22123816 Drept Bisericesc an III,

8/8/2019 22123816 Drept Bisericesc an III,

http://slidepdf.com/reader/full/22123816-drept-bisericesc-an-iii 1/244

2

C A P I T O L U L I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC

OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI BISERICESC

Dreptul bisericesc face parte din grupul sistematic-practic al disciplinelor

teologice, dar în studiul său el se foloseşte în acelaşi timp şi deprincipiile dreptului

în general.Deoarece, noţiunile de drept se aplică şi la dreptul bisericesc, pentru a se

putea fixa obiectul dreptului bisericesc trebuie să pornim de la noţiunea dreptului în general, precum şi de la noţiunea de Biserică din punct devedere juridic.

1. Dreptul bisericesc ca ştiinţă

Printre primele cerinţe ale studierii oricărei ştiinţe se impun definirea sa caatare, precizarea obiectului său propriu şi a metodei de cercetare, determinarealocului său în sistemul general al ştiinţelor, evidenţierea relaţiei sale cu alte ştiinţeşi a diferenţierii faţă de acestea.

Fiecare ştiinţă are un obiect (domeniu) propriu de preocupare şi studiu şi ometodă de cercetare, acestea fiind condiţiisine qua non pentru a se defini caştiinţă. Când studierea şi cercetarea unui anumit domeniu al realităţii duce la

acumularea unor date, fapte şi cunoştinţe ample şi veridice, acestea sunt reunitepe baza descoperiri unor legităţi (principii) fundamentale, într -un sistem de noţiuni, într-o teorie închegată, constituindu-se ca ştiinţă.

a) Ce se înţelege prin ştiinţă?

Aşadar, ca definiţie generală, ştiinţa constituie un ansamblu sistematic decunoştinţe teoretice veridice despre realitatea obiectivă şi subiectivă- natură,societate, gândire - format de-a lungul istoriei şi care se dezvoltă continuu pe baza



3

practicii sociale1. Totalitatea ştiinţelor şi disciplinelor ştiinţifice alcătuiesc ceea cese numeşte sistemul general al ştiinţelor.

Cunoscând definiţia ştiinţei în general şi văzând elementele definitorii care

caracterizează orice ştiinţă putem proceda la analizarea şi prezentarea teorieigenerale a dreptului ca ştiinţă în general, precum şi a teoriei dreptului bisericescca ştiinţă în special.

b) Ce este Dreptul? Dreptul, îl putem definii ca fiind sistemul normelor de conduită, elaborate

sau recunoscute de puterea de stat care orientează comportamentul uman înconformitate cu valorile sociale ale societăţii respective stabilind drepturi şi

obligaţii juridice a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţacoercitivă a puterii publice (de stat)2.

Dreptul, normele juridice chemate să ordoneze şi să orientezecomportamentul uman, au constituit din cele mai vechi timpuri obiectul dereflecţie, analiză şi cercetare pentru gândirea umană. Studierea dreptului cademers filosofic a intrat în câmpul de preocupări al celor mai remarcabili gânditoride-a lungul istoriei, a diferitelor curente de idei şi şcoli, fiecare din ele aducând

unele contribuţii la elucidarea diferitelor aspecte ale acestui f enomen complex. Înantichitate,Platon , Aristotel, şcoala stoică, Sfinţii Părinţi, apoi în epoca medievală, în perioada reformei şi a revoluţiilor burgheze, Toma d’Aquino, Hugo Gratius, JeanBodin, John Looke, Montesquieu, J.J. Rousseau, Kant, Hegel şi numeroşi alţifilosofi şi moralişti au elaborat idei de mare valoare privind explicarea şi înţelegerea naturii şi menirii dreptului. Concomitent demersului filosofic a începutstudierea şi cercetarea dreptului de către juriştii chemaţi să contribuie princonsultaţiile şi răspunsurile lor la dezvoltarea şi aplicarea sa. S-au remarcat înmod deosebit, pe lângă Cicero, jurisconsulţii romani Gaius, Ulpian, Papinian,Modestin şi alţii, iar în perioada medievalăglosatorii ca: Irnerius , elevii şi urmaşiisăi, care prin studiile lor au contribuit la renaşterea dreptului roman, în numeroase

1Gheorghe Boboş,Teoria generală a Statului şi Dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1973, p. 7; Pentru detalii vezi:Dicţionar de Filosofie, Ed. Politică, Bucureşti, 1978, p. 687,639-640;Dicţionar Enciclopedic Român,Ed. Politică, Bucureşti, 1966, vol. IV, p. 590-593.2 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,Introducere în Teoria generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993,p. 28.



4

şcoli juridicedin Italia, răspândite apoi în alte ţări ca Franţa, Anglia, Germania,ş.a3.

Dreptul este înainte de toate o regulă de conduită în raporturile dintre

oameni. Specificul cel mai elocvent al dreptului ca fenomen social îl constituiecaracterul luinormativ sau normativitatea juridică.Existenţa dreptului, realitatea saeste dată, până la urmă, de necesitatea stabilirii unor reguli sociale, a unor normede conduită obligatorii. Dreptul apare ca un instrument pentru statornicirea însocietate a unor reguli în conformitate cu anumite valori sociale. Ele se manifestăca un ansamblu unitar , sistemic de reguli de conduită editate de puterea de statsau apărute în altă formă (ca obiceiul, de pildă) a căror respectare obligatorie este

asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Normativitatea juridică are uncaracter imperativ . Ea stabileşte nu ceea ce

este ci ceea ce trebuie să fie, aşa-numitul raport dintre a fi (sein) şi a trebui (sole).Spre deosebire de legile ştiinţei bunăoară, care constată şi formulează anumiteaxiome, principii sau postulate pe baza descoperirii legităţilor obiective deexistenţă a fenomenelor, dreptul, legile juridice stabilesc ceea ce trebuie să facăoamenii, adică ce conduită să aibă în anumite împrejurări.

Obligativitatea dreptului, imperativul juridic spre deosebire de cel moraleste asigurat prin sancţiunile prevăzute a se aplica la nevoie cu ajutorul forţeicoercitive a puterii publice. Obligativitatea dreptului este atât de puternică încâtnimeni nu poate ignora normele de drept sub pretextul necunoaşterii lor. “Nemoceusetur, ignorare legem” (Nimeni nu are voie să nu cunoască legea) este unadagiu principal formulat încă în dreptul roman, a cărui consecinţă este cănecunoaşterea legii nu poate fi o scuză pentru absolvirea de răspundere şi desancţiune în cazul violării dreptului4.

Pentru înţelegerea şi descifrarea mai profundă a conceptului dreptului estenecesar să vedem care este conţi nutul şi forma dreptului . Vorbind de conţinut neraportăm la două planuri şi anume, conţinutul normativ şi conţinutul social.Conţinutul normativ relevă însăşi conduita sau comportamentul prescris denormele juridice, adică ce drepturi şi ce obligaţii concrete au oamenii în anumite împrejurări. Conţinutul social al dreptului este dat de scopul, de voinţa şi intereselepe care dreptul le exprimă şi le consacră.

3 Ibidem,p. 7.



5

În ce priveşte forma dreptului, aceasta are în vedere modul de exprimare anormelor juridice. Se distingforma internă dată de exprimarea sa în ramuri şiinstituţii juridice şiforma externă, dată de felul cum sunt exprimate normele

juridice5.

2. Evoluţia şi etimologia cuvântului “drept”

Cuvântul “drept ” vine de la latinescul directum şi care arată căceva este înconformitate cu regula. De aici s-a format concepţia generală că “drept” (jus), înseamnă totalitatea normelor juridice care reglementează viaţa oamenilor însocietate.

Deoarece, Dumnezeu este izvorul existenţei noastre şi a tuturor normelor,El a pus în firea omuluidreptul personal natural după principiul, “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28). Din acest drept înnăscut şi deciimutabil decurge dreptul de asigurare a vieţii şi libertăţii, de protejare a munci şi abunurilor, precum şi de pedepsire a infracţiunii. Dreptul natural pus de Dumnezeu în firea omenească se exercită liber atâta timp cât omul trăia singur pentru sine.Trăind însă în societate, drepturile şi pornirile sociale trebuiau să fie stabilite,

ordonate pentru ca o convieţuire să fie posibilă.Cuvântul “drept” (şi corespondentele sale în alte limbi- droit, diritto,

dereche, dereito, Recht), derivă de la latinesculderectus care evocă sensul dedirect, rectiliniu, adică o regulă de conduită, fără specificarea conţinutului. În limbaromână, însă, ca de altfel şi numeroase alte limbi, termenuldrept este folosit îndouă sensuri şi anume: cel care are în vedere sau cuprinde legile juridice deconduită sau normele juridice din societate, denumit şidrept obiectiv şi cel prin

care se are în vedere facultatea, prerogativa, îndrituirea (adică dreptul), ceaparţine unei persoane (fizice sau juridice) în temeiul normei juridice, pe care-ldenumimdrept subiectiv . Când normele care formează dreptul obiectiv sunt datede o autoritate competentă în formele legale necesare, avemdrept pozitiv. Însfârşit există şi drept uzual sau consuetudinar , care cuprinde norme ce

4 Ibidem,p. 20.5 Eugeniu Speranţia,Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946,p. 173.



6

reglementează conduita, dar care nu sunt date de o autoritate competentă, ciemană din spiritul poporului6.

În unele limbi, cum este limba engleză, se folosesc denumiri diferite şi

anume law pentru dreptul obiectiv şiright pentru dreptul subiectiv. La romani, deasemenea, se distingea norma agendi (dreptul obiectiv) şifacultas agendi (drpetulsubiectiv).

Un alt termen în limba română ce evocă domeniul dreptului este adjectivul“ juridic”.Derivat etimologic din latinescul jus (drept), vocabula juridic este absolutindispensabilă pentru a putea desemna ipostaze ale existenţei şi manifestăriidreptului în viaţa socială cum ar fi actele juridice, raporturile juridice, conştiinţa

juridică, etc7

.Vorbind de teoria dreptului, de concepţiile despredrept , de doctrinele

juridice, sau ştiinţele juridice se au în vedere atât dreptul obiectiv cât şi alteipostaze ale fenomenului juridic în toată complexitatea sa. În general, însă, atuncicând se utilizează termenuldrept fără nici o circumstanţiere se are în vederedreptul obiectiv.

Este adevărat că termenuldrept se foloseşte şi ca adjectiv, bunăoară- om

drept, verdict drept,sau hotărâre dreaptă . De data aceasta el implică neapărat şio semnificaţie apreciativă de ordin moral, în sens de conformitate cu ideea dedreptate, de justeţe. În acelaşi sens, se foloseşte şi termenul just (de la latinescul justus).

Uneori termenuldrept se foloseşte într -un sens metajuridic ca, bunăoară,dreptul moral al cuiva. Prin aceasta se urmăreşte a se întări regula morală,principiul etic, apropiindu-l de imperativul juridic.

Cuvântului drept i se mai atribuie şi un sensreligios , comun atunci când sefoloseşte expresia “sfânta dreptate”, care este socotită forma superlativă la carepoate să ajungă dreptul.

Un alt înţeles este acela strict religios, bisericesc, pe care-l găsim înexpresii ca acestea: “drepţii Vechiului Testament”, “drepţii Ioachim şi Ana” etc.

Aceluiaşi mod de a înţelege dreptul i se dă expresie şi prin clasica definiţiea dreptului pe care o găsim formulată în Pravila cea Mare în felul următor:“Dreptatea iaste un lucru mai adevărat decât toate, care dă fieşcăruia dreptate”.

6 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 15.



7

Definiţia Pravilei introduce un element nou pentru exprimarea conceptului saunoţiunii de drept şi anume pe cel de “adevăr”, care exprimă şi el ideea de valoaresau putere supremă în care ancorează dreptul, de nivelul aceleia cu care se

exprimă sfinţenia sau divinul, în general8.

3. Ce se înţelege prin dreptul bisericesc?

Dreptul bisericesc este totalitatea normelor date de Mântuitorul Iisus Hristosşi de organele competente ale Bisericii în scopul reglementării vieţii în sânulBisericii lui Hristos, ca organism social.

Aceste norme formează, cum am mai spus,Dreptul bisericesc obiectiv . Îndreptăţirile fiecărui membru al Bisericii de a participa la toate mijloacele acordatede Biserică în scopul mântuirii, constituieDreptul bisericesc subiectiv.

4. Ce se înţelege prin Biserică din punct de vedere juridic?

Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica atât din punct de vederedogmatic, adicăfondul, cât şi ca societate văzută, ca organism social, adicăforma.

Din punct de vedere dogmatic, Biserica este comuniunea şi comunitateaoamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, în care aceştia, prin credinţa în Hristos, care are ca bază Revelaţia dumnezeiască cuprinsă în Sfânta Scripturăşi Sfânta Tradiţie, precum şi lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine, Ierurgii şicelelalte slujbe ale ei, îşi dobândesc mântuirea.

Din punct de vedere formal, Biserica este o societate văzută, un organismsocial. De aceea, Biserica în calitate de organism social a primit de la MântuitorulIisus Hristos toate mijloacele necesare ordinei juridice şi anume: autoritatea,norme, ascultare şi pedepse.

Din punct de vedere juridic, Biserica este totalitatea oamenilor care cred înIisus Hristos, se botează în numele Sfintei Treimi, au aceeaşi unitate de credinţă(Sfintele Taine), şi sunt conduşi spre mântuire de către Sfinţii Apostoli şi urmaşiilor legitimi, episcopii şi preoţii, capul Bisericii fiind Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi.

7 Ibidem,p. 16.8 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească,Ed.Institutului Biblic şi de Misiune, vol. I, Bucureşti, 1990, p. 18-20.



8

5. Obiectul dreptului bisericesc

Viaţa în Biserică constă din raporturile membrilor între ei, din raporturiledintre membrii şi autoritate, precum şi raporturile dintre autoritate şi membrii.Aceste raporturi sunt reglementate de dreptul bisericesc constituind obiectuldreptului bisericesc, care are astfel un aspect dedrept intern .

Raporturile faţă de cei din afară de Biserică, precum şi cele faţă de stat nusunt reglementate de dreptul bisericesc, deoarece Biserica nu poate stabiliunilateral aceste raporturi, ci numai în înţelegere cu statul. De aceea, raporturileBisericii cu statul nu formează o parte a dreptului bisericesc, aşa numituldrept bisericesc extern , cum socoteşte canonistul Nicodim Milaş, ci ele intră în domeniulpoliticii bisericeşti.

Deci, dreptul canonic ortodox poate fi definit ca disciplină teologică- juridică, în cadrul căreia se spun principiile şi normele de drept după care se organizeazăşi se conduce Biserica Ortodoxă sub aspectul ei văzut de societate religioasăcreştină; sau ca ştiinţă teologică creştină, studiind metodic şi expunând sistematicprincipiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce BisericaOrtodoxă sub aspectul ei de societate creştină.

Denumirea dreptului Bisericii Ortodoxe dedrept canonic vine de la faptul călegilor bisericeşti li se spuncanoane, îndrumare şi nu simplu legi.

Dreptului canonic i se mai zice şidrept bisericesc, întrucât canoanele suntlegi ale Bisericii, legi bisericeşti stabilite de către un Sinod ecumenic sau cel puţinacceptate ca atare de către un Sinod ecumenic, ele fiind formulate de alte sinoadesau chiar de unii Sfinţi Apostoli şi unii Sfinţi Părinţi ai Bisericii, din care îşi tragematerialul Dreptul Bisericesc Ortodox9.

9 Ibidem,p. 20.



9

D E F I N I Ţ I I L E C L A S I C E A L E D R E P T U L U I

a) Definiţiile scriitorilor şi filosofilor antici

Definiţiile date dreptului sunt nenumărate. În cercetarea acestor definiţiivom ţine seama numai de cele mai importante.

1. Hesiod în opera sa celebră “Lucruri şi zile” ocupându-se de drept, îldeclară unul din lucrurile prin care se deosebesc oamenii de animale. Căci, zice

el, “fiindcă animalele nu cunosc legea şi nu au lege şi drept- se mînâncă unele pealtele, între oameni nu se întâmplă aceasta, deoarece zeii i-au înzestrat peoameni cu legea supremă (nomos )”, în care Hesiod socoteşte că se află dreptul,iar sub forma de drept sau dreptate, legea supremă sau însăşi divinitatea a fostdescoperită oamenilor. Ca ceva semnificativ oamenilor, dreptul este în acelaşitimp, şi ceva dumnezeiesc, sau în orice caz un element care nu numai că arată cichiar stabileşte şi menţine permanent legătura directă dintre zei şi oameni10.

2. Pindar , are o rostire celebră despre drept care s-a păstrat în scrierilemarilor gânditori şi jurişti ai antichităţii ca Platon, Herodot, Origen, etc.

Legea - zice el - este regele sau stăpânul tuturor, al celor divine saunemuritoare şi ale celor omeneşti şi muritoare, şi ea impune dreptul cu cea maimare putere.

Prin lege, el înţelege dreptul în sensul său cel mai larg de lege universală,căreia nu i se poate sustrage nimeni.

Ca stăpân al celor nemuritoare, al zeilor şi a lumii de dincolo, legea saudreptul are în concepţia lui Pindar o existenţă metafizică superioară situatădeasupra de orice, iar ca ceva imanent, dreptul ni se înfăţişează ca aplicare prinputere a legii supreme11.

3. Socrate învaţă că ştiinţa binelui şi a răului este cea mai folositoareştiinţă, fără de care celelalte nu au nici o valoare. De idealul binelui, leagă elidealul dreptului. A lucra drept, a face dreptate, zice el, înseamnă a face binele şia evita răul, căci în a face rău cuiva şi în a face nedreptate nu este nici o

10 Pr. prof. dr. Liviu Stan,Ontologia juris,Sibiu, 1943, p. 15.



10

deosebire. Pentru Socrate, dreptul reprezintă conformitatea cu binele. Apreciindu-lcu măsura binelui îl raportează la viaţa omenească şi întrucât prin bine îl găseştefolositor vieţii, îi atribuie dreptului un rol normativ pentru faptele omeneşti.

După el, dreptul ar fi o conformitate cu voinţa zeilor. Aceasta în sensul celmai general, ca drept natural comun tuturor oamenilor, pe când în chip maiconcret, dreptul trebuie să se orienteze după imperativul binelui, şi ca atare, însens pozitiv, el trebuie să fie în conformitate cu binele12.

4. Cicero. Între gânditorii romani care s-au ocupat în mod deosebit deproblema dreptului sunt cei trei stoici şi anume: Cicero, Seneca şi Marcu Aureliu;dintre ei excelează însă Cicero. Nici unul dintre antici n-a pătruns însă atât de

adânc în tainele dreptului natural şi nu l-a tălmăcit atât de limpede şi de frumos caCicero. Îndeosebi în opera sa “De legibus ”, discută problema dreptului, pornind dela dreptul pozitiv spre izvorul său metafizic. El stabileşte de la început că nu dinEdictele pretoriene, nici din cele 12 table nu trebuie să se inspire sau să se scoatăo doctrină a dreptului ci din adâncul filosofiei; expune apoi doctrina stoică desprelege, arătând că legea este “suma ratio” aşezată în natură, care porunceşte celece trebuiesc făcute şi opreşte cele contrarii13.

Legea supremă “suma ratio”, “care s-a născut mai înainte de toţi vecii” esteaidoma Logosului divin, este însăşi dumnezeirea, în care ancorează ontologicdreptul.

De aici se vede că legea nu este inventată de geniul oamenilor ci este cevaetern, care guvernează întreg universul, înţelepciunea care porunceşte şi opreşte.Dreptul natural pe care-l afirmă el pretutindeni în opera sa, este acelaşi cu dreptul divin. Dreptul nu poate fi redus la o cauzalitate imanentă, principiul lui trebuiecăutat mai sus, dincolo de tot ceea ce este supus schimbării14.

Dar textul care exprimă într -o formă tot atât de clasică însă maicuprinzătoare, întreaga concepţie a lui Cicero despre drept ca drept natural şidrept divin, este cel din lucrarea sa “De Republica ”. “Există o lege adevărată- ziceel - care este raţiunea dreaptă, conformă naturii, prezentă în toţi, constantă,eternă, care îndeamnă, poruncind la ceea ce trebuie să facem, care oprind, întoarcerea de la înşelăciune, care totuşi nici pe cei buni nu-i condamnă şi nu-i

11 Ibidem. 12 Ibidem,p. 16.13 Ibidem,p. 17.



11

opreşte în zadar, care nici pe cei răi nu-i schimbă poruncindu-le sau oprindu-i.Acestei legi nu i se poate abroga ceva, nici nu se poate face derogare de la ea,nici în întregime nu poate fi abrogată. Nici prin senat, nici prin popor, nu putem fi

dezlegaţi de această lege…, ci este o lege unică, eternă, neschimbabilă pentrufiecare popor şi pentru fiecare timp, iar autorul ei este Dumnezeu Cel ce a hotăr ât-o şi Cel ce a dat-o”15.

Dacă legea derivă din raţiunea divină- zice el -şi se face cunoscută pecale naturală impunându-ni-se ca ceva înnăscut, şi dacă dreptul estemanifestarea mai concretă a legii date de Dumnezeu pentru organizarea cât maiperfectă a societăţii omeneşti, justiţia este numai virtutea prin care se aplică

dreptul, dându-se fiecăruia ceea ce i se cuvine în interes comun. Ca temelie a justiţiei el stabileşte fidelitatea şi adevărul.

b) Definiţiile clasice ale jurisconsulilor romani: Ulpianus şi Gaius

1. Ulpianus

Între jurişti cei mai de seamă ai Romei antice, alături de Gaius, Paulus,Marcianus şi Modestinus, se numără şi Ulpianus16. Asupra vieţii acestuia ne-au

rămas puţine ştiri. Originar din Tyr (Fenicia- Siria de azi), a ocupat diferite funcţii în Roma, sub Caracalla (212-217) şi sub urmaşii acestuia, apoi pe la anul 222 sub împăratul Alexandru Sever.

Din operele sale numeroase (circa 287 de scrieri) ne-au rămas câteva maiimportante, din care diverse fragmente au fost introduse în Instituţiile şi Digestelelui Justinian. Din aceste scrieri rezultă următoarele rostiri referitoare la drept:

a) Ulpianus face unele consideraţii în legătură cuoriginea şi natura

dreptului , folosind pentru lămurirea noţiunii de drept, celebra definiţie a jurnalistuluiroman Cles, care, după cum se ştie defineşte substanţa dreptului prinbine şi

14 Ibidem,p. 18. Vezi şi Eugeniu Speranţia,op. cit.,p. 25.15 Pr. prof. dr. Liviu Stan,op. cit.,p. 20. Operele lui Cicero au fost publicate în numeroase ediţii; celemai noi sunt Oxford, Bude, Teubner. Foarte bune studii cu privire la Cicero au apărut în “Pauly’sRealencyclopadie der Klassischen Altertumswissenschaft ”, Ediţie începută de G. Wissowa,continuată de W. Kroll, K. Mittelhaus şi K. Ziegler, Stuttgard, 1939, vol. 7, A, p. 827-1274; evaluăriliterare preţioase în istoriile de literatură latină ale lui Schanz- Hosius, Teuffel - Kroll, Pichon, etc.;consideraţii istorice în lucrările lui Mommsen, Druman- Groebe, Boissier, Carcopino etc.; iar juridice la E. Costa,Cicerone giureconsulte,2 vol., 1927-1928.16 Vladimir Hanga,Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 21-26.



12

echitate, virtuţi prin care se poate înfăptui dreptul: “Jus est ars boni et aequi”(dreptul este arta binelui şi a echităţii).

Dreptatea însăşi sau lucrarea ei nu este socotită o simplă îndeletnicire

comună a oamenilor, ci una quasi-sacră, fapt pentru care, spune Ulpianus, pedrept cuvânt juriştii ar putea fi numiţi sacerdoţi sau slujitori care profesează oadevărată filosofie.

Prin toate acestea, Ulpianus relevă obiectul studiului dreptului, subliniindu-iimportanţa şi arătând că rostul lui e de a cultiva şi de impune justiţia, de a propagacunoştinţa binelui şi a echitabilului, determinând pe oameni să săvârşească binelenu numai din frică de pedepse ci şi din dorinţa de răsplătire17.

b) Ulpianus se ocupă apoi deîmpărţirea materiei dreptului şi implicit deprima împărţire generală a studiului dreptului. Aici dă el definiţiile dreptului publicşi ale dreptului civil sau privat, definiţii care au rămas celebre. Astfel,dreptul public este numit cel care se referă la interesele generale ale statului roman sau lastarea organizată a puterii publice romane. Iar dreptul civil sau privat este acelacare se referă la interesele particulare ale indivizilor sau ale cetăţenilor ca unităţiindividuale.

La rândul său,dreptul public este împărţit în trei părţi şi anume: 1. una care se referă la lucrurile sfinte, 2. o altă parte care se referă la sacerdoţii sau slujitorii celor sfinte,3. a treia parte care se referă la slujitorii treburilor obişnuite ale

statului, la demnitarii sau înalţii funcţionari numiţi magistraţi. Cu privire la dreptul civil sau privat, Ulpianus, spune că materia acestuia se

extrage din preceptele sau normele dreptului natural prin care el înţelege, însensul cel mai general, suma legilor care guvernează viaţa tuturor fiinţelor şi caresunt proprii numai geniului uman18.

c) De la Ulpianus ne-au rămas şi trei definiţii clasice ale dreptului, definiţiide circulaţie universală, prin care el exprimă în modul cel mai clar decât oricare alt jurist roman concepţia romană despre drept:

1. Dintre definiţiile sale, reţinem una analitică, în care arată că dreptul ar consta în trei precepte sau porunci, spunând: “Juris praecepta sunt haec: honeste

17 Ibidem,p. 22.18 Ibidem,p. 21. Cu privire la etimologiapublicum - privatum , vezi: Ernoust -Meillet şi Walde-Hofmann,Worterbuch h. v.



13

vivere, alterum non laed ere, suum cuique tribuere” (Preceptele dreptului suntacestea: a trăi onest, a nu lovi sau leza pe altul şi a da fiecăruia ce este al său).Definiţia relevă caracterul moral al noţiunii dreptului.

2. În continuare, Ulpianus înfăţişează dreptul şi sub aspectul său final de justiţie, punând accentul pe ultima poruncă din prima sa definiţie, spunând:“Justitia est constans et perpetua voluntas suum cuique tribuendi” (Dreptatea estevoinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său). În această definiţ iaeUlpianus relevă rostul practic al dreptului arătând că fiinţa lui constă în săvârşireadreptăţii.

3. Ulpianus mai defineşte dreptul şi ca jurisprudenţă, înţelegând prin acest

cuvânt cea mai înaltă formă de înţelegere a dreptului: “Jurisprudentia est di vinarum atque humanarum rerum notitia justa atque injusti scientia” (Jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, precum şi cunoaştereaa ceea ce este drept şi a ceea ce este nedrept)19.

d) Un capitol important din opera lui Ulpianus este acela care se referă laproblema legilor de drept şi la unele chestiuni detehnică juridică în legătură cuemiterea legilor.

El împarte legile în:1. Legi perfecte2. Legi imperfecte3. Legi mai puţin perfecte.

1. Legea perfectă este aceea care porunceşte ceva categoric, care obligădin conştiinţă.

2. Legea imperfectă este aceea care opreşte să se facă ceva, dar dacătotuşi s-a făcut ceea ce a fost oprit impune repararea sau restabilirea lucrului.

3. Legea mai puţin perfectă este aceea care opreşte să se facă ceva,dardacă totuşi s-a făcut ceea ce a fost oprit, nu impune restabilirea lucrului, ci aplicăo pedeapsă aceluia care a făcut ceva împotriva legii20.

În materie de tehnică juridică, textul reprezintă în forma cea mai scurtă şicuprinzătoare, principalele acte prin care se aduce, adică se adoptă, se modifică

19 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 25.20 Vladimir Hanga,op. cit.,p. 69-70. Textul care vorbeşte de această clasificare aparţine lui Ulpian(Reg. 1, 1-2 ). O sinteză de ansamblu asupra problemei ne oferă Senn,Leges perfectae, minus quam perfectae et imperfectae (1902); Cf. şi Max Kaser,Das romische Zivilprozessrecht,Munchen,1966, p. 141-142.



14

şi se desfiinţează o lege. Acestea sunt:legiferarea sau adoptarea legii (rogatio);abrogarea (abrogatio), prin care se desfiinţează legea existentă;derogarea (derogatio), modificare adusă printr -un act normativ nou de acelaşi grad sau de

grad superior unor dispoziţii prevăzute într -un act normativ anterior:obrogarea (obrogatio), prin care se înlocuieşte sau se modifică ceva din textul unei legi printr -o formulă sau dispoziţie nouă21.

2. Concepţia despre dr ept a juristului roman Gaius.

Un alt jurist important a cărui opere au fost folosite la alcătuirea Instituţiilor şi Digestelor lui Justinian este Gaius22.

Asupra vieţii lui ştim doar atât că s-ar fi născut pe vremea împăratului

Adrian (117-138) şi că a trăit până după anul 180. Opera sa principală o formeazăInstituţiunileale căror texte au fost descoperite într -o formă nu prea completă,abia în anul 1816, de către cercetătorul german Niebuhr, într -un manuscris alepiscopiei din Verona23.

1. Vom examina prima împărţire generală a dreptului aşa cum este înfăţişată de Gaius. Ocupându-se de originea dreptului şi orientându-se dupăcuprinsul lui, îl împarte în două mari părţi:

a) în drept intern al unui stat sau oricărui stat, căruia îi zice jus civile .b) în drept extern comun tuturor oamenilor, deci a tuturor statelor, căruia îizice jus gentium .

În ce priveşte cuprinsul dreptului, atât a celui intern cât şi a celui extern,Gaius arată că aceasta derivă şi din moravuri şi obiceiuri şi nu numai din legi24.

2. O altă împărţire a dreptului pozitiv formulată de Gaius este cunoscutaîmpărţire tripartită, după cuprinsul legilor, ţinându-se seama că ele se referă lapersoane (persones), la lucruri (res), şi laacţiuni (actiones)25.

Această împărţire a rămas clasică şi ea este folosită şi astăzi în studiuldreptului bisericesc. Însăşi dreptul bisericesc, mai întâi în Apus şi apoi în Răsărit a

21 Jean Gaudemet, Institutions de l’Antiquite,Paris, 1967, p. 391; Idem,Le Droit prive romain, Paris, 1974.22 Gaius, Instituţiunile dreptului privat roman,trad. studiu introductiv, note şi adnotări de Dr. Aurel N.Popescu, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1982, p. 11-56.23 Ibidem,p. 13.24 Ibidem,p. 65.25 Ibidem,p. 68. În afară depersoane - ca subiecte de drepturi -şi res - ca obiecte asupra cărora seexercitau acele drepturi -mai existau şiobligaţiunileprin care se stabileau raporturile juridice întreacelea: unele cu caracter patrimonial, altele derivând din contracte, delicte etc., omise deocamdată în clasificare - dar semnalate în III, 88; de unde încep a fi studiate.



15

adoptat-o, iar dacă în răsărit a fost abandonată, în apus reprezintă şi astăzi chiar principalul ghid pentru împărţirea materiei dreptului din Colecţia oficială a dreptuluibisericesc romano-catolic, numităCodex Juris Canonici,publicată în anul 1917,

revizuită şi republicată în anul 1982.

c. Dreptul în gândirea scriitorilor bisericeşti şi a Sfinţilor Părinţi

Dintre Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti care s-au ocupat de problemadreptului, căutând s-o lămurească şi să o încadreze în concepţia creştină despreviaţă, amintim pe Iustin Martirul şi Filosoful, Irineu şi Tertulian.

1. Iustin Martirul şi Filosoful dă dreptului un înţeles mai larg şi mai pozitivdecât alţii dintre juriştii laici, definindu-l astfel: “Tot ceea ce întotdeauna şipretutindeni s-a socotit a fi just, şi tot ceea ce s-a prezentat întregului neamomenesc ca dreptate sau ca fiind un lucru drept”. Această definiţie aminteşte dedefiniţie pe care Vicenţiu de Lerin a dat-o Sfintei Tradiţii prin celebra formulă:“Quod semper, quod ubique, qoud ad omnibus creditus est”.

El socoteşte drept măsura principală şi hotărâtoare pentru identificareadreptului, conştiinţa omenirii întregi, exprimată prin ceea ce întotdeauna,

pretutindeni şi de către toţi oamenii s-a socotit a fi adevărat. Iustin Martirul reprezintă şi teza dreptului natural, dar consideră acest drept

ca întemeiat pe voinţa lui Dumnezeu care se manifestă, fie în modexpres, fie prinrevelaţii naturale. El face apoi unele deosebiri şi în ceea ce priveşte dreptateadeclarând că aceasta ar fi de două feluri:una faţă de Dumnezeu, şi alta faţă deoameni. Cea dintâi ar fidreptul sau dreptatea desăvârşită care ar consta dinnormele prin care se reglementează raporturile oamenilor cu Dumnezeu; iar cea

dea doua ar consta din normele care reglementează doar raporturile dintreoameni.

Această distincţie este însă artificială şi exagerată atunci când este vorbade dreptul propriu-zis, întrucât raporturile oamenilor cu Dumnezeu nu pot ficuprinse de legile de drept. Căci într -adevăr poate intra oare Dumnezeu într -unraport de drept cu oamenii? Putem oare coborî pe Dumnezeu până la a-Lsubordona legii de drept? Poate oare încheia omul un contract de drept cu

Dumnezeu? Este evident că nici un cod de lege nu poate fi socotit ca supunându-l în legătură cu Dumnezeu.



16

Prin urmare, dacă este vorba de un drept sau de o dreptate desăvârşită, înraporturile dintre om şi Dumnezeu, acela nu poate fi conceput nici într-un caz caangajându-L sau supunându-L pe Dumnezeu nici unui fel de norme fie religioase,

morale sau juridice, şi deci un raport de dreptate desăvârşită a omului faţă deDumnezeu trebuie imaginat numai cu privire la starea şi atitudinea omului faţă deporuncile lui Dumnezeu. Revenind la raporturile de drept sau de dreptatedeterminate de relaţiile dintre oameni, vom spune că acestea singure pot ficonsiderate ca raporturi de drept26.

2. Irineu atinge două probleme în legătură cu dreptul şi anume:a) problema naturii dreptului

b) problema originii dreptului în legătură cu originea păcatului. a) Referitor la problema naturii dreptului el o pune în legătură cu atitudinea

ereticului Marcion, care susţine că sunt două principii divine distincte: unul bun şialtul drept care este în acelaşi timp şi rău. Deci ar rezulta că din natura dreptului ar ţine într -o măsură oarecare şi răul nu numai binele. Irineu susţine că dreptul nupoate fi socotit rău decât numai atunci când nu este în conformitate cu binele, căcizice el, dreptul este în mod necesar un lucru bun, sau un bun27.

b) Problema originii dreptului pe care o pune în legătură cu păcatul, Irineu oatinge, dar fără a o soluţiona, adică fără a arăta precis în ce raport se găseştedreptul cu păcatul. El nu spune dacă legea de drept a apărut înaintea păcatuluisau ca urmare a păcatului. Totuşi, în felul în care pune problema, rezultă că aadoptat mai degrabă teza despre existenţa dreptului înaintea păcatului, dupătextul Sfântului Apostol Pavel: “Prin lege am cunoscut păcatul” (Rom. 7, 7).Reamintim însă că aici nu este vorba de vreo lege de drept, ci este vorba de aceaporuncă de lege cu caracter deosebit, pe care a dat-o Dumnezeu primei perechide oameni28.

Rezultă deci că teza lui Irineu despre prioritatea în timp a legii de drept faţăde păcat este neîntemeiată, după cum de altfel arată şi ceilalţi gânditori creştini,care socotesc legea sau porunca dumnezeiască din Eden ca neavând nici olegătură cu legea juridică sau cu dreptul în general.

26 Pr. prof. Liviu Stan,op. cit.,p. 32; Idem,Obârşia şi dezvoltarea istorică a dreptului bisericesc, în“Mitropolia Olteniei”, an. XX(1968), nr. 1-2, p. 3-11.27 Sfîntul Irineu,Contra Haereses, III, cap. 3 şi 4. 28 Ibidem.



17

3. Tertulian. În dreptul roman, Tertulian este socotit printre marii maieştriiai ştiinţei juridice, atât în ce priveşte principiile, cât şi în ce priveşte practica juridică.

Din gândirea juridică a lui Tertulian ne vom ocupa numai de câteva principiidin care se poate vedea felul în care a conceput natura dreptului şi rostul lui înviaîa omenească.

Cel mai caracteristic lucru pentru concepţia lui Tertulian despre drept estecă el consideră dreptul ca rezidând în echitate, ceea ce înseamnă că orice lege de drept trebuie să poată suporta aprecierea prin acest criteriu constant al echităţii.Echitatea reprezintă un fel de simetrie, iar nicidecum o egalitate a lucrurilor. În

acest sens înţeleasă, ea poate fi privită cu aplicare la relaţiile şi actele cu caracter juridic ale oamenilor, adică o stare de raporturi echilibrate realizată prin măsurareaacestora, servindu-ne în acest sens de echitabil, iar nu de drept. Cu alte cuvinte,dreptul şi starea de dreptate se reazămă pe echitate, iar echitatea însăşi pesimetrie, ca în cele din urmă, de natura dreptului să ţină în mod necesar echitateaca mijloc de identificare şi aplicare a dreptului şi simetria ca stare realizată prinechitate29.

Origen acceptă vechea definiţie a dreptăţii ca o virtute prin care i se dăfiecăruia ceea ce este al său sau ceea ce i se cuvine, dar adaugă în plus căaceastă dreptate nu poate fi bine înţeleasă decât raportând-o la injustiţie sau lanedreptate30.

Sfântul Atanasie cel Mare defineşte dreptatea ca fiind virtutea care dăfiecăruia ceea ce este al său şi a cărei măsură superioară este adevărul.

Sfântul Vasile cel Mare defineşte dreptatea ca virtutea prin care se dădupă vrednicie fiecăruia ce este al său, din care consistă împărţirea dupăegalitate. Dreptatea şi dreptul sunt contrare răului, dar conforme adevărului, iar forma lor adevărată este Însuşi Iisus Hristos.

Sfântul Grigorie de Nazianz socoteşte dreptul şi dreptatea ca rezidând înegalitatea şi în distribuirea echitabilă a bunurilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur face distincţie î ntre dreptatea oamenilor care sereduce la cugetul omenesc şi la dreptatea divină.

29 Tertulian,De corona militis,cap. III.30 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 24.



18

Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte dreptatea ca virtute dependentăde adevăr prin care se dă fiecăruia ceea ce este al său după vrednicie şi în modegal, relevând în acelaşi timp şi caracterul social al dreptului sau al dreptăţii, pe

care o numeşte virtutea care tinde spre binele comun sau spre folosul comunităţii. Sfântul Ambrozie defineşte dreptul cu raportare la adevăr şi la voinţa lui

Dumnezeu, relevând rostul social al dreptăţii care constă în realizarea unuiechilibru prin echitate.

Fericitul Augustin raportează dreptul la bine, la adevăr şi la Dumnezeu,arătând că numai în felul acesta trebuie înţeles conţinutul şi rostul dreptului şi aldreptăţii, care constă în a da fiecăruia ceea ce este al său31.

Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare s-a constatat că dreptuleste socotit ca o valoare dependentă de bine, de adevăr, de sfinţenie. Raportânddreptul la anumite calităţi şi nevoi ale vieţii sociale s-a constatat că el este socotitca având în primul rând un rost social sau ca reglementând relaţii sociale potrivitunor reguli care fac posibilă convieţuirea socială, reguli cuprinse în ceea ce senumeşte echitate.

d) Definiţiile unor filosofi contemporani

Încercând să facem o grupare a diferitelor definiţii- grupare cu totulconvenţională şi relativă- vom distinge:definiţii de nuanţă accentuat filosofică;definiţii de nuanţă formal - normativistă şi definiţii sociologice.

O definiţie cu puternicenuanţe filosofice este dată de marele filosof germanImmanuel Kant care pornind de la concepţia sa că fiecare om posedă o voinţăliberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil, pentru convieţuire este necesar să

intervină limitarea lor reciprocă, realizată prin drept.Dreptul este deci,după Kant,totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate exista cu voinţa liberă atuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii 32 .

Mergând pe acelaşi raţionament al gândirii kantiene profesorul MirceaDjuvara scrie că “regula de drept, aşadar, este norma necondiţionată de conduităraţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte

31 Ibidem,p. 25-26.32 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 27.



19

persoane ”33. Înscriindu-se în acelaşi curent de gândire neo-kantiană, profesorulEugeniu Speranţia consideră ca cea mai adecvată definiţie a dreptului cea care-l înfăţişează ca “un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un

maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într -un grup social determinat ”34.

În grupul definiţiilor cu nuanţă formal - normativistă le redăm pe cea a juriştilor Gaston Jeze şi Jean Louis Bergel. Primul arată că “dreptul unei ţări esteansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, utile sau nefaste - care la un moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale ”35. J. L. Bergelarată că “dreptul este ansamblul regulilor de conduită, într -o societate mai mult

sau mai puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publ ică”36.

Dintre unele definiţii datorate unor autori aparţinândorientării sociologiceoredăm pe cea a cunoscutului jurist francez reprezentant al curentului solidarităţiisociale, Leon Duguit care arată că regula de drept este “linia de conduită care seim pune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către o societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează

o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări” 37

.

33 Mircea Djuvara,Teoria generală a Dreptului, vol. II, p. 586.34 Eugeniu Speranţia,op. cit.,p. 373.35 Claude de Pasquier, Introduction a la theorie generale et a la philosophie du Droit,Paris,Neuchatel, 1937, p. 272.36 Jean Louis Bergel,Theorie generale du Droit,Dalloz, Paris, 1989, p. 18.37 Claude de Pasquier,op. cit.,p. 31.



20

SISTEMUL, METODELE şI DISCIPLINELE AUXILIARE ALE DREPTULUI BISERICESC

1. Sistemul dreptului bisericesc

Prin sistem de drept se înţelege un ansamblu de norme juridice în vigoare,privite în unitatea şi diviziunea lor pe ramuri de drept şi instituţii juridice. Caracterulunitar al sistemului de drept decurge din existenţa unor principii comune

corespunzătoare trăsăturilor şi intereselor fundamentale ale fiecărei orânduirisocial-economice, iar ramurile de drept se diferenţiază prin specificul categoriilor de relaţii sociale pe care le reglementează şi prin metodele proprii dereglementare. Astfel, sistemul de drept român cuprinde dreptul constituţional,dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul penal,dreptul procesual penal, dreptul procesual civil, etc38.

Una dintre cele mai grele probleme este cea a stabilirii materiei dreptului

bisericesc în aşa fel încât, pe de o parte să corespundă cerinţelor ştiinţei îngeneral, iar pe de altă parte scopului ştiinţei dreptului în special. În primele lucrăride drept bisericesc, materia era rânduită fie în ordine cronologică, fie dupăimportanţa izvoarelor sau după obiectul tratat de diferite legi. Deoarece în acestelucrări nu era o unitate organică internă ele nu puteau avea nici o importanţăştiinţifică.

Prima încercare de expunere sistematică a materiei dreptului bisericesc s-afăcut în apus, în secolul al XII-lea, în colecţia de canoane editată de Bernard dePavia, pe care a împărţit-o în 5 părţi, după materie, numindu-le astfel: judex, judicium, clerus, sponsalia şi crimen. Prima carte tratează despre reprezentanţiiputerii bisericeşti; a doua carte despre puterea judecătorească; a treia despredrepturile şi datoriile clerului; a patra despre logodnă şi căsătorie, iar a cincea

38 Dr. Nicodim Milaş,Dreptul Bisericesc al Bisericii Orientale, trad. rom. de D. Cornilescu şi V.Radu, Bucureşti, 1915, p. 18-19.



21

despre delictele şi pedepsele bisericeşti39. Cu toate acestea, această împărţire nuputea fi socotită un sistem de drept.

Alături de acest sistem, s-a ivit în apus şi un sistem împrumutat din

instituţiile lui Justinian, după care dreptul bisericesc era împărţit în trei părţi:persoane, lucruri şi acţiuni (persones, res şi actiones). În prima parte se expuneadreptul persoanelor adică drepturile cu privire la cler; în partea a doua seexpuneau obiectele întrebuinţate la serviciul divin şi la dreptul privind administraţiaaverii bisericeşti; iar în partea a treia se trata despre procesul civil şi penal40.

Paul Lancelottus a primit împărţirea aceasta în secolul al XVI-lea înlucrarea lui de drept bisericesc intitulată “Institutiones Juris Canonici” 41.

Cât priveşte materia dreptului bisericesc răsăritean, aceasta s-a împărţit îndouă mari secţiuni şi anume:Organizarea Bisericii şi Administraţia bisericească.

Treptat, la aceste două secţiuni, s-au mai adăugat cu timpul alte două, încât astăzimateria dreptului bisericesc este împărţită în patru părţi şi anume:Introducere şi izvoarele dreptului bisericesc; Organizarea Bisericii; Administraţia bisericească şiPolitica bisericească, care priveşte raporturile Bisericii cu lumea din afara ei şi cucelelalte confesiuni creştine.

2. Metodele cercetării ştiinţifice ale dreptului bisericesc

Ca şi în orice domeniu de cercetare şi cercetarea ştiinţifică se bazează pefolosirea uneimetodologii , a unui ansamblu de metode şi procedee cu ajutorulcărora are loc studierea dreptului în toată complexitatea sa. Fără a avea prestaţiaunei definiţii, arătăm că prinmetodă înţelegem un ansamblu concertat de operaţii intelectuale (ce pot consta dinprincipii, norme ) care sunt folosite pentru atingerea

unuia sau mai multor obiective privind cunoaşterea unui fenomen42 . În acest scop,pot fi folosite şi anumiteprocedee tehnice , care sunt auxiliare ale metodelor şi nutrebuie confundate cu acestea.

39 “Judex, judicium, clerus, sonsalia, crimen ”, Bernard von Pavia şi-a numit colecţia:Breviarium extravagantium. 40 “Omne jus quo utimur, vel ad personas pertinet, vel ad res, vel ad actiones ”, Justinian,Institutionum,Lib. I, tit. II. 12.41 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 19.42 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 12.



22

Nu trebuie confundate metodele de cercetare în sensul definit aici cumetoda în sens filosofic, care are în vedere concepţia filosofică ce stă la bazaelementului cercetării.

Referindu-ne la principalelemetode ale cercetării juridice, menţionăm înprimul rândmetoda logică şi metoda istorică.

În cercetarea dreptului, a fenomenului juridic atât de complex, toate ştiinţele juridice se folosesc de categoriile, legile şi raţionamentele logice. Făcândabstracţie de ceea ce este neesenţial, întâmplător în existenţa dreptului, teoriacaută să dezvăluie folosindu-se de metoda logică, ceea ce este esenţialcaracteristic, pentru drept.De importanţa aplicării logicii în cercetarea fenomenului

juridic vorbeşte însuşi faptul că s-a conturat ca o disciplină aparte,logica juridică43

.Potrivitmetodei istorice,ştiinţele juridice cercetează dreptul în perspectiva

şi evoluţia sa istorică, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ele analizeazăesenţa forma şi funcţiile dreptului raportate la etapa istorică pe care o străbate,ştiut fiind că instituţiile juridice poartă pecetea transformărilor istorice ale poporuluişi ţării respective44.

O metodă cu puternice valenţe în studierea dreptului în general, a ramurilor

şi a instituţiilor juridice este cea acomparatismului.În studiul comparat aldiferitelor instituţii juridice, în compararea sistemelor juridice naţionale se desprindfactorii ce determină atât transformările lor comune cât şi cele specifice. Este dereţinut, apoi, importanţa folosiriimetodei statistice utilă atât în procesul deelaborare a dreptului cât şi pentru cel de aplicare. Cât priveştemetoda experimentală, proprie prin excelenţă ştiinţelor naturii, menţionăm că în domeniuldreptului, uneori în domeniul reglementării cu caracter economic s-a recurs înprealabil la verificarea noilor măsuri la scară redusă în câteva unităţi.

Ca o concluzie după prezentarea succintă a metodelor de cercetare, seimpune constatarea că ele nu trebuie înţelese în mod izolat, ci îninterdependenţa

şi complementaritatea lor45.

43 Ibidem,p. 12-13.44 Ibidem,p. 13.45 Ibidem.



23

3. Ştiinţele auxiliare ale Dreptului bisericesc.

Dreptul bisericesc este o disciplină teologică dar şi juridică. Pentru teologie,dreptul bisericesc se înscrie în ansamblul ştiinţelor teologice, iar pentru jurişti,dreptul bisericesc face legătura dintre teologie şi jurisprudenţă, fiind privit ca odisciplină care a influenţat într -un moment dat jurisprudenţa civilă. Din acestemotive, dreptul bisericesc are discipline înrudite atât în teologie, cât şi în dreptulgeneral.

a) Din teologie trebuie să amintim: Dogmatica, care a ajutat dreptul la fixarea învăţăturii de credinţă

corectă; Teologia morală deoarece multe dintre preceptele dreptuluibisericesc au o valoare morală. Totuşi între drept şi morală există asemănări şideosebiri.

Morala şi normele morale

Morala reprezinză un ansamblu de idei, precepte reguli cu privire la bine şila rău, corect şi incorect, just şi injust. Morala, ca sistem raţional de norme pentrupropria conduită, se bazează pe convingerea intimă şi conştiinţa personală afiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă apersoanei, în primul rând, faţă de sine însuşi.

Preceptele şi normele morale călăuzesc conduita oamenilor care-şiraportează astfel comportarea la valorile morale de bine sau rău, din care decurgeşi definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Normele morale suntdotate cu sancţiuni de aceeaşi natură. Aceste sancţiuni pot fi exterioaresubiectului şi anume o reacţie a mediului social (a colectivităţii) faţă de fapta

imorală şi în acest caz avem de-a face cu forme diferite de manifestare aoprobiului public, sau pot fi interioare, din sfera conştiinţei subiectului, acesteafiind cele mai puternice şi eficiente sub forma deregrete, păreri de rău, mustrări

de cuget sau scrupule de conştiinţă.

Vechimea moralei este tot atât de mare pe cât este şi societatea. Ea a jucatşi continuă să joace un rol deosebit de important în reglementarea relaţiilor socialeşi asigurarea ordinii sociale. Având ca valori fundamentale principiile binelui,

dreptăţii, justiţiei, adevărului – valori aidoma apărate şi promovate şi de drept-, dela bun început s-a pus problema analizei raportului dintre drept şi morală, a



24

asemănărilor şi deosebirilor dintre ele. În perioada antică până în cea medievală, în general în multe privinţe, normele morale erau confundate cu normele juridice. Încă din antichitate gândirea juridică a fost preocupată de raportul dintre drept-

morală. Dacă în Grecia antică nu se făcea o distincţie bine precizată între celedouă categorii de norme sociale doctrina juridică romană, preocupată deperfecţionarea sistemului juridic, a făcut paşi sensibili în direcţia conceperiidreptului, independent de morală. Germanul Thomasius (1655-1728) a separatpentru prima dată, dreptul de morală, din punct de vedere teoretic. Apoi, problemas-a aflat şi continuă şi azi să se afle în atenţia diferiţilor filosofi şi teoreticieni. Kantşi-a adus contribuţia deosebită la această analiză, relevând caracterul absolut,

apriori al legii morale, relevată de raţiunea practică în forma imperativuluicategoric. În dezvoltarea acestei teme – considerată de Jhering „Capul Horn” alfilosofiei dreptului, au apărut teze dintre cele mai diverse, mergând de laidentificarea naturii normelor juridice şi morale (G. Ripert), până la considerareacă ştiinţa dreptului, ca „teorie pură” a dreptului (H. Kelsen), trebuie să facăabstracţie de influenţa moralei ca şi a politicii şi altor factori extrajuridici asupradreptului.

În fapt, quasitotalitatea juriştilor este de părere că între drept şi moralăexistă o corelaţie organică, foarte strânsă, fiecare păstrându-şi însă identitatea. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre drept şi morală? Fără îndoială

că atât dreptul cât şi morala reprezintă un ansamblu de norme de conduită. Spredeosebire de drept, normele morale dintr-o societate nu sunt neapărat unitare. Elese pot deosebi, bunăoară, în anumite privinţe, în funcţie de natura grupului social,a colectivităţii naţionale, sociale, religioase în care se manifestă. În etape istoricediferite sau chiar în aceeaşi epocă la clase, categorii sociale sau profesionalediferite există şi valori morale diferite, uneori chiar opuse. Dreptul în schimb, prinnatura sa este şi trebuie să fie unitar asigurând o ordine juridică în societate, într -oţară dată.

Normele morale au un caracter spontan în apariţia lor, pe când nornele dedrept, cu excepţia cutumei juridice, sunt rezultatul unei creaţii conştiente şiorganizate. Este de notat legătura strânsă între normele de morală şi religie.Practic, fiecare religie a determinat formarea un ei morale, sacralizând precepteleetice şi unele instituţii sociale, în special cele privitoare la viaţa de familie.



25

Dezvoltarea dreptului a dus, treptat, la desacralizarea şi laicizarea instituţiilor,procesul fiind însă diferenţiat de la o religie la alta. Şi astăzi unele sisteme dedrept, cum este cel islamic bunăoară, sunt puternic influenţate de morala

religioasă. (Coranul este atât „cartea sfântă” cât şi „codul” popoarelor islamice). Din punct de vedere al sancţiunii, deosebirea este foarte mare, pentru că în

vreme ce normele de drept pot să fie asigurate prin forţa coercitivă a statului,normele morale au ca sancţiune oprobiul public, marginalizarea, desconsiderarea,regretul, mustrarea de conştiinţă. Aceasta nu înseamnă că sancţiunile morale suntfără valoare. Eficienţa lor depinde de profilul moral al persoanei respective, careresimte mai profund sau mai puţin profund şi, deci, cu eficienţă mai mare sau mai

redusă această sancţiune. Legătura strânsă deloc de neglijat, între cele două fenomene analizate

decurge şi din împrejurarea că numeroase norme cu un conţinut identic au atât onatură morală cât şi juridică. De exemplu, normele penale care cer persoanelor săaibă o comportare de respect faţă de viaţa, demnitatea, proprietatea altora, sunt în acelaşi timp şi norme cu un puternic conţinut moral. Forţa dreptului se găseşteatât în justificarea sa logică, raţională, cât şi în aprobarea şi susţinerea morală.

In general sfera de acţiune şi cuprindere a moralei este mai extinsă –dar

reglementarea mai puţin corectă – decât a dreptului. Acest fapt nu justifică unelepăreri, care au existat în teoria dreptului şi în filosofia juridică, potrivit cărora„dreptul n-ar fi altceva decât un minim de morală”, necesară în societate.

Din punct de vedere teologic,asemănările şi deosebirile dintre drept şimorală sunt următoarele:

Asemănări: - ambele pleacă de la Dumnezeu; - ambele presupun o autoritate superioară şi cer supunere

faţă de ea, după cum se arată la Romani 13, 16: “Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât la Dumnezeu; iar cele ce sunt, dela Dumnezeu sunt rânduite”.

- ambele presupun ascultare, norme şi pedepse; Deosebiri: - morala reglementează mai întâi raportul omului cu

Dumnezeu, pe când dreptul reglementează numai raportul dintre oameni;



26

- morala reglementează mai întâi viaţa intimă spirituală aomului şi după aceea acţiunile văzute ale omului, pe când dreptul reglementeazănumai acţiunile externe după principiul latin: “de internis non judicat praetor”;

- normele moralei sunt neschimbătoare, pe când normeledreptuluipozitiv pot fi supuse schimbării;

- morala nu admite ca mijloc de rezolvare forţa fizică, pe cânddreptul chiar o stimulează46.

Vechiul şi Noul Testament : - prin rolul pe care l-a jucat studiul ambelorTestamente la formarea conceptului de lege;

Istoria Bisericii Universale : - deoarece toate sinoadele ecumenice,

locale, ale Sfinţilor Părinţi, precum şi cele endemice sunt cuprinse în cadrulizvoarelor dreptului bisericesc.

b) Din cadrul disciplinelor juridice notăm:Filosofia dreptului,care nefamiliarizează cu cele mai înalte principii de drept;Dreptul roman, Dreptul mozaic,Dreptul bizantin,precum şidreptul tuturor statelor în care s-au codificat multe legiprivitoare la Biserică; alături de alte discipline din domeniul istorie, cum sunt:Heraldica, Sfragistica, Diplomatica, Numismatica, precum şi dreptul civil şi cel

procesual civil precum şi dreptul penal şi cel procesual penal47

.Dreptul canonic ca studiu juridic are însă unspecific aparte şi sedeosebeşte de dreptul secular, atât prinideologie s au concepţie de drept, cât şiprin obiectul, conţinutul, scopul şi mijloacele pe care le întrebuinţează în vederearealizării rostului său.

Cu privire laideologie s-au concepţia despre drept, există numeroasedeosebiri între Dreptul canonic şi cel secular. Învăţătura sau concepţia creştinădespre drept, nu poate ignora însă cauzele obiective, care au determinat apariţiadreptului în viaţa socială, în general şi în viaţa Bisericii, ca societate religioasă înspecial. În cadrul învăţăturii creştine despre drept, poziţia ideologică a BisericiiOrtodoxe sau învăţătura ei despre drept se deosebeşte în multe privinţe de cea aaltor confesiuni creştine. Aşa de exemplu, putem spune că învăţătura BisericiiOrtodoxe despre drept se deosebeşte de aceea a Bisericii Romano-Catolice, prinfelul în care priveşte originea dreptului în legătură cu consecinţele păcatuluioriginar şi cu condiţiile sociale obiective care determină apariţia lui, şi apoi prin

46 Ibidem,p. 32-33. Vezi şi Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 14-15.



27

felul în care situează valoarea însăşi a dreptului în raport cu celelalte valoridiriguitoare ale vieţii.

Astfel, în Biserica Ortodoxă, deşi dreptul este considerat ca o apariţie

posterioară căderii în păcat, totuşi prin aceasta nu se susţine că dreptului trebuiesă i se găsească numaidecât o cauzalitate directă în păcat şi că ar putea fi socotitca fiind o formă a păcatului, cum susţin teologii romano-catolici, ci doar că dreptulconstituie onecesitate a stării de după căderea în păcat , un mijloc pe care, înnoile condiţii care au apărut la un moment dat în istorie, şi le-au creat oameniipentru a le servi ca pârghie pentru dezvoltarea lor. De asemenea, spre deosebirede teologia romano-catolică care în mod practic situează dreptul în fruntea

valorilor, sau cel puţin deasupra binelui, teologia ortodoxă nu subordoneazădreptului nici una dintre valorile pe care le acceptă în sistemul său de gândire.

Cu privire laobiect - care în dreptul canonic constă în ordinea canonică saustarea de echilibru realizată prin norme canonice, pe baza credinţei religioasecreştine, între relaţiile care se stabilesc între credincioşi- dreptul canonic sedeosebeşte de dreptul secular prin faptul că acesta, deşi are în principal în vederenumai revelaţiile stabilite pe baza credinţei religioase, nu ignoră nici relaţiile

nereligioase, considerându-le ca stând pe al doilea plan, pe când dreptul secularse ocupă numai tangenţial de relaţiile de natură juridică determinate de credinţelereligioase ale oamenilor, şi anume: în capitolele restrânse ale acestuia, în care setratează despre raporturile dintre societatea civilă şi dintre societăţile religioasesau culte.

Cu privire laconţinutul lor, deosebirea dintre dreptul canonic şi cel secular este aceea impusă de obiectul propriu al fiecăruia. Conţinutul dreptului canonic nueste numai juridic, ci şi teologic şi anume în mod preponderent teologic, pe cândconţinutul dreptului secular este lipsit de elementele religioase.

Cu privire lamijloacele pe care le întrebuinţează, dreptul canonic sedeosebeşte de cel secular, prin faptul că dreptul canonic, ca drept religios nu întrebuinţează mijloace coercitive, fizice şi nici mijloace privative de libertate, adicănimic din ceea ce se poate socoti ca intervenţie a forţei fizice în scopul aplicăriiunei legi sau a executării unei pedepse pe seama celor care se abat de la normade drept; ci foloseşte numai mijloace de natură religioasă şi morală. Faptul că

47 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 16-17.



28

uneori se face uz în Biserică şi de mijloace materiale, când pe cale de epitimii seimpun anumite jertfe materiale, contribuţii sau renunţări, acestea nu schimbăcaracterul moral şi religios al mijloacelor de care se foloseşte Biserica, fiindcă

elementul material intervine şi urmăreşte numai constrângerea morală, iar nuconstrângerea fizică a credincioşilor.

Cu privire lascopul deosebit pe care-l urmăreşte dreptulsecular pe de oparte, şi dreptul canonic pe de alta, dreptul secular care ca scop circumscris lacondiţiile imanente ale vieţii, servind ca un mijloc pentru asigurarea unei cât maibune stări pe seama oamenilor şi a unui cât mai mare progres, pe când dreptulcanonic are un scop subordonat scopului general al Bisericii, adică scopului

mântuirii şi astfel dreptul canonic serveşte ca un instrument sau ca unul dinmijloacele de care Biserica se serveşte în scopul asigurării mântuiriicredincioşilor 48.

48 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 67-69.



29

B I S E R I C A Ş I D R E P T U L

De obicei se spune că Dreptul bisericesc apare ca o ramură de studiu încadrul teologiei abia prin veacul al VI-lea, şi anume mai întâi în apus prin operacanonică a luiDionisie Exigul (+ 545), şi apoi ceva mai târziu, pe lamijloculsecolului al VI-lea, şi în Răsărit, prin opera canonică a lui Ioan Scolasticul (+ 577).Aceşti doi scriitori bisericeşti sunt numiţi pe drept cuvânt părinţii dreptului bisericesc. Declararea celor doi părinţi amintiţi ca părinţi ai dreptului bisericesc nuare decât rostul de a fixa în timp o etapă a dezvoltării istorice a dreptuluibisericesc, iar nu de a i se preciza începutul, pentru că el este în orice caz maivechi49.

Vorbind însă de părinţii dreptului bisericesc, indiferent în ce sens, nu sepoate evita întrebarea asupra originii dreptului bisericesc şi a timpului când acestaintră ca un element pozitiv în lucrarea Bisericii, devenind şi o preocupare de studiupentru slujitorii Bisericii şi în general pentru conducerea ei.

Pentru o studiere cât mai sistematică a acestei probleme vom împărţiimaterialul în următoarele subpuncte:

1. Biserica în afara dreptului2. Biserica sub imperiul dreptului.

1. Biserica în afara dreptului

Odată cu întemeierea Bisericii s-a procedat la abolirea legilor VechiuluiTestament care reprezentau o codificare a dreptului mozaic cu dezvoltările luiulterioare. În Noul Testament, nici Mântuitorul, nici Sfinţii Apostoli nu introduc legicu caracter juridic ci numai norme religioase şi morale. Odată întemeiată şi înzestrată cu toate mijloacele necesare pentru a-şi putea îndeplinii rostul săumântuitor -mijloace între care nu intrau şi norme juridice- Biserica şi-a desfăşuratlucrarea sa religioasă şi morală, fără a folosi norme juridice şi fără a simţi nevoia

49 Pr. prof. dr. Liviu Stan,Jus Ecclesiasticum. Dreptul în viaţa Bisericii, în “Studii Teologice”, an.XII(1960), nr. 7-8, p. 470.



30

să recurgă la acestea50. Astfel fiind, Biserica a început prin a exista şi a-şi îndeplinilucrarea sa mântuitoare, în afara dreptului adică în afara razei de acţiune anormelor juridice. Se pune întrebarea: cât timp a putut să rămână însă Biserica în

afara dreptului?Istoria bisericească ne arată, că până în secolul al III-lea, Biserica a putut

să existe fără folosirea normelor de drept şi că acestea îşi afirmă o prezenţă totmai vie în viaţa Bisericii abia de prin veacul al IV-lea, după ce Biserica a stabilit ostrânsă colaborare cu statul. Cu toată lipsa lui dintre mijloacele esenţiale pentrumisiunea Bisericii, însăşi plasarea Bisericii într -o epocă istorică şi în nişte condiţiiistorice în care ea a fost obligată de o vreme să recurgă la normele juridice, arată

că dreptul nu a fost socotit de către întemeietorii Bisericii ca un lucru atât de străinde misiunea Bisericii încât să fie exclusă şi chiar imposibilă folosirea lui de cătreBiserică, atunci când aceasta ar deveni necesar. Potrivit cu natura şi rostul săudreptul trebuia considerat ca un element asemănător cu mijloacele tehnice pecare le creează viaţa omenească51.

2. Biserica sub imperiul dreptului

Din cauza folosirii inevitabile de către creştini şi de către comunităţi anormelor juridice în diversele relaţii care nu puteau fi reglementate altfel, dreptulera prezent în viaţa Bisericii, însă ca un scop străin sau ca un element eterogen.El reprezenta una din formele şi din mijloacele puterii de stat. şi precum Bisericaadoptase atitudinea de supunere loială faţăde stat, tot la fel ea a acceptat, încadrul aceleiaşi atitudini şi folosirea de către membrii săi a normelor juridice52.

Convinsă cu timpul că, pentru păstrarea unei cât mai bune rânduieli în

relaţiile dintre credincioşi, ca şi dintre aceştia şi autoritatea bisericească, normelede drept pot fi folosite fără a altera natura lucrării bisericeşti şi fără ai prejudiciamisiunea, Biserica şi-a însuşit, în mod treptat, printr -un proces care a durat douăsau trei veacuri, o sumă de principii şi norme ale dreptului roman, cărora le-a dat oexpresie religios-creştină.

50 A se vedea cu privire la cuprinsul juridic revelat al Vechiului Testament, N. Lammle,Das Problem der Kirchenrechts,Tubingen, 1932, p. 3-15.51 Pr. prof. dr. Liviu Stan,Jus Ecclesiasticum…, p. 473.52 Ibidem,p. 479.



31

Adăugând apoi, pe lângă considerentul de utilitate pentru viaţa sa proprie,a normelor juridice, încă şi pe acela de necesitate, Biserica a trecut şi laelaborarea de norme juridice proprii, ţinând seama bineînţeles de natura şi de

rostul său aparte53

.Legislaţia canonică a Bisericii elaborată în secolul IV şi V include în sine

două mari categorii de norme juridice diferite şi anume: 1. În primul rând,norme ale dreptului roman , transpuse în limbajul religios-

creştin. 2. Norme proprii,elaborate independent de principiile şi de normele

dreptului roman, dar totuşi după modelul acestora.

Prin această legislaţie canonică din veacurile IV şi V Biserica intră subimperiul dreptului, încât normele ei juridiceapar, alături de normele dogmatice, caa doua pârghie a existenţei sale, sau ca al doilea element constitutiv esenţial alvieţii Bisericii. Cu epoca lui Justinian începe o a treia etapă în dezvoltareadreptului bisericesc care este aceea pe care o reprezintă colecţiile numitenomocanoane. Se înţelege că în cuprinsul legislaţiei canonice a Bisericii au intrato mulţime de norme şi după secolul X şi că îmbogăţirea şi primenirea acestor

norme a fost şi este posibilă până în zilele noastre54

.Concluzii. Dreptul bisericesc - reprezentat de normele canonice,

nomocanonice şi cutumiare, de care s-a servit şi se serveşte Biserica înorganizarea şi conducerea sa - ne dă posibilitatea ca prin cunoaşterea lui săpătrundem într -un domeniu a dezvoltării istorice a societăţii româneşti ca şi adezvoltării istorice a statelor şi a Bisericii.

53 Ibidem,p. 480.54 Ibidem,p. 481.



32

D E S P R E N O R M E L E C A N O N I C E

1. Noţiuni generale

Credincioşii, membrii Bisericii, trăind în comunitatea religioasă organizatăca Biserică, reglementează relaţiile bisericeşti dintre ei după anumite rânduieli,reguli sau norme din viaţa religios-morală. Normele canonice sunt deci regulileprin care autoritatea bisericească stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se

comporte membrii Bisericii în anumite condiţii determinate, pentru ca acţiunea lor să fie eficientă şi apreciată pozitiv în raport cu credinţa religioasă şi cu normelereligioase şi morale rezultate din ea. Normele canonice nu reprezintă constatareaunei stări de fapt ci prefigurează un comportament viitor. De aceea, se spune căele sunt: prospective şi teleologice . Prospective, întrucât conturează modul dedesfăşurare a unei acţiuni viitoare; iar teleologice, pentru că au la bază un anumitscop, o anumită concepţie sau doctrină despre reuşita unei acţiuni,care nu poate

fi altul decât scopul Bisericii, mântuirea credincioşilor 55

.De-a lungul istoriei, în Biserică s-au constituit diferite rânduieli, obiceiuri,tradiţii, norme religioase, norme morale, norme canonice, toate elaborate dediferite organisme bisericeşti numite sinoade.

Normele canonice elaborate de sinoadele ecumenice şi locale urmăresc săstabilească comportamentul credinciosului în cadrul vieţii sociale religios-moralebisericeşti, să clarifice problemele fundamentale ale existenţei credincioşilor şi aleraporturilor dintre aceştia. La rândul lor, relaţiile dintre membrii Bisericii privindanumite valori materiale sau spirituale au stat permanent în atenţia Bisericii. Prinelaborarea de norme canonice, Biserica urmăreşte ocrotirea şi promovareaacestor valori. Valorile desemnează ceea ce dorim, căutăm, preţuim, iubim(fericirea, sfinţenia, binele, frumosul, cinstea, dreptatea, echitatea, etc.). Valorilepot fi de mai multe categorii: ele pot fi valori ideale şi valori-bunuri, valorilelucrurilorşi valorile persoanelor, valori fundamentale şi valori derivate. Criteriile devalorizare depind de optica valorică a membrilor Bisericii, de conştiinţa lor religios-



33

morală şi canonică, învăţătura Bisericii. Legiuitorul bisericesc protejează relaţiilesociale bisericeşti pe care le consideră valori şi îngrădeşte prin norme canoniceacele fapte externe cu caracter social ale membrilor Bisericii pe care le considera

non-valori. Între valorile ocrotite prin norme canonice şi valorile ocrotite prinnormele religioase şi morale există o strânsă legătură. Prin norme canonice sereglementează numai valorile care au caracter social, vizând comportamentulcredincioşilor în cadrul Bisericii, celelalte valori sociale sunt ocrotite prin normelereligioase şi morale56.

Valorile religios-morale din cadrul Bisericii reprezintă scopuri bisericeşti şiacţiuni preferenţiale, cum sunt: adevărul, sfinţenia, binele, responsabilitatea,

echitatea, dreptatea, etc. Ele exprimă prin intermediul normelor şi al preceptelor cerinţele fundamentale ale comportamentului credinciosului în cadrul Bisericii.Ierarhia valorilor cât şi relaţiile stabilite între ele, în Biserică, se prezintă astfel: înfrunte stă adevărul, care se identifică în final cu divinitatea, cu Dumnezeu; dupăcare urmează sfinţenia, binele şi dreptul. Ele se găsesc însă, în strânsă legătură,dar în raport de subordonare57.

Valorile canonice reprezintă aspiraţiile credinciosului spre realizareaidealului religios-

moral în Biserică, către care se tinde prin intermediul normelor

canonice. Ele au un conţinut obiectiv, iar suportul lor îl constituie relaţiilebisericeşti cu caracter social, care există independent de viaţa credinciosului şi pecare aceasta încearcă să le asimileze continuu.

2. Trăsăturile sau caracteristicile normelor canonice

Normele canonice prezintă unele caracteristici în raport cu principiile sau

normele religioase şi cu normele morale rezultate din acestea. Norma canonică,principiul sau regula de drept canonic, are un rol deosebit în ansamblul normelorreligioase şi morale, rol ce decurge din poziţia pe care o are dreptul canonic înBiserică şi din forţa de interesare pe care o exercită asupra conduiteicredincioşilor. Norma canonică are în principiu ca orice normă juridică în general,un caracter imperativ, general şi abstract. Caracterul imperativ al normelor

55 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit., p. 43. A se vedea şi Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit., p. 35-36.56 Gheorghe Boboş,op. cit.,p. 193-194; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 43.57 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p.44.



34

canonice rezultă din faptul că ea stabileşte o comportare obligatorie de la care nuadmite nici o abatere. Ea arată cum trebuie să se comporte credinciosul în relaţiilesale cu caracter social, indică model de conduită obligatoriu în cadrul Bisericii.

Caracterul general al normei canonice se manifestă în faptul că regula sauprincipiul vizează totalitatea împrejurărilor particulare ce cad sub incidenţaformulei sale generale. În acelaşi timp, norma canonică este formulată în modimpersonal , adresându-se nu individului, ci unei categorii de persoane sau tuturorcredincioşilor 58.

Ţinând seama de caracteristicile normei canonice, ea poate fidefinită înfelul următor:norma canonică este, deci, un principiu sau o regulă de conduită cu

caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opiniaobştii credincioşilor din cadrul Bisericii 59 .

Norma canonică are ca obiect de reglementare conduita credincioşilor înrelaţiile lor religios-morale cu caracter social. Ea se adresează totdeaunacredincioşilor, voinţei şi conştiinţei lor, fiind o normă bisericească cu caracter social, religios-moral. Ea nu se poate aplica la acţiuni care sunt independente de

voinţa şi conştiinţa credincioşilor. De aceea, normele dreptului canonic, ca dealtfel orice norme de drept, nu se adresează persoanelor declarate incapabile.

3. Structura normei canonice

Structura normei canonice aredouă aspecte - structura internă şi structuraexternă. Primul aspect are în vederestructura logico- juridicăa normei, iar cel de-al doilea construcţia externă, care este modul ei de exprimare în cadrul unui act

normativ, adicăstructura tehnico- juridică60 .Structura logico- juridică - se constată că norma canonică are o organizare

logică, indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept. În modlogic o normă canonică are trei elemente:ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea 61.

58 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 35-38.59 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p.45. Vezişi Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 38.60 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 38.61 Ibidem.



35

Ipoteza - este acea parte a normei canonice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şicategoria subiecţilor la care se referă prevederile dispoziţiei.

Ipotezele pot fi de diferite feluri, în funcţie de gradul de precizie alformulării. Ipotezele care stabilesc exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei senumesc ipoteze strict determinate.Ipoteza este relativ determinată, atunci când împrejurările de aplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în toatedetaliile.

Ipoteza poate fisimplă sau complexă. Este simplă când are în vedere osingură împrejurare în care se aplică dispoziţia; şi complexă atunci când se au în

vedere o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot sădetermine aplicarea dispoziţiei.

Dispoziţia- este acel element al normei canonice care prevede conduita cetrebuie urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şiobligaţiile corespunzătoare ale subiecţilor vizati de norma canonică respectivă.

În funcţie de modul cum este formulată, şi dispoziţia poate fistrict determinată, stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de abatere, drepturile şi

obligaţiile subiecţilor vizaţi saurelativ determinată, atunci când se prevăd variantesau limite ale conduitei, urmând ca subiecţii să aleagă una din ele, sau în cadrulacestor limite, conduita dorită.

Dispoziţia este elementul esenţial al normei canonice, deoarece eaprevede conduita ce trebuie urmată, iar lipsa ei ar lipsi de conţinut nor macanonică.

Sancţiunea - indică urmările nerespectării dispoziţiei normei canonice.Astfel, se disting:sancţiuni penale, administrative, disciplinare şi civile,care larândul lor se subdivid după gravitatea acestora, în cadrul fiecărei categorii înparte.

După gradul de determinare şi sancţiunile pot fi de mai multe feluri:absolut- determinate, relativ-determinate, alternative şi cumulative. Sancţiunile absolut determinate sunt acelea unde sancţiunea este precis stabilită şi nu încape nici oaltă interpretare sau deviere de la ea. Sancţiunilerelativ-determinate sunt aceleacare se pot stabili în mod concret dintr-un cadru mai larg. Sancţiunilealternative sunt acele sancţiuni unde cel care le aplică are de ales între mai multe sancţiuni.



36

Sancţiunilecumulative sunt acele sancţiuni în cadrul cărora organul de aplicaretrebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni62.

Structura externă sau tehnico- juridică a normei canonice este organizarea

şi formularea normei canonice în articole, paragrafe, aliniate, capete, glave, etc.Ea se referă la forma de exprimare a normei canonice. În formularea exterioară acanoanelor, normele canonice nu sunt exprimate ca atare cu toate elementele lorstructurale. Pentru aplicarea corectă a normei canonice se cere însă a cunoaştetoate aceste elemente structurale: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Ele, dacă nuse găsesc în acelaşi canon, se pot găsi în canoanele elaborate de acelaşi sinodsau în alte canoane la care se face referire sau care pot fi subînţelese63.

4. Clasificarea normelor canonice

Normele canonice, ca de altfel şi normele juridice, se pot clasifica dupădiferite criterii şi anume: după obiectul reglementării, forţa canonică, caracterulconduitei prescrise, gradul de detaliere sau de generalizare, sau după anumitetrăsături structurale: ipoteza, sancţiunea.

1. Dupăobiectul pe care-l reglementează, adică după domeniul de relaţii

bisericeşti cu caracter social asupra căruia se îndreaptă norma respectivă, secunosc norme aparţinând diferitelor domenii de activitate aBisericii, cum sunt:norme privind organizarea Bisericii, conducerea Bisericii, administraţiabisericească, relaţiile externe, membrii Bisericii, instituţiile bisericeşti, etc.

2. După forţa canonică pe care o au normele canonice, în funcţie depoziţia canonului în care sunt cuprinse în cadrul sistemului de izvoare aledreptului, se disting norme canonice cuprinse în canoanele Sinoadelor

ecumenice, ale sinoadelor locale, ale sinoadelor locale ale Bisericilor autocefale.Unele au aplicare generală, altele aplicare locală; unele au fond dogmatico-juridic,altele au numai fond juridic.

3. După caracterul conduitei prescrise , normele canonice se împart înnorme imperative, permisive, dispozitive şi de reglementare.

62 Ibidem,p. 39-41.63 Ibidem, p. 41. Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 45.



37

a) normele imperative impun sau interzic o acţiune. Când impun o acţiunese numesc norme onerative (obligaţionale); iar când interzic o acţiune se numescnorme prohibitive ;

b) normele permisive autorizează să se facă anumite acţiuni; c) normele dispozitive conferă dreptul de a determina în mod voitconduita

pe care trebuie să o desfăşoare; d) normele de reglementare în cadrul Bisericii sunt acele norme prin care o

unitate bisericească autocefală reglementează anumite aspecte ale activităţii uneiBiserici autonome din cadrul ei, sau normele prin care conducătorul Bisericiiautocefale reglementează anumite aspecte ale activităţii unităţilor din cadrul

Bisericii. Astfel de norme devin obligatorii în momentul în care unitatea, instituţiasau comunitatea respectivă şi-a însuşit recomandarea.

4. După sfera de aplicare şi gradul de generalitate ale normelorcanonice avemnorme generale, norme speciale şi norme de excepţie.

a) normele generale definesc instituţii de drept canonic; b) normele speciale se referă la anumite fapte antireligioase şiantisociale

cu caracter social;

c) normele de excepţie instituie un regim derogatoriu, vizând în specialprotecţia anumitor categorii de credincioşi, membrii ai Bisericii, din cele trei stăribisericeşti.

5. Dupămodul în care sunt redactate normele, distingem norme canonicecomplete şi norme canoniceincomplete , care se completează cutrimitere la alte norme.

6. După trăsăturile elementelor structurale , normele canonice se

clasifică înnorme determinate

, a căror structură se găseşte integral în cuprinsul

unui canon; înnorme de trimitere , a căror structură se întregeşte făcând apel şi laprevederile altor canoane în vigoare; şinorme în alb , care în momentul elaborăriinu cuprind toate elementele structurale, acestea urmând a fi aplicate prin canoaneulterioare64.

64 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit., p. 41-44. Vezi şi Gheorghe Boboş,op. cit.,p. 200-207;Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 46-47.



38

5. Acţiunea normelor canonice în timp şi spaţiu

Normele canonice, ca şi normele juridice în general, acţionează sau îşigăsesc aplicare în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

În timp , normele canonice produc efecte şi se aplicănumai la fapte care sepetrec în perioada în care sunt în vigoare. De regulă nu se stabileşte durataaplicării lor, nu se indică momentul final al încetării acţiunii lor. Doctrina canonicănu cunoaşte actele abrogării (desfiinţarea sau scoaterea completădin vigoare aunei legi), derogării (desfiinţarea temporală şi parţială a unei legi),subrogării (adăugarea unei părţi noi la o lege existentă),obrogării (scoaterea unei părţi şi înlocuirea parţială cu alte norme) sau prorogării (prelungirea valabilităţiiunei legi,dată numai pentru o anumită perioadă), prin care încetează sancţiunea unei legide stat. De obicei, acţiunea unei norme canonice încetează prindesuetudine ,adică neaplicare, nemaiexistând mobilul care a dus la formularea ei.

În spaţiu , norma canonică se aplică numai în cadrul Bisericii şi nu în afaraei.

Iar cu privire lapersoane se aplică tuturor membrilor Bisericii indiferent destarea în care se află. Există însă norme canonice speciale care se aplică uneicategorii de membrii, după starea bisericească, privind clerul şi privind monahii65.

6. Aplicarea normelor canonice

Traducerea în viaţă a prescripţiilor normelor canonice se realizează în douămoduri sau pe două căi şi anume: prin abţinerea de la încălcarea normelor prohibitive şi prin săvârşirea unor acţiuni conforme cu prevederile legii(recomandări). Ca urmare unor asemenea acţiuni se nasc, se modifică sau seschimbă anumite raporturi juridice.

Activitatea menită să traducă în viaţă normele canonice sau legile de dreptbisericesc, a canoanelor, se numeşteactivitate de aplicare a dreptului canonic.

În sens strict juridic, aplicarea dreptului canonic se realizează prinactivitatea practică, în cadrul căreia organele bisericeşti jurisdicţionalecompetente, specializate, instanţele formale sau instanţele judecătoreşti înfăptuiesc prevederile canonice activând ca titulari ai autorităţii bisericeşti.



39

Activitatea de aplicare a dreptului canonic se materializează prin elaborarea dinpartea organelor bisericeşti competente a unor acte juridice individuale denumiteacte de aplicare a dreptului canonic 66 .

7. Fazele aplicării dreptului

Aplicarea dreptului canonic la situaţiile concrete impune organelor bisericeşti, chemate să facă această operaţie, anumite sarcini caracteristicepentru toate organele de aplicare.

În momentul ivirii spre soluţionare a unui litigiu concret, organele bisericeştichemate să facă această operaţie sunt obligate:să verifice cât se poate de exact

împrejurările în care s- a petrecut fapta; să cunoască materi alul legislativ în vigoare care ar putea fi aplicat acestui caz; să -l interpreteze corect şi să găsească, însfârşit, soluţia canonică cea mai potrivită pentru cazul dat.

Astfel, fazele principale ale procesului de aplicare a dreptului la cazuriindividuale ar fi următoarele:

a) stabilirea stării de fapt ; b) stabilirea elementelor canonice (în cadrul cărora un rol deosebit de

important îl are interpretarea); şi c) elaborarea soluţiei, sau rezolvarea corectă a problemei potrivit

constatării de fapt şi a prevederilor canonice. Precizăm că aceste faze nu trebuie să urmeze cu exactitate în ordinea în

care le-am stabilit mai sus. Stabilirea elementelor faptice şi juridice se îmbinăstrâns în tot cursul procesului de aplicare al dreptului până la elaborarea definitivăa soluţiei.

a) Stabilirea stării de fapt constă în culegerea tuturor informaţiilor necesarepentru descoperirea adevărului în speţa dată. Se cere ca starea de fapt stabilităsă concorde cu realitatea obiectivă. Concordanţa dintre constatarea făcută deorganele bisericeşti competente, respectiv faptele acceptate ca adevăr şirealitatea concretă, istorică, reprezintăadevărul obiectiv. Pe când, concordanţadintre constatările făcute de organele competente cu condiţiile normeilegii(canoanelor) - forma cerută de lege- reprezintă adevărul formal. Instanţa de

65 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 45-51. Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p.47; Gheorghe Boboş,op. cit,p. 227-234.



40

judecată, ca organ de decizie, este obligată să cerceteze nemijlocit toateelementele care interesează dezlegarea litigiului şi să ia cunoştinţă nemijlocit derealităţile de fapt, stabilind adevărul material.

b) Stabilirea elementelor canonice constă în selecţionarea sau alegereanormelor canonice ce urmează a fi aplicate situaţiei de fapt. Această etapăimplică:

- identificarea acelei reguli de drept canonic, în a cărei ipoteză se găsesc împrejurările de fapt, rezultate din informaţiile culese;

- verificarea autenticităţii normei, adică este în vigoare;

- verificarea legalităţii normei în sensul conformităţii ei cu normele canonice

generale, în primul rând cu hotărârea Sinoadelor ecumenice; şi - interpretarea normei canonice.

În caz că starea de fapt nu este prevăzută în nici un canon, se recurge laaşa-numita analogie a legii,aplicându-se o normă canonică asemănătoare carese referă la un caz analog. Când nu este nici o normă canonică asemănătoare serecurge la procedeul analogiei dreptului , făcând apel la principiile generale aledreptului canonic. Aceasta admite forului de judecată să creeze el regula de

conduită. c) Elaborarea soluţiei (rezolvarea definitivă a cauzei) implică şi ea maimulte aspecte:

- În primul rând, se pune problemaindividualizării dispoziţiilor de aplicare; - În al doilea rând, este necesarăelaborarea dispoziţiei de aplicare de către

organul bisericesc competent care să oblige persoana căreia i se adreseazădispoziţiile de aplicare să se conformeze, să execute prevederile generale alenormei (sau ale normelor) canonice la care se referă dispoziţia de aplicare.

Actul concret prin care se dă o dispoziţie de aplicare, de obicei, invocă aproape întotdeauna actul normativ ale cărui prevederi trebuie traduse în viaţă de către celcăruia i se adresează actul.

Dispoziţiile de aplicare, dupăobiectul lor, sunt de două feluri: 1. dispoziţii în care se indică în mod concret, nominal, unui credincios

acţiunea licită pe care trebuie să o facă;

66 Gheorghe Boboş, op. cit.,p. 234-235. Vezi şi Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 47; IoanCeterchi şi Ioan Craiovan,op. cit.,p. 91-93.



41

2. dispoziţii prin care se indică sancţiunea pe care trebuie să o sufere unanumit credincios ca rezultat a săvârşirii unei acţiuni ilicite67.

8. Interpretarea normelor canonice.

Normele canonice pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fostelaborate este necesar să fie respectate de către cei a căror conduită oreglementează. Pentru a putea fi însă respectate sau aplicate, este necesară,cunoaşterea lor, înţelegerea conţinutului lor, care se dezvăluie în cadrul procesuluide interpretare. Interpretarea normelor canonice, ca parte integrantă a procesuluide aplicare a dreptului canonic, este o operaţie logico-raţională, care se face dupăanumite reguli şi cu anumite metode specifice dreptului general, ele constituind unmoment necesar al aplicării lor.

Necesitatea interpretării normelor canonice se impune din următoarelemotive:

a) norma canonică fiind formulată de o manieră general abstractă,aplicarea sa (a normei canonice) la un caz concret reclamă un proces logic-raţional de cunoaştere şi înţelegere a conţinutului ei, de coborâre de la general la

particular, în cadrul căreia prin utilizarea metodelor, procedeelor tehnice deinterpretare a dreptului în general, este lămurit sensul general exact şi complet aldispoziţiilor normative respective.

b) necesitatea interpretării este determinată şi de faptul că norma canonică,aparţinând unui sistem unitar şi armonios, nu acţionează izolat, ci ţinând seama şide influenţa altor norme care acţionează asupra cazului supus spre soluţionare.

c) interpretarea se impune şi pentru faptul că legiuitorul nu poate să

prevadă, în formularea normelor, toate situaţiile ce se pot întâlni la aplicareaacestora.

d) nu poate să exprime, într -o formă care impune anumite lămuriri,anumitetemeiuri ale căror sens diferă de cel obişnuit, sau în perioada când norma este învigoare, pot apărea fapte noi neprevăzute în mod direct sau concret.

e) uneori se ridică anumite probleme legate de redactarea gramaticală atextului de lege, de o anumită ordine a cuvintelor în text, de folosirea semnelor de

punctuaţie, precum şi de înţelesul unor termeni. 67 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 95-96. Vezi: Arhid. prof dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 48.





43

Sfântul Sinod Plenar. În funcţie de sfera obligativităţii ei, interpretarea oficială,poate fi grupată şi ea în:interpretare generală şi interpretare cauzală.

a) Interpretarea generală. Este interpretarea făcută de către un organ

bisericesc, care a fost împuternicit să elaboreze norme canonice. Ea se face prinacte normative (canoane) şi are un caracter general obligatoriu. Interpretareagenerală poate fi făcută de către organul care a emis normele ce urmează a fiinterpretate. În acest caz vorbim despre interpretarea autentică.

b) Când interpretarea oficială intervine cu prilejul soluţionării unor cazuriconcrete se numeşte interpretare cauzală , şi are puterea juridică, numai pentruspeţa respectivă. Ea se face de obicei de organul de jurisdicţie, forul de judecată,

înainte de admiterea actului de aplicare ce se include în acel act.Interpretarea cauzală dă naştere unei practici a aplicării dreptului canonic.

Practica juridică de interpretare cauzală a dreptului canonic nu creează noi normede drept canonic, nu constituie un izvor de drept canonic în sens propriu-zis, dar,are un rol de transmitere către autoritatea bisericească legislativ deliberativă, aunor semnale izvorâte din viaţa bisericească practică, social religioasă, care serealizează adeseori prin preconizarea unor soluţii de perfecţionare ale legislaţiei

bisericeşti. Activitatea de aplicare a dreptului constituie un izvor de inspiraţie, camaterial de lucru, de care organul deliberativ legislativ bisericesc este chemat să-lprelucreze, să-l definitiveze. Acesta poate constitui un izvor de drept întregitor aldreptului canonic.

2. Interpretarea neoficială, denumită şi “doctrinară” este interpretareafăcută de către oamenii de ştiinţă, de specialişti, de canonişti, dar şi de credincioşiimembrii ai Bisericii. Interpretarea neoficială nu are caracter obligatoriu. Aceastăformă de interpretare este importantă fiindcă oferă organelor bisericeşticompetente argumentele ştiinţifice pentru opţiunea care sunt chemate să o facă înrezolvarea unui caz sau altul. Interpretarea făcută de credincioşi, membriiBisericii,constă în stabilirea înţelesului unor norme canonice de către persoaneleinteresate, sau implicate în procesul aplicării lor, aceasta nefiind însă unul şiacelaşi lucru cu o părere oarecare a unei persoane despre normele de dreptcanonic în vigoare69.

69 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 98-99. Vezi: Ioan Ceterchi şi M. Lubrici,Teoria general ăa Statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, p. 418-421; Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p.49-50.



44

10. Metodele de interpretare a normelor canonice.

Interpretarea normei canonice se face după anumite metode deinterpretare a normelor de drept în general, după anumite procedee de tehnică juridică.

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor canonice în scopul aplicării lor la cazuri concrete 70 .

În literatura juridică au fost exprimate mai multe păreri în ceea ce priveştemetodele de interpretare. Astfel, I. Demeter considera că cea mai justă grupare ametodelor de interpretare este împărţirea lor în trei categorii: sistematico-juridice,istorică şi gramaticală71. Ioan Oancea enumera următoarele metode: literară(gramaticală), raţională sau logică, istorico- juridică, sistematică şi prin analogie72.Într-o altă concepţie susţinută de juristul D. Pasalega, întâlnim: interpretareagramaticală, interpretarea sistematică şi interpretarea logică-sistematică înţelegând prin aceasta grupele de mijloace de ordin gramatical, istoric logic şisistematic73.

În ceea ce ne priveşte, noi ne oprim asupra clasificării cvadripartite ametodelor de interpretare, care include: interpretarea gramaticală, sistematică,istorică şi logică.

a) Metoda gramaticală presupune cercetarea textului normei sau canonuluice urmează a fi interpretată, analizând sensul cuvintelor, supunând textul uneianalize morfologice şi sintactice, ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor cât şi de diferite părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există între cuvinte. Estevorba deci de aplicarea regulilor obişnuite ale gramaticii la clasificarea unui text

canonic.b) Metoda sistematică constă în determinarea conţinutului normei canonice

prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi compararea ei cu altenorme canonice din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept. Interpretareasistematică presupune cercetarea legăturii dintre diferite norme pe baza ierarhiei

70 A se vedea diverse moduri de tratare a acestei problematici în Ioan Ceterchi şi M. Lubrici,op. cit.,p. 421-423; N. Popa,Teoria generală a Dreptu lui, Bucureşti, 1992, p. 175-179; S. Popescu.Introducere în studiul Dreptului, Bucureşti, 1991, vol. I, p. 161-164.71 I. Demeter,Introducere în studiul Dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, p. 28. 72 I. Oancea,Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 77-80.73 D. Pasalega, Metoda interpretării normelor juridice, în “Justiţia nouă”, 1964, nr. 10, p.5.



45

actelor normative în care sunt prevăzute, luând în considerare, deci, forţa lor juridică.

c) Metoda istorică constă în examinarea împrejurărilor în care a fost

elaborată norma canonică respectivă. Ea presupune cercetarea materialelor careau stat la baza elaborării normei canonice, expunerea de motive şi discuţiile cares-au purtat pemarginea actului normativ supus interpretării.

d) Metoda logică se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentrustabilirea conţinutului normei canonice cu cele trei elemente structurale ale ei:ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Unele raţionamentesau argumente prinfrecvenţa folosirii lor au dat naştere unor dictoane exprimate în limba latină.

Precizăm că acestea nu sunt adevăruri absolute, ci anumite reguli de principiu,utile în rezolvarea unor probleme canonice complexe. În acest sens, putem reţ ineurmătoarelereguli de principiu mai frecvent utilizate în cadrul metodei logice:

1. Argumentul ad-absurdum, folosit în stabilirea adevărului tezei dedemonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice, lucru care în ştiinţamatematică se numeşte “reducerea la absurd”.

2. Argumentul “a contrario” este un tip de raţionament care se bazează pe

legea terţului exclus din cadrul logicii formale şi care înseamnă că în cazulnoţiunilor contradictorii care se neagă una pe alta- numai una din ele esteadevărată, cealaltă fiind falsă, iar o a treia posibilitate nu există.

3. Argumentul “a fortiori ratione”. În acest caz, organul de aplicare şiinterpretare a legii sau canonului constată că raţiunea aplicării unei anumitenorme este mai puternică într -o altă ipoteză decât cea indicată expres în normarespectivă.

e) În literatura juridică de specialitate se mai foloseşte şimetoda teleologică sau după scop, care urmăreşte găsirea sensului normei canonice prinevidenţierea exprimată în finalităţile normei inter pretate.

Metodele de interpretare a normelor canonice se intercondiţionează,trebuie aplicate complementar şi indiferent, procesul de interpretare solicitând înacelaşi timp creativitatea interpretului74.

74 Gheorghe Boboş,op. cit.,p. 255-259; Vezi: Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p.50.



46

11. Rezultatul interpretării normelor canonice.

În urma interpretării normelor canonice, se poate ajunge la trei soluţii:a) În cazurile în care conţinutul normelor canonice nu este nici mai larg, nici

mai îngust, ci coincide întru totul cu textul în care sunt formulate, se vorbeşte deinterpretare litera ră sau declarativă . Interpretarea gramaticală nu poate fi identică,nici confundată cu interpretarea literară. Ea nu constituie un procedeu deinterpretare, ci un principiu de interpretare, potrivit căruia organul de aplicare acanonului, trebuie să privească conţinutul ce rezultă din litera normei canonice, iar nu conţinutul ei real, care poate diferi uneori de conţinutul aparent.

b) Atunci când în urma interpretării se stabileşte că conţinutul normei estede fapt mai larg decât formularea ei textuală, ne găsim în prezenţainterpretării extensive. Interpretarea extensivă este, aşadar, una din posibilităţile la careajungem printr-o cercetare aprofundată a normei canonice. Acest rezultat ne aratăcă voinţa legiuitorului are în realitate un caracter mai general decât cel care apare în cadrul unei interpretări primare a normei canonice respective.

c) Atunci când în urma interpretării se stabileşte că formularea textuluinormei canonice este mai largă decât conţinutul ei real, ne găsim în prezenţainterpretării restrictive. Sensul restrictiv al canonului poate fi scos în evidenţă pebaza cercetării condiţiilor existente la editarea canonului, cât şi în decursuldezvoltării istorice, când în urma confruntării canonului cu noile relaţii care seformează, reiese că legea bisericească s-au canonul nu se referă la acestea, deşiar trebui să se refere. În general, se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul încare textele legale conţin enumerări limitative, instituie prezumţii legale, conţinexcepţii75.

12. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului.

Actul de aplicare a dreptului canonic este un act juridic individual, emis înbaza prevederilor canonice potrivit unei proceduri specifice de către un organcompetent bisericesc, în limita competenţei sale şi în exercitarea autorităţiibisericeşti. Actul de aplicare al dreptului canonic, ca de altfel şi al dreptului în

75 Ioan Ceterchi şiIon Craiovan,op. cit.,p. 103.



47

general se caracterizează prin o serie detrăsături comune definitorii şi uneletrăsături particulare.

1.Trăsăturile comune definitorii ale actelor de aplicare, prin are acestea se

deosebesc de actele normative, sunt următoarele: a) Actele individuale de aplicare a dreptului au întotdeauna ca efect juridic

naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, ele având valoareaunor fapte juridice.

b) O altă deosebire între cele două categorii de acte se referă la efectul lor in timp. Datorită faptului că actele normative se adresează credincioşilor, membriiBisericii, în forma generală, şi stabilirea începutului efectului lor în timp este în

funcţie de aducerea normelor la cunoştinţa celor chemaţi să le respecte. c) A treia caracteristică a actelor de aplicare în comparaţie cu actele

normative vizează condiţiile formale de valabilitate ale acestora. d) În sfârşit, actele de aplicare individuală se deosebesc de actele

normative şi după principiile care stau la baza căilor de atac împotriva lor. Căile deatac urmăresc tocmai îndreptarea unor eventuale greşeli care s-au putut strecuracu ocazia aplicării individuale a dreptului canonic. Această activitate a controlului

legalităţii reprezintă şi ea o trăsătură specifică a actelor individuale de aplicare adreptului canonic, a deciziilor jurisdicţionale.2. Trăsăturile particulare sunt în funcţie de domeniul relaţiilor bisericeşti cu

caracter social vizate, ca şi de poziţia şi rolul organului competent jurisdicţional înierarhia organelor bisericeşti. Actul de aplicare poartă denumiri diferite dupăpoziţia organului de jurisdicţie în ierarhia treptelor organelor de jurisdicţie (hotărâri,decizii, etc.) şi trebuie să îndeplinească o serie decondiţii de formă şi de fond dincele mai variate:

a) să arate organul care emite actul, starea de fapt în speţă dată sprerezolvare, problemele administrative în vederea descoperirii adevărului material;

b) încadrarea canonică şi indicarea normei canonice date, soluţia adoptată,sancţiunea aplicată, modul de executare şi organul îndreptăţit a aduce lahotărârea luată.

Când normele canonice iau forma scrisă a deciziei sau hotărârii sinoadelor generale ale Bisericii, numite Sinoade ecumenice, se numesclegi bisericeşti sau canoane, legi ale Bisericii. Întrucât canoanele cuprind uneori şi alte elemente



48

decât cele pur juridice, de reglementare a comportamentului credincioşilor încadrul vieţii religioase cu caracter social, se împart, după conţinut, în următoarelecategorii: canoane cu cuprins juridic, canoane cu conţinut moral sau etic, cu

conţinut doctrinar sau dogmatic, ceremonial-liturgic şi cu cuprins mixt76

.

13. Autoritatea canoanelor.

Cu privire la autoritatea canoanelor se consideră că acestea ca legibisericeşti, sunt în genere tot atât de neschimbătoare sau de intangibile ca şinormele de morală sau adevărurile de credinţă. Trebuie însă se precizăm că nutoate canoanele au acest caracter, întrucâtcuprinsul lor diferă şi nu se reduce întotalitate la un fond dogmatic sau moral. Cele cu fond sau cuprins juridic propriu-zis, adică cele ale căror cuprins a fost determinat de condiţiile obiective ale vieţiisociale, sau ale celei sociale bisericeşti în special, sunt supuse schimbării înacelaşi fel în care se schimbă condiţiile care le-au determinat. Cele de cuprinsdogmatic sau moral evident că nu sunt şi nu pot fi supuse schimbărilor.

În afară de canoane, Biserica se foloseşte şi de alte tipuri de legi sau demăsuri legale, impuse de dezvoltarea continuă a organizaţiei bisericeşti. Astfel, s-

a ajuns ca legiferarea bisericească şi mijloacele de care se serveşte Biserica sădevină tot mai numeroase. Ele sunt menite să reglementeze şi în Biserică relaţiileexterne, adică acea categorie de relaţii comune pe care o reglementează legile dedrept în societatea laică, în stat77.

14. Scopul normelor canonice.

În ce priveştescopul normelor canonice, a canoanelor sau a normelor dedrept în Biserică, acesta se deosebeşte în mod esenţial de scopul legilor de drept în Stat, pentru ca pe lângă scopul lor comun, de a stabili o stare de ordine înrelaţiile dintre credincioşi, legile bisericeşti trebuie să urmărească în mod principalsprijinirea scopului general al Bisericii, care este mântuirea credincioşilor.

Ca legi de drept, canoanele sau legile bisericeşti trebuie să îndeplinească,ca orice lege o serie decondiţii,care sunt următoarele:

- să servească viaţa omenească în general şi scopul Bisericii în special;

76 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p. 50-51.77 Ibidem,p. 52.



49

- să fie în conformitate cu legile morale şi cu normele de credinţă aleBisericii;

- să fie conforme cu doctrina canonică sau concepţia despre drept a

Bisericii;- să fie date de autoritatea bisericească competentă şi numai în limitele

competenţei ei; - să se încadreze în sistemul de drept canonic existent;- să fie clare, fără echivocuri; - să fie aplicabile78.

15. Numărul şi felul canoanelor. Cu privire la numărul şi felul canoanelor, ca legi bisericeşti, acestea se

împart în două mari categorii: 1. în canoane, legi sau măsuri legale interne, cu valabilitate în interiorul

fiecărei Biserici locale sau particulare; 2. în canoane, legi sau măsuri externe, prin care se reglementează relaţiile

interbisericeşti, sau în genere relaţiile externe ale Bisericii.

Din prima categorie fac parte: vechile canoane ale unor sinoade particularecare nu au intrat în Colecţia fundamentală de canoane ale Bisericii; obiceiurilebisericilor particulare sau locale; hotărârile sinoadelor particulare; statutele,canonismele; deciziile sau decretele ierarhilor; circularele; ordinele; felurite legi destat; decizii; decrete sau hotărâri cu caracter normativ pe care le ia autoritatea destat cu privire la chestiunile bisericeşti.

Din a doua categorie, fac parte: canoanele cuprinse în Codul general de

legi al Bisericii şi anume: canoanele apostolice; canoanele sinoadelor ecumenice;canoanele unor sinoade particulare; canoanele unor Sfinţi Părinţi; obiceiurile dedrept general valabile în Biserică; hotărârile luate de sinoadele panortodoxe;hotărârile adoptate prin consimţământul unanim al Bisericilor; înţelegerile şiacordurile dintre două sau mai multe biserici, etc79.

78 Ibidem,p. 53.79 Ibidem,p. 53.



50

16. Sancţiunea normelor canonice.

O problemă cu totul deosebită, care se pune în legătură cu normelecanonice este aceea a s ancţiunii acestora, dacă acestea au sau nu sancţiuniexterne.

Dacă înţelegem prin sancţiuni numai mijloacele de constrângere externe pecare le foloseşte practica judiciară în scopul impunerii respectului legilor şi apedepsirii celor care le încalcă, atunci vom spune că legile bisericeşti nu au astfelde sancţiuni. Din această cauză unii au constat caracterul juridic al legilor bisericeşti, văzând în lipsa sancţiunilor externe, lipsa unui element esenţial al legiide drept. Totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa, deoarece nici legilor bisericeşti nu lelipsesc sancţiunile. Acestea sunt şi nu pot fi altfel decât numai de natura religioasăşi morală. Ele exercită o presiune şi o constrângere numai prin conştiinţă. Şitotuşi, nici în mod direct, nici în mod indirect, sancţiunea sau constrângereaexternă nu constituie un element esenţial al legii de drept. Dovadă că acest lucrue adevărat o oferă două categorii importante de legi de drept cărora le lipsescsancţiunile externe dar care din lipsa acestor sancţiuni nu sunt mai puţinconsiderate legi de drept, decât toate celelalte. Acestea sunt legile dreptului

internaţional şi legile bisericeşti.Sancţiunile bisericeşti se numesc în limbaj comun pedepse, sau în limbaj

specific bisericesc, unele pedepse mai mici se numesc canoane sau epitimii.Pedepsele bisericeşti au totdeauna în vedere scopul general al normei canoniceşi, indiferent de gravitatea lor, ele nu urmăresc “moartea păcătosului” ci“îndreptarea lui”80.

A P L I C A R E A L E G I L O R B I S E R I C E Ş T I

1. Condiţiile prin care o lege devine obligatorie

Pentru ca o lege să fie obligatorie, se cer anumite condiţii, şi anume:a) Condiţii externe sau formale

80 Pr. prof. dr. Liviu Stan,Biserica şi Cultul în Dreptul Internaţional, în “Ortodoxia”, an. VII(1955), nr.4. p. 565.



51

b) Condiţii interne sau materiale a) Condiţiile externe sau formalesunt:- pentru ca să fieobligatorie,o lege trebuie dată de o autoritate legislativă

competentă şi în condiţii legale speciale. Aşa de exemplu, Sinodul ecumenicpoate da legi pentru întreaga Biserică, pe când sinoadele particulare numai pentruo Biserică particulară.

- legea trebuie să fie promulgată în chip legal, adică autoritatea legislativătrebuie să facă posibilă cunoaşterea legii tuturor acelora pe care îi priveşte,deoarece o lege care nu a fost promulgată, nu obligă pe nimeni, conform adagiuluilatin: “lex non promulgata, non obligat”. După ce însă o lege a fost promulgată în

chip legal, ea este obligatorie pentru toţi şi nimeni nu se poate sustrage de lanerespectarea ei, conform principiului latin: “ignorantia legis non excusas”.Conform dreptului ţării noastre, o lege devine obligatorie numai după publicarea ei în Buletinul oficial al României.

b) Condiţiile interne sau materialesunt:- cuprinsul legii trebuie să fie raţional, moral şi în concordanţă cu principiile

şi legile fundamentale ale Bisericii, precum şi cu dispoziţiile autorităţilor

superioare, date în aceeaşi materie.- să asigure posibilitatea de a îndeplini toate prescripţiile legii, adică, ca olege să nu pretindă de la cineva îndeplinirea unui lucru peste puterile lui naturale.

2. Interpretarea legilor.

Pentru ca o lege să poată fi aplicată, trebuie să se arate care este înţelesuladevărat al cuprinsului ei în conformitate cu intenţia şi scopul legislatorului. Adică,

o lege trebuieinterpretată.Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite

pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicăriilor în cazuri concrete. Aceste metode sunt:

a) Interpretarea gramaticală - presupune cercetarea textului normei ceurmează a fi interpretată, analizând sensul cuvintelor, supunând textul uneianalize morfologice şi sintactice, ţinând seama atât de poziţia şi acordul cuvintelor,

cât şi de diferitele părţi ale propoziţiei, de legăturile ce există între cuvinte.



52

b) Interpretarea sistematică - constă în determinarea conţinutului normei juridice prin stabilirea locului pe care îl ocupă în sistemul de drept şi comparareaei cu alte norme din cadrul aceleiaşi instituţii sau ramuri de drept.

c) Interpretarea istorică - constă în examinarea împrejurărilor în care a fostelaborată norma juridică respectivă. Ea presupune cercetarea materialelor care austat la baza elaborării normei juridice, expunerea de motive şi discuţiile ce s-aupurtat pe marginea actului normativ supus interpretării.

d) Interpretarea logică - se bazează pe folosirea legilor logicii formalepentru stabilirea conţinutului normei juridice cu cele trei elemente ale ei: ipoteza,dispoziţia şi sancţiunea.

e) Interpretarea uzuală - are în vedere practica urmată de autorităţile dedrept la aplicarea legii după principiul: “consuetudo est optima legum interpres” .

f) Interpretarea analoagă - este cea prin care prescripţiile legale se potaplica la cazuri asemănătoare sau înrudite. În cazul că nu se va găsi vreo legepotrivită, atunci se vor aplica principiile gener ale de drept. Procedura aceasta senumeşte analogie de lege sau analogie juridică.

Ştiinţa care se ocupă cu interpretarea legilor se numeşteermineutica

juridică81

.

3. Antinomia sau coliziunea de legi.

Antinomie sau coliziune de legi se numeşte împrejurar ea când întredispoziţiile diferitelor legi există contrazicere. În asemenea cazuri trebuie să ţinemseama de următoarele norme:

1. O lege dată sau confirmată de o autoritate superioară are prioritate faţă

de o lege dată sau confirmată de o autoritate inferioară. De exemplu canoanelesinoadelor ecumenice au prioritate faţă de canoanele sau hotărârile sinoadelor particulare. În caz de coliziune între canoane şi legile de stat, vor avea prioritatecanoanele deoarece acestea au fost confirmate de o autoritatebisericeascăsuperioară, fiind recunoscute de împăraţi, pe când nomocanoanele au fost datenumai de împăraţi.

2. Între două legi date de autorităţi egale, va învinge legea cea mai nouă,

conform principiului latin: “lex posterior derogat priori”.



53

3. O lege specială are prioritate faţă de o lege generală, dar nu şi faţă de olege particulară sau universală82.

4. Încetarea obligativităţii legilor.

O lege este obligatorie atâta timp cât nu suferă vre-o schimbare integralăsau parţială.O lege încetează:

1. atunci când se desfiinţează în întregime (abrogatio ), fie prin ieşirea dinuz, fie printr-o hotărâre expresă a autorităţii de drept.

2. prin desfiinţarea unor dispoziţii ale ei (derogatio ).3. prin adăugarea unor norme noi (subrogatio ).4. prin înlocuirea unor părţi din lege cu altele noi (obrogatio ).O lege poate fi modificată sau desfiinţată numai de autoritatea care a dat

legea sau de o putere egală sau mai mare.Prin ieşirea din uz o lege se desfiinţează atunci când: - a expirat timpul pentru care a fostdată; - nu mai există persoanele, lucrurile şi relaţiile la care se referă; - nu mai există scopul pentru care a fost emisă, conform principiului latin:

“cessante ratione legis, cessat lex ipsa” 83 .

5. Dispensa şi privilegiu.

Avem cazuri când o lege, dată pentru membrii unei societăţi, rămâne învigoare, dar se face excepţie la unele persoane, cărora li se dă dreptul de a fiscutite de obligaţiile legii.

Scutirea unor persoane de la îndeplinirea unei legi general obligatorie se numeşte dispensă.

Iar, priv ilegiul este un drept special pe care legiuitorul îl dă cuiva caexcepţie de la legea generală.

Dacă privilegiul se dă persoanelor fizice sau juridice, se numeşteprivilegiu personal ; dacă este legat de un obiect material, sau de un bun, se numeşteprivilegiu real ; iar dacă se referă la un anumit loc, se numeşteprivilegiu local.

81 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 53-56.82 Ibidem,p. 57.83 Ibidem,p. 58.



54

Dispensa se distinge de privilegiu prin aceea că: - pe când dispensa în esenţa sa este numainegativă, adică ridică puterea

obligatorie a unei legi pentru cazuri speciale, privilegiul estepozitiv , deoarece prin

el se dă un drept special. Totuşi ambele sunt excepţii şi ca atare se consideră carane ale legii

(vulnera legis).Dreptul de a da dispense şi privilegii îl are numai autoritatea care a emis

legea şi numai în cercul de competenţă a acesteia, precum şi o autoritatesuperioară. Autorităţile subordonate pot da dispense numai în virtutea autorizaţieiprimite de la autoritatea superioară de drept84.

84 Ibidem,p. 60-61.s



55

C A P I T O L U L I I

IZVOARELE DREPTULUI BISERICESC

IZVOARELE DREPTULUI ÎN GENERAL

În literatura juridică de specialitate se face distincţie întreizvoarele de drept în sens material, prin care se înţelege voinţa clasei dominante, determinată decondiţiile vieţii materiale, şiizvoarele de drept în sens formal, ce desemneazăforma exterioară pe care o îmbracă normele juridice, respectiv sursa în care suntformulate.

În limbajul juridic curent s-a încetăţenit nu atât sensul etimologic (acela desursă primară, cauză internă) cum ar fi fost firesc, ci cel derivat, formal altermenului de izvor de drept. Termenul de izvor de drept a ajuns să desemneze oanumită formă exterioară a dreptului, mai alesactele normative .

Acestea sunt:1. Actele normative ale organelor puterii de Stat.2. Obiceiul juridic (cutuma).3. Contractul normativ.4. Actele normative elaborate de organizaţiile obşteşti.

1. Actele normative ale organelor puterii de Stat

Din toate categoriile de organe ale aparatului de Stat, numai organeleputerii de Stat emitacte normative.Acestea sunt:

a) Legea. În sens foarte general, prin lege se înţelege orice act normativelaborat de organele competente. În sens mai restrâns prin lege înţelegem numai acel act normativ care este elaborat de către organul

suprem al puterii de stat după o procedură specială.



56

Deci, legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel maiimportant izvor al dreptului ce emană de la Parlament, organul suprem al puteriide stat, exponent al puterii suverane a poporului.

În acest sens se vorbeşte frecvent de “supremaţia legii”. Legile sunt demai multe feluri. Distincţia cea mai frecventă ce se face în

cadrul lor este cea între legi fundamentale (constituţionale) şilegi ordinare (obişnuite), precum şilegi excepţionale (de regulă de aplicare temporară, înanumite situaţii deosebite).

Constituţiile consfinţesc orânduirea socială de stat, se referă la competenţaorganelor supreme locale ale statului, la sistemul electoral, la drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.Legile ordinare sunt cele prin care se rezolvă probleme curente ale vieţii

sociale şi de stat. Actele cu putere de lege care se dau în situaţii deosebite, când organul

legiuitor nu funcţionează, poartă denumirea de “decrete- legi” (decret-lege).Decretul-lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter oarecum

hibrid, pentru că deşi nu emană de la organul legislativ (parlament), are totuşi

putere de lege, reglementează relaţii sociale, din domeniul legii, pe care o poatemodifica sau înlocui. Are denumirea de “decret” pentru că sorgintea sa esteexecutivul, iar “lege” pentru că are forţa juridică a acesteia85.

b) Actele normative subordonate legii.Oricât efort se depune pentru a cuprinde în legi o sferă cât mai largă de

reglementare care să fie totodată şi cât mai completă, viaţa a arătat că rământotuşi unele aspecte care ţin de traducerea în viaţă- realizarea şi aplicarea legilor - ce necesită o intervenţie normativă a altor organe de stat.

În definirea sferei de cuprindere, a actelor normative subordonate legii,trebuie să se aibă în vedere următoarele:

a) aceste acte să fie în conformitate cu legile (inclusiv Constituţia), evidentsă nu conţină dispoziţii contrare acestora;

b) ele nu pot da reglementări primare sau în domenii a căror reglementareeste prevăzută a fi dată prin lege;

85 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit.,p. 53-61.



57

c) să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organuluide la care emană;

d) să respecte ierarhia forţei juridice a actelor superioare faţă de cele

inferioare;e) să fie date în forma şi în procedura prevăzută pentru fiecare din ele. Actele normative subordonate legii au denumiri şi forme diferite în sistemul

de drept al fiecărui stat. Ele pot fi, totuşi, clasificate ca: acte ale şefului statului,purtând denumirea de regulă, dedecrete , acte ale organelor centrale executive:hotărâri, ordonanţe, regulamente, ordine, instrucţiuni, decizii, ori având altedenumiri ale guvernului sau ale ministerelor şi altor organe centrale de stat,

precum şi ale organelor locale.Decretele - de regulă, acte ale şefului statului, potrivit domeniilor în care

sunt date, precum şi practicii conducerii de stat - sunt în principiu, acte concrete,individuale. Totuşi, practica arată că în funcţie de specificul regimului dintr -o ţarăsau alta, se emit şidecrete cu caracter normativ,acestea fiind astfel, izvoare dedrept.

Guvernul ca organ al puterii executive, adoptă în îndeplinirea atribuţiilor

sale, hotărâri, pe baza şi în vederea executării legilor. Hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru executarea legilor.Ordonanţele se emit în temeiul unei legi temporare de abilitare, în condiţiile“delegării legislative”, în domenii ce ţin de legile ordinare. Aceste ordonanţe suntsupuse aprobării ulterioare prin lege.

c) Sunt izvoare ale dreptului, de asemenea, instrucţiunile, ordinele şi alte asemenea acte normative (cu denumiri diferite) cu caracternormativ ale miniştrilor şi celorlalţi conducători şi ale organelor centrale ale administraţiei de stat.

d) Hotărârile organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în careau caracter normativ, sunt de asemenea izvoare de drept86.

2. Obiceiul Juridic (Cutuma).

Reprezintă o formă de exprimare a unor reguli care s-au format de-a lungultimpurilor şi care au fost respectate în virtutea unei deprinderi îndelungate, fără să

fie impuse prin constrângere. După cum se ştie, odată cu apariţia statului, el a



58

început să acorde forţă juridică unor obiceiuri, obiceiul constituind un importantizvor de drept.

Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini:

a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare- dându-le forţa juridică-acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării şi ordinii de drept;

b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept.

c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi apărate deputerea de stat.

Doctrina juridică din ţara noastră recunoaşte că obiceiul ar fi izvor de drept în domeniuldreptului funciar şi a celuicivil în materie deservituţi şi de vecinătate,la executarea contractelor şi interpretarea voinţei părţilor contractante, încontractele de vânzare de locuinţe 87 .

3. Contractul normativ.

Potrivit Codului Civil, contractul este acordul între două sau mai multe

persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic. Atunci cândcontractul nu se referă la un raport juridic concret, ci stabileşte reguli cu caracter general, după care urmează să se conducă părţile, el primeşte valoarea unui actnormativ, devenind izvor de drept. Contractul este o formă de exprimare adreptului, mai ales în domeniul dreptului internaţional. În terminologia dreptuluiinternaţional, contractul poartă diferite denumiri: acord, tratat, pact, convenţia,protocol, declaraţie88.

86 Ibidem,p.61-62.87 Ibidem,p. 53-54. In legătură cu problema forţei juridice a obiceiului, menţionăm că şcoala istorică(Savigny, Puchta), din sec. XIX, din Germania -pornind de la concepţia că izvorul oricărui drept seaflă în aşa-numitul “spirit popular” (Volksgeist), a susţinut teza după care simpla practicare continuăa unui obicei, bazată pe convingerea juridică comună ar fi suficientă pentru crearea dreptului, fărăca această cutumă să fie recunoscută şi de o autoritate publică. Acesteia i s-au opus chiar înGermania teza “Teoriei recunoaşterii”(Anerkeennungstheorie) potrivit căreia numai după ce oautoritate legislativă sau un tribunal şi-au pus pecetea recunoaşterii oficiale, obiceiul capătă valoarede normă juridică. Pornind de la această necesitate, a recunoaşterii cutumei, se spune că aceastanu ar fi altceva decât o “jurisprudenţă constantă”, un izvor de drept indirect sau mediat. A se vedea:Michel Fromont, Alfred Riege,Introduction du Droit, Allemand,Tom. I, Editura Cujas, Paris, 1977, p.196-200.88 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,op. cit., p. 64.



59

4. Acte le normative ale unor organizaţii nestatale.

Din complexitatea aspectelor legate de actele organizaţiilor nestatale, penoi ne interesează numai actele normative, respectiv cele care conţin norme deconduită. Aşa fiind, considerăm că actele normative elaborate de organizaţiileobşteşti şi sancţionate de stat, constituie şi ele un izvor de drept. Amintim în acestsens dreptul canonic,instituit de Biserica Catolică, având o largă răspândire înEuropa apuseană în Evul Mediu. Normele sale priveau organizarea Bisericii,raporturile dintre aceasta şi stat, precum şi unele aspecte ale vieţii personale(căsătoria, familia), precum şi unele reglementări penale şi procesual penale. Estecunoscută culegerea dreptului canonic făcută de călugărul Gratiani(Decretum Gratiani) începută în secolul XII, care a devenit mai târziu baza culegerii dreptuluicanonic -Corpus Jurici Canonici , adevărat corespondent al luiCorpus Juris Civilis în Evul Mediu. În aceeaşi ordine de idei menţionăm şidreptul musulman carecontinuă că exercite o influenţă destul de puternică în unele state arabe şiislamice89.

În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se cuvine sămenţionăm faptul că în fiecare epocă istorică, de la o ţară la alta, locul şiponderea diferitelor izvoare au cunoscut aspecte şi nuanţe proprii, specifice. Înacelaşi timp este de reţinut împrejurarea că în cadrul aceluiaşi stat, izvoarele dedrept nu se manifestă izolat unul de altul ci, dimpotrivă, ele se află într -o legăturăorganică, sistematică, de complementaritate şi subordonare, toate laolaltăalcătuind sistemul dreptului dintr -un stat într-o anumită perioadă istorică.

89 Ibidem,p. 65.







62

se stabilească din nou, în sensul dreptului scris şi nescris, iar oricine va încălcapredania bisericească, să se depună”95.

Deci, toate aceste principii care s-au transmis verbal alcătuiesc Sfânta

Tradiţie. Sfânta Tradiţie o găsim, de asemenea, în Simboalele de credinţă, încanoanele apostolice şi cele din timpurile primare ale Bisericii, precum şi înscrierile Sfinţilor Părinţi.

c) Canoanele. În timpurile primare, Biserica se conducea după principiile şilegile fundamentale găsite în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. După ce însănumărul creştinilor a crescut şi s-a intensificat viaţa Bisericii, s-a ivit nevoiareglementării raporturilor din Biserică. Atunci, conducătorii Bisericii, bazându-se pe

puterea moştenită de la Sfinţii Apostoli, s-au adunat în sinoade, şi ţinând seamade principiile fundamentale ale Bisericii, au dat legi specialepentru administraţia şidisciplina Bisericii, precum şi pentru toate celelalte probleme care s-au ivit. Dacăconducătorii Bisericii adunaţi reprezentau întreaga Biserică, sinodul se numeaecumenic , iar hotărârile formulate se numesccanoane.

Prin canoane se înţeleg, deci, legile bisericeşti obligatorii pentru întreagaBiserică şi cuprinse înColecţia fundamentală de canoane, încheiată în anul 883 şi

apărută sub numele de Nomocanonul în 14 titluri aprobat de Sinodul dinConstantinopol, în anul 920. Aceste canoane sunt:1. Canoanele Sfinţilor Apostoli , în număr de 85. 2. Canoanele Sinoadelor Ecumenice :

1. 20 canoane ale Sinodului I ecumenic - 3252. 7 canoane ale Sinodului II ecumenic - 381

3. 8 canoane ale Sinodului III ecumenic - 431

4. 30 canoane ale Sinodului IV ecumenic - 451

5. 102 canoane ale Sinodului VI Trulan - 691

6. 22 canoane ale Sinodului VII ecumenic - 787

3. Canoanele Sinoadelor particulare: 1. 1 canon al Sinodului de la Cartagina - 255-2562. 25 canoane ale Sinodului din Ancira - 3143. 15 canoane ale Sinodului din Neocezareea - 314-3254. 21 canoane ale Sinodului din Gangra - 340

95 Ibidem,vol. II, p. 580.



63

5. 25 canoane ale Sinodului din Antiohia - 3416. 60 canoane ale Sinodului din Laodiceea - 343-3487. 21 canoane ale Sinodului din Sardica - 343

8. 2 canoane ale Sinodului din Constantinopol - 3949. 141 canoane ale Sinodului din Cartagina - 41910. 17 canoane ale Sinodului I-II din Constantinopol - 86111. 3 canoane ale Sinodului din Constantinopol - 879

4. Canoanele Sfinţilor Părinţi: 1. 4 canoane ale lui Dionisie al Alexandriei2. 12 canoane ale lui Grigorie al Neocezareei

3. 15 canoane ale lui Petru al Alexandriei4. 3 canoane ale lui Atanasie al Alexandriei5. 92 canoane ale Sfântului Vasile cel Mare6. 18 canoane ale lui Timotei al Alexandriei7. 1 canon al Sfântului Grigorie Teologul8. 1 canon al lui Amfilohie de Iconiu9. 8 canoane ale Sfântului Grigorie de Nyssa

10. 14 canoane ale lui Teofil al Alexandriei11. 5 canoane ale lui Ciril al Alexandriei12. 1 canon al lui Ghenadie al Constantinopolului13. 1 canon al lui Tarasie al Constantinopolului96.

II. Canoane întregitoare

Se numesc aşa deoarece acestea întregesc izvoarele fundamentale. Ele

sunt emise de sinoadele, particulare din Constantinopol, sub forma desinoade endemice, care au avut loc după încheierea Colecţiei fundamentale de canoane aBisericii Ortodoxe.

Hotărârile acestea sinodale, după însemnătatea lor şi puterea lor obligatorie se pot clasifica în:

a) hotărâri canonice sinodaleb) epistole sinodale

c) epistole canonice - sautomosuri. 96 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 67-92.



64

Dintre acestea amintim următoarele:1. Hotărârea Sinodului din Constantinopol din 920care sub Patriarhul

Nicolae I Misticul a dat în 920 “Tomosul unirii” în care s-a restabilit pace în

Biserică şi s-a declarat nepermisă căsătoria a patra. 2. Decretul sinodal dat sub Patriarhul Mihail I Cerularie (1043-1058) care

opreşte căsătoria în gradul şapte al înrudirii de sânge. 3. Decretul sinodal din 1143 al lui Mihail al II-lea asupra depunerii

episcopului care n-a fost instalat canonic.4. Decretul sinodal din 1588 al patriarhilor Ieremia al II-lea, Meletie al

Alexandriei, Ioachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului prin care se ridică

Biserica Rusă la rangul de Patriarhie. 5. Tomosul sinodal din 1850 sub Antim al IV-lea, prin care se recunoaşte

autocefalia Bisericii Ortodoxe Greceşti. 6. Tomosul sinodal din aprilie 1879 al Patriarhului Ioachim al III-lea prin

care se recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodexe Sârbe. 7. Tomosul sinodal din aprilie 1885 sub Ioachim al IV-lea prin care se

recunoaşte autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.8. Tomosul patriarhal din 30 iulie 1925 sub Patriarhul Vasile al III-lea, prin

care se recunoaşte ridicarea la rangul de Patriarhie al Bisericii OrtodoxeRomâne97.

97 Ibidem,p. 93-98. Vezi şi J. Morteuil,Histoire du droit byzantin,vol. III, p. 383-394.



65

I Z V O A R E L E A U X I L I A R E Ş I S U B Z I D I A R E

1. Izvoarele auxiliare

Foarte preţioase pentru înţelegerea dreptului bisericesc sunt lucrările dedrept bisericesc al unor scriitori bisericeşti recunoscuţi ca şi canonişti de seamă aiBisericii. Aceste lucrări nu au fost confirmate de vreo autoritate bisericească şi prinurmare nu au primit caracterul de legi, totuşi au câştigat o autoritate aproape

egală cu cea a legilor, fiind acceptate în multe colecţii de drept. Forma acestor fel de lucrări, este aceea de întrebări şi răspunsuri, hotărâri

canonice şi comentarii. Deosebit de importante sunt mai ales comentariilecanoniştilor renumiţi din secolul al XII-lea ca: Alexiu Ariste, Ioan Zonaras, TeodorBalsamon şi din secolul al XIV-lea: Matei Vlastaris.

La acestea se mai pot adăuga apoi prescripţiile canonice al Sfântului Vasilecel Mare; prescripţiile canonice ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi un răspuns

canonic al Sfântului Atanasie cel Mare. Canoniconul lui Ioan Pustnicul pentrupenitenţi; canoanele lui Nichifor Mărturisitoruşl în număr de 37; tipiconul luiNichifor Mărturisitorul; scrierea împotriva simoniei a lui Tarasie alConstantinopolului; răspunsurile sinodale ale lui Nicolae al Constantinopolului.

La acestea mai adăugăm:1. 66 de răspunsuri ale lui Teodor Balsamon la întrebările puse de

Patriarhul Marcu al Alexandriei;2. 24 de răspunsuri canonice ale hartofilaxului Nichita; 3. Răspunsurile canonice ale lui Ilie al Cretei la diferite întrebări puse

de călugărul Dionisie; 4. 12 răspunsuri canonice al hartofilaxului Nichita; 5. Două epistole ale hartofilaxului Nichifor la diferitele întrebări puse

de călugărul Teodosie; 6. 16 răspunsuri ale lui Ioan de Cipru la întrebările arhiepiscopului

Constantin Cabasila;



66

7. 4 răspunsuri canonice ale lui Dimitrie Homatianul cu privire laimpedimentele de la căsătorie puse de arhiepiscopul Nicolae Cabasila98.

2. Izvoarele subzidiare.

Constau din legile politico-bisericeşti care au fost date de puterea politică închestiuni bisericeşti, precum şi din uzul sau datina bisericească99.

a) Legile politico- bisericeşti Dintre acestea amintim următoarele: 1. Codex Theodosianus , o colecţie întocmită la ordinul lui Teodosie II (408-

450) şi publicată în anul 438. Acest Codex cuprinde 16 cărţi, dintre care ultimaconţine numai legi referitoare la problemele bisericeşti100.

2. Legiuirea lui Justinian (527-565) care este formată din 4 părţi:Codex,Digestae sau Pandecta, Institutiones şi Novellae. La alcătuirea acestor lucrări,Justinian s-a folosit de juristul vremii Trebonian101.

a. Cea dintâi colecţie intitulatăCodex Constitutionum cuprinde legi împărăteşti numite constitutiuni şi a fost publicată în anul 529102.

b. A doua colecţie numităDigestae sau Pandecta (culegeri) s-a publicat tot

sub supravegherea lui Trebonian la anul 533. Conţine prescripţiile vechiului dreptroman şi se împarte în 50 de cărţi103.

98 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 99-100.99 În monumentele legiuirilor greco-romane legile acestea se numesc:

(vezi: Zachariae von Lingenthal,Jus graeco-romanum, vol. III, p. 393 ş. urm. 100 Codex Theodosianus,ed. Th. Mommsen – P. M. Meyer, Berlin, 1954. Asupra rolului împăratului în materie de interpretare, vezi: J. Gaudemet,Institutions de l’Antiquite, şi Festschrift fur Ernst Rabel,Tubingen, 1954, vol.II, p. 163.101 Cu privire la originea lui Justinian, vezi: Popescu – Spineni, Sur l’origine de Justinien, 1930; împăratul se consideră însă continuator de traduceri romane (Novela I,praef. pr.; 30 pr.; 42 pr.).Asupra lui Justinian rămâne clasică lucrarea lui Ch. Diehl,Justinien et la civilisation byzantine ,1901; Cf. Rubin,Das Zeitalter Justinian, 1960, iar pentru opera legislativă G. Archi,Giustiniano legislatore, Bologna, 1970 şi Vl. Hanga,Mari legislatori, Bucureşti, 1977. 102 P. Kruger, Geschichte der Quellen und Literatur des Romischen Rechts,Munchen, Leipzig,1912, p. 367; Cf. Kubler, în “Pauly’s Realencyclopadie der Klassischen Alertumswissenschaft ”, 6 A2, 1936, p. 2419. Asupra trăsăturilor lui Trebonian, vezi: I. S. Pereterski,Digestele lui Justinian,trad.Din l. rusă de I. Eminescu, Bucureşti, 1958, p. 52. Codificarea a beneficiat după cât se pare şi desprijinul aritocraţiei senatoriale. 103 De la digere. Titlul a fost folosit şi anterior de Celsus, Iulian, Maecellus, Scaevola pentru colecţiide jus honorarium şi civile. practicieni decât din teoreticieni: 11 avocaţi, 4 profesori şi 2 înalţi funcţionari. Deşi opera realizată aurmărit să îndeplinească scopuri practice, totuşi n-a fost străină nici de consideraţii teoretice; Cf.Wieacker,Von romischen Recht,1961, p. 244.



67

c. În timp ce Digestele erau în lucru, Justinian îi încredinţează lui Treboniansarcina de a alcătui, cu ajutorul a încă doi profesori universitari, Teofil de laConstantinopol şi Doroteu de la Beirut, un manual juridic pentru pregătirea

studenţilor. Apărut la finele anului 533, noul manual intitulatInstitutiones (Instituţiuni) cuprinde numeroase definiţii, clasificări şi noţiuni generale. Aceastăcolecţie este împărţită în 4 cărţi104

În timp ce comisia de compilatori ai lui Justinian îşi desfăşura activitatea,dreptul pozitiv continua să se dezvolte potrivit nevoilor de fiecare zi ale societăţiiprin editarea de noi constituţii imperiale. Pentru a pune pe acelaşi plan noile saleconstituţii cu cele ce se aflau în codul pe care-l publicase anterior, Justinian

dispune să se pregătească o nouă ediţie, a codului, care să cuprindă şiconstituţiile promulgate de la începutul domniei sale. Această nouă ediţie s-anumitCodex Repetitiae Praelectionis şi a intrat în vigoare la finele anului 543105.

d. A patra lucrare este numităNovellae Constitutiones (Noi Constituţii), 158la număr, apărută după 543106.

Pe lângă acestea mai amintim: 1. Basilicalele - legile împărăteşti. Întocmirea ei s-a început sub împăratul

Vasile I Macedoneanul (867-886) şi s-a terminat sub fiul său, Leon Filosoful (886-912). Este împărţită în 60 de cărţi şi cuprinde dreptul roman de la Justinian înainte107.

2. Ecogla împăratului Leon Isaurul şi a lui Constantin Copronimul apărută înanul 741108.

104 De notat că unele texte din Institute se găsesc şi în Digeste, ceea ce denotă legătura dintreaceste două lucrări. Manualul nu es scutit însă de unele contradicţii inerente unei lucrări care,imitând sistemul manualelor clasice, urmăreşte să fie o operă de drept pozitiv. Iată de ce în materiede procedură, de pildă, Instituţiile tratează odată cu proceduraextra ordinem şi elemente ale celeiclasice, formulare; vezi: Sangiorgi,Ann. Palermo,nr. 27, 1959, p. 242. 105 Vezi: Mortreuil,Histoire du droit byzantin,vol. I, p. 17-25.106 Sunt cunoscute trei colecţii:Epitome Iuliani a profesorului cu acelaşi nume de la Constantinopol;aceea întocmită sub împăratul Tiberiu al III-lea (578-582); iar a treia întocmită probabil în Italia, senumeşte Authenticum.Denumirea acesteia din urmă a fost dată de juriştii din Bolonia care credeaucă fusese trimisă chiar de Justinian în Italia; Cf. Savigny,Gesch. Rom. im Mittelalter,vol. III, Berlin,1834, p. 490 şi urm. 107 Ediţia lui G. E. Heimbach cu traducerea latină (6 vol., 1833-1870) şi completată de Ferrini în1897 continuă să fie încă utilă (G. E. Heimbach, ş. a.,Basilicorum libri LX,6 vol., Leipzig, 1833-1870). Începând din 1953 o nouă ediţie s-a publicat de H. J.Scheltema ş. a., cu Van der Wal.Odată cu publicareaBasilicalelor legislaţia lui Justinian a fost implicit abrogată. 108 Urmăm aici pe Spulber,Eclogue des Isauriens (1929), care la rândul său se întemeiază peGinis,Byzantinische Zeitschrift , nr. 24, 1922,p. 345 şi urm.



68

3. Prochironul împăratului Vasile Macedoneanul şi a fiilor săi Constantin şiLeon, publicat între 870 şi 879 şi se împarte după introducere în 40 de titluri109.

În urma Prochironului tot Vasile I Macedoneanul (867-886) a dispus să fie

verificată şi epurată întreaga legislaţie introdusă de împăraţi iconoclaşti, iar rezultatul acestei opere a fost colecţia numităAnacatarsa (Anakatharsis tonnomon = curăţirea legilor vechi).

4. Epanagoga . După epurarea legilor, Vasile I Macedoneanul a dispus ca în locul lor să fie repuse în vigoare sau restaurate unele rânduieli care fuseserăomise, nu însă şi abrogate de către iconoclaşti. Această operă s-a făcut princolecţia numităEpanagoga care a apărut sub Leon şi Alexandru între anii 884-

886110

.5. Novelele lui Leon al VI-lea Filosoful apărute la puţin timp după Vasilicale

şi care cuprind un foarte importat material juridic cu aplicare la viaţabisericească111.

6. Ca o prescurtare a Basilicalelor,Constantin Harmenopulos a alcătuit pela anul 1345 o colecţie în 6 cărţi numităExabiblos.Ea cuprinde norme referitoarela căsătorie precum şi la instalarea episcopilor şi a preoţilor 112.

b) Uzul sa u datina bisericească. Constituie al doilea izvor subzidiar. Uzul se bazează pe convingereaunanimă a membrilor unei societăţi că ceva socotit ca absolut necesar pentrusocietate, trebuie păstrat şi exercitat permanent, cu toate că nu a fost confirmatprintr-o lege dată formal sau scrisă113.

Atât uzul bisericesc, cât şi Sfânta Tradiţie sunt izvoare ale dreptuluibisericesc nescris, întrucât ambele ni s-au păstrat prin transmiterea verbală dingeneraţie în generaţie. Se deosebesc însă unele de altele în privinţa originii şi amodului de formare. Căci, pe când Sfânta Tradiţie îşi trage originea direct de la oautoritate bisericească, uzul îşi are izvorul în părerea comună a membrilor uneisocietăţi. Apoi, pe când Sfânta Tradiţie nu creează norme noi, ci transmite verbal

109 Raymond Monier,Manuel elementaire de droit romain,vol. I, Paris, 1947, p. 124.110 G. E. Heimbach,op. cit.,p.305-307.111 Date importante la Noailles – Dain,Les Novelles de Leon VI le Sage. Texte et traduction,Paris,1944.112 Ed. Heimbach,Constantin Harmenopuli. Manuale legum sive Hexabiblos cum appendicibus et legibus agrariis (1851). Referitor la valoarea acestui cod pentru studiul critic al normelor dreptuluiroman clasic în monumentele juridice bizantine, vezi: Siciliano,Encicl. Giur. Italiana,IV, 5, 451, p.72 urm.113 “Consuetudo sine veritate vetustas erroris est”, la Sfântul Ciprian,Epistola ad Pompeium,74.



69

numai pe cele ce-şi au originea în voinţa unei autorităţi bisericeşti, prin uz sedezvoltă norme noi. Apoi, nu toate normele emise de uz pot fi întrebuinţate caizvoare ale dreptului bisericesc, ci numai acele care întrunesc condiţiile fixate de

Biserică şi care în general sunt cele adoptate de dreptul roman. Pentru a putea fi valid, uzul trebuie să întrunească următoarele condiţii: 1. trebuie să fie exercitat în timp mai îndelungat2. să fie în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului

3. să nu fie în contradicţie cu principiile de drept sau cu vreo lege scrisă

4. să fi luat naştere dintr -o necesitate de drept 5. să nu fie împotriva dreptului divin a credinţei ortodoxe, a organizării,

constituţiei şi disciplinei bisericeşti 6. să fie recunoscut de către autoritatea bisericească. Prin uz s-a introdus în Biserică principiul după care un preot nu poate oficia

decât o singură liturghie la acelaşi altar; o persoană nu poate fi hirotonită în maimulte trepte ierarhice la aceeaşi liturghie, ci numai într -o singură treaptă ierarhică;să nu se hirotonească la aceeaşi liturghie două persoane în acelaşi grad114.




70

I Z V O A R E L E E X T E R N E - S A U F O R M A L E

Izvoarele externe sau formale se referă la legile bisericeşti adunate învolume numitecodici sau colecţii de drept.

Clasificarea codicilor sau a colecţiilor de drept bisericesc se poate face înmai multe feluri şi anume:

1. După cuprins 2. După cercul de competenţă al normelor

3. După autoritatea legiferatoare 4. După însuşirea normelor

5. După textul normelor 6. După epoca de legiferare

1. După cuprins, codicii se împart în:codici pur bisericeşti, codici politico- bisericeşti şi codici micşti.Cei dintâi conţin legi pur bisericeşti numite canoane. Ceide ai doilea conţin legi date de împăraţi în chestiuni bisericeşti. Iar cei micşti senumesc nomocanoane.

2. După cercul de competenţă al normelor codicii se împart în:codici generali sau universali , dacă cuprind norme pentru întreaga Biserică; şiparticulari sau speciali dacă se referă numai la o Biserică particulară sau la o instituţiedeosebită din Biserică.

3. Dupăautoritatea legiferatoare,codicii se împart în:codici oficiali,editaţide o autoritate bisericească; şicodici particulari,care nu sunt publicaţi de oautoritate bisericească ci de persoane particulare.

4. Dupăînsuşirea normelor , codicii se împart în:colecţii cronologice, în carecanoanele sunt înşirate aşa cum au apărut; şisistematice, în care normele cerelatează aceeaşi problemă sunt puse într -un sistem, împărţite în cărţi şi capitole.

5. După textul normelor,codicii se împart în: codici cu textautentic saudoctrinal, în care textul e citat după cel original, fixat de legiuitor; codici cu textprescurtat , denumiţiEpitome sau Sinopse, în care se redă numai ideea principalăa normei; codici cu textparafrazat, în care unele cuvinte învechite din text sunt

înlocuite altele noi; şi codici cu textcomentat , în care la textul autentic sau



71

prescurtat al normelor se adaugă explicaţii pentru a înlesni înţelegerea şi aplicarealor.

6. Dupăepoca de legiferare,codicii de drept bisericesc se împart în patru

perioade, după cum urmează:1. Perioada I cuprinsă de la începutul creştinismului până la Sinodul

I ecumenic din 325.2. Perioada a II-a cuprinsă de la Sinodul I ecumenic din 325 până la anul

920, când Nomocanonul în XIV titluri a fost aprobat de Sinodul local dinConstantinopol drept Colecţia fundamentală obligatorie pentru întreaga BisericăOrtodoxă.

3. Perioada a III-a cuprinsă între 920 până în secolul al XIII-lea esteperioada de legislaţie întregitoare prin sinoadele endemice din Constantinopol.

4. Perioada a IV-a cuprinsă din secolul XIII până astăzi unde codicii pot fi împărţiţi în codici universali şi particulari: manuscrise şi tipărituri, precum şi dupălimbile după care au fost scrişi115.

Colecţiile de drept bisericesc din perioada I

Perioada I cuprinde colecţiile de drept numiteapostolice. Acestea sunturmătoarele:

1. Învăţătura celor 12 Apostoli a fost descoperită de Mitropolitul Nicomidiei,Filotei Bryenios, în bibloteca mănăstirii Ierusalim din Constantinopol în anul 1875şi publicată în anul 1883. A fost alcătuită cel mai târziu în prima jumătate asecolului al II-lea, probabil în Egipt de către un autor necunoscut, dar ucenic alApostolilor. Cuprinsul se împarte în două părţi: partea I conţine descrierea celor

două căi, a vieţii şi a morţii, precum şi o instruire a catehumenilor în moralacreştină. Partea a doua tratează despre rânduiala bisericească, disciplina şiorganizarea Bisericii116.

2. Constituţiile Sfinţilor Apostoli se compune din 8 cărţi cuprinzând învăţături religioase şi morale precum şi dispoziţii privitoare la disciplină. Cartea aVIII-a conţine o rânduială completă a Sfintei Liturghii117.

115 Ibidem, p. 129-131.116 Ibidem,p. 132. Vezi şi Arhid. Prof. Dr., Ioan N. Floca,op. cit.,p.93.117 Marcel Metzger,Les Constitutions Apostoliques.Introduction, traduction et notes, Editions duCerf, Paris, 1992.



72

3. Colecţia canoanelor Apostolice conţine 85 de canoane care prin canonulal doileaal Sinodului Trulan au primit putere obligatorie pentru întreaga Biserică.

4. Tradiţia Apostolică sau “Rânduiala lui Ipolit”.Această colecţie este

atribuită lui Hipolit al Romei. Cuprinsul colecţiei este împărţit în 38 de capitole şiea ni s-a păstrat în text grec şi latin, cât şi în versiunea arabă şi etiopiană118.

5. Didascalia. Cuprinsul colecţiei este împărţit în 26-39 de capitole. Eadatează din secolele II-III şi s-a păstrat atât în text grec şi latin cât şi în versiuniorientale: siriacă, arabă, etiopiană119.

6. Constitutiones Ecclesiae Aegypticae (Rânduielile Bisericii Egiptene) -colecţie împărţită în 32 de capitole. Ea provine din Egipt şi a fost alcătuită probabil

în secolele II-III în Alexandria.

Colecţiile canonice din perioada a II - a şi a III -a

I. Colecţiile dreptului bisericesc din perioada a II -a se împart în:1. Colecţii pur canonice sau legi curat bisericeşti. 2. Colecţii de legi politico- bisericeşti 3. Nomocanoane

1. Colecţiile pur canonice .a. Prima colecţie de canoane a fost alcătuită din canoanele

Sinodului de la Ancira din anul 315 şi din cele ale Sinodului de la Neocezareea din325. Această colecţie s-a completat succesiv cu canoanele altor sinoade aşa căpe timpul Sinodului IV ecumenic din 451 exista o colecţie care cuprindea toatecanoanele ţinute până atunci- în afară de canoanele apostolice. Această colecţienu ni s-a păstrat până astăzi în forma originală, iar autorul şi timpul exact al

alcătuirii nu este cunoscut. Însă important este faptul că înainte de Sinodul de laCalcedon a existat o colecţie de canoane care cuprindea canoanele sinoadelor respective120.

b. Prima colecţie de canoane ajunsă întreagă până la noi esteSinopsa canoanelor atribuită lui Ştefan Efeseanul, din secolul VI în text prescurtat.

118 B. Botte, Hippolyte de Rome, La Tradition apostolique d’apres les anciennes versions, 2-eedition, Editions du Cerf, Paris, 1968 (Sources Chretiennes,nr. 11 bis).119 F. H. Funk,Didascalia et Constitutiones Apostolorum,2. vol., Paderborn, 1905-1906.120 Prof. Ivan Zuzek,Incidenza del “Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium” nella storia modernadella Chiesa universale, în “Jus in Vita et in Missione Ecclesiae”, Vatican, 1994, p. 680.



73

Aceasta conţine canoanele apostolice, ale sinoadelor de la Ancira, Neocezareea,Gangra, Antiohia, Laodiceea, Constantinopol şi ale Sinodului din Efes121.

c. Asemenea Sinopsei lui Ştefan Efeseanul este şi colecţia apărută

sub numele magistratului Simion. În formă prescurtată ea cuprinde: CanoaneleApostolilor, ale primelor 5 sinoade ecumenice şi ale primelor 7 sinoade particulare, precum şi canoanele Sfântului Vasile cel Mare. Deosebirea dintre colecţia aceastaşi Sinopsa lui Ştefan Efeseanul constă în faptul că aici canoanele sunt citate dupăautoritatea izvoarelor122.

d. Prima colecţie sistematică din Biserica Ortodoxă esteColecţia în60 de titluri care datează de la începutul secolului al VI-lea. Colecţia aceasta nu ni

s-a păstrat, nici autorul nu ne este cunoscut dar o aflăm însă menţionată înprefaţa colecţiei lui Ioan Scolasticus. Ea cuprinde canoanele apostolice, aleprimelor 4 sinoade particulare până la Sinodul din Sardica.

e. A doua colecţie sistematică a fost alcătuită pe la anul 550 de IoanScolasticul şi cunoscută sub numele deCole cţia în 50 de titluri 123 .

2. Colecţiile politico- bisericeşti. a. Colecţia în 87 de capitole a fost alcătuită de Ioan Scolasticul între

anii 565 şi 568 ca adaos la colecţia sa în 50 de titluri, din rezumate ale novelelor lui Justinian124.b. Colecţia în 25 d e Capitole alcătuită la sfârşitul secolului VI sau

începutul secolului VII de un autor necunoscut după textul unor colecţii saunovele ale lui Justinian125.

c. Colecţia Constituţiunilor bisericeşti sau Collectio Tripartita alcătuităde un autor necunoscut în prima jumătate a secolului al VII-lea şi cuprinde toatelegile civile referitoare la Biserică, publicate în colecţia lui Justinian. Se împarte în3 părţi126.

3. Nomocanoanele Cele mai importante sunt:

121 Mortreuil,Histoire du droit byzantin,vol. I, p. 201.122 Ch. Justellus,Bibliotheca iuris canonici,vol. II, p. 710-748.123 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 139.124 Mortreuil,op. cit.,vol. I., p. 207-208; Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 145.125 Ibidem, vol. II, p. 212; Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p.145.126 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p.146; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,op. cit.,p.96.



74

a. Nomocanonul în 50 de titluri numit şi Nomocanonul lui Ioan Scolasticus , care are la bază colecţia în 50 de titluri şi colecţia în 87 de capitoleale lui Ioan Scolasticul alcătuit în primi ani după moartea lui Justinian, adică în

timpul domniei împăratului Justin al II-lea (565-578). Autorul propriu-zis al acestuinomocanon nu este cunoscut127.

b. Nomocanonul în 14 titluri sau Nomocanonul lui Fotie.Colecţiaaceasta a fost redactată în două rânduri. Prima redactare s-a făcut la prima jumătate a secolului al VII-lea fie de Patriarhul Sergiu, fie după indiciile sale, de uncleric al Bisericii din Constantinopol. A doua redactare a acestui nomocanonatribuită pe nedrept Patriarhului Fotie, datează din anul 883 şi este o completare a

nomocanonului în 14 titluri din prima redactare. Colecţia aceasta a fost confirmatăde marele Sinod ţinut la Constantinopol în 920 ca şi Colecţia fundamentală decanoane a Bisericii Ortodoxe Răsăritene128.

II. Colecţiile de drept bisericesc din perioada a III -a

Din această perioadă fac parte colecţiile compuse de unii autori de seamă ai Bisericii Ortodoxe. Colecţiile din această perioadă se împart în:Colecţii elementare, în care canoanele sunt citate în chip sinoptic;Colecţii cu comentarii şi

Colecţii sistematice. 1. DintreColecţiile elementare amintim:a. Sinopsa canonică a lui Mihail Psellos din secolul XI, pentru uz

practic, în care se cuprind canoanele primelor 4 sinoade ecumenice, canoaneleprimelor 6 sinoade particulare în ordine cronologică, canoanele Sfinţilor Părinţi şicanoanele apostolice.

b. Nomocanonul lui Grigorie Doxapater din prima jumătate asecolului al XII-lea, în care se cuprind toate canoanele nomocanonului în 14 titluri,precum şi câteva adaosuri care se găsesc în Sinopsa lui Ştefan Efeseanul.

2. DintreColecţiile cu comentar amintim:a. Comentarul lui Alexie Aristen din anul 1130 la Sinopsa lui Ştefan

Efeseanul, care constă în aceea că sub textul prescurtat al canoanelor, este citattextul complet în formă parafrazată.

127 Vl. Benesevici,Ioannis Scholastici Synagoga L. Titulorum caeterque eiusdem opera juridica, Munchen, 1937.128 Fotie, Patriarhul Constantinopolului, Nomocanonul însoţit de Scoliile lui Teodor Balsamon,în“Sintagma Ateniană”, vol. I, Atena, 1852.



75

b. La începutul secolului al XII-lea Ioan Zonaras alcătuieşte unComentar la textul complet al canoanelor.

c. Comentarul la Nomocanonul în 14 titluri al lui Teodor Balsamon

între anii 1169-1177. Mai însemnat este comentarul la partea a II-a aNomocanonului care conţine atât o explicare gramaticală cât şi una logică.

3. DintreColecţiilesistematice amintim:a. Arsenie, călugăr la muntele Athos, şi apoi Patriarh al

Constantinopolului, a alcătuit în secolul al XIII-lea Sinopsa dumnezeieştilor canoane, care nu este altceva decât un nomocanon în 141 de capitole.

b. Matei Vlastares , alcătuieşte în anul 1335 o lucrare canonică

intitulatăSintagma alfabetică în 24 de părţi după cele 24 de litere ale alfabetuluigrecesc.

c. Constantin Harmenopulos a compus pe la jumătatea secolului alXIV-lea oColecţie de canoane ca întregire la lucrarea sa de drept civilExabiblos .

d. Nomocanonul lui Manuil Malaxa din anul 1561. Colecţia aceasta aservit ca izvor la redactarea primei părţi a Pravilei de la Târgovişte din anul 1652.

e. Nomocanonul lui Cotelerius numit astfel de la editorul său

Iohannes Baptista Cotelerius, care l-a publicat în volumul I al operei saleEcclesiae Greciae Monumenta…, Paris, 1667. Acest nomocanon este împărţit în147 capitole şi a fost alcătuit în secolul al XV-lea, iar una din temele sale a servitca izvor al Pravilei celei mici de la Govora din anul 1640-1641.

f. Cârja arhiereilor (Vactiria) unul din cele mai cuprinzătoarenomocanoane, scris de călugărul Iacob din Ianina, la 1645. Este împărţită în 1624de capitole.

g. Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt alcătuit în anul1730129.




76

COLECTIILE DE DREPT BISERICESC DIN PERIOADA A IV-A

După limba în care au apărut, aceste colecţii pot fi împărţite astfel:Colecţii greceşti, slavone şi române.

I. Colecţiile greceşti.

1. Călugărul Agapie publică în anul 1787 uncodice la Veneţia şi Par is.

2. Călugărul Christofor publică în anul 1788 la Constantinopol unKanonicon.

3. Nomocanonul lui Cotelerie este o compilaţie împărţită în 30 de părţi.Această lucrare a fost întrebuinţată la alcătuirea colecţiei româneşti Pravila ceaMică de la Govora din 1640130.

4. Pidalionul este alcătuit de doi călugări de la muntele Athos, Nicodim şiAgapie, la cererea Patriarhului Neofit al VII-lea al Constantinopolului. Redactarea

Pidalionului s-a făcut la anul 1793 şi după aprobarea lui de către Sinodul dinConstantinopol a fost tipărit la Leipzig în anul 1800 sub îngrijirea ieromonahuluiTeodorit. Cuprinsul acestei lucrări este următorul: după o prefaţă urmeazăcanoanele apostolice, ale sinoadelor ecumenice, ale Sfinţilor Părinţi şi canoanelelui Ciprian, Ioan Pustnicul, Nichifor Mărturisitorul, precum şi ale lui Nicolae alConstantinopolului. Ca apendice, urmează un tratat despre gradele de rudenie. Afost tradus şi în limba română de Mitropolitul Moldovei Veniamin Costachi şi NeofitScriban în anul 1844.

5.Sintagm a Ateniană editată de Ralli şi Potli între anii 1852-1859 subdenumirea de Sintagma Sfintelor şi dumnezeieştilor canoane în 6 volume.Volumul I cuprindeNomocanonul în 14 titluri cu comentariile lui Balsamon.Volumele II, III şi IV cuprindCanoanele apostolice,ale Sinoadelor ecumenice şiparticulare, precum şi cele ale Sfinţilor Părinţi cu comentariile lui Zonaras,Balsamon şi Aristen. Volumul V cuprinde hotărârile canonice ale Sinoadelor

130 În lucrarea aceasta se cuprind o parte din monumentele canonice care se găsesc de altfel maicomplet şi mai precis în alte lucrări.



77

patriarhale de la anul 911 până la anul 1835. Volumul VI cuprindeSintagma lui Vlastares.

6. Ghedeon a editat la Constantinopol colecţia actelor patriarhatului din

Constantinopol între anii 1888-1890.

II. Colecţiile slavone

1. Kormciaia kniga care îşi datorează originea în forma unor manuscrisesârbeşti mai vechi. Numirea aceasta este identică cu aceea de Pidalion. Ea aservit ca model ediţiei actuale tipărite de arhiepiscopul sârb Sava, pe la începutulsecolului XIII. Din Sârbia, Kormciaia kniga a trecut în Bulgaria, de unde în anul1262 a fost trimisă în Rusia de către despotul bulgar Iacov Sviatoslav la cerereamitropolitului Ciril al II-lea. Kormciaia kniga cuprinde patru părţi. Prima partecuprinde un tratat istoric despre schisma dintre biserici şi despre încreştinarearuşilor, despre sinoadele ecumenice şi particulare, precum şi despreNomocanonul în 14 titluri.Partea a II-a conţine în 41 de capitoleSinopsa canonică comentată de Alexie Aristen. Partea a III-a cuprinde legile practico-bisericeşti. Iar partea a IV-a este un epilog131.

2. Kniga Pravil s-a editat în anul 1839 din ordinul şi cu aprobarea SfântuluiSinod al Bisericii Ruse.

3. La anul 1876 a apărut la Moscova, în limba rusă,Pravila de la Moscova, în trei volume.

4. La sârbi, s-a publicat în 1884 colecţia numităZbornic, adică Colecţiacanoanelor apostolice,ale sinoadelor ecumenice şi locale şi ale Sfinţilor Părinţi. Afost tradusă din greceşte dupăSintagma Ateniană.

5. Între anii 1895-1896 a apărut Colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxeînsoţite de comentarii, în două volume, publicată de Nicodim Milaş, colecţietradusă în româneşte de Uroş Kovincici şi prof. dr. Nicolae Popovici, Arad, 2volume, 1930-1931; 1934-1936.

131 Pentru detalii asupra originii acestei colecţii, vezi: Ivan Zuzek,Kormciaja Kniga. Studies on the Chief Code of Russian Canon Law, în “Orientalia Christiana Analecta”, 168, Roma, 1964; Cf. Deasemenea, Ivan Zuzek, The Determining structure of the slavonic Syntagma of fifty titles,în“Orientalia Christiana Periodic”, 33, 1967.



78

III. Colecţiile româneşti.

Cele care reprezintă un deosebit interes cărturăresc şi istoric-documentarsunt următoarele:

a) Extras din Vasilicale sau Pravila lui Alexandru cel Bun . Aceasta esteprima colecţie de legi despre care se face amintire că ar fi existat pe teritoriulpatrie noastre. Despre existenţa ei ne vorbeşte Dosoftei, Mitropolitul Moldovei şiDimitrie Cantemir în lucrarea saDescrierea Moldovei,partea a II-a Politica,cap.XIDespre legile provinciale-locale ale Moldovei 132 .

b) Sintagma alfabetică a lui Matei Vlastares133 . În Ţările Române, primelemanuscrise cunoscute ale Sintagmei datează de la mijlocul secolului al XV-lea şiprovin, după toate probabilităţile, de la Sfântul munte Athos, prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe vremea lui Alexandru cel Bun, fără să fie exclusăposibilitatea cunoaşteriiSintagmei prin intermediul bulgarilor şi sârbilor, carecunoşteau de mult acest cod. Dintre exemplarele în manuscris aleSintagmei înlimba greacă amintim următoarele:

- Manuscrisul grec alSintagmei alfabetice din 1342 este o copie făcută lacâţiva ani după alcătuirea sa. A circulat în Moldova şi Ţara Românească.Important este că acest exemplar conţine şi unGlosar latin-grecesc , careconstituie originalul după care s-a alcătuitGlosarul latin-slav din copiile slavoneştiale Sintagmei 134 .

- ManuscriseleSintagmei aflate în Biblioteca Academiei; patru manuscriseale Sintagmei păstrate în Biblioteca Mitropoliei din Iaşi.

Din mulţimea de manuscriseslavo-române ale Sintagmei care au circulatpe teritoriul ţării noastre şi ne sunt cunoscute, menţionăm următoarele:

1. Pravila de la Târgovişte din 1451 este prima pravilă ca vechimecunoscută ca existând la noi scrisă în Ţara Românească, la anul 1451 la

132 Dimitrie Cantemir,Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1872; Ioan N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Studiu istoric -canonic, Sibiu, 1969, p. 61; Idem,Drept canonic ortodox…,vol. I, p.120.133 Vezi: G. Mihăilă,Sintagma (Pravila) lui Matei Vlastares şi începuturile lexicografiei româneşti (sec. XV-XVII), în “Studii de Slavistică”, vol. I, Bucureşti, 1969, p. 9-44; şi adăugit înContribuţii laistoria culturii şi literaturii române vechi (1972), p. 261-306.134 G. Mihăilă,op. cit., p.12 şi n. 12.



79

Târgovişte de către grămăticul Dragomir din porunca domnitorului Vladislav laŢării Româneşti135.

2. Copia Sinopsei Sintagmei de la mănăstirea Bistriţa-Oltenia a fost scrisă

din porunca lui Vladislav al II-lea, între anii 1449-1454 sau 1449-1480. Sepăstrează la muzeul de istorie din Moscova136.

3. Pravila de la mănăstirea Neamţu din 1472 sau 1474. Se mai numeşte şiPravila cea Mare.S-a copiat de ieromonahul Ghervasie de la Neamţ la 22aprilie1472 pentru Ştefan cel Mare. Se păstrează la Biblioteca Academiei137.

4. Pravila de la Putna, 1475 este scrisă de ieromonahul Iacob şi se află laBiblioteca Universităţii din Moscova.

5. Copia manuscris a lui Damian din 1495 alcătuită la dorinţa lui Ştefan celMare pentru Biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi. Manuscrisul a ajuns apoila mănăstirea Hopovo (Serbia) unde a fost cercetat de Bogdan Petriceicu Haşdeu.Se află la muzeul din Petersburg138.

6. Pravila din secolele XV-XVI se găseşte la Cluj în BibliotecaUniversităţii139.

7. Pravila de la mănăstirea Bistriţa-Oltenia din secolul XVI donată mănăstirii

de “Cheaghina Despina” doamna lui Neagoe Basarab. Se păstrează la BibliotecaAcademiei140.8. Pravila moldoveană din secolul XVI . Codicele acesta cuprinde

Letopiseţul de la Putna, Cronicele lui Macarie, Eftimie, şi Azarie, precum şiSintagma lui Matei Vlastares. Reprezintă prima treaptă în “românizarea” textelor juridice din ţara noastră141.

135 În prezent se păstrează în Biblioteca “Saltikov-Scedrin” din Sankt Petersburg, cf. G. Mihăilă,op.cit.,p. 16, n. 32.136 În prezent se păstrează la Muzeul de istorie din Moscova, unde a ajuns din biblioteca istoriculuirus N. Nadejdin, care l-a dus în Rusia în 1830 şi în proprietatea căruia se afla încă la 1851 (Vezi: G.Mihăilă,op. cit.,p.17, n. 20; Ioan N. Floca,Din istoria Dreptului românesc. I. Dreptul scris,Sibiu,1993, p. 32.137 Afost descris de episcopul Melchisedec (Catalogul manuscriptelor Mănăstirii Neamţu, în “Revistapentru istorie, arheologie”,1884, vol. III, p. 120-143) fără să indice izvoarele şi originea textului. )Ase vedea: G. Mihăilă,op. cit.,p. 17, n. 50; Ioan N. Floca,Din istoria dreptului românesc, I,p.32).138 E. Turdeanu, Din vechile schimburi culturale dintre români şi jugoslavi, în “Cercetări literare”, III,1939, p. 147.139 I. Iuffu,Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat, în “Romanoslavica”, VIII, 1963,p. 640; G. Mihăilă,op. cit.,p. 22-24.140 Manuscrisul trece la Muzeul de antichităţi şi e acolo la Biblioteca Academiei Române unde sepăstrează sub Nr. 286; P. P. Panaitescu,Manuscrise slave,I, p. 383-385; G. Mihăilă,op. cit.,p. 24-25.141 G. Mihăilă,op. cit.,p.39, n. 86; Ioan N. Floca,Din istoria dreptului românesc,I, p. 35.



80

9. Pravila copiată la 1 Mai 1606 la mănăstirea Suceviţa. Manuscrisul a fostalcătuit la dorinţa lui Ieremia Movilă şi porunca Mitropolitului Teodosie Barnovschi.Se păstrează la Liov142.

10. Pravila de la Dragomirna din 1611 tipărită prin grija MitropolituluiAnastasie Crimca143.

c) Nomocanoane cuprinzând Pravila Sfinţilor Părinţi, cu extrase din legilede stat bizantine privitoare la Biserică, în limba slavonă şi română.

Cele mai importante sunt următoarele: 1. Pravila de la Bisericani din 1512. Această Pravilă a fost scrisă la dorinţa

lui Bogdan Vodă (1504-1527), fiul lui Ştefan cel Mare, de către un copist anonim

în mănăstirea Neamţ, pentru mănăstirea Bisericani, iar un fragment de la sfârşit afost scris de către ieromonahul Nicodim144.

2. Pravila de mănăstirea Neamţ din 1557 scrisă la porunca MitropolituluiGrigorie. Se aseamănă mult cu textul Pravilei de la Govora145.

3. Pravila de la mănăstirea Putna din 1581 a fost alcătuită de Lucaci.Cuprinde trei părţi: text slavon, text slavon cu traducere românească şi exclusivtext românesc. Pravila ritorului Lucaci are o importanţă deosebită deoarece este

cel mai vechi manuscris juridic românesc, precum şi cel mai vechi text literar moldovenesc. Se află la Biblioteca Academiei Române146.4. Pravila de la mănăstirea Bistriţa-Moldova din 1618. A fost scrisă cu

cheltuiala Mitropolitului Teofan al Moldovei în vremea lui Radu Mihnea (1616-1619) la 17 iulie 1618. Pravila se află în Biblioteca Academiei Române147.

142 Existenţa pravilei a fost semnalată de A. Cociubinschi în anul 1876; Vezi: Şt. Berechet,Legăturadintre dreptul bizantin şi român şi influenţa lui asupra legislaţiei româneşti, Iaşi, 1931-1932, p. 91-92.143 Se propune că manuscrisul se află între bogatele colecţii ale Muzeului de istorie din Moscova,fără a fi încă identificat. Vezi: I. Drăghicescu,Miniaturi din timpul lui Ştefan cel Mare, în “BuletinulComisiunii Monumentelor istorice”, an. XVII, 1924, fasc. 40, p. 93, G. Mihăilă,op. cit.,p. 32, n.96,97.144 Ioan N. Floca,Origin ile dreptului scris…, p. 86. În anexă la pravilă sunt câteva extrase din SfinţiiPărinţi cu conţinut dogmatic, şi anume din Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. IoanDamaschinul, Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nissa, Epifanie Cipriotul, Anastasie Sinaitul, IoanSinaitul şi Ciril al Alexandriei (I. Peretz,Curs de istoria dreptului român,vol. II, Bucureşti, f. a., p.236-237).145 Vezi prezentarea manuscrisului la: I. Peretz,Curs…, II, p. 237-239; Ioan N. Floca,Originile dreptului scris…,p. 86-87.146 Ioan N. Floca,Pravila ritorului Lucaci (1581), în “Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1975; I. Rizescu,Pravila ritorului Lucaci, 1581, Bucureşti, 1971. 147 Manuscrisul are 392 de foi în octav mic, cu 151 capitole ale căror titluri sunt aceleaşi cu cele dinPravila tipărită la Govora (1640-1641) în limba română, ca şi cu cele din Pravila slavă de la 1512. (Ase vedea: Şt. Berechet,Legătura…,p. 100-101).



81

d) Codicii şi Colecţiile canonico-juridice. Pravilele tipărite în limba română. Până în prezent nu ştim în mod cert care a fost şi când s-a tipărit prima

pravilă pe teritoriul ţării noastre. Ştim sigur că nu s-a tipărit nici una în limba

slavonă şi că toate din cele cunoscute sunt în limba română. De aici rezultă căpravila era solicitată într -un text accesibil, pe înţeles, atât de slujitorii Bisericii cât şide dregătorii statului, chiar într -o vreme în care cărţile de cult puteau să fie încă înlimba slavonă, socotită multă vreme ca o limbă cvasi-sfântă. Aceste pravile sunt:

1. Pravila diaconului Coresi,Braşov, 1563. Până acum,cea mai vechepravilă tipărită în limba română este considerată Pravila diaconului Coresi. Dinpravila tipărită, fie în 1563, fie între anii 1570-1580, nu ni s-a păstrat decât un

fragment descoperit de Andrei Bârseanu, într-un codice aflat la muzeul din Sighet,provenit de la preotul Artemiu Anderco, din comuna Ieud-Maramureş.

Titlul pravilei nu se cunoaşte. Fragmentul de pravilă se păstrează înBiblioteca Academiei. Pravila lui Coresi reprezintă numai un fragment dintr -opravilă mai bogată. Cuprinsul acestei pravile este scos din canonarul lui IoanPostitorul, o colecţie numai de rânduieli penitenţiale, alcătuită pentru uzulduhovnicilor. Ea nu cuprinde şi legi cu caracter civil. Are exclusiv conţinut religios.

Traducătorul în româneşte nu se cunoaşte. Dinanalizarea fragmentuluipăstrat rezultă că avem de-a face cu o traducere din limba slavă, traducere făcutădupă un nomocanon care avea la bazăCanonarul lui Ioan Postitorul.

Locul traducerii româneşti nu s-a putut stabili. Părerile cercetătorilor sunt împărţite. Unii cred că traducerea primului nomocanon s-a făcut în Moldova, alţiicred că acest lucru a avut loc în Ţara Românească sau în Ardeal, unde s-a tipăritpentru prima oară şi s-a şi păstrat.

Până în prezent nu s-a putut identifica izvorul acestei pravile româneşti. Secrede că în acea vreme existau mai multe traduceri româneşti care circulau peteritoriul patriei noastre, cel puţin două, una în Transilvania şi alta în Moldova, dar toate având un izvor comun, un canonar de tipul aceluia al lui Ioan Postitorul148.

2. Dreptătoriu de leage. Pravila bisericească sau Pravila cea Mică de laGovora (1640-1641). Pravila tipărită în tiparniţa mănăstirii Govora în anii 1640-1641, ca format, este un volum în cvart mic, cu litere cirilice. Pe verso foii de titluse găseşte stema Ţării Româneşti, iar pe foaia a doua se găsesc 12 versuri scrise



82

în limba slavonă de către Udrişte Năsturel. Predoslovia care se adresează “cătretoţi nostavnicii sfintei Biserici” este semnatăîn unele exemplare de Teofil,Mitropolitul Ţării Româneşti, iar în altele este semnată de Ghenadie, Mitropolitul

Ardealului.Materialul cuprinsului n-a fost rânduit după un plan anume. Este

nesistematizat. Capitolele sunt de cele mai multe ori disproporţionate ca întindere.În predoslovie este indicatca tipograf Meletie Macedoneanul, stareţul mănăstiriiGovora, iar în epilogul pravilei este indicat Ştefan de Ohrida. Tipărirea a fostsupravegheată de Udrişte Năsturel. Traducerea după un text slavon s-a făcut decătre Mihail Moxa. Deşi în foaia de titlu este indicat anul 1640, din indicaţiile din

text reiese clar că lucrarea de tipărire a început în postul Crăciunului 1640 şi s-aterminat în Postul Paştelui 1641.

Pravila de la Govora ne apare ca un cod de legi oficial promulgat deautoritatea de stat şi de cea bisericească, ca prima colecţie tipărită în limbaromână de legi civile şi bisericeşti a statului român şi a Bisericii Ortodoxe Române.Destinată în primul rând celor ce se pregăteau să devină preoţi, pravila a avut uncaracter vădit didactic.

Studii comparative au dus la constatarea că predoslovia cu unelecompletări este o traducere a predosloviei lui Petru Movilă de la nomocanonul său

alcătuit de Pavel Berânda la anul 1620. Materialul pravilei este extras dincanoanele şi Constituţiile Sfinţilor Apostoli, din canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi, din legile civile şi penale, din canoanele privind căsătoria şi relaţiile defamilie şi din rânduielile şi pravilele călugăreşti. Necunoscându-se izvoare directe,Pravila de la Govora este socotită o compilaţie după izvoarele generale şi nu otraducere a unei colecţii anume149.

3. Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasă, Iaşi, 1644. Pravila“Şapte Taine”, este un îndrumător practic destinat preoţilor şi slujitorilor bisericeşti,o pravilă bisericească, prima de acest fel, tipărită în Moldova. S-a tipărit la Iaşi înanul 1644. Din foaia de titlu reiese că s-a tipărit “cu învăţătura şi cu cheltuialaMăriei Sale Ioan Vasilie Voievod în tiparul cel domnesc în târg la Iaşi, în anul

148 A se vedea comunicarea făcută la Academia Română de Andrei Bârseanu, în “AnaleleAcademiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, Seria II, tom. I, p. 33-40.149 Ioan N. Floca,Pravila de la Govora din 1640-1641, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4,1963, p. 297-319; Idem,Importanţa canonică şi juridică a Pravilei de la Govora (1640 -1641), în“Mitropolia Ardealului”, nr. 6-8, 1964, p. 495-523.



83

1644”. Pe verso foii de titlu se află stema Ţării Moldovei; urmează prefaţasemnată de Mitropolitul Varlaam al Moldovei. Titlul care tratează problemaSfintelor Taine este expus pe 300 pagini, redactate sub formă catehetică de

întrebări şi răspunsuri. Unii cercetători au presupus că “ar fi o prelucrare după opera lui Gavriil

Severos Peloponezianul, Mitropolitul Filadelfiei”, sau chiar o traducere după olucrare cu acelaşi titlu apărută la Lemberg în 1642. Alţii o socotesc o compilaţieromânească făcută după diferitepravile existente în acea vreme în Moldova, sauun rezumat după Pravila aleasă a lui Eustratie.

Unii cercetători socotesc drept autor al pravilei pe Mitropolitul Varlaam, care

semnează prefaţa; alţii pe Eustratie care ar fi scris-o la îndemnul lui Petru Movilă.Aşa după cum arată titlul, Pravila tratează în primul rând problema Sfintelor Taine.Ea cuprinde şi un bogat material canonic privind diferite chestiuni bisericeşti. Fiindprima Pravilă bisericească apărută în Moldova, ca o pravilă destinată în primulrând preoţilor duhovnici, s-a bucurat de mare cinste.

4. Carte românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti şi de la altegiudeţe sau Pravila lui Vasile Lupu,Iaşi, 1646. Aşa cum o arată şi numele este o

colecţie de legiuiri, tipărită în tipografia domnească de la mănăstirea Sfinţii TreiIerarhi din Iaşi în anul 1646. Iniţiatorul ca şi acela are a dispus adunarea“tocmealelor celor bune” pentru a fi tipărite şi a suportat toate cheltuielile estedomnitorul Vasile Lupu. Motivul apariţiei a fost aşa cum se mărturiseşte în prefaţă“împuţinarea izvoarelor Sfintei Scripturi şi altor învăţături”, ca şi dorinţa de a urmapilda “celor buni şi înţelepţi domni”.

Alcătuitorul Pravilei a fost logofătul Eustratie. Se crede că la munca deselecţionare a materiei, Eustratie a fost ajutat şi de alţi cărturari, printre care de învăţatul grec Meletie Sirigul, originar din Creta. În predoslovie se spune că s-aufolosit la alcătuirea Pravilei texte latineşti şi greceşti şi în titlu, ca şi în predoslovie,se spune că lucrarea s-a tălmăcit din limba greacă în limba română.

În lumina celor mai recente cercetări se consideră că la baza Pravilei staudouă izvoare directe şi anume:Legea agrară bizantină (Nomos Georgicos ), uncod rural bizantin, cu largă circulaţie, alcătuitîn secolele VI-VII în Bizanţ, careconstituie prima parte a Pravilei, într-o traducere interpretativă; şi Tratatulpenalistului italian Prosper Farinaccius “Praxis et theoricae criminalis ”, Veneţia,



84

1607-1621, care constituie, în extras, partea a doua a Pravilei Moldovei. Fiind ocolecţie oficială a statului feudal Moldova, ea s-a utilizat în reglementarea relaţiilor sociale ale vremii. Prin includerea ei integrală în Îndreptarea Legii, Pravila lui

Vasile Lupu devine astfel codul general recunoscut şi respectat în toate provinciileromâneşti150.

5. Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila cea Mare sau Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte 1652. Pravila Mare a lui Matei Basarab, numită aşa pentru ase deosebi de Pravila Mică de la Govora din aceiaşi perioadă, după titlul săuoficial este “Îndreptarea Legii cu Dumnezeu, care are toată judecata arhiereascăde toate vinele preoţeşti şi mireneşti”. Pravila aceasta n-a fost alcătuită de un

singur cărturar, ci de un grup de oameni învăţaţi indicaţi de către MitropolitulŞtefan al Ţării Româneşti. Dintre cărturarii care făceau parte din grupul acesta secunosc trei: primul, traducătorul din greceşte al textului Pravilei, adică DaniilPanoneanul, apoi doi cărturari greci Ignatie Petriţiş şi Pantelimon Ligaridis, careau asistat la redactarea definitivă a textului grec după care s-a făcut traducerea.

Pravila târgovişteană a fost destinată pentru românii din Ţara Româneascăşi Ardeal, ca şi pentru cei din Moldova şi are caracterul unui cod complet de legi

bisericeşti, dar şi de legi de stat. Îndreptarea Legii este o operă de codificare legislativă românească,complexă pentru vremea ei, ea fiind o îmbinare de reguli de drept canonic şi dedrept laic. Materia Pravilei este împărţită în două părţi mari, distincte între ele, şi un apendice, lucru clar ce reiese din titlul Pravilei. Prima parte a Pravilei, carepoartă titlul deÎndreptarea Legii,este împărţită în 417 glave, dintre care 314 suntextrase din Nomocanonul lui Manuil Malaxos, iar restul de 103 glave cuprind în întregime textul Pravilei lui Vasile Lupu. A doua parte a Pravilei nu este împărţită în glave generale, ci numai în grupuri mai mici de glave speciale. Această partecuprinde în întregimea ei colecţia canonică a lui Alexie Aristen şi comentariileacestuia la toate canoanele, apoi canoanele câtorva Sfinţi Părinţi şi un fragmentdin tipicul Patriarhului Nichifor Mărturisitorul. Apendicele este format din întrebărişi răspunsuri ale lui Anastasie Sinaitul.

Problemele speciale de care se ocupă Parvila sunt următoarele: atestareaexistenţei sinoadelor mixte în Biserica Ortodoxă Română; atestarea rânduielii

150 Ioan N. Floca,Elemente de drept romano- bizantin în Carte românească de învăţătură, Iaşi,



85

aparte că şi protopopii au dreptul să elibereze anumite cărţi canonice; că dreptulctitorului nu este supus prescripţiei; şi permiterea clericilor divorţaţi să devinăarhierei, dacă sunt destoinici pentru aceasta. O problemă de o importanţă

deosebită de care se ocupă Îndreptarea Legii, este aceia a poziţiei canonice aMitropoliilor Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de celelalte Biserici Ortodoxe.

Cel mai cuprinzător şi mai bine alcătuit din vechile coduri ale Bisericii şi alestatului nostru, Pravila cea Mare reprezintă “oglinda cea mai fidelă a vieţiibisericeşti şi de stat” şi “cel mai important document istoric şi de veche legislaţie apoporului nostru”. Ea s-a aplicat de la data apariţiei ei atât în viaţa bisericeascăcât şi în cea de stat în toate cele trei provincii româneşti, până târziu în secolul al

XIX-lea pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când a fost înlocuită cu legilemoderne ale României, iar în Biserică până azi151.

6. Rânduieli sau pravile duhovniceşti şi de obşte prin care s- a încercat săse completeze Pravilele secolului al XVII-lea.În secolul XVIII-XIX au apărut unnumăr însemnat de astfel de îndrumări sau pravile duhovniceşti pentru preoţi.Cele mai importante sunt:Învăţătura bisericească, Bucureşti, 1710 a MitropolituluiAntim Ivireanu;Capete de poruncă , Bucureşti, 1714 a aceluiaşi Mitropolit;

Adunare a celor şapte Taine, Iaşi, 1715; Prăvilioară la Taina Ispovedaniei,Bucureşti, 1781;Prăvilioară, Iaşi 1784; Pravilă de obşte, Viena, 1788; Pravilă pentru judecata canonică, a Mitropolitului Veniamin Costachi.

7. Carte folositoare de suflet , tradusă din greceşte de călugării Gherontie şiGrigorie, Bucureşti, 1799.

8. Pidalionul,a fost tradus din greceşte de către Mitropolitul VeniaminCostachi şi Neofit Scriban şi tipărit în 1844 la mănăstirea Neamţ.

9. Enchiridion sau Carte manual de canoane este o colecţie a tuturor canoanelor cu comentarii, alcătuită şi tipărită la Sibiu în 1871 de către MitropolitulAndrei Şaguna.

10. Sintagma alfabetică a canoanelor este cuprinsă în volumul I altratatului publicat de Dumitru Boroianu, la Iaşi în 1899, sub titlul “Dreptul bisericesc”.

1646,Cluj-Napoca, 1980.151 Îndreptarea Legii, ediţia Academiei Române, Bucureşti, 1962.



86

11. Drept canonic oriental, publicat de Marin Theodorian-Carada laBucureşti întrei volume, 1905-1907. Cuprinde numai canoanele cu comentariifăcute în spirit catolicizant.

12. Colecţia de legi, regulamente, canoane, publicată de Chiru Costescu, înBucureşti, vol. I, 1916; vol. II, 1925; vol. III, 1931. Canoanele uzuale se cuprindnumai în volumul III al colecţiei.

13. Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii,ediţia lui NicodimMilaş, tradusă în româneşte de Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici, Arad, 2 vol.,1930-1936. Este cea mai cuprinzătoare şi cea mai valoroasă colecţie de canoane în ortodoxie.

14. Canoanele, editate de Constantin Dron în 2 vol., Bucureşti, 1932-1935,cu text şi comentarii.

15. Pidalionul,ediţie publicată de Haralambie Popescu şi Zosima Tărâlă,Bucureşti, 1933.

16. Legiuiri bisericeşti vechi,adică Statutul organic al Mitropolitului AndreiŞaguna, Sibiu, 1868.

17. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române adică Statutul şi Regulamentele

Bisericii Ortodoxe Române,tipărite sub Patriarhul Justinian Marina (1948-1953).18. Legea şi Statutele cultelor din România , Bucureşti, 1954. 19. Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, se publică în

revista “Biserica Ortodoxă Română”. 20. Deciziile patriarhale,se publică în revista “Biserica Ortodoxă Română”,

precum şiCircularele episcopale,publicate în revistele mitropolitane.e) Legile de stat ale Statului român privind Biserica.

1. Hrisoave domneşti privind Biserica.Ele au avut valabilitate în epocafeudală şi nu mai reprezintă azi decât o valoare pur documentară. Dintre acesteani s-au păstrat mai alescele privitoare la dreptul de proprietate.

2. Legiuiri de drept de stat bizantin utilizate în Principatele Române folosite în epoca fanariotă. Dintre acestea se pot menţiona:Exabiblosul luiHarmenopoulos din 1345;Sinopsis Nomike ; Nomos Georgicos sau Codul rural bizantin din secolele VII-VIII; şiBasilicalele.



87

3. Operele juridice alcătuite în principatele române în limba greacămodernă, după porunca domnilor fanarioţi sau din iniţiativă proprie. Dintre acesteamenţionăm:

- Manualul de legi al lui Mihail Fotino,alcătuit din trei părţi. - Arta judecătorească a lui Dumitru Paniotache, din 1779.- Nomocanonul lui Gheorghe din Trapezunt,tradus de acesta din porunca

lui Nicolae Mavrocordat.- Pandectele lui Toma Carra, 1806 adică un manual juridic în stilul

Instituţiunilor, după modelul Parafrazei lui Teofil. - Nomocanonul lui Teofil.

- Îndemănoasa adunare, 1804, este traducerea manualului lui ConstantinArmenopulos, făcută de Toma Carra, din porunca lui Moruzi.

4. Legi româneşti alcătuite din material bizantin şi obicei.Dintre acesteaunele au caracter civil, altele penal.

Legiuirile civile sunt:- Hotărâri ale sfatului de obşte al Moldovei,1785. Conţine două hotărâri cu

putere de pravilă privind interzicerea de a se mai face vânzări deghizate prin acte

de donaţie, precum şi cele privind familiile de robi. - Pravilniceasca condică, 1780, a lui Ipsilanti, redactată în limba greacă şi în limba română. S-a aplicat în Ţara Românească din 1780 până la 1 septembrie1818, când a fost abrogată de Codul Caragea.

- Manualul lui Donici,1814, este un rezumat din Basilicale, cu uneleelemente din obiceiul pământului. A fost aplicat în Moldova între 1814-1817 şichiar până în 1823, când a fost abrogat de Codul Calimachi.

- Legiuirea lui Caragea (1818-1865). A fost în vigoare de la 1 septembrie1818 până la 1865. Are şase părţi: despre persoane, lucruri mişcătoare şinemişcătoare, tocmeli, daruri, vini şi prigoniri.

- Codul Calimachi a fost promulgat în 1817 şi pus în aplicare la 1septembrie acelaşi an. Scris în greceşte tradus mai târziu pe la sfârşitul anului1831 şi tipărit în româneşte abia la 1833. Codul se compune dintr -o introducere şitrei părţi: dreptul persoanelor, dreptul lucrurilor, nemărginirile care privesc dreptulpersoanelor şi al lucrurilor.

Legiuirile penale sunt:



88

- Condica penală a lui Şuţu-Sturza din Moldova (1820-1826).- Codul penal al lui Ghica-Ştirbei, din Muntenia (1841-1851).5. Alte legiuiri de Stat:

- Codul comercial francez,1840, tradus de Simion Marcovici pentruMuntenia şi de Emanuel Drăghici în 595 de articole, pentru Moldova.

- Procedura civilă pentru Valahia şi Moldova din 1859 şi 1861 - Manualul administrativ al Principatului Moldovei din 1855-18566. Legile principatelor unite: a) Constituţii:- Proiectul de constituţieal lui Cuza Vodă, 1863

- Constituţia din 1866b) Coduri: - Codicele civil,1864- Codicele penal,1864- Codicele comercial,1864- Codul de procedură: civilă, 1865; penală, 1864; comercială, 1864. c) Legi ordinare:

- Legea rurală, 1864- Legea pentru secularizarea averi lor mănăstireşti, 1863- Legea pentru înmormântări. - Legea sinodală, 1864 - Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale,1864- Legea sinodală, 1872- Legea privind autocefalia Bisericii Ortodoxe Române,1885- Legea clerului mir ean şi a seminariilor, 18957. Legile României: - Constituţia din 1923;- Constituţia din 1938;- Constituţia din 1965;- Constituţia din 1994;- Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române,1925;- Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române,1925;



89

- Legea pentru ridicare Scaunului Ţării Româneşti la rangul de Patriarhie,1925152.

IV. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Apus

Aceste colecţii sunt următoarele: 1. Versio Isidoriana.Această colecţie cuprinde în traducere latină diverse

canoane ale Sinoadelor ecumenice şi locale, care s-au ţinut în Răsărit, inclusivcanoanele Sinodului IV ecumenic. Ea se numeşte isidoriana fiindcă s-a păstrat într-una din scrierile episcopului Isidor de Sevilla, deşi a fost tradusă în Italia încădin secolul al V-lea153.

2. Versio Prisca - este o traducere a canoanelor unor Sinoade ecumenice şi locale din Răsărit, ca şi Versio Isidoriana, de care se deosebeşte numai prin faptulcă omite canoanele Sinodului local de la Laodiceea. A fost alcătuită în Italia însecolul V154.

3. Codex Canonum Ecclesiae Romanae. Această colecţie oficială aBisericii din Roma, cunoscută ca atare pe la sfârşitul secolului V, prin cuprinsulsău diferea de cele două, în primul rând prin faptul că era mai bogat, având şi

canoanele sinodului din Cartagina, şi în al doilea rând, unele enciclice ale papilor din secolul V şi unele legi ale Statului roman155.

4. Codex Canonum Ecclesiae Africanae.Este o colecţie a canoanelor întrunite la Cartagina, canoane ale căror triere s-a făcut de către Sinodul de laCartagina din anul 419156.

5. Codex Canonum Ecclesiasticorum Dionisii Exigui.Această colecţie a fostalcătuită de călugărul Dionisie Exigul, originar din Sciţia, care a trăit într -o

mănăstire din Roma în prima jumătate a secoluluial VI-lea. În cuprinsul ei intrănumeroase canoane traduse din greceşte, adică 50 dintre cele 85 de canoane aleSfinţilor Apostoli, apoi traducerea canoanelor primelor patru sinoade ecumenice şia şapte sinoade locale din Răsărit, inclusiv a canoanelor sinoadelor apusene de la

152 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,Drept canonic ortodox,vol. I, p. 146-150.153 Prima redactare este tipărită de Maasen (I, p. 924-938) sub titlul: “Incipiunt regulaeecclesiasticae, quae apud Nicheam Bythiniae a 318 patribus conscribtae sunt, quas sancta romanaricipit ecclesia”. 154 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 140.155 Ibiem,p. 141.156 Codex Canonum Ecclesiae Africanae. Christophorus Justellus ex. Mss. Codicibus edidit,în“Biblioteca Juris Canonici Veteris”, tom. I, Edit. G. Voelli, H. Justelli, Paris, 1661.



90

Sardica şi de la Cartagina. În timpul papei Ormisda, colecţia lui Dionisie Exigul, adevenit colecţia oficială a Bisericii din Roma157.

6. Colecţio decretorum pontificum romanorum.Şi această colecţie a fost

alcătuită de către Dionisie Exigul care a adunat aşa-zisele Decretalii, adicăhotărârile cu caracter canonic a opt papi până la Anastasis al II-lea şi devine ceadintâi colecţie de Decretalii158. Şi faţă de ea s-a manifestat aceiaşi preţuire ca şifaţă de prima colecţie şi au servit împreună la alcătuirea noii colecţii oficiale aBisericii Romane şi apoi a Bisericii din imperiul franc. Această colecţie s-a numit:

7. Colecţio Dionisio Hadriana.Numele colecţiei vine de la faptul că ea afost completată cu decretalii ale unor papi ulteriori şi a fost încheiată în timpul

papei Hadrian I, care a dăruit-o în anul 774 lui Carol cel Mare, devenit împărat alImperiului romano-franc de la anul 800 şi care a declarat această colecţie oficialăa imperiului său.

8. Collectio Hispana sau Collectio Isidoriano . Această colecţie este atribuitălui Isidor de Sevilla, dar ea nu aparţine acestuia. A fost totuşi alcătuită în Spania,probabil chiar în vremea arhipăstoririi acestui ierarh. În cuprinsul ei au intratcanoanele din colecţia lui Dionisie Exigul şicanoanele unor sinoade locale din

Galia şi Spania, la care s-au mai adăugat un număr mare de decretalii papale159

.9. Collectio Pseudo-Isidoriana sau Collectio canoni Isidori Mercatoris.Aceasta este o colecţie falsă, care a fost alcătuită în scopul aservir ii puterii de statde către puterea papală, în jurul anilor 847-852. În cuprinsul ei a intrat CollectioHispana, dar pe lângă aceasta au mai fost introduse decretalii papale, atribuiteunor episcopi romani din primele patru secole160.

10. Decretum Gratiani.Această colecţie cunoscută şi sub numele de“Concordantia discordantium canonum” a fost alcătuită de către juristul Graţian,care fusese profesor la Universitatea din Bologna. În cuprinsul acestei colecţii auintrat toate canoanele şi decretaliile din colecţiile anterioare şi a servit dreptprincipal cod al Bisericii din Apus, până în secolul al XVI-lea.

157 Exiguus Dionysius,Codex Canonum Universae Ecclesiae, în “Patrologia Latină”, tom. 66. 158 Tipărită în Voelli şi Justelli,, p. 181 şi urm. Cardinalul Baronius defineşte decretalele astfel:“Decretales dicebantur romanorum pontificium epistolae, quibus vel ad diversorum consultationesrespondere solerent, vel cum quid servadum vitandumque esset edicerent” (Dr. Nicodim Milaş,op.cit.,p. 141, n. 33).159 Dr. Nicodim Milaş,op. cit.,p. 141-142.160 Cea mai bună ediţie a acestei colecţii este aceea a lui P. Hinschius,Decretales Pseudo- Isidorianae,Leipzig, p.1863.



91

11. Corpus jurici canonici. Alcătuit pe la anul 1500 de către Jean Chappins,profesor la Paris, pe baza întregului material cuprins în colecţiile anterioare, triat şisistematizat în parte, acest nou cod a fost numit de la anul 1850 încoace, Corpus

Juris Canonici161

.12. Codex juris canonici.Vechiul Corpus juris canonici, completat mereu cu

material juridic, emis de scaunul roman, a fost alcătuit din anul 1917 cu un codoficial al Bisericii Catolice, publicat sub numele de Codex juris canonici, revizuit în1983 în lumina hotărârilor Conciliului II Vatican162.

Tot din 1917 încoace s-a mai întreprins alcătuirea şi publicarea unui cod alBisericii Catolice orientale sub numele de:

13. Codex juris ecclesiarum orientalium. Deşi abia publicat s-a simţit nevoiaunor modificări şi completări, iar Conciliul II Vatican (1962-1965) îi va aduce şiacestuia modificări însemnate163.

161 Corpus Juris Canonici,ed. de A. Friedberg, Leipzig, 1879.162 The Code of Canon Law,Collins William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids,Michigan, 1983.163 Codex Canonum Ecclesiarum Orientalium. Auctoritate Joannis Pauli P.P. II promulgatus,TypisPolyglottis Vaticanis, 1990.



92

C A P I T O L U L I I I

O R G A N I Z A R E A B I S E R I C I I

PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZĂRII BISERICII

O dată cu întemeierea Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos a stabilit şinormele fundamentale după care să se conducă Sfinţii Apostoli şi urmaşiiacestora la organizarea Bisericii.De fapt, Sfinţii Apostoli având în vedere acestenorme fundamentale date de Mântuitorul chiar în ziua Cincizecimii au organizat, laIerusalim, prima comunitate bisericească.

Deci, prin organizarea Bisericii se înţelege totalitatea persoanelor şiinstituţiilor bisericeşti care exercită puterea în Biserică, ca organism social, şi caresunt înşirate într -o legătură organică internă pe baza ordinii juridice.

Este de la sine înţeles că nu putem înţelege în mod corespunzător aceastădefiniţie decât pe baza iniţierii noastre în ce priveşte aspectele principale aleBisericii.

Se ştie că Biserica constă din două laturi: una transcedentală, harismaticăşi sfinţitoare, şi care formează partea nevăzută a Bisericii şi altaimanentă,vizibilă, în baza căreia Biserica apare ca o societate văzută, încadrată în timp şispaţiu ca organizaţie în scopul mântuirii.

Organizarea Bisericii cuprinde noţiuni referitoare la Biserică în general, lamembrii Bisericii, puterea bisericească şi la organele care participă la exercitareaputerii bisericeşti.

1. Despre Biserică în general

După cum se ştie, Biserica este o societate omenească de origine divină,adică întemeiată de Iisus Hristos cu scopul ca în şi prin ea să se mântuiascăoamenii. Deci Biserica fiind o instituţie de origine divină, este totalitatea oamenilor



93

care cred în Iisus Hristos, se botează în numele Sfintei Treimi, au aceeaşi unitatede credinţă şi sunt conduşi la mântuire de către Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor legitimi - episcopii -capul Bisericii fiind însuşi Mântuitorul Iisus Hristos164.

a) Natura Bisericii.Definiţiile diverselor manuale de teologie nu leagă deobicei natura Bisericii de natura omului, ci ori îi dau o interpretare mistică până lamistificare, ori o secularizează în aşa măsură încât dispare complet tot ce ţine denatura divină a Bisericii. Natura Bisericii are deci un aspect dogmatic, după carenatura Bisericii ar rezida în elementul haric şi în trăirea internă a adevărurilor decredinţă, cât şi unul practic, sau mai precis juridic, Biserica fiind, după natura ei,supusă unor rânduieli care ţin inevitabil de aspectul său material şi care în

totalitatea lor formează un ghid practic, un îndrumător cu putere de lege voită de Întemeietorul ei. A nega Bisericii aspectul material, juridic şi a accentua numaiaspectul dogmatic echivalează a declara Biserica ca inexistentă pentru oameni,contrară naturii umane şi inaptă pentru îndeplinirea misiunii ei printre oameni.

Totalitatea legilor sau canoanelor Bisericii, ca norme de observat înorganizarea şi conducerea ei, au pentru viaţa practică a Bisericii, pentru învelişulei material puterea obligatorie pe care o au normele morale şi cele strict religioase

pentru conştiinţă. Prin urmare, este cu totul greşit să se spună că normele de drept, spiritul juridic şi ordinea juridică ar fi străine de Biserică, străine de natura ei şi fără rost înviaţa bisericească. Cel ce a întemeiat Biserica ţinând seama de natura omului şi înzestrând-o cu mijloacele adecvate acesteia, a ştiut să aprecieze că în starea dedupă căderea în păcat, nicidecum nu-i sunt suficiente mijloacele religioase şi celemorale pentru dobândirea mântuirii, ci că la acestea trebuie să se mai adauge înmod necesar şi auxiliarele juridice. În felul acesta, elementul juridic, legea de dreptsau dreptul intră ca factor necesar în iconomia mântuirii şi în natura Bisericii165.

În concluzie se poate spune că Biserica, sub aspectul ei de comunitatereligioasă, se prezintă ca alcătuită din următoareleelemente : un grup de oameni;o credinţă care-i uneşte; diverse interese spirituale şi materiale care-i leagă înplus, pe lângă credinţa respectivă.

Elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii sunt:

164 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan,Probleme de eclesiologie, în “Studii Teologice”, an. VI(1954), nr. 5-6, p.295-297.165 Ibidem,p. 297-300.



94

1. Credinţa, care constă într -o stare sufletească de aderare intuitiv-afectivăla un adevăr religios. Cu alte cuvinte, credinţa este o anticipare cu deplinăcertitudine a unui adevăr încă nedemonstrat după rânduielile comune, dar care

dobândeşte o prezenţă, un chip sau un contur determinat în sufletul credincioşilor. 2. Harul este o putere sau o energie nevăzută a lui Dumnezeu care se

menifestă întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale creată decredinţă, precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa. Harul sedobândeşte prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin ierurgii.

3. Legătura credinţei constituie al treilea element important al aspectuluinevăzut al Bisericii, adică legătura pe care o stabileşte credinţa în chip nevăzut,

între toţi cei care cred, precum şi acestora cu Dumnezeu. Văzută mai de aproapeşi anume mai întâi sub aspectul ei de legătură între toţi cei ce cred, aceasta ni seprezintă pe cele trei planuri temporale, astfel: ca legătură cu toţi care au murit încredinţa şi cu nădejdea mântuirii în Hristos; ca legătură cu toţi cei ce trăiesc înaceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde, indiferent de locul unde se află în întreagalume şi; ca legătură cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la sfârşitul veacurilor, mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi

nădejde a mântuirii în Hristos.Legătura dragostei constituie al patrulea element al chipului nevăzut alBisericii şi care le covârşeşte pe celelalte. Această legătură îi cuprinde pe toţioamenii, pe creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi pe necredincioşi. Ea senaşte din dragostea desăvârşită adusă de Iisus Hristos; este dragostea luiDumnezeu revărsată asupra oamenilor şi apoi dragostea cuprinsă de creştini însufletele lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, dragosteadepăşeşte atât graniţele Bisericii văzute, cât şi graniţele Bisericii nevăzute.

b) Însuşirile Bisericii. Biserica este o societate omenească reală, văzută care se deosebeşte de

toate celelalte societăţi omeneşti. Atributele caracteristice, prin care BisericaOrtodoxă se deosebeşte de toate celelalte societăţi omeneşti în general şi decătre celelalte Biserici religioase în special, sunt cuprinse în articolul 9 alSimbolului Niceo-Constantinopolitan, în care se arată că ea este:una, sfântă,sobornicească şi apostolească.



95

1. Sfinţenia este premisa tuturor celorlalte însuşiri ale Bisericii fiindcă ea îiindică natura deosebită de orice altă formă de vieţuire umană. După învăţăturacreştină, Biserica este sfântă pentru că este făptura şi casa Domnului, în care

sălăşluieşte Duhul Sfânt, a cărui putere sfinţitoare se împărtăşeşte prin SfinteleTaine. Biserica este sfântă pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului şi easingură are puterea sfinţitoare, puterea Sfântului Duh166.

2. Unitatea ţine de constituţia Bisericii şi ea se prezintă sub îndoit aspect, şianume:

a) ca unitate dată, existentă; b) ca unitate în devenire.

a) Unitatea existentă, dată ca fapt real, ca însuşire a Bisericii se exprimăprin următoarele:

- Ca Trup tainic al lui Hristos, care este doar unul, şi Biserica este una şiunitară în alcătuirea şi lucrarea ei.

- Biserica mărturiseşte “un Domn, o credinţă şi un Botez” (Efes. 4, 5). - “Un Domn”, adică un singur cap al Bisericii există şi acesta este Domnul

Hristos, care conduce o singură Biserică, deoarece a întemeiat una singură.

- “O credinţă”, adică un singur adevăr la temelia ei şi la temelia Bisericii,căci adevărul desăvârşit în materie de credinţă numai unul poate fi, iar nu maimulte.

- “Un Botez”, adică un singur izvor al harului sfinţitor care asigură Bisericiiunitatea sacramentală (Efes. 4, 3).

- “O preoţie”, ca singura mijlocitoare a harului sfinţitor care-i asigură Bisericii unitatea organizatorică şi disciplinară în centrul căreia se găseşte episcopatul,formând şi el o unitate indivizibilă, după celebra formulă a lui Ciprian: “Episcopatus unus este, cuius a singulis, a solidum, pars tenetur”.

Din cele relatate se vede că în substanţa ei religioasă, unitatea Bisericii sereazămă şi se aduce la expresie, prin unitatea ei doctrinară, prin ceasacramentală şi prin cea organizatorică, numai în mod obişnuit canonică saudisciplinară167.

b) Cât priveşte unitatea în devenire a Bisericii, unitatea ei ca ţel alstrădaniilor spre aproppiere, aceasta nu constituie un atribut al ei, ci doar o

166 Ibidem,p. 300.



96

năzuinţă care tinde spre înlăturarea schismelor sau a sciziunilor de orice fel, cares-au produs în viaţa Bisericii.

3. Sobornicitatea Bisericii indică atât destinaţia Bisericii de a cuprinde în

sine întreaga umanitate răscumpărată de Hristos (Matei 28, 18-20), cât şi trăirea întregului de către fiecare mădular în parte, dat fiind faptul că Biserica este un trupcu multe mădulare care exprimă viaţa trupului şi exprimă viaţa întregului.Sobornicitatea mai indică şi faptul că Biserica adevărată stă pe temelia sinoadelor ecumenice.

4. Apostolicitatea Bisericii este însuşirea care arată că Biserica Ortodoxă apăstrat întreagă şi neschimbată învăţătura lui Hristos, aşa cum au comunicat-o

Sfinţii Apostoli, că ea stă pe temelia Apostolilor şi este expresia plenară a Tradiţieiapostolice.

Apostolicitatea implică pentru Biserică succesiunea apostolică a ierarhiei, însensul transmiterii neîntrerupte a harului episcopiei şi a întregii credinţe de laapostoli prin episcopii hirotoniţi de ei şi, prin aceasta, prin episcopii tuturor timpurilor până la ultimul de astăzi, lucru de care nu se poate vorbi înprotestantism168.

167 Ibidem,p. 301-302.168 Ibidem,p. 303-315.A se vedea şi N. Chiţescu,Biserica, Trupul tainic al Domnului, Bucureşti,1942; Yves Congar,L’Infaillibilite de l’Eglise, Ed. de Chevetogne, 1926; Ierom. Pierre L’Huillier,Tu es Petrus, în “Messager de l’Exarchat du Patriarche Russe en Europe Occidentale”, nr. 88, 1957.



97

PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII

Principiu (latinescul principium = început) în ştiinţa dreptului bisericesc înseamnă punct de plecare, bază, temei, concept, idee călăuzitoare, rânduială,normă generală, lege de bază pe temeiul căreia se formulează şi se elaboreazănormele sau legile juridice concrete, numite canoane, sau legi bisericeşti, dupăcare se organizează Biserica, ca societate religioasă.

Principiile ca idei călăuzitoare constituie sursa materială, izvorul din care sedesprinde conţinutul, substanţa sau miezul normelor juridice, concrete, acanoanelor, a legilor bisericeşti scrise şi nescrise. Principiile canonice trebuie săfie de acord cu învăţătura de credinţă aBisericii, ele nu pot fi contrare dogmelorsau moralei creştine, întemeiată şi ea tot pe aceleaşi adevăruri de credinţă.Normele generale sau principiile canonice fundamentale pe care se întemeiază şicărora le dau expresie legile actuale ale Bisericilor Ortodoxe, particulare, suntprincipiile de bază ale întregii Ortodoxii, ele constituind unul din elementeleesenţiale ale unităţii ecumenice a Ortodoxiei. Ele pot fi împărţite în două categoriişi anume: în principii cu fond dogmatic şi juridic;şi în principii numai cu fond juridic.

a) Principii canonice cu fond dogmatic şi juridic

Cele mai importante principii canonice din această categorie sunturmătoarele:

1. Principiul ecleziologic instituţional. Exprimat în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii,principiul acesta

precizează caracterul Bisericii de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizatdupă norme religioase, dar şi după norme comune de convieţuire socială. Forma în care se aduce la expresie în Biserică acest principiu, estecultul; însă forma încare se aduce la expresie în modul cel mai complex acest principiu estelegislaţiaei canonică, fiindcă prin ea se dă consistenţa organizatorică conţinutului religiosspecific al vieţii şi lucrării Bisericii. Principiul ecleziologic- instituţional, este “alfa”



98

principiilor canonice şi din el derivă toate celelalte principii canonice de organizareşi de conducere a Bisericii.

2. Principiul organic.

Acesta se mai numeşte şi principiul alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii,precum şi principiul constituţional-bisericesc.

I se zice principiu organic, sau principiu al alcătuirii şi lucrării organice aBisericii, întrucât pe de o parte, el reflectă alcătuirea organică a Bisericii, iar pe dealtă parte, întrucât el reflectă totodată şi faptul că toate părţile acestui organismcontribuie efectiv la săvârşirea oricărei lucrări bisericeşti.

I se zice principiu constituţional-bisericesc în sensul că el exprimă rânduiala

canonică specifică, potrivit căreia, unităţile bisericeşti şi organele de conducere aBisericii se constituie sau se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii nu numai prin voinţa unei căpetenii sau a unei singure categorii demembrii. El este un principiu din care derivă dogmatic învăţătura despre Biserică-.Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin învăţătura despre naturaBisericii ca aşezământ de mântuire alcătuit în mod necesar din mai multemădulare sau categorii de membri, care toate sunt necesare îndeplinirii misiunii ei.

În acord cu adevărata învăţătură despre Biserică şi cu întreaga practicătradiţională a Bisericii, principiul organic sau constituţional-bisericesc este adus laexpresie în toate vechile noastre legiuiri bisericeşti, ca şi cele acum în vigoare, înlegătură cu exercitarea întregii puteri bisericeşti, cu cele trei ramuri ale ei, înspecial cu ramura jurisdicţională.

3. Principiul ierarhic.Aceasta constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după

rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituţ iedivină. Această ierarhie este formată din 3 trepte, care se deosebesc unele dealtele prin starea lor harică şi anume: treapta diaconiei, preoţiei şi episcopatului.Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin următoarele elemente:

- prin instituirea divină a preoţiei neo-testamentare în cele trei trepte ale ei.- prin faptul că preoţia este purtătoarea principală a succesiunii apostolice; - prin faptul că în aceste două calităţi, preoţia este mijlocul principal al

harului sfinţitor şi lucrătorulprincipal al mântuirii;



99

- prin faptul că în virtutea celor trei elemente, preoţia în cele trei trepte aleei, este un element constitutiv al Bisericii, în sensul că Biserica nu poate existafără preoţia de instituire divină în cele trei trepte.

Fondul canonic al principiului ierarhic se relevă prin următoarele elemente:- prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească, de element ce formează

osatura organizatorică a Bisericii; - prin faptul că ierarhia preoţească deţine şi exercită în mod individual şi î n

chip sinodal, puterea bisericească, adică mijloacele de conducere ale Bisericii. - prin faptul că ierarhia preoţească constituie factorul care asigură ordinea

şi disciplina în Biserică;

- prin faptul că poziţia şi lucrarea ierarhiei preoţeşti este obiectul celei maiamănunţite legislaţii canonice, fiind aşezată în centrul acestei legislaţii.

În organizarea şi conducerea Bisericii noastre, principiului ierarhic i se dăexpresie canonică:

- prin normele cuprinse în legiuirile bisericeşti cu privire la treptele cleruluide mir şi a celui monahal; cu privire la organizarea şi competenţa instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române

-prin ascultarea canonică, care înseamnă subordonarea sau supunereatreptelor inferioare faţă de treptele superioare din ierarhia preoţească, apoi

supunerea şi ascultarea credincioşilor faţă de ierarhie, precum şi a tuturor ierarhilor faţă de sinoade (can. 39, 55 apostolic; 8, 23 IV ec.; 31 Cartagina).

- prin dreptul de devoluţiune, conform canonului 11 al Sinodului VIIecumenic sau art. 30 lit. c din Statut. Prin acest drept se înţelege în general,dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul unei administraţii, de aimpune organelor inferioare aplicarea legii în caz că acestea nu o aplică, sauaplicarea ei întocmai, în caz că acestea o aplică greşit în cazul funcţiunii lor. Senumeşte drept de devoluţiune, arătând că prin aplicarea lui, organul superior secoboară din cadrul competenţei sale într -un alt cadru şi care este inferior cadruluisău de competenţă.

4. Principiul sinodal sau principiul sobornicităţii. Acesta constă în rânduiala potrivit căreia, organele superioare de

conducere a Bisericii nu sunt cele individuale, şi acelea constituite sub formă desinoade, adică sub formă de organe colegiale sau colective.





101

exigenţei, iar când se aplică cu îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului .

Fondul dogmatic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoarele

elemente:- prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiţi “iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu” (I Cor. 4, 1);- prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor uşile mântuirii

(F.A. 14, 27);- prin faptul că Sfânta Tradiţie a consacrat ca învăţătură de credinţă,

învăţătura despre iconomie în privinţa lucrărilor ce se săvârşesc prin harul sfinţitor.

Fondul canonic al principiului iconomiei poate fi relevat prin următoareleelemente:

- prin faptul că numeroase canoane prevăd în mod expres posibilitateaiconomiei şi rânduiesc modul de aplicare al ei (can. 8/I ec.; 1/II ec.; 5/IV ec.).

- prin faptulcă o foarte variată dar constantă aplicare a iconomiei esteatestată de practica vieţi bisericeşti şi consacrată astfel prin obiceiul de Drept alBisericii. (art. 90 / Statut. 47; Regulamentul de disciplină).

6. Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia Bisericaeste autonomă, adică independentă, sau de sine stătătoare în treburile salereligioase, faţă de orice altă organizaţie din afara ei.

Independenţa sau autonomia Bisericii are fond dogmatic şiea poate fi înfăţişată ca înfăţişată ca întemeindu-se pe următoarele elemente:

- pe natura religioasă proprie a Bisericii, care derivă din originea ei caaşezământ de mântuire;

- prin folosirea unor mijloace proprii, specific religios creştine, de care nudispune nici o altă organizaţie de acest fel;

- prin urmărirea unui scop specific religios, care este mântuirea prin Hristos.- pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmatică despre

Biserică. Legiuirile în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române exprimă principiul

iconomiei în sensul în care el defineşte poziţia Bisericii în raport cu Statul (art. 3Statut). Ceea ce constituie însă elementul nou şi în deplină concordanţă cu



102

canoanele (can. 30, 34 apostolic; 5/I ec.; 19/IV ec.; 3/VII ec.),nu este faptul căBiserica se defineşte ca organizaţie autonomă în raport cu statul, ci faptul că întreaga iconomie a Statului şi a Regulamentelor bisericeşti actuale exprimă

această autonomie ca o stare de fapt. Dovada cea mai vie şi cea mai apropiată aacestei autonomii o avem în faptul că Biserica şi-a elaborat şi adoptat singură, prin organe proprii legile sale, fără amestec din partea Statului.

7. Principiul loialităţii de Stat. Prin loialitate se înţelege legalitatea, în sensul de purtare după legile

corectitudini în raporturile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni. Cuaplicare la raporturile Bisericii cu Statul, loialitatea exprimă atitudinea de

corectitudine a Bisericii faţă de Stat, atitudine care a fost stabilită de Mântuitorulprin cuvintele: “Daţi cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele cesunt ale lui Dumnezeu”. (Matei 22, 21). Loialitatea Bisericii faţă de Stat înseamnă,deci, respectarea suveranităţii Statului şi cinstirea lui după cuvinţă, conformurmătoarelor citate: “Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai înalte, căci nu estestăpânire decât de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt ale lui Dumnezeu, suntrânduite” (Romani 12, 1) sau “Înainte de toate vă rog deci pe toţi să faceţi cereri şi

rugăciuni pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt îndregătorii” (I Tim. 2, 1-2).Biserica aplică aceste porunci care dau conţinut dogmatic principiului

canonic al loialităţii faţă de Stat: - prin socotirea Statului ca o formă de stăpânire pe care a rânduit-o

Dumnezeu; prin neamestecul Bisericii în treburile Statului; prin supunerea Bisericiifaţă de legile Statului ca expresii ale suveranităţii acestuia şi implicit supravegheriişi controlului din partea autorităţi de Stat.

Acestor acte prin care se caracterizează loialitatea Bisericii faţă de Stat li semai adaugă:

- luarea de măsuri din partea Bisericii pentru pedepsirea acelor membrii aisăi care săvârşesc acte potrivnice Statului (can. 84 apostolic; 18/IV ec.; 34/VI ec.).

- îndrumarea constantă a credincioşilor să sprijine acţiunile Statului şi să-şi îndeplinească toate îndatoririle cetăţeneşti (can. 4/IV ec.; 9/I-II Constantinopol).



103

b) Principii canonice cu fond simplu juridic

Cele mai importante principii canonice din această categorie sunt : 1. Principiul autocefaliei.Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate

bisericească, ierarhic, sinodal şi teritorial determinată, se conduce în modcomplex, independent de alte unităţi de acest fel, cu care păstrează în modobligatoriu, unitatea dogmatică, canonică şi cultică. Prin autocefalie se determină în principal poziţia de independenţă deplină a unei Bisericii locale în raporturileinterortodoxe (can. 2/II ec.; 8/III ec.; 39/IV ec).

2. Principiul autonomiei interne.Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia anumite

unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi impusesupravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeştisuperioare. În cadrul dezvoltării istorice a organizării Bisericii, principiul autonomieiinterne şi-a găsit aplicarea în două feluri, şi anume: în raportul dintre unităţileteritoriale mai mari sau situate la distanţe mai mari; şi în raportul dintre unităţile şichiar aşezămintele sau instituţiile unei Biserici locale. În primul caz avem de-a

face cu unităţile numite Biserici autonome (mitropolii sau numai eparhii autonome)care se bucură de o independenţă mai restrânsă în raport cu cea a Bisericilor autocefale (ex. Biserica Ortodoxă din Finlanda care este subordonată PatriarhieiEcumenice). În cazul al doilea, avem de a face cu mitropoliile, arhiepiscopiile,protopopiatele, parohiile, mănăstirile şi orice alte aşezăminte din cuprinsul uneiBiserici locale autocefale sau autonome. (Stat. art. 41-70).

3. Principiul nomocanonic sau pravilnic

Acesta constă în rânduiala canonică consacrată prin practica constantă avieţii bisericeşti, adică pe calea obiceiului de drept al Bisericii, rânduială potrivitcăreia Biserica se conduce, atât după legi proprii, cât şi după legi de Stat. Acestuiprincipiu i s-a dat expresie încă din secolul IV prin practica sinoadelor ecumeniceşi prin aplicarea în viaţa Bisericii a unor legi fundamentale ale Statului şi el s-aimpus definitiv din secolul V cândau fost alcătuite primele nomocanoane.

Cel mai important nomocanon este cunoscut sub numele de Nomocanonul

lui Fotie sau Nomocanonul în XIV titluri, dat la iveală în anul 883 şi acceptat deSinodul de la Constantinopol din anul 920 drept Codul oficial al întregii Biserici



104

Ortodoxe. Din Bizanţ, tradiţia nomocanonică a trecut şi s-a continuat în statele dinRăsăritul Europei. Astfel, în România au apărut diferite nomocanoane sau pravile,şi anume: Pravila lui Coresi, 1561-1580; Pravila cea Mică sau Pravila de la

Govora, 1640; Pravila bisericească de la Iaşi, 1644; Pravila lui Vasile Lupu, 1646;Pravila cea Mare sau Îndreptarea Legii, Târgovişte, 1652. Pravila cea Mare arămas în vigoare până în epoca lui Cuza Vodă. De la Cuza până azi, BisericaOrtodoxă Română, şi-a păstrat şi continuat această tradiţie începând cuConstituţia din 1923, 1948, 1952, 1965 şi 1991.

4. Principiul teritorial.Acesta este un principiu canonic de bază căruia i se dă expresie în legile

actuale ale Bisericii Ortodoxe Române (art. 1, 5-6 Statut). Prin acest principiu se înţelege acomodarea sau potrivirea formelor organizaţiei bisericeşti teritoriale,după formele organizaţiei teritoriale ale unităţilor de stat. Întregul proces deconstituire a unităţilor bisericeşti amintite s-a desfăşur at pe baza practicii sau acrezului bisericesc şi abia mai târziu a primit consacrare prin legi bisericeştipozitive, adică prin canoane (can. 34 apostolic; 4-6 I/ec), iar în cele din urmă adevenit principiu canonic exprimat în mod cât se poate de clar prin can. 17 al

Sinodului IV ecumenic şi prin can. 38 al Sinodului VI ecumenic în termeniiurmători: “Împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirile civile şi de Stat”(can. 17 IV ec.); apoi “împărţirii politice şi de Stat să-i urmeze şi rânduireatreburilor bisericeşti” (can. 38/VI ec.), sau art. 71 din Statut: “Întinderea teritorialăse determină ţinând seama de întinderea teritorială a unităţilor administrative aleStatului”169.

169 Vezi: Prof. Dr. Iorgu D. Ivan,Importanţa principiilor fundamentale canonice de organizare şi administraţie ale Bisericii, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an.XLIX(1973), nr. 7-8, p. 465-478;Pr. Prof. Dr. Liviu Stan,Legislaţia Bisericii Ortodoxe Române în timpul arhipăstoririi Prea Fericitului Părinte Justinian, în “Ortodoxia”, an. XXI(1968), nr. 2, p.267-296; P. Panayotakos, Les Bases du Droit ecclesiastique dans l’Eglise Orthodoxe Orientale, în “Revista Espanola de Derecho Canonico”,vol. XIX, nr. 57, Madrid, 1964.



105



106

C A P I T O L U L I V

M E M B R I I B I S E R I C I I

CLERUL, STAREA CLERICALĂ SAU PREOŢIA, LOCUL ŞI IMPORTANŢA EI ÎN BISERICĂ

1. Noţiunea de cler, ierarhie şi preoţie şi expresiile derivate din ele

Biserica, ca Trupul tainic al lui Hristos, cuprinde pe toţi aceia care au primitbotezul în mod valid şi care toţi laolaltă caută să realizeze scopul pentru care ea afost întemeiată, şi anume mântuirea credincioşilor ei.

După învăţătura canonică fundamentală a Bisericii Ortodoxe, membriiBisericii se împart în două categorii. Prima categorie este formată din acele

persoane care printr-un act sacramental deosebit, prin punerea mâinilor şi princhemarea Duhului Sfânt asupra lor, adică prin preoţie, au fost înzestraţi cu însuşiriproprii de a conduce Biserica, adică de a învăţa pe credincioşi, de a administraSfintele Taine şi de a păstra ordinea externă în Biserică. Această categorie aprimit, începând cu secolul al II-lea, denumirea specială decler. A doua categorieo formează aceea a laicilor sa a mirenilor , din care fac parte toţi membrii Bisericii, care prin botez au devenit membrii ei, fiind îndreptăţiţi de a lua parte la tot ceea ce

priveşte viaţa bisericească. Începând cu secolul al III-lea apare o nouă categorie de membrii numită

monahi şi care se deosebeşte atât de starea clericală cât şi de cea a laicilor.Aceştia pot deveni membrii ai clerului numai dacă primesc, ca şi laicii, vreun gradierarhic.

Sub numele de cler se înţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care suntinstituiţi prin hirotonie. Înţelesul acestui cuvânt nu a fost de la început acela pecare-

l are astăzi.



107

Prin cler s-a înţeles iniţial totalitatea slujitorilor Bisericii indiferent de stareaharică în care se găseau, adică din cler făceau parte atât slujitorii bisericeşti deinstituire divină: episcopii, preoţii şi diaconii, cât şi toţi ceilalţi slujitori creaţi de

către conducerea bisericească după trebuinţă, adică ipodiaconii, exorciştii, lectorii,etc., cu alte cuvinte gradele zise inferioare. În sfârşit, cuvântul cler, ca şi cuvântulierarhie, sunt folosite câteodată în înţeles egal cu acela de preoţie sau depreoţime.

Cuvântulcler are înţelesul originar desoartă. El mai are şi înţelesul de alesprin soartă şi acesta este sensul lui şi mai vechi, legat de radicalul din care derivăşi anume de verbul care înseamnă a chema. Deci, cuvântul

are înţelesul de chemat prin soartă, de unde şi înţelesul devenit curent de alesprin soartă sau prin tragere la sorţi. Deci, prin cuvântulcler trebuie să înţelegemalegerea sau chemarea şi tocmai în acest înţeles s-a adoptat cuvântul cler pentrua designa totalitatea celor care sunt chemaţi sau aleşi de soartă pentru slujireapreoţească.

Cuvântul ierarhie este format din două cuvinte şicel dintâi însemnând sfântă, iar cel de-al doilea, căpeteniesau

conducere. Deci, cuvântul ierarhie are înţelesul originar de conducere sfântă saude căpetenie sfântă. În acest înţeles, el s-a potrivit spre a fi folosit în Biserică,pentru a exprima noţiunea de cler sau pe aceea de preoţie.

Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune aoamenilor simpli, laici sau profani, care se creează prin conferirea harului sfinţitor.Cuvântul însuşi vine de la grecescul care are înţelesul debătrân, de căpetenie, de conducător. Cu acest înţeles de căpetenie, deconducător religios s-a folosit şi în Biserică cuvântul preot. Iar de aici cuvântulpreoţie a dobândit însemnarea de stare reprezentată de către conducătoriireligioşi şi anume de totalitatea acestor conducători din toate treptele instituite prinhirotonie şi adică treapta arhieriei, a preoţiei şi a diaconiei170.

Privită în totalitatea ei, preoţia constituie şi o stare aparte între membriiBisericii, care se numeşte şi starea clericală, starea preoţească sau cinulpreoţesc. Din această stare fac parte numai trei trepte: arhieriei sau episcopatului,treapta preoţiei şi a diaconiei. Toate celelalte trepte care au la bază hirotonia în

170 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,Drep canonic ortodox,vol. I, p. 235-237.



108

vreuna din aceste trei, sunt derivate din ele prin lucrarea omenească, şi senumesc trepte de instituire bisericească. Dar pe lângă treptele de instituirebisericească, care au la bază hirotonia, mai sunt şi alte trepte de instituire

bisericească, la baza cărora nu stă actul hirotoniei în nici una din cele trei trepteale preoţiei de instituire divină. Acestea nu fac parte din preoţie, ci numai cele careau la bază hirotonia.

2. Starea clericală sau preoţia în sens propriu, poziţia şi importanţa ei înBiserică.

Starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numeşte preoţie în senspropriu şi specific bisericesc, reprezintă o categorie de membrii ai Bisericii şianume aceea care este formată prin conferirea harului sfinţitor în una din cele treitrepte de instituire divină.

În al doilea rând, preoţia constituie prin ea însăşi, adică prin starea eiharică, unul din mijloacele cu care Mântuitorul, prin Sfinţii săi Apostoli, a înzestratBiserica şi anume acel mijloc fără de care nu este cu putinţă continuarea lucrăriimântuitoare a Bisericii. Prin acest lucru înţelegem în primul rând că preoţia există

în Biserică nu în afara ei şi nici deasupra Bisericii, ci în corpul Bisericii, ca o partea acesteia; iar în al doilea rând, că preoţia fiind mijlocul principal prin care selucrează mântuirea în Biserică, ea se găseşte prin această acţiune, la locul celmai înalt saucel mai avansat al vieţii bisericeşti şi că ea formează astfel elementul îndrumător şi conducător al Bisericii prin însăşi starea, lucrarea şi rostul ei.

În această situaţie, preoţia apare ca fiind cea dintâi chemată nu numai sălucreze mântuirea membrilor ei, ci şi să păstreze spre a le putea folosii în mod

eficace, toate mijloacele cu care, pe lângă preoţie Mântuitorul a înzestrat BisericaSa. Totalitatea acestor mijloace au fost transmise Bisericii prin Sfinţii Apostoli şi deaceea ele au fost considerate ca formând împreună moştenirea lăsată de la SfinţiiApostoli sau ceea ce se numeşte succesiunea Apostolică. Deci, preoţia întotalitatea ei este păstrătoarea succesiunii apostolice pe care trebuie să opăstreze spre a o folosi în lucrarea sa mântuitoare, pentru că fără mijloacele careintră în alcătuirea acestei succesiuni, lucrarea mântuitoare nu poate fi săvârşită.

Pe de altă parte, nu trebuie confundată preoţia cu Biserica, atunci când este vorbade succesiunea apostolică sau de moştenirea lăsată de Sfinţii Apostoli, Bisericii.



109

Deşi preoţia este chemată la lucrarea de căpetenie în Biserică, la slujireapreoţească şi la conducerea credincioşilor, ea numai în unire cu toţi ceilalţimembrii ai Bisericii, numai încadrată în corpul Bisericii îşi poate îndeplini lucrarea

şi misiunea sa.

3. Treptele preoţiei de instituire divină în epoca apostolică

După cum arată întreaga istorie şi viaţă a Bisericii, cele trei trepte deinstituire divină, adică episcopii, preoţii şi diaconii au existat din epoca apostolicăşi sau păstrat neîntrerupt după rânduieli statornicite până azi. Tot istoria Bisericiine arată că în afară de aceste trei trepte de instituire divină, au existat şi alţislujitori ai Bisericii şi anume: mai întâi Apostolii, apoi aşa-numiţii slujitoriharismatici, profeţi, învăţători, evanghelişti şi exorcişti.

Sfinţii Apostoli aleşi de Domnul au fost în număr de doisprezece. Ei auchemat apoi la slujirea Bisericii, prin alegere de către obştea credincioşilor şi prinpunerea mâinilor, adică prin hirotonie, pe slujitori din cele trei trepte ale preoţieipropriu-zise. Chemarea aceasta la slujirea Bisericii s-a făcut de către SfinţiiApostoli din mandat divin, iar nu prin simpla hotărâre a Sfinţilor Apostoli. Din acest

motiv, cele trei trepte ale preoţiei create de Sfinţii Apostoli se numesc trepte deinstituire divină şi nu trepte de drept divin. Lor li se mai zice şi ierarhiasacramentală (hierarchia ordinis ) şi ierarhia hirotoniei, deoarece în limba latinăordinis înseamnă hirotonie, adică ierarhia creată printr-un sacrament, printr-otaină. Când şi cum s-a făcut hirotonia de către Sfinţii Apostoli a celor chemaţi latreptele preoţiei de instituire divină nu rezultă clar din textul Sfintei Scripturi. Ea nevorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apostoli a celor şapte diaconi a

căror menire nu era aceea de a deveni slujitori sacramentali ai Bisericii, ci slujitoriai meselor adică ai lucrării de asistenţă socială în viaţa Bisericii. Deci, în primafază de organizare a vieţii bisericeşti din epoca apostolică existau cinci categoriide slujitori ai Bisericii, şi anume: Sfinţii Apostoli, episcopii, preoţii, diaconiisacramentali şi diaconii destinaţi să slujească trebuinţelor practice ale vieţiibisericeşti171.

Paralel cu slujitorii de instituire divină, au apărut tot în prima fază de

organizare a vieţii Bisericii şislujitorii harismatici,adică cei chemaţi la slujirea171 Prof. Iustin Moisescu,Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Craiova, 1955, p. 20-22.





111

Cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină moştenind de la SfinţiiApostoli, partea transmisibilă din puterea sau înzestrarea lor, o deţin şi o exercită în viaţa Bisericii prin mandat divin173.

173 Ibidem,p.38-48.



112

DESPRE PUTEREA BISERICEASCA

1. Despre puterea bisericească în general

Fiind o societate văzută, omenească, Biserica trebuie să aibe o autoritatecare să conducă, să o guverneze, prin mijloacele sale proprii. Puterea şiconducerea supremă în Biserică şi-a rezervat-o Mântuitorul pentru Sine, aşa că

puterea bisericească în plenitudinea ei este concentrată în El, ca şiCap suprem şi nevăzut al Bisericii . Iisus Hristos conduce Biserica prin învăţătura Sa, prin normeleşi poruncile date de El, cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi caresingure formează legile fundamentale ale Bisericii. Apoi, Mântuitorul conduceBiserica prin asistenţa şi conlucrarea permanentă a Sfântului Duh pe care apromis că-l va trimite spre a le fi de ajutor.

2. Originea şi perpetuarea puterii bisericeşti. Deşi Mântuitorul Hristos chiar după înălţarea Sa la cer a rămas capul

suprem şi nevăzut al Bisericii, totuşi a trebuit să dea Bisericii şi o organizaţiecorespunzătoare nu numai cu scopul şi cu caracterul ei supranatural, ci şi cunatura ei omenească. Deci, a trebuit să instituie în Biserică o autoritate deconducere omenească, care, ţinând seama de învăţăturile şi de poruncile date deMântuitorul să conducă Biserica cu ajutorul Sfântului Duh, întrebuinţând în mod

nemijlocit şi mijloace proprii potrivit scopului său. Mântuitorul Hristos a realizatacest lucru când a instituit organe anumite pentru a realiza acest scop. Astfel,Mântuitorul Hristos a dat Sfinţilor Apostoli însuşirea specială, adică puterea saudreptul de a folosi mijloace conferite de El.

“Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând,învăţaţi toate neamurile,botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al SfântuluiDuh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi

sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20). Prin acestecuvinte Mântuitorul Hristos a dat Apostolilor puterea de a învăţa, de a sfinţi- sau



113

administra Sfintele Taine şi puterea de a conduce. Apostolii după Înălţarea la cer a Mântuitorului şi Pogorârea Duhului Sfânt, au exercitat puterea bisericească atât în comun, ca adunare sau sinod al apostolilor, cât şi numai câţiva dintre ei.

Transmiterea puterii au făcut-o Apostolii prin instituirea unor anumite persoaneprin punerea mâinilor şi chemarea Duhului Sfânt . Aceste persoane se numescepiscopi şi apoi prezbiteri, care exercită puterea bisericească fiind subordonaţiepiscopilor. Tot astfel, participă la exercitarea puterii bisericeşti, dar într -o măsurămai restrânsă,diaconii , în urma plenitudinii puterii primite de la Mântuitorul Hristos

3. Natura puterii bisericeşti

În ce priveşte natura ei, puterea bisericească se deosebeşte de cealumească. Puterea lumească pentru atingerea scopului ei- realizarea ordinei întreoameni - se foloseşte mai ales de mijloace pământeşti, pe când putereabisericească fiind de natură spirituală se foloseşte de mijloace spirituale. Naturaaceasta a puterii bisericeşti reiese atât din activitatea Mântuitorului, cât şi din ceaa Sfinţilor Apostoli.

4. Subiectul puterii bisericeşti

Subiect al puterii bisericeşti sunt Apostolii, iar după ei urmaşii lor direcţi,episcopii. Mântuitorul a dat puterea supremă tuturor Apostolilor în mod egal, iar nu în parte fiecăruia sau numai unuia singur dintre ei. Din mai multe locuri din SfântaScriptură reiese că Mântuitorul a exclus orice putere supremă individuală a unuisingur Apostol asupra celorlalţi, ci dimpotrivă pe toţi i-a înzestrat cu însuşiri,drepturi şi putere egală. Astfel, Mântuitorul a hotărât ca fiecare Apostol săpoateexercita singur puterea bisericească în primă instanţă, în a doua instanţă să opoată exercita câţiva dintre ei, iar în ultimă instanţătoţi împreună, după cumreiese din următorul text: “De-ţi va greşi ţie fretele tău, mergi, mustră-l pe el întretine şi el singur. Şi de te va asculta ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te vaasculta, ia cu tine încăunul sau doi , ca din gura a doi sau trei martori să sestatornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei ,supune-l Bisericii; iar denu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17).Apoi, când s-a ivit ceartă între Apostoli, care dintre ei să fie mai mare în Împărăţiacerurilor, Mântuitorul a chemat la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor şi a zis:



114

“Adevărat zic vouă: de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor” (Matei 18, 1-4). Mama fiilor lui Zevedeu a rugat pe Mântuitorulca fiii ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când au auzit ceilalţi Apostoli despre acest lucru s-au întristat. Mântuitorul ca să-iliniştească le-a zis: “Ştiţi că ocârmuitorii neamului domnesc peste ele şi cei mari lestăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mai mare să fieslujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei20, 21-27).

După cum acesta este raportul între Apostoli, tot aşa a fost şi este înBiserica Ortodoxă şi raportul între urmaşii Apostolilor, episcopii. Deci fiecare

episcop deţine o putere egală cu a fiecărui membru al episcopatului şi exercităputerea supremă în Biserică. Un episcop este supus numai unei adunări formatădin mai mulţi episcopi, dar puterea supremă văzută, o constituie adunarea sausinodul episcopal carereprezintă întreaga Biserică.

5. Conţinutul puterii bisericeşti

Puterea bisericească poate fi privită din două puncte de vedere, şi anume:a) din punct de vedereobiectiv b) din punct de vederesubiectiv. a) Din punct de vedere obiectiv Mântuitorul a înzestratpe Sfinţii Apostoli cu puterea bisericească atunci

când le-a zis: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceeamergând, învăţaţi toate neamurile,botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi alSfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată eu

cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 18-20). Dinaceste cuvinte se vede limpede că puterea bisericească se referă la trei feluri deacţiuni:

- învăţarea credincioşilor; - botezarea şi în general administrarea Sfintelor Taine; - păstorirea şi conducerea credincioşilor. Din punct de vedere obiectiv, puterea bisericească se împarte în trei

ramuri, şi anume:



115

1. Puterea învăţătorească (potestas magisterii) care se manifestă prinpăstrarea şi răspândirea credinţei creştine.

2. Puterea sacramentală, sfinţitoare sau preoţească (potestas ordinis) care

constă în administrarea Sfintelor Taine. 3. Puterea jurisdicţională (potestas jurisdictionis) constă în păstrarea şi

menţinerea ordinei externe în Biserică. Puterea jurisdicţională se împarte la rândul ei în: putere legislativă,

judecătorească şi executivă. În virtutea puterii legislative, autorităţile bisericeştiemit hotărâri, norme şi legi. Puterea judecătorească constă în dreptul de a vegheaca să nu se încalce legile existente, precum şi în dreptul de a judeca şi dat

pedepse credincioşilor. Puterea executivă constă în supravegherea administrăriiproblemelor bisericeşti.

b) Din punct de vedere subiectiv,puterea bisericească se împarte în:- p utere sacramentală- putere jurisdicţională 1. Puterea sacramentală sau sfinţitoare este facultatea de a săvârşi Sfintele

Taine, precum şi dreptul de a formula şi exprima adevăruri de credinţă şi de a le

propovădui în mod oficial. Această putere se conferă printr -un act sacramentalspecial, numithirotonie.2. Puterea jurisdicţională constă în împuternicirea de a exercita un complex

de acţiuni bisericeşti din cele trei domenii a puterii bisericeşti în sens obiectiv.Această putere se conferă numai acelor persoane care au primit în prealabil TainaHirotonie, iar în unele împrejurări ea se poate modifica sau chiar şterge.

Puterea sacramentală se deosebeşte de cea jurisdicţională prin aceea că,pe când cea sacramentală se dă prin hirotonie, în urma cărui act sacramentalcandidatul primeşte darul de a săvârşi Sfintele Taine, cea jurisdicţională seconferă printr -un act de jurisdicţie. Prinhirotonie se primeşte numaifacultatea dea administra Sfintele Taine, iar prinactul jurisdicţional se dă şi dreptul de a le săvârşi în realitate, într-un anumit cerc de competenţă. Deoarece, învăţăturiicanonice a Bisericii Ortodoxe, nu există hirotonie fără jurisdicţie, acest adevăr bazându-se pe canonul 6 al Sinodului IV ecumenic174.

174 Jean Gaudemet, Le Gouvernement de l’Eglise a l’epoque classique, Ed. Cujas, Paris, 1979;John Lynch,L’exercice du pouvoir dans l’Eglise. Un inventaire historico-critique, în “Concilium”, nr.



116

6. Oficiile bisericeşti

Puterea bisericească pentru a se aplica se împarte în unităţi mai mici saumai mari, care se încredinţează fie unor persoane individuale, fie unor grupuri depersoane sau colegii. Aceste unităţi de putere după natura lor, sunt constituitedintr-o seamă de drepturi şi obligaţii apte să asigure îndeplinirea lucrărilor necesare vieţii bisericeşti. O astfel de unitate de putere bisericească se numeşte, în limbajul juridicoficiu,adică puterea lucrătoare activă care este pusă efectiv înslujba unei colectivităţi, pentru a satisface o necesitate vitală a acesteia. oficiulbisericesc este o unitate de putere, însumând o seamă de drepturi şi obligaţii prinexerciţiul cărora se satisface o necesitate importantă, sau o necesitate vitală, aunei unităţi bisericeşti. După o împărţire generală, admisă de dreptul canonicoficiile bisericeşti se împart în:

1. Oficii pastorale, didactice prin care se cârmuiesc credincioşii în scopul deai ajuta să-şi dobândească mântuirea.

2. Oficii fundamentale şi auxiliare; 3. Oficiile clerului de mirşi oficiile clerului monahal; 4. Oficii compatibile,adică care pot fi deţinute de aceeaşi persoană şi

incompatibile care nu pot fi obţinute de aceeaşi persoană. Înfiinţarea şi transformare oficiilor bisericeşti sunt de atributul unităţii

bisericeşti competente. În ce priveşte ocuparea ofiiciilor bisericeşti este deobservat că nici aceasta nu se poate face decât prin acte ale autorităţii bisericeşti.Prima condiţie pentru ocuparea unui oficiu este ca acesta să fievacant . Ocupareaoficiilor vacante se face prin: numire, alegere, consacrare, sau hirotonie, prininstituirea formală sau prin introducerea în atribuţiile oficiilor şi prin consens.

Aceste procedee sunt reglementate printr-o seamă de dispoziţii canonice şi legale, care fac o deosebire între desigmarea cuiva prin alegere sau numire sau hirotoniepentru un anumit oficiu, şi ocuparea efectivă acelui oficiu prin instituirea formală, înscăunare, instalare, intronizare. Actele din prima categorie odată săvârşite daupersoanelor în cauză îndreptăţirea la oficiu în vederea căruia au fost numite, dar conferirera însăşi a oficiului nu se face decât prin instituirea formală în respectivuloficiu. Actul respectiv se cheamăsinghelie pentru preoţi şi diaconi; şigramată,

217, 1988; K. Ware,L’Exercice de l’autorite dans l’Eglise Orthodoxe,în “Irenikon”, nr. 4, 1981; nr. 1,1982.



117

pentru ierarhi. Un alt act care este legat de ceremonia instituirii formale în oficiu agradelor bisericeşti mai înalte (episcopi, mitropoliţi) este aşazisa investitură dinpartea autorităţii bisericeşti şi de stat. Introducerea în oficiu sau instituirea formală

se numeşte: pentru preoţiinstalare, iar în cazul episcopilor şi arhiepiscopilor înscăunare sau intronizare. Exercitarea drepturilor înainte de ocuparea formală aoficiului nu produce efecte juridice, fiind nulă175.

175 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca,Drept canonic ortodox,vol. I, p. 228-230.



118

SUBIECTUL PUTERII BISERICEŞTI ÎN BISERICA APUSEANĂ ŞI COMBATEREA PRIMATULUI PAPAL

Teologia romano-catolică susţine că Mântuitorul Iisus Hristos a dat Bisericiio organizare monarhică absolută, adică puterea supremă văzută nu ar fi dat-ocolegiului Apostolilor, ci numai Apostolului Petru pe care l-ar fi instituit ca şi capsuprem văzut al Bisericii, iar ceilalţi apostoli aveau să fie supuşii lui Petru. Aceastăputere, Petru, ar fi transmis-o urmaşilor săi în scaunul Romei, adică papilor,aceştia singuri fiind deţinătorii puterii supreme văzute în Biserică. Puterea papilor de capi supremi ai Bisericii se numeşteprimat, dar nu în sensul de primat sau întâietate de onoare, ci de jurisdicţie, de cap investit cu putere supremă asupratuturor.

Pentru susţinerea acestei teorii, romano-catolicii se bazează peurmătoarele citate din Sfânta Scriptură:

a) Primul citat pe care ei îşi bazează teoria primatului papal este cel de laMatei 16, 13-19: “Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe uceniciiSăi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns:Unii, IoanBotezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cinecredeţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul luiDumnezeu celui viu. Iar Iisus răspunzând i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul luiIoan,că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci tatăl Meu Cel din ceruri. Şi Euzic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului

nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământva fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”.

Romano-catolicii afirmă că cuvintele: “şi pe această piatră” se referă laPetru, iar prin cuvintele “şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi or ice vei legape pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi înceruri”, Mântuitorul iar fi dat în mod exclusiv puterea supremă văzută în Biserică.

Interpretarea autentică a pericopei este însă alta. Mântuitorul se găsea

împreună cu Apostolii în Tetrarhia lui Filip din Palestina, moment în careMântuitorul îi întreabă pe Apostoli ce zic oamenii despre El. Atunci unii dintre ei au



119

spus că este Ilie, alţii că este Ieremia, iar alţii că este unul dintre prooroci. A doua întrebare a fost, iar voi cine ziceţi că sunt? Şi continuă pericopa, şi luând cuvântulSimeon Petru a zis: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Iar Iisus le-a

zis: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va filegat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri”. Seobservă deci că răspunsul lui Petru la întrebareacolectivă pusă de Mântuitorul este în fond un singular colectiv , pentru că în acel moment nu puteau vorbi toţi.Răspunsul Mântuitorului este tot unsingular colectiv şi trebuie înţeles în felulurmător: “voi sunteţi Apostoli şi pe voi (pe credinţa voastră) voi zidi Biserica Mea”.

Deci puterea supremă pe care în aparenţă o promisese numai lui Petru, o dă defapt tuturor Apostolilor.

b. Alt citat din Sfânta Scriptură pe care se bazează romano-catolicii însusţinerea învăţăturii lor despre primatul papal, este cel de laIoan 21, 15-17: “Deci, după ce au prânzit, a zis lui Simon Petru: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti tumai mult decât aceştia? El, i-a zis: Da, Doamne, Tu şti că Te iubesc. Zis-a Iisuslui: Paşte oile Mele. Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?

Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi i-a zis: Doamne, Tuşti toate. Tu şti că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele”.Este adevărat, zic romano-catolicii, că puterea de a păstorii pe credincioşi a

dat-o Iisus Hristos şi celorlalţi Apostoli, dar în locul acesta l-a investit pe ApostolulPetru cu o putere supremă.

Dar locul acesta din Sfânta Scriptură are alt sens, dacă nu-l luăm separat ci în context. Dacă Mântuitorul i-a zis lui Petru să pască oile Sale, aceasta nu sedatoreşte faptului că ar fi voit să-l transforme într-un păstor universal, ci să-lreintegreze în calitatea de Apostol, după întreita sa lepădare. După cum existănumai un singur Cap al Bisericii Universale, tot aşa există doar un singur Păstor universal, adică Hristos, după mărturia Sfintei Scripturi (Ioan 10, 11-16). Esteadevărat că fiecare episcop are de îndeplinit şi o funcţie universală faţă deBiserica ecumenică, dar nu există nici un episcop care să fie păstorul universal al întregii Biserici în locul luiHristos. Numai Hristos este Păstorul universal.

Critica învăţăturii privind primatul papal.



120

În primul rând, papa nu este singurul urmaş al lui Petru. Pentru ca papa săpoată fi urmaş al lui Petru, ar fi trebuit ca Petru să fi fost episcop la Roma. Dar cine a numit vreodată pe Petru episcop la Roma, iar pe papă drept corifeu al

Apostolilor? Dar cum Petru a rânduit, consecutiv, la Roma mai mulţi urmaşi ai săi,tot astfel a rânduit urmaşi la Ierusalim şi Antiohia. Nu numai că papa nu estesingurul urmaş al lui Petru, dar, după învăţătura Bisericii vechi, toţi episcopii caremărturisesc credinţa lui Petru sunt urmaşii săi, după cum urmaşii tuturor Apostolilor, fiindcă credinţa lui Petru este credinţa Apostolilor, iar credinţaApostolilor este credinţa lui Petru.

În al doilea rând, papa nu este nici cap al colegiului episcopal, după cum nu

poate fi nici cap al Bisericii. Singurul cap al Bisericii văzute şi nevăzute,recunoscut de Sfânta Scriptură, este Hristos. Nu există nici o dovadă biblică dincare să rezulte că Mântuitorul ar fi renunţat la rolul Său de Cap al Bisericii înfavoarea episcopilor de la Roma. Capul Bisericii nu este cap muritor, supuspăcatului şi stricăciunii, ci cap nemuritor, Fiul lui Dumnezeu, capabil să dea viaţăveşnică tuturor.

Deci din punct de vedere ortodox, Biserica este zidită, în Hristos, pe

credinţă, şi pe Duhul Sfânt. Datorită acestui fapt, Biserica îşi păstrează relaţia eiintrinsecă cu Hristos în Treime, şi cuprinde armonios atât ierarhia, cât şi pecredincioşi. Categoria juridică nu reprezintă izvorul normativ al Bisericii, elementulei de infrastructură, ci numai auxiliarul vieţii bisericeşti. Diferenţa dintreecleziologia romano-catolică şi cea ortodoxă este evidentă. În timp ce ecleziologiaromano-catolică deşi vorbeşte despre egalitatea episcopală şi poporul luiDumnezeu care apare profund juridică şi monarhică,ecleziologia ortodoxă are uncaracter harismatic, sinodal şi sobornicesc 176 .

176 Pr. Prof. Dumitru Popescu,Eclesiologia romano- catolică după documentele celui de al doileaConciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologia contemporană, Bucureşti, 1972; P. Joannou,Pape,Concile et Patriarches dans la tradition canonique de l’Eglise orientale jusqu’au IX -e siecle,, Fonti,Fasc. IX, t. I, 2, Grottaferrata, Roma, 1962; Vl. Phidas,La notion de primaute papale dans la Tradition canonique orthodoxe, în “Nicolaus”, XIX, Bari, 1992, Fasc. 1-2; Al. Schmemann,La Primaute de Pierre dans l’Eglise Orthodoxe, Neuchatel, 1960; Idem,The idea of primacy in the Orthodox Ecclesiology, în “St. Vladimir’s Seminary Quarterly”, vol. IV, nr.2-3, New York, 1960; G.Thils, Primaute et infaillibilite du Pontife romain a Vatican I- er et d’apres etudes d’ecclesiologie, Leuven University Press, 1989.



121

I E R A R H I A B I S E R I C E A S C Ă

Prin ierarhia bisericească se înţelege totalitateapersoanelor care au primitputerea bisericească în chip legal, prin succesiunea apostolică neîntreruptă şicare formează în organismul bisericesc un cod propriu alcătuit din membrii detrepte diferite.

Desigur, că întreaga putere în Biserică aparţine Mântuitorului Iisus Hristos,dar întrucât Biserica este o instituţie cu caracter divino-uman, Mântuitorul a hotărâtsă dea puterea în ba Sfinţilor Apostoli şi prin ei, urmaşilor lor legitimi, episcopii.

Din istoria Bisericii ştim că în timpul Sfinţilor Apostoli, ierarhia bisericeascăera constituită din trei trepte:episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. Deoareceaceste trepte au fost instituite direct de Mântuitorul Hristos sau de Sfinţii Apostoli în urma poruncii date de Mântuitorul ele se numesctrepte de drept divin.Îndecursul timpului din aceste trepte fundamentale s-au dezvoltat şi alte trepteierarhice numitetrepte de drept uman.

Ierarhia bisericească se mai poate împărţi şi în alte două trepte ierarhice şianume: ierarhie sacramentală (hierarhia ordinis) şi ierarhie jurisdicţională(hierarhia jurisdictionis). Prima se referă mai mult la exercitarea puteriisacramentale, iar cea de a doua la exercitarea puterii jurisdicţionale. Atât ierarhiasacramentală, cât şi cea jurisdicţională se împart în ierarhie de drept divin şi înierarhie de drept uman. Baza întregi ierarhii o formează cele trei trepte de originedumnezeiască: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. Deci, din ierarhiasacramentală de drept divin fac parte următoarele trepte: episcopii, preoţii şi

diaconii, care se mai numesc şitrepte superioare ale ierarhiei sacramentale, iardin cea de drept uman: ipodiaconii, anagnoştii, citeţii, care se mai numesc şitrepte inferioare.

Cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sacramentale de drept divin este aceeade episcop . Din treapta de episcop s-au format, în ordine ascendentă: mitropoliţii,arhiepiscopii, exarhii, primaţii şi patriarhii. Iar în ordine descendentă: horepiscopii,episcopii ajutători şi episcopii vicari. Din treapta de preot s-au dezvoltat:

protoprezbiterii şi arhiprezbiterii; iar din treapta de diacon: arhidiaconii şiprotodiaconii.



122

Condiţiile intrării în cler De la cei care doresc să intre în cler se cere în primul rând o instrucţie şi

educaţie religioasă şi morală potrivit cu viitoarele lor chemare de învăţători,conducători şi administratori ai Sfintelor Taine. Cât priveşte instruirea candidaţilor,legislaţia bisericească dispune ca ei să cunoască Sfânta Scriptură şi canoaneleBisericii, conform canonului 2 al Sinodului I ecumenic.

a) Condiţii fundamentale. Având în vedere rolul important pe care-l au membrii clerului în viaţa

Bisericii, ei trebuie să întrunească unele însuşiri şi calităţi care să îi facă capabili

pentru exercitarea funcţiei lor sublime. Din normele pe care le găsim în Sfânta Scriptură şi din legiuirea Bisericii,

vedem că cei ce doresc să intre în cler trebuie să întrunească următoarele calităţifundamentale:

1. Membrii clerului pot fi numai aceia care au fostbotezaţi după norelevalide în Biserică. Dar şi dintre cei botezaţi după rânduială au fost opriţi de laintrarea în cler neofiţii (cei nou botezaţi), precum şi cei botezaţi din necesitate.

2. O altă condiţie fundamentală pentru primirea în cler estesexul masculim. În afară de aceste condiţii fundamentale se mai cer şi unele calităţi fizice,psihice şi morale, conform canonului 4 al Sfântului Chiril al Alşexandriei.

b) Calităţile fizice sunt:

1. Cel care intră în cler trebuie să fie integru, adică trebuie să fiesănătostrupeşte , fiind excluşi din cler cei care audefecte corporale, prin care s-ar putea împiedica îndeplinirea regulată a serviciilor divine, conform canoanelor 78 şi 79apostolice.

2. Deoarece primirea în cler se face numai prin voinţa liberă a candidatului,iar pe de altă parte, Biserica trebuie să aibă o garanţie că, candidatul esteconştient de importanţa misiunii sale, acesta trebuie să fi ajuns la o anumităvârstă. Deci o altă calitate fizică cerută candidatului estevârsta canonică.Canoanele prescriu 30 de ani pentru preot, conform canonului 11Neocezareea şi14 Trulan; şi 25 de ani pentru diacon, conform canonului 16 al Sinodului de laCartagine.



123

3. Calităţile psihice şi moralesunt: credinţa tare şi neclintită în adevărurilede credinţă, conform canonului 12 al Sinodului de la Laodiceea;cunoa şterea a totce se referă la slujba religioasă, conform canonului 10 al Sfântului Vasile cel

Mare; voia liberă a candidatului şi poziţia neatârnată în societate, conformcanonului 10 al Sfântului Vasile cel Mare; precum şinumele bun al candidatului.

În ce priveşte numele bun al candidatului, legislaţia bisericească în vigoareprescrie următoarele: nu este permis a intra în cler aceia:

- care s-au căsătorit de două ori (can. 17 apostolic; 3 Trulan) - care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă (can. 18 apostolic)- care trăiesc în concubinaj (can. 17 apostolic)

- care au contractat vreo căsătorie într -un grad de rudenie oprit (can. 19apostolic)

- care s-au căsătorit cu o adulteră (can. 8 Neocezareea) - care au contractat vreo căsătorie ilegală (can. 26 Trulan)- cei care se căsătoresc cu o persoană de altă credinţă (can. 11 Trulan) În privinţa vieţii sociale este oprită hirotonia acelora care s-au făcut vinovaţi

de următoarele păcate:

- cei care s-au abătut de la credinţa creştină (can. 62 apostolic; can. 10 Sin.I ec.)- cei care se ocupă cu vrăjitoria (can. 3 Grigorie de Nyssa) - cei care au ucis pe cineva cu sau fără intenţie (can. 5 Grigorie de Nyssa) - cei care au comis adulter sau desfrânare (can. 61 apostolic; 2 şi 9 Sin. I

ec.) În afară de calităţile enumerate, legile civile mai cer de la candidaţi să fie

supuşi statului. Pentru preoţi se cere de la candidaţi să fie majori, să fie cetăţeniromâni şi să aibă o diplomă de studii teologice precum şi să nu fie condamnaţipentru vreo infracţiune sau să se găsească sub urmărire penală177.

177 Vezi: Prof. Iustin Moisescu,op. cit., p. 77; Pr. Sabin Verzan, Epistola întâi către Timotei aSf ântului Apostol Pavel. Introducere, traducere şi comentariu, teză de doctorat, în “StudiiTeologice”, an. XLI(1989), nr. 1, p. 91-105; Pr. Constantin Rus,Condiţiile intrării în cler în BisericaOrtodoxă. Studiu istoric -canonic, Ed. Universităţii “Aurel Vlaicu”, Arad, 1999.



124

H I RO T O N I A

1. Actele sacramentale necesare pentru dobândirea treptelor ierarhice

a) Tunderea clericală Semnul văzut al intrării în cler este tunderea făcută de episcop care se mai

numeşte şi tundere clericală sau character tonsurae. Tunderea spirituală(sacersotalis tonsura) a fost prescrisă de canonul 33 al Sinodului VI Trulan şi de

canonul 14 al Sinodului VII ecumenic ca neapărat necesară şi ca prin act al intrării în cler.

Actul tunderii se bazează pe orânduireaapostolilor privitoare la votul dat luiDumnezeu. Astfel în Faptele Apostolilor ni se relatează: “Pe aceştia luându-i,curăţeşte-te împreună cu ei şi cheltuieşte pentru ei ca să-şi radă capul, şi vor cunoaşte toţi că nimic nu este (adevărat) din cele ce au auzit despre tine, dar cătu însuţi umbli după Lege şi o păzeşti” (F.A. 21, 24).

Actul acesta s-a introdus în a doua jumătate a secolului IV şi în secolul V laintrarea în cler, atunci când activitatea legislativă a Bisericii a devenit maiaccentuată şi când pentru gradele ierarhice se prescriau rugăciuni şi punereamâinilor. Ca modul al acestei tunderi a servit tunderea monahală (tonsuramonachalis).

Tunderea clericală se face înainte de împărtăşirea celui mai inferior gradierarhic, adică înainte de loctorat. Acest act se dă printr -o ceremonie bisericeascăde către episcop, care face semnul crucii pe capul candidatului după care taiecâteva fire de păr în formă de cruce. Prin acest act nu se dă candidatului nici undrept ierarhic.

b) Hirotonia.După etimologia cuvântului,hirotonia înseamnă punerea mâinilor. După

legislaţia bisericească, cuvântul hirotonie are două înţelesuri: primul înţeles esteacela de alegere , deoarece alegerea episcopilor se făcea prin punerea mâinilor, întocmai cum se făceau alegerile funcţionarilor de stat la greci (Comentariul luiZonaras la canonul 1 apostolic). Al doilea înţeles este acela de chemare a



125

Sfântului Duh prinpunerea mâinilor asupra candidatului. Hirotonia este, deci, actulprin care cineva intră în ierarhia bisericească şi primeşte puterea bisericească.Actul acesta se săvârşeşte în interiorul altarului şi este Taina prin care, prin

punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoaneianume pregătite, în Biserică şi pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintreptele preoţiei, dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de asăvârşii Sfintele Taine şi de a conduce pe credincioşi spre mântuire. Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler cât şi primirea harului preoţiei într -una dintre celetrei trepte ale ierarhiei de drept divin: diacon, preot sau arhiereu.

c) Al treilea act necesar estehirotesia care nu este o Taină ci numai o

ierurgie, săvârşită afară de altar şi prin care se instituie gradele inferioare aleierarhiei bisericeşti (citeţ, ipodiacon), sau prin care se conferă anumite ranguri şidistincţii bisericeşti (arhidiacon, protopop, sachelar, iconom, stavrofor, ş.a.)

2. Condiţiile prin care hirotonia devine validă

Pentru ca Hirotonia să fie validă trebuie să corespundă dispoziţiilor canonice în vigoare. Aceste dispoziţii sunt:

1. Subiectul hirotoniei poate fi orice creştin botezat care îndeplineştecondiţiile fixate de canoane. Pentru a ajunge însă într -o treaptă a ierarhieisacramentale, candidatul trebuie să treacăprin toate treptele inferioare, începândcu tunderea care simbolizează intrarea în cler. De asemenea, nu se poate acordaunei persoane decât o singură treaptă sacramentală la o Liturghie.

2. Hirotonianu se repetă pentru aceiaşi treaptă. Harul acestei Taine se împărtăşeşte unei persoane pentru aceiaşi treaptă şi el rămâne în ea pentru

totdeauna dacă nu cere împărtăşirea harului preoţiei pentru o treaptă imediatsuperioară. Canoanele pedepsesc cu depunerea atât pe cel ce primeşte hirotoniaa doua oară, cât şi pe cel care hirotoneşte o persoană care a mai fost hirotonită odată valid (can. 68 apostolic).

Harul hirotoniei rămâne pentru totdeauna in cel hirotonit (I Tim. 4, 14), unulca acesta nu mai poate deveni mirean. Pentru abateri de la îndatoririle preoţeşti,diaconul sau preotul pot fi opriţi de la exercitarea funcţiilor preoţeşti, dar harul

hirotoniei nu poate fi luat. Prin depunere din treaptă, pentru abateri morale, sauprin caterisire, pentru grave abateri morale de credinţă, sau pentru schismă şi



126

erezie, harul preoţiei în respectivii este nelucrător. Prin caterisire, respectivul esteadus la treapta de mirean simplu sau, pur şi simplu exclus total din Biserică pentrumotive de erezie, prin anatemă şi excomunicare.

3. Hirotonia trebuie să fie dată de jos în sus, adică de la o treaptă inferioarăspre una superioară, conform canonului 17 al Sinodului I ecumenic.

4. Hirotonia trebuie să fie oficiată în Biserică şi în mod public, pentru capoporul să poată mărturisi dacă, candidatul este vrednic, şi numai în timpulLiturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, sau a Sfântului Vasile cel Mare, iar nu laLiturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, conform canonului 11 al Sinodului I-II de laConstantinopol.

5. Hirotonia nu poate fi împărtăşită fără un loc de exercitare a ei, sau fărăo destinaţie precisă, deoarece canonul 6 al Sinodului IV ecumenic stipulează:“Nimeni, nici preotul, nici diaconul, nici un alt cleric nu poate fisfinţit absolut , fărădestinaţie, dacă nu a fost hirotonit pentru o Biserică sau pentru o mănăstire”.

6. Hirotonia este, de altfel, singura Taină pe care este îndreptăţit să osăvârşească numai episcopul. Dar pentru hirotonia unui episcop, foarte curânddupă timpul Sfinţilor Apostoli s-a stabilit ca aceasta să fie făcută de trei episcopi,

sau cel puţin de doi episcopi, arătându-se prin aceasta comuniunea episcopatuluinou hirotonit, ca episcopatul întregii Biserici; iar hirotonia în diacon şi preot, de unsingur episcop, conform canoanelor 1 şi 2 apostolice.

7. Nu toţi episcopii au dreptul de a săvârşi Taina Hirotoniei, ci numai aceiacare au primit Hirotonia prin succesiune neîntreruptă, deoarece aceasta este bazalegalităţii ierarhiei; numai aceia care au jurisdicţie şi ea să fie săvârşită în cadrul jurisdicţiei sale, iar în alte eparhii numai cuaprobarea episcopului locului.

3. Efectele Hirotoniei

Hirotonia, în urma caracterului său de Taină are asupra celor care auprimit-o efecte speciale. Aceste efecte sunt următoarele:

1. Hirotonia şterge păcatele cele mai uşoare ale candidatului conformcanonului 9 al Sinodului de la Neocezareea.

2. Hirotonia o dată primită nu poate fi ştearsă, dar nici nu se mai poate

repeta pentru aceeaşi treaptă conform canonului 2 al Sinodului IV ecumenic şi 22al Sinodului Vi Trulan. Repetarea hirotoniei pentru acelaşi grad atrage după sine



127

pedeapsa depunerii atât pentru cel care a primit-o, cât şi pentru cel care osăvârşeşte, conform canonului 68 apostolic.

3. Cel hirotonit nu mai poate renunţa la slujba preoţească ocupând o slujbă

profană, iar dacă o face se pedepseşte cu anatema, conform canonului 17 alSinodului IV ecumenic.

4. Nici un cleric hirotonit nu mai poate contracta o căsătorie legală conformcanoanelor 6 şi 12 ale Sinodului VI Trulan178.

178 Sever Buzan, Hirotonie şi hirotesie, în “Ortodoxia”, an. IX(1957), nr. 4, p. 586-613.



128

C A P I T O L U L V

ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII

ORGANE LE COLECTIVE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI

Biserica se conduce atât prin organe colective cât şi prin organe

individuale. Organele colective deţin puterea legislativă şi cea judecătorească, iar cele individuale mai ales pe cea executivă. Organele colective de exercitare a puterii bisericeşti sunt:

1. Sinodul ecumenic2. Consesnsus ecclesiae dispersae

3. Sinodul Pan-Ortodox 4. Sinodul particular

1. Sinodul ecumenic

Sinodul ecumenic este organul suprem de executare a puterii bisericeşti întoate problemele legatede dogme sau credinţă, de canoane, cult şi organizarebisericească. Sinodul ecumenic reprezintă autoritatea supremă care poate legiferaorice problemă bisericească, hotărârile sale fiind obligatorii pentru întreagaBiserică creştină.

Pentru ca să existe un Sinod ecumenic trebuie să se îndeplinească unelecondiţii interne şi externe.

Condiţiile internesunt:a) Întreaga Biserică creştină trebuie reprezentată la Sinod prin episcopii cu

hirotonie validă şi cu succesiune neîntreruptă;b) Întreg episcopatul trebuie invitat la sinod. În cazul neparticipării unor

episcopi aceştia trebuie să-şi dea votul prin alţi episcopi care să-i reprezinte:c) Toţi participanţii la sinod au drept de vot egal şi deliberativ;



129

d) La sinod mai pot participa preoţi şi diaconi, dar numai cu drept de votconsultativ; de asemenea, mai pot participa şi autorităţile de stat, dar fără a aveadrept de vot consultativ.

Condiţii externe: a) Problemele discutate la Sinodul ecumenic trebuie să intereseze întreaga

Biserică creştină. Ele pot fi dogmatice şi canonice sau de administraţiebisericească, de cult şi de organizare. Hotărârile elaborate de Sinodul ecumenic înmaterie de credinţă se numescdogme ; iar în materie de cult de organizare şiadministraţie bisericească se numesccanoane . Dogmele nu se pot modifica, întrucât în asemenea caz s-ar modifica însuşi credinţa. Ele au fost elaborate pe

baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi nu în afara lor. ele se pot eventual întregi acolo unde nu au fost stabilite clar şi precis şi numai în măsura în careadausul nu afectează conţinutul lor anterior.

Canoanele ca hotărâri ale Sinoadelor ecumenice în materie de cult,organizare şi administraţie bisericească se pot modifica, întrucât aceste hotărâriau privit Biserica unor anumite secole, adică ele au ţinut seama de epoca istoricărespectivă, de momentul istoric care l-a trecut şi Biserica.

b) Hotărârile să fie primite de întregul episcopat al Bisericii, adică şi deepiscopii care nu au participat la Sinod. Istoria celor şapte sinoade ecumenicenearată că aceste condiţii au fost respectate totdeauna şi ele formează condiţiileabsolut necesare pentru ţinerea şi recunoaşterea unui sinod, ca Sinod ecumenic.

După actele sinoadelor ecumenice şi în sensul condiţiilor amintite, încercul de competenţă al atribuţiilor unui Sinod ecumenic, intră dezbaterea şi hotărâreaurmătoarelor probleme:

1. Definirea dogmelor de credinţă în baza Sfintei Scripturi şi a SfinteiTradiţii şi expunerea lor în formă de mărturisiri (Simboale de credinţă) sau definiţii(can. 7, III ec.).

2. Judecarea învăţăturilor noi de credinţă apărute în diferite Biserici (can. 1,II ec.; can. 1, III ec.

3. Examinarea şi întărirea Tradiţiei bisericeşti precum şi înlăturareatradiţiilor false (can. 1, 2 Trulan).

4. Revizuirea canoanelor date de sinoadele anterioare (can. 1, IV ec.; 8, 16,25, 29 Trulan).



130

5. Stabilirea de norme în legătură cu organizarea şi administrarea întregiiBisericii cu privire specială la stabilirea drepturilor bisericilor particulare (can. 6, 7 Iec.; 2, 3, II ec.; 8, III ec.; 28, IV ec.; 36, 39 Trulan).

6. Stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti (can. 4, 6, I ec.; 12,28, IV ec.).

7. Exercitarea supremei puteri judecătoreşti asupra conducătorilor bisericeşti şi chiar asupra bisericilor particulare (can 12, 13, 32, 55, 81, Trulan)179.

2. Consensus Ecclesiae Dispersae

Reprezintă luarea unei hotărâri de către Biserica întreagă într -o anumităproblemă, de obicei dogmatică, în situaţia în care nu poate avea loc un sinodecumenic. Faptul acesta se realizeazăprintr-o scrisoare enciclică scrisă de cei 4patriarhi cu autoritate onorifică în Biserică, şi care se adresează Bisericiidispersate în spaţiu şi în momentul obţinerii adeziunii pentru părerea emisă, atunciaceasta este considerată ca hotărâre a întregii Biserici şi se publică ca atare înnumele Bisericii întregi.

179 Hist.Nat., I, XXXV, cap. IX, sect. XXXV, cu sensul de întrunire sau adunare deliberantă (Cf. Ch. Hefele, Histoire des conciles d’apres les documents originaux, trad. de H. Leclercq, t. I, 1, Paris, 1907, p. 1,n. 1). Mai târziu el s-a întrebuinţat exclusiv pentru a desemna adunarea bisericească, adică întrunirea conducătorilor bisericeşti, convocaţi pentru a hotărî asupra problemelor religioase. Cuaceastă accepţiune îl găsim, pentru prima dată, în canonul 37 apostolic (Cf.Sintagma Ateniană,vol. II, p. 50). Din punct de vedere etimologic cuvântul “ecumenic” vine din limba greacă de la verbul

– a fi locuit -, iar

imperiul roman se identifica cu “lumea orbis terrarum , se înţelegea nu numai toată lumea, ci şi imperiul roman singur, aşa cum reise şi dinEvanghelia după Luca

e la împăratul August să se înscrie toată lumea[împărăţia]); de aici rezultă că prin expresia “sinod ecumenic” se poate tot atât de corect înţelege“sinoade ale imperiului” cu ale cărui graniţe, la început, Biserica se identifica (Drd. Criştişor Manea,Tipuri de sinoade în sfintele canoane, în “Studii Teologice”, an. XV(1963), nr. 7-8, p. 441, n. 78.Vezi şi: Alberigo,Les Conciles oecumeniques, Tom. I. L’Histoire, Ed. du Cerf, Paris, 1994; A.Alivizatos,Les Conciles oecumeniques V-e, VI-e, VII-e, VIII-e, în “Le Concile et les concliles”,Chevetogne, Paris, 1960; Arhim. Basil,The Autority and Infaillibility of the Ecumenical Councils, în“Eastern Churches Review”, vol. VII, nr. 1, 1975; Mitrop. Jean,Autorite des Conciles oecumeniques, în “Messager de l’Exarchat du Patriarche russe en Europe Occidentale”, nr. 85-88,Paris, 1974.



131

3. Sinodul Pan-Ortodox

Este organul suprem de legiferare pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Dupăanul 1453 în locul sinoadelor endemice au apărut adevăratele sinoade pan-ortodoxe. Cel dintâi mare Sinod pan-ortodox a fost cel de la Iaşi, care s-a ţinut la1642 aprobând mărturisirea ortodoxă a Mitropolitului Petru Movilă al Kievului.

Al doilea sinod pan-ortodox de mare importanţă a fost cel de la Moscovadin 1666-1667 la care au participat şi patriarhii Alexandriei şi Antiohiei, luând oserie de măsuri care au rămas valabile pentru Biserica Ortodoxă Rusă iar în ce-ipriveşte pe rascolnici au rămas valabile şi pentru celelalte Biserici ortodoxe.

La anul 1672 s-a întrunit la Ierusalim un sinod pan-ortodox care a aprobatmărturisirea de credinţă a Patriarhului Dositei al Ierusalimului, mărturisire în carese accentuează toate tezele ortodoxe faţă de protestantism. Tot în 1672 s-a întrunit şi la Constantinopol un sinod panortodox şi în fine altul la 1691tot laConstantinopol ambele condamnând mărturisirea de credinţă a lui Kiril Lukaris,fostul patriarh al Constantinopolului, ca protestantă.

În veacurile XVII şi XIX nu s-au ţinut astfel de sinoade, deşi s-au maiprodus acte având oarecum caracter general ortodox. Un astfel de act este

răspunsul patriarhilor orientali ortodocşi (de Constantinopol, Alexandria, Antiohiaşi Ierusalim) dat în anul 1848 Enciclicii papei Pius al IX-lea, care se adresase la 6ianuarie 1848 Bisericilor Ortodoxe chemându-le la unirecu cea catolică. Un alt actcu o relativă valoare interortodoxă a fost acela prin care Biserica OrtodoxăBulgară a fost declarată schismatică la anul 1872 de către patriarhiile dinConstantinopol, Alexandria şi Antiohia.

După secolul al XIX-lea s-a simţitnevoia întrunirii unui sinod pan-ortodox,

motiv pentru care în epoca modernă s-au ţinut trei mari sinoade, pan-ortodoxe, şianume la Rhodos I în 1961; Rhodos II în 1963 şi Rhodos III la Chambesy înElveţia la 1965, continuate cu lucrările mai multor Conferinţe pan-ortodoxe princare s-a stabilit şi ţinerea de lucrări a unui viitor sinod pan-ortodox, care se vanumi “Sfântul şi Marele Sinod Pan-Ortodox”. Problematica pe care o va dezbate şihotărî acest sinod este diferită şi foarte importantă. Temele acestui sinod sunturmătoarele:

1. Autonomia bisericească şi modul ei de proclamare; 2. Autocefalia bisericească şi modul ei de proclamare;



132

3. Diaspora ortodoxă; 4. Impedimentele la căsătorie; 5. Problema calendarului;

6. Postul şi adaptarea sa la condiţiile vremii actuale; 7. Recăsătorirea preoţilor; 8. Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică; 9. Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine. 10. Contribuţia Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, prieteniei şi înţelegerii

între popoare.După anul 1920 în vederea pregătirii unui sinod pan-ortodox au avut loc

mai multecongrese, comisii, consfătuiri şi întruniri,după cum urmează:- Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din anul 1923 care a

dezbătut probleme canonice referitoare la calendarul Iulian; data serbării Paştilor;recăsătorirea preoţilor.

- Comisia de la Vatoped din 1930 care a luat în discuţie problemele careurmau să se supună întâi spre dezbatere unui prosinod şi apoi, spre rezolvare,unui sinod pan-ortodox.

- Congresul de la Atena din 1936 , unde între problemele dezbătute a fost şiaceea a Sinodului ecumenic.- Consfătuirea de la Moscova din 1948 a luat atitudine faţă de unele

probleme, sub forma de rezoluţii, şi anume: Vaticanul şi Biserica Ortodoxă;problema validităţii hirotoniilor anglicane; problema calendarului bisericesc şiMisiunea ecumenică şi Biserica Ortodoxă.

- Prima Conferinţă pan- ortodoxă de la Rhodos (24 septembrie-2 octombrie1961) care a stabilit lista temelor viitorului pro-sinod. Aceste teme sunturmătoarele:

1. Credinţa şi dogma; 2. Cultul divin;3. Administraţia şi ordinea bisericească; 4. Raporturile Bisericilor Ortodoxe între ele;5. Raporturile Bisericii Ortodoxe cu cealaltă lume creştină; 6. Ortodoxia în lume;7. Teme teologice:



133

- Iconomia în Biserica Ortodoxă; - Recunoaşterea Sfinţilor şi precizarea unei practici bisericeşti

ortodoxe comune în chestiunea aceasta;

- Ortodoxia şi celelalte religii; - Euthanasia şi teologia ortodoxă; - Incinerarea morţilor şi teologia ortodoxă;

8. Probleme sociale- Biserica Ortodoxă şi tineretul; - Căsătoria şi familia; - Aşezămintele de asistenţă socială;

- Ortodoxia şi discriminările etnico-sociale180

.

4. Forma de conducere a Bisericii

Din cele spuse cu privire la organele individuale şi la cele sinodale aleBisericii, precum şi cu privire la sinodalitate şi la felurile ei, se pot trage concluziclare asupra formei de conducere a Bisericii.

Din îmbinarea acestor două elemente şi din modul în care ele îşi

îndeplinesc misiunea conducătoare în Biserică rezultă însăşi forma de conducerea Bisericii, pe care am putea-o defini ca formă ierarhică sinodală, cu o largă bază în toate cele trei stări în care sunt împărţiţi membrii ei şi ca expresie a tuturor acestora.

Ierarhii şi sinoadele episcopale reprezintă elementul princip0al şipermanent de conducere a Bisericii, dar el coexistă în acelaşi timp şi lucrează împreună în permanenţă cu celelalte elemente care intră în alcătuirea Bisericii şi

anume cu clericii din alte trepte, cu mirenii şi cu monahii. Căci aşa precum nupoate exista Biserică formată numai din cler, cu atât mai puţin din episcopi sau dinierarhia înaltă fără de celelalte elemente constitutive ale ei, tot aşa nu poate existanici autoritate bisericească exclusiv constituită numai din organe ale episcopatuluisau ale clerului în genere, fără ca în acestea să fie reprezentate celelalte

180 Pr. Prof. Dr. Liviu Stan,Soborul panortodox de la Rhodos (24 sept.-2 oct. 1961), în “MitropoliaOlteniei”, an. XIII(1961), nr. 10-12, p. 716-733; Drd. Traian Valdman,Probleme de drept bisericesc în dezbaterile Congresului interortodox de la Constantinopol din anul 1923, în “Glasul Bisericii”, an.XXVII(1969), nr. 9-10, p. 1011-1025; Diac. Prof. Nicolae Nicolaescu, A treia Conferinţă panortodoxăde la Rhodos, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXXII(1964), nr. 11-12, p. 1005-1015; Pr. Prof.



134

elemente constitutive ale Bisericii, sau fără ca cele dintâi să se reazeme pecolaborarea directă a acestora, la toate lucrările pe care sunt chemate să le îndeplinească în calitate de organe de conducere ale Bisericii. Se poate spune,

deci, că forma de conducere a Bisericii este cea ierarhică-sinodală, sprijinită pelarga bază a întregului corp comunitar al Bisericii181.

Liviu Stan, A patra conferinţă panortodoxă (Geneva-Chambesy, 8-16 iunie 1968), în “BisericaOrtodoxă Română”, an. LXXXVI(1968), nr. 7-8, p. 879-880.181 A. Halleux,La collegialite dans l’Egliseancienne, în “Revue Theologique de Louvain”, nr. 24,1993; Vl. Phidas,L’Institution de la pentarchie des patriarches, 2 vol., Athenes, 1977.





136

bisericeşti similare din cuprinsul Ortodoxiei Ecumenice. Aceasta înseamnă căBiserica Ortodoxă Română, organizată în cadrul Statutului naţional român-unitate socio-politică distinctă prin poziţia sa geografică, prin condiţii proprii de

cultură, prin limbă şi prin tradiţii deosebite- are dreptul să se conducă singură prinpropriile sale organe bisericeşti, în totală independenţă jurisdicţională de alteBiserici Ortodoxe. Această independenţă jurisdicţională nu înseamnă fărâmiţareaunităţii ortodoxiei ecumenice, ci numai autodeterminare ţinându-se seama decondiţiile naturale specifice în care trăieşte fiecare Biserică Ortodoxă şi care-odetermină fiecăreia manifestări deosebite cu un conţinut specific distinct, naţional,cultural şi tradiţional. Pe deasupra acestor deosebiri, fiecare Biserică Ortodoxă

naţională- şi deci şi Biserica Ortodoxă Română- este unitară în organizarea sa şitotodată îşi păstrează unitatea doctrinară, canonică şi cultică cu toate celelalteBiserici Ortodoxe care împreună formează Biserica Ecumenică a Răsăritului.

Organizarea autocefală a Bisericii Ortodoxe Române corespundeprincipiului democratic de organizare şi conducere a vieţii creştine, principiulfundamental propriu Bisericii Ortodoxe în opoziţie cu acela al Bisericii Apusene,catolice.

Situaţia juridică specifică în raport cu Statul, sau poziţia în Stat se defineşteprin precizarea din Statut că Biserica Ortodoxă Română este autonomă, prinautonomie înţelegându-se - în terminologia canonică- “independenţa deplină aBisericii faţă de Stat în toate privinţele, independenţă ce decurge din originea şinatura deosebită a Bisericii, precum şi din mijloacele şi di ţelurile deosebite aleBisericii faţă de cele ale Statului”, adică “dreptul firesc al Bisericii de a-şi fixasingură în mod independent de Stat, normele eide tot felul, normele doctrinare,cultice şi juridice proprii naturii sale de a se conduce prin acestea în acelaşi modindependent faţă de Stat.”

Biserica Ortodoxă Română potrivit învăţăturii şi canoanelor BisericiiEcumenice a Răsăritului şi tradiţiilor sale, în conformitate cu statutul său deorganizare şi funcţionare se administrează în mod autonom prin organe propriireprezentative, alese din cler şi popor prin votul credincioşilor şi constituite înconformitate cu dispoziţiile Statului” (art. 3 St.).

Atât autocefalia cât şi autonomia Bisericii se duce la expresie şi se traducepractic în viaţa bisericească prin sinodalitate, principiul propriu al guvernării



137

democratice al Bisericii definit astfel de Statut: “Biserica Ortodoxă Română areconducere sinodal-ierarhică” (art. 3 St.).

Sinodalitatea, ca principiu specific ortodox, ca principiu democratic creştin

de organizare şi conducere a Bisericii, este diametral opus principiului autocrat-papist al Bisericii Catolice, şi se aseamănă cuprincipiul constituţionalităţiidemografice al Statului de drept şi poate fi numit constituţionalism democraticbisericesc.

Sinodalitatea stă la baza structurii Bisericii noastre.În baza acestui principiutoate organele de conducere ale diverselor unităţi administrative bisericeşti şi chiar organul suprem al puterii bisericeşti, care este Sfântul Sinod plenar, absolut toate

se constituie prin alegeri ce se fac prin votul obştesc al credincioşilor, exprimat fiedirect, fie pe cale reprezentativă prin delegaţi aleşi. întreaga viaţă bisericească seconduce sinodal, prin faptul că în fruntea tuturor unităţilor administrative bisericeştise găseşte un colegiu restrâns, ca organ reprezentativ ales, care are obligaţia,consecvent democratică, de a face rapoarte periodice despre activitatea lui în faţaadunărilor sau corporaţiilor reprezentative care le-au ales şi este răspunzător înfaţa acestora.

În baza aceluiaşi principiu diversele unităţi administrative ale Bisericii şiorganele locale de conducere ale acestora se bucură de libertate şi independenţă în raport cu celelalte unităţi şi organele respective superioare, care se comportăca organe de frânare a abuzurilor eventuale ale organelor inferioare, cainstrumente de reglare şi control care asigură buna funcţionare a acestora şi maiales ca indicativ care asigură unitatea de acţiune şi uniformitatea necesară în întregul aparat administrativ al Bisericii.

Toate aceste principii fundamentale ale organizării şi conducerii BisericiiOrtodoxe Române ce constituie osatura canonică a Statutului, dau expresie legalăşi satisfacţie năzuinţelor credincioşilor, şi în acelaşi timp asigură buna cârmuiredemocratică a Bisericii, care garantează desfăşurarea vieţii bisericeşti, într -unclimat de toleranţă şi respect reciproc în raport cu celelalte culte religioase din ţarăca şi cu instituţiile socio-politice din cadrul statului de drept democrat român.

În baza Statutului de organizare şi funcţionare a Bisericii OrtodoxeRomâne, Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie cu titulatura de“Patriarhia Română”.



138

Sub raportul orânduirii canonice şi administrative, cuprinde cinci mitropolii: 1. Mitropolia Munteniei şi Dobrogei cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor,

cu reşedinţa în Bucureşti; Arhiepiscopia Tomisului cu reşedinţa în Constanţa;

Arhiepiscopia Târgoviştei, cu reşedinţa la Târgovişte; Episcopia Argeşului cureşedinţa la Curtea de Argeş; Episcopia Buzăului cu reşedinţa la Buzău; Episcopia Dunării de Jos, cu reşedinţa la Galaţi; Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, cureşedinţa la Slobozia, Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, cu reşedinţa înAlexandria.

2. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Iaşilor, cureşedinţa la Iaşi; Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, cu reşedinţa la Suceava;

Episcopia Romanului, cureşedinţa la Roman şi Episcopia Huşilor cu reşedinţa laVaslui.

3. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile: Arhiepiscopia Sibiului, cu reşedinţa laSibiu; Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, cu reşedinţa la Cluj-Napoca;Arhiepiscopia Alba-Iuliei, cureşedinţa la Alba-Iulia; Episcopia Maramureşului şiSătmarului, cu reşedinţa la Baia Mare; Episcopia Oradiei, cu reşedinţa la Oradeaşi Episcopia de Harghita şi Covasna cu reşedinţa la Miercurea Ciuc.

4. Mitropolia Olteniei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Craiovei cu reşedinţa laCraiova; Episcopia Râmnicului cu reşedinţa la Râmnicu-Vâlcea.

5. Mitropolia Banatului, cu eparhiile: Arhiepiscopia Timişoarei, cu reşedinţala Timişoara; Episcopia Aradului Ienopolei şi Hălmagiului, cu reşedinţa la Arad;Episcopia Caransebeşului, cu reşedinţa la Caransebeş.

Pentru românii ortodocşi de peste hotare, avem:- Arhiepiscopia misionară ortodoxă română în S.U.A. şi Canada, cu

sediul la Detroit;- Mitropolia ortodoxă română pentru Germania şi Europa Centrală ,

cu sediul la Regensburg;- Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi

Meridională, cu sediul la Paris; - Episcopia ortodoxă de Gyula, cu sediul la Gyula.

Organizarea centrală a Bisericii Ortodoxe Române



139

Biserica Ortodoxă Română are ca organe centrale deliberative: SfântulSinod şi Adunarea Naţional-Bisericească; iar ca organe centrale executive:Consiliul Naţional-Bisericesc şi Administraţia Patriarhală.

Hotărârile organelor centrale sunt obligatorii pentru întreaga BisericaOrtodoxă Română.

Sfântul Sinod . Este cea mai înaltă autoritatea a Bisericii Ortodoxe Românepentru toate chestiunile spirituale şi canonice, precum şi pentru cele bisericeşti deorice natură date în competenţa sa. Se compune din Patriarh, ca preşedinte; şi toţi mitropoliţii, arhiepiscopii, episcopii şi episcopii şi arhiereii vicari în funcţie, camembrii. Sfântul Sinod poate chema la consfătuire pe reprezentanţii clerului, ai

mănăstirilor şi ai învăţământului teologic. Sfântul Sinod are următoarele atribuţii importante: a păstra unitatea

dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului, cu celelalteBiserici ortodoxe, ca şi în Biserica Ortodoxă Română; a examina alegerile deierarhi; a hotărî asupra retragerilor de ierarhi; a judeca pe membrii săi, a judecarecursurile clericilor în materie de caterisire; a îndruma şi supraveghe caactivitatea organelor executive din unităţile administrative bisericeşti să se

desfăşoare potrivit normelor legale; a autoriza, iniţia şi supraveghea tipărirea decărţi de ritual şi de icoane religioase; a îndruma învăţământul pentru pregătireapersonalului cultului şi pe cel de instruire şi educare a credincioşilor, din şcolile detoate gradele; stabileşte programele şi normele de catehizare; a lua măsuri învederea promovării vieţii religioase şi a moralităţii clerului; a imita, a supravegheaşi a autoriza editarea şi răspândirea de cărţi religioase, în special a SfinteiScripturi; a interpreta dispoziţiile statutare şi legale; a hotărî în toate chestiunile deorice natură care intră în competenţa sa, precum şi a celor care nu sunt date încompetenţa altui organ.

Sinodul permanent . Funcţionează între sesiunile Sfântului Sinod şi exercităatribuţiile Sfântului Sinod prevăzute de Statut. Se compune din Patriarh, capreşedinte, şi mitropoliţii în funcţiune, ca membrii.

Adunarea Naţională Bisericească. Este organul reprezentativ central alBisericii Ortodoxe Române, pentru toate chestiunile economice-administrative,precum şi pentru cele care nu intră în competenţa Sfântului Sinod. Se compunedin câte trei reprezentanţi ai fiecărei eparhii, u cleric şi doi mireni, delegaţi din



140

Adunările Eparhiale respective pe termen de 4 ani. Membrii Sfântului Sinod facparte de drept din Adunarea Naţională Bisericească. Preşedintele AdunăriiNaţionale Bisericeşti este Patriarhul, iar în lipsă unul din Mitropoliţii sau Episcopii,

în funcţiune, în ordinea arătată în Statut.Adunarea Naţională Bisericească are următoarele atribuţiuni mai

importante: a susţine interesele şi drepturile Bisericii Ortodoxe Române, areglementa şi conduce treburile patrimoniale, şcolare, culturale, funcţionale şiepitropeşti ale întregii Biserici. A hotărî asupra administrării bunurilor bisericeşti; avota bugetul; a exercita orice alte atribuţiuni care îi sunt date prin legi şiregulamente.

Consiliul Naţional Bisericesc. Este organul suprem administrativ pentruafacerile întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi alAdunării Naţionale Bisericeşti. El se compune din 9 membrii, 3 clerici şi 6 mireni,aleşi de Adunarea Naţională Bisericească pe termen de 4 ani şi din consilieriiadministrativi, ca membrii permanenţi. Consiliul Naţional Bisericesc exercităatribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti, prevăzute de Statut; întocmeşte darea deseamă anuală asupra mersului treburilor bisericeşti şi exercită orice alte atribuţiuni

ce i se vor da de Adunarea Naţională Bisericească prin regulamente. PreşedinteleConsiliului Naţional Bisericesc este Patriarhul, iar în lipsă locţiitorul său. MembriiSfântului Sinod pot participa cu vor deliberativ la şedinţele Consiliului.

Administraţia Patriarhală ajută pe Patriarh, ca întâi-stătător între ierarhiiBisericii Ortodoxe Române. Se compune din 2 vicari arhierei, 6 consilieriadministrativi, cancelaria patriarhală şi corpul de inspecţie şi control.

Patriarhul. Are următoarele atribuţii: convoacă şi prezidează organeledeliberative centrale şi duce la îndeplinire hotărârile acestora; reprezintăPatriarhia; întreţine raporturi cu celelalte Biserici; se îngrijeşte de completareaeparhiilor vacante; vizitează colegial pe ierarhii Bisericii; emite gramate;: sfinţeştepe mitropoliţi; primeşte plângeri aduse împotriva chiriarhilor; dispune cercetareaacestora de către Sinodul Permanent, iar rezultatul acestora îl aduce la cunoştinţaSfântului Sinod; exercită dreptul de devoluţiune; exercită orice alte atribuţiuni datelui prin canoane, legi şi regulamente.



141

Organizaţia locală

În Patriarhia română părţile constitutive şi unităţi administrative locale sunt:parohia, protopopiatul, mănăstirea,eparhia, mitropolia.

Fiecare din părţile componente ale Bisericii are dreptul a se conduce şiadministra, independent de altă parte componentă de acelaşi grad şi a participa,prin reprezentanţii săi, la lucrările părţilor componente superioare. Modul deconstituire şi funcţionare a părţilor componente şi al organelor locale de acelaşigrad sunt identice pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română.

Parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni de religie creştinăortodoxă aşezaţi pe un anumit teritoriu şi organizată ca unitate administrativăbisericească locală cu personalitate juridică sub conducerea organelor locale aleputerii bisericeşti, în frunte cu un preot paroh. Comunitatea credincioşilor care nupoate susţine o parohie se alătură la o comunitate vecină, cu care formează împreună o parohie, purtând denumirea de filie. După însemnătatea lor parohiilesunt pe trei categorii. Înfiinţarea, desfiinţarea şi modificarea teritorială a uneiparohii se aprobă de Adunarea Eparhială, la cererea credincioşilor şi cu avizulprotopopului.

Membrii parohiei au dreptul şi îndatorirea: de a susţine, întări şi răspândicredinţa Bisericii Ortodoxe; a lucra astfel ca toţi credincioşii să vieţuiască potrivit învăţăturilor acestei credinţe; a cerceta Sfânta Biserică; a participa la Sfinteleslujbe; a întreţine şi a ajuta Biserica şi pe slujitorii săi; a se împărtăşi de SfinteleTaine a fi instruiţi şi educaţi în lumina învăţăturii creştine; a îndeplini faptele mileicreştine; a face acte de caritate, etc.

Organele de conducere şi administrare a parohiei, ca persoană morală sau

juridică sunt: organele colegiale: Adunarea Parohială, ca organ deliberativ.Consiliul Parohial, ca organ executiv şi comitetul parohial, ca organ ajutător alConsiliului Parohial, iar ca organe individuale: parohul şi epitropul.

Adunarea Parohială. Este organul colegial deliberativ compus din toţibărbaţii, clerici şi mireni, credincioşi majori ai parohiei, independenţi, cu o viaţămorală nepătată care îşi îndeplinesc toate îndatoririle morale şi materiale faţă deBiserică şi aşezămintele ei. Membrii Adunării Parohiale desemnează prin alegere

pe preoţii şi diaconii di parohie, precum şi pe cântăreţi în cazul că chiriarhul vacere: alege membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial; verifică



142

activitatea acestor organe; întocmeşte bugetul; administrează averea parohiei şise îngrijeşte de bunul mers al treburilor bisericeşti.

Consiliul Parohial . Este organul executiv al Adunării Parohiale şi exercită,

pe timpul cât Adunarea Parohială nu este întrunită, atribuţiunile acesteia. Esteformat din membrii de drept cu vot deliberativ: preotul paroh, ca preşedinte, ceilalţipreoţi şi diaconi din parohie şi primul cântăreţ al Bisericii parohiale şi din membriialeşi pe 4 ani, 7, 9 sau 12 după mărimea parohiei.

Epitropul. Ca delegat al Consiliului Parohiei îndeplineşte sarcina deadministrator al averii parohiale sub controlul parohului. În această calitate duce la îndeplinire hotărârile Adunării Parohiale şi a Consiliului Parohial, păstrează banii şi

hârtiile de valoare, ţine evidenţa contabilă, prezintă anual un raport documentatasupra veniturilor şi cheltuielilor bisericeşti, culturale, şcolare şi fundaţionale şieste răspunzător cu întreaga sa avere pentru buna administrare şi gestionare aaverii parohiale ce ia fost încredinţată.

Comitetul. Comitetul parohial funcţionează pe lângă Consiliul Parohialavând drept sarcini înzestrarea şi înfrumuseţarea Bisericii, a curţilor bisericeşti şi acimitirelor, susţinerea corului, ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a

văduvelor, susţinerea învăţământului catehetic, a bibliotecii, a cercurilor misionare,operelor de milă creştină. Comitetul poate funcţiona pe secţii sau prin asociere cucomitete similare. E constituit din bărbaţi şi femei sau şi numai femei. Comitetul nuare gestiune proprie, se administrează prin epitropie.

Parohul . Ca împuternicit al Episcopului este conducătorul sufletesc alcredincioşilor din parohie, iar în orânduirea administrativă este conducătoruladministraţiei parohiale, şi organ executiv al Adunării Parohiale şi al ConsiliuluiParohial, este catehet pe linie de învăţământ religios al şcolii din parohie şigestionar al patrimoniului parohiei.

Atrbuţiunile şi obligaţiunile parohului, în afară de cele harismatice, didactice;i de conducere spirituală, sunt următoarele: aduce la îndeplinire toatedispoziţiunile Statutului şi Regulamentelor în ceea ce priveşte parohia ; reprezintăparohia în justiţie, în faţa autorităţilor şi faţă de terţi, personal sau prin delegaţ i,legal împuterniciţi; convoacă şi prezidează Adunarea şi Consiliul Parohial şi ducela îndeplinire dispoziţiunile acestora; ţine evidenţa credincioşilor, controleazăadministrarea averii bisericeşti, ţine la zi inventarul.



143

Pe lângă preotul paroh, dacă necesităţile parohiei cer, pot fi mai mulţi preoţişi diaconi. Parohul, preoţii slujitori, diaconii şi personalul inferior trebuie sălocuiască în parohie.

Protopopiatul.Este o unitate de circumscripţie administrativă bisericească, care cuprinde

mai multe parohii din aceeaşi eparhie. Întinderea teritorială se determină deAdunarea Eparhială, ţinând seama de întinderea teritorială a unităţilor administrative ale Statului. Fiecare protopopiat are o cancelarie condusă deprotopop, ajutat de un secretar-preotşi alţi funcţionari.

Protopopul este conducătorul protopopiatului şi organul de legătură între

parohie şi eparhie, şi are următoarele atribuţiuni: îndrumă, coordonează şisupraveghează activitatea bisericească a parohiilor din protopopiat; inspecteazăparohiile; supraveghează şi călăuzeşte activitatea catehetică, pastorală, culturalăşi socială a preoţimii; duce la îndeplinire ordinele primite şi raportează despreaceasta; avizează lucrările parohiilor care urmează a fi supuse aprobării organelor eparhiale, îndeplineşte orice alte atribuţiuni ce-i vor fi date de organele eparhiale.

Mănăstirea.

Mănăstirea este un aşezământ în care trăieşte o comunitate religioasă decălugări sau călugăriţe hotărâţi a-şi petrece viaţa în înfrânare, sărăcie de bunăvoie şi ascultare necondiţionată.

Mănăstirea depinde întru toate direct şi exclusiv de Chiriarhul respectiv,care este conducătorul ei canonic. Mănăstirile se pot înfiinţa numai cu aprobareaSfântului Sinod la propunerea episcopului. Fiecare mănăstire e datoare a or ganizaviaţa interioară şi a promova îndeletniciri potrivite cu sfinţenia locului. În acestscop în mănăstiri se vor înfiinţa cursuri monahale misionare, tipografii, ateliere,legătorii de cărţi.

Conducătorul suprem al mănăstirii este Chiriarhul, iar în lipsa lui, stă la faţalocului stareţul, care este conducătorul direct al întregii mănăstiri. Stareţul esteajutat în conducerea mănăstirii de soborul mănăstiresc, consiliul duhovnicesc şiconsiliul economic.

Organizarea vieţii monahala şi funcţionarea administrativă şi disciplinară amănăstirilor se face printr -un regulament interior întocmit de Sfântul Sinod.

Eparhia.



144

Este unitatea administrativă teritorială bisericească sub conducerea unuiepiscop, constituită dintr -un număr de parohii, grupate în protopopiate şi dinmănăstirile aflate pe acel teritoriu. Eparhiile pot fi episcopii sau arhiepiscopii şi

sunt conduse respectiv de către un episcop sau arhiepiscop. Eparhia are ca organ de conducere harismatic pe un episcop (arhiepiscop),

ca organ deliberativ, Adunarea Eparhială, iar ca organ executiv Consiliul Eparhial. Episcopul se îngrijeşte de bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie,

conduce organele eparhiale şi duce la îndeplinire hotărârile acestora. El reprezintăeparhia, hirotoneşte clerici, face vizite canonice în eparhia sa, pentru a controlamersul treburilor bisericeşti, a mângâia şi a lumina direct pe credincioşi, referind

despre aceasta Sfântului Sinod şi Adunării Eparhiale. Episcopul este dator a sta neîntrerupt în eparhie. Adunarea Eparhială. Este organul deliberativ pentru toate chestiunile

administrative, şcolare, cultice, culturale şi economice ale eparhiei, precum şipentru cele care nu intră în competenţa episcopului. Adunarea se compune dinreprezentanţi clerului şi credincioşilor în proporţie de 1/3 clerici şi 2/3 mireni înnumăr de 30. Membrii Adunării se aleg pe 4 ani.

Adunarea eparhială are următoarele atribuţii: susţine interesele religioase şidrepturile Biserica conform legilor ţării, alege un cleric şi doi mireni careprezentanţi eparhiali în Adunarea Eparhială Bisericească, alege pe membriiConsiliului Eparhial, hotărăşte asupra administrării patrimoniului eparhial,hotărăşte asupra înfiinţării de protopopiate şi parohii, se îngrijeşte de învăţământulteologic şi catehetic, hotărăşte asupra achiziţionării şi înstrăinării de bunuri mobileşi imobile culturale, fundaţionale, şcolare ale eparhiei.

Consiliul eparhial. Este organul executiv al Adunării Eparhiale şiconducătorul afacerilor administrative, bisericeşti, şcolare, culturale, economice şifundaţionale pentru Eparhia întreagă, iar în timpul dintre sesiunile AdunăriiEparhiale, îndeplineşte atribuţiile acesteia prevăzute de Statut. El de asemeneaverifică respectarea normelor legale cu privire la alegerile de personal bisericesc,suspendă sau dizolvă Consiliile Parohiale şi revocă pe epitropii care s-au făcutvinovaţi de grave abateri, dispunând instituirea unei comisii interimare până laalegerea unor noi organe.





146

Casa de Pensii cu sediul la Bucureşti, este organizată şi funcţionează pebaza unui Regulament special ce ţine seama de prevederile Statului în materie.Fondul de pensii se asigură prin contribuţiile salariaţilor şi contribuţii de la unităţile

bisericeşti. Şcolile teologice, organizate pe baza unui regulament special, la trei

niveluri: Facultăţi de Teologie în cadrul Universităţilor autonome ale Statului,Seminarii (licee seminariale şi Şcoli de cântăreţi), pregătesc personalul bisericesc.Organizarea învăţământului şi recrutarea corpului didactic, se va face după criteriiasemănătoare cu cele privitoare la învăţământul public pentru şcolile de gradcorespunzător.

Jurisdicţiunea canonică şi de învăţătură dogmatică, precum şi îndrumareaşi controlul învăţământului şi al gestiunii în şcolile pentru pregătirea personaluluibisericesc de orice grad, aparţin organelor Bisericii Ortodoxe Române, stabilite înStatut şi prin Regulament, şi după caz şi de legea învăţământului de Stat, potrivitprotocolului încheiat între Patriarhie şi Ministerul Cultelor şi Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei.

Fondul de asigurare a bunurilor bisericeşti are ca scop asigurarea bunurilor

bisericeşti din cuprinsul Eparhiei respective. Este condus şi administrat deserviciul economic al administraţiei eparhiale. Organizarea, funcţionarea şiconstituirea patrimoniului se fac conform dispoziţiunilor prevăzute în Regulamentulspecial. Fondul se formează prin cotizarea unităţilor bisericeşti.

Casa de Ajutor Reciproc a Clerului şi salariaţilor bisericeşti din eparhiearedrept scop acordarea de împrumuturi clerului, Eparhiei, parohiilor, mănăstirilor,cum şi de ajutorare pentru personalul bisericesc în caz de boală sau deces.Organizarea şi funcţionare caselor de ajutor reciproc se face pe baza unuiregulament special.

Disciplina clerului .Organele disciplinare şi de judecată pentru clericii de mir, preoţi, diaconi,

cântăreţi, în chestiuni pur bisericeşti sunt: Consistoriul disciplinar protopopesc,Consistoriul eparhial şi Consistoriul central bisericesc.

Consistoriul Disciplinar Protopopesc.Funcţionează pe lângă protopopiat caorgan disciplinar şi de judecată pentru personalul bisericesc inferior şi ca organ de împăciuire pentru neînţelegerile ivite în sânul personalului bisericesc, cu privire la



147

taxele de epitrahil, neînţelegerile dintre parohieni şi preoţime, precum şi celeprivitoare la micşorarea veniturilor preoţeşti de către Adunarea Parohială. Estealcătuit dintr -un preşedinte şi 3 membrii, dintre care 2 membrii clerici, numiţi pe

termen de 4 ani, de către Chiriarh, dintre preoţii cu examen de promovare dincategoria I-a, din protopopiat, cu cunoştinţe canonice şi un cântăreţ. HotărârileConsistoriului disciplinar protopopesc, privind personalul bisericesc inferior suntdefinitive după aprobarea lor de către Chiriarh şi nu pot fi atacate cu recurs laConsistoriul Eparhial, decât cele care prevăd pedeapsa destituirii pentru cântăreţiibisericeşti.

Consistoriul Eparhial,funcţionează la fiecare Eparhie şi este format din trei

membrii titulari şi 2 membrii supleanţi, toţi preoţi aleşi de Adunarea Eparhială pe 4ani. Preşedintele se numeşte de Chiriarh dintre membrii permanenţi. Consistoriulare un grefier. Consistoriul Eparhial dă hotărâri definitive, prin simpla lor aprobarede către Chiriarh, sau hotărâri supuse recursului după criterii ce se vor stabili prinregulament.

Consistoriul Central Bisericesc,funcţionează la Patriarhie şi este formatdin5 membrii şi un grefier. Tot atâţia supleanţi. Toţi sunt preoţi. Se aleg de Adunarea

Naţional-Bisericească, pe 4 ani. Preşedintele se numeşte de către Patriarh.Consistoriul Central este organ de recurs pentru hotărârile ConsistoriuluiEparhial cu excepţia celor prin care s-a aplicat pedeapsa caterisirii182.

S I N O D U L P A R T I C U L A R

Sinodul particular este organul colectiv de exercitare a puterii bisericeşti,care mânuieşte această putere pe un teritoriu delimitat, sau într -o anumită unitategeografică din cadrul Bisericii Ortodoxe.

În istoria sinodului particular se deosebesc trei perioade. Aceste perioadesunt următoarele:

182 Statutul de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române, în “Legiuirile BisericiiOrtodoxe Române”, Bucureşti, 1953.





149

Membrii sinodului particular sunt numai episcopii în cadrul cărora se includşi episcopii vicari, deşi nu au jurisdicţie teritorială, dar au însă hirotonia legală înepiscop.

Preoţii şi diaconii, potrivit producerii bisericeşti, nu participă la sinoadeleparticulare. Hotărârile sinoadelor particulare se aduceau în materie de organizare,administrare şi disciplină, fiind obligatorii pentru teritoriul respectiv. În materie decredinţă, sinoadele particulare nu pot emite dogme, dar pot însă delimita principiilede păstrare a dogmelor sau de interpretare a Sfintei Scripturi.

Felurile sinodului particular

După felul lor, sinoadele particulare pot fi: sinoade particulareobişnuite, lacare participă numai episcopii de pe teritoriul respectiv, sinoadele edemice la careparticipă şi alţii episcopi de pe alte teritorii dar în acest caz hotărârile adoptatetrebuiesc respectate şi la ei, deoarece aceşti episcopi au drept de vot egal cuceilalţi; sinoade numitecongrese bisericeşti , la care participă pe lângă episcopi şipreoţi şi mireni; iar din secolul al XVIII sinoadele particulare se numesc:periodice sau permanente, care se ţin de două ori pe an.

Competenţa sinoadelor particulare

Cercul de competenţă al sinodului particular se referă la toateproblemelemai importante ale mitropoliei, care trec peste puterea unui episcop şi pe caresinodul trebuie să le rezolve ţinând seama de normele şi hotărârile forurilor superioare, fiind prezenţi mitropolitul şi cel puţin doi episcopi, conform canoanelor 16 şi 20 al sinodului din Antiohia.

Canonul 6 al Sinodului VII ecumenic împarte problemele care cad încompetenţa sinodului particular în:canonice, evanghelice şi de judecatăbisericească.

a) Cele canonice sunt următoarele: 1. supraveghează administrarea averii bisericeşti din eparhie şi

reglementează probleme comune (canonul 34 apostolic). 2. supraveghează conduita morală a clericilor din eparhie, precum şi

înlăturarea abuzurilor care ar tulbura ordinea din eparhie (canonul 9 Antiohia).



150

3. examinează pe episcopi dacă ei administrează averile bisericeşticonform normelor în vigoare (canonul 25 Antiohia).

4. cercetează pe episcopi dacă ei săvârşesc Taina Hirotoniei

clericilor după normele canonice în vigoare (canonul 12 Antiohia). 5. alege şi sfinţeşte pe episcopii eparhiei şi-şi dă consimţământul

pentru crearea unei noi eparhii (canonul 18 Antiohia)6. acordă concedii episcopilor pe un timp delimitat, precum

transferarea episcopilor titulari cu consimţământul sinodului eparhial şi numai îninteres bisericesc (canonul 14 apostolic; 16 Antiohia).

b) Celeevanghelice sunt următoarele:

1. discutarea normelor bisericeşti de către membrii de drept aisinodului (canonul 40 Laodiceea).

2. explicarea problemelor dogmatice şi de drept care se ivesc îneparhie, precum şi înlăturarea certurilor ce s-ar naşte din cauza lor (canonul 37apostolic; 20 Antiohia).

c) Cele de judecată bisericească sunt următoarele: 1. judecarea liturghiilor ivite între episcopii eparhioţi referitoare la

probleme bisericeşti, sau între episcopi şi preoţi, precum şi judecarea reclamaţiilor făcute de preoţi sau laici împotriva episcopilor (canonul 74 apostolic; 3 Sardica; 8,12, 19 şi 107 Cartagina).

2. hotărăşte asupra litigiilor ivite între episcopi referitor la numirea înparohii (canonul 17 al Sinodului IV ecumenic; 25 al Sinodului IV ecumenic).

3. hotărăşte asupra apelurilor făcute împotriva sentinţelor date deepiscop (canonul 5 al Sinodului I ecumenic; canoanele 6, 14, 15 şi 20 Antiohia;canoanele 4, 5 şi 14 Sardica; canoanele 11, 14, 15 şi125 Cartagina)183.

183 J. Hajjar,Le Synode permanent,Roma, 1962; S. Vailhe,Le droit d’appel en Orient et le Synodepermanent de Constantinople, în “Echos d’Orient”, tom. XX, Paris, 1921.



151

ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEŞTI

Patriarhul

Patriarhul este episcopul conducător al unei părţi autocefale din Biserică,numită patriarhie. Numele de patriarh sau protopărinte provine de lapater şi arhy.Sinodul I ecumenic prin canonul 4 a consemnat o nouă demnitate ierarhică învestită cu o jurisdicţie superioară acelei a episcopilor simplii şi anume

demnitatea de mitropolit. Canonul 4 al Sinodului al Sinodului I ecumenic nu facedecât să consacre o stare deja existentă despre care aminteşte canonul 6 alaceluiaşi sinod ca formată prin obicei, şi potrivit căreia titularii unor scaune mai deseamă exercitau anumite drepturi pe care alţi episcopi nu le aveau. La apariţiademnităţii patriarhale, surprindem acelaşi fenomen, adică unii mitropoliţi şi chiar simpli episcopi se bucurau, până la Sinodul de la Calcedon din 451, de o cinste şichiar deo autoritate cvasi-patriarhală, fără a purta însă titlul de patriarh. Patriarhul,

cea mai înaltă demnitate în Biserica Ortodoxă, este rezultatul unei evoluţii de maimulte secole, iar drepturile patriarhilor nu sunt decât drepturi dezvoltate şiamplificate progresiv din drepturile mitropoliţilor şi ale exarhilor. Sinodul de laCalcedon nu face altceva decât să consacre o veche tradiţie, după care episcopiiRomei, Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului aveau o poziţiesuperioară celorlalţi episcopi, poziţie recunoscută şi de celelalte sinoadeanterioare (Sinodul I ecumenic, canoanele 6 şi 7, Sinodul II ecumenic,canonul 3). Întâietăţii de până aici a principalelor scaune din Biserica Veche, Sinodul IVecumenic îi dă o expresie nouă prin folosirea titlului de patriarh pe seama titularilor pe care şi le dobândiseră până aici. Cât priveşte ordinea ierarhică a acestor scaune patriarhale, amintim că Sinodul IV ecumenic, princanonul 28 , reiaprecizează problema poziţiei scaunului de Constantinopol, faţă de celelaltescaune patriarhale, stabilind, ca şi canonul 3 al Sinodului II ecumenic, că în ordineonorifică, după Roma, scaunul de Constantinopol ocupă primul loc, deci al doilea în ordine ierarhică a întregii Biserici. Este vorba aşadar, numai de o întâietateonorifică şi nicidecum de o întâietate jurisdicţională. De altfel, canonul 28 conferă



152

Constantinopolului, sub raport juridic, aceleaşi prerogative ca şi scaunul Romei,pentru că este Roma cea Nouă, adică noua capitală a imperiului. Textul canonului28 al Sinodului IV ecumenic ne arată că factorul hotărâtor pentru ridicarea unui

episcopal, respectiv patriarhal, la unrang deosebit faţă de celelalte scaune, era însemnătatea oraşului în care se afla scaunul respectiv. Din secolul al V-lea poatefi menţionată şi apariţia titlului de “patriarh ecumenic ”. Pentru prima dată, titlulacesta i s-a dat Patriarhului Ioan al II-lea Capadocianul (518-530), la sinodul ţinutla Constantinopol în anul 518. Urmaşii lui Ioan, Epifanie (530-535), Antim I (535-536) şi Mina (536-555) li se recunoaşte acest titlu şi de către Justinian, prinnovelele 7, 16, 42 şi 57.

Drepturile, privilegiile şi îndatoririle patriarhilor

Rânduit, ca orice ierarh sau preot, să îndeplinească întreita lucraresacerdotală sau putere bisericească, se înţelege că drepturile, privilegiile şi îndatoririle patriarhului se pot grupa după aceeaşi logică ce decurge din întreitalucrare pe care o săvârşesc toţi episcopii.

1. În legătură cu lucrarea de propovăduire a cuvântului - patriarhului îi revin

următoarele drepturi:1. Se poate adresa prin scrisori pastorale, autorizate de Sinod,

întregii Biserici autocefale în fruntea căreia se găseşte. 2. Se poate adresa prin scrisori irenice cu cuprins doctrinar tuturor

căpeteniilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale în scopul păstrării unităţii de credinţă. 3. Poate iniţia orice lucrare de misiune internă prin organizarea de

conferinţe sau comisii de îndrumare a clerului, prin organizarea cetahizării, a

învăţământului religios-teologic.4. Poate organiza acţiuni interortodoxe organizate în aceleaşi

scopuri inclusiv pentru misiunea externă. 2. În legătură cu lucrarea sfinţitoare - îi revin următoarele drepturi:

1. de a fi pomenit la Sfintele Slujbe de către toţi ierarhii eparhioţi dinpatriarhia pe care o conduce.

2. de a fi pomenit la Sfintele Slujbe de toţi Patriarhii Bisericilor

Ortodoxe Autocefale.3. de a sfinţi Marele Mir în sobor .



153

4. de a hirotoni pe mitropoliţii şi arhiepiscopii aleşi ai Patriarhiei.5. de a iniţia revizuirea, îndreptarea şi completarea cărţilor de ritual.6. de a iniţia instituirea de sărbători noi.

7. de a iniţia schimbarea sau îndreptarea calendarului. 8. de a iniţia canonizarea de sfinţi. 9. de a iniţia orice măsuri de legătură cu viaţa cultică.

10. dreptul stavropighie -de înfigere a crucii, adică scoaterea uneimănăstiri de sub jurisdicţia episcopului pe teritoriul căreia se găsea şi punerea eisub jurisdicţia patriarhului.

3. În legătură cu lucrarea de conducere - patriarhului îi revin următoarele

drepturi şi privilegii: 1. Este protoierarhul Patriarhiei, purtând ca atare un titlu şi semne

distinctive deosebite şi având drepturi de cinstire prin înainte şedere şi prinrespect din partea tuturor arhiereilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şicredincioşilor.

2. Patriarhul reprezintă patriarhia faţă de autoritatea de stat, faţă dealte Biserici şi confesiuni şi faţă de orice organe şi organizaţii externe.

3. Patriarhul are iniţiativa legilor şi a oricăror măsuri normative deinteres general pentru Patriarhie.4. Patriarhul convoacă şi prezidează sinodul patriarhal sau alte

organe centrale deliberative şi executive ale Patriarhiei. 5. Are dreptul de a publica legile bisericeşti şi de a iniţia codificarea

lor.6. Primeşte plângerile împotriva chiriarhilor şi are iniţiativa acţiunilor

judiciare în cauze determinate în faţa instanţelor sinodale sau a altor instanţeconstituite în Patriarhie.

7. El duce la îndeplinire, ca prin organ executiv, toate hotărârileSinodului şi ale celorlalte organe centrale deliberative, judiciare şi executive alePatriarhiei.

8. În exerciţiul puterii executive, Patriarhul iniţiază, organizează şiconduce alegerile mitropoliţilor, arhiepiscopilor şi exerhilor din Patriarhie.

9. În aceeaşi calitate, el organizează învestitura sau investeştepersonal pe toţi chiriarhii din Patriarhie.



154

10. Vizitează pe toţi chiriarhii din Patriarhie şi acordă concediichiriarhilor pe timp mai îndelungat.

11. Patriarhul, ca organ executiv suprem, exercită dreptul de

devoluţiune, în limita canoanelor şi a altor norme bisericeşti (canonul 11 alSinodului VII ecumenic).

12. Păstrează legături canonice cu toţi ceilalţi patriarhi prin scrisoriirenice şi de altă natură.

Menţionăm că aceste drepturi nu fac din patriarh o autoritate nelimitată ciautoritatea sa este restrânsă de Sinodul patriarhatului respectiv. Sinodul are decideplină autoritate în Biserică, Patriarhul fiindprimus inter pares 184 .

184 G. Soare, Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului, în “Biserica Ortodoxă Română”,an. LXVII(1949), nr. 11-12, p. 6-15.





156

jurisdicţională; cât priveşte originea drepturilor ca şi a îndatoririlor exarhilor,aceasta era cea mitropolitană. Aceste drepturi şi îndatoriri sunt următoarele:

1. Convocarea şi prezidarea Sinodului exarhal (can. 9 şi 17, IV ec.)

2. Conducerea şi întărirea alegerilor de mitropoliţi şi episcopi (cf. can. 4, 6, Iec.)

3. Examinarea canonică şi hirotonia mitropoliţilor noi aleşi (can. 2, VII ec.)4. Îndrumarea superioară şi supravegherea tuturor treburilor bisericeşti din

cuprinsul diecezei, (can. 34 apost.; 9 Antiohia).5. Primirea reclamaţiilor împotriva mitropoliţilor şi îndeplinirea procedurii

pentru judecarea lor (can. 19 Cartagina; 23 IV ec.; 85 VI ec.).

6. Primirea recursurilor făcute împotriva sentinţelor date de sinodulmitropolitan (can. 15 Cartagina; 17 IV ec.)

7. Dreptul de a vizita mitropoliile şi episcopiile din cuprinsul diocezei (can.52 Cartagina).

8. Dreptul de devoluţiune- în temeiul exercitării acestui drept la cerere saudin oficiu, exarhul avea puterea, cu recunoaşterea normelor corespunzătoare, săia măsurile pe care le credea de cuviinţă în orice mitropolie, atunci când constata

că mitropoliţii sau episcopii sufragani ai acestora nu-

şi făceau datoria sau acţionau împotriva rânduielilor canonice (can. 26 IV ec.; 11 VII ec.)9. Aprobarea transferării mitropoliţilor de la un scaun mitropolitan la altul

(can. 14 apost.; 55 Cartagina; 16 şi 18 Antiohia). 10. În competenţa exarhului intra şi acordarea de concedii mitropoliţilor

sufragani (can. 11 Antiohia).11. O altă îndatorire a exarhului era observarea ca averea unei mitropolii

vacante să se păstreze intactă până la numirea unui mitropolit titular (can. 24 IVec.; 35 VI ec.).

12. În sfârşit, exarhul avea şi dreptul de a fi pomenit în toate slujbelebisericeşti de mitropoliţi săi sufragani (can. 15 I-II Constantinopol)185.

185 Al. Munteanu,Exarhii în Biserica veche, în “Studii Teologice”, an. XIV(1965), nr. 9-10, p. 549-569.



157

Mitropolitul - drepturi şi îndatoriri

Conform izvoarelor canonice, episcopul cel mai de seamă alunei eparhii,care cuprinde mai mulţi episcopi, se numeştemitropolit . La început acestepiscops-a numit primul episcop (can. 34 apost.), iar de la Sinodul I ecumenic, princanonul 4 a primit denumirea de mitropolit, denumire care a rămas în vigoarepână astăzi. Despre importanţa acestei instituţii precum şi despre raporturile dintreepiscopi şi mitropoliţi, aminteşte pe larg canonul 9 al Sinodului de la Antiohia.Acesta canon stipulează următoarele: “În fiecare eparhie, episcopii vor recunoaştepe episcopul care stă în fruntea mitropoliei, care se îngrijeşte de întreaga eparhie,deoarece în capitală se întrunesc din toate părţile, toţi aceia care au probleme dearanjat. Pentru aceia s-a hotărât ca mitropolitul să aibă precădere în cinste şiceilalţi episcopi să nu facă nimic mai însemnat fără el, potrivit vechiului canon învigoare la părinţilor noştri; decât numai cele ce privesc fiecare eparhie în parte. Iar fiecare episcop să aibă stăpânire peste eparhia sa şi să o cârmuiască potrivitevlaviei sale şi să aibă grijă de tot ţinutul eparhiei sale: ca să hirotonească atât pepreoţi cât şi pe diaconi, şi să dispună poate judecată; dar mai mult nimic să nu seapuce să facă fără consimţământul mitropolitului, dar nici acesta fărăconsimţământul celorlalţi episcopi”.

Conform tradiţiei canonice în vigoare, drepturile mitropolitului sunturmătoarele:

- convoacă sinoadele mitropolitane ale căror hotărâri, fără prezenţamitropolitului nu aveau putere de lege (can. 6 I ec.).

- supraveghează şi conduce alegerile episcopilor (can. 34 apost.)- hirotoneşte împreună cu ceilalţi episcopi pe un alt episcop (can. 19

Antiohia).- conduce şi supraveghează întreaga avere bisericească. - se îngrijeşte de ocuparea scaunelor vacante (can. 4 I ec.) - primeşte plângerile aduse împotriva episcopilor (can. 9 IV ec.)- efectuează vizite canonice (can. 52 Cartagina) - acordă concedii episcopilor sufragani (can. 11 Antiohia) - dreptul de devoluţiune (can. 11 VII ec.).

- dreptul de a fi pomenit la slujbele religioase.



158

După izvoarele canonice, mitropolitul poate exercita drepturile amintitenumai în cadrul competenţei sale jurisdicţionale, conform canonului 20 alSinodului II ecumenic, iar în problemele care privesc întreaga Biserică este legat

de consimţământul episcopilor sufragani (can. 34 apost.; 9 Antiohia). Mitropolitulca şi ceilalţi episcopi este supus judecăţii sinodului eparhiei respective.



159

EPISCOPII: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

Mântuitorul Iisus Hristos nu a lăsat norme pentru felul cum trebuie să seinstituie episcopii şi nici Apostolii nu au procedat uniform în această problemă,fiindcă ei instituiau episcopi când prin alegere, când prin numire. Aşa se ştie căMatia a fost primit între Apostoli prin alegere, făcută de Sinodul de la Ierusalim, lacare a participat întreaga comunitate bisericească.

Din perioada apostolică, se ştie că episcopii se instituiau prin alegere făcutăde episcopii învecinaţi precum şi de clerul şi poporul respectivei comunităţibisericeşti. canoanele interzic ca episcopul singur să desemneze pe urmaşul său,sau să lase episcopia sa cu moştenire rudelor sale (can. 76 apost.; can. 23Antiohia).

Sinodul I ecumenic stabileşte norma după care alegerea episcopilor trebuiesă se facă de către episcopii eparhiei respective sub preşedinţia mitropolitului,care are şi dreptul de confirmare. Dacă nu pot participa toţi episcopii sufragani, secere, cel puţin trei episcopi să fie prezenţi, iar ceilalţi să-şi dea părerea în scris.Dacă nu se pot aduna toţi episcopii asupra unui candidat, atunci decidemajoritatea (can. 4şi 6 I ec.).

Din cele relatate reiese că în timpurile primare, la alegerea unui episcopaveau dreptul de a participa, pe de o parte mitropolitul şi episcopii sufragani, adicăcei din mitropolia respectivă, iar pe de altă parte clerul şi poporul eparhieivacante.Dreptul propriu la alegere îl aveau episcopii, pe când poporul avea să

adeverească calităţile candidatului şi să-şi dea consimţământul la alegere, iar fărăconsimţământul poporului nimeni nu putea fi ales episcop.

În timpurile mai noi, dreptul poporului s-a restrâns. Sinodul din Laodiceeaprin canonul 13 pentru împiedicarea procedurii de tulburări, interzice ca alegereaepiscopilor să fie făcută de către popor. Apoi, Justinian prin novela 123 hotărăşteca la alegerea episcopilor să participe numai personalităţile distinse din popor,care împreună cu clerul să desemneze trei candidaţi dintre care mitropolitul şi

episcopii aleg unul. Sinodul VII ecumenic prin canonul 3 interzice celor ce deţinputerea lumească să instaleze episcopi, preoţi şi diaconi, instalând astfel de



160

alegeri ca ilegale. În zilele noastre, dreptul poporului a dispărut în întregime, aşacă alegerea episcopilor se face numai de către Sinodul eparhial.

Drepturile episcopilor

Se împart în două categorii: drepturigenerale şi speciale. 1. Drepturile generale sunt:

- episcopii ca urmaşi ai Apostolilor, care au primit puterea direct dela Mântuitorul,au aceiaşi putere derivată nemijlocit de la Hristos. Din aceastăcauză episcopul nu poate fi degradat la rangul de preot, iar dacă s-ar întâmpla unastfel de lucru, aceasta s-ar considera un sacrilegiu (can, 29 IV ec.)

- episcopul conduce eparhia încredinţată lui şi îndeplineşte toatelucrările arhiereşti din eparhia sa în bazadreptul său propriu, iar nu careprezentant al mitropolitului sau al patriarhului, deoarece toţi episcopii, întocmaica şi Apostolii, sunt egali între ei şi fiecare are aceiaşi putere în păstorirea eparhieisale. Mitropolitul sau patriarhul formează numai centrul de unitate între episcopiidin aceiaşi Biserică particulară(can. 34 apost.)

2. Drepturile speciale sunt:

În conformitate cu cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, drepturileepiscopilor se împart în trei categorii: drepturile episcopilor ca învăţători, caarhierei şi ca păstori supremi. Afară de acestea, episcopii, din cauza demnităţii lor ierarhice, mai au uneledrepturi de onoare.

I. Drepturile episcopilor ca învăţători supremi. Acestea se referă la răspândirea şi păstrarea învăţăturii de credinţă,

precum şi la ferirea credincioşilor de învăţături false desiderate care se aduc la

îndeplinire prin: predică, cateheză. II. Drepturile sacramentale. Ca arhiereu, episcopul are dreptul de a săvârşi în eparhia sa toate lucrările

sfinte, şi anume:1. Hirotoneşte şi hiroteseşte pe toţi candidaţii eparhiei sale.2. Dreptul de a sfinţi Sfântul Mir.3. Sfinţeşte antimisele.

III. Drepturile jurisdicţionale.



161

Episcopul ca păstor are în eparhia sa puterea jurisdicţională asupra tuturor persoanelor şi instituţiilor bisericeşti. aceste drepturi jurisdicţionale se împart în:drepturi legislative, judecătoreşti şi executive.

a) Drepturile legislative sunt:- dreptul de a emite pentru eparhia sa legi şi hotărâri obligatorii

pentru toţi membrii.- dreptul de a acorda dispensă în anumite împrejurări.

b) Drepturile judecătoreşti: - episcopul, în urma dreptului primit de la Iisus Hristos este

judecătorul suprem în eparhia sa şi în baza acestui drept poate judeca şi pedepsi

atât pe clerici, cât şi pe laici (can. 32 apost.; 5 I ec.). c) Drepturile executive:

- de a decide asupra primirii în cler a persoanelor apte.- de a se îngriji de pregătirea candidaţilor la preoţie. - de a supraveghe personal sau prin personalul său ca toţi clericii şi

personalul bisericesc să-şi îndeplinească serviciul în mod conştiincios. - de a întemeia mănăstiri şi de a le supraveghea.

- se îngrijeşte de averile bisericeşti şi supraveghează caadministrarea lor să se facă în mod regulat. IV. Drepturile de onoare ale episcopilor.1. Dreptul de a şedea în tronul arhieresc la serviciile divine. 2. Toţi clericii şi laicii sunt obligaţi să-l cinstească. 3. Dreptul de a fi pomenit de către clerici la toate serviciile divine.

4. Dreptul de a purta anumite veşminte şi insignii.

V. Datoriile episcopilor.1. De a-şi ocupa neapărat scaunul şi de a-l păstra până la sfârşitul vieţii

sale2. De a locui în oraşul de reşedinţă al eparhiei sale, pe care nu-l poate

păîrăsi decât din motive justificate 3. De a se îngriji de instruirea în credinţa cea adevărată a clerului şi

credincioşilor.4. De a se purta cu blândeţe şi să fie milostiv faţă de clerici.



162

5. Îi este interzis să pună clerici în posturile bisericeşti pentru bani saupentru alte daruri.

Faţă de autorităţile superioare episcopii au datoria:

1. De a participa la Sinodul episcopal şi de a se supune hotărârilor acestuia.

2. De a informa Sinodul despre vizitele canonice.3. Să nu facă nimic mai important fără ştirea autorităţilor superioare. 4. De a pomeni la serviciile divine pe superiorul său. 5. De a cinsti pe conducătorii Statului şi de a-şi îndeplini îndatoririle

cetăţeneşti ce îi revin186.

186 Yves Congar, L’Episcopat et l’Eglise Universelle,Paris, 1952; D. Strotmann, L’eveque d ans la tradition orientale, în “L’Episcopat et l’Eglise Universelle”, Paris, 1964.



163

EPISCOPII VICARI: DREPTURI ŞI ÎNDATORIRI

În epoca apostolică nu se aminteşte de episcopi ajutători ai episcopilor propriu-zişi şi este de presupus că aşa precum ei au fost ajutaţi de la început decătre preoţi şi lucrările pe care le puteau săvârşi aceştia, au fost ajutaţi şi de cătreepiscopi, care ori nu rezidau într-un anumit loc, ci desfăşurau activitate misionară,sau rezidau temporal în aceiaşi localitate în care se găseau episcopii propriu-zişi.Ei îndeplineau aceleaşi lucrări ca şi episcopii eparhioţi, fie din mandatul acestora,fie după propria lor apreciere. Aceşti reprezentanţi ai episcopilor se numeauepiscopi de ţară sau horepiscopi

În documentele legislaţiei bisericeşti, numele de horepiscop este amintitpentru prima dată de părinţii adunaţi la Sinodul de la Ancira din anul 314, încanonul 13, care hotărăşte că: “Horepiscopilor nu le este permis să hirotoneascăpreoţi şi diaconi în altă parohie, dar nici preoţi pentru cetate (oraş), decât numai u încuviinţarea dată prin scrisori”. Horepiscopii poartă chipul celor 70 de mucenici,precum şi episcopii pe al celor 12 Apostoli, spune Matei Vlasteres, parafrazândtextul canonului 14 al Sinodului de la Neocezareea , şi pretinde că ,,horepiscopii îndeplinind locul celor 70 , nuhirotoneau nici preoţi , nici diaconi “. Potrivitcanonului 10 al Sinodului de la Antiohia , horepiscopii nu aveau dreptul decât săhirotonească anagnoşti , ipodiaconi şi să nu îndrăznească a hirotoni preoţi saudiaconi fără ştirea episcopului locului.

Canonistul Zonaras în comentariul la canonul 14 al Sinodului de la

Neocezareea , precum şi canoniştii Balsamon şi Aristen , în comentariile la acelaşicanon , lasă impresia că i-ar socoti pe horepiscopi ca neavând hirotonia întruarhiereu.

Cu toate acestea, privitor la horepiscopii din biserica veche, la locul şitreapta pe care o aveau, s-au emis trei ipoteze, şi anume că:

a) Horepiscopii ar fi fost simplii preoţi. Dintre cei care au susţinut aceastaamintim pe C. Nazarie, preot C. Enescu şi Petru Maior;

b) Sau că ar fi fost hirotoniţi episcopi. Dintre cei care au susţinut aceastăpărere amintim de Josef Hefele, Nicodim Milaş, Jugie, Bingham şi Demikanis;



164

c) Sau că ar fi fost când preoţi, când episcopi- Berardi şi Spitz.Din toate datele păstrate despre ei rezultă totuşi că horepiscopii erau

persoane sfinţite şi de încredere. Ei îndeplineau unele misiuni speciale în locul

episcopilor sub a căror jurisdicţie erau puşi. dar atât textul canonului 8 al SinoduluiI ecumenic, precum şi canonul 10 al Sinodului de la Antiohia nu lasă nici o îndoială asupra faptului că horepiscopii erau arhierei, iar canonul 10 al Sinoduluide la Antiohia mai precizează că se introdusese rânduiala ca ei să fie hirotoniţi deepiscopii eparhioţi de care depindeau187.

Episcopii vicari.Numele de “vicar” (vicarius) înseamnă locţiitor. El nu s-afolosit în vechime, ci mai târziu, mai ales în Apus unde abia prin a doua jumătate a

secolului al XI-lea s-a generalizat, căci s-a introdus practica episcopilor vicari saulocţiitori ai episcopilor eparhioţi. În Răsărit, episcopii vicari au fost şi au rămascontinuatorii episcopilor ajutători, a căror nevoie nu a dispărut niciodată din viaţabisericească. Sub influenţa terminologiei latine, episcopii ajutători au început să fienumiţi şi ei cu timpul episcopi vicari sau numai vicari, iar mai târziu episcopilocotenenţi.

Cercul de competenţă al vicarului îl desemnează episcopul, respectiv

mitropolitul; el poate îndeplini deci numai slujbele religioase şi afacerile pe care i le încredinţează episcopulsau mitropolitul.Episcopilor vicari le revin următoarele atribuţii:1. Studiază toate actele trecute în ordinea de zi, cerând referate consilierilor

administrativi şi studii specialiştilor.2. Face apelul nominal după ordinea ierarhică. 3. Dă citire actelor depuse la birou şi trecute pe ordinea de zi, însoţite de

referate şi studii lămuritoare şi le înmânează comisiilor, după repartizarea lor decătre Sfântul Sinod.

4. Redactează până la şedinţa următoare, sub supraveghereapreşedintelui, sumarele cu dispoziţiile şi hotărârile Sfântului Sinod şi le citeşte înşedinţă în vederea rectificării.

5. Însemnează voturile Sfântului Sinod. 6. Înscrie pe membrii care au luat cuvântul.7. Îndeplineşte toate lucrările de cancelarie ale biroului.



165

În problemele mai însemnate, episcopul vicar poate fi delegat de Patriarhpentru a supraveghea sfera de activitate a consilierilor administrativi patriarhali,care întocmesc referate în şedinţe comune sub supravegherea vicarului delegat.

Pe lângă episcopii vicari patriarhali, episcopul sau arhiepiscopul este ajutatde vicarul eparhial,care se numeşte de episcop, dintre preoţii de categoria I,doctori sau licenţiaţi în teologie, cărora episcopul le dă atribuţii prin decizie şi careconduc Cancelaria eparhială şi participă la şedinţele organelor deliberativeeparhiale cu vot consultativ, iar în Consiliul eparhial cu vot deliberativ188.

187 C. Ion,Instituţia horepiscopilor în Biserica Veche, în “Studii Teologice”, an. XIV(1962), nr. 5-6, p.300-327.188 E. Marina,Episcopii ajutători şi episcopii vicari, în “Studii Teologice”, an. XVII(1965), nr. 7-8, p.418-440.





167

2. Ca preoţii să păstreze după cuviinţă Sfintele Daruri pentru cei bolnavi,precum şi Sfântul Mir.

3. Ca preoţii să îndeplinească conştiincios toate slujbele divine.

4. Va supraveghea ca poporul să participe cu r egularitate la serviciiledivine, precum şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

III. În ce priveşte puterea judecătoreacă, protopopul se va îngriji:1. Ca preoţii, diaconii şi laicii să ducă o viaţă religioasă şi morală. 2. Ca preoţii să execute conştiincios toate dispoziţiile autorităţilor

superioare.3. Ca averile bisericeşti să se administreze regulat şi după normele în

vigoare.4. Să inspecteze cel puţin o dată pe an toate parohiile.5. Va ţine un catalog cu toate datele necesare despre preoţi şipersonalul

bisericesc.6. Se va îngriji de ocuparea posturilor vacante din parohii.7. Va ţine cu preoţii subalterni conferinţe în care să se discute probleme

pastorale. Atribuţiile protopopului.

1. Îndrumează, coordonează şi supraveghează activitatea bisericească aparohiilor din Protopopiat.

2. Inspectează de cel puţin o dată pe an parohiile din Protopopiat,verificând registrele, arhiva şi biblioteca, starea bisericii, a clădirilor, observând înacelaşi timp starea religioasă, morală şi socială a parohienilor.

3. Întocmeşte proces verbal amănunţit asupra constatărilor făcute.4. Supraveghează şi călăuzeşte activitatea catehetică, pastorală şi culturală

a preoţimii.5. Face propuneri chiriarhului cu privire la suplinirea posturilor vacante de

preoţi, diaconi şi cântăreţi. 6. Îndeplineşte orice alte atribuţii ce-i vor fi date de organele eparhiale.Protopopul este organul oficial al Bisericii faţă de autorităţile Statului şi

îndeplineşte sarcinile publice ce-i sunt atribuite prin legi, regulamente şi dispoziţii.



168

Protopopul susţine acuzarea la consistoriul disciplinar protopopesc alteritoriului189.

189 I. Covercă,Protopopii în trecutul Bisericii Ortodoxe Române, în “Glasul Bisericii”, an. XXI(1962),nr. 7-8, p. 756-778.





170

b) de a întreţine şi a ajuta Biserica, pe slujitorii şi aşezămintele ei; şi de apurta de grijă de toate nevoile parohiei.

Pentru înfiinţarea unei parohii se cere cel puţin 400 de familii la oraşe şi cel

puţin 200 de familii la sate. Comunitatea care nu este în stare să se susţină dinmijloace proprii se alătură la o parohie vecină sub numele defilială,credincioşii eiavând aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cei din parohie.

Drepturile şi datoriile preoţilor

Drepturile şi datoriile preoţilor pot fi împărţite în:datorii generale şi datorii speciale.

I. Datoriile generale sunt: 1. Preoţii sunt în parohii reprezentanţii permanenţi şi ordinari ai episcopului,

care este parohul suprem şi general al tuturor preoţilor din eparhie. Demnitatea depreot este o funcţieordinară şi perm anentă. Ordinară deoarece preotul este unorgan pus anume pentru exercitarea ei, iar permanentă deoarece este dată peviaţă şi nu temporară.

2. Jurisdicţia preotului esteexclusivă, adică în parohia sa numai preotul

instituit legal are dreptul de a împlini lucrările sfinte şi de a păstori pe credincioşi,iar alţi preoţi nu au dreptul la aceasta decât numai cu ştirea, învoirea şi încredinţarea preotului legal (can. 12, 23 apost.; 11, 14 IV ec.).

3. Jurisdicţia preotului se extinde asupra tuturor persoanelor de pe teritoriulparohiei sale.

4. Preotul este obligat să locuiască pe teritoriul parohiei sale din care poatesă se deplaseze numai în caz de necesitate şi numai cu permisiunea autorităţii

superioare competente (can. 62 apost.; 11, 15, 16 I ec.).5. Preotul are dreptul de a exercita în parohia sa toate ramurile puterii

bisericeşti, exceptând numai pe acelea care sunt proprii episcopului. II. Drepturile speciale ale preoţilor se referă la cercul lor de activitate ca:

învăţători, săvârşitori ai lucrărilor sfinte şi ca administratori ai parohiilor.1. Referitor la activitatea deînvăţător îi revin următoarele drepturi:- va ţine predici în duminici, sărbători şi cu alte ocazii (can. 58 apost.; 19 VI

ec.; 9 I-II Constantinopol.)



171

- va catehiza ţinând seama de normele în vigoare date de autorităţile învigoare (can. 10 VII ec.)

- se va îngriji ca, credincioşii săi să ţină seama de învăţătura ortodoxă, şi va

lua toate măsurile împotriva învăţăturilor false (can. 17 VI ec.). 2. Ca slujitor , preotul arte datoria de a săvârşi în parohia sa Sfintele Taine

şi celelalte lucrări sfinte: - va ţine toate serviciile dumnezeieşti prescrise şi la timpurile fixate de

Biserică (can. 4 IV ec.; 52 VI ec.). - va administra conştiincios Sfintele Taine şi celelalte lucrări sfinte.- se va îngriji ca biserica, Sfintele vase şi celelalte obiecte să se ţină în

ordine şi curăţenie (can. 73 apost.; 10 I-II Constantinopol).- va păstra în bună stare Sfântul Mir şi Sfintele Daruri pentru bolnavi. - dreptul şi îndatorirea de a săvârşi la timp şi în mod corespunzător toate

slujbele divine, care sunt rânduite prin tipicul Bisericii.- în Biserica veche, preotul penitenţiar avea dreptul de a împăca penitenţii

cu Biserica, adică de ai reprimi în Biserică. - s-a introdus apoi rânduiala ca preoţii să nu poată administra Sfânta taină

a Pocăinţei decât după ce primesc hirotesia întru duhovnic, sau duhovnicia,aceasta cu toate că ei au primit prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi şi TainaPocăinţei.

- în decursul timpului s-a mai introduso restricţie în ce priveşte dreptulpreoţilor de a săvârşi Taina Sfântului Maslu, rânduindu-se că această taină preotulnu are dreptul să o săvârşească singur ci numai împreună cu alţi preoţi, depreferinţă şapte sau cel puţin doi sau trei, aceasta cu toate că preotul are prinhirotonie calitatea harică de a săvârşi şi singur Sfânta Taină a Maslului.

3.Drepturi ale preoţilor care ţin de puterea jurisdicţională. 1. Dreptul de a organiza şi conduce întreaga lucrare pastorală din parohie

folosind mai întâi mi jloacele puterii judecătoreşti şi ale celei sfinţitoare care-i revin,apoi îndeplinind şi acele lucrări care ţin de întreita funcţiune sau lucrare jurisdicţională sau pastorală propriu-zisă.

2. În conformitate cu rânduielile privitoare laputerea pastoral ă a preoţilor,lor le revin următoarele drepturi:

- ca acte ale funcţiunii legislative, preoţii pot exercita următoarele drepturi:



172

a) Dreptul de a iniţia întocmirea şi adaptarea de regulamente sau deinstrucţiuni cu aprobarea organelor deliberative ale par ohiei.

b) Dreptul de legiuitor în parohia sa.

- ca acte ale funcţiunii judecătoreşti, preoţii pot exercita următoareledrepturi şi au corespunzătoare îndatoriri:

a) Dreptul de a judeca, ca instanţă duhovnicească, abaterile religioase şimorale, ca şi cele de la legile bisericeşti sau de la canoane ale tuturor membrilor parohiei.

b) Dreptul de a aplica şi ridica pedepsele sau epitimiile.c) Dreptul de a face parte din instanţele pentru judecarea clerului de mir, nu

însă şi din instanţele pentru judecarea clerului monahal şi a episcopilor. - ca acte ale puterii executive , preoţi pot exercita următoarele drepturi: a) Dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor cu caracter legislativ

şi judecătoresc ale organelor superioare, care se referă la parohia sasau lamembrii parohiei, precum şi pentru aplicarea hotărârilor proprii au ale organelor parohiale deliberative de aceeaşi natură.

b) Dreptul de a convoca şi de a prezida adunările de constituire a organelor

deliberative şi consultative ale parohiei. c) Dreptul de a convoca, prezida şi de a închide şedinţele organelor deliberative şi consultative constituite în parohia sa.

d) Dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de aceste organe, caorgan executiv.

e) Dreptul de a îndruma şi de a supravegheaadministrarea bunurilorbisericeşti ale parohiei, hotărând singur sau împreună cu organele deliberative,consultative şi executive ale parohiei în privinţa achiziţionării, înstrăinării,schimbării destinaţiei, donării, redării sau vânzării bunurilor, precum şi folosireaacestora în conformitate cu destinaţia lor şi în acţiuni de asistenţă socială190.

190 E. Marina,Despre preoţi şi diaconi după sfintele canoane, în “Biserica Ortodoxă Română”, an.LXXXIII(1965), nr. 11-12, p. 1063-1076.





174

În Biserica Ortodoxă Română, drepturile şi îndatoririle diaconilor suntcuprinse în articolul 49 şi 134 din Statutul de organizare şi funcţionare a BisericiiOrtodoxe Române191.

Treptele ierarhiei de instituire bisericească

După cum se ştie, ierarhia bisericească poate fi împărţită în ierarhiesacramentală şi ierarhie jurisdicţională. Atât ierarhia sacramentală cât şicea jurisdicţională se împart în ierarhie de drept divin şi ierarhie de drept uman.Ierarhia sacramentală de drept divin cuprinde treptele superioare ale clerului, iar cea de drept uman pe cele ale clerului inferior.

Conform Sfintelor Canoane, din ierarhiasacramentală de drept uman facparte următoarele grade inferioare:subdiaconul sau ipodiaconul, citeţul sauanagnostul. Aceste două trepte nu le găsim amintite în Sfânta Scriptură şi prinurmare nu sunt de origine divină, deoarece nu au fost instituite deMântuitorulHristos sau de Sfinţii Apostoli la porunca Mântuitorului, ci au fost introduse îndecursul timpului datorită nevoilor ce s-au ivit în Biserică.

- Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al diaconului atât ca asistent al

acestuia la sfinteleslujbe, cât mai ales ca împreună lucrător al lui în administraţiaeconomică (can. 15 VI ec.; Novela 16 a lui Leon Filosoful).

- Citeţul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din cărţile sfinte în cadrulcultului divin sau uneori probabil chiar şi în învăţământului catehetic (art. 134Statutul B.O.R.). El era instituit prin hirotesie.

- Psaltul sau cântăreţul îndeplinea în esenţă aceeaşi slujire pe care o îndeplineşte şi astăzi, adică executa cântările bisericeşti, învăţa pe credincioşi

cântările bisericeşti. - Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniştire a sufletelor celor

zbuciumaţi de frământări lăuntrice sau celor bântuiţi de îndoieli şi de credinţedeşarte.

- Acolutul îndeplinea îndatoriri e însoţire a clerului şi în special a episcopilor, săvârşind prin a deveni şi asistenţi sau oficianţi de servicii auxiliare în cadrulcultului divin.

191 James M. Barnett,The Diconate. A Full and equal Order,The Seabury Press, New York, 1981.











179

E L E M E N T U L L A I C Î N B I S E R I C A O R T O D O X Ă

Sub chipul ei de societate a dreptcredincioşilor, Biserica Ortodoxă estealcătuită din trei categorii de membrii şi anume: din clerici, laici sau mireni şimonahi sau călugări. Aceste trei categorii se numesc stări sau cinuri bisericeşti şidintre ele numai cele dintâi au existat de la început, pe când ce-a de a treia s-aadăugat ulterior.

Starea clericală şi starea laică reprezintă stări esenţiale ce intră înalcătuirea organismului bisericesc, fiecare din acestea având caracterul necesităţii în sensul că Biserica nu poate exista şi nu-şi poate îndeplini misiunea ei decât prinamândouă aceste elemente constitutive ale ei, iar nu numai prin vreunul dintreele.

Pentru înţelegerea poziţiei reale a fiecărei stări bisericeşti în raport cu întregul corp al Bisericii şi cu misiunea ei, Sfântul Apostol Pavel ne oferă înEpistola I către Corinteni 12, 12-30 o imagine cât se poate de grăitoare,asemănând Biserica şi pe membrii ei cu corpul omenesc şi cu mădularele

acestuia. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: “Că după cum trupul este unulşi are mai multe mădulare, dar toate mădularele trupului, deşi multe, sunt un trup,aşa-i şi cu Hristos. Pentru că noi toţi într -un Duh ne-am botezat pentru ca să fimun singur trup - fie Iudei, fie Elini, fie robi, fie liberi -şi toţi la un Duh ne-am adăpat.Că nici trupul nu este un singur mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Pentru cănu sunt mână, eu nu sunt din trup !, asta nu înseamnă că ea nu e din trup; şi dacăurechea ar zice: Pentru că nu sunt ochi, eu nu sunt din trup !, asta nu înseamnă

că ea nu e din trup. Şi dacă întregul trup ar fi ochi, unde-ar fi auzul ? şi dacă ar fipe de-a-ntregul auz, unde-ar fi mirosul ? Dar aşa cum e, Dumnezeua pusmădularele în trup, pe fiecare din ele, aşa cum a vrut El. Dacă ele toate ar fi unsingur mădular, unde-ar fi trupul? Dar aşa cum e, sunt multe mădulare dar unsingur trup. Şi nu poate ochiul să-i zică mâinii: N-am nevoie de tine !, sau, tot aşa,capul să le zică picioarelor: N-am nevoie de voi ! Dimpotrivă, cu mult mai mult:mădularele trupului socotite a fi mai slabe, ele sunt mai trebuincioase; şi pe cele

ce ni se par că sunt mai de necinste ale trupului, pe acelea cu mai multă cinstire le încingem, şi cele necuviincioase ale noastre au parte de mai multă cuviinţă, de



180

care cele cuviincioase ale noastre nu au nevoie. Dar Dumnezeu a întocmit astfeltrupul, dând mai multă cinstire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbinare întrup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă un

mădular suferă, toate mădularele suferă cu el; şi dacă un mădular este slăvit,toate mădularele se bucură cu el. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos, şi mădularefiecare în parte. Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi, apostoli; al doilea,profeţi, al treilea, învăţători… Apoi sunt minunile, apoi darurile vindecărilor,ajutorările, cârmuirile, felurimea limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi suntprofeţi? Oare toţi sunt învăţători? Oare toţi fac minuni? Oare toţi au darurilevindecărilor? Oare toţi vorbesc în limbi? Oare toţi pot să tălmăcească?” De

asemenea, pentru înţelegerea teologică şi mai precisă a acestor două stări înviaţa Bisericii este necesar să le raportăm în permanenţă pe amândouă împreunăşi pe fiecare în parte la însăşi lucrarea mântuitoare a Bisericii, care după învăţătura Bisericii Ortodoxe este condiţionată de colaborarea dintre har şilibertate, mai concret, dintre har şi faptele bune sau faptele îndreptării.

Faţă de elementul clerical, adică faţă de starea preoţească ce reprezintăprincipalul element constitutiv al Bisericii, starea laică se prezintă ca un element

constitutiv secund. Acest raport dintre cele două elemente constitutive esenţialeale Bisericii se aducela expresie în mod concret prin deosebirea de starea haricăşi prin deosebirea de îndatoriri şi drepturi dintre ambele stări.

Starea preoţească reprezintă în toate treptele ei o stare harică ce secreează prin Sfânta Taină a Preoţiei, pe când starea laică este o stare harică cese creează prin Sfânta Taină a Botezului şi se îndeplineşte prin celelalte Taine, înafară de cea a Preoţiei.

După cum se ştie, clerul deţine şi exercită în chip de îndatoriri şi drepturireligioase şi social-juridice precis determinate, întreaga putere bisericească sub întreitul său aspect de: putere învăţătorească, putere sfinţitoare şi puterecârmuitoare sau jurisdicţională.. Raportând îndatoririle şi drepturile religioase şisocial-juridice ale laicilor la cele trei ramuri aleputerii bisericeşti, vom constata călaicii participă prin îndatoriri şi drepturi la exerciţiul tuturor celor trei ramuri aleputerii bisericeşti.





182

a) Funcţia legislativă - la exercitarea acestei funcţii laicii au participat prinprezenţa şi lucrarea lor, în limitele determinate de activitatea Sinoadelor ecumenice şi a sinoadelor locale de diverse tipuri ca alcătuire, numite fie sinoade

mixte, fie sinoade generale, soboare, congrese sau simplu adunări. b) Funcţia judecătorească - la îndeplinirea acestei funcţii, laicii au participat

în primele cinci secole chiar într-o formă care însemna contribuţia lor nu numai la îndeplinirea unui act judecătoresc, ci deopotrivă şi la îndeplinirea unei lucrărisfinţitoare specific preoţeşti, care era administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei. Aitârziu, în cadrul unor instanţe disciplinare şi chiar judecătoreşti s-a admis prezenţaşi colaborarea unor reprezentanţi ai credincioşilor atât în cazurile când se judecau

abateri cu caracter moral, cât şi în cazurile când se tratau litigiile dintre clerici şilaici.

c) Funcţia executivă - aceasta constă din executarea sau ducerea la îndeplinire a hotărârilor instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii.Participarea laicilor la îndeplinirea funcţiei executive în viaţa Bisericii s-a afirmatdintru început cu deosebire prin colaborarea lorla actele de alegere a clerului şi aaltor organe de conducere a Bisericii, precum şi la actele de administraţie a averii

bisericeşti. Elementul laic se prezintă în Biserică alături de cler, ca al doilea elementconstitutiv esenţial ce intră în alcătuirea Bisericii, în sensul că fără el nu poate săexiste Biserica, după cum nu poate exista nici fără cler.

Clerul, atât prin starea sa harică superioară cât şi prin funcţia şi drepturilece-i sunt asigurate, constituie elementul principal al Bisericii, iar laicii, elementulsecundar. Dar laicii, atât prin starea lor harică, cât şi prin poziţia lor social- juridicăsunt colaboratorii permanenţi ai clerului atât în lucrarea esenţială harică, cât şi înlucrarea ei social- juridică auxiliară. În chip concret, această colaborare a laicilor cuclerul se exprimă prin activitatea de participare a lor la exercitarea celor trei ramuriale puterii bisericeşti193.

193 Liviu Stan,Mirenii în Bi serică, Sibiu, 1939; G. Konidaris,De la participation de l’element laic dansle gouvernement de l’Eglise et dans l’election des eveques, Thessalonique, 1965; I. Kotsonis,La

place des laics dans l’organisation ecclesiastique, Athenes, 1956.



183





185

reorganizat prin normele sale proprii, care au rămas regulile de căpetenie alemănăstirilor din Biserica Răsăriteană.

Până la jumătatea secolului al V-lea, mănăstirile erau independente de

autorităţile jurisdicţionale bisericeşti, fiind supuse stareţilor lor proprii. Astfel,monahismul devine instituţie oficială a Bisericii prin Sinodul IV ecumenic de laCalcedon, când prin canonul 4 monahismul a fost pus sub jurisdicţia Bisericii.

Pe lângă felul de viaţă monahală chenovitică, prin secolul al XIV-lea şi maiales la Muntele Athos, s-a introdus o altă formă e viaţă monahală numităidioritmică.

În Apus, până în secolul X, monahismul avea o organizare unitară după

Rânduielile Sfântului Benedict de Nursia. Din secolul X, a început să seorganizeze pe asociaţii de mănăstiri numite congregaţii, supuse conduceriisupreme a unei mănăstiri centrale. Cea dintâi şi cea mai importantă congregaţie afost cea de la Clugny în Burgundia, din Franţa.

2. Despre călugări în general.

Monahii, călugării sau asceţii sunt acei membrii ai Bisericii care, în scopul

de a ajunge la o perfecţiune cît mai desăvârşită, se dedică unei vieţicorespunzătoare, luând asupra lor obligaţia de a ţine toată viaţă unelefăgăduinţemorale speciale. Aceste făgăduinţe, pe care monahii le depun cu prilejul intrării î nmonahism, sunt următoarele:

1. Votul sărăciei în urma căruia candidatul trebuie să se hotărască asupraaverii sale înainte de intrarea sa în monahism, deoarece altfel averea sa treceasupra mănăstirii (canonul 6 Sinodul I-II din Constantinopol).

2. Vot ul castităţii prin care candidatul renunţă atât la căsătorie cât şi latoate plăcerile trupeşti (can. 16 IV ec.; can. 44 VI ec.; can 60 Vasile).

3. Votul ascultării prin care candidatul este obligat să se supună superiorilor săi.

4. Votul stabilităţii în urma căruia candidatul este obligat să rămână în viaţamonahală şi în mănăstire până la moarte (can. 4 şi 7 IV ec.; can. 41 şi 46 VI ec.).





187

jurisdicţie patriarhală. Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor şischiturilor ce ţin canoniceşte de jurisdicţia sa.

Din punct de vedere spiritual, administrativ şi economic, schiturile pot ţine

de mănăstirile cele mai apropiate din Eparhie, formând împreună un singur totduhovnicesc, dar numai cu aprobarea Chiriarhului respectiv.

Potrivit menirii sale, fiecare mănăstire sau schit, prin organele sale derăspundere, este obligată să-şi întocmească astfel viaţa în interiorul său, încât săfie un loc de aleasă şi desăvârşită viaţă duhovnicească, de înalte virtuţi creştineştişi pildă de viaţă creştinească atât pentru convieţuitorii ei cât şi pentru cei ce ovizitează, precum şi să practice îndeledniciri potrivite cu sfinţenia locului.

b) Condiţiile intrării în monahism Pentru ca cineva să poată intra în monahism trebuie să îndeplinească

următoarelecondiţii: 1. Actele .Nimeni nu poate intra în monahism fără încuviinţarea Chiriarhului locului şi

fără ispitirea canonică într -o mănăstire sau schit. Cel care doreşte să devinăcălugăr este dator să adreseze stareţului unei mănăstiri sau schit ocerere în

acest scop, arătând motivele ce l-au determinat la aceasta. La cerere trebuie săalăture toate actele privitoare la studii şi sănătate. Stareţul sau stareţa, dacăgăseşte cererea în rânduială, încredinţează pe noul venit în grija unui consilier dinConsiliul duhovnicesc şi-l aşează în ascultările mănăstirii pentru începători. Încazul când candidatul dovedeşte o purtare bună şi este un element folositor obştiimănăstireşti, după o probare de trei luni, stareţul îl recomandă Chiriarhuluirespectiv pentru admitere legală în rândul fraţilor, înaintându-i cererea cu toateactele

2. Ispitirea canonică Ispitirea canonicăsau noviciatul durează de la admiterea în mănăstire şi

până la tunderea în monahism a celui admis. Timpul ispitirii cuprinde trei stadii: Primul stadiu este de la primirea în mănăstire şi până la admiterea legală a

noului venit în rândul fraţilor, adicătrei luni . În acest timp, fratele (sora) estepovăţuit de Consilierul şi duhovnicul său spre toată fapta bună şi ferirea de totrăul. Tot acum, el va fi trecut prin diferite ascultări gospodăreşti pentru a i sevedea răbdarea şi înclinările practice. Pe baza referinţelor Consilierului, stareţul



188

sau stareţa va respinge pe novice sau îl va propune Chiriarhului pentru admiterea în rândul fraţilor.

Al doilea stadiu este de la admiterea în rândul fraţilor şi până la îmbrăcarea

în haina monahală (rasofor). În această perioadă, fratele sau sora trebuie săurmeze cursurile ciclului I şi II elementar, stând sub aceeaşi îndrumare şi făcândaceleaşi ascultări.

Al treilea stadiu este de la îmbrăcarea hainei monahale şi până la tunderea în monahism, perioadă în care trebuie să păzească pravila Bisericii şi cele şaptelaude, viaţa de obşte, portul modest şi cuviincios şi altele.

3. Tunderea în monahism

Dacă în timpul ispitirii canonice candidatul dă dovezi de suficientă pregătireşi de aplicaţie pentru monahism, va fi supus examenului de monah în faţaConsiliului duhovnicesc al mănăstirii. La examen, candidatul va trebui sădovedească că-şi dă seama de rostul călugăriei, că şi-a însuşit temeiniccunoştinţele pravilelor călugăreşti şi mai ales regulile Sfântului Vasile şi că arecunoştinţe despre aşezămintele ctitoriceşti şi despre trecutul mănăstirii în care seaflă. După examen, Chriarhul aprobă tunderea în monahism, dacă fratele sau

sora a împlinit vârsta de 21 ani. Conform prevederilor canonice stabilite deSinoadele ecumenice (can. 4 IV ec.; can. 21 VII ec.), călugării sunt datori arămâne în ascultare până la sfârşitul vieţii lor în mănăstirile unde au fost tunşi sauunde, cu învoirea Episcopului s-au aşezat, păzind întru totul disciplina canoanelor şi rânduielile monastice şi ascultării necondiţionate.

c) Conducerea mănăstirii Potrivit Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale, organele de

conducere ale unei mănăstiri sunt:stareţul, soborul mănăstiresc, consiliul duhovnicesc, consiliul economic şi consili ul de judecată .

1. Stareţul. Conducătorul suprem al oricărei mănăstiri este Chiriarhul, iar în lipsa lui stă

la faţa locului stareţul, care este conducătorul direct al întregii mănăstiri sau schit.Stareţul sau stareţa ori împuterniciţii lor legali, aprobaţi de Chiriarhul locului,reprezintă mănăstirea înaintea instanţelor judecătoreşti, a tuturor autorităţilor administrative şi faţă de terţi. Stareţii mănăstirilor şi ai schiturilor se aleg de cătremonahi dintre părinţii mănăstirii sau ai schitului, car e au mai multe merite, prin





190

- se îngrijeşte de starea religioasă, morală şi disciplinară a şcolii monahale; - examinează gestiunea financiară pe care o prezintă în fiecare an

Consiliului Economic, după care o trimite Chiriarhului;

- alege din rândul călugărilor pe cei apţi pentru a fi hirotoniţi ierodiaconi sauieromonahi, la propunerea Consiliului duhovnicesc;

Hotărârile soborului se iau cu majoritate de voturi. Împotriva acestor hotărâri se poate apela la Chiriarh în termen de opt zile.

3. Consiliul duhovnicesc Consiliul duhovnicesc este alcătuit din duhovnicii mănăstirii şi din 3-6

ieromonahi sau monahi cu autoritate, care au mărturie bună şi trăiesc în sfinţenie,

aleşi de sobor şi aprobaţi de Chiriarh. Ei lucrează sub preşedinţia stareţului sau astareţei.

AtribuţiileConsiliului Duhovnicesc sunt:- examinează pe candidaţii la admitere în mănăstire ca fraţi, pe fraţi (surori)

pentru a fi rasofori şi pe candidaţii pentru tunderea în monahism, recomandându-isoborului;

- controlează viaţa duhovnicească din mănăstire şi face propuneri în faţa

soborului pentru bunul ei mers, recomandând pe cei vrednici la gradele monahalesuperioare;- tratează problemele de disciplină ce i s-ar pune de stareţ sau de

autoritatea eparhială; Părerea emisă de ConsiliulDuhovnicesc cu unanimitate sau în majoritate,

devine hotărâre. Ea se trece într -un proces-verbal, cu arătarea motivelor şi atemeiurilor legale, pe care s-a bazat.

- ţine o condică de calităţi pentru conduita tuturor trăitorilor din mănăstire,după un anumit formular ce se va da de către autoritatea eparhială. În aceastăcondică se trec, la finele anului, calităţile morale ale monahilor, cu arătareacazurilor pozitive şi negative ale fiecărui monah;

- pentru cunoaşterea şi supravegherea tuturor vieţuitorilor din mănăstiresau schit, membrii Consiliului duhovnicesc (duhovnicii şi cei aleşi de sobor) îşi împart răspunderea luând fiecare un număr de vieţuitori sub îndrumare şisupraveghere timp de un an. În anul următor, membrii îşi schimbă sectoarele întredânşii, şi aşa în fiecare an, pentru ca fiecare să poată cunoaşte pe toţi vieţuitorii şi













196

Chiriarhul respectiv, pentru Consiliul de judecată şi Consistoriul EparhialMonahal sau Patriarhul, pentru Consistoriul Central Monahal, aprobă sau respingemotivat sentinţele pronunţate de aceste instanţe şi dacă e cazul le trimite spre

judecare potrivit normelor în vigoare ale Regulamentului de procedură. Instituirea,anchetele, procedura de judecată etc, pentru instanţele de judecată monahală, vor fi cele prevăzute în Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, pentru instanţele de judecată ale cleruluide mir.

În Eparhiile care nu au un număr de monahi, care să impună înfiinţareainstanţelor de judecată pentru monahi, aceste instanţe se vor înfiinţa pe lângă

Mitropolii.e) Organele de control Pentru controlul mănăstirilor, fiecare Eparhie va avea un exarh , numit de

Chiriarh, dintre arhimandriţii cu atribuţiuni generale de inspecţie şi control almănăstirilor şi de referent pentru problemele mănăstireşti (art. 109 al. B dinStatut).

Exarhul mănăstirilor este la dispoziţia Chiriarhului pentru trebuinţele

monahale. El se însărcinează de către Chiriarh cu supravegherea, controlul şi îndrumarea vieţii mănăstireşti din Eparhie; întocmeşte referatele cerute deChiriarh şi de vicar în problemele de ordin administrativ, disciplinar şi duhovnicesccu privire la mănăstiri; inspectează mănăstirile şi schiturile din Eparhie; raportândChiriarhului; primeşte delegaţiile care sunt însărcinate cu efectuarea de anchete înlegătură cu abaterile de la viaţa duhovnicească sau cu neregulile de ordingospodăresc din mănăstire.

Exarhul mai este obligat:- de a ţine o evidenţă a personalului din mănăstiri; - de a vizita mănăstirile cât mai des; - de a se interesa de mersul vieţii călugăreşti, de şcolile şi atelierele lor; - de a controla, cu binecuvântarea Chiriarhului, administrarea averii şi a

veniturilor mănăstirilor; - de a se convinge despre executarea ordinelor Chiriarhului;- de a face Chiriarhului propuneri motivate pentru îndreptarea relelor şi

introducerea îmbunătăţirilor în toate privinţele;





198

C A P I T O L U L V I

ADMINISTRAREA AVERILOR BISERICESTI

BUNURILE ŞI AVERILE BISERICEŞTI

1. Bunurile. Patrimoniul. Clasificarea bunurilor bisericeşti

Dreptul de existenţă presupune pentru orice persoană dreptul natural de aavea bunuri. “Bun”, în înţeles juridic, este orice lucru din natura înconjurătoare,care poate fi folositor omului şi care poate deveni obiect de drepturi şi de obligaţii,care poate avea deci o valoare bănească. Bunurile necesare pentru întreţinereavieţii, ce aparţin unei persoane, constituiepatrimoniul acelei persoane. Oricepersoană are în mod necesar un patrimoniu.Patrimoniul este format din toate

bunurile care aparţin unei persoane, adică din toate drepturile care au o valoarepecuniară şi din toate obligaţiunile apreciabile în bani cu care el este legat faţă dealţii. Drepturile constituie activul, iar datoriile pasivul patrimoniului. Drepturilepatrimoniale reprezintă totalitatea raporturilor de drept apreciabile în bani, care audrept subiect activ şi pasiv una şi aceeaşi persoană. Rămân în afara patrimoniului,drepturile care nu au caracter pecuniar: drepturile de familie, puterea părintească,drepturile înnăscute individului sau drepturile publice. Patrimoniul este o

universalitate juridică independentă de elementele care-l compun.O clasificare generală împarte bunurile în:corporale şi necorporale; o altă

clasificare generală le împarte în:mişcătoare sau mobile şi nemişcătoare sauimobile.Această clasificare este adoptată şi de Regulamentul de administraţie alaverilor bisericeşti.

Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă materială şi cad subsimţurile noastre: pământ, construcţii, animale.Bunurile necorporale sunt cele

care nu au decât o existenţă abstractă (drepturile de creanţă, de uz, etc.).



199

Bunuri mişcătoare sau mobile sunt cele care nu au o aşezare fixă şi carepot fi mutate dintr-un loc în altul oricând (mobilier, îmbrăcăminte, marfă, animale,bani).

Bunuri nemişcătoare sau imobile sunt cele care au o aşezare fixă încât nupot fi mutate din loc în loc (pământ, casă, şcoală). Bunurile sunt mişcătoare prinnatura lor, prin determinarea legii şi prin anticipaţie; iar nemişcătoare sunt prinnatura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică.

Clasificările parţiale care se aplică numai unor bunuri, împart bunurile în:fungibile şi nefungibile, consumptibile şi neconsumptibile, frugifere şi nefrugifere,divizibile şi indivizibile, principale şi accesorii, corporale şi necorporale, publice şi

private şi bunuri fără stăpân.Este fungibil acel bun care, în executarea unei obligaţii poate fi înlocuit cu

altul, fără să afecteze valabilitatea plăţii. Estenefungibil acel bun care nu poate fi înlocuit cu altul, în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberatdecât prin predarea bunului datorat.

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui. Este

neconsumptibil bunul care nu poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fienecesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fără consumarea

substanţei sale, alte bunuri produse numite fructe. Estenefrugufer bunul care nuare însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţeisale.

Este divizibil acel bun care poate fi împărţit fără să-şi schimbe, prinaceasta, destinaţia sa economică. Esteindivizibil acel bun care nu poate fi împărţitfără a nu-şi schimba, prin aceasta, destinaţia sa economică.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Esteaccesoriu bunul care este destinat să servească la întrebuinţarea unui alt bun, principal.

Este corporal acel bun care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibilsimţurilor omului. Esteincorporal valoarea economică ce are o existenţă ideală,abstractă, putând fi percepută cu “ochii minţii”.



200

Sunt publice bunurile care aparţin statului (judeţelor), sau altor organizaţiisau instituţii publice, iar private sunt acele bunuri care aparţin particularilor sauunor colectivităţi private.

Sunt bunuri încircuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice; în alţi termeni bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin act juridicfac parte din bunurile ce se află în circuitul civil. Suntscoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil; se spune că asemeneabunuriinalienabile.

Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri care, potrivit naturii lorsau voinţei exprimată în actul juridic se individualizează prin însuşiri proprii,

specifice. Prin excelenţă sunt individual determinate acele bunuri ce sunt unicate.Sunt determinate generic (res genera) acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face princântărire, măsurare, numerotare, etc.

Biserica respectă aceste împărţiri, adoptă legile statului cu privire labunuridar numai în măsura în care nu-i sunt contrazise principiile şi normele ei speciale.

La împărţirea bunurilor bisericeşti a exercitat o mare influenţă împărţirea pe

care o făceau legile romane bunurilor. La romani bunurile erau împărţite în două:bunuri de drept divin şi bunuri de drept uman . Cele de drept divin se împărţeau înres sacrae, res religiosae sanctae, Biserica moşteneşte împărţirea făcută deromani, dar utilizează termenul debunuri bisericeşti. Aceste bunuri constituiepatrimoniul Bisericii.

Lucrurile bisericeşti au fost împărţite şi ele după diferite laturi de acţiunecare corespund cu scopul vieţii exterioare a Bisericii şi anume: săvârşireaserviciului divin după ritualul prescris, răspândirea învăţăturii creştine şi păstrareaordinii în organismul bisericesc. Potrivit acestei meniri a Bisericii, lucrurile au fost împărţite în:sacre, sfinte şi sfinţite. Sacre sunt bunurile utilizate exclusiv în cult şisunt sfinţite de episcop sau preot (Sintagma Ateniană, IV, 450 şi 490). În această categorie intră bisericile şi toate vasele şi obiectele care se întrebuinţează pentruserviciul divin. Dar, deoarece nu toate lucrurile care sunt folosite la săvârşireacultului, dobândesc această folosire prin consacrarea episcopului sau preotului,ele au fost împărţite în consacrate sau sfinţite. Di prima categorie fac partebiserica şi antimisul care sunt consacrate printr-o lucrare specială şi prin ungere





202

putere a Apostolilor, Biserica se aseamănă cu toate celelalte societăţi omeneştiposedând ca şi acestea elemente caracteristice oricărei societăţi. Ca organismsocial, Biserica a simţit nevoia să dispună şi de bunurile materiale chiar de la

începutul existenţei sale.Dreptul de posesiune al Bisericii se bazează deci atât pe dreptul firesc,

natural, cât şi pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Acest drept nu-i poate fităgăduit atâta timp cât i se recunoaşte existenţa. Faptul existenţei Bisericii îi dădreptul să dobândească mijloacele corespunzătoare caracterului ei, cu care să-şiatingă scopul fixat de Întemeietor. Realizarea scopului ei general se găseştearătat în recomandarea făcută de Mântuitorul “de a împărţi totul cu aproapele”.

Dreptul firesc al Bisericii de a poseda bunuri materiale rezultă atât dinSfânta Scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament (Numeri 8, 8-25; 25,1; I Cor. 9, 3-17) cât şi din operele Sfinţilor Părinţi care comentând texteleVechiului Testament şi ale Noului Testament, pe de o parte afirmă acest drept, iar pe de altă parte laudă generozitatea credincioşilor faţă de Biserică.

3. Temeiurile şi formele proprietăţii

Sfinţi Apostoli înţelegând bine cuvântul Domnului: “iubeşte pe aproapeletău” şi propovăduindu-l au pus dragostea de oameni la temelia lucrării lor. Ei auzidit pe această temelie şi au rânduit după ea orice raporturi din sânul obştilor creştine, inclusiv raporturile patrimoniale sau de avere (bunuri). Urmarea fireascăa situaţiei create şi acceptarea de ei în mod liber era nu numai calda comuniunespirituală dintre ei, ci şi întrajutorarea frăţească în nevoile vieţii. Dar aşa cum seprezenta alcătuirea socială a Bisericii primare, întrajutorarea membrilor ei nu

putea lua iniţial decât formamilosteniei . Expresia milosteniei au fost agapele. Înforma în care au apărut ele reprezentau doar un mijloc provizoriu la care s-arecurs în prima etapă a organizării vieţii sociale creştine. Mărturia milostenieipracticată prin agape o avem chiar în episodul alegerii celor şapte diaconidestinaţi “să slujească meselor” (F.A. 6, 1-6).

Pe lângă aceasta, Sfinţii Apostoli n-au ezitat să-i îndrume pe creştini ca săfacă al doilea pas în organizarea obştii creştine primare, de la milostenie la

proprietatea comună. Aşa a luat fiinţă a doua formă de organizare socială acomunităţii din Ierusalim, prin adoptarea proprietăţii comune. Despre această





204

moşteniţi în averea lor de Bisericile pe seama cărora au fost destinaţi. ÎmpăratulJustinian a respectat hotărârile împăraţilor anteriori în măsura în care nu eraucontrare dispoziţiilor canonice. În această privinţă canonul 40 apostolic şi canonul

24 Antiohia au fixat punctul de vedere al Bisericii. Episcopul păstra deplinalibertate să dispună cum va voi de averea sa personală pe care o avea înainte dehirotonie, precum şi de aceea pe care ar fi primit-o prin donaţie sau prinsuccesiune, după hirotonie, dar nu putea dispune la fel de averea câştigată întimpul episcopatului. Ceea ce a agonisit în timpul episcopatului, episcopul esteobligat să lase pentru scopuri filantropice sau în favoarea Biserica, iar nu rudelor sau persoanelor particulare. Această normă a fost extinsă şi în privinţa celorlalţi

membrii ai clerului.Cel mai bogat izvor pentru dobândirea de averi pentru Biserică îl formează

testamentele pentru scopuri evlavioase legata ad pias causa ). Legislaţia

bizantină s-a arătat favorabilă acestor libertăţi faţă de Biserică în general şi faţă demănăstiri în special. Obiectul acestor testamente îl formează întreţinerea unor biserici pentru mântuirea sufletelor sau ajutorarea celor săraci,azile, orfelinate,

etc. b) Biserica poate să dobândească avere şi prin afaceri de drept între cei vii(actus inter vivos ) şi anume prindonaţie donatio ) şi prin cumpărare

emptio ). Donaţia este o învoială prin care se lasă Bisericii unlucru fără plată sau se promite predarea unui lucru în forma legală, cu scopul caprin aceasta averea Bisericii să se mărească pentru folosul şi beneficiul ei.Contractul de cumpărare constă în darea în stăpânire a unui lucru pentru oanumită sumă.

c) Un alt fel de a agonisi averea Bisericii este prescripţiuneausucapio, praescriptio longi temporis ). Prin

prescripţiune se înţelege dobândirea dreptului de proprietate asupra unui lucruprin posesiunea continuă şi netulburată a lui un anumit timp. Dreptul canonic înprivinţa modurilor de dobândire a observat dispoziţiile dreptului roman. Deci pentruprescripţiune se cereacauza justă justa causa ) şi buna credinţă bona fides ). Ca un privilegiu al averii bisericeşti,Justinian a hotărât pentru Biserică şi pentru testamentele cu scopuri pioase, la





206

aşezămintele de binefacere cu caracter religios, care iau fiinţă cu aprobareaBisericii şi funcţionează sub controlul ei (Novela 120, 7, 1; Novela 131, 10 ).

În catolicism, Biserica centrală, prin papă, este singura proprietară a tuturor

bunurilor bisericeşti, bisericile particulare şi celelalte instituţii bisericeşti apărândca simple uzufructuare.

b) Papa ca subiect al întregii proprietăţi bisericeşti. Codex Juris Canonici din 1917, prin canonul 1499, 62 a temperat pretenţia

că Biserica universală este proprietara tuturor bunurilor, inclusiv ale Bisericilor locale. Dar canonul 1518 s-a prevalat că papa este supremul administrator şi împărţitor al tuturor bunurilor bisericeşti. această recunoaştere este egală cu

dreptul de proprietate, căci nu se poate ca cineva să dispună şi să împartă un buncare nu-i aparţine, asupra căruia nu-şi poate justifica titlul de proprietate. Doctrinacanonică ortodoxă leagă de personalitatea juridică recunoscută bisericilor şidreptul de proprietate, dreptul de administrare şi folosinţă, exercitare subsupraveghere şi controlul autorităţii bisericeşti superioare, supraveghere şi controlcare nu presupun dreptul de imixtiune, putând impune trecerea unei părţi a averiide la o Biserică la alta.

c) Dumnezeu, Mântuitorul, un înger sau un sfânt, subiect al proprietăţii bisericeşti.

Susţinătorii acestei teorii, bazându-se pe concepţia dreptului roman, au luatca act de plecare asemănarea dintre “consacratio ”, actul prin care creştinii daucaracter de sfinţenie Bisericii şi hramurilor ei şi “dedicatio ”, actul prin care anumitebunuri erau trecute în proprietatea zeilor. La romani,dedicatio era un act solemnexercitat în numele poporului roman, printr-un magistrat superior sau prinmagistraţi speciali (duo viri aedi dedicandae ) prin care bunul ieşea din uzul comunşi rămânea “extra comercium ” în proprietatea statului, care trebuia să-i respectescopul religios.

Prin consacratio bunurile consacrate dobândeau caracter de sfinţenie, dar nu ajungeau în proprietatea statului şi nu erau excluse complet cursului saucircuitului comercial. În anumite condiţii ele puteau fi ipotecate, vândute (Cod. I, 2,21; Nov. 121, c. 51).









210

d) Economul este amintit pentru prima dată de Teofil al Alexandriei (412) încanonul 10, dispunând aşezarea unui econom al Bisericii cu acordul întregiipreoţimi. Economii sunt menţionaţi de două legi ale împăraţilor romano-bizantini:

prima, dată de împăratul Honoriu în anul 398 (Codex Theodosianus IX, 45, 3 ); iara doua de Teodosie II şi Valentinian II în anul 434 (Codex Theodosianus V, 3, 1).Atribuţiile sunt specificate în canonul 26 al Sinodului IV ecumenic.

Economul, cleric sau mirean rămâne în dependenţă de episcop (can. 24 IV)şi răspunde cu propria avere dacă ar produce pagube averilor bisericeşti.

Epitropii, ca şi economii, sunt numai organe de administrarea averiibisericeşti, iar nu gestionari, reprezentanţi de drept ai Bisericii. Administrarea

averii n-o poate avea decât autoritatea care reprezintă subiectul proprietăţiibisericeşti, adică- la eparhie, episcopul, iar la parohie, preotul paroh. În BisericaOrtodoxă Română, episcopul e ajutat de Consiliul eparhial, ca organ executiv alAdunării Eparhiale, iar preotul de Consiliul parohial, ca organ executiv al AdunăriiEparhiale, care deleagă “unu, doi sau trei dintre membrii săi aleşi spre a îndeplinisarcinile de epitrop fixate de Consiliu, cu aprobarea protopopului” (art. 65 Statut),“epitropul fiind administratorul averii parohiale cu controlul parohului” (art. 66

Statut).

7. Dreptul de control al Statului.

Împăratul Justinian a ameninţat cu pedepse f oarte aspre pe administratoriicare s-ar dovedi nefideli atribuţiilor şi care vor lucra împotriva intereselor Bisericii(Codex Justinianus I, 3, 42/41, parag. 8 ).

Rânduiala stabilită este următoarea: “nici economul nu poate administrafără controlul episcopului şi al Statului, nici episcopul fără econom şi fără controlulSinodului”. Sunt obligatorii legile în vigoare, comunicate instituţiilor bisericeşti atâtde autoritatea bisericească cât şi de cea de Stat.

8. Întrebuinţarea averii bisericeşti.

În privinţa folosirii veniturilor averii bisericeşti nu se găsesc dispoziţii precisecare să fi impus o normă unitară, de la început. În primele veacuri episcopul fiind



211

singurul administrator al bunurilor, lui i se aduceau toate veniturile şi el le împărţeaşi celorlalţi. Începând cu secolul al III-lea s-au stabilit câteva reguli după carepârga sau ofrandele erau destinate întreţinerii episcopului, preoţilor şi diaconilor,

iar zeciuiala era folosită pentru întreţinerea săracilor şi a slujitorilor bisericeşti(Const ituţiile Apostolice VII, 30). Apoi canonul 59 apostolic accentuează îndatorirea episcopului şi preotului de a da cele de trebuinţă clericilor săraci- subpedeapsa afurisirii sau a caterisirii, iar canonul 32 al Sinodului de la Cartaginastipulează că nici episcopii, preoţii şi diaconii nu aveau dreptul să ia din veniturileBisericii mai mult decât le trebuia pentru întreţinere.

Sfântul Ambrozie înDe Oficiis,II, c. 21 spune că “măsura întrebuinţării

veniturilor bisericeşti pentru întreţinerea şi frumuseţea locaşului Bisericii pentruajutorarea săracilor şi întreţinerea clericilor nu trebuie să depindă decât de înţelepciunea episcopului, cere să caute totuşi să nu cadă în exces nici dezgârcenie, căci ar fi inuman, nici de risipă”. În anul 315, episcopul Cecilian deCartagina a elaborat un decret prin care se stabilea o sumă de bani din visteriastatului pentru întreţinerea clerului din Biserica Africană (Eusebiu de Cezareea,Istoria bisericească, Op. cit., 6). Această măsură s-a extins la toate bisericile,

ajutorarea clerului de către stat devenind apoi normă (Codex Theodosianus , VIII,16, 1). În felul acesta, întreţinerea avea caracter mixt.

9. Înstrăinarea bunurilor bisericeşti.

Scopul averii bisericeşti a impus de la început consacrarea principiuluiinalienabilităţii acestei averi. Canoanele Bisericii şi legile romano-bizantine conţindispoziţii foarte aspre pentru a asigura păstrarea destinaţiei bunurilor bisericeşti şi

a opri înstrăinarea lor. Astfel, canonul 38 apostolic opreşte ca episcopul să-şi însuşească ceva din bunurile Bisericii sau să vândă ceva din acestea. Canonul 15Ancira stabileşte dreptul Bisericii de a cere înapoi bunurile vândute de preoţi înperioada vacanţei episcopale; canonul 24 Antiohia dispune să se păstrezwe cutoată grija cele ale Bisericii şi tot astfel canonul 24 Sinodul IV ecumenic, hotărăşte în privinţa mănăstirilor că odată consacrate după rânduială trebuie să rămânăpentru totdeauna mănăstiri, iar averile să lise păstreze. Oprirea înstrăinării averii

bisericeşti a fost şi mai categoric exprimată prin canoanele 26/36 Cartagina şicanonul 12 al Sinodului VII ecumenic.





213

În Biserica Ortodoxă Română, administrarea averii bisericeşti se îndeplineşte în conformitate cu dispoziţiileRegulamentului pentru administrarea averilor bisericeşti.

10. Dreptul ctitoricesc

Dreptul de ctitor poate să-l aibă orice persoană fizică aparţinând BisericiiOrtodoxe şi care se bucură de drepturile civile şi bisericeşti, fără deosebire destare, sex şi chemare, cu privire la orice Biserică, la oraş, sau la ţară, cu privire lao mănăstire, sau instituţie de binefacere care depinde de autoritatea bisericească. Acelaşi drept îl pot avea şi asociaţiile.

Împăratul Justinian a legiferat construirea, consacrarea, întreţinerea şiadministrarea bisericilor şi mănăstirilor prin Novelele: 7, 46, 55, 67, 120 şi 131,limitând dreptul de a construi case de rugăciune la condiţia prealabilă a aprobăriidate de episcop. Fondatorii puteau impune reguli, dar aceste reguli nu trebuiau săfie contrare dispoziţiilor canonice ale Bisericii. Drepturile ctitorilor rezervate prinactul de fondaţie nu trebuiesc socotite carezultând din dreptul de proprietate pecare aceştia l-ar avea asupra instituţiilor religioase create de ei şi ca simple

concesiuni pe care pe care ni le-a făcut Biserica în semn de recunoştinţă pentrusentimentele lor pioase. Ctitorii îşi pierd însă dreptul recunoscut prin actul defundaţie, dacă nesocotesc dispoziţiile autorităţilor bisericeşti şi în genere când sedovedesc prin purtarea lor nedemni de privilegiul acordat de Biserică195.

195 Prof. Dr. Iorgu Ivan,Bunurile bisericeşti în primele şase secole, Bucureşti, 1937;Regulamentul pentru administrarea averilor bisericeşti, în “Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, 1953.







216

c) Principiul justeţei sancţiunii Cerinţa fundamentală a acestui principiu constă în necesitatea existenţei

unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a

încălcat o normă de drept. Acest principiu presupune corecta alegere şi aplicare anormei juridice sub incidenţa căreia intră fapta ilicită şi care constituie singurultemei pentru care intervine tragerea la răspundere.

d) Principiul celebrităţi tragerii la răspundere. În esenţă acest principiu pretinde că tragerea la răspundere să se facă la

timpul potrivit. Aplicarea sancţiunilor, reprezentând reacţia societăţii prin forţa deconstrângere a Statului faţă de faptele ilicite trebuie să intervină cât mai rapid

după săvârşirea faptelor respective, pentru a putea produce efectele dorite, atâtfaţă de făptuitor, cât şi faţă de societate.

4. Conduita ilicită, cauză a declanşării răspunderii juridice

Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Eaconstituie un fapt juridic ilicit.

Noţiunea de fapt juridic ilicit se poate explica pornind de la doi factori:conduita unui subiect de drept în domeniul relaţiilor sociale şi norma juridică încălcată prin această conduită.

În general, prin conduita umană se înţelege un ansamblu de fapte concreteale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii libere. Sensul cel mai larg şigeneral al actului de conduită este acela de voinţă şi conştiinţă obiectivizată aomului.

Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate faptele ilicitefiind acte de conduită umană. Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite suntacţiunea

şi inacţiunea. Acţiunea. Reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei

ilicite. Ea constă dintr -o manifestare efectivă şi presupune o serie acte materialecare, raportate la normele juridice, se dovedesc a fi contrare lor. în sens larg, prinacţiune se înţelege voinţa obiectivizată, exteriorizată omului, cu alte cuvinte

mişcarea lui voluntară îndreptată spr e un scop determinat.





218

Sancţiunea ce se aplică pentru săvârşirea abaterii disciplinare estesancţiunea disciplinară (avertismentul, mustrarea, retrogradarea, etc.), iar caformă a răspunderii juridice se stabileşte, de asemenea, răspunderea disciplinară.

d) Faptele ilicite civile. Prin fapt ilicit civil se înţelege orice faptă umană carecauzează unei persoane un prejudiciu. Acest prejudiciu poate consta fie înviolarea unui drept subiectiv garantat prin lege altei persoane, fie în nesocotireaunei obligaţii personale legal asumată. În primul caz este vorba de delictul civilcare dă naştere răspunderii civile delictuale, iar în al doilea caz, de faptul ilicit caredă naştere răspunderii civile contractuale.

Delictul civil apare totdeauna ca un fapt păgubitor.

Prejudiciul civil poate fi comis atât de persoane fizice cât şi de persoane juridice, iar sancţiunea ce se aplică este de regulă obligaţia de a repara prejudiciulprodus196.

196 Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan,Introducere în teoria generală a Dreptului,p. 105-110.



219

B I B L I O G R A F I E S E L E C T I V Ă

CAP. I. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CANONIC

- Afanasiev N.,The Canons of the Church: changeable or uncangeable, în“Sfântul Vladimir’s Theological Quarterli”, nr. 2, 1967.

- Chiţescu, Prof. Dr. Nicolae,Deosebirea dintre oros şi canon şi însemnătatea ei pentru recepţia sinodului de la Calcedon, în “Ortodoxia”, an. XXII(1970), nr. 3, pp. 347-364.

- Erbiceanu, Constantin,Câteva cuvinte despre Dreptul bisericesc, în“Biserica Ortodoxă Română”, an. XXVI (1907-1908).

- Ivan, Prof. Dr. Iorgu,Oros şi Canon în Dreptul bisericesc ortodox, în“Ortodoxia”, an.XXII (1970), nr. 3, pp. 365-380.

- Idem,Chestiuni de Drept bisericesc,Bucureşti, 1937. - Lanne, E., La revision du Droit qanonique oriental et le retours aux

tradition antiques de l’Orient,“Irenicon”, nr. 4, 1971. - Mert, R.,Droit canonique et Droit ecclesiastique, în “Revue de Droit

canonique”, tom. XXIX, nr. 2-4, Strasbourg, 1979.- Meyendorf, John,Contemporary problems of oxtodox Canon Law, în “The

Greek Ortodox Teological Rewied”, nr. 1, 1972. - Popovici, Constantin,Caracteru l şi poziţiunea dreptului bisericesc în

organismul ştiinţelor, în “Candela” Cernăuţi, 1890. - Stan, în Pr. Prof. Dr. Liviu,Ontologia Juris , Sibiu, 1943.- Idem, Obârşia şi dezvoltarea istorică am dreptului bisericesc, în

“Mitropolia Olteniei”, an. XX (1968), nr. 1-2, pp. 3-11.- Idem, Jus ecclesiasticus. Dreptul în viaţa Bisericii, în “Studii Teologice”,

an. XII (1960), nr. 7-8, pp. 545-558.- Idem,Biserica şi Dreptul, în “Mitropolia Olteniei”, an. VIII (1956), nr. 4, pp.

482-489.



220

- Idem, Biserica şi Cultul în Dreptul internaţional, în “Ortodoxia”, an VII(1955), nr. 4, pp. 560-592.

- Idem,Dreptul în gândirea românească, Braşov, 1943.

CAP. II. IZVOARELE DREPTULUI CANONIC ŞI STUDIUL LOR

a) Izvoare biblice

- Biblia,sau Sfânta Scriptură, Bucureşti, 1991.

- Moldovan, Pr. Prof. Dr., Ilie,Sfintele Canoane şi raportul lor cu RevelaţiaDivină, în “Mitropolia Banatului”, an. XXVIII (1977), nr. 1-3, pp. 101-114.

b) Izvoare patristice

- Corpus Christianorum,scries latina, 176 vol., Turnohld, 1954-1965.- Migne, J. Paul,Patrologiae Cursus Completus,scries latina, 217 vol.,

Paris, 1844-1855; Scries Graeca, 162 vol., Paris, 1857-1866.

- Părinţi şi Scriitori Bisericeşti,Bucureşti, 1979 şi în continuare. - Sources Chrétiennes,114 vol., Pris, 1955-1965.

c) Izvoare filosofice

- Boboş, Gheorghe,Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983. - Ceterchi, Prof. Dr., Ioan şi Ion Craiovan,Introducere în teoria generală a

dreptului,Editura All, Bucureşti, 1993. - Idem,Teoria generală a statului şi dreptului, vol. I, Bucureşti, 1975. - Demeter, Ioan,Introducere în studiul dreptului,Bucureşti, 1962. - Djuvara, Mircea,Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1930. - Hanga, Vladimir,Drept privat roman,Bucureşti, 1977.

d) Izvoare Istorice

- Azarevici, N.,Istoria dreptului bizantin,vol. I-II, 1877.- Boroianu, Dimitrie,Chestiuni de drept bisericesc,Bucureşti, 1905.



221

- Fliche, Martin,Histoire de l’Eglise,26 vol., Paris, 1951 ş.u. - Floca, Arhid., Prof. Dr. Ioan,Contribuţii transilvănene la dezvoltarea

legisla ţiei şi a Dreptului bisericesc, în “Contribuţii transilvănene la teologia

ortodoxă”, Sibiu, 1988. - Fonti, C.,Codificarea canonică orientală. Studii istorice asupra izvoarelor

dreptului canonic oriental,Roma-Vatican, 1932.- Hefele, Leclercq,Histoire des Conciles,Paris, 1907-1957.- Iorga, Nicolae,Istoria vieţii bizantine,vol. I-III, Bucureşti, 1934. - Ligenthal, Zachariae,Istoria dreptului greco-roman (bizantin),Berlin, 1892.- Matei, Ioan,Contribuţiuni la Istoria Dreptului bisericesc,Bucureşti,1922.

- Perez, Ioan, Curs de drept bizantin,Bucureşti, 1910. - Pericles, P.J., La legislation imperial et la christianisation de l’Erupire

romaine (311-476), Roma, 1972.- Vasiliev, A.,History of the Byzantine Empire,2 vol., The University of

Wisconsin Press, Wisconsin, 1958.

e) Izvoare juridice

1. Obiceiul juridic, uzul de drept sau tradiţia canonică.

- Bârlădeanu, N.,Obiceiul juridic în pravilele româneşti tipărite, în “StudiiTeologice”, an. XVI (1962), nr. 1-2, pp. 91-105.

- Coman, Drd. P., Problema obiceiului de drept în sfintele canoane, în“Studii Teologice”, an. XXIII (1969), nr. 5-6, pp, 399-409.

- Floca, Pr. Pof. Dr. Ioan,Legea românilor (Jus valachorum) şi legislaţia destat din Transilvania în epoca voevodatului şi principatului, în “MitropoliaArdealului”, an. VII (1962), nr.7-8, pp. 520-528.

- Gholam, Samir,Obiceiul ca izvor în dreptul romano- bizantin şi în tradiţiappatristico- canonică a Bisericii Ortodoxe, în “Studii Teologice”, an. XXVII (1975),nr. 5-6, pp. 452-463.

- Idem, Legea divin ă şi legea bisericească, în “Studii Teologice”, an. XXVII(1975), nr. 9-10, pp. 750-758.

- Nicolae, Mitrop. Banatului, Corneanu,Legea românească, în “Mitropolia

Banatului”, an. XX (1972), nr. 9-12, pp. 712-722.





223

- Idem, Legi bisericeşti cu privire la cler în veacul XIX, până la Cuza Vodă,

în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXXVIII (1960), nr. 5-6, pp. 496-509.- Drăguşin, Constantin,Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru

canonicitate, în “Studii Teologice”, an. IX (1957), nr. 1-2, pp. 86-103.- Dreptătoriu de lege, Govora, 1640, Ed. Academiei, Bucureşti. - Dron, Constantin,Canoanele, vol. I-II, Bucureşti, 1932. - Idem,Valoarea actuală a canoanelor, Bucureşti, 1928. - Dură, Asist. Nicolae, Legislaţia canonică a Sinodului al II - lea ecumenic şi

obligativitatea mărturisirii şi păstrării neschimbate a crezului nico- constantinopolitan, în “Ortodoxia”, an, XXXIII (1981), nr. 3, pp. 442-459.

- Idem, Cele mai vechi izvoare scrise ale Dreptului bisericesc etiopian, în“Biserica Ortodoxă Română”, an. C (1982) nr. 5-6, pp. 572-586.

- Idem, Nomocanonul etiopian “Fetha Negast” în lumina cercetărilor istoricilor şi canoniştilor epiopieni şi europeni, în “Studii Teologice”, an. XXVII(1975), nr. 1-2, pp. 96-108.

- Idem,Receptarea canoanelor în Biserica etiopiană, în “Studii Teologice”,an. XXVII (1975), nr. 3-4, pp. 277-289.

- Idem, Didascalia, versiunea etiopiană, în “Studii Teologice”, an. XXVII(1975), nr. 5-6, pp. 437-451.

- Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan,Drept canonic ortodox, legislaţii şi administraţie bisericească, vol. I, Ed Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,Bucureşti, 1990.

- Idem,Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentari,Sibiu, 1992.- Idem, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română. Studiu

istorico-canonic,Sibiu, 1969.- Idem,Din istoria dreptului românesc. I Dreptul scris,Sibiu, 1993.- Idem, Pravila de la Govora din 1640-1641, în “Biserica Ortodoxă

Română”, an. LXXXI (1963), nr. 3-4, pp. 297-319.- Idem, Importa nţa canonică şi juridică a Pravilei de la Govora, în

“Mitropolia Ardealului”, an. IX (1964), nr. 6-8, pp. 496-523.- Idem, Canoanele Sinodului de la Sardica, în “Studii Teologice”, an. XXIII

(1976), nr. 9-10, pp. 720-726.







226

- Berdnicov, I.,Curs scurt de Drept bisericesc,Kazan, 1888, trad. rom. deSilvestru Bălănescu, Bucureşti, 1892.

- Boroianu, Dumitru,Dreptul bisericesc,2 vol., Iaşi, 1899.

- Idem, Dreptul bisericesc,Manual pentru Seminarii, Ed. IV, Bucureşti,1933.

- Floca, Arhid. prof. dr., Ioan,Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 2 vol.,Bucureşti, 1990.

- Gheorghiu P.,Drept canonic, Bucureşti, 1942. - Milaş Dr., Nicodim,Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale,trad. rom. de

D. Cornilescu şi V. Radu, Bucureşti, 1915. - Moldovan V.,Curs elementar de Drept bisericesc comparat,Cluj, 193=.- Pocitan V., Compendiu de Drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe,

Bucureşti, 1898. - Popescu - Prohova, Curs de Drept bisericesc (mss.), 2 vol., Chişinău,

1935.- Popovici Constantin - Clement,Curs de Drept bisericesc (mss),2 vol.,

Cernăuţi, 1902. - Popovici Nicolae,Manual de Drept bisericesc ortodox oriental, cu privire specială la Dreptu l particular al Bisericii rtodoxe Române,vol. I, Arad, 1925.

- Şaguna Andrei,Elementele Dreptului canonic,Sibiu, 1855.- Idem,Compendiu de Drept canonic,Sibiu, 1913.- Şesan Valerian,Curs de Drept bisericesc oriental,Cernăuţi, 1942. - Wagman N., Le Droit canonique dans l’Eglise d’aujourd’hui, în “Revue

Theologique de Louvain”, I, 1970, fasc. 2.

CAP. III. CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA BISERICII

1. Elementele constitutive ale Bisericii ca instituţie religioasă.

- Alexe, Ştefan,Eclesiologia Părinţilor apostolici, în “Studii Teologice”, an.VII (1955), nr. 5-6, pp. 368-381.



227

- Idem, Eclesiologia Sfântului Grigorie de Nyssa, în “Glasul Bisericii”, an.XXX (1971), nr. 7-8, pp. 625-632.

- Arion, Leon,Concepţia paulină despre Biserică, cu specială privire la

Epistola către Efeseni, în “Studii Teologice”, an. XVII (1965), nr. 7-8, pp. 402-417.- Belu, Dumitru,Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, în “Studii Teologice”,

an. VIII (1956), nr. 9-10, pp. 539-553.- Idem, Învăţătura ortodoxă şi catolică despre Biserică, în “Ortodoxia”, an.

IV (1954), nr. 4, pp. 311-325.- Bordaşiu, Nicolae,Biserica - comuniune. Aspecte eclesiologice actuale, în

“Ortodoxia”, an. XXIII (1973), nr.1, pp. 121-128.

- Bria, Ioan,Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în “Ortodoxia”,an. XXX (1978), nr. 3, pp. 488-496.

- Idem, Introducere în eclesiologia ortodoxă, în “Studii Teologice”, an.XXVIII (1976), nr. 7-10, pp. 695-704.

- Chiţescu, Prof. Dr., Nicolae,Biserica Trupul tainic al Domnului,Bucureşti,1942.

- Idem, Aspecte ale eclesiologiei Sfântul Trei Ierarhi, în “Studii Teologice”,

an. XIV (1962), nr. 7-8, pp. 395-413.- Idem, Aspecte eclesiologice în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol.

“Sfântul Vasile cel Mare”, Bucureşti, 1980, pp. 158-180.- Colson, J., L’organisationecclesiatique aux premiere siecles, în “Problemi

d’istoria della Chiesa”, Milano, 1970. - Dură, Pr. Prof. Dr., Nicolae,Biserica creştină în primele IV secole.

Organizarea şi bazele ei canonice, în “Ortodoxia”, an. XXXIV (1982), nr. 3, pp.

451-469.- Idem, Organizarea Bisericii etiopiene şi bazele ei canonice, Bucureşti,

1990.- Grecu, R., Reflecţii asupra eclesiologiei ortodoxe, în “Ortodoxia”, an. IV

(1954), nr. 4, pp. 42-56.- Ivan, Prof. Dr., Iorgu, Abaterile papalităţii de la organizarea canonică a

Bisericii, în “Ortodoxia”, an. VI (1956), nr. 4, pp. 475-506.



228

- Idem, Organizarea şi administrarea Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925-1975), în “Biserica Ortodoxă Română”, an. XCII (1975), nr. 11-12,pp. 1406-1420.

- Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan,Bazele canonice ale organizării şi funcţionării Bisericii Ortodoxe Române, în vol. “Centenarul Autocefaliei Bisericii OrtodoxeRomâne”, Bucureşti, 1987, pp. 173-185.

-Konidaris, G.,Sur l’organisation primitive de l’Eglise, în “Contacts”, nr. 21,1958.

- Kung, Hans,Strukturen der Kirche,Viena, 1962.- Marcu, Pr. Prof. DR., Grigorie,Elemente de eclesiologie paulină, în

“Mitropolia Ardealului”, an. Vi (1961), nr. 1-3, pp. 28-36.- Mihoc, Pr. Prof. Dr. Vasile,Eclesiologia Noului Testament, în “Studii

Teologice”, an. XXIX (1977), nr. 3-4, pp. 233-248.- Mircea, Ioan, Învăţătura despre Biserică în Evanghelie privită

interconfesional, în “Ortodoxia”, an. V (1955), nr. 1, pp. 72-100.- Idem, Organizarea Bisericii şi viaţa primilor creştini după Faptele

Apostolilor, în “Studii Teologice”, an. VII (1955), nr. 1-2, pp. 64-92.

- Popescu, Pr. Prof. Dr., Dumitru,Eclesiologia romano- catolică dupădocumentele celui deal doilea Conciliu de la Vatican şi ecourile ei în teologiacontemporană, în “Ortodoxia”, an.XXIV (1972), nr. 3, pp. 325-458.

- Idem, Natura Bisericii din punct de vedere fiinţial şi comunitar, în“Mitropolia Banatului”, an. XXX (1980), nr. 10-12, pp. 652-664.

- Radu, Pr. Prof. Dr., Dumitru,Învăţătura ortodoxă şi catolică despreBiserică, în “Ortodoxia”, an. IV (1954), nr. 4, pp. 534-572.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu,Instituţie şi instituţionalizare în viaţa bisericească.Importanţa şi actualitatea problemei, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, an. XLVI(1970), nr. 3-6, pp. 241-257.

- Idem, Str uctura primară a comunităţii creştine, în “Studii Teologice”, an.XXIV (1972), nr. 9-10, pp. 674-683.

- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru,Sinteză eclesiologică, în “StudiiTeologice”, an. V (1955), nr. 5-6, pp. 267-284.

- Troitschi, S.,De la structure de l’Eglise, în “Contacts”, nr. 20, 1958.



229

- Zizioulas, John, Episkope et Episkopos dans l’Eglise primitive, în“Irenikon”, nr. 4, 1983.

2. Însuşirile Bisericii

- Alexe, George,Catolicitatea în înţelesul ei ortodox, în “Mitropolia Olteniei”,an. XIX (1967), nr. 7-8, pp. 624-628.

- Alexa, Ştefan,Biserica una şi Bisericile cele multe, în “Ortodoxia”, an.XXV (1973), nr. 2, pp. 320-325.

- Arion, Leon,Unitatea şi universalitatea Bisericii după epistolele pauline, în“Studii Teologice”, an. XIX (1967), nr1-2, pp. 45-61.

- Bria, Prof. Dr., Ioan,Infailibilitatea Bisericii - temei dogmatic al unirii,în“Ortodoxia”, an. XII (1960), nr. 3, pp. 494-504.

- Idem,Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, în “Ortodoxia”, an.XXX (1978), nr. 3, pp. 488-496.

- Bucălae, Aurel, Ecumenicitatea Bisericii în sfintele canoane,în“Ortodoxia”, an. XXI (1969), nr. 3, pp. 417-430.

- Chiţescu, Prof. Dr., Nicolae, Sobornicitatea Bisericii, în “Studii Teologice”,an. XXII (1970), nr. 3-4, pp. 150-168.

- Floca, Arhid. Prof. Dr., Ioan,Sobornicitatea (sinodalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii. Poziţii critice, în “Ortodoxia”, an. XXXIV(1982), nr. 3, pp. 408-414.

- Florovsky, George,Sobornost: The Catholocity of the Church, în vol. “TheChurch of the God”, London, 1934.

- Grigoraş, Aurel,Unitatea în credinţă condiţie a unităţii Bisericii, în

“Ortodoxia”, an. XVIII (1966), nr. 3, pp. 403-422.- Ivan, Prof. Dr., Iorgu,Unitatea Bisericii Ortodoxe în organizaţie şi formă de

exercitare a puterii bisericeşti, în “Îndrumătorul bisericesc”, Sibiu, 1968. - Meyendorf, John,The Catholocity of the Church, în “Messager”, nr. 80,

1972.- Plămădeală, Antonie,Zece teze despre catolicitate şi etnicitate, în “Studii

Teologice”, an. XXXI (1979), nr. 1-4, pp. 301-315.

- Pogan, Pr. Dr., Dorel,Constituţia teandrică a Bisericii,Bucureşti, 1987. - Rousseau, O., L’infailibilite de l’Eglise,Chevetogne, 1961.





231

- Idem, Legislaţia bisericească şi valoarea ei canonică, în “MitropoliaOlteniei”, an. VI (1954), nr. 10-12, p. 598-617.

4. Autoritatea sau puterea bisericească şi transmiterea ei pe caleasuccesiunii apostolice.

- Belu, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Autoritatea în Biserică, în “Ortodoxia”, an XIII(1961), nr. 4, pp. 555-563.

- Chiţescu, Prof. Dr., Nicolae,Sobornicitatea Bisericii, în “Studii Teologice”,an. VII (1955), nr. 3-4, pp. 150-168.

- Marin, B.,Le pouvrir dans l’Eglise du premier siecle, în “Studia du VIII-XII.Siecle”, Malhouse, 1957.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu,Succesiu nea apostolică, în “Studii Teologice”,an. VII (1955), nr. 5-6, pp. 305-323.

- Idem,Har şi jurisdicţie, în “Studii Teologice”, an. XXII (1970), nr. 1-2, p. 5-28.

- Stăniloae, Pr. Prof., Dumitru,Autoritatea Bisericii, în “Studii Teologice”,an. VI (1964), nr. 3-4, pp. 183-215.

- Ware, K.,L’Exercise de l’autorite dans l’Egliser Orthodoxe, în “Irenikon”, t.54, nr. 4, 1981.

- Zizioulas, John, La continuite avec les origines apostoliques dans la consience teologique des Eglises Orthodoxes, în “Istina”, nr. 19, 1974.

CAP. IV. MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEŞTI

1. Clericii. Starea clericală

- Branişte, Pr. Prof. Dr., Ene,Preoţia şi chipul preotului după SfântaScriptură, în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXX (1952), nr. 5-6, pp. 445-456.

- Bria, Pr. Prof. Dr., Ioan,Preoţie şi Biserică, în “Ortodoxia”, an. XXIV(1972), nr. 4, pp. 523-534.

- Cândea, Pr. Prof. Dr., Spiridon,Scopul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în “StudiiTeologice”, an. II (1950), nr. 3-6, pp. 190-197.









235

- Idem, Unele rânduieli canonice privitoare la episcop, în “Glasul Bisericii”,an. XXIV (1965), nr. 9-10, pp. 815-824.

- Ion, C.,Instituţia horepiscopilor în Biserica vache, în “Studii Teologice” an

XIV (1962(, nr. 5-6, pp. 300-327.- Joannou, P., Pape, concile et patriaches,Roma, 1962.- Kolomine, G.,Le Saint Apotre Pierre. Etude ecclesiologique, în “Cahier

Saint-Irenee”, nr. 1, 1963. - Konidari, G.,Despre titlul de arhiepiscop,Atena, 1963.- Kung, Hans,Infailibilite? Une domanda,1970.- La Primaute de Pierre dans l’Eglise orthodoxe, Neuchatel, 1960.

- Lanne, Em.,La conception prototride ntine de la Primaute et l’origine desEglises unies, în “Irenikon”, nr. 1, 1963.

- Marina, E.,Despre preoţi şi diaconi după Sfintele canoane, în “BisericaOrtodoxă Română”, an. LXXXIII (1965), nr. 11-12, pp. 1063-1076.

- Idem, Episcopii ajutători şi episc opii vicari, în “Studii Teologice”, an. XVII(1965), nr. 7-8, pp. 418-440.

- Mircea, Ion,Cei 70 de ucenici ai Mântuitorului şi problema ierarhiei

bisericeşti, în “Studii Teologice”, an. XX (1968), nr. 9-10, pp. 682-705.- Moisescu, I.,Ierarhia bisericeas că în epoca apostolică, Craiova, 1955.- Munteanu, Al.,Exarhii în Biserica veche, în “Studii Teologice”, an. XIV

(1965), nr. 9-10, pp. 549-569.- Paquier, R., L’episcopat dans la structure institutionelle de l’Eglise, în

“Verbum Caro”, vol. XIII, nr. 49,1959.- Pascher, J., L’eveque et son presbyterium, în “Concilium”, nr. 2, 1965.

- Pârvu, Constantin,Dreptul de devoluţiune, în “Studii Teologice”, an. VI(1954), nr. 7-8, pp. 386-398.

- Popescu, Teodor, Premisele primatului papal, în “Ortodoxia”, an. VII(1955), nr.1, pp. 3-28.

- Rămureanu, Ioan, Primatul papal şi colegialitatea episcopală îndezbaterile Conciliului II Vatican, în “Ortodoxia”, an. XVII (1965), nr. 2, pp. 139-166.



236

- Regulamentul pentru determinarea atribuţiilor patriarhului şi de funcţionar e a organelor centrale deliberative, administrative şi executive din PatriarhiaRomână, Bucureşti, 1950.

- Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului din parohii, examenede capacitate, definitivare, etc.,Bucureşti, 1950.

- Rusin, J., Starea civ ilă a preoţilor şi diaconilor după Sfintele canoane, în“Studii Teologice”, an. XXV (1973), nr. 5-6, pp. 387-398.

- Schmemann, Al.,Primaute et Autocephalie dans l’Eglise Orthodoxe, în“Istina” nr. 1, 1954.

- Soare, Gheorghe, Temeiurile canonice pentru prerogativele patriarhului,

în “Biserica Ortodoxă Română”, an. LXVII (1949), nr. 11-12, pp. 6-15.- Idem, Temeiuri scripturistice ale distincţiei dintre episcop şi presbiter,

Buzău, 1939. - Stan, Pr. Prof. Dr. Liviu,Iconomie şi intercomuniune, în “Ortodoxia”, an.

XXII (1970), nr. 1, pp. 5-19.- Idem, Har şi jurisdicţie, în “Studii Teologice”, an. XXII (1970), nr. 1-2, pp.

5-28.

- Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru,Temeiurile teologice ale ierarhiei şi alesinodalităţii, în “Studii Teologice”, an. XXII (1970), nr. 3-4, pp. 165-178.

- Idem, Iconomia dumnezeiască, temei al iconomiei bisericeşti, în“Ortodoxia”, an. XXI (1969), nr. 1, pp. 3-24.

- Strotmann, D.,L’eveque dans la tradition orientale, în vol. “L’Episcopat etl’Eglise Univerelle”, Paris, 1964.

- Timiadis, Em.,Saint Pierre dans l’exegese orthodoxe, în “Istina”, nr. 1,

1978.- Winys, A.,Le 28 canon de Calcedon et le fondament du Primat roman, în

“Orientalia Christiana”, 1951.

2. Organele colegiale, sinodale. Sinoadele

- Alivizatos, Hamilkar,It is possible to convoke an Ecumenical Concil?, în“Diakonia”, nr. 1, 1969.

- Idem, Les Concils oecumeniuques VI, VII et VIII, în vol. “Le Concile et lesConciles”, Ed. du Cherf, 1960.





238

- Krivocheine, B.,The authority and infailibility of the ecumenical Councils, în “Eastern Churches Review”, nr. 1, 1975.

- Kung, Hans,Kirche und Konzil,Viena, 1964.

- Lanne, J., L’origine des synodes, în “Theologische Zeitschrift”, t. 27, 1971. - Marina, E.,Organitarea sinoadelor permanente în Bisericile autocefale, în

“Studii Teologice”, an. XVIII (1966), nr. 5-6, pp. 337-354.- Idem, Temeiuri istorice şi canonice ale sinodului pertmenent, în “Studii

Teologice”, an. XVIII (1966), nr. 3-4, pp. 190-214.- Metz, R.,L’institution synodale d’apres les canons des synodes locaux, în

“Kanon”, vol. II.

- Meyendorff, John,What is an Ecumenical Council?, în vol. “Councils andthe ecumenical movement”, Geneva, 1968.

- Munitz, J.,Sinoptic byzantine chronologies of the Councils, în “Revue desEtudes byzantines”, nr. 36, 1978.

- Pierre de Chevronese,Le Concile Oecumenique comme autorite supreme dans l’Eglise, în “Analecta”, nr. 24, 1975.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu,Despre sinodalitate , în “Studii Teologice”, an. XXI

(1969), nr. 3-4, pp. 155-163.- Idem, I mportanţa vechilor sinoade ecumenice şi problema unui viuitor

sinod ecumenic, în “Studii Teologice”, an. XXIV (1972), nr. 3-4, pp. 190-211.- Idem, Importanţa canonică şi juridică a Sinodului al IV -lea ecumenic, în

“Ortodoxia”, an. III (1951), nr. 2-3, pp. 441-450.- Idem, Despre “recepţia” de către Biserică a hotărârilor sinoadelor

ecumenice, în “Studii Teologioce” an. XVII (1965), nr. 7-8, pp. 395-401.

- Ware, K.,The ecumenical Councils and the conscience of the Church, în“Kanon”, Viena, 1974.

CAP. VI.BUNURILE BISERICEŞTI

- Arghiropol, Ioan,Ce se înţelege prin avere bisericească, Bucureşti, 1937. - Belea, Nicodim,Gânduri despăre rolul conştiinţei în chivernisirea bunurilor

bisericeşti, în “Mitropolia Ardealului”, an. X (1965), nr. 7-8, pp. 580-584.



239

- Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan,Învăţătura creştină despre bunurile economice,

în “Studii Teologice”, an. III (1951), nr. 3-4, pp. 223-240.- Fourneret, P., Ressorces dont l’Eglise disposa pour reconstituer son

patrimoine,Paris, 1902.- Ivan, Prof. Dr., Iorgu,Bunurile bisericeşti în primele şase secole,

Bucureşti, 1937. - Norocel, episcop, Epifanie,Învăţătura Sfântului Vasile cel Mare despre

folosirea bunurilor materiale, în “Glasul Bisericii”, an XXXVIII (1979), nr. 5-6, pp.469-478.

- Regulament pentru adm inistrarea averilor bisericeşti,Bucureşti, 1950.

- Stan, Pr. Prof. Dr., Liviu,Iubeşte pe aproapele tău. Mărturii creştine pentru traiul în comun, în “Mitropolia Olteniei”, an. XI (1959), nr. 9-12, pp. 547-570.



240

C U P R I N S

CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC ......................................................... 2

OBIECTUL, DEFINIȚIA ȘI IMPORTANȚA DREPTULUI BISERICESC ............... 21. Dreptul bisericesc ca științã ........................................................................... 22. Evoluția și etimologia cuvântului “drept”........................................................ 53. Ce se înțelege prin dreptul bisericesc? ......................................................... 7

4. Ce se înțelege prin Bisericã din punct de vedere juridic? .............................. 75. Obiectul dreptului bisericesc ......................................................................... 8

D E F I N I ȚI I L E C L A S I C E A L E D R E P T U L U I ............................. 9a) Definițiile scriitorilor și filosofilor antici ........................................................... 9b) Definițiile clasice ale jurisconsulilor romani: Ulpianus și Gaius ................... 11c. Dreptul îngândirea scriitorilor bisericești și a Sfinților Pãrinți ...................... 15d) Definițiile unor filosofi contemporani ........................................................... 18

SISTEMUL, METODELE ȘI DISCIPLINELE AUXILIARE ALE DREPTULUIBISERICESC ...................................................................................................... 20

1. Sistemul dreptului bisericesc ....................................................................... 202. Metodele cercetãrii științifice ale dreptului bisericesc .................................. 213. Științele auxiliare ale Dreptului bisericesc. .................................................. 23

B I S E R I C A ȘI D R E P T U L .................................................................... 291. Biserica în afara dreptului ............................................................................ 29

2. Biserica sub imperiul dreptului .................................................................... 30D E S P R E N O R M E L E C A N O N I C E ................................................. 321. Noțiuni generale .......................................................................................... 322. Trãsãturile sau caracteristicile normelor canonice ...................................... 333. Structura normei canonice .......................................................................... 344. Clasificarea normelor canonice ................................................................... 365. Acțiunea normelor canonice în timp și spațiu .............................................. 386. Aplicarea normelor canonice ....................................................................... 388. Interpretarea normelor canonice. ................................................................ 41





242

III. Colecțiile românești. ................................................................................... 78IV. Codicii și colecțiile Bisericilor locale din Apus ......................................... 89

CAPITOLUL III

O R G A N I Z A R E A B I S E R I C I I ............................................................... 92PRINCIPIILE GENERALE ALE ORGANIZÃRII BISERICII................................. 92

1. Despre Bisericã în general .......................................................................... 92PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE DE ORGANIZARE A BISERICII . 97

a) Principii canonice cu fond dogmatic și juridic .............................................. 97b) Principii canonice cu fond simplu juridic ................................................. 103

CAPITOLUL IV

M E M B R I I B I S E R I C I I ............................................................................ 106CLERUL, STAREA CLERICALÃ SAU PREOȚIA, LOCUL ȘI IMPORTANȚA EIÎN BISERICÃ .................................................................................................... 106

1. Noțiunea de cler, ierarhie și preoție și expresiile derivate din ele .............. 1062. Starea clericalã sau preoția în sens propriu, poziția și importanța ei înBisericã. ......................................................................................................... 1083. Treptele preoției de instituire divinã în epoca apostolicã ........................... 109

4. Treptele preoției în dezvoltarea lor istoricã pânã în vremea noastrã ......... 110DESPRE PUTEREA BISERICEASCÃ ............................................................. 1121. Despre puterea bisericeascã în general .................................................... 1122. Originea și perpetuarea puterii bisericești. ................................................ 1123. Natura puterii bisericești ............................................................................ 1134. Subiectul puterii bisericești ........................................................................ 1135. Conținutul puterii bisericești ...................................................................... 1146. Oficiile bisericești ....................................................................................... 116

SUBIECTUL PUTERII BISERICEȘTI ÎN BISERICA APUSEANÃ ȘICOMBATEREA PRIMATULUI PAPAL ............................................................. 118I E R A R H I A B I S E R I C E A S C Ã ......................................................... 121H I RO T O N I A .............................................................................................. 124

1. Actele sacramentale necesare pentru dobândirea treptelor ierarhice ....... 1242. Condițiile prin care hirotonia devine validã ................................................ 1253. Efectele Hirotoniei ................................................................................... 126

CAPITOLUL V



243

ORGANELE SI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII ................................... 128ORGANELE COLECTIVE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEȘTI ........ 128

1. Sinodul ecumenic ...................................................................................... 128

2. Consensus Ecclesiae Dispersae ............................................................... 1303. Sinodul Pan-Ortodox ................................................................................. 1314. Forma de conducere a Bisericii ................................................................. 133

ORGANIZAREA ȘI CONDUCEREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE ........ 135Sfânta Bisericã .............................................................................................. 135Organizația localã .......................................................................................... 141Instituțiile anexe ale Bisericii Ortodoxe Române ........................................... 145

S I N O D U L P A R T I C U L A R ................................................................. 147Felurile sinodului particular ............................................................................ 149Competența sinoadelor particulare ............................................................... 149

ORGANELE INDIVIDUALE DE EXERCITARE A PUTERII BISERICEȘTI ...... 151Patriarhul ....................................................................................................... 151Drepturile, privilegiile și îndatoririle patriarhilor .............................................. 152

EXARHUL ȘI MITROPOLITUL: DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI .......................... 155Mitropolitul -

drepturi și îndatoriri .................................................................. 157

EPISCOPII: DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI ......................................................... 159Drepturile episcopilor ..................................................................................... 160

EPISCOPII VICARI: DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI ............................................ 163PROTOIEREII: DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI .................................................... 166PREOȚII PAROHI: DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI .............................................. 169

Drepturile Și datoriile preoților ....................................................................... 170DIACONII: DREPTURI ȘI ÎNDATORIRI ........................................................... 173

Drepturile și îndatoririle diaconului ................................................................ 173Treptele ierarhiei de instituire bisericeascã ................................................... 174

E L E M E N T U L L A I C Î N B I S E R I C A O R T O D O X Ã ............. 1791. Participarea laicilor la exercițiulputerii învãțãtorești .................................. 1812. Participarea laicilor la exercitarea puterii sfințitoare .................................. 1813. Participarea laicilor la exercitarea puterii jurisdicționale ............................ 181

M O N A H I S M U L ȘI D I S C I P L I N A M O N A HA L Ã ....................... 1841. Generalitãți istorice. ................................................................................... 184





Date post:	09-Apr-2018
Category:	Documents
Upload:	ticucom
View:	231 times
Download:	1 times

22123816 Drept Bisericesc an III,

Documents