este portabilă. Părţile pot determina însă şi un al treilea loc pentru efectuarea plăţii - de exemplu, locul unde bunul se află în momentul plăţii;b) în cazul în care natura prestaţiei (de exemplu, furnizarea de curent electric, apă, ridicarea gunoiului menajer nu pot fi efectuate decât la domiciliul creditorului acestei prestaţii) sau practicile stabilite de părţi (este vorba de practicile convenţionale generate de executarea unor obligaţii anterioare într-un anumit mod - deci ţinând seama şi de un anumit loc care este presupus că va guverna şi noua executare) ori uzanţele (de exemplu, regulile generale care sunt aplicabile în mod obişnuit într-o anumită branşă comercială, într-un anumit loc şi care includ şi stabilirea locului plăţii), permit determinarea unui anumit loc pentru efectuarea plăţii, atunci plata va trebui efectuată în acel loc [art. 1494 alin. (1) noul Cod Civil];c) atunci când părţile nu au stabilit locul plăţii, când acesta nu poate fi determinat în funcţie de natura prestaţiei sau cu ajutorul practicilor convenţionale sau uzanţelor şi dacă nu există o stipulaţie contrară, ea trebuie făcută, conform art. 1494 alin. (1), lit. a)-c) noul Cod Civil, urmându-se aceste distincţii: i. dacă este o obligaţie bănească (monetară), ea trebuie executată la domiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii, fiind, aşadar, portabilă', ii. dacă obligaţia priveşte prestaţia de a da un bun individual determinat, atunci plata trebuie executată în locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului; iii. în sfârşit, regula reziduală este aceea că, în cazul oricăror alte obligaţii (deci cu excepţia celor monetare şi de a preda un bun cert), plata se va efectua, în principiu, la domiciliul sau sediul debitorului de la data plăţii, fiind aşadar, în general, cherabilă. Deci, regula generală (putem spune, de drept comun) este aceea că plata este cherabilă şi nu portabilă, adică trebuie cerută la domiciliul debitorului. Uneori, legiuitorul stabileşte reguli specifice pentru executarea anumitor obligaţii, în materia contractelor speciale;d) în sfârşit, în ce priveşte domiciliul sau sediul părţilor, ca loc determinant pentru efectuarea plăţii, trebuie să reţinem că, acesta este cel din momentul efectuării plăţii. Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului sau sediului determinat ca loc al plăţii se produce după momentul încheierii contractului, partea care a generat această schimbare este ţinută să suporte, în lipsa unei stipulaţii contrare, eventualele cheltuieli suplimentare pe care această schimbare le cauzează [art. 1494 alin. (2) noul Cod Civil].

5

Data plăţii.Plata trebuie făcută în momentul în care creanţa devine exigibilă şi, respectiv, datoria debitorului a ajuns la scadenţă. în cazul obligaţiilor pure şi simple, neafectate de un termen suspensiv, dacă nici practicile convenţionale sau uzanţele nu determină o altă interpretare, plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului obligaţional — sau „de îndată”, în terminologia legală (art. 1495 noul Cod Civil). în mod excepţional, art. 1495 alin. (2) noul Cod Civil, prevede că „instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune”. Acest text este esenţial să fie corelat cu dispoziţiile art. 1555 noul Cod Civil, care prevede reguli referitoare la ordinea executării prestaţiilor (obligaţiile trebuie executate, în principiu, simultan).Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata trebuie făcută la expirarea acelui termen - adică la scadenţă. Subliniem că, potrivit art. 1413 noul Cod Civil, termenul se prezumă a fi stabilit în beneficiul debitorului, astfel că acesta poate renunţa oricând la beneficiul său suspensiv de executare. într-o asemenea situaţie, debitorul poate face o plată anticipată, cu condiţia să nu existe o prevedere contractuală contrară sau să nu se deducă din circumstanţe că plata nu se poate face anticipat [art. 1496 alin. (1) noul Cod Civil]. Dimpotrivă, atunci când termenul a fost stabilit prin acordul de voinţă al părţilor în beneficiul exclusiv al creditorului, debitorul poate face plata datoriei cu anticipaţie numai cu consimţământul acestuia. Aceeaşi regulă se aplică şi în toate celelalte cazuri în care creditorul are un interes legitim ca plata să fie executată la scadenţă şi nu anticipat [art. 1496 alin. (2) noul Cod Civil]. în sfârşit, eventualele cheltuieli suplimentare generate de posibila plată anticipată sunt în sarcina debitorului care face o astfel de plată [art. 1496 alin. (3) noul Cod Civil].Codul civil cuprinde şi două reguli speciale legate de plata prin virament bancar, a) prima este aceea că data plăţii efectuate prin virament bancar este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii (art. 1497 noul Cod Civil); b) a două regulă este aceea că plata prin virament bancar se prezumă relativ a fi fost efectuată dacă există un ordin de plată semnat de debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare [art. 1504 alin. (1) noul Cod Civil].în cazul executării cu întârziere a obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat (în condiţiile generale stabilite pentru acordarea de daune-interese de art. 1530 şi unn. noul Cod Civil). în materie contractuală, acordarea de daune-interese moratorii este, de regulă, condiţionată de prealabila punere în întârziere a debitorului [art. 1516 alin. (1) şi art. 1521-1522 noul Cod Civil]'.Cheltuielile pentru efectuarea plăţii.Potrivit art. 1498 noul Cod Civil, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Prevederea de mai sus are caracter supletiv. Prin urmare, părţile pot cădea de acord ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor sau deopotrivă de creditor şi debitor, în părţi egale, ori în alte cote.Prevederea art. 1498 noul Cod Civil, trebuie completată şi cu alte texte ale noul Cod Civil, care reglementează anumite materii, astfel:a) în cazul ofertei reale de plată, toate cheltuielile ocazionate de oferta reală de plată şi ale consemnaţiunii făcute valabil sunt în sarcina creditorului;b) în materia contractului de vânzare, potrivit art. 1666 noul Cod Civil, spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrară. In ce priveşte cheltuielile ce se fac cu individualizarea prin măsurare sau cântărire a bunului vândut şi cu predarea lucrurilor mobile vândute, art. 1666 alin. (2) noul Cod Civil, dispune că acestea sunt în sarcina vânzătorului (cu o completare semnificativă indicată de art. 1667 noul Cod Civil), în timp ce cheltuielile aferente preluării şi transportului de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţie contrară. în fine, art. 1666 alin. (3) noul Cod Civil, revine la regula obişnuită a plăţii, în sensul că toate cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului;c) în materia contractului de depozit, potrivit art. 2116 alin. (1) teza I noul Cod Civil, se stabileşte următoarea regulă în materie de cheltuieli: „Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta trebuia păstrat, iar cheltuielile legate de restituire sunt în sarcina deponentului.”Proba plăţii.Fiind un mijloc de executare a obligaţiilor şi totodată o cauză de încetare a raportului obligaţional dependentă de manifestarea de voinţă a părţilor raportului obligaţional, plata este, în acelaşi timp, un fapt juridic şi un act juridic. De aceea, dovada plăţii se va face după regulile dreptului comun, astfel încât, art. 1499 noul Cod Civil dispune: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă”, întărind astfel ideea că plata are natura unui fapt juridic privită din perspectiva debitorului. în principiu, sarcina probei incumbă debitorului, deoarece el afirmă că a efectuat-o.Legat de proba plăţii, este natural că debitorul, făcând plata, are dreptul să obţină de la creditor „o chitanţă liberatorie” sau, dacă este cazul, chiar remiterea înscrisului original al creanţei, iar dacă acesta refuză emiterea

6

acestei chitanţe, debitorul este îndreptăţit să suspende plata [art. 1500 alin. (1) şi (3) noul Cod Civil]. Cheltuielile întocmirii chitanţei liberatorii sunt în sarcina debitorului [art. 1500 alin. (2) noul Cod Civil].Pentru a uşura sarcina probei plăţii, Codul civil a instituit câteva prezumţii de plată, în funcţie de modalitatea de plată utilizată şi de natura înscrisului emis de creditor ca probă a plăţii, precum şi de maniera de remitere a acestuia. Aceste reguli sunt cuprinse în art. 1501-1505 noul Cod Civil:a) chitanţa prin care s-a confirmat primirea plăţii principale generează prezumţia relativă a executării prestaţiilor accesorii (art. 1501);b) chitanţa prin care se confirmă plata unei prestaţii periodice generează prezumţia relativă că toate prestaţiile periodice cu scadenţă anterioară celei la care se referă chitanţa liberatorie au fost, de asemenea, executate (art. 1502);c) când creditorul a remis debitorului titlul original al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură privată sau un înscris autentic, se prezumă relativ că debitorul a fost eliberat prin plată [art. 1503 alin. (1)]. Totuşi, dacă titlul original al creanţei este un înscris autentic, deşi se prezumă liberarea debitorului prin plată, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei [art. 1503 alin. (2)]. în ce priveşte deţinerea înscrisului original al creanţei, se prezumă că intrarea persoanei interesate să facă dovada plăţii [debitor, codebitor, fideiusor -este vorba numai de persoanele desemnate direct de art. 1503 alin. (1)] în posesia titlului s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului;d) dacă plata se face prin virament bancar, se prezumă relativ efectuarea plăţii dacă ordinul de plată este semnat de către debitor şi vizat de instituţia de credit plătitoare. în plus, debitorul are oricând dreptul să solicite o confirmare scrisă a efectuării plăţii de la instituţia de credit şi aceasta va face proba absolută a plăţii -conform art. 1504 alin. (1) şi (2) (presupunem că, în ultimul caz, prezumţia funcţionează până la înscrierea în fals);e) prezumţia de liberare a debitorului prin plată se extinde şi asupra celorlalţi debitori obligaţi solidar şi asupra fideiusorilor [art. 1503 alin. (1)], dar şi asupra garanţilor care au constituit garanţii reale, astfel încât creditorul are obligaţia ca, după efectuarea plăţii, „să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul” (art. 1505). 

executarea silită a obliga iilorț , Dreptul la executarea silită în natură. Consideraţii prealabile. Noţiune. Reglementare. Condiţiile executării silite în natură. Executarea silită în natură a obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da. Executarea obligaţiei de a face. „Executarea silită” a obligaţiilor de a nu face. Amenzile cominatorii. Executarea prin echivalent. Opoziţia la plată. Poprirea. Noţiunea de opoziţie la plată. Noţiunea de poprire. Reglementare. Obiectul popririi.Dreptul la executarea silită în naturăConsideraţii prealabile. Noţiune. Reglementare.Executarea în natură a obligaţiilor contractuale este o regulă cu valoare de principiu consacrată de art. 1527 şi mai ales de art. 1516 alin. (1) Noul Cod Civil, reprezentând un pandant al principiului forţei obligatorii a contractului (art. 1270 noul Cod Civil) De cele mai multe ori, executarea în natură a prestaţiilor pe care şi le datorează părţile contractante este voluntară, prin plată. Sunt,însă, situaţii când debitorul refuză să execute prestaţia datorată celeilalte părţi. în astfel de cazuri, creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanţă, poate să recurgă la anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanţei sale. Este vorba de remediile neexecutării obligaţiilor, prevăzute de art. 1516-1557 noul Cod Civil, care constituie Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”) din Titlul V („Executarea obligaţiilor”) . Potrivit art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, creditorul, în caz de neexecutare, are un drept de opţiune între mai multe remedii. între remediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situaţie, se regăseşte şi executarea silită în natură a obligaţiilor [art. 1516 alin. (2) pct. 1 noul Cod Civil]. Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei”. Executarea silită în natură a obligaţiilor este dezvoltată schematic în secţiunea a 3-a (art. 1527-1529 noul Cod Civil) şi cuprinde mai multe mijloace care duc la executarea silită în natură a obligaţiei. Aceste mijloace juridice sunt: executarea silită în natură a obligaţiilor de a da; executarea silită a obligaţiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a obligaţiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligaţiei de a nu face. Pentru o scurtă prezentare a acestora, este necesară şi o indicare a condiţiilor preliminare ale funcţionării remediului executării silite în natură. în cele ce urmează, nu

7

intenţionăm să reluăm discuţia purtată deja asupra remediului executării în natură, ci vom pune accentul pe caracterul silit al acestei executări, prezentând mijloacele prin care se aduce la îndeplinire în manieră forţată această executare în natură şi lăsând parţial deoparte chestiunile care au fost deja analizate.Condiţiile executării silite în natură.Conform art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil, „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă". Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta regăsim şi alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reţinem urătoarele condiţii:a) din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, se desprinde cu claritate ideea că. utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiţia punerii prealabile în întârziere a debitorului. Exact aceeaşi condiţie trebuie îndeplinită şi în cazul executării silite în natură. Punerea sa în întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a somaţiei la executare a acestuia - act neformal, prin executorul judecătoresc sau chiar prin intermediul cererii de chemare în judecată [art. 1522 alin. (1) şi (2) noul Cod Civil] şi trebuie să cuprindă şi acordarea unui termen suplimentar de executare [art. 1522 alin. (3) noul Cod Civil]. Punerea în întârziere se poate realiza şi de drept, în ipoteza anumitor obligaţii (art. 1523 noul Cod Civil);b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: i. ne aflăm în cazul unei imposibilităţi fortuite de executare, temporară sau definitivă şi care duc la amânarea exigibilităţii obligaţiei sau chiar la stingerea acesteia; ii. atunci când imposibilitatea se datorează culpei debitorului. Dacă, de exemplu, din culpa acestuia bunul care trebuia predat creditorului a pierit. In această ultimă ipoteză, debitorul va fi ţinut la plata de daune-interese (art. 1530 .yi urm. noul Cod Civil); iii. atunci când imposibilitatea de executare in natură se datorează naturii obligaţiei - de exemplu, obligaţiile de a face nu pot fi, în principiu, executate în natură. Acelaşi lucru se poate spune şi de obligaţiile de a nu face, al căror obiect constă într-o abţinere, aşadar nu se pune problema executării în natură a acestora;c) în sfârşit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat mai este necesar [acelaşi art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil] şi ca debitorul să nu aibă altă cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestaţii. Astfel, de exemplu, acestuia nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuşi nu şi-a executat propriile obligaţii sau nu a făcut o ofertă conformă de executare - ipoteza excepţiei de neexecutare (art. 1556 noul Cod Civil), sau atunci când ordinea contractuală a executării prestaţiilor impune executarea prealabilă a obligaţiilor creditorului şi acesta nu a efectuat această executare (art. 1555 noul Cod Civil) sau, în cazurile în care creditorul este pus în întârziere şi refuză să preia executarea (art. 1510-1511 noul Cod Civil).Executarea silită în natură a obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da.Pentru a analiza acest mijloc juridic este necesar să deosebim după cum obligaţiile au ca obiect prestaţia de a da sume de bani, bunuri individual determinate şi bunuri generice pe care debitorul le are, dar refuză individualizarea şi predarea lor, precum şi situaţia în care bunul sau bunurile predate nu sunt conforme. Astfel:a) obligaţiile contractuale care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani sunt întotdeauna posibil de executat în natură. Astfel, dacă debitorul refuză executarea voluntară, în temeiul dreptului de gaj general, creditorul va putea recurge la poprirea sumelor pe care debitorul este îndreptăţit să le primească de Ia proprii săi debitori, de asemenea, poate cere vânzarea bunurilor debitorului şi realizarea creanţei sale din sumele astfel obţinute în condiţiile Codului de procedură civilă;b) atunci când obligaţia are ca obiect prestaţia de a da un bun individual determinat, debitorul este ţinut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real şi, pe de altă parte, să predea bunul în materialitatea lui la creditor. Potrivit reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Aşadar, această îndatorire a debitorului se execută întotdeauna în natură. De aceea, în principiu, problema neexecutării în natură a obligaţiilor debitorului se pune numai în legătură cu îndatorirea lui de a preda creditorului bunul individual determinat care este obiectul material al obligaţiei. Art. 572-580 C. pr. civ., reglementează executarea silită în natură a obligaţiilor de acest fel sub forma predării silite a bunurilor imobile şi a bunurilor mobile de la debitor la creditor, astfel: i. Predarea silită a bunurilor mobile (art. 575-577 C. pr. civ.) constă într-o procedură care se încheie prin ridicarea bunurilor mobile de la debitor de către executorul judecătoresc şi predarea lor creditorului. Executorul încheie două procese-verbale: unul de ridicare a bunurilor mobile de la debitor şi altul în care consemnează predarea lor creditorului; ii. Predarea silită a imobilelor (art. 578-580 C. pr. civ.). La fel ca predarea silită a mobilelor, se desfăşoară după o anumită procedură, care se încheie cu dresarea unui proces-verbal. Aceste proceduri sunt posibile numai dacă bunul sau bunurile individual determinate sunt deţinute de către debitor. în situaţia în care debitorul a înstrăinat bunul între timp la un terţ şi a predat posesia lui, creditorul are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare împotriva terţului (dacă mai sunt întrunite condiţiile unei asemenea

8

acţiuni). Terţul se poate apăra invocând posesia de bună-credinţă, în cazul bunurilor mobile, sau uzucapiunea, respectiv decăderea sau prescripţia din dreptul de a formula acţiunea în rectificare, în cazul bunurilor imobile. Dacă acţiunea în revendicare este respinsă, creditorul va putea obţine executarea obligaţiilor de la debitor numai prin echivalent bănesc;c) în sfârşit, în ipoteza în care obligaţia are ca obiect prestaţia de a da bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul individualizării lor care, de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere executarea silită în natură a obligaţiei, cu ajutorul forţei de constrângere a statului;d) în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte aparente sau ascunse sesizate în condiţiile prevăzute la reglementarea garanţieide vicii ascunse respectiv predării conforme) creditorul, în cadrul aceluiaşi drept la executarea în natură, are dreptul şi la repararea, înlocuirea bunului, precum şi la orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.Executarea obligaţiei de a face.în principiu, executarea silită a obligaţiei de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă universal acceptată în dreptul modem şi o regăsim în mai toate codurile europene. Explicaţia este simplă: o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestaţii, poate să reprezinte o constrângere fizică a sa în executarea prestaţiei, ceea ce este de neconceput. în mod tradiţional, sub influenţa dreptului canonic, situaţia este desemnată de dictonul nemo potest cogit ad faduni . Cu atât mai mult, executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligaţie de a face intuitu personae (de exemplu, nu poate fi executată silit obligaţia unui pictor de a picta un tablou). Cu toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să îşi execute propriile prestaţii sunt cunoscute şi reglementate. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte. Un asemenea exemplu este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor cominatorii în condiţiile reglementate de art. 580 C. pr. civ., prin intermediul cărora debitorul este constrâns la executare prin utilizarea presiunii băneşti şi obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a obligaţiei sale de a face. Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească statului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.O altă cale de realizare a executării obligaţiei de a face, tradiţional reglementată cu ocazia executării sale silite, deşi reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligaţii pe cheltuiala debitorului. Conform art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil, în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi, ori să facă să fie executată obligaţia. Din analizatextului se deduce că remediul funcţionează astfel: a) în cazul în care debitorul obligaţiei de a face nu îşi execută obligaţia şi este de drept în întârziere sau este pus în întârziere de către creditor şi cu această ocazie sau ulterior, creditorul îl înştiinţează pe debitor că intenţionează să utilizeze acest remediu [art. 1528 alin. (2) C. civ.], creditorul poate să execute el însuşi prestaţia de a face, solicitând apoi daune-interese (adică executarea prin echivalent) de la debitor; b) în exact aceleaşi condiţii legate de punerea în întârziere, creditorul are dreptul „să facă să fie executată obligaţia”, adică să apeleze Ia un terţ pentru a obţine de la acesta executarea silită în natură şi apoi să se îndrepte împotriva debitorului cu solicitarea de executare prin echivalent, cerându-i contravaloarea executării efectuate de către terţ, daune-interese pentru întârziere, cheltuielile generate de executarea în această manieră etc. O astfel de procedură este aplicabilă şi în cazul obligaţiei debitorului de a da bunuri de gen [dar nu prin utilizarea art. 1528 C. civ., ca temei, ci prin acela al art. 1527 alin. (2) C. civ., care include şi „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”]. Astfel, de exemplu, în cazul obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da bunuri de gen pe care debitorul nu le are şi refuză să le procure, creditorul are dreptul să le achiziţioneze de la altă persoană, pe cheltuiala debitorului, urmând a pretinde repararea prejudiciului suferit, cu titlu de despăgubiri. Cu alte cuvinte, se va angaja răspunderea contractuală a debitorului. Oricât de absurdă s-a dovedit la nivel european soluţia posibilităţii executării în natură a prestaţiei de a încheia contractul, inerţia jurisprudenţei şi doctrinei în această privinţă şi-au făcut loc şi în noul cod.Literatura de specialitate şi practica judiciară românească, sub imperiul vechiului Cod civil, au fost de acord, interpretând prevederile art. 1075 şi art. 1077 din vechiul Cod civil, că obligaţia de a face care nu implică un fapt personal al debitorului trebuia executată în natură. în situaţia când debitorul refuza executarea voluntară în natură, creditorul avea posibilitatea să ia măsurile necesare pentru a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, printr-o operaţie materială sau o operaţie juridică. Mai mult, s-a susţinut că lipsa acordului debitorului la faptul personal care l-ar constitui prestaţia de a face, se poate suplini prin intermediul unui act jurisdicţional. O discuţie amplă s-a purtat, în acest sens, pe marginea promisiunii de vânzare şi posibilităţii pronunţării unei

9

hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract. Mai mult, Codul civil a înţeles să meargă şi mai departe în utilizarea acestei idei, permiţând chiar pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract real'.„Executarea silită” a obligaţiilor de a nu face.Referitor la obligaţiile care au ca obiect prestaţia de a nu face, urmând modelul anterior existent în vechiul Cod civil, art. 1529 noul Cod Civil, prevede că „în cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.” în concluzie, spre deosebire de autorizarea creditorului să execute el însuşi obligaţia de a face sau să facă să fie executată această obligaţie de către un terţ (art. 1528 noul Cod Civil), în situaţia obligaţiilor de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligaţii nu se poate face decât cu autorizarea instanţei de judecată şi numai în măsura în care această hotărâre indică desfiinţarea (de exemplu, desfiinţarea unei construcţii edificată cu încălcarea obligaţiei de a nu construi la o distanţă mai mică de X m asumată faţă de vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu poate fi dispusă decât de instanţa de judecată).Amenzile cominatorii.Succesoarele vechilor daune cominatorii, creaţie a vechii doctrine şi jurisprudenţe ca măsură specială de constrângere indirectă a debitorului la executarea obligaţiei de a face, amenzile cominatorii sunt reglementate de codul de procedură civilă (art. 580-3 C. pr. civ.) şi constau în amenzi de natură civilă menite să îl constrângă pe debitor în manieră indirectă să treacă la executare.Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească (încheiere) să le plătească creditorului la anumite intervale de timp, de regulă, pentru fiecare zi de întârziere (textul legal se rezumă la această raportare temporală), până la executarea în natură a obligaţiei.Nu poate fi vorba de obligarea debitorului la plata de daune cominatorii în următoarele situaţii: a) când debitorul a fost obligat anticipat prin hotărâre judecătorească să repare prejudiciul pe care l-a suferit creditorul prin executarea cu întârziere a prestaţiei; în această situaţie suntem în prezenţa daunelor-interese moratorii. Aceasta şi în cazul în care daunele-interese moratorii nu au fost prestabilite prin clauză penală. în ambele situaţii lipseşte caracterul provizoriu şi pur cominatoriu al obligaţiei debitorului; b) când executarea silită în natură a obligaţiei nu mai esteposibilă. într-o astfel de ipoteză, debitorul va putea fi obligat numai la plata de daune-interese compensatorii; c) când refuzul debitorului de a executa obligaţia este clar şi definitiv exprimat, astfel că se va angaja răspunderea sa civilă pentru neexecutare, putând fi obligat să plătească daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului (în această ultimă situaţie, bineînţeles că se va putea apela la instituţia amenzii cominatorii numai că rolul ei va fi acela de a-1 determina pe debitor să se răzgândească, astfel încât s-ar putea să fie preferabilă solicitarea directă de daune-interese).Deşi amenzile cominatorii nu au caracter reparator pentru că nu sunt destinate reparării prejudiciului cauzat prin neexecutare, ci au caracter de amenzi intrând în patrimoniul statului, sistemul este deosebit de eficace, deoarece, patrimoniul debitorului fiind limitat, nu va putea rezista timp îndelungat la plata unor sume de bani care cresc zilnic sau la alte intervale de timp. în consecinţă, după un anumit interval de timp, rezistenţa sa va fi înfrântă şi se va hotărî să săvârşească faptul personal de care depinde realizarea dreptului creditorului.Executarea prin echivalentExecutarea silită prin echivalent este aplicabilă oricărei prestaţii pentru care nu se pot aplica regulile executării silite în natură sau cu privire la care creditorul a optat pentru executarea prin echivalent, în condiţiile art. 1516 noul Cod Civil, privind dreptul său de opţiune între remedii. Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art. 1530-1548 noul Cod Civil, şi a fost analizată cu ocazia prezentării răspunderii contractuale. Singura diferenţă de aspect este dată de faptul că executarea prin echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligaţii, de natură contractuală sau extracontractuală. Restul observaţiilor făcute cu ocazia analizei răspunderii contractuale pentru daunele-interese sunt mutatis mutandis aplicabile şi în sfera modalităţilor de stingere a obligaţiilor.Opoziţia la plată. PoprireaNoţiunea de opoziţie la plată.Opoziţia la plată este intervenţia pe care o face o persoană îndreptăţită de lege la un anumit debitor, punându-i în vedere să nu efectueze plata, fară prezenţa sa, ori fară consimţământul său. Efectul constă în aceea că debitorul respectiv este obligat să se abţină de a face plata; în caz contrar, el poate fi obligat să facă din nou plata. Pot face opoziţii la plată, de exemplu: un alt creditor al aceluiaşi debitor; creditorul care a pierdut înscrisul constatator al creanţei sale şi aflăcă debitorul este gata să facă plata celui care prezintă titlul; creditorul creditorului prin poprire. Opoziţiile la plată se realizează pe căi diferite şi sunt reglementate, în principiu, de Codul de procedură civilă. Regăsim între acestea opoziţia la urmărirea nemişcătoarelor (reglementată de art. 522-525 C. pr. civ.), de către terţii care au

10

un interes în conservarea dreptului lor de proprietate sau a unui alt drept care ar putea fi vătămat pe calea executării silite. Rolul acestei opoziţii este acela de a împiedica desfăşurarea licitaţiei şi, implicit, pe acela de a împiedica distribuirea sumei obţinută din vânzare, aşadar, pe acela de a împiedica plata silită a obligaţiilor. Tot forme de opoziţie constituie toate modalităţile de contestaţie la executare, dacă acestea sunt formulate de terţi, rolul lor fiind acelaşi - de a împiedica executarea silită. Pe de altă parte, se consideră că şi instituţia popririi reprezintă o opoziţie la plată menită să împiedice, prin indisponibilizarea bunului/bunurilor în mâinile unui debitor al creditorului, executarea silită. Alături de caracterul de opoziţie, astfel cum vom observa, poprirea întruneşte şi condiţiile unei plăţi indirecte silite. Instituţia, prezintă importante valenţe substanţiale şi de aceea, am optat pentru o prezentare sumară a sa şi în cadrul executării silite a obligaţiilor.Noţiunea de poprire. Reglementare.Poprirea este o opoziţie la plată care reprezintă, în acelaşi timp, şi un mijloc de executare silită indirectă. Astfel, atunci când debitorul este, la rândul lui, creditorul unui terţ, creditorul debitorului poate cere instanţei de judecată ca plata pe care terţul trebuie s-o facă creditorului său să fie poprită, urmând a fi făcută direct creditorului popritor. Deci, în cadrul popririi suntem în prezenţa a trei persoane: creditorul popritor, adică persoana care face cererea de poprire; debitorul său, numit debitor poprit-, debitorul debitorului poprit, care se numeşte terţ poprit. Poprirea este reglementată în art. 452-562 C. pr. civ. Procedura este extrem de detaliată şi face obiectul studiului la materia procedurii civile. In cele ce urmează, vom prezenta doar structura mecanismului popririi, fără a intra în detalii legate de formele procedurale prin care această instituţie se realizează.Obiectul popririi.Poprirea poate purta, conform art. 452 alin. (1) C. pr. civ., asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale urmăribile pe care un terţ le datorează debitorului sau pe care i le va datora în viitor.532. Procedura popririi. Efectele popririi. Procedura popririi este declanşată de cererea creditorului sau din oficiu, fiind de competenţa executorului judecătoresc sau de competenţa instanţei de judecată, în funcţie de natura creanţei urmărite silit (art. 453 C. pr. civ.). Astfel, în general (deci pentru toate categoriile de bunuri cu privire la care se aplică poprirea), competenţa aparţine executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit [art. 453 alin. (1) C. pr. civ.], în timp ce, pentru creanţele speciale (de întreţinere, alocaţiile pentru copii, despăgubirile pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, cu condiţia ca executarea să se facă asupra salariului sau a altor venituri periodice cunoscute ale debitorului), competenţa de instituire a popririi aparţine instanţei de judecată (chiar instanţei de fond) şi trebuie efectuată din oficiu de îndată ce hotărârea este executorie [art. 453 alin. (2) C. pr. civ.].Instituirea popririi va avea ca prim efect indisponibilizarea sumelor de bani sau a altor bunuri mobile incorporale datorate debitorului, în măsura necesară pentru realizarea creanţei executate silit [art. 454 alin. (2) C. pr. civ.]. Din momentul în care a primit notificarea de poprire, terţul poprit este obligat să nu facă plata creditorului său, care este debitor poprit. Plata este lovită de indisponibilitate.In faza următoare, în funcţie de natura creanţei [după distincţia făcută de art. 453 alin. (1) şi (2) C. pr. civ.], executorul judecătoresc procedează la eliberarea sumei poprite către creditor [art. 458 alin. (1) C. pr. civ.] sau procedează la valorificarea bunurilor mobile incorporale sau a titlurilor de valoare şi distribuie creditorului popritor sumele încasate (art. 461 C. pr. civ.), iar în cazul celei instituite de instanţa de judecată din oficiu conform art. 453 alin. (2) C. pr. civ., terţul poprit este obligat să facă plata direct creditorului popritor în termen de 15 zile de la comunicarea popririi de către instanţă. Prin această plată se sting concomitent două obligaţii: obligaţia terţului poprit faţă de debitorul poprit şi obligaţia debitorului poprit faţă de creditorul popritor.

Punerea în întârziere de către creditor(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la Art. 1516, dacă prin lege nu se

11

prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

executarea silită în natură, este reglementată în secţiunea a 3-a a capitolului II, intitulată „Executarea silită în natură” (art. 1527-1529 Noul Cod Civil). Maniera de reglementare este sumară şi axiomatică. Cu toate acestea, ea reprezintă o probă a ataşamentului legiuitorului faţă de sistemul continental de drept în care, executarea silită în natură reprezintă un pandant al principiului pacta sunt servanda, putând fi solicitată oricât de oneroasă şi nepractică s-ar dovedi, cu singura limită a imposibilităţii executării în natură.Funcţionare. Conform art. 1516 alin. (1) noul cod civil „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”. în cazul în care conformitatea executării nu se realizează, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea forţată a obligaţiilor, adică executarea lor silită în natură. Principiul consacrat de legiuitorul român este acela că întotdeauna când debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, creditorul este îndreptăţit să solicite executarea silită în natură. Singura excepţie de la această regulă este dată de imposibilitatea executării în natură [art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil]. De exemplu, cumpărătorul poate să solicite executarea silită a obligaţiei de predare a bunului vândut, cu excepţia cazului în care acesta a pierit, făcând imposibilă executarea silită în natură. în esenţă, ceea ce trebuie să reţinem este că, anumite considerente morale legate de principiul pacta sunt servanda sunt cele care au detenninat legiuitorul să îşi menţină poziţia în privinţa acestui remediu care a generat numeroase discuţii în dreptul comparat. Chiar dacă o asemenea executare silită în natură este extrem de oneroasă, şi pentru creditor şi pentm debitor, chiar dacă ea se dovedeşte extrem de nepractică pentru ambele părţi şi chiar dacă apare ca evident că ar fi mai utilă înlocuirea sa cu remediul daunelor-interese, creditorului tot nu îi poate fi refuzată pretenţia de executare silită în natură decât dacă ea este imposibilă. Acesta este în mare mecanismul de funcţionare al remediului executării silite în natură. Pentru aprofundarea sa este însă necesară o detaliere în funcţie de natura obligaţiei neexecutate.188. Executarea silită a obligaţiilor de a da şi a obligaţiilor de praestare. Pentru trecerea la executarea silită în natură este necesară punerea în întârziere prealabilă (acordarea termenului suplimentar), astfel cum rezultă din chiar art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil Deşi aparenţa redactării art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil (care spune că „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrânsă execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă”) este aceea că nu se impune nicio altă condiţie formală pentru trecerea la aceste remediu, necesitatea tennenului suplimentar prealabil de executare este atestată de existenţa art. 1522 alin. (5) noul Cod Civil Pe de altă parte, odată acordat termenul de executare suplimentar, art. 1522 alin. (4) noul Cod Civil interzice până la expirarea tennenului trecerea la executarea silită, cu excepţia cazului în care debitoral îl informează pe creditor că nu va executa.Remediul executării silite în natură include remediile reparării şi înlocuirii, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă [art. 1527 alin. (2) C. civ.]. Nu intrăm în detalii cu privire la reparare şi înlocuire care sunt remedii accesibile în principiu pe cale extrajudiciară. Mai interesantă este sintagma „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă” utilizată de art. 1527 alin. (2) noul Cod Civil Oare la ce s-a referit legiuitorul?:a) în primul rând, textul pare să includă remediul aparte al corectării executării de către debitor. Din păcate, reglementarea se dovedeşte mult prea sumară în această privinţă - de regulă, dreptul la corectarea (îndreptarea) executării este văzut ca un remediu în oglindă pentru termenul suplimentar de executare, dar nu a fost preluat ca atare în dreptul român;b) în al doilea rând, creditorul poate utiliza şi alte mijloace care ar duce la remedierea executării - ne putem gândi aici la soluţii alternative cum ar fi vânzarea sau cumpărarea de substitut, menite să rezolve problema unei oferte neconforme de executare în maniera indirectă a daunelor-interese pentru diferenţa de valoare între preţul obţinut sau plătit de la sau către un terţ.Executarea silită a obligaţiilor de a face. Situaţia particulară a obligaţiilor de a face care presupun o prestaţie din partea debitorului face ca executarea lor silită în natură să se lovească de un impediment uneori insurmontabil - debitorul nu poate fi silit la faptul său propriu pentru că astfel i s-ar cauza o atingere nepennisă a libertăţii. Dacă avem de a face cu o obligaţie de a face propriu-zisă, o asemenea executare silită este inadmisibilă din perspectiva unui principiu tradiţional -

12

nemo potestpraecise cogi adfactum. Tocmai pentru a evita acest impediment, executarea silită a obligaţiilor de a face are loc într-o manieră diversă şi cel mai adesea indirectă:a) în primul rând, categoria obligaţiilor de a pune la dispoziţia creditorului un bun (cazul tipic fiind acela al obligaţiei de predare) se poate executa silit după modelul oferit de art. 1527 noul Cod Civil Este vorba de o categorie aparte din sfera obligaţiilor de a face - şi anume de obligaţiile de praestare care reprezintă o serie de obligaţii de a face executabile în natură silit;b) restul obligaţiilor de a face nu pot fi, în principiu, executate silit în natură (nemo potest praecise cogi ad factumf. Tocmai de aceea art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil prevede că în cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate să execute el însuşi obligaţia sau să facă să fie executată obligaţia. Nu se prevede însă că creditorul ar putea să-l silească pe debitor să execute obligaţia. Eventualele mijloace complementare de executare silită în natură a obligaţiilor de a face sunt amenzile cominatorii prevăzute de Codul de procedură civilă;c) „autorizarea’’ creditorului (executarea de către creditor)/apelul la un terţ în vederea executării - reprezintă două remedii alternative în cazul obligaţiilor de a face. Primul presupune posibilitatea creditorului de a efectua el însuşi prestaţia urmând ca apoi să pretindă debitorului contravaloarea acesteia. Al doilea, presupune ipoteza în care creditorul apelează la un terţ pentru ca acesta să execute în numele său prestaţia, urinând să pretindă apoi debitorului echivalentul acesteia. Aşa cum se poate observa şi cum era văzută şi în vechea reglementare, în realitate, aceste două remedii au un caracter substitutiv şi se rezolvă în final prin intermediul unei executări prin echivalent (astfel se prezintă disoluţia în daune-interese a autorizării creditorului mai ales în ipoteza în care apelează în acest sens la un terţ ca acesta să execute obligaţia de a face pentru ca apoi să îl plătească în acest sens) totuşi, noua reglementare o include în sfera executării silite în natură. Autorizarea de care vorbim este una legală şi poate opera extrajudiciar, pentru că nu este necesară autorizarea justiţiei pentru ca mecanismul art. 1528 să funcţioneze, decât în ipoteza în care opoziţia debitorului face necesară o asemenea intervenţie judiciară. Singura condiţie cerută de lege este ca în prealabil, creditorul să-l fi înştiinţat pe debitor de intenţia sa de a executa el însuşi sau de a cere unui terţ să execute el prestaţia de a face. Această înştiinţare se poate face odată cu punerea în întârziere sau ulterior acesteia [art. 1528 alin. (2) noul Cod Civil].„Executarea silită” a obligaţiilor de a nu face.Practic nu este cu putinţă să vorbim de o executare silită în natură a unei obligaţii de a nu face. Obligaţia de a nu face presupune abţinerea debitorului de la a face ceva. Odată încălcată această obligaţie, se pune problema înlăturării sau ridicării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei de a nu face, astfel încât situaţia care exista anterior încălcării obligaţiei de a nu face să fie restaurată. De exemplu, asumarea de către debitor a obligaţiei de a nu construi la o anumită distanţă poate atrage după sine ridicarea sau înlăturarea, adică demolarea a ceea ce s-a construit cu încălcarea obligaţiei de a nu face. Alteori, încălcarea obligaţiei de a nu face este mult mai complexă şi de asemenea şi remediile aferente.Deşi îndeobşte şi aceste remedii sunt incluse în tehnica autorizării creditorului, legiuitorul a înţeles să le reglementeze distinct cu precizarea că în acest ultim caz, remediul are un caracter judiciar, art. 1529 prevăzând că remediul operează „în limita stabilită prin hotărâre judecătorească”. Este naturală această prevedere dacă avem în vedere că, de multe ori, gravitatea înlăturării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligaţiei de a face. în plus, înlăturarea/ridicarea se vor face pe cheltuiala debitorului. Bineînţeles, şi de această dată este necesară punerea prealabilă în întârziere a debitorului.

Executarea silita prin echivalent a obligaţiilor 1. Consideratii generale. Exista situatii cand debitorul nu executa de buna voie obligatia si nici nu se

realizeaza executarea silita in natura a obligatiei. In aceasta situatie se va recurge la executarea silita prin echivalent. Art. 1073 Cod civil prevede ca "Creditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatiei, si in caz contrar are dreptul la dezdaunare". Tocmai aceste dezdaunari constituie echivalentul prejudiciului si ele mai sunt cunoscute sub denumirea de despagubiri sau daune interese. Prin executarea prin echivalent se urmareste obtinerea unei sume de bani (prin vanzare silita a bunurilor debitorului, prin poprirea creantelor sale fata de terte persoane etc.), suma care sa inlocuiasca in patrimoniul creditorului valoarea pe care ar fi reprezentat-o prestatia la care era indreptatit din partea debitorului sau. Despagubirile pot fi acordate sub forma unei sume globale in bani sau a unor sume prestate periodic, ca si in cazul raspunderii civile delictuale. Despagubirile sunt de doua feluri: - compensatorii; - moratorii. Despagubirile compensatorii sunt acele despagubiri datorate pentru paguba cauzata ca urmare a neexecutarii totale sau partiale a obligatiei. Despagubirile moratorii sunt datorate pentru pagubele produse prin executarea obligatiilor cu intarziere de catre debitor. 2. Conditiile necesare pentru acordarea despagubirilor in cadrul raspunderii civile contractuale. Prima conditie este sa existe un contract, in caz contrar, raspundera va fi de natura delictuala. Pentru a fi

13

angajata raspunderea contractuala mai este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii: existenta unui prejudiciu patrimonial; o fapta ilicita rezultata din nerespectarea unei obligatii contractuale; raportul de cauzalitate intre fapta si prejudiciu; existenta culpei debitorului. Pentru a opera raspunderea civila contractuala mai sint necesare doua conditii speciale: punerea in intarziere a debitorului; sa nu fi fost stipulata o clauza de neresponsabilitate. 2.1. Prejudiciul. Conform prevederilor art. 1082 Cod civil: “Debitorul este osandit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligatiei, sau pentru intarzierea executarii”. In absenta prejudiciului, cererea pentru plata despagubirilor este nejustificata. Creditorul este obligat sa faca dovada existentei prejudiciului. Daca obiectul obligatiilor iI constituie o suma de bani, legea fixeaza drept despagubire dobanda legala, caz in care creditorul va proba doar intarzierea in executare. 2.2. Culpa debitorului. Este absolut necesar ca neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau executarea cu intarziere a obligatiei sa fie imputabile debitorului. Spre deosebire insa de raspunderea civila delictuala, cand sarcina probei apartine creditorului la raspunderea civila contractuala culpa debitorului este prezumata. Aceasta rezulta implicit din continutul art. 1082 Cod civil. Sarcina creditorului este doar de a face dovada ca exista o obligatie contractuala, care este continutul ei, urmand ca debitorul sa probeze daca si-a executat sau nu obligatia. El va putea dovedi, de exemplu, ca neexecutarea se datoreaza unor cauze straine (la care face trimitere si art. 1082 Cod civil). Asemenea cauze straine sunt: forta majora, cazul fortuit sau chiar culpa creditorului. 2.3. Punerea in intarziere. Debitorul se afla de drept in intarziere atunci cand nu-si executa obligatiile asumate prin contract. Ajungerea la scadenta nu este insa suficienta pentru ca debitorul sa fie pus in intarziere. O asemenea punere in intarziere trebuie sa se manifeste si in mod formal. Pasivitatea creditorului poate fi interpretata in sensul ca intarzierea in executarea obligatiei nu-i provoaca nici un prejudiciu si ca acordul tacit al debitorului e o prorogare a termenului de executare. Prin punerea in intarziere a debitorului, creditorul isi manifesta expres vointa de a i se realiza creanta. Debitorul este incunostiintat ca obligatia sa a ajuns la scadenta si este invitat sa si-o execute. De regula, punerea in intarziere se realizeaza printr-o notificare scrisa adresata prin intermediul executorului judecatoresc. Punerea in intirziere se poate realiza si prin cererea de chemare in judecata a debitorului. In anumite situatii, nu este necesara indeplinirea unor formalitati pentru punerea debitorului in intarziere. - Astfel partile pot conveni expres ca punerea in intarziere sa se faca in orice alta forrna sau ea nu mai este necesara, debitorul urmand a fi pus in intarziere prin simpla implinire a termenului de executare (art. 1079 alin. 2 Cod civil). - Legea prevede uneori ca punerea in intarziere are loc de plin drept (art 1079 alin. 1 Cod civil). Potrivit dispozitiilor art. 1370 Cod civil, in cazul vanzarii de produse si bunuri imobile, "vanzarea se va rezolva de drept si fara punere in intarziere in folosul vanzatorului, dupa expirarea terrnenului pentru ridicarea lor." - Atunci cand obligatia prin natura sa nu poate fi executata decat intr-un termen determinat, iar debitorul nu si-a executat-o in acest termen (art. 1079 pct. 3 Cod civil). - In cazul obliatiilor continue (ex: furnizarea energiei electrice etc.) - In cazul neexecutarii obligatiilor de a nu face (art. 1078 Cod civil). Punerea in intarziere este aplicabila numai in sfera obligatiilor contractuale, nu si a celor delictuale. Efectele punerii in intarziere sunt urmatoarele: - Vor curge despagubiri moratorii din momentul punerii in intarziere. - Tot din acelasi moment creditorul este in drept sa pretinda debitorului despagubiri compensatorii, ca urmare a neexecutarii obligatiei. - Daca obiectui consta in a da un bun determinat, riscul va trece in sarcina debitorului din momentul punerii in intarziere. Va suporta riscul pieirii fortuite a bunului, desi nu mai este titularul dreptului de proprietate. Cu toate acestea, conform prevederilor art. 1156 alin. 2 Cod civil debitorul va fi scutit de consecintele suportarii riscului pieirii fortuite a bunului, daca va face dovada ca el ar fi pierit chiar daca ar fi fost predat in termen creditorului. Efectele punerii in intarziere inceteaza odata cu executarea obligatiei; cand debitorul recurge la oferta reala urmata de consemnatiune, cand creditorul refuza primirea platii; cand creditorul a renuntat, expres sau tacit, la invocarea efectelor punerii in intarziere; cand la actiunea adresata instantei, creditorul s-a desistat, ori a intervenit perimarea: a avut loc o novatie a obligatiei; s-a acordat de creditor debitorului un nou termen pentru executare. Executarea partiala a obligatiei sau acordarea unui termen de gratie de catre judecator, nu constituie o renuntare la punerea in intarziere. 2.4. Conventii asupra raspunderii. Normele legale referitoare la consecintele neexecutarii obiigatiei de catre debitor au caracter supletiv, de unde si concluzia ca, ele vor putea fi modificate prin conventia partilor. O asemenea conventie trebuie sa intervina anterior pagubei pentru creditor. De asemenea, prin conventie raspunderea debitorului poate fi restransa, agravata sau inlaturata. Daca o asemenea conventie ar avea loc dupa producerea pagubei, ea ar putea fi interpretata ca o iertare de datorie. Nu trebuie sa se confunde conventiile asupra raspunderii cu clauza penala (conventiile prin care se determina anticipat intinderea obligatiei de despagubire). - Conventia de neresponsabilitate inlatura integral raspunderea debitorului. Incheierea unor astfel de conventii este posibila. Creditorul nu va mai

14

putea pretinde debitorului plata despagubirilor. Conventiile nu produc efecte cand vinovatia debitorului ar imbraca forma intentiei. - Conventii prin care se limiteaza raspunderea. Prin ele se restrange intinderea despagubirilor. Dar vinovatia debitorului trebuie sa fie sub forrna de imprudenta sau neglijenta. - Conventii prin care se agraveaza raspunderea. Prin astfel de conventii, debitorul se obliga sa plateasca despagubirea chiar daca neexecutarea este consecinta fortei majore sau a cazului fortuit. 3. Evaluarea despagubirilor. Exista trei modalitati de evaluare a prejudiciului: evaluarea conventionala; evaluarea legala; evaluarea judiciara. 3.1. Evaluarea conventionala. Clauza penala este o conventie anticipata care cuprinde cuantumul despagubirilor compensatorii sau moratorii care vor fi datorate de partea in culpa in caz de neexecutare a obligatiei contractuale. Chiar in cuprinsul contractului sau printr-o conventie separata, anterior producerii pagubei, partile pot stabili cuantumul despagubirilor pe care le va datora debitorul in cazul neexecutarii, executarii necorespunzatoare sau executarii cu intarziere a obligatiei. Codul civil defineste clauza penala ca fiind clauza "prin care o persoana, spre a da asigurare pentru executarea unei obligatii, se leaga a da un lucru in caz de neexcutare din parte-i" (art. 1066 Cod civil). Caracterele juridice ale caluzei penale sunt urmatoarele: - Este o conventie accesorie. Validitatea obligatiei principale constituie o conditie esentiala si pentru existenta clauzei penale. Nulitatea obligatiei principale se rasfrange si asupra clauzei penale, pe cand nulitatea clauzei penale nu influeanteaza obligatia principala. - Fixand anticipat valoarea prejudiciului, clauza penala are valoare practica, deoarecae dispenseaza pe creditor de sarcina de a dovedi existenta desi cuantumul prejudiciului suferit in caz de neexecutare totala sau partiala a obligatiei. - Obligatia insotita de clauza penala nu devine, prin aceasta alternativa, creditorul sau debitorul neavand posibilitatea sa opteze intre executarea obligatiei principale si clauza penala. Debitorul nu se poate libera oferind clauza penala, iar creditorul nu-l poate obliga pe debitor sa execute clauza penala in locul obligatiei principale. Doar in caz de neexecutare a obligatiei, art. 1068 Cod civil permite creditorului de a cere debitorului "sau indeplinirea clauzei penale, sau aceea a obligatiei principale". Aceasta posibilitate va exista doar atunci cand obligatia principala, dessi exigibila, nu a fost executata. - Ca orice conventie, clauza penala este obligatorie intre parti. Aceasta inseamna ca judecatorul nu poate majora sau diminua cuantumul.Conform art. 1070 Cod civil, doar in cazul executarii partiale a obligatiei, cuantumul clauzei penale va putea fi diminuat de judecator proportional cu ceea ce s-a executat. - Clauza penala se va datora doar atunci cand sunt indeplinite toate conditiile acordarii de despagubiri. Dovada cauzei straine la neexecutare, va exonera pe debitor de plata clauzei penale. In contractele de imprumut, stipularea clauzei penale este interzisa. 3.2. Evaluarea legala. In acest caz, evaluarea despagubirilor se face de lege. O asemenea evaluara este consacrata in cazul in care obiectul obligatiei il constituie o suma de bani. Astfel de obligatii se executa intotdeauna in natura. Neexecutarea obligatiei avand ca obiect o suma de bani, da nastere numai la daune moratorii si nu la cele compensatorii. Evaluarea legala se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi: - Despagubirile moratorii se stabilesc unitar sub forma dobinzii legale. Nu-i posibil sa se convina de catre parti asupra unei dobanzi mai mari. Creditorul nu va putea cere ca, pe langa dobanda legala, sa i se acorde si alte despagubiri pentru intarziere in executarea obligatiei. - Creditorul nu are obligatia de a dovedi ca i s-a cauzat un prejudiciu prin intarzierea in executare. Conform prevederilor art. 1088 Cod civil, o asemenea obligatie nu-i incumba creditorului, deoarece legea are in vedere ca simpla lipsa de folosinta a sumei datorate justifica dreptul la dobanda legala. - Dobanda legala se datoreaza, de regula, din ziua chemarii in judecata. Nu e suficienta o simpla notificare adresata debitorului prin intermediul executorului judecatoresc. In unele cazuri, dobanda legala curge de drept; in materie succesoriala, pentru bunurile supuse raportului dobanda se datoreaza din momentul deschiderii succesiuniii (art. 762 Cod civil); cel care a primit cu rea credinta plata unei sume ce nu i se datora este obligat la dobanda din ziua platii (art. 994 Cod civil), cumparatorul este tinut la dobanda pentru pretul datorat, daca s-a convenit astfel in contract sau daca bunul vandut si predat produce fructe sau alte venituri (art. 1363 Cod civil); mandatarul este obligat sa plateasca dobanzi pentru sumele intrebuintate in folosul sau, din ziua intrebuintarii lor (art. 1545 Cod civil); mandantul va plati mandatarului dobanda pentru sumele ce acesta a platit in contul sau (art. 1550 Cod civil); daca partile au stabilit conventional o dobanda, aceasta va curge din ziua acordarii imprumutului si continua sa curga, fara chemare in judecata, inclusiv dupa trecerea termenului prevazut pentru restituire. - O dobanda datorata poate produce, la randul ei, dobanda. Aceasta poate avea loc fie prin efectul chemarii in judecata, fie a unei conventii de anatocism. Prin anatocism se intelege capitalizarea dobanzilor unei sume de bani imprumutate, adica insumarea dobanzilor scadente si neachitate la suma datorata si calcularea, in continuare, a dobanzii la intreaga suma astfel rezultata. In principiu, anatocismul este interzis de lege, cu unele exceptii. In ce priveste evaluarea legala a despagubirilor, jurisprudenta a decis ca dobanda legala nu este o despagubire de natura a compensa

15

neexecutarea obligatiei de plata a unei sume de bani. Sarcina creditorului este doar aceea de a dovedi ca nu i s-a platit suma de bani la termenul stabilit prin conventie. 3.3. Evaluarea judiciara. Modalitatea evaluarii despagubirilor de catre instanta este reglementata de art. 1084-1086 Cod civil. De regula, in cazul neexecutarii obligatiilor, evaluarea prejudiciului se face de catre instantele judecatoresti. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiva (damnum emergens) si beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Pierderea efectiv suferita poate avea in vedere micsorarea activului patrimoniului sau cresterea pasivului. Debitorul nu va fi raspunzator decat de prejudiciul previzibil in momentul incheierii contractului. Nu vor fi supuse repararii decat prejudiciile directe, adica acele care se gasesc intr-o legatura cauzala cu faptul care a determinat neexecutarea obligatiilor contractuale. In acest sens, art.1086 Cod civil prevede ca, "chiar in cazul cand neexecutarea obligatiei rezulta din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie sa cuprinda decat ceea ce este o consecinta directa si necesara a neexecutarii obligatiei". Sarcina probei prejudiciului direct va reveni creditorului. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului Conform prevederilor art. 1718 Cod civil, "oricine este obligat personal este tinut de a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare". Aceasta inseamna ca debitorul raspunde cu intregul sau patrimoniu pentru obligatiile asumate. Este dreptul de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului sau. Dreptul de gaj general al creditorilor este un drept de natura speciala conferit de lege, ca garantie, creditorilor chirografari, in temeiul principiului de drept potrivit caruia debitorul raspunde de indeplinirea obligatiilor sale cu toate bunurile mobile si imobile prezente si viitoare, intregul sau patrimoniu servind pentru garantarea comuna si proportionala a tuturor creditorilor sai chirografari. Gajul general nu se refera la bunuri determinate, ci are in vedere o universalitate de bunuri. Dreptul de gaj general permite creditorilor sa recurga la masuri conservatorii si preventive, masuri reparatorii, care au ca scop impiedicarea ajungerii debitorului in stare de insolvabilitate sau sa reduca in patrimoniul sau bunurile instrainate care au generat sau agravat insolvabilitatea. Gajul general al creditorilor se limiteaza insa la grupa de bunuri in legatura cu care s-a nascut dreptul de creanta respectiv. O persoana fizica poate avea mai multe grupuri de bunuri, ca urmare a separatiei de patrimoniu determintata de creditorii succesorali (art. 781 Cod civil), ca efect al casatoriei, cand sotii au bunuri comune si bunuri proprii etc. Printr-o conventie prealabila, partile nu pot conveni ca anumite bunuri sa fie sustrase dreptului de gaj general sau ca numai unele bunuri vor constitui gajul general al creditorilor. Creditorii chirografari au dreptul: - sa solicite executarea silita asupra bunurilor debitorului. Bunurile acestuia vor fi scoase la vanzare si din pretul obtinut va fi acoperita creanta; - sa ia unele masuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului; - sa promoveze actiunea oblica; - sa promoveze actiunea pauliana sau revocatorie. Masurile conservatorii Consecintele insolvabilitatii debitorului sunt grave pentru creditor, deoarece il pune in imposibilitatea de a-si realiza efectiv creanta. Cauzele insolvabilitatii sunt diferite: contractarea unor noi datorii; urmarirea silita provocata si de catre alti creditori etc. Tocmai in scopul evitarii insolvabilitatii, legea permite creditorilor chirografari sa recurga la anumite mijloace juridice de natura a asigura conservarea patrimoniului debitorului. Asemenea masuri nu au decat valoarea de conservare a patrimoniului, iar daca debitorul continua sa nu-si execute voluntar obligatia, atunci se va proceda la executarea silita. Actele conservatorii ce pot fi luate sunt urmatoarele: - punerea sechestrului asigurator pe unele bunuri, cand exista temerea ca ele vor fi sustrase de la executare: - intocmirea unui inventar la moartea debitorului; - inscrierea unei ipoteci; - efectuarea transcriptiei imobiliare, cand debitorul dobandeste dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra bunului si neglijeaza efectuarea ei; - pot interveni in procesele debitorului cand acestea au ca obiect bunuri din patrimoniul sau; - pot interveni in procesele de partaj "ca nu cumva imparteala sa se faca cu viclenie in vatamarea drepturilor lor";(art. 785 Cod civil); - pot interveni in contestatiile intentate impotriva debitorului lor uzufructuar cu privire la incetarea uzufructului pentru abuz de folosinta (art. 558 Cod civil); - pot intenta actiunea in simulatie, prin care sa faca dovada caracterului simulat al operatiei, care consta in incheierea unui act aparent care nu exprima vointa reala a partilor; - pot cere punerea sigiliilor; - pot face acte de intrerupere a prescriptiei; - pot recurge la o actiune in petitie de ereditate; - in materie succesorala, mai pot fi promovate urmatoarele actiuni: actiunea in raport (art. 751 Cod civil); actiunea in reductiune (art. 847 Cod civil ); actiunea in anularea unui testament; - pot promova actiunea pentru plata unei creante; - pot intenta actiunea in plata unor despagubiri datorate debitorului de catre autorul unui delict sat cvasidelict; - in numele vanzatorului, pot exercita actiunea in rezolutiunea vanzarii ca urmare a neplatii pretului (art. 1365 Cod civil); - pot intenta actiunea in repetitiune pentru neplata unui bun care nu era datorat (art. 992 Cod civil); - pot cere anularea unei ipoteci constituite de debitor in folosul altui creditor; - pot exercita chiar unele cai de atac, in numele debitorului, pentru a ataca o hotarare, atunci cand debitorul n-ar recurge la asemenea

16

cai de atac ordinare sau extraordinare; - pot ataca chiar o hotarare definitiva prin care debitorul s-ar fi lasat condamnat, in urma unei intelegeri pe care ar fi avut-o cu victima. Creditorii chirografari urmaresc prin asemenea masuri sa evite efectele insolvabilitatii debitorului, sa conserve bunurile acestuia in vederea declansarii procedurii executarii silite. Prin asemenea masuri se sanctioneaza pasivitatea debitorului sau actele sale frauduloase de provocare a insolvabilitatii. Cu toate acestea, un creditor chirografar nu va putea niciodata sa se substituie debitorului sau si sa-i administreze patrimoniul sau sa-l oblige sa-l administreze intr-un anumit mod. Actiunea oblica 1. Notiune. Domeniul de aplicare. Codul civil, in art 974, ofera posibilitatea creditorilor sa exercite "toate drepturile si actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sint exclusiv personale". Din interpretarea prevederilor art. 974 Cod civil, ar rezulta ca un creditor poate exercita toate drepturile si actiunile debitorului, cu exceptia celor exclusiv personale. Esential este ca debitorul sa fie titularul drepturilor si actiunilor exercitate de creditor, drepturi existente in patrimoniul debitorului, dar neexercitate de el. Din interes practic vom enumera o serie de actiuni care pot fi exercitate de un creditor chirografar pe calea actiunii oblice: actiunea in revendicarea unui bun mobil sau imobil, proprietatea debitorului, existent in posesia unui tert; actiunea de iesire din indiviziune succesorala si in petitie de ereditate; actiunea in reductiune sau in raport; actiunea in anularea unei liberalitati (donatii sau legat); actiunea in anularea unei conventii: actiunea pentru plata unor despagubiri, consecinta unui delict sau cvasidelict civil; actiunea in rezolutiune pentru neplata pretului; actiunea pentru anularea unui testament pentru vicii de forma etc. Creditorul chirografar nu va putea exercita, pe calea actiunii oblice, actiunile care se refera la drepturile personale nepatrimoniale (actiunile privind stabilirea filiatiei, exercitarea drepturilor parintesti si actiunile de stare civila, precum si actiunile pentru a caror exercitare este necesara o apreciere subiectiva din partea debitorului; de exemplu, revocarea unei donatii pentru ingratitudine sau revocarea unei donatii intre soti). Actiunea oblica nu poate fi exercitata nici in cazul drepturilor care au un obiect neurmaribil (cum ar fi, de exemplu, pensia de intretinere). Debitorul este liber sa-si administreze patrimoniul conform propriei sale vointe si in limitele permise de lege. Creditorul nu va putea recurge la actiunea oblica pentru a gestiona sau administra patrimoniul debitorului, substituindu-se acestuia. Debitorul poate contracta noi datorii, marind numarul creditorilor; el este liber sa faca orice act de dispozitie (vanzare, schimb, etc.) sau administrare. Creditorul nu-l poate obliga pe debitor sa inchirieze un imobil, dar va putea, prin intermediul actiunii oblice, sa urmareasca plata chiriei de catre chirias, in cazul in care debitorul ar neglija incasarea chiriei. Un creditor poate exercita, prin intermediul actiunii oblice, caile ordinare si extraordinare de atac, pe care debitorul neglijeaza sa le exercite, cu efectul prejudicierii creditorului. 2. Conditiile de exercitare a actiunii oblice In primul rand, este necesar ca debitorul sa fie pasiv, in sensul de a nu-si exercita drepturile al caror titular este. Intrucat art. 974 Cod civil nu distinge, rezulta ca dreptul creditorului de a exercita actiunea oblica exista independent de forma culpei debitorului (intentie directa ori indirecta, usurinta, neglijenta) ori de gradele acesteia (culpa lata, culpa levissima); mai mult chiar, in ce ne priveste, apreciem ca dreptul creditorului fiinteaza chiar in afara oricarei culpe a debitorului (de pilda, in cazul bolii lui grave), de vreme ce Codul civil nu conditioneaza actiunea oblica de vinovatia debitorulul. Pe de alta parte, prima conditie (pasivitatea, inactivitatea debitorului) este indisolubil legata de insolvabilitatea sa, cu precizarea ca art. 974 Cod civil nedistingand, este indestulatoare si o insolvabilitate partiala a debitorului pentru a se putea intenta actiunea la care ne referim. In esenta, deci, pasivitatea debitorului coroborata cu insolvabilitatea lui justifica interesul "serios si legitim" al creditorului, intrucat, dupa cum justificat a statuat practica judecatoreasca, daca debitorul este solvabil actiunea oblica urmeaza a se considera lipsita de interes. Pentru intentarea actiunii oblice este necesar caracterul cert, lichid si exigibil al creantei creditorului. Pe langa readucerea bunului in patrimoniul debitorului, un alt efect al actiunii oblice il constituie faptul ca paratul va putea opune creditorului toate apararile pe care lear fi putut opune si debitorului. Actiunea pauliana. 1. Notiune. Actiunea revocatorie (pauliana) este o actiune in inopozabilitatea actului incheiat de debitor in frauda drepturilor creditorului sau, de vreme ce efectul ei este acela ca actul juridic atacat, in ipoteza admiterii unei atare actiuni, nu este desfiintat (anulat, declarat nul), pastrandu-si efectele sale intre parti, dar devine inopozabil creditorului, care, astfel poate urmari bunul ce formeaza obiectul in litigiu, ca si cum bunul nu ar fi iesit niciodata din patrimoniul debitorului. Spre deosebire de actiunea oblica, in cazul actiunii pauliene, creditorul actioneaza in propriul sau nume. In esenta deci, actiunea revocatorie fiind proprie numai creditorului care o intenteaza, ea produce efecte relative. 2. Conditiile de exercitare a actiunii pauliene O prima conditie necesara exercitarii actiunii pauliene o constituie producerea unui prejudiciu creditorului, prin crearea sau agravarea insolvabilitatii. Instrainarile frauduloase care genereaza o solvabilitate partiala vor justifica exercitarea actiunii. Prejudiciul trebuie sa fie personal si actual, el fiind insasi ratiunea actiunii

17

pauliene. O conditie esentiala pentru exercitarea actiunii pauliene este frauda debitorului (consilium fraudis). Orice instrainare frauduloasa nu poate fi atacata de creditori, chiar daca debitorul devine insolvabil. Conditia cunoasterii pagubirii creditorilor este absolut necesara, deoarece prin aceasta se contureaza intentia frauduloasa. Situatia subdobanditorilor nu va fi similara cu a dobanditorilor, in sensul ca, ori de cate ori actiunea pauliana va fi admisa impotriva dobanditorului, efectele ei nu se vor rasfrange automat si asupra subachizitorilor; fireste, problema interesand numai acte juridice cu titlu oneros, creditorul va trebui sa faca dovada si a complicitatii la frauda a subdobanditorului. Intr-adevar, subdobanditorul va fi supus actiunii pauliene in aceleasi conditii ca si primul dobanditor. Desigur in masura in care actiunea pauliana nu este admisibila fata de primul dobanditor, ea nu va fi admisibila nici fata de subdobanditor, iar daca primul dobanditor a fost complice la frauda debitorului si a instrainat bunul subdobanditorului de bunacredinta, cel din urma va retine bunul. In sfirsit, in considerarea principiilor dreptului comun, sarcina probei apartine creditorului, conform articolului 1169 Cod civil, acesta avand posibilitatea sa recurga la orice mijloace de proba (martori, prezumtii, inscrisuri etc.). Judecatorii vor putea stabili existenta fraudei din diferite imprejurari de fapt (de exemplu, pretul disproprotionat in cazul unei vanzari). Pe langa conditia fraudei debitorului, creditorul va mai trebui sa faca dovada ca creanta este certa, lichida si exigibila si, totodata, in principiu, anteriora actului incheiat, solutie adoptata constant de jurisprudenta si in literatura juridica. O ultima conditie pentru exercitarea actiunii pauliene este aceea ca sa existe un interes legitim si serios din partea creditorului. Insolvabilitatea sau solvabilitatea partiala a debitorului vor justifica intentarea actiunii pauliene. 3. Efectele actiunii pauliene In cazul admiterii ei, efectul actiunii la care ne referim consta in revocarea actului fraudulos atacat. In mod justificat, in literatura juridica s-a subliniat ca desi revocarea duce tot la desfiintarea actului juridic - ca si in situatia admiterii unei actiuni in anulare ori in declararea nulitatii absolute - , totusi ea se deosebeste de acestea din urma, de vreme ce ea nu produce efecte erga omnes, ci are doar un efect relativ, adica isi produce efecte numai intre creditor si tertul dobanditor. Actul atacat ramane valabil intre partile care l-au incheiat si opozabil fata de celelalte persoane, motiv pentru care actiunea pauliana are o configuratie autonoma. Ea este o actiune in inopozabilitatea actului incheiat de debitor in frauda creditorului sau. Daca tertul dobanditor a fost de buna-credinta, el va retine fructele si restituirea va avea loc doar in limitele imbogatirii. Instrainarea bunulul de catre dobanditorul de buna-credinta va avea drept consecinta restituirea pretului incasat de la subdobanditor. Dobanditorul de rea-credinta va restitui atat bunul cat si fructele, iar daca a instrainat bunul unui subdobanditor de buna-credinta va fi obligat sa restituie valoarea bunului, chiar daca este mai rnare decat pretul incasat. Spre deosebire de actiunea oblica, de efectele actiunii pauliene nu beneficiaza ceilalti creditori, ci numai creditolul care a exercitat-o. El isi va indestula cu prioritate creanta. Tertul dobanditor va putea paraliza exercitarea actiunii pauliene indestulandu-l pe creditorul urmaritor, operatie care echivaleaza cu o plata pentru altul. Numai ca actiunea in regres, pe care ar indrepta-o apoi impotriva debitorului devine ineficienta datorita starii de insolvabilitate. Totusi natura bunului dobandit, ori importanta lui pentru tertul dobanditor, il pot determina sa acopere creanta creditorului in locul debitorului pentru a evita pierderea bunului prin efectul actiunii pauliene.

Dreptul la rezoluţiune sau reziliere(1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.(2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială.(3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.

I. Noua reglementare privind rezolutiunea si rezilierea contractului

Incetarea contractului sub imperiul noii reglementari civile este reglementata la art. 1321 din Codul Civil, dispozitie legala care enumera expres unele cazuri de incetare: executarea, acordul de vointe al partilor, denuntarea unilaterala, expirarea termenului, indeplinirea sau neindeplinirea conditiei si imposibilitatea fortuita de executare, si, totodata, statueaza ca, prin lege, se pot stabili si alte cazuri de incetare a contractului.

Un caz special de incetare a contractului stabilit de lege conform textului legal sus-mentionat este rezolutiunea/rezilierea contractului, acesta fiind reglementat in Sectiunea a 5-a „Rezolutiunea, rezilierea si

18

reducerea prestatiilor” din Capitolul II „Executarea silita a obligatiilor” al Titlului V „Executarea obligatiilor” din Cartea a V-a „Despre obligatii” din Codul civil  (art. 1549 – 1554).

Rezolutiunea/rezilierea este o cauza de incetare anticipata a contractului care intervine in situatia neexecutarii culpabile de catre o parte contractanta a obligatiilor derivate din incheierea respectivului contract, acest fapt fiind confirmat de alin. (2) al art. 1516 din Codul Civil care statueaza ca: „Atunci cand, fara justificare, debitorul nu isi executa obligatia si se afla in intarziere, creditorul poate, la alegerea sa si fara a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin: […] 2. sa obtina, daca obligatia este contractuala,rezolutiunea sau rezilierea contractului ori, dupa caz, reducerea propriei obligatii corelative;   […] s.n.

Astfel, pentru a fi in situatia de a invoca rezolutiunea/rezilierea contractului trebuie indeplinite in prealabil doua conditii cumulative: (i) debitorul sa fie in intarziere, si (ii) sa nu existe nicio justificare pentru neexecutarea obligatiilor contractuale.

Referitor la prima conditie a actionarii mecanismului rezolutiunii/rezilierii, respectiv punerea in intarziere a debitorului, aceasta operatiune se realizeaza in conformitate cu dispozitiile Sectiunii a 2-a „Punerea in intarziere a debitorului” din Capitolul II „Executarea silita a obligatiilor” al Titlului V „Executarea obligatiilor” din Cartea a V-a „Despre obligatii” din Codul civil (art. 1521-1526) si intarziere poate opera de drept sau la initiativa creditorului (art. 1521).

In materie contractuala, debitorul este de drept in intarziere, potrivit art. 1523 din Codul Civil, daca se afla intr-unul dintre urmatoarele cazuri: (i) prin conventia partilor s-a stabilit ca la implinirea termenului pentru executarea obligatiei debitorul este drept in intarziere; (ii) natura obligatiei impunea ca acesta sa fie executata pana la un anumit termen; (iii) debitorul a facut imposibila, prin fapta proprie, executarea in natura a obligatiei; (iv) debitorul a incalcat o obligatie de a nu face; (v) debitorul isi exprima neindoielnic intentia de a nu executa obligatia; (vi) debitorul nu isi executa in mod repetat o obligatie cu executare succesiva; (vii) debitorul profesionist nu-si executa la scadenta obligatia de plata a unei sume de bani; si (vii) in alte cazuri mentionate expres de lege.

Daca in speta nu este incident niciunul din cazurile de intarziere de drept mentionate anterior, atunci creditorul poate pune debitorul in intarziere fie printr-o notificare scrisa, transmisa prin intermediul executorului judecatoresc, fie prin utilizarea oricarui alt mijloc care asigura dovada comunicarii: fax, email, inmanare sub semnatura etc. (art. 1522), fie prin formularea unei cereri de chemare in judecata.

Referitor la cea de-a doua conditie a actionarii mecanismului rezolutiunii/rezilierii, respectiv inexistenta unei justificari pentru neexecutarea obligatiilor contractuale, acesta nu este considerata indeplinita daca obligatia nu a putut fi executata din cauza actiunii sau omisiunii creditorului (art. 1517), daca creditorul refuza plata (art. 1524), in caz de forta majora sau caz fortuit (art. 1351), in cazul faptei victimei sau a tertului (art. 1351), etc.

II. Modalitatile de actionare a mecanismului juridic al rezolutiunii/ rezilierii contractului

Daca cele doua conditii sus-mentionate sunt indeplinite cumulativ, atunci creditorul are vocatia de a declansa mecanismul prin care contractul va fi rezolutionat/reziliat.

A. Rezolutiunea/rezilierea pe cale judecatoreasca/arbitralaAstfel, potrivit art. 1550 din Codul Civil, rezolutiunea/rezilierea contractului va putea fi dispusa de instanta judecatoreasca/tribunalul arbitral, poate fi declarata unilateral de catre partea indreptatita sau poate opera de drept in cazul in care partile au convenit reglementarea prin contract a unui pact comisoriu.In ceea ce priveste rezolutiunea/rezilierea judecatoreasca/arbitrala aceasta va putea fi dispusa de instanta judecatoreasca/tribunalul arbitral competent daca sunt indeplinite cele doua conditii cumulative la care am facut referire anterior, precum si daca neexecutarea este semnificativa in cazul contractelor cu executare dintr-o data (uno ictu) sau daca neexecutarea este repetata in cazul contractelor cu executare succesiva (art. 1551).

De asemenea, trebuie mentionat ca exista unele conditii speciale privind rezolutiunea/rezilierea contractului in cadrul diferitelor tipuri de contract (exempli gratia: art. 1700 din Codul Civil reglementeaza incidenta rezolutiunii contractului de vanzare in caz de evictiune totala sau partiala insemnata).

B. Rezolutiunea/rezilierea conventionalaSpre deosebire de legislatia civila anterioara in care pactele comisorii au fost consacrate numai pe cale doctrinara si jurisprudentiala, in noul Cod civil se reglementeaza expres rezolutiunea/rezilierea conventionala sub forma: (i) rezolutiunii/rezilierii unilaterale si (ii) pactului comisoriu.

19

Rezolutiunea/rezilierea unilaterala este reglementata de dispozitiile art. 1552 din Codul Civil si intervine cand partile au convenit acest lucru prin conventia lor, iar debitorul se afla de drept in intarziere sau nu respecta termenul de remediere stabilit prin notificarea de punere intarziere.

Mecanismul rezolutiunii/rezilierii contractului este pus in functiune in mod irevocabil prin transmiterea unei notificari in acest sens, cu mentiunea ca, in cazurile de intarziere de drept, incetarea contractului se produce la data comunicarii, iar in celelalte situatii la data expirarii termenului acordat de creditor prin notificarea de punere in intarziere (si fara alte formalitati prealabile), daca debitorul nu si-a executat obligatia.

Pactul comisoriu este reglementat de art. 1553 din Codul Civil si atrage rezolutiunea/rezilierea de drept a contractului, fara alte formalitati prealabile, in situatia in care partile au stabilit expres care sunt obligatiile a caror nerespectare atrage o asemenea masura si conditiile in care se produce incetarea contractului, iar debitorul se afla in intarziere. Daca debitorul nu se afla de drept in intarziere, atunci pactul comisoriu opereaza numai dupa punerea sa in intarziere.

Spre deosebire de rezolutiunea/rezilierea unilaterala, pactul comisoriu atrage rezolutiunea/rezilierea de drept a contractului fara sa mai fie nevoie de vreo manifestare de vointa suplimentara a creditorului in acest sens, insa numai daca partile au stabilit in mod expres in contract obligatiile care atrag rezolutiunea/rezilierea contractului si faptul ca debitorul este de drept in intarziere daca nu-si executa respectivele obligatii.

III. Efectele rezolutiunii/rezilierii contractului

Indiferent de modalitatea in care se produce rezolutiunea/rezilierea contractului, efectul acestei operatiuni juridice este acela ca respectivul contract este desfiintat retroactiv (in cazul contractului cu executare dintr-o data), respectiv inceteaza pentru viitor (in cazul contractului cu executare succesiva).

Totusi, potrivit art. 1554 alin. (2) C. civ., clauzele referitoare la diferende sau cele care sunt destinate sa produca chiar in caz de incetare anticipata a contractului (plata sumelor restante pentru obligatii deja executate si care nu se restituie, obligatia de confidentialitate etc.) raman neafectate.

Desfiintarea retroactiva a contractului ca urmare a rezolutiunii atrage restituirea prestatiilor in conditiile art. 1635 si urm. C. civ., precum si plata unor daune-interese in conditiile reglementate prin Sectiunea a 4-a „Executarea prin echivalent” din Capitolul II „Executarea silita a obligatiilor” al Titlului V „Executarea obligatiilor” din Cartea a V-a „Despre obligatii” din Codul civil  (art. 1530 – 1548).

IV. Rezolutiunea partiala. Reducerea prestatiilor

Alte elemente de noutate aduse de noul Cod civil in legatura cu materia rezolutiunii sunt (i) posibilitatea rezolutiunii partiale a contractului si (ii) reducerea prestatiilor.

In ceea ce priveste rezolutiunea partiala a contractului trebuie remarcat ca, potrivit alin. (2) teza I al art. 1549 din Codul Civil, aceasta este posibila daca obiectul contractului cu executare dintr-o data este divizibil in sensul art. 545 (ex: rezolutiunea unei comenzi de cumparare a unui lot de produse lansate in baza unui contract cadru de vanzare avand ca obiect mai multe loturi de produse).

Referitor la reducerea prestatiilor, acest mecanism juridic intervine, potrivit art. 1551 din Codul Civil, in situatia in care masura rezolutiunii apare ca disproportionata. Astfel, in acest caz, legiuitorul a stabilit in mod imperativ (deci nu se poate deroga prin conventia partilor sub sanctiunea nulitatii absolute) ca, daca este posibil (obiectul contractului este divizibil, spre exemplu), va opera o reducere proportionala a contraprestatiei, iar, in caz contrar, se vor acorda daune-interese.

O aplicatie expresa a reducerii prestatiilor se face in materia contractului de vanzare unde, in conformitate cu art. 1703 din Codul Civil, daca evictiunea partiala nu poate atrage rezolutiunea contractului, vanzatorul trebuie sa restituie cumparatorului o parte din pret proportionala cu valoarea partii de care a fost evins.

V. Dispozitii de carte funciara

Rezolutiunea/rezilierea contractului intra in categoria faptelor juridice pentru care noul Cod civil permite asigurarea opozabilitatii prin intermediul sistemului de publicitate al cartii funciare.Astfel, potrivit art. 902 alin. (2) pct. 11 si 19 din Codul Civil, actiunea in rezolutiunea/rezilierea judecatoreasca/arbitrala, precum si pactul comisoriu si notificarea de rezolutiune/reziliere se noteaza in cartea funciara, iar potrivit art. 1552 alin. (3) din Codul Civil, notificarea de rezolutiune/reziliere unilaterala poate fi notata, dupa caz, si in alte registre publice.

VI. Prescriptia in materia rezolutiunii/rezilierii contractului

20

Potrivit art. 2517 din Codul Civil, termenul de prescriptie in materia rezolutiunii/rezilierii contractului este de 3 ani si curge, in conformitate cu art. 2523 din Codul Civil de la momentul la care creditorul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca nasterea dreptului de rezolutiune/reziliere.De asemenea, sunt aplicabile si in aceasta materie dreptul partilor de a modifica termenul de prescriptie, momentul de la care incepe sa curga si cauzele de suspendare sau intrerupere a prescriptiei in conditiile art. 2515 si urm. din Codul Civil, si se poate institui decaderea din dreptul de a rezolutiona/rezilia contractul in conformitate cu art. 2545 si urm. din Codul Civil.

VII. Dispozitii de drept international privat

Problematica rezolutiunii/rezilierii contractului este guvernata, potrivit art. 2637 alin. (1) din Codul Civil, de legea stabilita de parti pentru guvernarea fondului contractului, iar in cazul in care partile nu au stabilit legea aplicabila fondului, de legea cu care actul juridic are legaturile cele mai stranse sau daca aceasta din urma lege nu poate fi identificata, de legea locului incheierii contractului (art. 2638).

VIII. Aplicabilitatea noului cadru de reglementare al rezolutiunii/rezilierii contractului si dispozitii tranzitorii

Fata de dispozitiile imperative ale alin. (2) si (5) ale art. 6 din Codul civil rezulta ca noul cadru de reglementare al rezolutiunii/rezilierii contractului se aplica exclusiv in materia contractelor incheiate dupa intrarea in vigoare a Codului civil, respectiv dupa data de 1 octombrie 2011.

In acest context, se releva ca regimul juridic aplicabil rezolutiunii/rezilierii contractului incheiat inainte de 1 octombrie 2011 este cel stabilit de dispozitiile vechiului Cod civil, inclusiv in ceea ce priveste materia prescriptiei extinctive si decaderii, aceasta interpretare fiind confirmata de alin. (4) al art. 6 din Codul Civil si de dispozitiile art. 201 – 205 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului civil.

Prin exceptie, normele de drept international privat incidente in materia al rezolutiunii/rezilierii contractului sunt cele reglementate de noul Cod civil chiar pentru raporturile de drept international privat nascute inainte de 1 octombrie 2011, dar numai pentru cauze deduse judecatii dupa 1 octombrie 2011 (art. 207 din Legea nr. 71/2011).

De asemenea, dispozitiile noului Cod civil sunt de aplicabilitate imediata si in materia punerii in intarziere a debitorului (art. 1521-1526 C. civ.), indiferent daca raportul juridic in legatura cu care se realizeaza punerea in intarziere s-a nascut inainte sau dupa 1 octombrie 2011, dar numai pentru obligatii scadente incepand cu 1 octombrie 2011 (art. 114 din Legea nr. 71/2011).

IX. Concluzii

Noul cadru de reglementare al materiei rezolutiunii/rezilierii contractului se aplica numai pentru contractele incheiate dupa 1 octombrie 2011, astfel ca, din punct de vedere practic, acesta va trebui avut in vedere numai pentru activitatea de redactare a unor proiecte de contracte, dar si pentru incheierea unor acte aditionale la contractele incheiate sub imperiul vechiului Cod civil.

Totusi, noul cadru de reglementare ar putea fi invocat si in cazul solutionarii litigiilor privind contractele incheiate inainte de data de 1 octombrie 2011 in ceea ce priveste punerea in intarziere dupa intrarea in vigoare a noului Cod civil sau in ceea ce priveste normele de drept international privat.

Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale

Art. 1555Ordinea executării obligaţiilor(1) Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel.(2) În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.

Masurile conservatoriiMasurile conservatorii

21

Art. 1.558. - Creditorul poate sa ia toate masurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, indeplinirea unor formalitati de publicitate si informare pe contul debitorului, exercitarea actiunii oblice ori luarea unor masuri asiguratorii.Masurile asiguratoriiArt. 1.559. - Principalele masuri asiguratorii sunt sechestrul si poprirea asiguratorie. Masurile asiguratorii se iau in conformitate cu dispozitiile Codului de procedura civila.SECTIUNEA a 2-a Actiunea oblicaNotiuneArt. 1.560. -(1) Creditorul a carui creanta este certa si exigibila poate sa exercite drepturile si actiunile debitorului atunci cand acesta, in prejudiciul creditorului, refuza sau neglijeaza sa le exercite

(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile si actiunile care sunt strans legate de persoana debitorului

(3) Cel impotriva caruia se exercita actiunea oblica poate opune creditorului toate mijloacele de aparare pe care le-ar fi putut opune debitorului.

Efectele admiterii actiunii obliceArt. 1.561. - Hotararea judecatoreasca de admitere a actiunii oblice profita tuturor creditorilor, fara nicio preferinta in favoarea creditorului care a exercitat actiunea.SECTIUNEA a 3-a Actiunea revocatorieNotiuneArt. 1.562. -(1) Daca dovedeste un prejudiciu, creditorul poate cere sa fie declarate inopozabile fata de el actele juridice incheiate de debitor in frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul isi creeaza sau isi mareste o stare de insolvabilitate

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plata facuta in executarea unui asemenea contract poate fi declarata inopozabila numai atunci cand tertul contractant ori cel care a primit plata cunostea faptul ca debitorul isi creeaza sau isi mareste starea de insolvabilitate.

22